Universul Micilor Vietuitoare In Literatura Romana

PREAMBUL

De-a lungul timpului, în literatura română, numeroși artiști ai cuvântului și-au îndreptat privirea asupra universului fascinant al micilor viețuitoare, oferind micilor cititori poezii, schițe și povestiri impresionante prin delicatețea, gingășia și frumusețea lumii evocate.

În capitolul I – George Topîrceanu – antropomorfizarea regnului animal și a lumii gâzelor, am prezentat un aspect particular al liricii poetului, și anume poezia universului mic, tristețea și bucuria micilor făpturi ale naturii. Poetul se dovedește un fin observator al naturii inconjuratoare în poezii ca: Rapsodii de primăvară, Cântec,Primăvara, Martie, Rapsodii de toamnă, Balada unui greier mic, Un iepure, Un duel, Acceleratul,Lumina, Cioara .

În capitolul II – Vasile Alecsandri-sentimentul naturii, am expus una dintre particularitățile liricii poetului, corespondența sentiment-natura, așa cum apare în pastelurile sale despre anotimpuri în care prezintă lupta elementelor naturii pentru supraviețuire în timpul iernii sau bucuria renașterii la viață primăvara: Iarna, Sfârșitul iernii, Mezul iernii, Bradul, Oaspeții primăverii, Cucoarele, Noaptea, Floriile, Lunca din Mircești.

În capitolul III – George Coșbuc-optimismul liric, am prezentat optica poetului față de elementele naturii, ce are ca notă dominantî veselia si voia bună, dispoziția pentru joc, așa cum reiese din poezii ca: Vestitorii primăverii, Concertul primăverii, Nunta în codru- o adevărată feerie.

În capitolul IV – Octavian Goga – natura umanizată, am argumentat viziunea poetului despre natură ca personaj și atmosfera așa cum transpare din pastelurile sale străbătute aproape toate de aceeași tristețe specifică liricii sale: Toamna, Asfințit, Sara, Dimineața.

În capitolul V – Tudor Arghezi – poezia jocului, a boabei și a fărâmei, am descris fascinația poetului față de universul micilor fapturi alcătuit din lumea gâzelor, a florilor și a animalelor domestice, cărora artistul le-a dedicat creații lirice impresionante prin delicatețe, gingășie și nota de umor.

În capitolul VI – Elena Farago – caracterul etic al liricii pentru copii am prezentat modul în care autoarea explica micilor cititori noțiunile de bine și rău cu ajutorul unor întâmplări din lumea gâzelor, păsărilor și animalelor, în poezii captivante prin muzicalitate și puterea de adaptare la înțelegerea copiilor: Gândăcelul, Cățelușul șchiop, Puișorul moțat, Licuriciul , Un porumbel.

În capitolul VII – Emil Gârleanu și lumea celor care nu cuvantă am surprins îmbinarea armonioasă a spiritului de observație a naturalistului cu o viziune poetică distinctă, într-o aleasă limbă literară în câteva din schițele și povestirile sale, ce constituie opera unui miniaturist: Mărinimie, Cât un fir de neghină, Sărăcuțul, Vulturul, La moarte, Căprioara, Calul, Frunza, Hoinar, Gîndăcelul, Grivei, Gaița, Călătoare, Fricosul etc.

În capitolul VIII – I.Al.Brătescu-Voinești, un povestitor sentimental, am prezentat câteva dintre schițele prozatorului dedicate copiilor, cu substrat etic, în care răzbate fiorul vieții:Puiul, Privighetoarea, Moartea lui Castor.

În capitolul IX – Mihail Sadoveanu – feericul naturii am relalat câteva secvențe din lumea apelor, a luncii și a pădurii prezente în povestirile acestui maestru al descrierilor.

CAP. I

GEORGE TOPÎRCEANU – ANTROPOMORFIZAREA REGNULUI VEGETAL ȘI A LUMII GÂZELOR

Un aspect cu totul particular al liricii sale este poezia „universului mic”, în care autorul a investit sensibilitate și duioșie. Multe din baladele și rapsodiile sale prezintă diferite aspecte din lumea umanizată a plantelor și a gâzelor. Poetul se dovedește un fin observator al naturii înconjuratoare, încercând să descopere sentimente și reacții umane în universul evocat și de contemporanii săi, Emil Gîrleanu și Alexandru Bratescu-Voinești.

Poetul „antropomorfizează regnul vegetal și lumea gâzelor” într-un cadru plin de taine și miracole, în diferite anotimpuri și momente ale zilei .

George Topîrceanu, neobosit observator al universului mărunt, reușește să surprindă într-un mod excepțional imaginea anotimpurilor cu prefacerile ce au loc in sânul naturii odată cu sosirea lor dar tristețea și bucuria acestei lumi în diferitele lor nuanțe, sunt surprinse de asemenea de ochiul pătrunzător al poetului și aduse în fața cititorului în versuri remarcabile.

Ciclul Baladelor vesele și triste începe cu poezia Rapsodii de primăvară în care privirea poetului cercetează revenirea la viață a întregii naturi, de la minusculele gâze până la „valul subțirel de floare” al zarzărului.

Prima strofă ne transpune parcă într-un tărâm de basm, magic și strălucitor:

„Sus, prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte risipind

Șiruri de mărgăritare,

În panere de argint,

Stol bălai

De îngerași,

Cu alai

De toporași.”

Întreaga natură trăiește miracolul: furnicile pornesc la drum, gândacii-Domnului ies pe zid, un zarzăr înspumat de floare este cuprins de uimire, un nor argintiu străbate răzleț cerul de un albastru intens, liliacul este mângâiat de razele soarelui, văzduhul răsună de glasurile rândunicilor, pământul este presarat de viorele și urzici.

Trecerea alaiului primăverii aduce bucurie universală. Natura este descrisă în culori luminoase și tonuri calde:

„Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Lași în urmă pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălți albastre și-nsorite

De omăt topit abia,

Și pe dealuri mucezite

Arături de catifea.”

Pasul ușor al primăverii „Lasă urme viorii / De conduri împărătești / Peste albele stihii…”. Este o frenezie a luminii, a culorii și a mișcării. Natura restituie ingenuitatea copilariei, posibilitatea de a cânta fantezist.

Apariția soarelui risipește misterul adus de „mătăsurile” primăverii.

Primăvara, cărări însorite strălucesc de roua grea, viorelele ies timide de sub frunzele moarte iar vântul adie printre copacii pădurii:

„Frumoasă ești pădurea mea,

Când umbra-i încă rară

Și printre crengi adie-abia

Un vânt de primăvară…”

(Cântec)

În poezia Primăvara poetul surprinde primele manifestări ale micilor viețuitoare din grădina și ograda casei sale, într-un tablou plin de mișcare: un pui de muscă a ieșit „să-și usuce labele”, gâzele „depun la soare ouă microscopice”, păsările s-au întors „de la tropice”.

În ogradă toată lumea cântă; doi cocoși „se iau la sfadă”, curcanul stă trufaș pe o bârnă cu motul atârnând „moale ca un ciucure”, Grivei „scutură” motanul, iar un fluture trece-n zbor peste toată hărmălaia.

„După atâta frig și ceață

Iar s-arată soarele.

De-acum nu ne mai îngheață

Nasul și picioarele!

Cu narciși, cu crini, cu lotuși,

Timpul cald s-apropie

Primăvara asta totuși

Nu-i decât o copie.”

(Primăvara)

Personificată, Primăvara este o „Zână mică”ce coboară dintre stele în fiecare noapte și face îndelung popas în locurile unde a mai rămas zăpada. În luminișul crângului, ea presăra flori minuscule și parfumate, scântei albastre și albe:

„Dar Primăvara, care știe tot,

Va risipi prin iarba dimprejur

Scântei de-azur –

Albastru miozot.

Și dintre foi tivite cu argint,

Vor crește ciucuri albi de margarint.”

(Martie)

Înspumați de floare, pomii vestesc erupția sevei. Tulpinile lor se înalță mândre spre cer .Exuberanța florală atinge fantasticul:

„Baloane mari de spumă albă prin grădini

(Și zarzărul, și vișinul și perii),

Stau gata să se-nalțe din tulpini

Spre cerul primăverii…

Caisul nostru s-a gătit la poartă

Cu panglici albe ca-n tablouri vechi,

Și cu zulufi de floare la urechi,

Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.”

(Aprilie)

În aceste poezii, George Topîrceanu realizează adevărate tablouri pline de dinamism și culoare în care Primăvara apare ca personaj principal, prezență magică și binefăcătoare care trezește din amorțeala iernii întreaga natură: gâze, plante, și făpturile din ogradă.

Vara înfloresc salcâmii, cântă natura iar din iarbă se aude „un bâzâit profund”. Campanule și sulfine, sânziene, margarete, scânteioare încântă privirea. Noaptea, nenumăratele glasuri ale naturii încetează.

Toamna este unul din anotimpurile preferate ale poetului, surprins cu desăvârșită măiestrie artistică de către acesta, căruia i-a dedicat câteva poezii: Rapsodii de toamnă, Noapte de toamnă, Octombrie, Noiembrie.

În Rapsodii de toamnă poetul realizează pictural imaginea acestui anotimp, de la primele semne care îi anunță apropierea până la pustiirea naturii. Toate făpturile naturii sunt mirate de schimbarea ce nu și-o pot explica: o boare trece pe deasupra viilor, păpădiilor le-a fost furat puful, florile iși întorc fețele uimite, unui salcâm i se sburlesc „solzii frunzelor mărunte”. Mai târziu , o coțofană aduce o veste „de senzație”, auzită la munte de la plopi și râsuri, și anume că „vine-un vânt de iarnă / Răscolind pădurile.”

Zvonul coboară spre câmpie; la o mlaștină un pui de cioară spune unui bâtlan că frunzele „au pornit-o în bejanie” peste luncă.

Astfel, în lumea plantelor și a păsărilor și a celorlalte viețuitoare începe agitația: vrăbiile alarmate ies din șanțuri, un lăstun încearcă zadanic să „țină o cuvântare în această chestie, lișițele strigă „ca de mama focului”, cocostârcii ajung și ei, „pe catalige”, la adunare, un erete „polițai din naștere” vine în recunoaștere să aresteze vinovatul care a atentat la „siguranța statului”.

Aceeași agitație și neliniște a cuprins și plantele câmpului și ale grădinii: papura se zbate pe lac, o păstaie de sulcină, de emoție, „a făcut explozie”, dalia „ca o doamnă din elită / Își îndreaptă talia”, petuniile se întreabă „Ce ne facem, fetelor?”, speriată este și bătrâna Floarea-Soarelui îmbrăcată într-o „galbenă zdreanță”; pe câmpuri deja , după neliniște s-a instalat teama:

„Buruienile-ngrozite

De-așa vremi potrivnice,

Se vorbiră pe șoptite

Să se facă schivnice.”

Își aleg chiar și o stareță, „doamna măselăriță”, întrucat știe „o rugăciune”. În vie, „rumenele lobode” iși continuă cearta cu un brusture și mătrăguna.

Agitația și teama micilor făpturi se manifestă în diferite chipuri:

„Un țânțar, nervos și foarte

Slab de constituție,

În zadar vrea să ia parte

Și el la discuție.”

„Jos, pe-un vârf de campanulă

Pururi-n vibrație,

Și-a oprit o libelulă

Zborul plin de grație”

O gărgăriță, este mai mult preocupată de dispariția bărbatului , „în costum de ginere”, și cere sfatul „unei molii tinere”.

Brusc, toată agitația scade și zgomotul încetează: toate făpturile iși îndreaptă privirile către podgorii. Toamna iși face apariția triumfal:

„Iat-o!…Sus, în deal, la strungă, Lung iși flutură spre vale

Așternând pământului Ca-ntr-un nimb de glorie,

Haina ei cu trenă lungă Peste șolduri triumfale

De culoarea vântului Haina iluzorie.

S-a ivit pe culme Toamna , este mai mult preocupată de dispariția bărbatului , „în costum de ginere”, și cere sfatul „unei molii tinere”.

Brusc, toată agitația scade și zgomotul încetează: toate făpturile iși îndreaptă privirile către podgorii. Toamna iși face apariția triumfal:

„Iat-o!…Sus, în deal, la strungă, Lung iși flutură spre vale

Așternând pământului Ca-ntr-un nimb de glorie,

Haina ei cu trenă lungă Peste șolduri triumfale

De culoarea vântului Haina iluzorie.

S-a ivit pe culme Toamna Apoi pleacă mai departe

Zâna melopeelor, Pustiind cărările,

Spaima florilor și Doamna Cu alai de frunze moarte

Cucurbitaceelor… Să colinde zările.”

Poezia este bogată în imgini vizuale, auditive și dinamice, care împreună compun tabloul fantastic al naturii în acest anotimp, și care transpun copiii în peisajul prezentat.

Imaginile vizuale sunt realizate cu ajutorul unor figuri de stil care sporesc expresivitatea versurilor: epitete – „vrăbiile alarmate”, „un țânțar nervos”, „petunii subțirele”, „galbena ei zdreanță”, „gărgărița mică”, „buruienile-ngrozite”, „rumenele lobode”; comparații – „un salcâm privi spre munte / Mândru ca o flamură”, „Lișițele-ncep să strige / Ca de mama focului”, Floarea Soarelui stă „ Ca un talger de balanță / Aplecat pe-o latură”, libelula are „slozi ca de balaur”; personificări – boarea a furat „puful păpădiilor”, fânețele răspund „cu acorduri lungi de liră”, florile șoptesc, salcâmul privește spre munte, o coțofană aduce știri auzite de la plopi și râsuri, vântul răscolește pădurile cu „vocea lui tiranică”, ciulinii fug, ca și frunzele din calea lui, papura se zbate pe lac, lăstunul vrea să „țină o cuvântare” însă este insultat de „broscoii din răstoacă”, florile grădinii au emoții, o gărgăriță își manifestă supărarea pentru dispariția bărbatului, pe care îl găsește mai târziu „sub trei grăunțe / Mort de inaniție”, buruienile hotărăsc să se călugărească, iar Toamna însăși este „Zâna” și „Doamna”.

Imaginile auditive ajută la crearea și accentuarea atmosferei de agitație, de larmă, produsă de teama față de ceea ce urma să vină: fânețele răspund „cu acorduri lungi de liră”, florile șoptesc, plopii spun, vântul are voce tiranică, broscoii provoacă lăstunul cu „îndelungi aplauze”, lișițele strigă, o păstaie de sulcină explodează, trei petunii „stau de vorbă”, greierii „cântă-n șagă” bietei gărgărițe necăjite.

Imaginile dinamice domină întregul peisaj prin multitudinea și varietatea verbelor de mișcare ce susțin impresia de neliniste și agitație: a trecut, a furat, întorcându-și, privi, s-au zburlit ,a adus, vine, răscolind, fug, coboară, ies, au pornit-o, se zbate, s-agită, și-a oprit, scade, zboară, s-a ivit, își flutură, pleacă, pustiind, să colinde.

Rapsodiile de toamnă impresionează prin finețea observației, plasticitatea expresiei și verva umoristică. Poetul personifică plante și gângănii, remarcând trăsăturile specifice. Episoadele au mici note dramatice. Trecerea în prim-plan a fiecărui personaj este rapidă, reținându-se numai amănuntul elocvent.

Mișcarea ritmică a octosilabului sugerează repeziciunea. Jocul rimelor este ingenios, provenit din alternanța de accente între silaba penultimă și antepenultimă.

Impresia de zig-zag este întreținută și de succesiunea termenilor neologistici rimând cu termeni populari.

Poezia are darul să impresioneze micii cititori prin culoare, mișcare și sunet, transpunându-i în lumea magică prezentată și transmițându-le aceeleași emoții pe care le trăiesc micile făpturi: plante, gâze, păsări.

Balada unui greier trist este dominată de aceeași tristețe datorată sosirii toamnei. Toamna este personificată într-o ființă „…întunecată”, „lungă, slabă și zăludă”, „botăzănd natura udă / C-un manunchi de ciumafai”, care își face apariția „blestemând și lăcrămând”. La apariția sa, totul este cuprins de frică: ciulinii „se pitesc prin văgăuni”, măceșii i se pleacă în cale. Surprins în mod neplăcut de sosirea toamnei este și un greieruș, care tot spera că toamna va veni înainte de Crăciun. Imaginea sa este de o mare plasticitate:

„Doar pe coastă la urcuș,

Din căsuța lui de humă

A ieșit un greieruș,

Negru, mic, muiat în tuș

Și pe-aripi pudrat cu brumă…”

Greierașul dă glas tristeții și resemnării sale în versuri care trezesc duioșie și compasiune pentru soarta lui dar și altor făpturi surprinse, asemenea lui, de sosirea neașteptată a toamnei:

„ -Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică,

Fi’ncă nu-mi dă niciodată,

Și-apoi unple lumea toată

Că m-am dus și i-am cerut…

Dar de-acuș,

Zise el cu glas sfârșit

Ridicând un picioruș,

Dar de-acuș s-a isprăvit…

Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Tare-s mic și necăjit!”

Poetul observă latura gravă a anotimpului, relevând suferințe nebăgate în seamă. În această poezie figurația este mult restrânsă față de Rapsodii de toamnă. Modestul cântăreț privește în jurul său cuprins de tristețe. Aparent naiv, monologul lui exprimă o mare delicatețe și duioșie. Suntem în aceeași atmosferă ca și a rapsodiilor, însă există mai multă gingășie.

