Universul Poeziei Eminescene

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Universul poeziei eminescene

Cuprins

Argument

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

MIHAI EMINESCU, POET NAȚIONAL

I.1 Prezentare generală 8

I.2 Mihai Eminescu și opera sa

I.3 Motive și teme eminesciene

I.4 Mihai Eminescu, poet universal

CAPITOLUL II

TEMA IUBIRII ȘI NATURII ÎN POEZIILE EMINESCIENE

II.1 Iubirea în poeziile eminesciene

II.1.1 „ Făt-Frumos din tei”

II.1.2 „Floare albastră”

II.1.3 „Lacul”

II.1.4 „Luceafărul”

II.2 Natura în poeziile eminesciene

II.2.1 „Mai am un singur dor”

II.2.2 „Sara pe deal”

II.2.3 „Revedere”

II.2.4 „Fiind băiet păduri cutreieram”

CAPITOLUL III.

III.1 TEMA MORȚII ÎN POEZIILE EMINESCIENE

III.1 „Mortua est”

CAPITOLUL IV.

TEMA FILOZOFICA IN POEZIILE EMINESCIENE

IV.1 „Rugăciunea unui dac”

IV.2 „Glossă”

IV.3 Scrisoarea I

CPITOLUL V.

TEMA ISTORIEI IN POEZIILE EMINESCIENE

V.1 „Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie”

V.2 „Scrisoarea III”

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Argument

În primul rând am ales ca să scriu această lucrare de față, pornind de la aceea că îmi place să citesc, îmi place literatura, și l-am ales pe Mihai Eminescu deoarece sunt o fire mai romantică și mă regăsesc în creațiile sale.

Am fost atrasă de aceste versuri melodioase din copilărie, datorită faptului că la noi în Basarabia, Mihai Eminescu este cel mai mult studiat în școli și licee, eu chiar am studiat la liceul numit în cinstea lui, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, din Cimișlia.

Cred că în școli se studiază atât de mult limba și literatura română, îndeosebi la clasele primare, deoarece doar prin literatură se dezvoltă cititul, scrisul, nuanțarea vocabularului și exprimarea corectă a cuvintelor și a gândurilor. În ultimii ani s-a mărit numărul de poezii în manualele școlare.

În primul capitol am arătat elementele esențiale din viața și opera poetului, deoarece mereu înainte de a vorbi despre cineva trebuie mai întâi să cunoaștem originea și viața acestei persoane.

În următoarele capitole am descris temele și motivele eminesciene, la fiecare temă mare am amănunțit prin comentarea unor poezii care m-au fascinat, subliniind faptul că în unele poezii au teme care sunt: iubirea, natura, moartea, filosofia și istoria, încercând tot mai mult să pătrund în universul eminescian.

INTRODUCERE

„Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională spre a se înfățișa în forma frumosului.”

„Pasiunea cu care ființa noastră se supune, nemijlocit, valorilor etice și estetice ale operei lui Eminescu, împreună cu toate aceste surse și excursii bibliografice și exegetice, au fost menite laolaltă, să ne ajute în descifrarea-pe cât ne-a fost cu putință-a genezei textelor și a simbolicii interioare a creației marelui poet, Hyperion al poeziei românești, care a pendulat, cu neistovite elanuri, între nemurire și iubire, ca între două forțe cosmice la fel de adânci și de puternice.”

Mihai Eminescu considera că:

„O adevărată literatură trainică, să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui” de aceea a lăsat posterității o operă originală. Astfel poetul este legat în același timp de literatura anterioară prin temele care le folosește, cât și de literatura posterioară, opera servindu-i ca punct de plecare, astfel:

„Dacă, în urma tuturor acestor lucruri, ne punem întrebarea cum putem defini locul pe care Eminescu îl ocupă în cadrul literaturii universale, răspunsul care ne solicită nu se poate formula decât în termeni de literatură comparată. Cu toată capacitatea lui de a-l prezenta în forme obiective, Eminescu aduce un lirism de adâncă interiorizare. Educația lui clasică i-a pus la îndemână multe din procedeele de obiectivare a sentimentului, dar vocația originară a poetului este exclusiv lirică și profund lirică.”

„Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuși bucuriile și durerile existenței și de aceea multă vreme Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche.”

„O istorie a unei literature naționale ar trebui, în principiu, să prezinte întregul spațiu al unei culturi sau, în cel mai rău caz, măcar să-l sugereze. Misiunea autorilor acestui volum este, de aceea, spinoasă. Cu atât mai spinoasă cu cât procesul de formație și dezvoltare al literaturii române se înfățișează cu o deosebită complexitate de la începuturi și până azi, iar dimensiunile constrângătoare ale unui volum ușor de mântuit, singure acceptabile pentru cititorul grăbit al vremii noastre, le-au impus opriri scurte, adesea de valori numai de prima mărime. Or, asemenea unui cer care nu se poate măsura în întinderea sa adevărată prin enumerarea exclusivă a stelelor de întâia mărime, literature română nu se poate prezenta într-o imagine globală, exhaustivă pentru cititorul din afra granițelor României, din mari portrete individuale și nici chiar din capitole generale introductive cum le găsește rezumate în această carte.”

CAPITOLUL I

MIHAI EMINESCU, POET NAȚIONAL

„Universalitatea unui poet, când n-o confundăm cu efemera notorietate, este împrejurarea prin care opera sa, zămâslită în timpul și spațiul pe care le exprimă, iese din limitele epocii sale și ale țării unde a luat ființă și devine inteligibilă întregii umanități”

I.1 Prezentare generală

„ Poeții adevărați văd lumea în care trăiesc și de aproape în chip intens arzător dar, în același timp, și dintr-un tulburător departe al esențelor primordial văzute clar, așa cum se văd stelele din fântână.”

Ce este geniul? Este întrebarea care ni-o punem atunci când vine vorba de Eminescu.

„Geniul este individul care se abstrage de la viața zilnică și-și trăiește existența sa simbolic. În cazul geniului este o greșeală să despărțim biografia de operă. Opera este valabilă pentru mulțimi încât exemplifică viața, și viața este ea însăți o operă. ”

De aici rezultă că geniul are o viață reprezentativă, și nicidecum privată. Geniul încetează să mai trăiască pentru sine, el se sacrifică pentru noi toți.

„Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franța, și nu în Austria și în Germania, ar fi moștenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puțină avere, ar fi fost așezat în hierarhia statului la o poziție mai înaltă, ar fi întâlnit în viața lui sentimentală orce alte figuri omenești-Eminescu rămânea acelaș, soarta lui nu s-ar fi schimbat.”

„Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulțumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobște, și chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor și a demagogilor înșelători avem a face cu un simțământ estetic, iar nu cu o amărăciune personală.”

Viața lui Mihai Eminescu a fost scurtă și nefericită, însă prin creația lui a îmbogățit sufletul poporului român.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850, într-o iarnă grea și geroasă, atunci când în cărțile străvechi spuneau că acel an se află sub stăpânirea Planetei Venus, care era numită în popor Luceafăr.

Este al șapte-lea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, care provine dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei și Ralucăi Eminovici, fiica unui stolnic din Joldești. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin alte împrejurimi, unde avea o libertate totală în natură și cu oamenii din sat. Această stare de nostalgie o evocă mai târziu în „Fiind băiet, păduri cutreieram “ :

„Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam / S-aud cum apa sună-ncetișor:/ Un freamăt lin trecea din ram în ram / Și un miros venea adormitor./ Astfel ades eu nopți întregi am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas.” și „O, rămâi” : „O, rămâi , rămâi la mine / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult.”

Școala primară o face la Ipotești și Cernăuți , unde rămâne repetent și reia clasa a II-a. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi. Părăsește școala în 1863, revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866.

„Eminescu frecventează în 1862-1863 tot clasa a II-a stând în gazdă la un franțuz bețiv Victor Blanchin. Dar după vacanța Paștilor 1863 nu mai apare prin cataloage. Poetul devine privatist.”

Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. La 12 ianuarie 1866 moare profesorul de limba română Aron Pumnul și elevii săi scot o broșură, „Lăcrămioarele invățăceilor gimnaziști”, în care apare poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”:

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, / Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină / Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, / Se stinse-o dalbă stea! ”.

La data de 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia„ De-aș avea”, este încântat de poeziile tânărului de 16 ani și deaceea le și publică.

Iosif Vulcan îi schimbă numele de familie din Eminovici în Eminescu apoi adoptată de întreaga sa familie. În același an apar încă 5 poezii.

A intenționat să-și termine studiile dar n-a reușit, deaceea devine sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi la Teatrul Național unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale.

Scrie poezii, drame „Mira”, fragmente de roman „Geniu pustiu”:

„Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieții. Priviți reversal aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretențiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageți din acestea poezia ce poate exista în ele și iată romanul.”, rămase în manuscris.

Între 1862 și 1869 este student la Viena și „se înscrie ca audient, înseamnă că poetul nu terminase liceul, dar că totuși spera să-l sfârșească curând”.

Urmează Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și la alte facultăți. Se împrietenește cu Ioan Slavici, deasemenea la Viena o cunoaște și pe Veronica Micle, începe colaborarea la „Convorbiri literare” la 15 aprilie 1870 apare poemul „Venere și Madonă”, în același an la data

de 15 august apare „Epigonii”, iar la 15 martie 1871 meditația „Mortua est”, apoi debutează ca

publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Devine student la Berlin între anii 1872-1874. Junimea îi acordă o bursă, însă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Doua semestre le urmează regulat, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în țară, trăiește la Iași între anii 1874-1877. Devine director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru două județe: Iași și Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iași”, continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine un bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce în Junimea.

În anul 1877 se mută la București, unde până în 1883 este redactor-șef la ziarul „Timpul”. Scrie marile lui poeme „Scrisorile în număr de cinci”, „Luceafărul” și elegia „Mai am un singur dor”:

„Mai am un singur dor: / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării; / Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape ,/ Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împlentre anii 1872-1874. Junimea îi acordă o bursă, însă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Doua semestre le urmează regulat, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în țară, trăiește la Iași între anii 1874-1877. Devine director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru două județe: Iași și Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iași”, continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine un bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce în Junimea.

În anul 1877 se mută la București, unde până în 1883 este redactor-șef la ziarul „Timpul”. Scrie marile lui poeme „Scrisorile în număr de cinci”, „Luceafărul” și elegia „Mai am un singur dor”:

„Mai am un singur dor: / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării; / Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape ,/ Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri. ”

În iunie 1883, poetul se îmbolnăvește grav, este internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut lângă Viena.

În decembrie aceluiași an apare volumul „Poezii” cu o prefață și texte alese de Titu Maiorescu, acesta este singurul volum tipărit în timpul vieții lui Mihai Eminescu.

Din scrisorile sale reiese că munca în redacția „Timpul” îl epuizase nervos, iar:

„boala înainta insidioasă sub înfățișarea sănătății, iar munca de redacție, în cămașă, la o masă plină de hârtii era istovitoare. Un măr luat dintr’un talger, îi aducea aminte de libertate. Prietenilor care îl vizitaseră le descrise starea lui cu două versuri din Goethe ușor modificate:

Arm am Beutel, krank am Herzen

Schlepp’ich meine langen Tage.”

Mihai Eminescu îl roagă pe prietenul său, Chibici-Râvneanu, să-i păstreze lada cu manuscrise, care în anul 1902, vor fi donate de Titu Maiorescu, Bibliotecii Academiei.

Titu Maiorescu spunea că „Viața lui era neregulată: adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante, abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, și apoi deodată, la vreme neobișnuită, după miezul nopții, mâncări și băuturi fără alegere și fără măsură, așa era viața lui Eminescu. Nu această viață i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viață. Ceea ce o dovedește este că toate încercările, adeseori și cu stăruință repetate de unii prieteni ai săi, între alții și de mine, nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat”

Mihai Eminescu se stinge din viață la data de 15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Șuțu. Este înmormântat la București, în cimitirul Bellu, sicriul său e dus de patru elevi de la Școala Normală de Institutori.

„Noi prilejuri se ivesc de a comemora pe Eminescu și lucrul se face cu mari elanuri. Asta merită oricum toată lauda.”

În „Viața lui Mihai Eminescu”, G. Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a avut și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-ți strângă toate sevele și să le ridice în țeavă subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

I.2 Mihai Eminescu și opera sa

„De când țin o carte în mână, personalitatea lui Eminescu m-a covârșit , și am purtat-o în mine din anii tinereții până în anii bătrâneții, ca o licoare prețioasă amestecată în sângele ființei mele morale, îndemn, flacăra sfântă, mângâiere și paladiu împotriva imensului dezgust al vieții și al spiritului de procopseală măruntă.”

Mihai Eminescu este creatorul operei ce străbate timpul și imaginația. George Călinescu îl numea poetul „nepereche”, care prezintă în literatura noastră un dublu reper de valoare națională luată în absolut, care s-a înscris în contextul literaturii universale, alături de Hugo, Dante, Goethe, cum aprecia Tudor Vianu și de specific național, drept ipostaza unică a sufletului românesc în conceptul poetic al lumii.

„Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câștigase de mult inima tuturor, și ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână și să-l dea la Convorbiri Literare.

Și dacă pentru poieziile lui, în care și-a întrupat sub o formă așa de minunată cugetările și simțirile, se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacție de amor propriu, dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăș poezia se manifesta, așa încât ar fi primit cu aceeași mulțumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vieții externe, dar și chiar în relațiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobișnuit. Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ținea cu desăvârșire în mărginirea ei.”

Valoarea operei este ceea ce determină geniul.

„Eminescu a avut, mereu, ideea că simțirea poetică cea mai adevărată, în limba cea mai sănătoasă și mai potrivită, o are poporul în stare de „forme vii, mlădioase și încântătoare”.”

Se disting două etape în evoluția operei eminesciene, prima de la 1870 până la 1879, în care opera sa era caracterizată prin imperfecțiunea formei, în ceea ce privește versificația și limba, cea de-a doua etapă, este după anul 1879, când se constată desăvârșirea operei.

Opera lui Eminescu este foarte variată, printre speciile lirice cultivate de poet sunt: idila (Dorința, Lacul, Sara pe deal), epistola (Scrisorile), egloga (Floare albastră), poemul (Calin file din poveste, Memento mori, Luceafărul), elegia (Revedere, Mai am un singur dor), satira (Junii corupți, Criticii mei, Scrisorile), doina (Ce te legeni, Doina), meditația (La steaua, Împărat și proletar).

În „Epigonii”, se cântă despre idealismul optimist al generației anterioare, în „Mortua est” poetul declară un regret, apoi poetul oscilează între „A fi sau a nu fi”.

Eminescu a adus prin opera sa o limbă nouă și mereu proaspătă. El nu a trebuit să lupte pentru a stăpâni graiul românesc, deaoarece i-a fost mereu la îndemnă. Farmecul său își găsește secretul în substratul autonom al culturii eminesciene.