În poezia Un iepure poetul surprinde cu o notă de umor aventurile micii făpturi în încercarea de a scăpa de vânători. Apariția sa este bruscă: dintr-o „neagră arătură”, prin mohor, se ivește „un măgar miniatură”. Reușește să păcălească vigilența vânătorului, fiind „mic, elastic și urgent”:

„Spre porumb acum s-abate…

Un scaiete zăpăcit

Îl întreabă: – Ce e, frate?

-Sunt teribil de grăbit!…

Alungat ca de furtună,

Cu picioare de lăcustă

Se destinde și s-adună

Peste-o miriște îngustă.

Ca o minge se prăvale,

Se coboară și se suie

Prin hârtoapele din vele:

Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…”

În poezia Un duel G.Topîrceanu prezintă cu aceeași notă de umor lupta dintre doi cocoși, din pricina unei găini. Poetul își manifestă și de această dată simpatia pentru lumea micilor vietăți, dovedindu-și calitatea de fin observator care reușește să surprindă mereu esențialul.

„Eroii mei sunt doi cocoși

De rasă, pintenați, frumoși

Ca ofițerii la paradă.

Doi cavaleri aristocrați.

Dintr-o privire ofensați

Încep duelul fără spadă.

Au martori puii speriați,

Teren – o parte din ogradă…”

Lupta celor doi pintenați este redată în mod plastic printr-o avalanșă de verbe la indicativ ce creează impresia de mișcare continuă, de permanentă agitație:

„Sar deodată,

Dau cu ciocul.

Cad alături.

Schimbă locul.

Bat din aripi.

Dau din gheare.

Unul cade,

Altul sare…

Iar s-atacă,

Iar se pișcă…

Dar deodată nu mai mișcă…

Față-n față multă vreme,

Stau așa ca două gheme

Neclintite și zburlite,

Până când, pe nesimțite,

Unul părăsește sfada,

Întorcându-se cu coada…”

Ostilitățile luând sfârșit, un „clapon filozof și urât” găsește o cale de a da glas unor profunde cugetări proprii:

„-Eu dezaprob acest conflict.

E o rușine, un delict

Nedemn de vremi civilizate.

Dar așteptăm un viitor

Când, mândri de chemarea lor,

Cocoșii nu se vor mai bate…

Voi vă certați pentru-o găină,-

Dar nu vedeti? E curtea plină!

Ba treceti gardul la vecini

Că și pe-acolo sunt găini…

De ce vă puneți gheara-n gât?

Să lese unul, cât de cât,

Să dea și celălalt ceva,-

Eu, cât de cât, socot c-o da!”

În poezia Acceleratul găsim același umor optimist, menit să încânte și să smulgă zâmbete pe chipul cititorului. Poezia începe cu prezentarea cadrului natural a cărui liniște nu prevestea nimic din ceea ce urma să se întâmple:

„Peste fagi cu vârfuri sure

A căzut amurgul rece.

Înserarea multă trece

Furișată prin pădure.

Spre apus abia s-arată

Printre crengi, întunecată,

O văpaie de rubin…

Din frunzișurile grele

De-nnoptare, tot mai vin

Glasuri mici de păsărele…”

„Zvonul depărtat și monoton” ce se aude dintre dealuri, „ca un murmur lung de ape” , crește mereu, se aude tot mai aproape, umplând văile de răsunet. Apariția trenului accelarat în mijlocul pădurii este terifiantă; viziunea este apocaliptică, răspândind fiori. Întreaga lume a pădurii este cuprinsă de panică:

„Vine!…

Fulger negru…trăsnet lung

Dus pe aripi de furtună,

Zguduind pământul tună,

Zările de-abia-i ajung…

Parcă zboară,

Parcă-noată,

Scuipă foc, înghite drum,

Și-ntr-un valvârtej de fum

Taie-n lung pădurea toată…

A trecut…

……………………………….

Dar în urma-i, din tufișuri,

De prin tainice-ascunzișuri,

Se ivesc pe jumătate

Păsărele ciufulite,

Alarmate

Și-ngrozite:

-Cine-i?…Ce-i?…Ce-a fost pe-aici?…

Ciripesc cu glasuri mici

Cinteze și pitulici.”

Misterul este dezlegat de un pui de pițigoi, care

„Stă cu penele valvoi

Și, făcând pe supăratul:

-Ce să fie?Nu-i nimic,

A trecut Acceleratul…”

Ochiul ager al poetului se îndreaptă și asupra grădinii, reușind să surprindă lumea ce o populează, cu micile ei bucurii și tristeți: un melc, o muscă, un fluture, florile. Prin cuvinte puține dar sugestive, poetul creionează:

Un melc,

„ …își taie drumul prin gradină

De-a dreptul, ca un tanc de gelatină,

Amenințând albine și furnici

Cu patru turnuri mici”.

Un fluture,

„…cu aripi de umbră și mătasă

Stropite-n două locuri cu carmin,

Din zboru-i frânt și plutitor se lasă

Pe vârful unui spin.”

O muscă,

„…trece prin lumina albă,

Ca o scânteie de-ntuneric”.

Plopul,

„Visează nemișcat în soare

Și umbra din el, neagră, ii curge la picioare.”

(Lumina)

Plasticitatea descrierilor în desen miniatural ține de tehnica filigranului. Poetul reușește să creeze adevărate bijuterii în mișcare:

„Jos, pe-un vârf de campanulă,

Pururi-n vibrație

Și-a oprit o libelulă

Zborul plin de grație.

Mic cu solzi ca de balaur,

Trupul fin se clatină,

Juvaier de smalț și aur

Cu sclipiri de platină.”

(Rapsodii de toamnă)

În poezia Cioara întâlnim fantezie dezlanțuită, umila zburatoare fiind denumită în toate chipurile, stârnind hazul. Imaginea ciorii pe un stâlp de telegraf, în mijlocul câmpului alb, este prilej de comparații pline de umor și culoare:

„Neagră ca un as de pică, Neagră ca o muscă-n lapte

Subt nemarginitul cer; Și fantastică-n contur,

Singuratică și mică Ca un miez adânc de noapte

Cât o boabă de piper. Cu lumină împrejur

Încrustată-n atmosferă Ireală, ca un duh,

Ca un ou de ciocolată; Cu penajul ei feeric,-

Amărâtă și stingheră Ca o cupă de -ntuneric

Ca o prună afumată Răsturnată în văzduh.”

În multe rapsodii și balade poetul a umanizat lumea plantelor și a gâzelor, luând parte la durerile lor. El s-a străduit să dea la lumină o operă pătrunsă de un profund umanism și specific național.

Orice pagină din Topîrceanu înseninează spiritul, descrețește fruntea, odihnește intelectul. Scriind simplu și pe înțelesul tuturor, poeziile sale au încantat generații de-a randul.

Simplitatea și banalitatea aparentă a unor fapte, cadența ritmului și succesiunea rimelor, simpatia pentru oamenii simpli, ca și pentru universul micilor făpturi, umorul, toate aceste lucruri pot explica marele succes pe care l-a avut lirica lui George Topîrceanu, devenit „un poet pentru toți”.

CAP. II

VASILE ALECSANDRI – SENTIMENTUL NATURII

„Sentimentul naturii la poet înseamnă în primul rând admirație și iubire pentru natură, frăție – în spiritul liricii populare – cu un univers familiar, și mult mai rar, sau aproape deloc, o comuniune profundă cu natura, o recreere și o trăire a acesteia în zonele adânci ale sufletului.” (1)

Numele marelui poet este asociat de obicei cu specia lirică a pastelului, Alecsandri fiind cel care a clasicizat această specie în literatura română. Termenul de „pastel” a fost preluat din domeniul picturii și este echivalent cu un tablou de natură. Este una din cele mai răspândite specii lirice și constituie o poezie descriptivă, care înfățișează peisaje reale sau imaginare, prin intermediul cărora sunt exprimate sentimentele autorilor.

Tonul original al pastelurilor este acela de obiectivitate, vizualitatea și tehnica picturală fiind elementele predominante ale imaginației poetului.

Influențat deopotrivă de fantezia romantică și de echilibrul clasic, mai apropiat temperamentului său optimist și solar, poetul a subliniat corespondențele dintre imaginile contemplate și sentimentele omenești.

Sedus de frumusețea peisajului de la Mircești, a apei și a luncii Siretului, el și-a conceput tablourile sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, dedicând pasteluri tuturor anotimpurilor. Fiecare anotimp este perceput altfel de sensibilitatea vie a poetului.

În pastelurile lui Alecsandri, corespondența sentiment-natură este particularizată de faptul că imaginilor picturale li se asociază și prezența umană, care le însuflețește.

Tabloul măreț al iernii apare în multe din pastelurile sale: Iarna, Gerul, Viscolul, Sania, Mezul iernei, Bradul, Sfârșitul iernei.

Temperament solar prin excelență, peregrin neobosit prin țările calde ale Europei, V.Alecsandri detesta „cumplita iarnă”, mai ales pe cea moldovenească (contemplată o viață la Mircești, în lunca Siretului), cu nămeții „adunați în cer grămadă”, care par să strivească suflarea lumii într-o platoșă înghețată. Dar poate tocmai de aceea a descris-o atât de pregnant, nu atât în frumusețea pudrată în alb a peisajelor ei încremenite, cât în manifestările stihiale ale acesteia.

În poezia Viscolul, stihia hibernală numită „crivăț” își face apariția din „meazănoapte”, ca un balaur cu coama zvârlită în vartejuri albe, spulberând zăpada până „in ceruri”.

Imaginilor vizale și monocromatice le iau locul cele intens auditive, îndeosebi onomatopeele îmbinate tautologic: „vâjâie ca vijelia”. ”Oceanului de ninsoare” din poezia Iarna, îi iau locul acum „valuri albe”. Viscolul răscolește natura:

„Viscolul frământă lumea!…Lupii suri ies după pradă,

Alergând, urlând din urmă-i prin potopul de zăpadă.

Turmele tremură ;corbii zbor vârtej, răpiți de vânt,

Și răchitele se-ndoaie lovindu-se de pământ.

Zberat, raget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate,

Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate

Și-n departe se aude un nechez răsunator…

Noaptea cade, lupii urlă…Vai de cal și călător!”

Lumea vie angajează lupta cu viscolul: lupii, formând pete închise și mișcătoare pe albul imaculat, ies după pradă; urletele lor înfioară turmele care „tremură” adulmacând primejdia; corbii își precipită zborul „răpiți de vânt”, iar „răchitile” se apleacă lovindu-și crengile rupte de pământul înghețat.

Vietățile răspund crivățului ucigaș într-un cor de glasuri, a căror disperare este exprimată prin substantive onomatopeice: „zbierat”, „răget”, „țipet”, „nechez răsunator”. Se pare că viscolul s-a înalțat la cer și bântuie într-un cosmos la fel de înspăimântat ca și pământul.

Senzația de lume dezmărginită este creată printr-o locuțiune adverbială: ”Și-n departe se aude…”. Iarna nu mai are nici durată, nici localizare bine precizate, eternizându-și efectele distructive.

Interjecția „Vai!” dezvăluie compasiunea poetului deopotrivă față de „calul și călărețul” surprinși pe drum de iureșul ielelor vântoase. Temporar, natura dezlanțuită își ia revanșa și îl exilează pe om din mijlocul ei, pentru a-l reprimi când puterile ei devastatoare au încetat.

Lupii, caii și câinii sunt prezențe constante în pastelurile despre iarnă:

„Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare

Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.”

(Gerul)

„Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,

Răpind sania ușoară care lasă urme albe.

Suruguil chiuiește; caii zboară ca doi zmei

Prin o pulbere de raze, prin un nor de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare

Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,

Iar în lunca pruduită cu mărunt mărgăritar

Salt-o veveriță mică pe o creangă de stejar.”

(Sania)

„Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;

Nici un zbor în zbor in atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;

Dar ce văd?…în raza lunei o fantasmă se arată…

E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!” (La moarte)

Bradul, „sus pe culme” privește cum se plimbă „Iarna pe un urs călare, / Iarna cu șepte cojoace”. Vorbele sale dezvăluie pustiul pe care iarna îl lasă pe oriunde trece, însă el singur rezistă vitregiilor, fie iarnă , fie vară:

„În zadar îngheți pământul,

Ucizi florile și stupii

Și trimiți moartea cu vântul

Și trimiți foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare

Apa-n râuri o încheagă,

Șterge urma pe cărare

Și de mine țurțuri leagă.

În zadar aduci cu tine

Corbul negru și prădalnic,

Și din codrii cu jivine

Faci să iasă urlet jalnic.”

(Bradul)

Astfel, în lumea codrului, iarna înseamnă lupta pentru supraviețuire, frică, disperare, foame, și moarte.

Sfârșitul iernei aduce speranță în lumea naturii, obosită de lupta îndelungată cu vitregiile iernii. Din câmpie apar aburi, cărările s-au uscat de vântul primăverii, lumina pătrunde peste tot, apele încep să curgă sopotind, mugurii încep să se umfle și să plesnească, totul anunță că iarna a fost alungată de sora ei, primăvara.

Sufletul poetului este uimit de renașterea bruscă a naturii, de vitalitatea care se observă oriunde ar întoarce privirea, în diferite forme:

„O, Doamne! Iată-un fluture ce prin văzduh se perde!

În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde

Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,

Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,

Un gândăcel, un fluture, un clopoțel în floare,

După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,

Aprind un soare dulce în sufletul uimit!”

(Sfârșitul iernei)

După tablourile care sugerează atmosfera înghețată și neclintită din miezul iernii, poetul prezintă în câteva pasteluri cele mai caracteristice aspecte ale procesului de reînviere a naturii.

Primăvara este anotimpul preferat al poetului pe care l-a surprins într-un mod excepțional în multe din pastelurile sale: Oaspeții primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineața, Tunetul, Floriile, Paștele, Lunca din Mircești.

Pastelul Oaspeții primăverii descrie tablouri semnificative care sugerează reîntoarcerea primăverii și a primilor ei vestitori: păsările călătoare.

Primul tablou descrie apariția pe cerul albastru de primăvară a primului vestitor: cocostârcul, care se reîntoarce la cuibul de anul trecut.

„În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară

Și, răpide ca gandul, la cuibu-i se coboară;

Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,

Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”

După cocostârc se întorc la cuiburile lor și celelalte cântărețe care înveselesc prin ciripitul lor grădinile, livezile și pădurile:

„În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele

Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc

Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc”.

(Oaspeții primăverii)

Primăvara este o revărsare de lumină, bucurie și cântec; cerul și pământul se veselesc și preschimbă sărutări, totul fiind „veselie, amor, speranță, viață”.

Cucoarele sunt alte păsări călătoare ce anunță sosirea primăverii , aducând pe aripile lor întinse „calde raze de soare”.

Noaptea – în acest anotimp este „dulce, liniștită, răcoroasă”; cerul se ascunde sub „mari insule de nori”; în liniștea nopții din munți se aude un bucium ce amintește de „timpuri negre, crude”. Calmul domnește pretutindeni, somnul a atins cu aripa sa întreaga natură:

„Acum însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare!

Când și când, un câne latră la o umbră ce-i apare,

Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc,

Holbând ochii cu țintire la luceafărul ceresc!”

(Noaptea)

Dimineața alungă valul negru al nopții cu primele raze ale soarelui, învăluind natura într-o dulce lumină și căldură. Soarele soarbe roua dimineții de pe câmpul înverzit și sarută firavele și plăpândele flori de primăvară, drăgălașii copii ai primăverii:

„Ziori de ziuă se revarsă peste vesela natură,

Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură.

În curând și el apare pe-orizontul aurit,

Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit.

El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară

Și cu raze vii sărută june flori de primăvară,

Dediței și viorele, brebenei și toporași,

Ce răzbat prin frunzi uscate și s-arată drăgălași.”

(Dimineața)

În preajma satului caii zburdă, turmele „zbeară la pașune”, mieii zburdă, iar o copiliță blândă „paște bobocei de aur lâng-un limpede izvor”.

Tunetul, asemenea unui bucium, anunță și el venirea primăverii. Nori albi, ușori, mărunți, alunecă sub soare revărsând umbre pe lanul „lung și verde, cu graul răsărit”. Imaginea este întregită cu un „cârd de vulturi” care se rotesc pe sus, ascultând „vesela fanfară / Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară”.

Sărbătoarea Floriilor anunță triumful deplin al primăverii. Marea sărbătoare aduce cu ea zile încălzite, soare, iarbă pe câmpii, ciocârlii, viorele albăstrii. Este un imn închinat vieții în toate manifestările ei, de la umilul fir al ierbii până la copilița „dulce zâmbitoare”:

„Iată zile-ncălzitoare

După aspre vijelii!

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare

Scoate iarba pe câmpii.

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,

Ceru-i plin de ciocârlii.

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.”

(Floriile)

Dupa „Florii”, Paștele întregește frumusețea acestui anotimp ale cărui dominante sunt armonia, veselia, voia-buna, jocul:

„De Paști în satul vesel căsuțele nălbite

Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite

Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,

Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.”

(Paștele)

Cocostârcii sunt făpturi prezente în majoritatea pastelurilor lui V.Alecsandri despre primăvară, fiind mereu în preajma oamenilor, atât de sarbatori cât și în perioada muncilor agricole ale sezonului:

„Iar pe lanul ce în soare se zvântează fumegând,

Cocostârcii cu largi pasuri calcă rar și meditând.”

(Plugurile)

Lunca din Mircești este un adevarat paradis terestru în care păsări, copaci, iarbă, flori, fluturi, râu, izvoare, nori, raze se bucură de viață, primăvară. Poetul reușește să realizeze un tablou deosebit, plin de culoare, de sunet și de mișcare.

Varietatea făpturilor naturii este prezentată prin imagini vizuale deosebit de sugestive, realizate cu ajutorul figurilor de stil, predominând personificarea comparația și epitetul: lunca râde voioasă, mierla sare șuierand, veselul pământ, desul stejăriș, păianjenul urzește o pânză „diafană”, gândăceii par un roi de pietre scumpe.

Verbele la modul indicativ prezent sugerează armonia și atmosfera veselă: răde, naște, saltă, zboară, cântă, se-ndrăgesc, strălucesc, se împreună, încântă, îmbată.

Primăvara este timpul reînvierii, reînnoirii, a speranței, a plăcerii și iubirii. De la „verdeața drăgălașă” și până la „vulturul uimit” totul împărtășește aceeași fericire.

Un păianjen

„…pe un frasin, urzind pânza-i diafană,

Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte aeriană…”

Fluturii,

„…jos pe la tulpini, flori zburătoare,

Se-ndrăgesc în părăchere pe sân alb de lăcrimioare.”

Gândăceii,

„…ca un roi de pietre scumpe, gândăceii smălțuiți

Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.”

Păsările,

„…gătesc cuibul”

„Iar în leagăn de mătasă gângurul misterios

Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.”

Poetul ascultă glasurile ce se ridică spre ceruri din luncă, „rai frumos al țării mele / Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!”, de un farmec răpitor, încinsă de Siret „cu al său braț dismierdător”:

„O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.

Ascultați!…stejarul mare grăiește cu iarba mică,

Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor,

Fluturul cu planta, răul cu limpedele izvor.

Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”

Fluturașul zice floarei: „Mult ești mie drăgălașă!”

Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;

Râu, izvoare, nouri, raze se împreuna iubind.”

(Lunca din Mircești)

În Concertul din luncă impresionează viața ce pulsează în acest mic paradis al păsărilor, plantelor și gâzelor. Toate vietățile luncii s-au adunat într-o „poiană tăinuită” pentru a asculta o „cânăreață revenită-n primăvară / Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară”.

Cu acest prilej, poetul aduce în fața cititorului, rând pe rând:

Flori:

„Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană.”

„Frățiori și romanițe care se ațin la drumuri,”

„Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri”

„Frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe”

„Busuiocul iubitor de sânuri albe”

„Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare”

„Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare”

„Cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie”

„Nufărul din baltă vine întristat, fără soție”

„Oacheșele viorele, râzând vesel între ele”.

Păsări:

„Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de mătasă”

„Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele, -oaspeți de casă”

„Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare”

„Gaița ce imitează orice sunete bizare”

„Stigleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă”

„Duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă”

Gâze:

„Gândăcei în hlămide smălțuite”

„Greieri”

„Fluturi cu-aripioare pudruite”

Melci:

„Culbeci care fac coarne purtându-și casa-n spinare”

Albine:

„Aducând în gură miere”

Spectatorii fiind adunați, în poiană se așterne liniștea și începe mult așteptatul concert:

„În a nopții liniștire o divină melodie

Ca suflarea unui geniu pintre frunzi alin adie,

Și tot crește mai sonoră, mai plăcută , mai frumoasă,

Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

Gânditoare și tăcută luna-n cale se oprește.

Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,

Și se pare că s-aude prin a raiului cântare

Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

E privighetoarea dulce care spune cu uimire

Tainele inimei sale, visul ei de fericire…

Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…

Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!”

(Concertul din luncă)

În alte poezii lunca este descrisă în zorii dimineții: „lumea veselă tresare” și mii de glasuri „sunătoare” celebrează răsăritul soarelui (Vânătorul); balta, ascunsă între aburi, așteaptă „voiosul soare”, cerul se roșeste, vrăbiile deșteptate ciripesc, un cârd de rațe se înalță ca un nor, nagâții țipă și lișițele se ascund când, printre stuf se mișcă o „luntre vânătoare”(Balta).

În timpul secerișului,

„Ciocârlia ciripie, fâlfăind din aripioare,

Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.

Aerul e-n neclintire, el devine arzător;

Prepelița cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor.”

G. Călinescu observă că „atitudinea poetului față de natură nu este contemplativă…Natura, în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unei vieți omenești, se înfățișează sub două aspecte antitetice: unul stimulativ al tinereții (vara, tinerețea), altul paralizant (iarna, bătrânețea).

Arătând că în „Pasteluri” Alecsandri face efortul de a da o anumită substanță și coerență geografiei sacre a Mirceștilor, Eugen Simion sesizează intervenția în imaginarul poetic, și a nuanței temporale:

„Alecsandri vede (cântă) același peisaj iarna, primăvara, vara, toamna. Sensibilitatea lirică se modifică în funcție de orarul universului. Iarna se plânge de frig, primăvara celebrează nunta cosmică: „însoțirea naturii cu mândrul soare”. Însă nu totdeauna mesajul latent corespunde cu mesajul de suprafață al poemelor. Alecsandri nu mai contenește cu vaietele: „cumplita iarnă”, „gerul aspru și salbatic”, „e un ger amar, cumplit”, „urgie crudă” etc., însă, dacă trecem de acest prim nivel al versurilor, se adună imaginile unui anotimp fastuos, superb.

„Alecsandri are entuziasmul juvenilității, capacitatea de a trai emoțiile redeșteptării naturii puse în mișcare de solii anotimpului tinereții, închinând un vibrant imn soarelui, zeul luminii și al fericirii.”

După cum s-a observat în poeziile prezentate, în acelea care descriu aspectele hibernale, noaptea și dimineața de primăvară, venirea ploii, universul fremătând de vietăți al luncii din Mircești sau concertul imperial al păsărilor din luncă, Alecsandri ordonează, în tablouri memorabile prin precizie și realism o impresionantă bogăție de detalii și aspecte tipice ale peisajului. Nu s-ar putea vorbi totuși de o bogăție coloristică deosebită.

În pastelurile de evocare a grozăviilor iernii și a reflexului acestora în imaginație, domină albul și argintiul; auriul semnifică lumina binefăcătoare a soarelui, zeul tutelar al poetului, iar verdele sugerează reînvierea naturii și bogăția vegetală.

Dacă paleta coloristică este mai redusă, observarea amănuntelor particulare și descrierea propriu-zisă a aspectelor din natură aduc mărturia unui dar vizual excepțional, în pictarea unui colț de natură trăindu-și viața lui proprie.

Această capacitate de „a fixa natura ca aspect” (Tudor Vianu), individualizând-o în cadrul unui tablou general, acela al pastelurilor privite ca un tot, este, de fapt, dublată, de puterea de a generaliza, de a-i conferi imaginii prin sugestie, un sens interior și totodată simbolic.

Cu toate că viziunea asupra peisajului este a unui spirit preocupat de echilibru și armonie, tablourile de natură nu sunt totuși, în totalitate, clasice. O atitudine subiectivă însoțește, nu în puține cazuri, evocarea naturii, mai ales a iernii ce provoacă visuri înghețate, a luncii, „rai frumos al țării mele”, și a șesului moldav în fața cărora poetul nu este doar un om care vede, ci unul care traiește o emoție.

Emoția îl implică de fapt în peisaj și în armonia eternă a forțelor vitale ale naturii fraterne.

Arta lui Alecsandri este o artă de impresie, nu puține din pastelurile sale – după cum s-a vazut din poeziile prezentate – având ca principiu dominant mișcarea, dinamismul continuu al naturii însăși.

Versurile, de o frăgezime misterioasă, sunt creația unui mare poet care revarsă asupra naturii, într-o tonalitate de puritate aeriană, însăși muzica sufletului său. Această evadare din armonia interioară spre infinitul cosmic este semnul fuziunii perfecte între darurile picturale și talentul de a recrea natura. Prin cosmicitatea universului său poetic, clasicul Alecsandri este, în realitate, un modern, iar prin tehnica poetică și muzicalitatea diafană a cuvintelor, aceste poeme reprezintă tot ce s-a scris la noi mai frumos înainte de Eminescu.

CAP. III

GEORGE COȘBUC – OPTIMISMUL LIRIC

Universul liric al lui George Coșbuc prezintă ca particularități echilibrul clasic, optimismul, lirismul obiectiv, ritmul și prozodia în ingenioase combinații strofice, figurația eufonică, muzicalitatea silabică, firescul expresiei, naturalețea și limbajul cu caracter popular.

În ansamblul creației sale există trei poezii care se încadrează în specificul literaturii pentru copiii de clasele I-IV, foarte cunoscute și îndrăgite de generații întregi:Vestitorii primăverii, Concertul primăverii și Nunta în codru.

În Vestitorii primăverii poetul își exprimă sentimentele de bucurie pentru reîntoarcerea păsărilor „dintr-alte țări de soare pline”. Impresionează, de la început, tonul cald cu care se adresează acestora:

„Veniți, dragi păsări, înapoi –

Veniți cu bine!”

Toamna, plecând, au lăsat în urma lor tristețe și pustiu:

„De frunze și de cântec goi,

Plâng codrii cei lipsiți de voi”.

Poetul își exprimă în mod direct sentimentele pe care le încearcă la vederea „vestitorilor primăverii”, de dragoste, bucurie și optimism:

„Și-acum veniți cu drag în țară!

Voi revedeți câmpia iară,

Și cuiburile voastre-n crâng!

E vară, vară!

Aș vrea la suflet să vă stâng,

Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie

Și nopțile cu poezie

Și vânturi line, calde ploi

Și veselie.

Voi toate le luați cu voi

Și iar le-aduceți înapoi!”

Poetul se adresează „vestitorilor primăverii” ca unor interlocutori umani pe un ton elegiac, din care răzbate dorul, prin câteva întrebări:

„În zarea cea de veci albastră

Nu v-a prins dragostea sihastră

De ceea ce-ați lăsat? Nu va fost dor

De țara voastră?

N-ați plâns văzând cum trece-n zbor

Spre miazanoapte nor de nor?

……………………………………..

Străinilor voi nu le-ați spus

Că doine ca a noastre nu-s?”

Comparativ cu alte creații ale poetului, această poezie are mai puține figuri de stil: epitete – „zarea albastră”, „dragostea sihastră”, „glas fierbinte”, „vânturi line”, „calde ploi”; personificări – „plâng codrii”; repetiții – „veniți…veniți”, „dragi…drag” , „e vară, vară”; enumerații – „cu voi vin florile-n câmpie / Și nopțile cu poezie / Și vânturi line, calde ploi / Și veselie”.

Venirea primăverii este prilej de cântec și veselie; astfel, în crâng, este un adevărat concert la care participă cei mai renumiți soliști: cucul, mierla, graurii, turturelele, gaițele, gheunoaia, pitpalaci și cintezoi, granguri, sturzii. Întreaga lume a păsărilor își aduce astfel contribuția la acest mare eveniment la care poetul ne asigură că va participa și el, și cheamă cititorii să vină împreună cu el:

„Chiar acum din crâng venii

Și c-o veste bună!

Iarăși e concert copii;

Merg și eu, și tu să vii,

Mergem împreună.”

(Concertul primăverii)

Pentru a ne convinge de importanța și valoarea artistică a evenimentului muzical, poetul ne prezintă în amănunt „programa”:

Cucul,

„solist vestit / De printr-alte țări venit / Va cânta din flaut”

Mierla,

„dulce va doini din nai / Multe doine…”

Graurii și turturelele,

„Vor cânta-n sopran și alt”

Gheunoaia,

„O să bată tica-tac”

Sturzii,

„…ne cântă hori cu foc”

După ce poetul trece în revistă toți artiștii care își vor aduce contribuția la realizarea acestui concert deosebit , prezentat, după cum ne comunică la începutul poeziei, după mult timp („Iarăși e concert…”), ne transmite că și noi, spectatorii, vom participa:

„Vom cânta și noi ce-om ști,

Cântece din carte,”

Toți cântăreții crângului sunt personificați în cântăreți vestiți, fiecare având un har special, ce-i asigură un loc deosebit în succesul concertului. Împreună formează o adevărată orchestră a naturii, la ascultarea căreia „se vor pune-apoi pe joc / Până chiar și surzii”.

Atmosfera este plină de mișcare, cântec, veselie; nota de „voie-bună” prezentă în majoritatea creațiilor lui George Coșbuc, este dominantă și aici, transmițându-se în aceeași măsură și cititorului, transpus, în mod subtil, în lumea magică a crângului.

Un alt eveniment important la care poetul ne asigură că a participat, este Nunta în codru, „chef în ramuri”, asemănătoare prin atmosferă și voie-bună cu Nunta Zamfirei.

Încă de la început poetul ne impresionează cu numărul mare al nuntașilor:

„Numai frați, și veri, și neamuri

De-ar fi fost umpleau o țară!

Dar așa, că s-adunară

Și străini din lunci!”

Prepelița „cea bătrână” are misiunea de a chema oaspeții la nuntă; tot de la ea deslușim misterul în care este învăluit acest eveniment: mirele este sturzul, de care „până și-mpăratul știe” iar mireasa este mierla „pestriță”.

Despre mire, prepelița nu dă mai multa detalii, însă despre mireasă aflăm că „ din cosiță numai flori îi cad”, „e pestriță și gătită ca o cruce”, și are „cizme galbene” aduse din Țarigrad.

Astfel, prepelița reușește să convingă întreg neamul păsăresc să vină la această nuntă cum nu s-a mai pomenit în codru:

„Și s-a strâns din zare naltă

Neamu-ntraripat,

Și din crâng, și de la baltă,

Și din șesuri, de prin grâne;

Ba și vrăbii mai bătrâne

Musafiri din sat.

Până-n noapte tot veniră

Și prin crengi au mas.”

Nași aflăm că sunt „păunul” și „gaița”, deoarece „stete acasă păunița / Că-i murise-un văr”. Slujba religioasă este oficiată de ciocârlan, care studiase cu „vladicii sârbești” Psaltirea:

„Pop-aveau?” Tu, maică sfântă!

Stai să mai vorbești?

Știi pe ciocârlan cum cântă?

Dumnezeu să-i ție firea!

A-nvățat tre veri Psaltirea

La vladici sârbești.”

Alături de ciocârlan, la slujbă participă și pitpalacul având rol de cântăreț la strană iar cădelnița o ține „jupânul graur”, „dascăl învățat”.

La casa socrului mare este agitație și larmă: șoimul pune steag pe casă iar gheunoaia bate cuie „ca să anine flori”. Bucătărese sunt prepelița, preșurile și sticleții; ajutoare au șoimii și corbul; ospătari sunt „cintițoii”. Curățenie prin casă fac rândunelele; cucul toarnă băutura în pahare și face urări mirilor. Buhaiul, „cel cu gâtul strâmb” cântă la cobză, mierla cântă la nai, cioara cântă din cimpoi, pitulicea cu vioara iar bufnița cu un dramb.

Petrecerea începe întocmai ca o nuntă țărănească, amintind de voia-bună și nuntașii din Nunta Zamfirei:

„Codobături iuți ca focul,

Tot bătând din cozi,

Măturară-n clipă locul

Și făcur-o bătătură,

Și ce horă mai făcură

Ca la voievozi!

Jucau sârba porumbeii

Că e jocul lor,

Și-au luat la joc cârșteii

Pe-o rățuscă – vai de mine! –

Graurul juca pe vine,

Barza-ntr-un picior.”

Și țipau de-a valma-n ramuri,

Miile de guri!

N-alegeai străini de neamuri,

Și pe plac cânta tot insul –

Clocotea de chiu cuprinsul

Veselei păduri.”

Poetul, în final, ne asigură de adevărul celor relatate, specificând, asemeni povestitorului de basme, că el însuși a fost acolo, a petrecut, a mâncat și a băut cot la cot cu ceilalti nuntași.

Ultimele două strofe ne poartă cu gândul la formulele de încheiere tipice basmului:

„-Tu erai? Mă-ntrebi ca prostul!

Vorba din bătrâni:

Eu la chef ca-n marte postul.

Vinu-l beam din coji de-alună,

Și zvârleam, de voie bună

Cu căciula-n căni.

Ba, și-n ciur le-adusei apa,

Ca să fiu în rost,

Lemne le-am tăiat cu sapa –

Și, sărind pe-o buturugă,

Am venit la voi în fugă,

Să vă spun ce-a fost!”

Poezia impresionează prin avalanșa de episoade care se succed rapid, prin fața cititorului defilând numeroasele personaje, în scene semnificative. Domină imaginile de mișcare, realizate cu ajutorul verbelor la indicativ prezent: pițigoiul sare, șoimul suie, gheonoaia bate cuie, prepelița face ciorba, preșurile fac friptura, șoimii scot în gheare carnea din căldări, cintițoii duc la masă mâncarea, rândunelele deretică prin casă, aștern prosoape pe masă, așează lavițele și aduc vin.