Poetul se definește singur: „Aspru, rece, sună cântul cel etern neisprăvit” –lăsând un loc pentru alte contribuții care sunt necesare spiritualității noastre naționale, în sincronizare cu universalitatea.

Opera lui Eminescu e greu de tradus în altă limbă, stârnește mari dificultăți de traducere, chiar și titlul unuia dintre cele mai de seamă poem „Luceafărul”, în alte limbi este denumit printr-un substantiv la genul feminin. De aici ajungem la afirmația că nu putem ajunge la adevăratul sens fără a citi opera în original.

Eminescu apare ca un poet al înaltelor cugetări și revolte în poeme ca: „Memento-mori”, „Scrisorile”, „Împărat și proletar”, meditând asupra destinului omenesc și a trecerii ireversibile a timpului. În operele sale a pornit mereu de la aceea ce a trăit singur, și încearcă prin operele sale să ne facă să pătrundem și noi în gândurile și sufletul poetului. Eminescu se plasează în rândul celor mai tradiționali poeți datorită faptului că opera lui devine unică în raport cu alte culturi.

„Înțelegând personalitatea lui Eminescu, înțelegem totodată una din părțile esențiale ale operei sale literare: bogăția de idei, care înalță toată simțire lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoțională face pe poet), și vom vedea chiar în pătrunderea acestei bogății intelectuale până în miezul cugetărilor poetului puterea mișcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal și forma exprimării lui și să îndeplinească astfel amândouă cerințele unei noi epoci literare.”

Poezia se încadrează încă de la primele scrieri poetice în poezia română a timpului.

Prima poezie publicată este „La mormântul lui Aron Pumnul”, care arată durerea și tristețea pe care o trăiește poetul la moartea profesorului său.

Universul motivelor eminesciene constau din: timp, pădure, mare, vis, doină, melancolie. Până în anul 1879, Eminescu este mai puțin preocupat de dragostea sa, are poezii subiective ca: „Dorința”, „Înger de pază”, „Sara pe deal”, și obiective ca „Călin”, „Înger și demon”, „Făt-Frumos din tei”.

„Floare albastră”, „Lacul” sunt poezii în care dragostea nu e fericită, iar în „Venere și Madonă”, este o poezie în care dragostea e învinuită și apoi se împacă. „Departe sunt de tine” este o poezie elegiacă.

Eminescu în aceste poezii este îndrăgostit ca toți tinerii și adolescenții tuturor timpurilor. În versurile și proza eminesciană toate femeile sunt bonde și cu ochi albaștri, doar femeia din „Venere și Madonă” are ochi negri.

Dragostea și natura sunt teme romantice și sunt permanent prezente în creația lui Eminescu. În evocarea dragostei, natura este bogat colorată: flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, flori albastre, romanițe ceea ce oferă imaginilor o pată luminoasă în care dragostea primește un mister al visului. Însă, uneori această pată se întunecă devenind leagănul somnului și al morții.

„Ibrăileanu vorbind despre cele două faze din creația lui Eminescu iubirea și natura, precizează că prima se caracterizează prin aceea că „sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. Aceste sentimente se cheamă unul pe celălalt. Uneori nici nu poți hotărî bine dacă aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii”

În prima etapă al poeziilor erotice eminesciene, plasăm poeziile ca: „O călărire în zori”, „De-aș avea” și „Din străinătate” în care se evidențiază momentul erotic din viața poetului. „La o artistă” este poezia în care poetul mărturisește iubirea sa, care apare odată cu ridicarea cortinei și dispare cu lăsarea cortinei.

Prima poezie erotică care se crede că e inspirată din dragostea poetului pentru o artistă din trupa lui Pascali, Eufrosina Popescu este „Amorul unei marmure” în care poetul își dă libertate sentimentelor de disperare și tristețe.

Iubirea față de patria sa, de locul unde s-a născut o observăm în poeziile: „Din străinătate”, „La Bucovina” și „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” fiind unica poezie patriotică scrisă de Mihai Eminescu. Putem observa o oarecare iubire către țară și în poeziile cum ar fi: „La arme”, „Doina”, „Dați-mi harfa” și „Horia” în care este arătat momentul de glorie al poporului erou.

Inspirat de evenimentele din anul 1866 în Italia, poetul scrie satira „Junii corupți”, în care se simte o atmosferă de rebel și nemulțumire față de tânăra generație. Urmează după blestemele din primele strofe, o chemare „Sculați-vă”- care reprezintă o chemare spre responsabilitate. Dezamăgirea celui care a lansat chemarea o întâlnim peste câteva strofe, care simbolizează drumul neschimbat al tinerilor. În comunicarea printr-un mesaj celor care și-au „spurcat junețea”, poetul rămâne singur „în inima junimii de viața-i dezbrăcată”. Suntem aduși la cunoștința că tinerii de azi reprezintă viitorul de mâine. Putem să definim situația prin proverbul „Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea crește”, un singur individ nu poate schiba multe, dar întreaga societate poate lua o decizie fermă și schimbarea poate apărea și să fie vizibilă. Viața nu este veșnică, deaceea trebuie să prețuim și să trăim fiecare moment.

Întâlnim odă și elegie alături de satiră. Elegii „La moartea principelui Știrbey”, „La moartea lui Neamțu” și alta în care problema sensului vieții este reluată „Mortua est”.

Prin versurile închinate lui Heliade ne este reprezentată oda, și în poezia „Epigonii” poetul arată că epigonii sunt urmașii nedemni, poeți contemporani cu Eminescu, care scriau poezii minore, retorică, care o degradează până la maculatura de cea mai proastă calitate, așa cum a fost criticată de Titu Maiorescu în „Direcția nouă în poezia și proza română”. Este o meditație pe tema poetul și poezia, precum și pe tema „fortuna labilis”, remarcată din versul final: „Toate-s praf …Lumea-i cum este…și ca dânsa suntem noi”. Amărăciunea din versuri vine din realitatea socială dură, care rănește inima poetului.

Sentimentul puternic pentru natură îl găsim în poezia „Frumoasă-i”, în care este descris un peisaj estival, poetul se îcadrează deplin în sufletul naturii, armonizează frumusețea naturii cu frumusețea iubitei :

„În lacul cel verde și lin/ Resfrânge-se cerul senin,/ Cu norii cei albi de argint,/ Cu soarele nori sfâșiind./ Dumbrava cea verde pe mal / S-oglindă în umedul val,/ O stâncă stârpită de ger / Înalț-a ei frunte spre cer.”

Prezentarea naturii o întâlnim și în poeziile precum: „Ce te legeni”, „La mijloc de codru”, și în poemul „Călin-file de poveste” în care este prezentă tema folclorului. Avem o evaziune în basm și în același timp și în vis:

„Al vieții vis de aur ca fulger, ca o clipă-i” iar trăirea sentimentului de iubire oferă unicitatea.

Timpul reprezintă o temă universală, în „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Scrisoarea III”, „Împărat și proletar”, „Numai poetul…”, în care are teme ca regretul pentru scurgerea timpului, cosmicul cu luceferi, luna, cer, stele și soare.”

Mihai Eminescu ne aduce în literatura noastră proza filosofică și fantastică: „Sărmanul Dionis”, „Avatarii faraonului”, basmul cult: „Făt-Frumos din lacrimă”, și o proză socială – romanul „Geniu pustiu”.

Mihai Eminescu a fost și un iscusit gazetar, a publicat articole politice și multe alte articole pe diferite teme în ziarul „Tipul”.

George Călinescu un critic literar iscusit afirmă:

„Din această cercetare nu se poate trage încheierea că numai atât răsfoise și știa Eminescu. Un om cult nu e îndatorat să-și însemne ce citește[…] Eminescu, luat pe fiecare latură în parte , nu este pentru vremea lui cel mai învățat[…] Însă lectura (adică erudiție) și cultură nu sunt termeni sinonimi. Bine îndrumat în fiecare disciplină mai de seamă, dar nu îndeajuns ca învățat, Eminescu era totuși, ca poet, un om foarte cult, înțelegând prin cultură cea mai înaltă pregătire în anume scop, care aici e poezia. Ca poet, Eminescu era cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură. Hașdeu înspăimântă prin erudiție[…], el n-are totuși acel echilibru în care totul pare cu rost și folositor și pe care îl posedă în cea mai mare măsură Eminescu.”

Datorită cunoștințelor vaste, folosirea tuturor genurilor literare, Eminescu s-a alăturat marilor lirici ai literaturii universale. Asimilând manifestările geniului (limba, credințele, folclorul etc.), dar rămânând „om al timpului modern”, Eminescu și-a spus cuvântul, în toate compartimentele importante ale culturii, în artă, filozofie, istorie, literatură, politică, drept, economie etc.

„Aparența lor diversitate este anulată însă de unitatea de concepție care le străbate de la un capăt la celălalt: dragostea pătimașă, dar nu fanatică de neam, cultul muncii, conștiința responsabilității, călăuzită de un imperativ etic cvasikantian, necesitatea dezvoltării organice etc.”

Indiferent de ce scrie Eminescu, angajarea sa este totală, se jertvește cu trup și suflet în ceea ce face. Eminescu scrie mereu miezul lucrurilor. Fiecare pagină a operelor sale, își are rădăcinile în viața proprie autorului. Prin tot ce a trecut , a și scris.

Titu Maiorescu spunea că și ,,Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen-Sylva. L-am văzut și eu la curte, și l-am văzut păstrând și aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omenești. Dar când a fost vorba să i se confere o distincție onorifică, un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuși al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Și aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârșire lipsit, nu din sumeția unei inteligențe excepționale, de care numai el singur nu era știutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea convențională era o supărare și o nepotrivire firească”

I.3 Motive și teme eminesciene

„În spațiul culturii noastre, Eminescu este expresia celei mai incandescente sombustii a energiilor spirituale românești. Precum pădurea există virtual în sâmburele de ghindă, după cum se afirma într-una din scrierile poetului, tot astfel în opera lui este considerată întreaga putere creatoare a poporului nostru”

Întreaga operă a lui Mihai Eminescu este cuprinsă de motive poetice fundamentale, și specifice care le întâlnim doar la Eminescu.

Eminescu recunoaște în poieziile sale: „Eu nu cred nici în Iehova”, „Eu rămân ce-am fost, romantic”, că este un mare poet romantic. Întradevăr în operele sale, întâlnim multe teme și motive specifice romantismului.

„Romantismul este un curent cultural apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dezvoltîndu-se mai întâi în câteva țări occidentale: Anglia, Germania, Franța și treptat în toate țările europene. Este un curent care s-a manifestat ca o mișcare anti-clasică axată pe vizionalism, sentiment, antiteze, integrarea cosmicului, cultivarea visului și a melancoliei și o diversificație de teme și motive ca: condiția geniului, efemeritatea umană, problematica timpului, poezia iubire-natură, istoria, cosmicul, oniricul și altele ”

Cel care a creat premisele dezvoltării romantismului în literatura română a fost Mihail Kogălniceanu, în 1840, „Introducție” la „Dacia literară”.

Mihai Eminescu a conferit accente europene romantismului românesc, prin cunoașterea literaturii și filosofiei germane.

În poezia eminesciană întâlnim toate temele și motivele de factură romantică.

În opera eminesciană, Zoe Dumitrecu Bușulenga observă că motivele se străpung:

„Datorită dialecticii specifice motivul îngerului face să cheme pe acela al demonului, motivul cosmogoniei să atragă motivul apocalipsei, motivul eroului mag și demiurg să cheme motivul femeii zână, motivul eroului căzut, dezintegrat să introducă pe cel al femeii Dalila și așa mai departe.”

Primele imagini ale lui Eminescu, sunt ale unui copil culcat în pădure, cu ochii visători spre cer, cu picioarele în apă, uitându-se în ea.

Motivul „codrului”, este unul dintre motivele importante ale lui Eminescu, care ne arată o față protectoare, atotștiințoasă în elegia „O, rămâi”, eul liric își exprimă ideile, sentimentele față de copilărie. Mai întâi pădurea copilăriei, care este o personificare, îl înțelege și-l îndrăgește pe poet și îi adresează primul vers:

„O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult;” Copilul este atras de chemarea vieții și iese din codru, un loc ocrotitor în „câmp” un loc nesigur și care nu-l poate proteja.

Copilul a devenit o jucărie a destinului:

„Atăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?”, această întrebare ne arată întoarcerea spre timpul care deja s-a scurs, soarta pe care nu o mai poți întoarce.

Regretul pentru trecerea anilor copilăriei și dialogul dintre om și pădure o întâlnim și în poezia „Revedere”, destinul uman, individual stă sub semnul relativului:

„Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor”, în timp ce destinul național, care este exprimat și trăit de codru, vizează eternul: „Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem”.

Durerea pentru viața zadarnică, iubirea neîmplinită o întâlnim și în: „Mai am un singur dor”, ideea textului este indentitatea dintre poet, popor și patrie, ideea prin care se caracterizează toți scriitorii din linia poeziei naționale: George Coșbuc, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Ion Barbu, Octavian Goga.

Nucleul poeziei îl formează motivul dorului, de unde și titlul „Mai am un singur dor”, care reprezintă că dorul este un sentiment specific poporului român și exprimă o stare de neliniște, de dorința de a trăi iubirea.

Aceste motive de trecerea ireversibilă a timpulu, iubirea neîmplinită le întâlnim și în: „Trecut-au anii…”, „Despărțire…”, în toate acestea observăm creația eminesciană ce a pătruns adânc în tot ceea ce este omenesc și pământesc.

Un alt motiv eminescian este motivul „istoriei”, unde viața are o ipostază eroică. La numai 20 de ani, Eminescu își expune concepția sa despre istorie, scriind ca jurnalist, că istoria națională este foarte importantă și deaceea nu poate fi tratată de oricine:

„La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucru e și mai simplu- scrie el- își pun degetul în gură și vede câte „cuvinte” îi vin în minte. La întrebarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului compus din prea puține file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte cu tot atâta cuprins material, și după aceea le-nșira, mai punând pe la soroace și câte un Țtefan cel Mare sau Mihai Viteazul, din buzunarul căruia scoatem ce ne poftește inima. Bietul Ștefan Voievod! Ce-și bătea el capul cu idei, cum le au alde gazetarii noștri?”

Mihai Eminescu a cunoscut cu adevărat istoria, a fost atras de origini, a valorificat destinul tragic al Daciei, care a apărut și în versurile sale. În creația lui Mihai Eminescu mitul dacic ocupă un loc important, iar istoria dacilor, reprezintă un timp eroic pentru el.

Divinitatea Daciei, Eminescu o arată prin figura Dochiei, o ipostază feminină a lui Zamolxe, ca fiind sora sau fiica lui Decebal. Rudenia de sânge dintre Decebal și Dacia se datorează destinului regelui dac cu destinele țării, reprezentând pământul vechi al Daciei. Dochia este amintită sub diferite nume de Eminescu: Zână sau Regină, Crăiasa.