Întregul ritual, de la cununia religioasă și până la horă, este după tipicul unei nunți țărănești, cu nași, preot și cântăreț la strană, cu bucate alese specifice unui asemenea eveniment, cu cântec de cobză, nai, cimpoi și vioară. Hora și sârba se joacă în bătătură. Ca la orice nuntă, se mai întamplă și necazuri: cioara începe să se bată cu pițigoiul iar sitarul se certa cu o găinușă pentru un gândăcel. Însă totul se termină cu bine și petrecerea continuă cu mai mult foc.

Atmosfera generală este de vrajă și joc. Spațiul este limitat (crângul) dar timpul pare etern. Versurile sunt fără prea multe podoabe, iar personajele, caracterizate succint, sunt mai mult niște apariții. Nu lipsește jovialitatea și buna dispoziție.

Nunta în codru este o replică la Nunta Zamfirei, la același nivel al feeriei. Scrisă pentru copii, ea este o feerie pură, în care nu mai transpar elemente mitologice, ea vorbind despre disponibilitatea poetului pentru joc, despre instinctul poetului pentru feerie.

CAP. IV

OCTAVIAN GOGA – NATURA UMANIZATĂ

În ansamblul creației lui Octavian Goga , natura este deopotrivă personaj simbolic și atmosferă; umanizată, ea personifică suferința unui neam străin în propria-i țară, sentiment dominant al liricii poetului.

Ca și în poezia populară, dorurile poetului sunt „scrise pe fața foilor de mură” (Reîntors), povestea înstrăinării sale se aseamănă cu a unui „pui golaș de ciocârlie” (Toamna), codrul povestește din frunza lui „îndurerata poveste a neamului nostru” (În codru).

În primul volum de Poezii există câteva creații care sunt accesibile copiilor din învățământul primar: Toamna, Asfințit, Sara, Dimineața, poetul surprinzând în imagini plastice natura în diferite anotimpuri și momente ale zilei.

Lectura acestor poezii este ușoară iar mesajul lor este perceput de către copii fără dificultate, datorită modului artistic în care sunt concepute.

În poezia Dimineața este descris momentul când umbrele nopții se risipesc făcând loc primelor raze ale soarelui. Privirea poetului se îndreaptă succesiv spre peisajul cosmic și spre cel terestru , surprinzând schimbările care se petrec în acest moment: dimineața.

Primele versuri sugerează somnul adânc al elementelor naturii:

„Cu grele răsuflete apele dorm,

Pe lanuri dorm spicele grele”

Cadrul natural se extinde în următoarele versuri prin imaginea luceafărului, „bolnav în lumea de-ngheț”, ce „clipește din gene molatic” , tremurând când începe să apară lumina, și, în cele din urmă, moare. Stelele, „cu ochii plânși”, pleacă să se culce pe „patul de nori”, obosite după ce întreaga noapte au vegheat somnul pădurii.

Vântul începe să adie, anunțând nașterea unei noi zile. El mângâie și sărută trestia „din vale” pe ascuns. „Dragostea” sa este văzută de licurici care o mărturisesc frunzelor de soc, acestea o spun pădurii ale cărei frunze încep să sune .

„În taina tăcerii pornește-se vânt

Să mângâie trestia-n vale,

Pe ascuns o sărută, dar dragostea lui

O văd licuricii din cale.

Și-o spun licuricii la frunze de soc.

Și socul pădurii o spune,

Și frunzele toate grăbite tresar

Și-ncepe pădurea să sune”.

(Dimineața)

Din dorul vântului se înfiripă o doină, pe care o cântă alunii în crâng, o cântă apele izvorului trezind turmele din deal și păstorul. Întreaga natură este fermecată de „amarul cântării”, „umbrele mor”, „cu lacrimi plâng genele zării”, „frunzele plâng” iar codrul se înfioară.

Doina risipește noaptea și „împăratul măririi” vine „să mângâie jalea nestinsului dor, / Să-mpace durerile firii…”

Poezia impresionează prin plasticitatea descrierilor – apele dorm, dorm spicele, luceafărul clipește în lumea de-ngheț, stelele se culcă pe patul de nori, vântul care mângâie trestia, cărunții brazi etc.- , prin abundența mijloacelor artistice folosite pentru realizarea tabloului naturii în zorii zilei: personificări (apele și lanurile dorm, luceafărul moare, stelele au ochii plânși, vântul mângâie și sărută trestia, licuricii, socul, frunzele, pădurea vorbesc, genele zării plâng iar codrul se înfioară), epitete (spice grele, dor aprins), metafore (câmpii de lumini).

Deși are o întindere destul de mare, poezia reușește să captiveze copiii prin frumusețea descrierii, prin personificarea elementelor naturii care se bucură de zorii zilei (natura terestră) sau, dimpotrivă , sunt triste ( natura cosmică).

Înserarea este un alt moment al zilei preferat de poet pentru atmosfera de vrajă care o însoțește, moment surprins în poeziile Sara, Asfințit, Pe înserate.

Peisajul natural rustic, vara, în timpul înserării este de o deosebită frumusețe, surprins de către poet în imagini plastice.

Poezia Sara cuprinde mai multe secvențe din natură, care, împreună conturează un tablou feeric al înserării. Ca și în poezia Dimineața, privirea poetului se îndreaptă succesiv asupra celor două spații, cosmic și terestru, surprinzând esențialul schimbărilor care au loc în acest moment al zilei, în miezul verii.

În plan cosmic,

„Bolta și-a cernit năframa

Ca o mamă întristată”

„Zarea-și picură argintul…”

Personificarea cerului într-o mamă îndoliată și tristă sugerează lăsarea întunericului și apariția razelor argintii ale lunii care „picură argint” peste „ovezele de aur”.

În plan terestru,

„Ostenit din aripi bate…un graur”

„Codru cântăreți-și culcă”

„Doarme trestia…doi pui de nevăstuică…apa…un cioban”

Tabloul naturii în momentul înserării este realizat prin imagini vizuale de o mare plasticitate:

„Bolta și-a cernit năframa Codrul cântăreti-și culcă

Ca o mamă întristată Doarme trestia bolnavă,

Floarea-soarelui, pe câmpuri, Dorm doi pui de nevăstuică

Pleacă fruntea-ngândurată. Sub o brazdă de otavă.

Zarea-și picură argintul S-a oprit trudită moara,

Pe ovezele de aur; Doarme apa la irugă,

Ostenit din aripi bate, Răzimat pe coate-adoarme

Ca un vis pribeag, un graur. Un cioban întins pe glugă.”

Nu numai elementele naturii sunt personificate și chiar și „moara” care a adormit asemenea tuturor. Pare că întregul univers se află sub o vrajă adancă a somnului. Dacă imaginile vizuale apar în abundență, în schimb poezia este săracă în imagini auditive și de mișcare, verbele – culcă, doarme, dorm, s-a oprit, adoarme – sugerează starea de încremenire, de nemișcare ce a cuprins totul, dar și liniștea desăvârșită ce învăluie totul.

Ultima strofă prezintă armonia întregului univers, liniștea și pacea, prin personificarea :

„Doarme cerul și pșmântul

Într-o dulce-mbrățișare…”

(Sara)

Poezia Asfințit din ciclul Ne cheamă pământul este „un moment de largă și deplin omenească viață a naturii, cu totul pe liniile de familiaritate între om și fire ale folclorului; parcă nici n-ar fi de Goga, dacă n-ar stărui totuși sub lumina ei hazoasă și suculentă tristețea acelui sentiment de rămânere în singurătate specific lui Goga.” (2)

Poezia reia îndrăzneț mitul popular al despărțirii soarelui de lună. Poemul se deschide printr-un tablou de o măreață gravitate voievodală:

„Crai bătrân pornit spre rugă

Vine-Amurgul de pe munte,

Împărțind cernite-odajdii

Brazilor cu bărbi cărunte.

Umiliți se-ndoaie brazii,

I se-nchină, i se-apleacă

Și cu zvon de surle-l lasă

Pe Măria Sa să treacă.”

Spiritul este al lumii folclorice însă realitatea poetică este cu totul alta: firea nu duce viața satului, ci a curții domnești.

„Nu-mi aduc aminte nici din poezia noastră cultă despre o astfel de înfățișare a naturii printr-o severă perspectivă voievodală. Și e un creion de maestru. Totul, joc de lumini și umbre, de culori, de gesturi și de nuanțe sufletești, converge minunat către finalitatea strofei: sublinierea tristeții auguste a asfințitului de fiecare zi într-o severă și totuși robustă mehnire de voievod patriarhal”.(3)

Asfințitul este personificat într-un „crai bătrân”, „ostenit”, “cu gene tremurătoare și argintate” ce are casa în peșteri. Fiica sa, Luna, este îndrăgostită de „craiul Soare”, însă „Moș Amurg” nu-i dă „fata de nevastă”. De aici durerea și tristețea „bietei Luni”. Taina este aflată de firicelele de iarbă care și-o spun una alteia la ureche, și cele mai de aproape o spun craiului Soare:

„Firicelele de iarbă

Își spun taina la ureche:

„Crai de glume, stai și-adastă,

Moș Amurg aleanu-și poartă,

Nu-ți dă fata de nevastă”.

Craiul tânăr sus pa creste

Simte a ierbilor povață,

Și de jale, biet voinicul

Se întunecă la față.”

Soarele nu luptă împotriva hotărârii lui Moș Amurg. O ia ca un dat al sorții. Se întuneca numai la față, de jale. Moșneagul pleacă și el întunecat acasă.

Toată această împletire de rânduieli și hotărâri trece peste realitatea cea mai subtilă și mai de preț din toată această poveste: sufletul Lunii. Prezența ei e doar indirectă până la finalul poemului, când nu atât ea cât lumea ei fină, muzicală, vine să înlocuiască pe cea a brazilor austeri ai monahului Amurg:

„În oftat se-ndoaie fagii,

Tremură în crâng alunii

Și deodat’ pădurea-ntreagă

A-nțeles durerea Lunii…

Biată Lună tremurată,

În zadar te-arăți în cale.

Toate florile surate

Plâng de dorurile tale.”

În afară de atributul „tremurată” nimic nu arată durerea ei, care se răsfrânge și asupra întregii firi.

Poezia are harul de a transpune copiii în atmosfera prezentată, ce are ceva din lumea basmelor și legendelor. Personificată, întreaga natură este umilă în fața lui Moș Amurg și alături de durerea Soarelui și a Lunii.

Poezia Pe înserate este realizată în aceeași notă de tristețe a tuturor poeziilor sale, evidentă aici în ultima strofă. Poezia impresionează prin armonia împletirii imaginilor vizuale cu cele auditive. Ca și în poeziile anterioare, momentul înserării este surprins în complexitatea lui, privirea poetului cuprinzând succesiv cerul și pământul.

Luna apare aici ca fiind „mireasa ceriului albastru” ce își reflectă chipul în ape, sub vraja ei „tresare unda” iar nisipul se înfioară.

Cerul, „părinte” al tuturor, cerne mir peste pământ,

„S-aștern bobițele de rouă

Pe-ntinsul luncii patrafir:

Din mâna ceriului, părinte,

Se cerne preacuratul mir…”

În timp ce toată natura doarme: apa se îmbrățișează cu trestia, doi licurici „și-aprind sfială în adăpostul de otavă”, mieii dorm.

Liniștea nopții este tulburată de o „gheunoaie” ce „bate toaca” într-un fag. Întreaga natură pare a fi înconjurată de o aură de sfințenie, impresie dată de termenii religioși: patrafir, părinte, preacuratul mir, toaca.

Întreaga natură pare că doarme în aceeași îmbrățișare din poezia Sara:

„Mireasa ceriului albastru

Își împânzește-n ape chipul,

De vraja ei tresare unda

Și-nfiorează-se nisipul.

…………………………..

În mulcom zvon se-mbrățișează

Cu apa trestia bolnavă –

Doi licurici și-aprind sfiala

În adăpostul de otavă.

Se-aude toaca cum, grăbită,

În fag, o bate-o gheunoaie –

Se odihnesc pe iarbă mieii,

Și zurgălăii de cioaie.” (Pe înserate)

Poezia Toamna impresionează prin modul în care poetul a reușit să creeze atmosfera specifică acestui anotimp, îmbinând armonios imaginile vizuale (bruma argintie, grădina, firele de lămâiță, dumbrava, nori suri, podoaba zdrențuită a porumbului, șura, nucii, cumpăna fântânii, puiul de ciocârlie) cu cele auditive („vine vântul fără milă”, ‚vifornița păgână”, „plânge-un pui de ciocârlie”) și dinamice (a împodobit, se usca, își poartă, tremură, vine, smulge, se-ndoiesc).

Primul semn care anunță sosirea toamnei este bruma ce își așterne valul argintiu peste grădina poetului; privirea acestuia surprinde cu tristețe ofilirea lămâiței.

Cerul anunță și el prin semnele specifice apropierea anotimpului răcoros: apariția norilor suri și grei ca plumbul, și bătaia din ce în ce mai puternică a vântului de la miazanoapte.

Cadrul natural se extinde cu imaginea câmpului pe care porumbul „tremură” și a nucilor care se apleacă „de vifornița păgână”.

Asemeni celorlalte poezii despre natură și făpturile ei, și aici tabloul este realizat cu ajutorul personificărilor ( porumbul tremură, vântul vine fără milă, plânge-un pui de ciocârlie) și epitetelor (bruma argintie, norii suri, podoaba zdrențuită, vifornița păgână).

Tristețea care domină poeziile lui Octavian Goga este prezentă și aici în ultima strofă, prin comparația pe care o face între „povestea” sa și cea a puiului de ciocârlie:

„Îl ascult și simt sub gene

Cum o lacrimă-mi învie;

Ni se-aseamănă povestea,

Pui golaș de ciocârlie.”

(Toamna)

Prin toate aceste pasteluri ale liricii lui Octavian Goga, copiii înțeleg diferitele manifestări ale naturii în anumite momente ale zilei și ale anului; își îmbogățesc orizontul de cunostințe și limbajul, se dezvoltă imaginația și sensibilitatea.

CAP. V

TUDOR ARGHEZI – POEZIA JOCULUI, A BOABEI ȘI A FĂRÂMEI

În universul creației lui Tudor Arghezi, poezia „jocului, a boabei și a fărâmei” ocupă un loc special. Ea exprimă fascinația pe care o simte poetul față de universul înconjurător, alcătuit, cu candoare unică și fermacătoare, din lumea gâzelor, a florilor și a animalelor domestice.

În poezia dedicată acestor ființe minuscule, Arghezi explică naiv geneza Universului („facerea lumii, balet pe șapte silabe”), aseamănă condiția omului cu „un plop uscat” ori descrie elementele mărunte ce compun universul, cum ar fi: plantele, gâzele și animalele domestice.

Încă din primul volum, Cuvinte potrivite, Arghezi își dovedește înclinația afectivă pentru această lume gingașă, delicată, inocentă a viețuitoarelor, față de care el are o dependență afectivă.

În poezia Cântec de adormit Mițura, precum și în Cântec de cununie, urarea caldă, sinceră exprimă bucuria și entuziasmul poetului pentru lumea copilăriei:

„Doamne, fă-i bordei în soare,

Într-un colț de țară veche

Nu mai nalt decât o floare

Și îngust cât o ureche.”

(Cântec de adormit Mițura)

„Ți-am adus să te cunoască

Fluturi, melci, aripi și-o broască

Pentru lapte ți-am adus

Capra mea cu coada-n sus

Și un stup crescut de mine

Plin cu faguri de albine

O pisică și-un motan

Și-un cățel de porțelan.”

(Cântec de cununie)

Din lumea plantelor, poetul își oprește privirea asupra acelora ce cresc în grădina sa.

Cartofii,

„Îmbrăcați în straie de iască

Sunt gata să nască.

S-au pregătit o iarnă, de soroc,

Cu cârtițele launloc,

Cu întunericul, cu coropijnița și râmele…”

(Har)

Dovleacul,

„…între flori de chiparoasă / Doarme”

„…doarme dus, / Răsturnat cu fața-n sus,/ Vânătă și unsuroasă?”

„N-are fir în cap, de chel”

„I-au căzut urechile”

(Hora în grădină)

Buruienile,

„Ați încolțit în drojdii de țărână”

„De ogor v-ați prins cu o țâțână”

„Înăbușind sălbatice grădina / Și roadele alese le-ați ucis.”

„Împotrivite, aspre, solitare”

(Nu v-am sădit)

„iarna…buruienele sunt înbrăcate /Și încălțate / Cu tarlici / De panglici”

(Iarna blajină)

În ciclul Prisaca, poetul zugrăvește cu o deosebită finețe artistică universul albinelor. Stupul lor se află pe o „blană de zăpadă”, înconjurat de plopi înalți. Deși a venit anotimpul rece și întreaga natură se află în amorțire și somn,

„Înlăuntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze

Și făcand un singur trup

Nu-ncetează să lucreze.

Că nici una n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună

Pentru stupul implinit

Cu felii de miere bună.”

(Stupul lor)

O iscoadă cercetează în fiecare zi dacă a venit vremea caldă și au înflorit „izma creață și sulfină” în grădină, pentru a –și începe munca, și,

„A găsit toată grădina

Înflorită, și verbină,

Și s-a-ntors, după povață,

Cu o probă de dulceață.”

(Iscoada)

Întorcându-se cercetătoarea, albinele pleacă la cules în câmpie. În stup, „nepoatele” rămân să aibă grijă de „copii” și de miere, întrucât,

„…muscoii și bondarii

Și-alte neamuri de pădure,

Pe șoptite, ca tâlharii,

Umblau mierea să le-o fure.”

(Paza bună)

Cei care încearcă să le fure munca albinelor, sunt aspru pedepsiți. Un astfel de hoț este șoarecele care, pe înserate, socotind că albinele sunt mai puțin vigilente și puterea lor este mult mai mică față de a lui, „a-ndrăznit a prăda stupul cu miere”:

„El intrase pe furiș,

Strecurat pe urdiniș.

Se gândea că o albină-i

Mică, slabă și puțină,

Pe când el, hoț și borfaș,

Lângă ea-i un uriaș.”

Tâlharul sperase că, odata intrat în stup, albinele vor încerca să-l alunge venind în fața lui una câte una, însă realitatea a fost cu totul alta:

„Roiul, cum de l-a zărit

C-a intrat, l-a copleșit.”

Cu o notă de umor poetul ne prezintă cum au înțeles albinele să-l pedepsească pe cel care încercase să le fure mierea:

„…L-au îmbrăcat in ceară,

De la bot până la coadă,

Tăbărâte mii, grămadă,

Și l-au strâns cu meșteșug,

Încuiat ca-ntr-un coșciug.”

În ultima strofă, poetul ne împărtășește morala ce răzbate din acest fapt, avertizând parcă cititorul să ia aminte la pățania nefericitului șoarece care a minimalizat pericolul ce-l puteau reprezenta niște ființe mult mai mici decât el.

„Nu ajunge, vream să zic,

Să fii mare cu cel mic,

Că puterea se adună

Din toți micii împreună.” (Tâlharul pedepsit)

Albinele sunt întotdeauna vigilente, căci multe ființe râvnesc la roadele muncii lor, astfel că, târziu, după apus muscoii și bondarii „zăceau cu burta-n sus” (Paza bună).

În poezia Fetica poetul descrie albina, „cel mai mare inginer” din lume, care, pe intuneric, înfăptuiește construcții perfecte: „Pe-ntuneric, făr’să știi,/Ai făcut bijuterii / Și minuni în toată clipa / Cu mustața și aripa”. Ea adună neobosită, pentru stup și pentru faguri, „pulberi, rouă, stropi și leacuri”, într-o muncă neobosită „de mii de veacuri”. În „rețeaua de ghioace”, albina își așeaza puii și mierea dulce. Toată munca ei se desfașoară în cea mai mare tăcere:

„Și, cum știi, muncind, să taci,

Nu te lauzi cu ce faci.”

Harnicia albinelor este înfățișată de poet în versuri pline de muzicalitate:

„Fetele, albinele,

Au furat sulfinele,

Țărâna de soare,

De pe flori ușoare,

Pulberea de lună,

De pe mătrăgună,

Scrumul de sofran,

Nea de marghiran,

De pe izma creață,

Broboane de ceață,

Lâna de tămaie

Și smirna, molaie –

Soiuri de lumină

Făcută făină.”

(Miere și ceara)

Prisaca este o adevarată țară a albinelor, cu nenumarate cetăți între ”răchitele-argintii”; aici locuiesc noroade cu „sutele de mii”. În stupi sunt urzite mii de celule în care „larvele minuscule” așteaptă să se trezească și să zboare (Domnița).

Cu aceeași privire pătrunzătoare cu care a cercetat lumea albinelor, ochiul poetului se îndreaptă și asupra altor vietăți minuscule: lăcusta, vaca lui Dumnezeu.

Vaca lui Dumnezeu pare o „boabă de cafea” ce a venit de prin vârful pomilor și a nimerit tocmai în perdea. Creatorul a vopsit-o cu „faianță”, pe spate i-a așezat, „din greșeală”, „două coji cu căptușeală” și i-a desenat patru puncte. Poetul surprinde zbaterea ei zadarnică în perdea, cu o notă de umor:

„Ca un nod de broderie

Neagră și cărămizie

Care mișcă și se zbate,

S-a-nnecat pe jumatate

În nemărginire-albastră

Din fereastră.

Și fincă răsar în ață

Stelele de dimineață,

Crede că din zare-adancă

Luna vine și-o mănâncă.

Și se-așează liniștită

Ca să fie înghițită.”

(Vaca lui Dumnezeu)

O lăcustă este „domnișoara cu trei rochii”, cu ochi de rubine, cu „cămașe stacojie” și „pieptar de solzi cu țiplă, / Căptușit c-un fel de sticlă”. „Domnișoara de cristal și scorțișoară” sare printre buruienile înalte, lăsând în urmă „bumbii goi de păpădie” (O lăcustă).

Altă dată se oprește pe o frunză de izmă creață, inspirând poetului versuri pline de culoare:

„N-are nici ea pălărie

Și, strânsă-n fotele ei,

Fără tocuri și cercei

Cu bondița-n subsuori

Și cu talpa goală-n flori

N-a fost, când era mireasă,

Nici Crăiasa mai frumoasă.”

(Doi frumoși)

Greierul este o altă vietate către care se îndreaptă simpatia poetului, dedicându-i două poezii.Un pui de greier este ”lung și e și lat”, „capul îi pare retezat”, „e-mbrăcat ca-n nădragi”. Poetul își manifestă direct sentimentele față de „tânăra caricatură”: „Și, al naibii, e simpatic”, „Și toți frații lui mi-s dragi / Numai dacă tac din gură”. El pare adevăratul stăpân al casei, plimbându-se nestingherit prin toate ungherele:

„Pe sub toate ușile

A trecut nesupărat,

Decât lung mai mult pătrat

Și umblând de-a bușile”.

(Pui de greier)

Însă nu se mulțumește „casa s-o cutreiere”, ci „șuieră / Și fluieră / Și să dormi nu te mai lasă;/ Parc-ar fi la el acasă”. Poetul, cu aceeași notă de umor, își manifestă revolta față de comportamentul „nepoftitului din casă” care are neobrazarea să nu-l lase să doarmă, în timp ce el,

„…ca omul așezat,

Nu pun mâna pe pian

Decât rar, din an în an,

Pe oboi sau clavecin:

Să nu supăr pe vecin…”

Zadarnic îl caută pe „lăutar”, căci cântarea lui se aude de pretutindeni și nu îl poate dibui:

„Îl aud de peste tot,

Și din podini și din pod

Și nu mă pricep cum face

Că-l aud și-atunci când tace

De cinci ori am ațipit

Și de cinci ori m-a trezit

Oaspele afurisit…”

În cele din urmă, după îndelungi căutari și frământări, poetul găsește soluția de a-l dibui:

„Și atunci?…Am luat în gură

Apă, și cu-o stropitură

L-am scos dintr-o crăpătură.

……………………………..

Îl văzui, se scutura,

Și nu mai putea cânta.”

Imaginea greierului este hazlie, trezind în același timp și compasiune:

„Udă, leoarcă, răgușită,

Vocea moale-i e scâncită,

Și caricatura bearcă

A uitat să mai și meargă.”

Poetul regretă imediat „crima” pe care era gata să o înfăptuiască, făcându-i-se milă de „făptura lui umilă”, la vederea căreia este de-a dreptul înspăimântat și meditează asupra soartei :

„Știe oare,oarecine,

Viața lui de unde vine?

Tot ce poate, orișiunde

E să cânte ghiersuri ciunte

Și câtu-i de mititel

Numai gura e de el,

Ca o trâmbiță – și nu zici

C-are-n gușă zece muzici?

Știe atâta, vai, săracul,

A cânta, ca pitpalacul

Și-are dreptul ticălos

Să nu cânte nici frumos”.

(Greierele)

Fluturele este un „frumos de catifea solară”, „echer plăpând” cu „ochii-aprinși ca jarul de rubin”, „puiul luminii” (Fluture, tu).

Din universul casnic al poetului au fost nelipsite micile animale față de care manifestă o grijă și o simpatie deosebită, iubindu-le și protejându-le deopotrivă.

Câinele, „prieten mic”, apare în multe din poeziile sale sub diferite nume: Zdreanță, Ursei, Grivei, Zmeu’, Hoțu, Bursuc, Dulău.

Stăpan absolut al curții,

„Trece vama gânditor,

Cu urechile pe bot,

Cuțul este călător…”

(Unui prieten mic)

Hoțu este „un cățel deosebit” iubit și protejat de poet în mod deosebit datorită faptului că este orb. Zadarnice au fost toate încercările lui de a-l însănătoși, căci nimeni nu i-a găsit leacul. Din cauza acestei infirmități are multe neplăceri: odată s-a lovit de un arici, altădată a dat de o broască țestoasă sau s-a pomenit ciufulit fără să știe de cine. Poetul privește cu milă și adâncă neputință încercările lui zadarnice de a zări ceva. Hoțu are mulți prieteni în ogradă:

„Puii cloștii îl întreabă

Cum e noaptea-n noaptea lui

Și-l mângâie ca pe pui,

Povestind mai lămurit

Ce-au visat și-au mai gândit.

Îl iubesc și derbedeii

Din văzduhuri, porumbieii.

Prieten bun, un porumbiel

Doarme în coteț cu el.”

(Inscripție pe cotețul lui Hoțu)

În schimb, Zdreanță este un „pungaș fără pereche”. Portretul lui este realizat deosebit de sugestiv, încă din primele versuri ale cunoscutei poezii:

„L-ați văzut cumva pe Zdreanță,

Cel cu ochii de faianță?

E un câine zdrențuros

De flocos, dar e frumos.

Parcă-i strâns din petice,

Ca să-l tot impiedice,

Ferfenițele-i atârnă

Și pe ochi pe nara cârnă,

Și se-ncurcă, se descurcă

Parcă-i scos din câlți pe furcă.

Are însă o ureche

De pungaș, fără păreche…”

Zdreanță, fiind vechi locatar al curții, a învățat multe lucruri, însă nu toate sunt pe placul gospodinei:

„Și, pe branci, târâș, grăpiș,

Se strecoară pe furiș.

Pune laba, ia cu botul

Și-nghite oul cu totul.”

Lăcomia lui este pedepsită de către gospodină cu multă ingeniozitate:

„-Stai nițel că te dezvăț,

Fără mătură și băț.

Te învață mama minte.”

Și i-a dat un ou fierbinte.”

Finalul poeziei aduce o notă de umor acestei întâmplări nefericite pentru Zdreanță:

„Când se uită la găină,

Cu culcușul lui vecină,

Zice Zdreanță-n gândul lui”

„S-a făcut a dracului!”

(Zdreanță)

Pierderea acestui credincios prieten este descrisă de poet cu tristețe în poezia A fost…: „Scumpi copii, după vacanță / Vă mai amintiți de Zdreanță / Cel cu ochii de faianță, / Cum l-am scris și l-ați citit?”

Din veselul și frumosul cățel nu mai rămăsese decât „pielea și osul”, își pierduse și mirosul și vederea, șchiopăta și,

„…căzând din când în când

Mă strigă din glod și apă

Să-l mai scot din câte-o groapă.”

(A fost…)

Moartea lui aduce multă suferință în sufletul poetului care îl așteaptă mereu însă el nu mai vine.

Dulău este „paznic bun și câine rău” care a legat o strânsă prietenie cu vrăbiile, cărora le lasă jumătate din mâncarea sa (Inimă de câine).

Ursei este un ciobănesc „sălbatec”, cu blana mătăsoasă și zbârlită, labele vânjoase , colții de fier, prieten credincios al poetului, ce îi iese în fiecare zi „în drum”(Prietenul).

Bursuc este un „cățelandru cuminte” cu poftă mereu de joacă, bucuros și poznaș când poetul îi acordă atenție, trist când rămâne singur acasă.

Zmeu nu este un „câine de coteț” ci „dog de vânătoare”, „frumos la arătare / Falnic, sprinten și semeț”, ușor „când sare-n vie / Ca un fulg de păpădie”, ‚elegant ca un cocor”, „iute ca un glonț de pușcă”:

„Dar e câine care mușcă.

El pe nimeni nu lasă

Nici să intre, nici să iasă,

Nici în curte, nici din casă.

Orice mișcă, muscă, mâță,

Îl jignește și-l ațâță.

Când îi este vocea trează,

Sperie și-nfricoșează…”

(Zmeu’)

Mâța este un alt personaj al curții poetului, care întreaga zi ți-o petrece dormind sau având grijă de „cinci coțoșmani”:

„Când se scoală iese-n tindă.

De-abia-ncepe să se-ntindă,

Și-obosită de căscat

Se întoarce iar în pat.

Ca să doarmă și mai bine,

Laba căpătâi și-o ține,

Și din vis, cum s-a adus,

Că s-a pus cu burta-n sus.”

(Mâța)

Despre „Marcu coțoșmanul” aflăm că „dormea cât țapte /Din zori până în noapte”, mânca cat nouăsprezece, și „crescuse-n puf / Câtamai burduf.” Cum treceau zilele pentru el ne spune poetul în versuri ce descrețesc fruntea:

„Se trezea, cerea,

Căpăta, dormea.

Ba se mai slujea

Și făr-a-ntreba,

Vârându-și-o goală

Unghia în oală,

Și câte o dată

Laba-n supă, toată”.

Liniștea lui de fiecare zi este tulburată de apariția unui pui de șoricel care nu se lasă prins ușor. Imaginea șoricelului trimite cu gândul la o jucărie:

„Labele-argintii,

Ochi cu gămălii,

Cu licărul iute.

Urechile ciute.

Sprinten și vioi

Ca un pițigoi…”

(Hora de șoareci)

Plictisit să se joace mingea cu o găoace, să se învârtă pe fus, și să se plimbe printre fragi și căpșuni,

„Vine să se joace

Și cu coada lui,

A cotoiului,

Care, cum se știe,

E un tigru, însă

De bucătărie.”

Începe joaca lui Marcu coțoșmanul cu șoricelul care, în cele din urmă, după multe rostogoliri și pipăiri, reușește să scape, spre marea ciudă a motanului care,

„Acum, pisicește,

Marcu se gândește,

Mușcându-și uscate

Buzele umflate.

De ce s-a jucat

Și nu l-a mâncat?”

Pisica „bătrână” este mult mai înțeleaptă. Când a venit iarna,

„Și-a pus ciorapii de lână,

Și torcând pe neștiute

Din carambi și căpute

S-a-mbrăcat cu tricou

Cenușiu și nou…”

(Iarna blajină)

Motanul Bob are o „mutră somnoroasă”; supărat de Zmeu „i-a pus o pecete pe bot / Doar mișcând nițel din cot…” (Zmeu’)

Un arici, ”ghem de spini și țepi uscate / întărit ca-ntr-o cetate”, a ajuns, nu se știe cum, chiar în curtea poetului. Câinii îl latră însă lui nici nu-i pasă și rănește unul când încearcă să se apropie de el (Arici, arici, bogorici).

Iada, „născută de o săptămână / Dintr-o capră mai bătrână / Dar zburdalnică…” este,

„…bălțată-n fel de fel de pete,

Zugrăvite ca pe var

Când, prin vișini și arțar,

Bate luna în părete.

Dar pestriță și bălțată,

Albă, neagră, stacojie,

S-a-ntrecut în fudulie –

Și-i stă bine, că e fată.”

(Iada)

Vrăbiile sunt personaje nelipsite din curtea poetului a căror prezență îl încântă de fiecare dată. Lor le-au fost dedicate numeroase poezii în care Tudor Arghezi își manifestă duioșia față de fragilitatea lor. Întotdeauna sunt prezente câte două fie pe casă, când este soare, fie sub streașină, când plouă.(Părechi)

Sunt nelipsite de la toate evenimentele ce au loc în ogradă și sunt prietene cu toate celelalte făpturi din curte, mai ales cu Dulău care împarte mâncarea cu ele (Inimă de câine).

Iarna poetul le dă „mei pe farfurie”(Meiul). O dată, ne asigură, chiar le-a numărat:

„Vrăbii casnice, știute,

Am în streașini, două sute,

………………………….

Socotite, numărate,

Două sute zece toate,

Și cu pui, cu tot, cu ouă,

Ar mai fi o sută, două.”

(Casa cu vrăbii)

Toate micile viețuitoare din curtea poetului au nume, chiar și vrăbiile:

„Vrăbioii au, mai toți,

Nume de tâlhari și hoți

Căci, de bine să ne fie,

Noi stăm lângă pușcărie…”

(Casa cu vrăbii)

Doi cocoși, unul alb și unul vărgat, se luptă nu se știe din ce pricină însă, în cele din urmă, „se pomenesc și aiurea, cu ochii-n mii de stele”(Doi cocoși).

Alături, „între oi și-ntre măgari, / Laolaltă cu catârii, /Calcă-n pas cu pașii rari, / Gâsca-n vârstă, Gâri-Gâri”. Este cinstită de toate orătăniile pentru „tact și cumpătare”, fiind și cea mai veche în curte:

„Are cincisprezece ani,

Și în gloata curții deasă

Trece mândră prin gâscani,

Ca prin bâlci, o preoteasă.

O saluți, o chemi și vine.

Din ce-i spui și ce-i vorbiși,

Ea se uitș lung la tine

Dintr-o parte și pieziș.