După părerea lui Nicolae Densușianu, Dochia apare în „Memento mori”, în ipostaza de Zeiță Regină, după modelul Diana Regina romană, originară din Dunărea de Jos, observăm aceasta din:

„Sara sună-n glas de bucium și cerboaicele albe-n tume/ Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre/ Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;/ Și în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare/ Pân’ din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,/ Pe-umăr gol doniță albă stemă-n părul aurit”

Dochia apare și sub forma zeiței trace Bendis, patroana animalelor, observăm aceasta la sfârșitul poemului „Sarmis”: „Din codrii singuratici un corn părea că sună/ Sălbaticele turme la țărmuri se adună/ Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii/ Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii,/ Iar caii albi ai mării și zimbrii zânei Dochii/ Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalță ochii”

Zeița Daciei, apare și în poezia „Strigoii” ca Fecioara Maria cu pruncul, la fel și în poezia „Rugăciune” apărută în 1880.

O mică istorie românească eroică o întâlnim în „Scrisoarea III”, când Mircea răspunde sultanului Baiazid: „După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe/ Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;/ Mulși durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/ De-au trecut cu spaima lumii și mulțimea de norod;/ Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă,/ Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă./ Și nu voi ca să mă laud, nici nu voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.”

Vedem ideile sociale și politice ale lui Eminescu, precum și credința că patria este o realitate istorică pentru care poporul a făcut mari eforturi, luptând pentru libertate și independență.

Urmează tablourile senzaționale de natură, după are începe lupta dintre oastea lui Baiazid și armata lui Mircea cel Bătrân.

Primele versuri din partea I reprezintă visul sultanului. Iubita sultanului din seara aceea este „Luna”, schimbată în fecioară.

În tabloul următor al primei părți ne este prezentat dialogul dintre Mirea cel Bătrân și Baiazid, Mircea apărând ca un erou ce face totul pentru a asigura libertatea poporului său.

În partea a II-a poetul redă falsul patriotism al contemporanilor:

„De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii și rapsozii/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…”.

Istoria a însemnat pentru Mihai Eminescu un izvor nesecat, deaceea se oprește și asupra figurii a lui Ștefan cel Mare:

„Asupra mărimii căruia abia arhivele din Veneția încep a ne lămuri și care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa.”

Voievodul este legat de inspirația populară, pentru a întări senzația de vechime al tradițiilor relatate în poeme.

În „Mușatin și codrul” și „Mușat și ursitorile” apar aceleași ursitori ca a pruncului din „Povestea Dochiei și ursitorile”, unde apare motivul ursitorilor în două împrejurimi diferite, dar cele două personaje: pruncul care e poporul român și pruncul care va fi Ștefan, sunt înrudite.

În „Mușatin și ursitorile” poziția constelației Orion și a planetei Neptun, vestește ceva uimitor:

„Da, când a fost copilul să se nască,/ Opri Orion ale sale pasuri/ Ca soarta-n lume el să i-o croiască,/ Jur împrejur se auziră glasuri/ Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,/ Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.”

Apare o legătură între erou și natură, vietăți, apă și pădure ca în majoritatea poeziilor eminesciene, iar Ștefan ca un domnitor român.

În „Mușatin și codrul”, Ștefan cel Mare trebuia să trezească întreaga lume veche adormită prin sunetul de corn.

Mihai Eminescu nu s-a oprit doar la Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân, în articole politice întâlnim și pe Horia și Mureșan, pe Petru Rareș și Mihai Viteazul, și pe Bălcescu și pe pașoptiști.

Născut în nordul Moldovei și crescut în Bucovina, Eminescu pornește în operele sale de la sat, natură, codru, dar și marea care apare mai târziu ca: izvor, râu, lac.

Astfel următorul motiv îl reprezintă „marea”, așa cum spune Carmen Dumitrescu Bușulenga că:

„A străbătut și a reunit spații mari în gândirea sa mitologică, de la Marea Adriatică din sonetul Veneția, până la Marea Nordului din Odin și poetul, poemă postumă în care eroul se prezintă zeului ca luceafăr născut în străfundurile Mării Negre.”

Motivul apei este prezentă și în poezia „Dorința”, în poemul „Călin”, în „Luceafărul” și „Scrisoarea I”, singurătatea mărilor este mișcătoare, iar dacii luptă împotriva celor romani ieșind din mare este reprezentat în „Memento mori”, în episodul „Dacia”: „Din fundul Mării Negre, din înalta adânca hale,/ Dintre stânce arcuite în gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit.”

Știm că ultima dorință a poetului a fost de a adormi pentru veșnicie și de a se îngropa la marginea mării.

Poetul fiind melancolic și visător, reprezintă motive „melancolia și visul” în poeziile sale. Visul apare în: „La Heliade”, „La o artistă”, „O călărire în zori”, „Din străinătate”, fiind poezii din perioada anilor 1866-1869, visul generează o stare de dor.

Semnificația visului se multiplică după anul 1870, când visul devine specific universului eminescian. În „Mortua est”, visul este viața:

„…viața-i o boltă de vise rebele” sau „vise-ntrupate gonind după vise/ pân’dau în morminte ce-așteaptă deschise.” Iluziile sfârșesc odată cu sfârșirea vieții.

În „Venere și Madonă” , visul devine viziune:

„Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noape înstelată,/ Suflet îmbătat de raze și d-eterne priăveri;/ Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre întregii din cer.”

În poeziile eminesciene visul persistă și la îndrăgostiți. Dar după multe încercări de a fi fericit și iubit, Eminescu tot ajunge să sufere din dragoste și să fie singur și amărât.

„Emnescu, în esența lui, este un poet erotic, simplu, direct, tulburător de profund, situând, ca toți marii poeți, dragostea în perspective cosmice, în concepția pozitivă ori polemică a iubirii, care prin lărgire se poate aplica la toate aspectele existenței sociale.”

Eminescu mereu s-a deplasat cu generațiile spre viitor, dar rămâne mereu în pas cu prezentul.

I.4 Mihai Eminescu, poet universal

Este o sarcină foarte dificilă și delicată, pentru a demonstra valoarea și universalitatea operei lui Mihai Eminescu unui străin, îndeosebi dacă avem pe acei ce cultivă poezia „pură” după Mallarme și Paul Velery, în sensul poeziei gratuite și hermetice.

„Tot așa de greu ar fi în acest caz să dovedim că Petrarca, Leopardi, Goethe, Victor Hugo, Ch. Baudelaire și în definitiv Paul Valery însuși, așa de discursiv în ciuda dificultăților sintactice, sînt poeți. Există o bază estetică pe care o putem lua ca punct de plecare comun și anume: o poezie fără idei poetice, umane, făsă conținut, e neantul, puritatea constând în traducerea acestui conținut.

Mulți, gândind lingvistic, socotesc că muzica limbajului ridică conținutul la valoarea poeziei, ceea ce mi se pare nerezonabil, pentru că proza rămâne proză în cea mai perfectă prozodie. Și ideile au gramatica lor muzicală, și când zic „idei” mă gândesc la ceva asemănător cu gândirea exprimată muzical de un Mozart sau de un Beethoven. Nu filozofia ca sistem mă interesează la un poet și niciodată aceasta nu va fi luată în dezbatere de filozofi ca atare, ci filozofia ca metaforă.” Aceasta este reflectarea realităților, a omului etern.

După câte știm Eminescu este un romantic. „Lamartine este romantic, Fichte și Schopenhauer, considerând sistemele lor ca nițte metafore, sânt romantici. Romanticii fundamental idealiști sunt pesimiști sau mai de grabă nostalgici.” Sunt așa deoarece refugiază în trecut și în viitor, și câteodată pe un alt continent, deoarece sunt nemulțumiți de viața lor din prezent.

„Protestari față de momentul lor istoric, ei construiesc lumi noi pe întreaga sferă a creației. Fichte cu al său idealism transcendental reedita sistemele antropocentrice umanistice de tipul aceluia al lui Giordano Bruno. Aceste sisteme de inspirație magică încercau să umanizeze universul, presupunându-l creației a unui macroantrop în corespondență ierarhică cu microantropii, constituind tot atâtea microcosmuri față de „animalul unic„ sau macrocosmul.”

Un prestigiu puternic de stil filozofic și polemic, asupra lui Eminescu l-a exercitat Schopenhauer, platoniza ca și umaniștii, fiind adoptată teoria prototipurilor sau a formelor eterne, care acând ca obiectiv dorința oarbă de a trăi. „Scandalul idealistic constă în faptul că filozoful german încearcă a salva din istorie individul însuși, proiectându-l pe un prototip etern.

Nuvela „Sărmanul Dionis”, care debutează prin a cita teoria kantiană a spriorității formelor intuițiri, se ridică pe sistemul platonico-magico-schopenhauerian, după care un individ poate, inițiindu-se în calitatea sa de unitate metafizică, să evoce peripețiile personalității sale eterne.” La Eminescu este prezentă viziunea macrocosmică, care este prezentă la toți ramanticii. Chiar și atunci când poeziile lor sunt scurte, unghiul lor de vedere este vast universal, și vocabularul aparținând poetului.

„Poezia, accesibilă ca și o statuie de divinitate greacă, sub raport anatomic, omului simplu, e totuși un cifru. Un hermentism permis în poezie propune cititorului o exegeză și procură emoții mari când nivelul de sens al gândirii a fost descoperit.”

Ca exemplu poate servi femeia care în poezia eminesciană are „brațe reci” și este dovedit că acesta este un atribut pentru orice femeie. Romanticii la fel ca Eminescu sunt preocupați de lumea inertă, de unde se și explică obsesia „cristalului” care este evidentă în „Sărmanul Dionis”.

Sentimentul de uimire are un temei teoretic și este aproximativ următorul: „Acolo unde, ca în lumea anorganică, ochiul este speriat de amorfia materiei, descoperă îndată că acest mizerabil noroi e capabil a se organiza într-o formă geometrică splendidă, rezonabilă și luminoasă. Chiar firul de praf cel mai dezesperant irațional, pus sub un puternic microscop, apare ca o aglomerare de pietre prețioase și atomii materiei celei mai deprimante se relevă a fi un adevărat sistem astronomic.”

Fundul mării al oceanului, lacul și marea înghețată tot este un cristal. Pentru Eminescu suprafața mării care este turburată de furtună reprezintă lumea haotică, iar paradisul pașnic îl reprezintă fundul mării.

„Ca în mitologia groenlandeză, poetul pune Walhalla în fundul oceanului nordic, fiindcă după Edda, lumea a luat naștere din ghețuri, din inerția polară. Zamolxe însuși, regele geților, care după unele teorii germane ar fi fost got se așează după moarte alături de zeii nordici în mediul acvatic splendid, inalterabil, rece și inteligibil ca cristalul.”

Eminescu văzuse decât în trecăt marea la Konigsberg, atunci când scria aceste versuri: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării.” Este evident că atunci când scria se gândea la paradisul din fundul mării.

Marea fiind privită măcar o singură dată în totalitatea ei, trezește cele mai line și plutitoare sentimente: „Adânca mare sub a lunei față,/ 
Înseninată de-a ei blondă rază,
/ O lume-ntreagă-n fundul ei visează / Și stele poartă pe oglinda-i creață./ 

Dar mâni ­ ea falnică, cumplit turbează
/ Și mișcă lumea ei negru-măreață,/ Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe
/ Ducând pieire ­ țări înmormântează./ Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
/ O armonie, care capăt n-are/ ­
Astfel e-a ei întunecată fire./ 

Astfel e sufletu-n antica mare.
/ Ce-i pasă ­ ce simțiri o să ni-nspire/ ­
Indiferentă, solitară ­ mare!” (Adânca Mare)

Obiectul permanent al poetului este materia miraculoasă.

Materia organică, în special regnul vegetal, împinge imaginația poetului spre tot ce e frumos. „Grădinile, depășind supravegherea omului, se întorc la starea incultă. Buruienile cresc în tufe negre-verzi, mucegaiul produce eroziunea tencuielii de var, iarba iese printre pietre.”

Pădurea are o durată limitată, deoarece este supusă dezagregării, dar codrul eminescian „crește” peste marginile timpului. Sentimentul pur eminescian este acela de a se lăsa în voia dinamicii naturii: „Neamurile-mbătrâneau,/ Crăiile se treceau/ și cetăți se risipeau/ Numai codrii tăi creșteau./ Verde-i umbra nepătrunsă/ Unde-o lume e ascunsă/ și in umbra cea de veci/ Curgu-mi râurile reci.” (Mușatin și codrul)

Fauna are și ea un rol esențial, calul este simbolul zborului oniric și al devotării spațiului. Animalele legate de pădurea sălbatică sunt: cerbul, vulturul aklpestru. Eminescu este interesat de viața socială, capacitatea animalelor de a forma un stat. Albina e producătoare de miere, păianjenul reprezintă industria textilă.

În sânul naturii poetul se simte liber și fascinat de toată frumusețea ei, ceea ce-l provoacă să cânte dragostea inocentă.

„Împreună cu romanticii și Schopenhauer, poetul va face teoria geniului și aproape toată lirica lui erotică este aceea a omului genial. Prin Schopenhauer coborâm până la filozofia umaniștilor și prin ei la Platon și Plotin. Geniul reprezintă, spre a vorbi sumar, supremul om, microcosmul capabil de „visio intelectualis”, de a se transpune adică pe toate treptele universului conceput ca un „animal unic”. Aceasta e ipostaza cerebrală a geniului.”

Eminescu și ca om și ca poet aspiră iubirea intelectualelor și femeile pe care le-a cântat sunt intelectuale, una din ele a devenit poeteasă.

„Ofițerul” este competitorul victorios ai Luceafărului, omul cu o strălucire exterioară, lipsit de intelectualitate, dar plăcut intelectualelor. În hârtiile sale găsim o maximă: „Cu ofițeri nu discuta niciodată materii filozofice”

Eminescu era jignit de femeia mai contemporană decât el, lipsa de inocență, iubirea care era artificializată, pozitivitatea acestei femei în Scrisoarea V:

„ Măgulite toate sunt

De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pământ.

O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei –

s-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei

Ce-o-nconjoară, toâi zicând că o iubesc – cât de naivă -,

Vei vedea ca de odată ea devine pozitivă.”

Trecând la un alt aspect anatomic, ochii care sunt verzi, albaștri, negri ori căprui au o notă comună mărimea și profuzimea lor. „Eminescu cultiva în tinerețe femeia nordică, nibelungiană, demnă de răceala oceanului înghețat. În perspectiva geografiei noastre o vede ca o Diană vânând prin păduri:

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuțe albe de omăt,

O față dulce și bălaie,

Un trup înalt și mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,

Ea trece mândră la vânat

Și peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.”

„Deci femeia din „De-or trece anii” e clasificabilă în societatea cultă:

De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăcé,/ Pentru că-n toat-a ei făptură/ E-un "nu știu cum" ș-un "nu știu ce"./ M-a fermecat cu vro scânteie/ Din clipa-n care ne văzum?/ Deși nu e decât femeie,/ E totuși altfel, "nu știu cum"./ De-aceea una-mi este mie/ De ar vorbi, de ar tăcé:/ Dac-al ei glas e armonie,/ E și-n tăcere-i "nu știu ce"./ Astfel robit de-aceeași jale/ Petrec mereu același drum…/ În taina farmecelor sale/ E-un "nu știu ce" ș-un "nu știu cum".