N-a avut noroc să-nvețe

Școala, cel putin primară,

Că acum la batrânețe,

Ajungea și profesoară.”

(Gâri-Gâri)

Tudor Arghezi a zugrăvit caracteristicile micilor vietăți din natură, dând fiecăreia individualitate proprie, fixând în mintea copiilor imaginea exactă a acestora. Toate aceste poezii au o însemnată valoare educativă prin contribuția pe care o aduc la lărgirea sferei de cunostințe a copiilor, prin dezvoltarea imaginației și a sensibilității lor.

CAP. VI

ELENA FARAGO – CARACTERUL ETIC AL LIRICII PENTRU COPII

Literatura pentru copii constituie unul dintre capitolele însemnate ale creației poetei, nu mai puțin valoros decât celelalte. Paginile consacrate copiilor impresionează ca și acelea închinate iubirii și meditației.

Încă de la început, universul specific copiilor apare în poezia Elenei Farago, lărgind cadrul inspirației sale. Poeziile din ciclul În preajma leagănului sunt adevărate giuvaeruri ale genului.

Pornind de la simpla observare a cotidianului, poeta creează mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor și prin puterea de adaptare la înțelegerea copiilor (Gândăcelul, Cățelușul șchiop, Ziarul unui motan, Într-un cuib de rândunică).

Citită și gustată de cei mici, literatura pentru copii a Elenei Farago cunoaște o mare popularitate, confirmată, de altfel, și de criticul E.Lovinescu într-o scrisoare trimisă poetei: „…Rândul trecut am lăsat volumul d-tale acasă. Când m-am întors, cei trei nepoți ai mei învățaseră toate poeziile dintr-însul. E un zbucium în toată casa. De pretutindeni răsună: „Cot, cot, cot / fac și eu ce pot / Cotcodac, cotcodac / Puii să-i împac!”(4)

Bobocica, apăută într-o plachetă în colectța Recreația copiilor, cuprinde o povestire în versuri, inspirată din viața gâștelor. Poeta împrumută păsărilor grai și sentimente omenești, pentru a da copiilor, sub aceasta formă, îndrumări de conduită, arătându-le unde duce neascultarea.

Gâsca cea moțată are „unsprezece băieți și o fată”; băieții sunt „buni și ascultă, sunt cuminți și vrednici toți”, dar Bobocica este tare răsfățată, zburdalnică și rea, provocând mamei tot felul de griji și necazuri.

Într-o zi a dispărut și nu a răspuns toată ziua la chemările mamei și ale fraților, producând acestora multă îngrijorare. Seara, când s-a întors, după ce a plâns povestind cât i-a fost de frică de guzgani și de pisică, mama a iertat-o, adapostind-o sub aripa ei caldă și ocrotitoare.

Poezia Gândăcelul conține un mesaj deosebit pentru copii: acela de a purta de grijă micilor făpturi. Personificând pe gândăcel ca și cum ar fi și el un copil, poezia impresionează pe cititor în mod profund.

Gândăcelul, prins in pumnul unui copil, îi spune acestuia că și lui ii place să se joace, că și el are familie care îi poartă de grijă și s-ar întrista dacă ar păți ceva:

„-De ce m-ai prins în pumnul tău,

Copil frumos, tu nu știi oare

Că-s mic și eu și că mă doare?

De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu

Și-mi place să mă joc, și mie

Și milă trebuie să-ți fie

De spaima și de plânsul meu…

De ce să vrei să mă omori

Că am și eu părinți ca tine

Și-ar plânge mama după mine

Și-ar plânge bietele surori…

Și-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile

Îndură-te de ei copile,

Și lasă-mă, că nu mai pot!”

Pentru micul cititor momentul este deosebit de dramatic. Copilul deschide pumnul, dar micuțul gândăcel „e înțepenit pentru vecie”. În zadar încearcă să-l învie „suflându-i aripile-n vânt”.

În ultimele strofe intervine direct poeta, arătându-i copilului că zadarnic regretă acum răul făcut:

„Scârbit de fapta ta cea rea

Degeaba plângi acum, copile,

Ci du-te-n casă acum și zi-le

Părinților, isprava ta

Și zi-le că de-acum ai vrea

Să ocrotești cu bunătate

În cale orice vietate

Oricât de fără-nsemnătate

Și oricât de mică ar fi ea!”

Din aceeași categorie de poezii prin care se urmărește formarea bunelor deprinderi face parte și poezia Cățelușul șchiop. Întreaga poezie este de fapt plânsul unui cățeluș rămas șchiop din cauza răutății unui copil. Din vorbele lui, micul cititor înțelege ce este rău și ce este bine și faptul că micile făpturi trebuie ocrotite și iubite.

Ultimele versuri arată, pe înțelesul copiilor, purtarea mai înțeleaptă a cățelușului, care nu mușcă pe cel care l-a lovit, ci îl lasă să înțeleagă singur că a facut o faptă rea.

„Și-aș putea să-l mușc o dată

De picior, să mă răzbun.

Dar îl las așa să vadă

Răul, că un biet cățel

Are inima mai bună

Decât a avut-o el.”

O fetiță supărată mărturisește păpușii pricina necazului ei: pisica a furat „un picior întreg de rață” și, pentru ca nimeni să nu o bănuie, a pus osul în cotețul lui Azor, fapt pentru care fata o pedespește corespunzător:

„I-auzi , draga mea păpușă, Ca pe el să-l bănuim

Zgârie mâța a ușă! Și să nu îl mai iubim.

Dar eu nu-i deschid deloc, Și acum, n-o bat, n-o cert,

Că sunt supărată foc, Dar nu vreau deloc s-o iert.

A furat iar, ca o hoață, Deși încă o iubesc,

Un picior întreg da rață, Trebuie s-o pedepsesc.

Și-apoi, după ce i-a ros C-a fost rea și dușmănoasă,

Toată carnea, pân-la os, Și n-o las să intre-n casă.”

A dus osul, binișor,

În cotețul lui Azor,

(Pedeapsa mâței)

În schimb, motanul Tanu este cuminte și curat având voie „să se urce și pe pernele din pat”.

O cloșcă are șapte pui, dintre care unul singur are „ciorapi și ghete” și „moț în plete”. Copilul îl întreabă nedumerit:

„-Spune-mi puiule, și mie

De ce-ți face numai ție

Mama ta ciorapi și ghete

Și îți leagă moț în plete?

Oare frățiorii tăi

Sunt așa de proști și răi?

Ori poate că mama ta

O fi leneșă și rea?”

(Puișorul moțat)

Puiul lămurește micul cititor nedumerit de ce numai el este așa de frumos:

„Spune puiul:-Mama mea

Nu-i nici leneșă, nici rea

Dar e tristă, vai de ea,

Ca îi fac rușine multă

Frații mei, și n-o ascultă…”

Licuriciul ce lucește în fiecare seară în grădină este și el un copil vesel căruia îi place să se joace alături de frații săi dar și de copii, pe care îi cheamă să se alăture lor:

„Vin și prinde-mă pe loc,

Să te joci puțin cu mine,

Că sunt vesel ca și tine

Și îmi place să mă joc.

Uite și pe frații mei,

Să-i chemăm pe toți să vie,

Să ne pui pe pălărie

Ca pe niște mici scântei.”

Licuriciul a aflat de la o albină că micul cititor este un copil bun și milos și de aceea îl cheamă fără nici o frică în jocurile lui și ale fraților săi.

Un porumbel micuț a căzut, din zbor pe o stâncă în mare și este speriat de valurile care amenință să-l înghită. Trist, își ascunde capul și își ridică aripile piuind jalnic. Însă nimeni nu este pe aproape să-l audă. După un timp,

„Ci iat-o porumbiță că-n zbor zorit sosește:

E mama lui ce-l cată, plângând de când lipsește

Și-i lnâgă el acum și-l ciugulește dulce

Să-i treacă spaima și-apoi să meargă să și-l culce.

Și-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună –

Să-l încălzească mama, să adoarmă-

Noapte bună!…”

(Un porumbel)

CAP. VII

EMIL GÂRLEANU ȘI LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ

Emil Gârleanu nu a fost primul scriitor român care se apleca asupra lumii „celor care nu cuvântă”. Contemporanii lui, M.Sadoveanu, Ion Adam, I.Agârbiceanu și I.Bratescu-Voinești se opriseră nu o dată asupra acestei lumi, în pagini memorabile.

Ceea ce aduce nou Emil Gârleanu este însă îmbinarea armonioasă a spiritului de observație a naturalistului cu o viziune poetică distinctă într-o aleasă limbă literară și mai ales manieră artistică specifică, pe care Tudor Vianu o definește ca „norma evocării prin povestire operată în descrierea naturii însuflețite.”(5)

„Accentul principal cade supra evocarii, făcute mai totdeauna din unghiul ființei evocate” – spunea Tudor Vianu mai departe, cautând să explice arta prozatorului român ca pe o ilustrare a unui gand al lui Anatole France: „Ce n-am da să putem privi o singură clipă lumea prin ochiul cu fațete al muștei sau cu creierul frust al urangutanului”. Gârleanu încearcă de mai multe ori această întreprindere și, fără să părăsească formele propriu-zise ale percepției antropomorfe închipuie universul furnicii și al gândacului, al musculței și al păianjenului, al greierului și al fluturelui, al cocoșului, al ciocârliei și al bufniței etc. Minuția unor asemenea povestiri nu este însă niciodată fastidioasă, susținută, precum este, de unda de simpatie a umorului, adică de acea veselie gravă în esența ei, provocată de spectacolul tuturor acelor forme subumane ale vieții, în care inima îndurerată a omului recunoaște propria ei condiție. În ampla structură a vitalului, dincolo și mai adanc decât omul „mărunt” și decât cel „elementar”, Gârleanu găsește o nouă formă a vieții, sprijinind și incluzând pe toate celelalte mai înaintate și mai complexe, forma „umilă” a vitalității, expresia ei cea mai simplă și cea mai generală. Povestitorul îi îmbrățișează destinul cu pietate panteistă și, înveselindu-se sau vărsând o lacrimă pe seama ei, plânge și râde de sine însuși, de toți oamenii laolaltă și poate chiar de zei”.

„-De ce-ți atârnă viața în ziua de azi! – Trai e acela când ești nevoit să-l cumpănești în fiecare clipă?ce rost ai tu pe lume? – filozofează cu amărăciune gâza „cât un fir de neghină”, exprimând gândurile scriitorului care trăia dureros drama existenței umane, a condiției artistului, figurativ transpuse în lumea vietăților neluate în seamă.

Răspunsul e dat de scriitor cu un zâmbet trist, îngândurat, puțin ironic:

„Broscuța va mai trăi, pentru ca hazardul i-a scos în cale un cocostârc mărinimos, îmbătat de frumusețea și răcoarea dimineții: „E răcoare, și răcoarea ilincantă. Nu simte nici o altă dorință decât să-și scalde picioarele în unda rece care-i trimite fiori până subt aripi” (Mărinimie). Norocul acesta nu-l are gâza și nici cărăbușul. Ei au întâlnit o gingașă rândunică și un pui de struț „mai mare ceva decât o nucă”, porniți însă în căutare de hrană (Cât un fir de neghină și Sărăcuțul).

Vremurile în care trăiește sunt crâncene, interesul primează și dictonul Homo homini lupus nu figurează doar în pagini de cărți.

Schița Vulturul aduce această încleștare pe viață și pe moarte în care duioșia nu mai are ce căuta. Rege al zburătoarelor, vulturul : „s-a ridicat deodată, din pădurile întunecoase, umede ale munților falnici. Și, doritor de lumină, în această dimineață scăldată în soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni”.

Se simțea stăpânul înaltului:

„Oamenii nu se zăresc; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăverile se aștern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur.”

Dar domnia lui avea să se dovedească scurtă în ciuda faptului că așa precum sta pentru o clipă, nemișcat, pe vârful unei stânci golașe, părea și el de piatră, părea „că-i colțul ascuțit al stâncii încremenite acolo de veacuri”.

În zborul spre cuib aripa îi este atinsă de glonțul vânătorului, mândru, desigur, de „a fi luat” pasărea în zbor. Înciudat de soarta nedreaptă care îl secera atât de curând , „ o ură strașnică îl cuprinse pe vultur; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lasă să pice drept peste căprior și, cu cea din urmă putere, îi înfige gheară în ochiul curat și umed.”

Este aici și ceva din răzvrătirea în fața destinului a celui care avea să fie răpus , cu constiința că nu și-a atins maturitatea.

Un fior însă îl scutură pe Emil Gârleanu ori de câte ori vorbește despre moarte. Și această temă revine obsesiv în scrisul său.

Omorul îi stârnește groază și repulsie. Considerând vânătoarea intrată în rostul firii, întrucât nimeni nu va renunța vreodată la ea, el îi absolvă pe adevărații vânători:

„Vânătorul bun n-are nimic ce să-și bănuiască. El are înnăscut simțul acela care îndreaptă ochiul și-i trimite privirea o dată cu glonțul, de lovește fără greș. De aceea, niciodată n-am umblat cu cârpaci ce chinuiesc păsările, lăsându-le pierdute, zile întregi, prin miriști, ca să le mănânce furnicile de vii. Aceia nu se deosebesc de văcarii ce-și rup ghioagele pe spatele bietului bou ce nu vrea să intre la moarte.”

Această temă îi smulge și unele observații psihologice interesante, asupra reacțiilor biologice determinate de frică, pentru cel ce se află în fața morții, înclinând să descifreze acest presentiment în lumea celor care nu au puterea să cuvânte.

„La om, frica o poți vedea mai ușor: în schimbarea feței se însoțește umilirea aceea a trupului, care se zbârcește în tremur și care tresaltă în țipătul ce scapă ascuțit din gâtul strâns de groază. La animale, aproape întotdeauna, frica o cunoști mai mult din ochi. Și niciodată ochiul omenesc nu va putea arăta, cred, atâta groază cât va cuprinde acela al unui animal care presimte primejdia. În ochii ceia mari și atât de frumoși ai boilor, frica se zărește ca ceva tulbure ce îneacă privirea, apoi, după clipitul genei lungi și arcate piere repede, ca și cum ar vrea să alunge o vedenie, răsărită deodată din pământ”. (La moarte)

Dar nu numai omorul ca atare îi dă neliniști. Acceptând moartea ca pe un fatum, Emil Gârleanu este cutremurat la gândul ei, ea fiind încheierea – tragică în fond – a unei existențe individuale.

Cu nețărmurita milă, dublată de atenta observație a naturalistului, surprinde în pagini emoționante prin firescul lor moartea unei căprioare, ori a unui cal. „Dacă în moartea căprioarei vedem ridicat pe prim-plan elogiul suprem adus sentimentului matern (Căprioara), dacă în Părăsită ori Calul, scriitorul lasă să-i pice o lacrimă pentru niște devotați însoțitori ai omului, în schimb, în Frunza e clar că el se gândește la destinul unei singure efemeride – omul”(6). Străbătând anotimpurile, frunza străbate de fapt „anotimpurile” vieții omenești. S-a desfăcut din mugur, a strălucit în soare viguroasă, a rezistat ploii și arșiței, dar ajunsă în pragul toamnei: „parcă se cutremură la gandul că poate și dânsa va trebui să se desprindă, să moară ca și celelalte.” Și, odată căzută, comentariul scriitorului va cădea la rândul lui grav, sumbru, pentru puținul pe care l-a însemnat o frunză în univers:

„Și lăvicerul de jos nu se mai îngroașă, din ce fusese, cu aceasta, cea din urmă, moartă.”

În Căprioara este descris un aspect din viața animalelor care trăiesc în sălbăticia codrilor. Tema o constituie instinctul matern, care este atât de puternic, încât căprioara își sacrifică propria sa viață pentru a salva viața iedului.

Subiectul schiței este compus din câteva momente impresionante ce se succed rapid, culminând cu un deznodamânt dramatic. Tristă că trebuie să-și părăsească iedul, căprioara îl mângâie pentru ultima dată, apoi îl conduce spre vârful muntelui, în desișul pădurii, ca să fie cât mai departe de „iscusința vânătorului și dușmănia lupului”. Dar, pe neașteptate: „ În fața ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt și iedul ar fi fost sfâșiat.” Pentru a-și salva puiul, mama se aruncă în fața fiarei flămânde. Sfâșiată de lup, căprioara se sfârșește privindu-și puiul care se pierde în desișul pădurii.

Gârleanu a prezentat cu o deosebită artă simțămintele căprioarei. Instinctul de dragoste maternă apare într-o gamă de bogate sentimente, în gradație ascendentă: e descrisă mai întâi duioșia cu care își mângâie iedul înainte de despărțire, când: „…în sufletul ei de fugarnică, încolțește un sințământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă, de care trebuie să se despartă”.

Apoi căprioara își ascunde tristețea și, îmbărbătându-se, își conduce iedul prin locuri primejdioase, pentru a-i încerca puterile. Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieți și în ultimele clipe își ațintește privirile spre puiul drag. În cuvinte simple dar emoționante, este redat sfârșitul căprioarei:

„Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioare rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncl pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.”

Scriitorul, care se hotăra greu să atace teme majore, simțindu-se atras de frântura de viață, de faptul mărunt în care era convins că va descoperi ceea ce rămane ascuns altora, se găsea desigur în largul lui într-o lume a plantelor și animalelor în care natura sa reflexivă îi oferea pe loc asociația: observație directă – meditație pe marginea subiectului observat.