„Glossă” este o capodoperă a satirei ideologice. Textul este același ca și stereotipurile lumii: „ Vreme trece, vreme vine,/
Toate-s vechi si nouă toate;/
Ce e rău și ce e bine/
Tu te-ntreaba și socoate;/
Nu spera și nu ai teamă,/
Ce e val că valul trece;/
De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu ramâi la toate rece.”

O idee filozofică, anti-schopenhauereană: „Amorul te face să suferi, uitându-l, suferința încetează, totuși e preferabilă durerea, pentru că ea e viața.”

„Ceea ce se traduce în planul suprem: Tu, care ești o intelectuală, nu ești vinovată că m-ai respins, căci nici n-ai știut că te iubesc, fiind optuzitatea însăși. Ceea ce era manifest pentru toți, n-a ajuns la cunoștința ta. Însă, urmează poetul, tu ești aceea care a pierdut: eu sunt geniul care ridic efemerul la eternitatea astrelor. Iubindu-te eu și cântându-te ai fi trăt perpetuu străbătând generațiile: Dându-mi din ochiul tau senin/
O raza dinadins,/ În calea timpilor ce vin/
O stea s-ar fi aprins;/ Ai fi trăit în veci de veci/
Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț.”

CAPITOLUL II

TEMA IUBIRII ȘI NATURII ÎN POEZIILE EMINESCIENE

În creația lui Eminescu, între marile teme, alături de meditația asupra artei, asupra existenței, a slăvit iubirea și natura, a ocupat un loc important în viața sa.

„Serenitatea. O stare prețioasă a naturii de care poetul se folosește pentru a medita sau a oferi un cadru iubirii sale. O liniște rară, după cum remarcă Dimitrie Popovici, „momente de liniște și intimă fericire din lirica eminesciană sunt puțin numeroase și dau impresia unei zone liniștite de apă în mijlocul uneo mări în permanentă agitație”, care răzbate dinspre două spații: „unul al verticalității și unul terestru.”

La Eminescu, iubirea și natura este un întreg, doi care formează un cuplu ideal care nu poate exista unul fără altul. Elogiul iubirii și al naturii își are rezervat un loc special, prin lirismul și melancolia poeziilor, prin aspirația eului către absolut și perfecțiune. Deși sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme comportă o suită de motive, semnificații și ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecție a simbolurilor iubirii și naturii este unul dintre elementele decisive în integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar.

II.1 Iubirea în poeziile eminesciene

„Tu ești o undă, eu sunt o zare,/ Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,/ Tu ești o noapte, eu sunt o stea/ Iubita mea.”

„Poetul”

Iubirea o întâlnim oriunde, la televizor în serialile romantice, pe internet în forumurile multor oameni unde își împărtășesc emoțiile și durerile, pe stradă, acasă dar iubirea de mici o întâlnim în poveștile citite de bunici și părinți, și în poeziile învățate la școală. Așa și în poeziile lui Mihai Eminescu întâlnim iubirea.

„Dragostea este, când a fost adevărată pentru noi care viețuim istoric, o porțiune organică a vieții noastre, ce nu se poate tăia, precum nu poți reteza rădăcinile unui copac fără a omorî copacul însuși”

Iubirea este o temă folosită în literatura întregii lumi, întregului univers și în poezia lirică.

Poezia iubirii a fost nuanțată de poeții romanici, cei care visează la o iubire adevărată și pură. Acești poeți au surprins toate aspectele iubirii in poezie. Scriitorii clasici aveau ca model al iubirii cuplul adamic, iar scriitorii romanici își imaginau cuplul uman perfect cu ritmurile lumii cosmice.

,,Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și ultimul mare poet romantic european, integrat seriei de scriitori care au dat strălucire acestui curent : V. Hugo, Byron, Shelley, Pușkin, Lamartine și alții. În opera sa se întâlnesc teme ,motive și atitudini romantice care țin de marea literatură a lumii.”

Dragostea cunoaște dimensiuni de la suferință, iubiri pierdute („Și dacă…”,”Floare albastră”,”Lacul”,”Pe lângă plopii fără soț…”) și dragostea fără speranță („De câte ori iubito”,”Dacă iubești fără să speri ”,”Sara pe deal”), la dragoste împlinită (,,Calin, file de poveste”,”Povestea teiului”,”De ce te temi”).

II.1.1 „ Făt-Frumos din tei”

În prima fază întâlnim foarte multe poezii în care poetul cântă despre o dragoste pură, sinceră și frumoasă cel mai des în natură arătând și dragostea către natură ca în „Făt-Frumos din tei”.

Această poezie este romanică și are ca temă mitul Sfântul Soare în varianta Făt-Frumos, iar Bianca este frumoasa muritoare, care este căutată de Sfântul Soare, după ce este refuzat de Sfânta Lună (Ileana Cosânzeana). Această poezie este o prefigurare a „Luceafărului”, ideea lui Eminescu atunci când căuta modul de realizare a unui poem național.

Primele cinci strofe reprezintă un dialog între Bianca și tatăl ei, în care se vorbește despre lume și viață. Tatăl ei hotărăște ca ea să fie așezată într-un schit, ca să ducă o viață ascetică, pentru ca să răscumpere păcatul părintesc:

„- Bianca, află că din leagăn/ Domnul este al tău mire/ Căci născută ești, copula/ Din nevrednica iubire.”

Prin această hotărâre dorește dobândirea vieții eterne și schimbul vieții care o duce pe pământ.

„Mâni în schit la Sfânta Ana/ Vei găsi la cel din stele/ Mângâierea vieții tale/Mântuirea feței mele”.

Conceptul de „carpe diem” este anunțat de eroină:

„Nu voi, tată, să usuce/ Ai meu suflet tânăr, vesel:/ Eu iubesc vânatul, jocul/ Traiul lumii alții Jese-”.

Ne sugerează că lumea e ca un joc și că eroina respinge universul sacrificiului:

„Nu voi părul să mi-l taie/ Ce-mi ajunge la călcâie/ Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie”.

Însă decizia tatălui este hotărâtă:

„Știu mai bine ce-țipriește/ Las’ de-a lumii orice gând/ Mâni în zori de zi pleca-vom/ Către schitul vechi și sfânt”.

Reacția ei este romantică, această evaziune de realitate sugerează:

„Ea aude-plânge./ -Parcă/ Îi venea să plece-n lume/ Dusă de pustie gânduri/ Și de-un dor fără de nume”.

Calul alb reprezintă un simbol al eroinei care arată destinul angelic și biruitor:

„Și plângând înfrâna calul/ Calul ei cel alb ca neaua,/ Îi neteză mândra coamă/ Și plângând îi pune șeaua”.

Această retragere în codru pare împlinirea unui destin. Însă calul negru simbolizează consecința nașterii din păcat, și deaceea tânărul are :

„Flori de tei în păru-i negru/ Și la șold un corn de-argint”, arătând zburătorul ca un personaj negativ. El o ademenea:

„Și-ncepu încet să sune/ Fermecat și dureros-/ Inima-i creștea de dorul/ Al străinului frumos” și-i cânta de dor și jale :

„Când cu totul răpită/ Se-ndoi spre el din șele,/ El înceată din cântare/Și-i grăi cu grai de jele”, care determină părăsirea eroinei :

„Și pe urmărui lui cade/ Al ei cap cu fața-n sus;/ Pe când caii pasc alături/ Ea-l privea cu suflet dus”, precum și întrarea eroinei într-o altă lume necunoscută:

„Dar ei trec, se pierd în codri/ Cu viața lor pierdută”.

Calul alb o părăsește și se întoarce la castel: „La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume”, deoarece ea și-a pierdut destinul alb al fecioriei: „Dar frumoasa lui stăpână/ A rămas pierdută-n lume” arătându-ne că eroina și-a pierdut sufletul.

Ajungem când idila își împletește sentimentul iubirii cu a naturii:

„Numai murmurii cei dulce/ Din izvorul fermecat/ Asurzește melancholic/ A lor suflet îmbătat”.

Cum am menționat mai sus stilul eminescian este romantic și este arătat în această pozie prin epitete ca: „melancolie”, „Jele”, „de vis”, „duioși”, prin sintagme ca : „Schitul vechi și sfânt”, „fum vânat de tămâie” ș.a.

II.1.2 „Floare albastră”

Publicată în „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873 , „Floare albastră” este considerată, de unii critici, prima creație de maturitate a lui Eminescu care anunță în tonuri elegiace tematica „Luceafărului”. Este o meditație pe tema visului trecător al iubirii. „Floare albastră” se încadrează în poezia eminesciană a naturii și iubirii, alături de : „Lacul”, „Dorința”, „Sara pe deal”.

„În toate există un fior cosmic, cu adâncimi de vecie; în acest sens, chiar marele Călinescu îl singulariza, hyperironic, pe Eminescu: „Nimeni nu mai cântase ca el iubirea ca eveniment cosmic”.”

Motivul florii albastre a fost preluat de către poet din literatura universală și apare și în „Sărmanul Dionis” și în „Calin”.

Floare albastră prezintă un simbol al idealului inaccesibil care poate fi poezia, iubirea sau infinitul. Pentru Eminescu floare albastră înseamnă o iubire pierdută. Însă floare albastră reprezintă sentimentul de nu-mă-uita.

Floare albastră este una dintre poeziile originale eminesciene. În această poezie există două lumi, în care se concentrează două portrete: al ei și al lui, două planuri temporale (trecut și prezent) și două planuri spațiale (al aproapelui și al departelui).

Aparține genului liric și este o eglogă (idilă cu dialog).

Tema poeziei este amintirea unei clipe de dragoste care a fost pierdută în timp.

Titlul apărut ca simbol în creația poetului german Novalis.

După structură poezia este alcătuită ca un monolog în stofele IV-XIV, ca un dialog în strofele I-III și V-XIII, în timpul iubirii și amintirii.

Poezia este alcătuită din patru secvențe.

Primele trei strofe sunt corespunzătoare cu prima secvență poetică și este monologul fetei, adresat de fata eroului: „-Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?”, în care sunt prezentate ideile poetice ale lui Eminescu. El este adâncit în contemplarea abstractă, iar iubita , plină de feminitate, își îndreaptă privirile spre pământ, spre frumusețile acestuia care sunt reale.

Eroul este preocupat de universul în care plutește. Verbul „a grămădi” sugerează ideile imense ale autorului. „Câmpiile așire” reprezintă un simbol al preocupării din domeniul istoriei vechi, la fel ca: „Piramidele-nvechite” care ,,urcă-n cer vârful lor mare” care sunt din domeniul Egiptului și au legătura cu stelele care simbolizează înălțimea omului însetat de cunoaștere.

Eroul apare ca un visător, un căutător al idealului, iar eroina naivă și familiară reproșându-i aceste preocupări.

A doua secvență este strofa 4 și intervenția poetului întrerupe monologul fetei:

„Astfel zise mititica,/ Dulce netezându-mi părul./ Ah! Ea spuse adevărul;/ Eu am râs, n-am zis nimica.”

Diminutivul „mititica” arată superioritatea poetului față de iubită.

A treia secvență cuprinde strofele 5-12 și este o continuare a monologului fetei, concentrat pe ideea cunoașterei terestre. Stânca simbolizează era formării planetei, îceputul. Cei doi îndrăgostiți sunt martori apariției lumii:

„Când prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară”.

Secvența a patra cuprinde strofa a XIV-a . Coborât din „ceruri nalte” tânărul corectează destinul luciferic al eroilor, iar ultimul vers „Totuși este trist în lume” arată o oboseală și o dezamăgire că nu mai poti schimba nimic.

Limbajul este familiar, dar totuși înțeles de toți care citesc această poezie și pătrund în adâncul sufletului eminescian.

II.1.3 „Lacul”

La fel și poezia „Lacul” apare în revista Convorbiri literare la 1 Septembrie 1876, apoi inclusă în volumul „Poezii” apărut în 1883.

Poezia „Lacul” aparține genului liric, se îmbină sentimentul dragostei pentru persoana iubită și frumusețile naturii.

Titlul exprimă locul unde se întâlnesc cei doi îndrăgodtiți.

Tema poeziei este dorința poetului de-ași împlini visul iubirii sale.

Poezia este structurată în 5 strofe și 3 secvențe în care planul interior și cel exterior reprezintă trăirile sufletești ale poetului.

Prima secvență cuprinde strofa I, care reprezintă un spațiu infinit și sentimental. Lacul încărcat cu „Nuferi galbeni” reprezintă tabloul terestru un simbol al permanenței și renașterei monotone. Personificarea naturii se realizează prin folosirea verbelor: „tresărind” și „cutremură”. Imaginea vizuală se manifestă prin epitetele cromatice: „albastru”; „galben” și prin metafora: „Cercuri albe”, care sugerează armonie și puritate.

A doua secvență cuprinde strofele II, III și IV.

Strofa a doua este prezentată de poet ca o așteptare prin repetiția adverbului „parcă” : (parcă ascult, parcă aștept). Ca posibilitate este sugerat în versurile:

„Ea din trestii să răsară / Și să-mi cadă lin pe piept”, prin folosirea verbelor la conjunctiv.

În strofa a treia dorința eului liric de a trăi iubirea este redată prin verbele „să sărim”, „să scap”. Apa devine bucuria îndrăgostiților prin personificarea „Îngânați de glas de ape”.

Farmecul iubirii domină strofa a patra împreună cu natura redată prin lumina lunii, foșnetul vântului și glasul apei curgătoare. Imaginea auditivă e redată prin verbele: „sune”, „foșnească”, de adverbul „lin”, și adjectivul „unduioasă” care sunt folosite și ca epitete.

Puterea sentimentelor și emoțiilor trăite de eul liric sunt arătate prin semnul exclamării de la sfârșitul strofei.

Strofa a V-a reprezintă secvența a treia care ne arată că visul ia sfârșit și eul liric revine cu picioarele pe pământ la acea realitate tristă și dureroasă. Verbele „nu vine”, „suspin”, „sufăr” arată starea de spirit a eului liric la fel ca și adverbul „în zadar”, și epitetul „singuratic”.

Punctele de suspensie din versul „Dar nu vine” ne arată clipele care ar fi putut fi trăite de îndrăgostiți.

Muzicalitatea acestei poezii este realizată prin aliterație și asonanță. Aliterațiile conțin repetarea silabei „să”(să sărim) și a consoanei „s” (să nu-mi scape). Asonanțele sunt realizate prin accentuarea vocalei „a” (unduioasă, apa).

Eminescu sugerează o anumită atmosferă poetică subiectivă, o atmosferă a iubirii neîmplinite.

Această poezie aparține genului liric deoarece este prezent eul liric și sentimentele sunt exprimate profund și sincer de către autor.