Aceste meditații nu se ridică însă la Emil Gârleanu până la generalizări unanim recunoscute, ci poartă amprenta intimismului, a felului personal și uneori fragil de a percepe viața. De aici și dezolarea celui ce a ajuns la concluzia că nu-și poate cârmui existența.

În interesantul său comentariu la Din lumea celor cari nu cuvântă, discutând esența „școlii interpretative științifice a vieții”, care se călăuzea de „convingerea că umanul se rezolvă biologic și că spiritul nu are alte legi decât acele ale vieții în general”, Tudor Vianu atrăgea atenția că : ”Orgoliul omului suferă poate o decapitare atunci când înțelege că suferința lui este deopotrivă cu a musculiței sau a viermelui. Dar aceeași suferință se mângâie când se concepe în cadrul naturii întregi și, în parte, se înveselește, oglindindu-se în formele ei minimalizate. Pe aceste baze apare apologul zoologic miniaturist. Jules Renard în ale sale „Histoires naturelles” a străbatut aceleași căi.”(7)

Toți exegeții lui Gârleanu au facut această asociere între „Histoires naturelles” și „Din lumea celor care nu cuvântă”, iar Tudor Vianu a arătat în chip magistral în ce constă apropierea, în chiar rândurile citate mai sus, atunci când a văzut atat în Jules Renard cât și în Emil Gârleanu tipul „apologetului zoologic miniaturist”. Pentru că în realizarea artistică, fiecare dintre cei doi scriitori și-au urmat căile proprii, fapt care a scăpat multora dintre cercetătorii operei lui Emil Gârleanu.

La Emil Gârleanu fluturele devine poeticul Hoinar care de dimineața până în amurg aleargă zglobiu din floare în floare amețit de frumusețea și parfumul lor. Nestatornicul Don Juan, mereu în căutarea unui ideal, poposește pe rând pe o tulpină de lumânărică, în cupa unei zorele, ori a unui crin, se înclină în fața unui trandafir, fură o sărutare florii de cicoare până când „…parcă departe într-un colț, ăari o floare invoaltă, necunoscută. Grăbi, dar deodată începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum.”

Oprindu-se asupra libelulei, pentru a ne descrie câ mai plastic această insectă cu „ochi de broască”, trup „ de fluture”, aripi de „albină”, picioare „de păianjen” și iute ca „șopârla”, Emil Gârleanu se afundă în lumea legendei populare scoasă la lumină cu atâta sârg de Simion Florea Marian și recurge, fără urmă de idee mistică, la mitul popular al creației:

„-Ascultați vietăților, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarășă. Doresc să aud povața voastră, – cum și ce înfățișare să-i alcătuiesc. Mergeți de vă sfătuiți dintâi între voi și veniți ci lucrul gata”,- așa sună porunca lui Dumnezeu, iar după un sfat de taină, broasca, fluturele, albina, păianjenul, șopârla mai în urmă îi încredințează Creatorului din însușirile care lor le prisosesc, amărându-le.

„Și așa , din răutatea celor cinci viețuitoare, zbura, pentru întâia oară pe pământ, nebunatică și gingașă libelula . (După asemănarea lor)

În schița Gândăcelul scriitorul descrie cu multă finețe un gândăcel care strălucea în lumina soarelui de parcă era poleit în aur. Într-o dimineață, el pornește să urce pe lujerul unui crin, spre soare, din care se credea rupt.

Imensitatea întregii naturi în raport cu infimele dimensiuni ale gândăcelului este redată cu multă plasticitate. Pentru el, o pietricică este cât un munte, iar drumul pe lujerul crinului este plin de nenumărate piedici: „mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în țărână”; lujerul, care i se păruse „luciu” la început, avea adâncituri și ridicături, care, pentru el, erau adevărate „văi și dealuri”. Descrierea drumului parcurs de gândăcel scoate în lumină atenția deosebită cu care Gârleanu a observat cele mai mici amănunte ale vieții din natură.

În Frunza scriitorul descrie viaăa unei frunze din primele ei zile, când se desface din mugur, sub razele calde ale soarelui de primăvară, până când cade pe covorul de frunze moarte ale toamnei. Scriitorul personifică frunza, dându-i sentimente omenești. Ea începe să se bucure de viață, făcând cunostință cu frumusețile naturii din jur, e încântată de mireasma crinilor, se miră de ciripitul primei rândunici, care taie ca o săgeată albastrul vazduhului, și se întristează de cerul înnorat și de zilele cu ploaie.

Frunza se bucură de păsărica ce-i găsise adăpost la umbra ei și seara ciripea vesel; suferă din caza căldurii arzătoare a verii și e fermecată de cerul înstelat al nopților senine. Dar timpul trece și, o dată cu suflul rece al vântului de toamnă, „frunza își simți puterile scăzute”, începu să îngălbenească iar tovarășele ei o părăseau rând pe rând, căzând unele după altele, până când, într-o zi frunza rămase singură în copac. Simțămintele omenești atribuite frunzei sunt și mai puternic conturate în finalul schiței. Frunza e străbătută de un fior și „parcă se cutremura la gândul că poate și dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca și celelalte”. În aceste clipe de tristețe a cuprins-o dorul de prietena sa, păsărica. Finalul schiței aduce un deznodământ neașteptat. Păsărica a revenit, „dar se opri puțin, pe o altă ramură, ca și când n-ar fi cunoscut locul obișnuit în care cantase, apoi își luă zborul și, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripei frunza, care, de-abia mai ținându-se, căzu la rândul ei.”

La legenda populară va recurge Emil Gârleanu și în altele dintre schițele sale: Cioc, cioc, cioc – legenda ciocănitoarei; În fel de fel de fețe – a păunului și a privighetoarei; Mai sus – a ciocârliei; Pasăre de noapte – a bufniței etc.

În schița Grivei autorul suprinde moartea unui câine, odinioară prieten al casei. Grivei „înțelege că-i bătrân și că-i netrebnic, că cele câteva zile care i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturor”. Urletele lui iau odihna și strecoară spaimă în sufletul stăpânilor. Stăpânul se apropie cu pușca la spate, dar nu poate trage în amicul său din copilărie. Și Grivei, ca atâtea dintre necuvântătoarele lui Gârleanu își trăiește omenește drama. Simte că nu poate sfârși „în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, supt privirile cari nu se mai îndreptau spre el prietenoase”, – se târî cu greu până spre pădure și „intră în cel dintâi stufiș, și, acolo, între crengile cari îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și aștepta. Spre seară un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Și încă unul, – cel de pe urmă. Și-n clipa în care-și dete sufletul se ridică pe picioarele de dinainte, și, cu capul întors spre curte, urlă, ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Și urletului lui scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câne care-l chema din depărtări.”

Cartea Din lumea celor care nu cuvântă, definită de Gh.Vrabie ca: „o adevărată proză modernă impresionistă, de fine observații și mai ales de fine introspecții”(8), este în același timp o lucrare de un incontestabil specific național, cu rădăcini adânci în folclor și în opera literară a înaintașilor.

În acest veritabil caleidoscop literar sunt într-adevăr pagini adresate copiilor, accesibilității lor, pagini în care îi invită parcă pe micii cititori să pătrundă împreună în unele dintre tainele universului.

Gaița a învățat graiul oamenilor ca să poată împărtăși scriitorului zvonurile surprinse în lumea păsărilor și a florilor. Gârleanu le împărtășește copiilor, îndoindu-se șăgalnic de adevăr, în maniera marelui povestitor Ion Creangă, pentru care a avut un cult: „Ia ascultă, gaițo dragă, frumoasă poveste și mare minciună mi-ai înșirat” (În fel de fel de fețe).

Același farmec al poveței moldovenești cu care ne-a deprins humuleșteanul îl regăsim în schița Călătoare!:

„A ieșit din mușuroi furnica, și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea…Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că văzand multe știi destule, și ai și de unde da și la alții. Și ce ferice să călătorești, dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când, pe cer, se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, țicnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum”.

Gârleanu a cercetat manuscrisele eminesciene, fapt pe care îl consemnează în articolul „Munca scriitorului”, unde afirmă că doar acela care a avut curiozitatea de a cerceta manuscrisele unui Vasile Alecsandri sau ale lui Mihai Eminescu, numai acela va înțelege ce muncă uriașă e aceea a unui artist conștient de arta lui, a unui artist îndrăgostit de formă și de cuvânt.

Emil Gârleanu a fost un artist ândrăgostit de formă și de cuvânt. Chiar criticii cei mai acerbi ai criticului, G.Călinescu și E.Lovinescu, declarându-l ca pe un scriitor puțin imaginativ, incapabil de a crea și de a conduce intriga, de a susține conflicte puternice, considerând doar „Nucul lui Odobac” ca pe o izbândă scriitoricească, n-au întârziat să recunoască în el un artist al cuvântului, al stilului.

„Gârleanu a fost un artist – spunea Lovinescu. Literatura lui e cam măruntă: subiecte mici, oameni mijlocii, dobitoace și lucruri neînsuflețite. Opera de miniaturist, de enlumineur. Cu penița lui fină a tras arabescuri și chenare gingașe în jurul crâmpeielor de viață, al unui firicel de iarbă sau al unei necuvântătoare.”(9)

Arta literară a lui Gârleanu constă de fapt în alegerea cuvântului – cel mai necăutat la o primă vedere, – a epitetului, și mai ales a epitetului general pe care îl folosește însă într-o asociere de cuvinte de rară expresivitate, scriitorului fiindu-i la îndemână figurile de stil născute din combinarea cuvintelor: comparația și repetiția.

Cei doi „luptători” ne sunt prezentați prin contrast: un cocoș alb – celălalt negru, ca o întruchipare din basm a binelui și răului, imaginați cromatic de un neîntrecut pictor care distinge numeroase și particularizante nuanțe de negru și alb:

„Unul negru, – cu toate lucirile pe care negru le poate da în măngâierile luminei. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripele, negru-aspru, ca mangalul, piaptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochi neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie aprinsă ca para focului.

Celălalt alb. Alb pieptul, – cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, de un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușor răsfirată. Și, deasupra capului cu ochi galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă”.

Figurile de stil sunt fragile, trădând parcă timiditatea, discreția și mai ales duioșia creatorului lor.

Fluturele e „încântarea ochilor, e floarea zburătoare, e o picurare vie din curcubeu”.

Gândăcelul, scăldat în razele puternice ale soarelui, pare îmbrăcat în aur și se întreabă candid „de nu cumva era o fărâmiță căzută de acolo, de sus, o fărâmiță de lumină închegată, rătăcită pe pământ”.

Peisajele în care sunt surprinse necuvântătoarele sunt, de asemenea, miniaturale, compuse de un poet. Astfel, în nopțile de vară „întunericul e numai o strângere de aripi a luminii” (Hoinar), iar în ogradă, „de pe margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță doi plopi bătrâni, fuse uriașe pe care se deapănă vântul; pe vârfurile lor țin acoperământul,- cerul”(În curtea mea).

Aceeași simplitate și naturalețe precum și o sigură stăpânire a limbajului metaforic o găsim în compunerea peisajului matinal din Mărinimie:

„În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărâmături de oglinzi, acolo, plăci de hotel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot, liniște neclintită, de rai.”.

Iată descrierea atmosferei în care se petrece aventura iepurașului speriat de propria-i umbră:

„Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde una câte una, luminile ca într-o nemăsurată sală de danț. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: paserile zbor ca ziua, lupul popoșeste pe labe în hățișuri și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat” .

(Fricosul)

În schița Amintire peisajul este de basm:

„La câțiva pași strălucea iazul; apa liniștită se întindea ca o mătase; spre fața ei sălciile își scoborau frunzișul fraged, aruncând pete de umbră, în răcoarea cărora lebedele stăteau nemișcate ca niște bulgări de argint. Din ascunsul grădinei răsuna prelung, ca o frântură de doină voinicească, fluierul grangurilor âmbrăcați în pene de aur. Pe mal, înaltele și chipeșele nalbe strângeau lumină în potirele florilor mari, pentru ca să o reverse apoi, înflăcărate ca sâgele, sau lucie ca gheaț.”

Poemele în proza Toamna sau Primăvara îndreptățesc părerile celor care l-au considerat pe scriitor un artist al cuvântului. De o infinită poezie este evocarea pădurii în toamnă:

„Verdele frunzișurilor se aprinde ca para focului, se îngălbenește ca sofranul, se înroșește ca arama, se poleiește ca aurul. Peste tot aur și rubin, – găteală împărătească a firii. Parcă în cel din urmă fior de viață, o dreaptă răsplătire împodobește pământul cu ce are mai strălucitor…”

Schițele lui Emil Gârleanu au o însemnată valoare educativă. Ele constituie un mijloc de cunoaștere a unor aspecte ale vieții animalelor, păsărilor, insectelor și chiar a plantelor, redate într-o formp literarp accesibilă.

CAP. VIII

I.AL.BRĂTESCU-VOINEȘTI – UN POVESTITOR SENTIMENTAL

„I.Al.Brătescu-Voinești este un artist autentic, un povestitor sentimental care știe să transmită fiorul vieții prin mijloacele unei arte neînvinse de timp. Reușitele sale stau în descrierea și povestirea vibrantă a tot ceea ce-i trezește simpatie.”(10)

Din întreaga sa creație cuprinzând nuvele și schițe, în tezaurul literaturii pentru copii au intrat schițele: Puiul, Privighetoarea și Moartea lui Castor.

Scriitorul face parte din galeria artiștilor care au introdus în povestirile ale căror personaje sunt viețuitoare din natură și un subtil substrat etic. Astfel Ioan Al. Brătescu-Voinești în minunata povestire Puiul arată copiilor urmările neascultării părinților. Generații la rând de copii au lăcrimat ascultând duioasa povestire care înfățișează drama puiului de prepeliță și au înțeles ce înseamnă dragostea de mamă și unde poate duce neascultarea copiilor.

Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care apare personajul principal, o prepeliță care își construiește cuibul:

„Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat din zbor tocmai într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile…”

După trei săptămâni, din ouăle „mici ca niște cofeturi…au ieșit niște pui drăguți…îmbrăcați cu puf galben…parcă erau șapte gogoși de mătase”. Scriitorul, atent observator al făpturilor firii și pasionat de viața micilor necuvântătoare, descrie grija prepeliței față de pui:

„Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o fărâmița în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! Cu cioculețelelor o mâncau numaidecât.”

O întâmplare neobișnuită intervine în viața prepeliței și a puilor. Țăranii au venit să secere grâul și puiul cel mare, neascultând chemarea prepeliței este prins de un flăcău sub căciulă. Când scapă, fuge speriat la mama, care îl dojenește cu blândețe:

„- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.”

Prepelița i-a învățat să zboare, povestindu-le despre călătoria cea lungă pe care trebuiau să o facă după ce se va sfârși vara, despre zborul de mai multe zile și nopți în șir, peste orașe și râuri mari.

Dar o întâmplare tristă avea să tulbure toată liniștea și bucuria lor. Într-o zi de august a venit un vânător. Prepelița a înțeles primejdia și le-a poruncit să „se pitulească jos, lipiți cu pământul”. Spre a-și feri puii de primejdie, prepelița, prefăcându-se rănită, zbura „ras cu pământul la doi pași de botul câinelui”, pentru ca vânătorul să nu poată trage de frică să nu-și împuște câinele.

„În vremea asta puiul cel mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage…O singură alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mișcarea apei, osul – la început numai plesnit – a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă…”

Vânătorul a plecat, mama și-a chemat puii, însă unul lipsea:

„Atunci prepelița desperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: „Piu! Piu!…

Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el…”

De atunci au început zile grele pentru pui și pentru prepeliță , care încerca să-și ascundă amarul pentru a nu-l deznădăjdui mai rău:

„De atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăilalți adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:

„-Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?

-Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.”

Dar curând au venit zile mici și înnorate, a început să cadă bruma, păsările călătoare plecaseră spre miazazi.

„În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două; jumătate să plece cu copiii sănătoși care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu disperare”.

Suflarea aspră a crivățului a decis-o, și pentru a nu-i muri toți puii de frigul iernii a preferat să sacrifice unul și, fără a se uita înapoi, a zburat cu puii sănătoși, părăsindu-l pe cel cu aripa ruptă, care i-a urmărit cu ochii până au pierit în zare.

Peste câteva zile s-a așternut zăpada, urmată de viscol și ger. Puiul cu aripa ruptă își trăia ultimele clipe; după durerile grozave ale înghețului, urmează o piroteală și „prin mintea lui fulgera crâmpeie de vedenii…miriște…un carâmb de cizmă pe care se urcase o furnică…aripa caldă a mamei. Se clătină într-o parte și în alta, și pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru rugăciune”.

Scrisă cu imagini sugestive, povestirea e plină de realism și de duioșie. Ea cuprinde o discretă învățătură pentru copii, care, fiind impresionați de drama „puiului de prepeliță”, înteleg necesitatea ascultării de cei mai în vârstă și cu mai multă experiență decât ei.