II.1.4 „Luceafărul”

„Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii vor întineri de bucurie, fetele vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciorii-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au șters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălța în inima sa cea recunoscătoare, ca restauratoriului tinereților limbei sale.”

Simion Bărnuțu-1853

„Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât coăia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei. De aci Luceafărul cu versurile de la sfârșit:

Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

Analizând strofa de mai sus, în comparație cu conceptul, spațiu, timp, cauzalitate, constatăm: ,, primele două versuri sunt grupate exclusiv în funcție de înțelesul lor uman-poate și pentru o mai bună înțelegere a receptorului-,respectiv în timp-ul lui ,,trăind”, sinonim cu viețuind, în spațiul redus la „cercul strâmt” conștientizat prin dimensionarea realului, a materiei, și în cauzalitate, determinată de mișcarea lui „vă petrece norocul”, concepte ale „părții” desfășurate la nivelul mentalului omenesc, conștient, având ca dat:„Numai omu-I trecător/ Pe pământ rătăcitor.”

Luceafărul reprezintă un moment de maximă mărețe morală a lirismului eminescian.

Criticii literari văd în „Luceafărul o cheie de boltă” a universului eminescian. Întâlnim marile teme și motive ca: geniul, natura, dragostea, titanul, filozofia, demonul, cadrul nopturn.

Luceafărul a fost și va rămâne un model de depășire al gândirii mitice prin gândirea filozofică.

Eminescu pornește de la un basm popular și realizează un poem alegoric care are ca temă soarta nefericită a geniului.

A fost publicat în 1883 în „Almanahul Societății Academice Social- Literare”, România.

A început de la un basm popular, „Fata în grădina de aur”, un basm cules de germanul Kenish în timpul unei călătorii în Muntenia, în 1861.

Este vorba despre o tânără fată de împărat care a fost închisă de tatăl ei într-un castel. De fată se îndrăgostește un zmeu, dar este respins deoarece este nemuritor. Fata îi cere zmeului ca să devină muritor pentru ca să poată să fie împreună. Zmeul este refuzat de „demiurg” când îi cere să-l facă muritor. În acel timp cât zmeul caută să-și jertvească nemurirea pentru fata de împărat ea se îndrăgostește de un fecior de-mpărat cu care fuge-n lume. Zmeul se răzbună pe fata de-mpărat prin aceea că prăvălește o stâncă pe ea și tânărul fecior de împărat moare de durere.

Mihai Eminescu a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare și de spiritualizare, a regândit și a modificat personajele creației populare.

Zmeul a devenit din rău –„Hyperion”, simbol al geniului; fata de împărat la fel a trecut prin procesul de spiritualizare corespunzătoare aspirațiilor lui Hyperion. Fiul de împărat a devenit om obișnuit-Cătălin; demiurgul a devenit Creatorul. Hyperion nu se mai răzbună ca zmeul din basm.

Mihai Eminescu elaborează prima variantă a poemului între anii 1870-1872 care se sfârșește cu blestemul zeului:

Un chin s-aveți: de-a nu muri de-dată!

După anii 1880 Eminescu mai elaborează încă cinci variante.

El a mai folosit izvoare filozofice precum: mitologia greacă, indiana și creștina; izvoare biografice: experiență din viață.

Poemul începe cu formula tradițională a basmului popular:

„A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată ”.

Fata de împărat este definită ca fiind una unică:

„Și era una la părinți,/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e fecioara între sfinți,/ Și luna între stele”.

Luceafărul îi apare fetei în vis: „Căci o urma adânc în vis,/ Iar ea vorbind cu el în somn”, semnificând un vis erotic.

Luceafărul este întrupat de două ori la chemarea fetei:

„Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând,/ Și viața-mi luminează”

Prima întrupare este ca a unui înger:

„Părea un tânăr Voievod,/ Cu păr de aur moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale/ Iar umbra fetei străvezii/ E albă ca de ceară/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”.

Întruparea a luat naștere prin combinarea elementului cosmic (cerul) cu cel neptunic (marea).

Luceafărul se întrupează a doua oară demonic:

„Pe negre viețile-i de păr/ Corona-i arde pare,/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”.

Întruparea angelică la cea demonică arată intensificarea iubirii și umanizarea lui Hyperion.

Cătălin simbol al omului obișnuit , este definit negativ :

„Viclean copil de casă, Băiat din flori de pripas,/ Dar îndrăzneț cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”.

Zborul luceafărului către Creator este simbolic:

„Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”. Poetul valorifică prin aceste vresuri motivul Zburătorului.

Răspunsul Creatorului pune în opoziție două lumi diferite:

„Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri/ Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște/ Noi nu avem nici timp , nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

Creatorul îi explică lui Hyperion că trebuie să rămână ceea ce este, deoarece asta e soarta lui, soarta nu este scrisă de noi și tot noi nu o putem modifica. El face parte dintr-un sistem al elementelor veșnice și o mică schimbare duce la prăbușirea întregului sistem. Un alt argument este ceea ce se întâmlă pe pământ: Cătălina răspunde iubirii lui Cătălin.

În fața adevărului luceafărul nu se răzbună dar își găsește consolarea în veșnicia sa. Ajunge un geniu nemuritor.

Aceste versuri arată amărăciunea, dezamăgirea omului deosebit, neînțeles de oamenii obișnuiți.

Conjuncția adversativă arată opoziția fundamentală dintre un geniu și ceilalți oameni.

Este nemuritor și asta ne sugerează singurătatea orgolioasă a geniului.

Hyperion trece prin mai multe ipostaze:

Ipostaza demonului îndrăgostit, care este capabil la orice, e gata să sacrifice totul pentru o clipă alături de persoana iubită.

Ipostaza titanului răsculat împotriva poziției sale.

Ipostaza geniului capabil de a înțelege și ierta.

Acest poem în întregime este construit pe o opoziție terestru-cosmic, care este remarcată la toate nivelele. Poemul este alcătuit din patru părți care sunt simetrice, construite fie pe interferență, fie pe separarea celor două planuri fundamentale.

În primul plan observăm idila dintre fata de împărat și Hyperion, care este construită pe interferența celor două planuri.

A doua parte cuprinde prezentarea lui Cătălin pe dimensiunea terestră și omenească.

A treia parte reprezintă zborul luceafărului și dialogul său cu Creatorul care este construit într-o dimensiune cosmică.

A patra parte este construită pe interferența celor două planuri terestru-cosmic care definește personajele: pe Cătălina ca o ființă umană cu aspirații cosmice, iar pe Hyperion ca un astru care are aspirații umane.

Este marcat și stilistic opoziția terestru-cosmic: luceafărul vorbește de sfera sa, de greul veșniciei astfel definindu-și condiția superioară și genială.

Apare în contrast , Cătălin, care folosește o exprimare familiară „Ți-aș arăta din bob în bob amorul său stai cu binișorul” își definește condiția sa joasă, obișnuită și comună sau omenească.

Luceafărul este o construcție complexă, bazată pe îmbinarea elementelor clasice și romanice, în care predomină elementele romanice. Perfecțiunea formei este clasică și construită simetric, prin rafinamentul și simplicitatea exprimării artistice.

Dilema lui Hyperion ține de clasicism, el trebuie să aleagă dintre iubirea pentru o ființă umană care îl impune să devină și el muritor și datoria sa de a rămâne ceea ce este, ca să nu schimbe lucrurile într-un sistem.

Elementele romantice sunt: geniul neînțeles, un demon îndrăgostit de o muritoare, titanul răsculat împotriva poziției sale, legătura dintre iubire și natură, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspirația folclorică, intensitatea puternică a sentimentelor.

În poem întâlnim elemente ce aparțin celor trei genuri literare: liric, epic și dramatic.

Genul liric provine din muzicalitatea versurilor, trăirile personajelor și prezența unor specii ce aparțin acestui gen: pastelul terestru ți cosmic, meditația și elegia.

În genul dramatic distingem între aspectul tehnic al termenului și cel continuistic; poemul este alcătuit din mai multe scene în care modalitatea de exprimare este dialogul din punctul de vedere al conținutului, care reprezintă frământările dramatice ale personajelor în viața lor reală și aceea imaginară, în lumea în care ei visează să treacă.

Caracterul narativ al poemului dezvăluie schema epică.

Întreaga creație eminesciană la fel și acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratată conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine ca un creator în concepția acestui filozof german, personajul este înzestrat cu capacitatea afectivă; zborul luceafărului și descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice.

Mihai Eminescu îmbină o concepție statică despre lumea specifică filozofiei indiene cu concepția dialectală a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratată și ea prin concepția filozofică a lui Hoegel ca o dorință a geniului de a ajunge la sine însuși prin reflectarea în altă ființă.

Alături de creația populară românească poetul a folosit și sugestii din mitologia antică: Hyperion- ca origine și atitudine este preluat din mitologia antică;

Creatorul-cele două întrupări din elemente eterne trimit tot la mitologia antică.

Particularitățile de stil sunt: limpezimea clasică care a fost obținută printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice ( Tudor Vianu). Poetul renunță la ornamentele bogate obținând o expresie poetică de o mare simplitate și rafinament. A eliminat din descrierea inițială a fetei epitetul ornant „luminoasă” precum și metaforele botanice „un ghiocel de fată”, zoologice „o pasăre de fată” acceptând la urmă forma cea mai simplă și pe înțelesul tuturor a superlativului popular „o prea frumoasă fată”. A folosit mai puține adjective ca să nu încarce textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective.

Exprimarea gnomică, aforistică- este o expresie care conține maxime, sentimente, formulate în chip memorabil.

Punctarea limbajului-

Mihai Eminescu valorifică mai ales fondul românesc de cuvinte, integrând în text expresii și construcții populare; folosește foarte puține neologisme: demon, himeric, idel, palat.

„Luceafărul nu are nevoie de nici o explicație în afară de aceea banală, dată chiar de Eminescu. ”

„În definitiv, dragostea între sexe e un moment parțial al marii, totalei dragoste între oameni și între popoare și noi trebuie să salutăm Luceafărul care ne-a învățat să ne ferim de scurgerea în goluri a marilor sentimente.”

„La fel de adevărat este și faptul că, altădată, stingerea unui soare este urmată, potrivit veșnicei legi a devenirii universale, de nașterea altui soare:

…Din sânul vecinicului ieri

Trăiește azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăși soare…”

II.2 Natura în poeziile eminesciene

„Natura este singura carte în care fiecare filă păstrează câte un adevăr.”

Definiție de Goethe

Natura este numită în termeni populari „Mama natură”. Natura reprezintă totalitatea lucrurilor și ființelor din universul nostru. Natura este constituită din pământ, viață, animale, păsări, și alte vietăți care n-au suferit vreo modificare omenească.

Natura apare la Mihai Eminescu pe două planuri, unul terestru care conține: teiul, codrul, lacul, izvoarele, iar cel cosmic reprezentată atunci când tinerii se află sub bolta cerului, luminați de lună și stele.

II.2.1 „Mai am un singur dor”

Natura este întâlnită și în operele eminesciene, din copilăria sa până la scrierea testamentului liric „Mai am un singur dor”.

Tema poeziei este motivul legăturii dintre om și natură, sau mitul reintegrării, care se transformă într-o temă de meditație asupra destinului uman. Ideea poeziei este identitatea dintre poet, popor și patrie, această idee este de specific național, ce caracterizează aproape toți scriitorii: Ion Barbu, Vasile Alecsandri, Octavian Goga, Lucian Blaga, George Coșbuc.

Motivul dorului este nucleul poeziei, de unde și titlul „Mai am un singur dor”. Dorul este un sentiment specific românesc, acest sentiment ne apasă greu pe suflet de unde și apare senzația de neliniște și durere.

În versurile „Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape,/ Pe-n tinsele ape/ Să am un cer senin”, arată trecerea în neființă, evaziunea în natură.

„Frunzișul veșted” capătă glas, izvoarele rostesc o rugăciune lungă: „Pe când cu zgomot cad/ Isvoarele-ntruna,/ Alunece luna/ Prin vârfuri lungi de brad”.

Teiul ocrotește cu brațul unei crengi mormântul său: „Deasupră-mi teiul sfânt/ Să-și scuture creanga”.

Semnul mitului „Marea Trecere”, este reprezentată de unirea cu luceferii: „Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini,/ Fiindu-mi prieteni,/ O să-mi zâmbească iar”.

Aici observăm contopirea dintre poet, popor și patrie.

Ioan Andrău observă: „că începând cu a doua strofă, imaginile luminoase se împletesc armonios cu cele ușor umbrite: toamna care dă glas frunzișului veșted, izvoarele ce cad cu zgomot, luna lunecând peste vârfuri de brad, teiul sfânt scuturându-și creanga peste moemântul poetului, liniștea serii, vântul rece, malul mării și cântecul aspru al acesteia, luna și luceferii care să-l vegheze și să-l zâmbească.”

Datorită afirmației lui Andrău, putem deduce că există totuși un echilibru între elementele terestre și cele cosmice, care la Eminescu acestea se întrepătrund, formând natura eminesciană.

Poezia „Mai am un singur dor”, este o elegie romantică, datorată faptului că sentimentul de tristețe structurează tema evaziunii în natură.

Nuanța mitică este redată textului de către multiplele epitete: „sicriu bogat”, „un singur dor”, „somnul lin”, „tinere ramuri”, „rece vânt”, „teiului sfânt”, „marginea mării”, „frunzișul veșted”, împletindu-se cu personificările, „Va geme de patimi\ al mării aspru cant”, „Luceferi…o să-mi zâmbească iar”.

Această poezie ne exprimă sentimentul melancoliei, tristeței și a regretului că viața a trecut și este departe de plaiurile natale, de ființa dragă și gândul morții ce-l sublimă și devine mai puternic decât el.

II.2.2 „Sara pe deal”

„Sara pe deal ” a fost publicată în Convorbiri literare, la 1 iulie 1885, a fost compusă la Viena, în 1871, finisată în 1872 și încorporată în postuma Eco, ultima formă a poemului „Ondina”.

„Sara pe deal” este un poem al dorului de dragoste, al visului fin. Tânărul avea visul spre un ideal. O poveste de dragoste, pe care o trăiește cu o dorință nemaipomenită, de a iubi și a fi iubit.

Poezia este o idilă, în care este realizat echilibrul între planul erotic și planul naturii. Este prezent raportul dintre starea de suflet și starea naturii, unde din titlu aflăm unde și când se va manifesta împlinirea sufletească: „Seara, pe deal”.

Tema poeziei este dorința celor doi îndrăgostiți de a fi fericiți și de a trăi pe deplin viața lor în armonie și iubire. Prin aceste valori dragostea este înălțată la cosmos, univers.

Titlul poeziei reprezintă locul și timpul unde se va manifesta iubirea.

În strofa întâi observăm tabloul înserării, în care imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive, de aceea specia literară a acestui poem este pastel. Personificarea „Buciumul sună cu jale” și „apele plâng” reprezintă armonia dintre natură și sentimentele poetului.

„Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”, este ultimul vers al primei strofe, dar reprezintă primul vers al idilei.

În strofa a doua se îmbină elementele de pastel cu cele de idilă, care ne sugerează deschiderea către Univers. Motivele romantice, care sunt simboluri ai Cosmosului sunt: „luna pe cer” și „stelele nasc, umezi pe bolta senină”, semnifică ochii iubitei „Ochii tăi mari caută-n frunza rară”. Ultimul vers: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”, semnifică dorința de a trăi iubirea.

Strofele a treia și a patra arată imaginea rustică a satului, de la general la detaliat: „Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,/ Streșine vechi casele-n lună ridică,/ Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”.

Satul este compus din imagini vizuale și auditive, de la oamenii care vin obosiți de pe camp până la toaca și clopotul care, prin personificare:„Împle cu glasul lui sară”.

Ultimele două strofe exprimă emoțiile iubirii, iar prin interjecția „Ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri, ajută să înțelegem și să simțim dorința de a fi iubit.

Îndrăgostiții sunt izolași de restul lumii, aflându-se în sânul naturii unde natura îi ocrotește „sub salcâm”.

În finalul poeziei este reprezentat sacrificiul pentru iuibirea supremă, care poate fi înfăptuită doar de un geniu: „Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.

Imaginile vizuale sunt:„Turmele-i urc, stele le scapără-n cale”, „Luna pe cer trece-așa sfântă și clară”, „Și osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la camp…”etc.

Imagini auditive se redau prin:„buciumul sună cu jale”, „Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, „toaca răsună mai tare”, „Clopotul vechi împle cu glasul lui sară” etc.

Această poezie prin imaginile auditive și vizuale ne prezintă lumea superioară, unde iubirea este melancolică și tinde spre infinit.

Poezia eminesciană este dominată ca și la majoritatea romanticilor, de tema iubirii și naturii, însă la Eminescu este cu o înălțare cosmică și nobilă, unde natura și iubirea conveșuiesc, devin un întreg.

II.2.3 „Revedere”

Publicată în „Convorbiri literare”, la data de 1 octombrie 1879, dar scrisă cu câțiva ani mai înainte, „Revedere” este prima creație în metru popular-trohaic a lui Eminescu.

Modelul este preluat din Vasile Alecsandri din Doine, Eminescu adâncește viziunea filozofică și tehnică de versificație.

„Revedere” este o meditație asupra temei „fortuna labilis”, într-o versificație populară preluată de poet, dar și o „ars poetica” pe tema poetul și poezia.

Această poezie este alcătuită din patru secvențe compoziționale, două în care apar întrebările poetului împuternicit al sufletului românesc și două secvențe în care răspunde codrului, un simbol al poporului român.

Poetul află răspunsurile pe care le-a căutat în marile filosofii europene și asiatice, în poezia populară, și își arată dorul pe care l-a trăit când a fost plecat la studii în Germania.

Destinul uman este schimbător, asta observăm și în versurile: „Numai omui-i schimbător,\ Pe pământ rătăcitor”, în timp ce codrul trăiește destinul național: „Iar noi locului ne ținem,\ Cum am fost așa rămânem”.

Tema naturii este reprezentată de univers național în care codrul este ființa națională, lacul-conștiința națională, stelele-destinele, izvorul-spiritul, Dunărea-Sfintele Ape, soarele-Sfintele Soare, luna-Sfânta Lună.

Iubirea față de țară devine elementul de legătură dintre poet, popor și patrie. Sub formă de echilibru apare tema istoriei: „Ce mi-i vremea, când de veacuri\ Stele-mi scânteie pe lacuri”, acuzarea, pentru timp și evenimentele istorice sunt trecute prin: „Iarna viscolul ascult,/ Crengile-mi rupându-le,/ Apele-astupâdu-le”, distrugând neamul.

II.2.4 „Fiind băiet păduri cutreieram”

Apărută în „Convorbiri literare” din 1 aprilie 1902, fiind compusă în 1873.

Este evocarea vârstei copilăriei în cadrul natural: pădurea, izvorul, freamătul ramurilor, luna și toate miresmele naturii.

Eminescu vede codrul populat de personaje văzute doar de un copil: „Răsare luna,-mi bate drept în față:/ Un rai din basme văd printre pleoape,/ Pe câmpi un val de argintie ceață,/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,/ Un bucium cântă tainic cu dulceață,/ Sunând din ce în ce tot mai aproape…/ Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,/ Părea c-aud cenind în cete cerbii”.

Poetul își exprimă dragostea față de natură, își arată atașamentul și dorința de a fi mereu în sânul naturii.

Poezia este constituită din trei părți. Prima parte reprezintă dragostea față de natură și frumusețile pe care le adoră. De mic copil simțea toate miresmele naturii, primea toate darurile ei, și a rămas atașat de natură încât doar sunetul râului îi putea dărui liniștea.

Imaginile vizuale se îmbină cu imaginile auditive, arătate prin epitetele: „freamăt lin”, „sună-ncetișor”, „blând îngânat”, și prin metafora „al valurilor glas”.

Utilizarea verbelor la timpul imperfect sunt: „mă culcam”, „cutreieram”, „trecea”, „venea”, care arată nostalgia și durerea trecerii ireversibile a timpului.

În partea a doua apare luna, care transpune copilul într-o poveste, o lume ireală.

Imaginile vizulale: „sclipiri pe cer”, „văpaie peste ape”, se împletesc cu cele auditive: „cântă tainic, cu dulceață”, „frunze-uscate”.

În ultima parte apare iubita, tânăra crăiasă care este foarte frumoasă: „Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise,/ Cu fruntea ei într-o maramă deasă,/ Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;”

Observăm ca și în toate poeziile eminesciene femeia este ideală, blondă, gingașă.

CAPITOLUL III.

III.1 TEMA MORȚII ÎN POEZIILE EMINESCIENE

„Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieții,

Dar se scutur multe moarte.”

(Mihai Eminescu, Criticilor mei)

Mărturia din Fragmentarium a lui Eminescu care se referă la somn este: ,,Ah, ce dulce-i moartea (…) Cui nu-i place să doarmă- să doarmă, cald, adânc, fără visuri, care neliniștesc sufletul…” o privim ca un rezultat al cercetărilor despre somn și vise.

În poeziile eminesciene, tema morții este reprezentată de sentimentul de pierdere, despărțirea și dispariția persoanei iubite.

El încearcă să găsească o împlinire în lumea de dincolo, fiindcă aici nu este înțeles de nimeni.

La Eminescu moartea înseamnă un repaus între două stări de veghe.

III.1 „Mortua est”

Poezia „Mortua est”, a apărut în „Convorbiri literare”, la 1 marite 1871.

Această poezie a fost obiectul de cercetare a multor critici și istorici literari, astfel stabilindu-i-se valoarea artistică.

Ernest Bernea, spunea în eseul său „Semnificația spirituală a morții” că: „Experiența morții altuia poate fi ceva exterior până la spațial. Dar poate fi trăit ca un fenomen fundamental, ca un dat ontologic. În primul caz, este vorba de constatarea unei absențe, uneori însoțită de o meditație asupra destinului nostru comun, iar în al doilea caz e vorba de o experiență spirituală care poate avea un caracter transformator și dramatic.”

Poezia e elogiul adus iubitei, care a trecut în neființă.

Imaginea sumbră a cimitirului: „umezi morminte”, „sunet de clopot”, eul îi atribuie un caracter sacru: „orele sfinte”, reprezintă cadrul liric al poeziei.

Moartea la Eminescu reprezintă trecerea de pe un tărâm pe altul, așa cum sunetul clopotului anunță trecerea iubitei de pe „al lumii hotar” în lumea sfinților: „Trecut-ai când ceru-i câmpie senină”.

Împărășia cerurilor, o parte din rai este arătată prin metaforele „râuri de lapte” și „flori de lumină”, epitetele „luna regină”, care ne arată o perfecșiune a paradisului de dincolo, care este perfect și pur.

Strofa a treia conturează portretul iubitei decedate „o umbră de-argint strălucită”, sufletul căreia a început drumul spre „a norilor schele”.

Se remarcă diferența dintre trup și suflet, sufletul este pregătit pentru luarea zborului către ceruri „cu aripi ridicate”, pe când trupul e în sicriu „cu brațele albe pe piept puse cruce.”

Poetul visează că iubita sa se poată încă trezi deaceea că „Surâsu-ți rămas încă viu”, însă când se trezește din visul său, el conștientizează că iubita sa frumoasă nu mai este, și își adresează întrebări legate de existență: „Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială/ De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?”

Epitetele precum: „arcuri de aur”, „podișuri de-argint”, „râuri de foc”, „flori care cântă” și „țărmuri de smirnă”, arată locurile pe unde se va plimba iubita sa, sunt niște locuri divine.

În acel paradis iubita devine: „o sfântă regină”, unde portretul realizat de poet seamănă cu al unui înger: „Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,/ În haina albastră stropită cu aur,/ Pe fruntea ta pală cunună de laur.”

În strofa a noua observăm contrastul dintre viață și moarte, unde viața este văzută ca niște vise care trebuie împlinite, și care se svârșesc odată cu venirea morții, unde toate visele nu mai au nici un rost, însă în antiteză moartea este văzută ca o ușurare, ca o scăpare de toate chinurile pământești.

Își pune întrebări dar nu există răspuns pentru ele, se află în singurătate, singurătatea care îl face să-și imagineze sfârșitul lumii: „stelele pică”, „sorii se sting”, „bolta de sus să se spargă”.

Poetul ajunge la concluzia că omul este muritor, și când ne naștem soarta ne este scrisă deja, și nu o putem schimba, soarta este de a ne trăi viața așa cum putem, de a încerca de a face ceva folositor pentru noi și pentru cei apropiați nouă, ca după moarte să avem ce lăsa în urma noastră, așa și poetul după moartea ei este totuși atras de frumusețea ei, și se bucură pentru ea că a ajuns într-o lume mai bună: „mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc”.

Poetul își pune întrebarea „A fi sau a nu fi” la fel ca și Hamlet, consideră trecerea în lumea de dincolo ca fiind benefică, viața care se continuă în rai, fără durere și tristețe. Consideră că trăim aceste chinuri ca într-o zi să murim, și să fim izbăviți de cele rele și să-și continuie existența în pace.

CAPITOLUL IV.

TEMA FILOZOFICA IN POEZIILE EMINESCIENE

„Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată.”

Nichita Stănescu

Cartea în care autorul își scrie memoriile este trecutul, iar prezentul este noțiunea relativă din conștiința omului.

„Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Shopenhauer, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești.”

Eminescu n-are un sistem filosofic personal, dar rămâne totuși un mare poet filosof, prin aceea că chiar dacă a preluat idei din diferite sisteme filosofice, le-a redat o amprentă personală. A dedus acest lucru și Călinescu: „Suntem siguri deocamdată că poetul citise pe Kant și pe Schopenhauer. E foarte probabil iarăși să fi consultat și alte opere filozofice originale, de pildă unele dialoguri platoniciene (prcum afirma Slavici), de vreme ce pomenea odată de statutul ideal al lui Platon.”

La Eminescu nu există poezie, vers care să nu conțină o filozofie. Motive ale filozofiei sunt: timpul, geniul, geneza, moartea.

IV.1 „Rugăciunea unui dac”

Rugăciunea unui dac este un poem autorefențial, deși este de inspirație istorică, poate fi considerată prima mare poezie filosofică scrisă de Mihai Eminescu.

A apărut în „Convorbiri literare”, în 1879.

Titlul este deschis, se spune despre dacul care se roagă lui Zamolxe să-l țină în viață este Sarmis, așa cum spune Călinescu în „Opera lui Mihai Eminescu!, dar la fel poate fi și Decebal înaintea căderii Sarmisegetusei, care își dorea să moară numai să nu fie umilit de romani, însă poate fi și poetul, identificându-se cu destinul tragic al regilor geto-daci.

Poezia este inspirată din „Imn către zeul necunoscut” din partea a X-a din „Rig Veda”: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul lumii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

Versul „Căci unul erau toate și totul era una”, este versul care apare și în „Scrisoarea I”, „Unul e în toți, tot astfel cum una e în toate”, exprimă Unul și Unicul ce se arată în toți și în toate.

„Rugăciunea unui dac” este o trăire a negativului, care are o cutremurătoare autobiografie lirică: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân-ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime sec,/ Ca-n orice om din lume un dușman mi se naște,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,/ Ca chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,/ Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubot-o/ Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor…/ Poate-oi uita durerea și voi putea să mor.”

De la aceste versuri pornește orice biografie eminesciană veritabilă.

Versurile finale arată setea de extincție, se manifestă budismul: „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

„Rugăciunea unui dac” a fost preferata lui Cioran, deaceea marele filosof la și numit pe Mihai Eminescu „un Buddha al poeziei”.

IV.2 „Glossă”

Poezia „Glossă” este o meditație filosofică clasică, care pune în discuție două concepte diferite despre poet și poezie.

Compoziția poeziei este o glossă, cu formă fixă, versurile din prima strofă sunt dezvoltate în câte o strofă, iar ultima strofă este prima strofă inversată.

A foat publicată în 1883, lipsită de elemente narative, este o apropiere de poezia pură.

Tudor Vianu spunea: „că întreaga Glossă e construită pe asemănarea vieții cu tearul. Originea acestui motiv trebuie s-o căutăm în antichitate pentru a afla în adevăr la filozofii din succesiunea lui Socrate și printre cei din urmă la Epictet, unul din lucrătorii cei mai populari ai idealurilor stoice, de unde el s-a răspândit apoi pe multe căi în literatura universală.”

La fel și Eminescu a fost atras de acest motiv, poezia cu această structură este una din operele importante ale literaturii române.

Motivele sunt: trecerea ireversibilî a timpului, incertitudinea destinului uman, unde este conturat un om geniu, care nu este înțeles în lumea oamenilor și deaceea se retrage în lumea ideilor filozofice.

Primele versuri din prima strofă sunt: „Vreme trece, vreme vine,/ Ce e rău și ce e bine”, sunt meditația asupra trecerii ireversibile a timpului. Geniul trebuie să deosebească „binele” de „rău”.

Strofa a doua începe cu cunoașterea prin simțuri: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe…”

Lumea ce ne înconjoară este schimbătoare și amăgitoare deaceea trebuie să ne autocunoaștem: „Tu așeazăte deoparte,/ Regăsindu-te pe tine.”

Strofa a treia începe cu metafora săracă: „Recea cumpăn-a gândirii”, care refuză iluzia fericirii „masca fericirii”, subliniind deșertăciunea.

În strofa a patra Eminescu introduce motivul lumii ca teatru: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-chipui”, viața fiind un teatru nu trebuie să fim amăgiți de ea. Privind acest teatru omul superior va putea distinge „binele” de „rău”, ca un critic al actorilor.

Strofa a cincea arată că doar prezentul e concret prin versurile: „Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe,/…/ În prezent le-avem pe toate.”

În strofa a șasea se reia motivul omenilor fiind actori din strofa a patra, ei schimbându-se odată cuu trecerea timpului: „Alte miști, aceeași piesă/ Alte guri aceeași gamă”, iar bucuria și tristețea este privită ca o mască pentru mimarea diferitelor stări: „Și de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă.”