În Moartea lui Castor, povestitorul descrie chinul ultimelor zile ale prietenului său din anii adolescenței, câinele Castor. Reîntors acasă să-și vadă mama bolnavă, autorul îl află pe Castor „zăcând prăpădit lângă fereastră, cu gura deschisă”. În zadar sunt toate leacurile ce i-au fost date pentru a se însănătoși, căci nimeni nu știa ce are: poate este otrăvit, poate este prea bătrân…Urletele lui ce se aud și ziua și noaptea, suferințele lui îi trezesc autorului nenumărate amintiri legate de anii tinereții, când Castor bucura pe toți ai casei cu năzbâtiile lui.

„Când mă întorceam acasă de vacanță, mi-l aduceau înainte la gară, și era o arătare. Se opreau călătorii grăbiți în loc, să admire bucuria de nedescris a câinelui care-și revedea stăpânul după trei luni de lipsă; iar după ce plecam îmi scria mama cum intra în fiecare zi în odaie să miroase și să mângâie hainele mele de vânătoare spânzurate în cuier”.

Gemetele lui Castor îi amintesc autorului de tatăl său care îi dăduse câinele cadou după examenul de bacalaureat; de zilele când mergeau împreună la vânătoare sau când erau împreună cu toții la masă. Însă acum , „ce departe erau toate…”. Moartea tatălui „a luat cu ea tot rostul neamului nostru, acum atât de risipit.”

„Și acum geamătul lui Castor era glasul tăcutei mele deznădejdi în fața ruinei neamului.”

Finalul povestirii impresionează profund prin dramatismul situației:

„A doua zi de dimineață mă trezește același glas tânguitor al câinelui. Mă îmbrac, îmi iau pușca din cui, două cartușe din cutia mesei, și ies în curte.

-Castor, vin-aici!

Castor, care zăcuse toată noaptea nemișcat, se scoală ca prin minune și mă urmează.

Femeia, care m-a văzut și m-a înțeles, fuge în bucătărie plângând.

-Castor, vin-aici!

Castor se târăște cu greutate după mine până la maidanul de peste drum. Aici se culcă pe partea dreaptă, lăsând descoperit locul inimii…”

Toți ai casei plâng pe tăcute moartea lui Castor „care ducea departe, mai departe, vremea unor fericiri apuse pentru totdeauna”.

„Sentimental până la panteism este naratorul atunci când, ca în Moartea lui Castor, pierde un ultim martor al anilor fără griji de acasă. Întoarcerea în timp provocată de „farmecul amețitor al toamnei”, e prilej de punere în scenă a unor episoade memorialistice. Atmosfera idilică de familie persistă și acum, la uciderea din milă a câinelui bătrân pe care toți, stăpâni și slugi, îl plâng în regretul unanim al unor vremi „apuse pentru totdeauna”.

Sentimentalul narator proiectează în drama câinelui ce-și expune inima pustie, simbolul viu al „ruinii neamului”.(11)

CAP. IX

MIHAIL SADOVEANU – FEERICUL NATURII

Maestru al zugrăvirii frumuseților peisajului, Mihail Sadoveanu a inclus în paginile operelor sale neîntrecute descrieri în volumele Povestile de la Bradu Strâmb, Valea Frumoasei, Istorisiri de vânătoare, Țara de dincolo de negură, În împărăția apelor etc.

Atent observator al bogatelor aspecte ale vieții din natură, Mihail Sadoveanu și-a însuflețit multe din minunatele sale descrieri cu povestirea unor întâmplări din lumea necuvântătoarelor.

Inspirată dintr-o puternică dragoste pentru natură, întâmplarea de la vânătoare din pădurea Petrișorului e numai un pretext pentru o descriere, bogată în imagini, a unui peisaj minunat și a uneia dintre viețuitoarele ce trăiesc în singurătatea codrului. Scriitorul îmbină cu desăvârșit talent descrierea naturii cu scurta narare a întâmplării în care căprioara este rănită, redând cu impresionantă duioșie sfârșitul ei.

Descrierea peisajului apare ca un cadru bogat în culori vii, în care, în decorul luminos al naturii, viața pulsează pretutindeni:

„Era pe la sfârșitul lui august, și pădurea Petrișorului, bătrână și nestricată de mână de om, își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri. Urcă domol coline trăgănate, se ridică departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgetă spre cer un brad vechi, care vestea cel întâi printr-un șuiet adânc sosirea vânturilor…

În tihla mîruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă și caldă de raze: roiuri de musculițe se roteau ici-acolo, țesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta nemișcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenușul oului; întindea din vreme în vreme gâtul și da drumul unei fluierări gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite culori, se chemau de pe vârfuri de nuielușe mlădioase; erau stigleți cu pete de sânge, pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochișorii sticliți ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri și frământau melodios chemările, fâlfâiau apoi ușurel și-n urmă-le nuielușele se clătinau , tremurându-și frunzele lucii.

Infiorarea vieții mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineață de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucișau, fluturii jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se îngrămădească miresme calde. Și într-un covru scurmat în pământ, între frunze și păiuș, sta un iepure roșcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboșat. În mângâierea căldurii dormita; își lumină ochii deodată, apoi îi întunecă încet și-și mișcă botul crăpat, ca-ntr-un vis.”

În contrast cu viața intensă ce se desfășoară în întreaga natură, scriitorul prezintă tabloul final, în care asistăm la sfârșitul căprioarei, atinsă de glonțul vânătorului. După zarva pe care o fac lătratul câinilor și împușcăturile vânătorilor, liniștea începe să se aștearnă peste întreaga natură și, odată cu aceasta, peisajul este zugrăvit în culori întunecate. Imaginile vizuale și auditive sugerează cititorului sfârșitul apropiat al căprioarei:

„Tăcerea se întinsese, bătaia câinilor un răstimp lung nu se mai auzi”, „blănița cenușie îi lucea lin în umbră”, „în undele limpezite ale pârâului de munte căzu o picătură de sânge ce se prelingea de la umăr”. Umbra și tristețea morții se conturează puternic în ultimele scene ale tabloului. Căprioara care stătuse câteva clipe „cu urechile înălțate, cu ochii mari, într-un sul de raze, se retrage încet pe iarba malului, își trage și ochii în umbră”.

Contrastele dintre lumini și umbre, dintre tăcerea apropierii morții căprioarei și viața ce continuă să pulseze în jurul ei caracterizează ultimele scene.

Liniștea e întreruptă de fuga unui țap speriat, care se oprește o clipă lângă căprioară, ca apoi să sară „sprinten peste pârâu”, dispărând în desișuri. Căprioara nu se lasă doborâtă, „mergea la deal și picături de sânge se prelingeau în lungul piciorului stâng și se închegau în șuvițe roșii”.

Natura participă la durerea căprioarei:

„În juru-i copacii stăteau neclintiți, tufe de ferigi, pe maluri, se plecau în trecerea ei și iar se îndreptau cumpănindu-se…Umbra creștea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se șterseseră.”

În mijlocul tabloului ]ntunecos, luminat doar de „pletele luminoase ale mestecenilor”, și în liniștea ce cuprinsese întreaga fire, căprioara își trăia ultimele clipe.

„Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi ea rămase neclintită…sara venea, și prin bradul de pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe.”

Trista întâmplare aduce aminte de Căprioara lui Emil Gârleanu. Dar cei doi scriitori găsesc mijloace deosebite de a zugrăvi sfârșitul fragilei făpturi.

În timp ce Emil Gârleanu analizează simțămintele ce străbat „sufletul de fugarnică al căprioarei”, care-și da sfarsitul urmărindu-și cu privirea puiul ce dispare în desișul pădurii, Mihail Sadoveanu prezintă sfârșitul căprioarei printr-o serie de tablouri în care imaginile artistice înfățișează natura, care participă la moartea ei.

Viața pădurii este văzută cu ochiul minuțios al naturalistului. ”Este vorba de o „histoire naturelle”, tulburată scurt timp de apariția celor doi vânători. La Sadoveanu tabloul are o viață extraordinară…Nu există propozitie mai poetică în toată proza noastră decât aceasta din urmă: „Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe”.”(12)

Țara de dincolo de negură desemnează ținutul Deltei văzut sub dubla magie a unei naturi feerice și a amintirii. Natura apare în carte și sub ipostaza ei montană, cititorul fiind plimbat de la grindurile Deltei la culmile Călimanului.

Viața se desfășura în firescul ei, într-o prefacere fără sfârșit. În lunca Siretului, „totu-i nou și curat cub cerul ca toporașul. Malurile proaspete încă n-au fost călcate de picioarele oamenilor, nici de animalele lor îmblânzite. Apele seamănă cu cerul și în fundurile lor albesc nourii. Prin vazduh și pe unde au trecut numai paseri libere și străine, n-au lăsat urme. Vulpile, bursucii și iepurii zăvoiului le privesc cu ochii neclintiți și înțeleg că ele au adus primăvara. Bălțile nouă ale dezghețurilor, brațe vechi de Siret, colțurile de luncă și dumbrăvile de plopi n-au pentru el nici un nume, căci acum le vede întâia oară. Și toate într-adevăr sunt altele cum n-au mai fost niciodată și cum nu vor mai fi în acest colț de pământ. E o priveliște unică, o clipă trecătoare”.

(Țara de dincolo de negură)

În Deltă, „apele acestea nesfârșite care domneau pretutindeni, într-un ținut întreg, alcătuiau o stăpânire a necunoscutului și a tainei…De mii de ani, s-a plămădit aici ca-ntr-o înfrigurare viața; și lupta s-a desfășurat pentru o rază de lumină și pentru un fir de hrană din seninul de sus până în fundul nămolului jos. Și nesfârșite șiruri de vieți au căzut, s-au prefăcut în tină și au hrănit izvoarele vieților nouă”.

(Împărăția apelor)

Perceptia scriitorului este cosmică. Revelația măreției ce uimește sufletul și dispune la contemplație este senzorială. Realitatea și visul se contopesc ca într-un miraj, aievea, transfigurat, în invazia de lumină, în crepuscul, sau în pâcla alburie a dimineților.

Umanizată, natura lui Sadoveanu este alcatuită după rânduieli de mirare.

Toate lighioanele din Împărăția apelor, cum în altă parte cele ale pădurii, ies frenetic din străfunduri, să simtă respirația cerului, în bătaia ploii:

„Erau mii de crustacee și genurile cele mai surprizătoare. Erau pești care treceau în șiraguri – grămădiri de linioare abia văzute; alții, având forma și punctul enorm al ochiului în mica lor transparență; alții, mai mărișori, puzderie, care evoluau cu instinctul primejdiei, fugând din umbra monstruoasă a costrașilor, ori de gurile de balaur ale știucilor. În sfârșit, pești formați deplin, mari cât palma, alții mai mari, ochene cu ochi cercuiți roș, linii aurii, carași cu reflexe de argint vechi, crapi bătrâni cu solzi ruginiți, scoici deschise, melci de apă, lipitori și șerpi – întreaga faună, fără număr, fiica malului primordial, se frământă într-o monstruoasă și inconștientă bucurie, sub tremurul ploii călduțe”.

Este miracolul firii acestui pământ românesc, în opera lui Sadoveanu, pe care nici un scriitor nu l-a înfățișat cu mai multă poezie.

Tainele apelor sunt cunoscute numai de pescarii adevărați care prețuiesc frumusețile acestor ținuturi:

„Luntrea se strecura printre draperii de liane…Era o grădina sălbatică, înflorită nou de la nuferii din baltă până la malurile ușor înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, iriși galbeni se deschideau cărări, boschete de tamarix își atârnau strugurii dulce mirositori…Înainte de a ajunge la salcâmi m-am oprit între papuri înalte, căci dincolo, în acea grădină ascunsă a liniștii, se zbenguiau cu glasuri, cârcăiri, clămpăniri de plisc și bătăi de aripi toate neamurile de sălbăticiuni aripate – de la lișiță până la lopătari. Erau și cele două specii de gâște, și cele douăsprezece neamuri de rațe, și mierlele, și privighetorile și ochiul-boului .Era un sobor rar, pe care l-am mai văzut în viața mea poate încă de două trei ori. Era jocul luminii și al bucuriei de a trăi de la mijlocul lui iunie, când soarele a ajuns la cursa lui cea mai înaltă pe cer”. (24 Iunie)

Pentru Mihail Sadoveanu natura trăiește în multiplicitatea colosală a exemplarelor de floră și faună. Gâștele sălbatice vin în stoluri incomensurabile, mulțimea peștilor din apele Deltei ia proporții înspăimântătoare iar „miile de paseri și de animale”care trăiesc o „viață neînfrântă” se încadrează în vasta existență ce cuprinde plante și insecte, dând senzația de viață „fără număr, fără sfârșit, multiplă și fabuloasă, izvorâtă din veșnicie”.

Atent la cele mai subtile și mai variate aspecte ale naturii, pentru care vădește înfinita sensibilitate și pe care le evocă în pagini cu supremă forță de expresie, Mihail Sadoveanu îndreptățește aprecierea lui Lucian Blaga, care vedea în marele prozator „însăși natura care se contemplă pe sine și se tălmăcește singură în termeni supremi de constiință”.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Mulți dintre marii scriitori români, poeți și prozatori, au înfățișat în operele lor, prin diferite procedee stilistice aspecte din viața diferitelor vietăți din natură. Având o tematică variată, poeziile, schițele și povestirile inspirate din lumea magică a universului micilor făpturi necuvântătoare, cuprind o complexitate de idei și sentimente și au o deosebită valoare instructiv-educativă și artistică.

Prin intermediul acestor creații, copiii sunt transpuși într-o lume specială, unică, de o mare complexitate, frumusețe și delicatețe, o lume ce le va încânta copilăria și despre care , mai târziu, vor povesti copiilor lor.

Adevărate comori ale sufletului, lecturile literare mențin o adeziune afectivă față de tot ce e mai frumos, mai curat, mirific și inedit în această fermecătoare lume a copilăriei.

Fantezia cunoașterii resimțită încă de la vârste fragede, se conturează treptat, copilul, pe măsură ce noi și noi experiențe de învățare, le transfigurează în comportamente de înaltă ținută morală și estetică.

Cultivarea gustului pentru frumos, pentru estetic, nu poate avea loc decât printr-un amplu proces de inserție în lumea fabulosului.

Lecturile literare, prin conținutul lor, participă la dezvoltarea unor procese și capacități intelectuale, imaginative și motivaționale, latura afectivă menținându-se, pe tot parcursul lecturii, constantă.

BIBLIOGRAFIE

GEORGE TOPÎRCEANU, BALADE VESELE ȘI TRISTE, Antologie, prefață și bibliografie de Ilie Dan, Ed.Albatros, Buc., 1980

GEORGE TOPÎRCEANU, BALADE VESELE ȘI TRISTE, Prefață de N.Ciobanu, E.P.L., Buc., 1961

VASILE ALECSANDRI, POEZII ALESE, Ed. Minerva, Buc., 1990

VASILE ALECSANDRI, POEZII, Ed.Eminescu, 1987

GEORGE COSBUC, POEZII, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1979

OCTAVIAN GOGA, POEZII, Ed.Minerva, Buc.,1981

TUDOR ARGHEZI, VERSURI, Ed.Cartea Românească, 1980, vol.I-II

ELANA FARAGO, VERSURI, Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1978

MIHAIL SADOVEANU, ZECE POVESTIRI, Antologie și prefață de N.Manolescu, Ed.Minerva, Buc., 1974

CULEGERE DE TEXTE LITERARE, E.D.P., Buc., 1983, vol.I-II

LECTURILE COPILĂRIEI, clasele I-IV,Ed.Steaua Nordului, Constanta,2003

REFERINȚE CRITICE:

G.CĂLINESCU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT

C.CIOPRAGA, LITERATURA ROMÂNĂ ÎNTRE ANII 1900-1918, Ed.Junimea,1970

G.IBRĂILEANU, SCRIITORI ROMÂNI ȘI STRĂINI, E.P.L.,1968

D.MICU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, E.D.P., Buc., 1964

I.ROTARU, O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE, Ed.Minerva, Buc., 1972

E.LOVINESCU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE, Ed.Minerva, Buc., 1973

I.D.BĂLAN, DELIMITĂRI CRITICE, E.P.L., Buc., 1965

T.VIANU, ARTA PROZATORILOR ROMÂNI

NOTE BIBLIOGRAFICE:

1.MIHAI DRĂGAN, Postfață la vol. Pasteluri și legende, Ed.Minerva, Buc., 1978

2.OVIDIU PAPADIMA, Neam, sat, oraș în poezia lui Octavian Goga, Ed.Fundațiilor, Buc., 1942, op.cit. în Octavian Goga – Poezii, Ed.Minerva, p.316

3.IBIDEM, p.317

4.E.LOVINESCU, Corespondență cu M.Dragomirescu și E.Farago, p.151

5.T.VIANU, OP.CIT., p.27

6.D.FILIMON STOICESCU, Elena Farago, Ed.Tineretului, p.149

7.T.VIANU, OP.CIT., p.30

8.GH.VRABIE, Studiu introductiv la Emil Gârleanu – Bucăți alese, Craiova, p.70

9.T.VIANU, Critice, p.100

10.I.APETROAIE, I,Al.Brătescu-Voinești – Nuvele și povestiri, Ed.Junimea, p.226

11.Ibidem, p.228

12.N.MANOLESCU, Prefață la Mihail Sadoveanu – Zece povestiri, Ed.Minerva, Buc., 1974,p.13