În strofa a șaptea poetul îi disprețuiește pe cei cu două fețe, care vor să parpă ceea ce nu sunt. Suntem sfătuiți ca să păstrăm distanța dintre noi și oamenii mincinoși, deoarece timpul trece și vor rămâne doar oamenii de valoare: „Teamă n-ai, cată-vpor iarăși/ Între dânșii să se plece,/ Nu te prinde lor tovarăș:/ Ce e val, ca valul trece.”

Strofa a opta reprezintă iluzia unei lumi perfecte, dar care nu este așa, și deaceea trebuie să ne păzim, să nu fim atrași de ea, deoarece e plină de rău și durere, trebuie să ne urmăm rațiunea și simțul pentru a putea îndura aceasta.

În penultima strofă observăm izolarea geniului într-o lume a sa, ca să nu fie amăgit el rămâne indiferent: „Tu rămâi la toate rece.”

Ultima strofă reia versurile din prima strofă, însă versurile sunt în ordine inversă, ideea acestei strofe este izolarea de lumea ce te înconjoară și indiferența față de ea.

Conclucionând această poezie, Dumitru Popovici evidențiază faptul că: „ Ea amplifică, pe de o parte, sintetizează pe de altă parte și dă un caracter aforistic experienței umanului pe care o făcea Hyperion. Poetul este „un Hyperion condamnat să rămână în societate și să își determine poziția în complexul raporturilor sociale”.”

IV.3 Scrisoarea I

Cele cinci scrisori au fost publicate, în Convorbiri literare în 1881, cu excepția Scrisorii V, care a apărut fragmentar în 1886, face parte din opera de maturitate artistică eminesciană.

Scrisoarea I este prima din cele cinci scrisori care descrie destinul nefericit al omului de geniu, care este neînțeles de lumea înconjurătoare, nu se poate integra în ea, deaceea se retrage în lumea ideilor sale.

Scrisoarea I este un poem filozofic de factură romantică. Structura poemului este organizată pe două coordonate fundamentale, prima de cugetor, iar a doua reprezintă relația omului superior cu societatea.

Emil Alexandrescu afirmă despre Scrisoarea I că: „este o sinteză a temelor universului eminescian: natura, iubirea, mitul, istoria, omul și societatea, poetul și poezia, conștiința și materia.

Textul are o compoziție modernă, secvențială, în care temele și motivele, ideile și miturile se întrepătrund, ceea ce dă textului o structură complexă. Formal este o epistolă, prin problematica, fire narative și prototipuri umane este poem.”

Poemul cuprinde cinci tablouri, structurate armonic.

Tabloul întâi il reprezintă: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate”, este spațiul în care se regăsește omul geniu, care meditează cu trecerea timpului și pătrunde cu razele în cameră.

Omul este în opoziție cu luna, luna poate vindeca suferințele și durerile. El trăiește între patru pereți pe când luna se întinde peste întregul univers.

În acest tablou sunt două motive apropiate poetului sufletește: timpul individual „Doar ceasornicul măsoară lunga timpului cărare” și timpul universal „Ea din noaptea amintirii o vecie întreagă scoate”. „Lunga timpului cărare„ este o sintagmă care subliniază scurgerea continuă și neîntreruptă a timpului.

Tabloul al doilea este mult mai întins cuprinde versurile 7-40, pune pe primul plan omul și societatea, luna fiind stăpâna lumii, poetul o invocă: „Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci,/ și gândirilor dând viață, suferințele întuneci”, ochiul său fiind substituit ochiului lumii. Toți devin egali în fața lumii, nu mai are nici o importanță statutul social, cultura, rasa, toți ajung pe aceeași linie egală.

Sunt prezentate mai multe: „prototipuri umane: parazitul care caută să se înfrumusețeze, filosoful care cercetează întotdeauna, negustorul care încearcă să-și vândă marfa la tarabă, regele plin de bogății, săracul plin de griji și dascălul-geniul, care este centrul universului, fiindcă în el stă spiritul, care generează și susține lumea.”

Dascălul-geniu capătă caractere mitice, pentru a defini desăvârșirea neînțeleasă, însigurată, el este comparat cu Atlas care ținea lumea pe umeri.

Gândirea filosofică o deducem din antitezele „ființă-neființă”, „pătruns-nepătruns”, „lume pricepută-minte s-o priceapă.”

La începutul tabloului se prezenta existența doar a mărilor și pământului, însă mai târziu apare un punct, care devine tatăl, iar haosul „muma” a tot ce s-a creat pe pământ.

I-au naștere pământul, galaxiile, soarele, stelele, oamenii. Oamenii apar ca niște furnici, cu casele mici ca niște „mușuroaie”, viața fiind limitată la fel ca și timpul, sunt muritori, în timp ce universul este veșnic: „Astfel, într-a veșniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al neființei universul cel himeric…”

Tabloul haosului cuprinde versurile 41-50, în care este descrisă stingerea lumii, desprinderea planetelor de sistemul solar, dispariția soarelui în negura norilor, stelele se desprind de cer la fel ca frunzele care cad toamna de pe crengi și mor.

Totul se liniștește după ce își găsește pacea și liniștea în rai: „Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepe-eterna pace…”

Următorul tablou nu se mai axează pe cosmos, ci pe oamenii care formează societatea mizeră, care nu fac nimic pentru o viață mai bună și împlinită, trăiesc cu ziua de azi și nu se gândesc la viitor.

Poetul descrie oamenii ca fiind: „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate” , dintre toți ridicându-se la o viață mai buna doar ceea care pot asta. Însă se găsesc în umbră și cei neînțeleși de societate, mai modest care se pierde precum „spuma nevăzută”, nu este apreciat de nimeni.

„Dascălul” speră că măcar după trecerea sa în neființă va fi remarcat pentru operele sale pe care le-a lăsat în urma sa, dar acest lucru nu se v-a întâmpla, fiindcă societatea e interesată de „biografia subțire”, care este neimportantă dacă n-ai cunoscut cu adevărat sufletul omului.

Indiferent cum trăiești, cât de bogat sau sărac ești, toți avem un scop pe acest pământ, toți suntem importanți și în fața lui Dumnezeu suntem egali, și toți ajungem în mormânt atunci când ne vine timpul.

„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi…orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…”

Societatea mediocră este falsă și fățarnică, nu cunoaște îndeajuns omul care stă în spatele creațiilor, îl cunosc doar după „biografia subțire”, își piermit să vorbească doar ca să nu tacă, vorbesc ca să-și arate că știu a vorbi, și se ridică pe un piedestal văzut doar de ei. Cu toții caută defecte și păcate ca să-l aducă în rând cu ei, ca să nu mai încerce să înțeleagă unicitatea altuia care nu este identic cu ei.

„…Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

În ultimul tablou observăm revenirea poetului la real, ajunge la concluzia că cât nu te-ai fi stăruit în viață, să trăiești mai bine, să ai un rol mai important în societate, să lași ceva în urma sa, pentru urmașii tăi, tot vei ajunge în rând cu cei care n-au făcut nimic și creațiile tale vor fi aduse în rând cu toate, deoarece toți suntem „supuși puterii sorții.”

Iarăși se descrie natura, luna în mărețiile sale, sub care se află soarta omului: „Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții/ Deopotrivă-I stăpânește raza ta și geniul morții!”

Lui Nicolae Manolescu nu-I plăcea Scrisoarea I, afirma că: „Perfecțiunea retorică stânjenește lectura. Combustia lirică e redusă.”

CPITOLUL V.

TEMA ISTORIEI IN POEZIILE EMINESCIENE

„Omul deplin al culturii românești.”

Mihai Eminescu îmbrățișează cu multă dragoste trecutul nostru strămoșesc, evocă în poeziile sale figurile mărețe a neamului nostru, se lasă biruit de ruinele rămase din trecutul nostru măreț, care este adus în prezent prin creațiile sale.

„Nu tot așa trebuie considerată și opera poetică a lui Eminescu, a cărei valoare nu e numai istorică, ci și actuală, și, probabil, și viitoare.”

V.1 „Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie”

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie”, este poezia care înnobilează romantismul eminescian, prin prezentarea valorilor naționale care caracterizeză spațiul românesc de-a lungul timpului. În această poezie Eminescu reușește să îmbine ipostaza mitică și cea eroică a poporului român.

Folclorul și istoria neamului sunt motive ale romantismului, care se regăsesc în poeziile eminesciene ca fiind vii prin trecutul său și poporul viteaz.

În versul „Căci rămâne stânca, deși moare valul”, observăm cât de importante sunt faptele eroice, „mooare valul” este personificarea care se referă la trecerea timpului, dar timpul trecând însă nu poate șterge odată cu trecerea sa și faptele, evenimentele, care rămân vii în „fiii țării”, în neamul nostru românesc. Sentimentul de patriotism îl regăsim în metafora „dulce Romanie”, își numește în așa fel patria deoarece dorește să arate că se mândrește cu patria sa.

Motivul „sorbit de popor”, este autodefinirea poetului. Patria cântată de Eminescu, România, este asemuită cu o mireasă tânără, care „strânge în brațe” poporul ce luptă pentru ea, pentru patrie.

Teritoriul românesc este calea care duce spre a „gusta fericirea raiului ceresc”.

Se subînțelege compararea poporului român cu „îngerul de iubire” sau „îngerul de pace”. Curajul și forța neamului român este arătat prin îngerul care „cu lampa-i zboară lumea luminând” fiind gata în orice moment să se jertfească pentru țara sa scumpă. Jertfa neamului românesc pentru patrie este arătat în versul „Poporul mare, românesc” care este transformat în altare.

Oastea română s-a jertfit pe altarul țării sale, pe pământul care a suferit atâtea bătălii victorioase, ei jetfindu-se pentru un ideal, pentru un viitor mai bun al nepoților săi, s-au jertfit pentru ca astăzi noi să ducem o viață mai ușoară, să ne mândrim cu trecutul strămoșilor noștri și să-i cinstim și azi pentru faptele lor mărețe, care n-au valoare ci doar sunt prețuite pentru totdeauna.

Spiritul românesc a reîviat în această poezie „nu ne-am trezit noi, s-au trezit secolii din urma noastră și ne-au scuturat din somn”.

Poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie”, este un imn prin care poetul își arată afecțiunea, mândria și dragostea față de țara sa, la fel în acest imn se cântă mândria și bucuria de a fi român și a trăi pe pământ românesc.

Valorile naționale sunt plasate de către Eminescu din trecut în veșnicie, „viața în vecie”. „Visul de vitejie”, ne exprimă dorința mereu prezentă în inimile oamenilor de a învinge mereu și oriunde și de a nu uita niciodată de patria sa.

V.2 „Scrisoarea III”

Mihai Eminescu a scris un ciclu de cinci scrisori fiind satire. Motivul geniului este tematica acestor scrisori. Scrisoarea III arată soarta geniului care este conducător de popoare.

Poemul are două părți: prima parte arată trecutul glorios al ostașilor români în contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. A doua parte este o satiră adresată societății burghezo-moșierești și lipsa de patriotirsm al oamenilor contemporani.

Scrisoarea III a fost publicată la 1 mai 1881 în revista „Convorbiri literare”.

Tema acestui poem este arătarea falsului patriotism al oamenilor contemporani față de vitejia ostașilor din trecut.

Partea I–a este structurată pe mai multe momente: primele versuri amintesc istoria creșterii Imperiului Otoman fiind un vis, prin alegorie. Urmeează tablorile de natură, după care începe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid și armata lui Mircea cel Bătrân.

Primele versuri din prima parte reprezintă visul sultanului. Luna, care este schimbată în fecioară în seara aceea este iubita sultanului. Este descrisă frumusețea lunii în comparație cu întreaga natură. Portretul lunii care este transformată în fecioară este descrisă cu ajutorul epitetelor.

„Vede cum din ceruri luna lunecă și coboară/ Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară./ Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri,/ Ochii ei sunt plini de umbra tainelor dureri;/ Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,/ Apele-ncrețesc în tremur străveziilor lor fețe”.

În ultimele două versuri, personificarea este folosită ca un mijloc artistic, și cadrul nocturn este accentuat de o serie de metafore.

Portretul lunii este arătat de un tablou de vrajă care se formează cu ajutorul motivelor romantice. Tabloul ne induce în visul sultanului unde poetul folosește imagini vizuale și auditive care ne ajută să intrăm în puterea visului și a vrăjii.

„Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,/ Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde”.

Puterea magică a visului primește glas, această imagine accentuiază dorința de mărire a sultanului, prin versul: „Las” să leg a mea viașă de a ta… În brațu-mi vino”. Din tabloul acesta se desprinde și visul sultanului de a cuceri lumea. Lumea dispare și visul își schimbă direcția, în inima sultanului crește un pom uriaș sub umbra căruia se întinde universul. Simbolul formării Imperiului Otoman este copacul. Sultanul visează la bogății: „Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari/ Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;/ Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână/ Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână”, la fel și cucerirea Romei: „Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vânt/ Și deasupra Romei se înclină la pământ”.

Se desfășoară trezirea la realitate a sultanului, visul devine dorință, care după părerea sultanului, este trimisă de la „Profet”, ca „Pe-o clipă se-nălțase, chiar în rai la Mohamet”. Atunci el înțelege că visul trebuie să devină realitate, că Imperiul Otoman are soarta unei cuceriri a lumii.

Natura se înfiorează de la lărgirea Imperiului, se înspăimântă de la granițele sale care nu cunosc margini: „An cu an împărăția tot mai largă se sporește,/ Iară flamura cea verde se înaltă an cu an,/ Neam cu neam urmându-i zborul și sultanu după sultan”.

Rolul de a descrie fastul, frumusețea, măreția și puterea armatelor otomane care au ajuns la granițele țării pentru a cuceri pământurile noastre îl au epitetele și enumerația.

„Vin de-ntuneca pământul la Rovine în câmpii”, metafora „întunecă pământul” arată numărul mare al armatei otomane.

Natura ocrotește țara noastră și oastea mică a marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Imaginea auditivă ne introduce în acea atmosferă ocrotitoare: „Suna codrul de stejari”.

Un episod dramatic se desfășoară în al doilea tablou al primei părți, în care predomină dialogul. Mircea cel Bătrân apare în dialog cu Baiazid, fiind un geniu politic care face totul pentru a asigua libertatea poporului său. Mircea nu se lasă înfrânt așa ușor: „La un semn deschisa-i calea și s-apropie de cort/ Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”.

Apoi se evidențiază dialogul dintre ei:

„-Tu ești Mircea?

-Da-mpărate!

-Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini”.

Aceste versuri ne arată că istoria poporului român că „iubirea de moșie e un zid”, iar natura și forțele ei a manifestat un sprijin împotriva dușmanilor.

Baiazid își arată dominarea prin exemplificarea altor biruințe: „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns/ Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins”.

Mircea răspunde cu demnitate, puterea sa consta în dragostea ostașilor de patrie ci nu de numărul lor.

Următorul tablou al acestei părți se referă la confirmarea celor spuse de cei doi. După care urmează descrierea luptei de la Rovine. Armatele sunt numeroase și se descrie prin cuvinte regionale moldovenești ca: împlu, roiesc.

Turcii fiind loviți, se retrag, împăratul urlând de durere: „În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare;/ Umbra morții se întinde tot mai mare, și mai mare”.

Lupta este văzută ca o „vijelie-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.

În partea a II-a este redat falsul patriotism al oamenilor contemporani în contrast cu faptele vitejilor din trecut: „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…”

Vitejia ostașilor români din trecut, este ridicată în slăvi de către autor: „Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut/ Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?/ Înaintea acestora, tu ascunde-te Apollo!”

Poetul condamnă pe cei care profită de trecutul glorios, pentru a se acoperi pe ei însuși cu gloria care nu le aparține. Se evocă figura marilor domnitori Mircea cel Bătrân care este descendent din familia Basarabilor și a lui Ștefan cel Mare, descendent din familia Musatinilor: „Rămâneți în umbra sfântă, Basarabi și voi Musatini,/ Descălegători de șară, tătători de legi și datini,/ Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră/ De la munte pân la mareși la Dunărea albastră”

Capitala este comparată cu orașul Sybars. Prin aceasta se relevă falsul patriotism: „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer?/ Au la Sybaris nu suntem lângă capistea spoielii?/ Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii?”

Pentru Mihai Eminescu eroii adevărați ai românilor sunt ctitorii ci nu politicenii vremii sale.

Eminescu își arată disprețuirea pentru aceștia prin aceste versuri: „Patrioții„ Virtuoșii, ctitori de așezăminte,/ Unde spumega desfrâul în mișcări și în cuvinte,/ Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri/ Și aplaudă frenetic schimbe, cântece și jocuri…/ Și apoi în sfatul țării se adun să se admire”.

Poetul îl invocă în final pe Vlad Țepeș, care a intrat în istorie prin măsurile sale radicale și crude, care a fost chemat să vină să rezolve dintr-o singură mișcare viciul: „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în misei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-iaduni/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”.

A doua parte a scrisorii arată că patria trebuie iubită mereu și în orice situație, patria este o realitate istorică, strămoșii noștri au luptat pentru libertatea și prosperitatea noastră.

CONCLUZII

Mihai Eminescu a fost și va rămâne pentru noi cel mai mare poet dintre toți ceilalți poeți ai lumii. El a iubit nu doar prin simplul cuvânt „a iubi”, el a simțit-o, a cunoscut-o și a împărtășit-o prin poeziile sale și celorlalți, cititorilor.

Poeziile sale reprezintă o mare comoară națională, ești bogat nu dacă ai bani mulți ci dacă ai cunoștințe multe, dar cunoștințele se adună de la cei mai mari și mai înțelepți și din cărți.

Să citești poeziile lui Eminescu nu e îndeajuns, trebuie să le și simți, să treci împreună cu poetul prin ceea ce a trecut el, sa trăim sentimentele sale și să ne bucurăm de ele.

Mihai Eminescu a fost un om fericit și și-a trăit viața din plin, a cunoscut dragostea, a cunoscut suferința dar totuși a făcut față tuturor încercărilor și s-a împărtășit cu experiența sa și cunoașterea sa cu noi, urmașii săi.

Titu Maiorescu îl caracteriza pe Eminescu ca fiind mai întâi de toate o personalitate covărșitoare ,,ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca aliației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu înseamnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintîi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale, când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a desprețuit totdeauna.”

,,Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară.” Dacă căutăm mai multe despre Eminescu, știm că cei doi frați ai săi, care s-au sinucis, nebunia a izbucnit înainte de a apărea la Eminescu.

“Dorim din tot sufletul ca prețuirea lui Eminescu să sporească spre prestigiul în afară al țării, dar ca Eminescu să fie eliberat din mâinele fanaticilor și redat literaturii”

„Depășindu-și net epoca, Eminescu devine un model permanent de gândire și acțiune-„modelul scriitorului roman, cerebral, activ, angajat, capabil de a se subordona ideii.””

„Academicianul Eugen Simion a declarat pe data de 15 ianuarie 2009, în cadrul evenimentului de lansare a volumelor XV-XX din seria "Manuscriselor" lui Eminescu, că realizarea proiectului pe care îl coordonează este "o izbândă a spiritului românesc" și că poetul național a rămas la fel de actual.

Ceremonia de la București, care a avut loc în Aula Academiei Române, s-a desfășurat simultan cu evenimente similare organizate la institutele culturale române din Chișinău, Belgrad, Veneția și Gyula, cu ocazia împlinirii a 159 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, a subliniat președintele Academiei Române, Ionel Haiduc.

Acesta a declarat că Adunarea Generală a instituției pe care o conduce a votat ca data de 15 ianuarie să fie declarată ziua culturii românești și a făcut deja o propunere Parlamentului, în acest sens.

Academicianul Eugen Simion, care coordonează seria dedicată manuscriselor lui Eminescu, a declarat că intenționează să finalizeze proiectul, redând toate caietele eminesciene publicului, pe 15 iunie, când se comemorează 120 de ani de la moartea acestuia.

"Poate putem spune atunci că România, care a abandonat atâtea catedrale, a terminat catedrala numită Eminescu", a spus academicianul. Acesta a adăugat că, până în prezent, seria manuscriselor facsimilate numără 34 de volume și că au mai rămas de transcris patru manuscrise ale lui Eminescu.

Simion, care în tinerețe a transcris pentru Perpessicius proza lui Eminescu din manuscrise, a spus că documentele se găsesc în prezent într-o stare foarte proastă și că, cel mai probabil, în curând nu vor mai putea fi folosite.

Academicianul a răspuns, de asemenea, criticilor moderni ai ideii potrivit căreia Eminescu nu ar fi poet național.

"Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit", a adăugat academicianul. "Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste (…) cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească ori nu citesc ce trebuie", a spus acesta.

Volumele XV-XX ale "Manuscriselor" au apărut în 12 cărți, în total fiind publicate, din 2005, 34 de cărți care conțin caietele eminesciene facsimilate.”

„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.

BIBLIOGRAFIE

Album alcătuit de Victor Crăciun, „Eminescu. Un veac de nemurire”, Editura Minerva, București, 1990

Andrău, I., „Elemente de teorie literară pentru elevi”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Bacalaureat 2005/2006, ,,Comentarii literare”,Editura Pestalozzi, București, 2005

Carmina Mini Cojocaru, „Antropogonia eminesciană”, Partea I: Timp și netimp, Editura Junimea, Iași, 2012

Constantin Noica, „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești”, Editura Eminescu, București, 1975

Coordonatori: Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu, Lucia Cifor, „Studii Eminescologice”, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2012

Coordonator științific: Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Istoria literaturii române”, Studii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979

D. E. Lovinescu răspunde d-lui Al. Tzigara-Samurca, „Mite pasă…mite”, în „Adevărul”, an 49, nr.15 561, 20 iunie 1935

Dumitrescu-Bușulenga, Z., „Eminescu cultură și creație”, Editura Eminescu, București, 1976

Dumitru Popovici, „Poezia lui Mihai Eminescu”, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Emil Alexandrescu, „Literatura română în analize și sinteze”, Editura Didactică, București, 2005

E. Lovinescu, „Eminesciana-37”, Editura Junimea, Iași, 1984

Fănică N. Gheorghe, „Mihai Eminescu”, Analize și sinteze, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Gazeta de Sud, Cultură, „Omagiu adus geniului romantic-Miahai Eminescu”, nr.13(861), Chișinău, 18 ianuarie 2013

G.Călinescu , „Istoria literaturii române dela origini până în prezent” București: Fundația regală pentru literatură și artă, 1941

George Călinescu, „Studii și comunicare”, Editura Tineretului, București, 1966

G.Călinescu , „Opera lui Mihai Eminescu, vol. I”, Editura Minerva, București, 1976

George Călinescu, „Mihai Eminescu (studii și articole)”, Editura Junimea, Iași, 1978

G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985

G. Călinescu , „Viața lui Mihai Eminescu”, Editura Litera, Chișinău, 1998

Mihai Eminescu, „Luceafărul. Poezii” , Editura pentru literatură, București, 1961

Mihai Eminescu, selecție și prefață de Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iași, 1974

Mihai Eminescu , „Poezii. Proză literară, vol. I”, Editura Cartea Româneasă, București, 1978

Mihai Eminescu, „Opere XII”, Editura ARSR, București, 1980

Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Mihai Eminescu, ,,Poezii”, Postfața de George Munteanu, Editura Minerva, București, 1985

Mihai Eminescu, „Structurile operei”, Editura Eminescu, București, 1985

Mihai Eminescu, „Poezii”, Editura Ion Creangă, București, 1986

Mihai Eminescu, „Publicistică. Referiri istorice și istoriografice”, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990

Mihai Eminescu, „Geniu Pustiu”, Editura Litera, Chișinău ,1998

Mihai Eminescu, „Luceafărul. Poezii” , Editura pentru literatură, București

M Mihai Eminescu, „Memento mori. Postume”, Editura Litera Internațional, București-Chișinău

Mihai Eminescu, „Poezii”, Editura Nicol, București

Mircea Eliade, „Postfața la voi. Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1990

Olaru Nenati Lucia, „Arca de frunze ” Editura Augusta, Timișoara, 2003

Sebastian Drăgulănescu, teza de doctorat intitulată „Strategii ale comicului în creația lui Mihai Eminescu, susținută la Iași în 2007, sub conducerea dr. Prof. Univ. Dumitru Irimia.

Titu Maiorescu, ,,Critice”, Antologie și prefață de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu, Editura Pentru Literatura, București, 1966

Titu Maiorescu, Opere, II, ediție, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, note și comentarii de Alexandru George și Al. Săndulescu, Editura Minerva, București, 1984, seria „Scriitori români”

Titu Maioescu, „Critice vol. II”, București, Editura pentru Literatură, 1967

Tudor Vianu, „Alecsandri, Eminescu, Macedonski”, Editura Minerva, București, 1974

Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu, Lucia Cifor, „Studii Eminescologice”, Editura Clusium, 2012, p. 257

http://dexonline.ro/definitie/romantism

Problematica morţii: „Mortua est” şi „Moartea lui Fulger”

Eugen Simion: Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit

EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT Profesorul Theodor Codreanu le ţine o lecţie deschisă lui Nicolae Manolescu, urmasul lui Zigu Ornea, Plesu, eiusdem farinae

Declarație

Prin prezență declar că lucrarea de licență cu titlul “Universul poeziei Eminesciene” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de invățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizae, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului.

BIBLIOGRAFIE

Album alcătuit de Victor Crăciun, „Eminescu. Un veac de nemurire”, Editura Minerva, București, 1990

Andrău, I., „Elemente de teorie literară pentru elevi”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Bacalaureat 2005/2006, ,,Comentarii literare”,Editura Pestalozzi, București, 2005

Carmina Mini Cojocaru, „Antropogonia eminesciană”, Partea I: Timp și netimp, Editura Junimea, Iași, 2012

Constantin Noica, „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești”, Editura Eminescu, București, 1975

Coordonatori: Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu, Lucia Cifor, „Studii Eminescologice”, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2012

Coordonator științific: Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Istoria literaturii române”, Studii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979

D. E. Lovinescu răspunde d-lui Al. Tzigara-Samurca, „Mite pasă…mite”, în „Adevărul”, an 49, nr.15 561, 20 iunie 1935

Dumitrescu-Bușulenga, Z., „Eminescu cultură și creație”, Editura Eminescu, București, 1976

Dumitru Popovici, „Poezia lui Mihai Eminescu”, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Emil Alexandrescu, „Literatura română în analize și sinteze”, Editura Didactică, București, 2005

E. Lovinescu, „Eminesciana-37”, Editura Junimea, Iași, 1984

Fănică N. Gheorghe, „Mihai Eminescu”, Analize și sinteze, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Gazeta de Sud, Cultură, „Omagiu adus geniului romantic-Miahai Eminescu”, nr.13(861), Chișinău, 18 ianuarie 2013

G.Călinescu , „Istoria literaturii române dela origini până în prezent” București: Fundația regală pentru literatură și artă, 1941

George Călinescu, „Studii și comunicare”, Editura Tineretului, București, 1966

G.Călinescu , „Opera lui Mihai Eminescu, vol. I”, Editura Minerva, București, 1976

George Călinescu, „Mihai Eminescu (studii și articole)”, Editura Junimea, Iași, 1978

G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985

G. Călinescu , „Viața lui Mihai Eminescu”, Editura Litera, Chișinău, 1998

Mihai Eminescu, „Luceafărul. Poezii” , Editura pentru literatură, București, 1961

Mihai Eminescu, selecție și prefață de Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iași, 1974

Mihai Eminescu , „Poezii. Proză literară, vol. I”, Editura Cartea Româneasă, București, 1978

Mihai Eminescu, „Opere XII”, Editura ARSR, București, 1980

Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Mihai Eminescu, ,,Poezii”, Postfața de George Munteanu, Editura Minerva, București, 1985

Mihai Eminescu, „Structurile operei”, Editura Eminescu, București, 1985

Mihai Eminescu, „Poezii”, Editura Ion Creangă, București, 1986

Mihai Eminescu, „Publicistică. Referiri istorice și istoriografice”, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990

Mihai Eminescu, „Geniu Pustiu”, Editura Litera, Chișinău ,1998

Mihai Eminescu, „Luceafărul. Poezii” , Editura pentru literatură, București

M Mihai Eminescu, „Memento mori. Postume”, Editura Litera Internațional, București-Chișinău

Mihai Eminescu, „Poezii”, Editura Nicol, București

Mircea Eliade, „Postfața la voi. Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1990

Olaru Nenati Lucia, „Arca de frunze ” Editura Augusta, Timișoara, 2003

Sebastian Drăgulănescu, teza de doctorat intitulată „Strategii ale comicului în creația lui Mihai Eminescu, susținută la Iași în 2007, sub conducerea dr. Prof. Univ. Dumitru Irimia.

Titu Maiorescu, ,,Critice”, Antologie și prefață de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu, Editura Pentru Literatura, București, 1966

Titu Maiorescu, Opere, II, ediție, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, note și comentarii de Alexandru George și Al. Săndulescu, Editura Minerva, București, 1984, seria „Scriitori români”

Titu Maioescu, „Critice vol. II”, București, Editura pentru Literatură, 1967

Tudor Vianu, „Alecsandri, Eminescu, Macedonski”, Editura Minerva, București, 1974

Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu, Lucia Cifor, „Studii Eminescologice”, Editura Clusium, 2012, p. 257

http://dexonline.ro/definitie/romantism

Problematica morţii: „Mortua est” şi „Moartea lui Fulger”

Eugen Simion: Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit

EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT Profesorul Theodor Codreanu le ţine o lecţie deschisă lui Nicolae Manolescu, urmasul lui Zigu Ornea, Plesu, eiusdem farinae