UNIVERSTITATEA 1 DECEMBRIE 1918 DIN ALBA IULIA [623002]

MINISTERUL EDUCAȚIE NAȚIONALE
UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAR EA TEOLOGIE ASISTENTA SOCIALA

CRUCIADELE ÎNTRE INTERES
POLITICO -SOCIAL SI RELIGIOS

COORDONATOR ȘTIINȚIC:
Pr. lect. univ. dr. OVIDIU PANAITE

ABSOLVENT: [anonimizat]
2017

Argument
Introducere
Istoric ul cruciadelor
Cruciadele interes politico -social
Cruciadele interes religios
Concluzii

Introducere
Cruciadele reprezintă în istoria Bisericii un episod co mplex, desfăsurat în primele secole
de la inceputul celui de al doilea mileniu. Ele au fost expediții militare cu caracter religios,
conduse de feudalii apuseni si inspi rate de papalitate, pentru cucerirea si col onizarea Țării Sfinte.
În cursul acestor expediții, sute de mii de cruciați au străbătut întreaga lume cunoscută , pentru a
cuceri si apăra ținuturile din Țara Sfântă și în special Ierusalimul, considerat centrul credinței
creștine medievale. Ele au apăr ut intr-o Europă aflată în plină ascensiune politică și militară, la
ele participând toate clasele sociale. Acești cruciați au fost conduși de oameni precum Richard
Inimă -de-Leu, regele războinic al Angliei, și Ludovic al IX -lea, regele sfînt al Franței, ca să lupte
în bătălii istovitoare, îndurând foamea și boala , întâlnindu -i pe pe legendarii împarați bizantini și
mărșăluind alături de crunții cavaleri templieri. Cei care mureau în timpul acestor expediții –
pelerinaj erau socotiți ca au dobândit mântuirea, iar cei care supraviețuiau credeau ca au fost
curățați de păcate.
În cealaltă parte, în cadrul lumii islamice s -a reaprins atașamentul față de jihad.
Musulmani din Siria, Egipt si Irak au luptat împreună, pentru a -i scoate pe vrăjmașii creștini din
Țara Sfântă, conduși fiind de Saladin sau Zangi, ajutați fiind de soldați i sclavi, mameluci sau
asasini.
În anii de conflict s -a produs inevitabil si o cunoaștere reciprocă , un respect și un contact
pașnic prin intermediul armistițiului și comerțului. Însă cu trecere timpului conflictul s -a mai
domolit, iar balanța a înclinat ușor in favoarea Islamului. Cu toate ca visul biruinței creștine a
dăinuit mai departe, lumea musulmană a triumfat, asigurându -și o dominație de lungă durată
asupra Ierusalimului și Orientului Apropiat.1
Cruciadele au fost prezentate de -a lungul istoriei fie ca războaie îndreptățite, declanșate
de agresiunile musulmanilor și întreprinse pentru recuperarea teritoriului creștin, fie ca un
exemplu de nebunie a credinței religioase și de sălbăticie a europenilor față de musulmani.
Cruciații însăși au fost zugr ăviți atât ca niște brute avide după pământ, cât și ca soldați pelerini,
iar rivalii lor muslmani au fost reprezentați ca asupritori tiranici, ca fanatici absoluți, dar și ca
pioase modele de onoare si clemență.2

1 Thomas Asbridge, Cruciadele – Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfînt, Traducere de
Cornelia Dumitru și Miruna Andriescu, Editura Polirom, 2013, p 17

2 Ibidem

Ideea de cruciadă antimusulmană nu este o creație a secolului al XI -lea. În realitate, ea
este cu mult mai veche, apărînd în contextul primelor conflicte dintre creștini și arabi, odată cu
expansiunea mediteraneană a Califatului, în secolele VII -VIII. Victoria de la Poiti ers (732),
campaniile antisarazine ale lui Carol cel Mare, ale pisanilor și genovezilor, începutul
Reconquistei iberice au fost tot atîtea momente care au generat și consolidat ideea de cruciadă,
accentuînd militantismul și exclusivismul creștinismului lat in.
Amprenta religioasă a acestor expediții a fost deosebit de profundă. Ea a pus în mișcare
atît masele, cît și elitele sociale, sub stindardul războiului sfînt pentru eliberarea "Locurilor
sfinte" de sub stăpînirea musulmană. Această uriașă deplasare de oameni nu a constituit, totuși,
un fapt excepțional în epoca respectivă. De altminteri, cruciadele nu făceau decît să reitereze, la
alt nivel, pelerinajele creștine tradiționale în Orient, apreciere confirmată de faptul că traseele
maritime și terestre împrumutate de aceste expediții erau de multă vreme cunoscute și organizate.
Puternicul spirit religios al cruciadelor a fost imprimat de Papalitate. Biserica romană
urmărea să -și consolideze influența religioasă și politică în Răsărit, să pună capăt Marii Sc hisme
din 1054, realizîndu -și, astfel, idealul universalist de putere. De aceea, expedițiile cruciate pot fi
considerate ca expresiile cele mai înalte ale aspirațiilor de unitate ale lumii medievale, sub egida
Pontificatului roman.
În același timp, propaga nda militară desfășurată de Curia papală pe continent avea drept
scop să canalizeze într -o direcție folositoare spiritul războinic al feudalității europene, pe care
alternativa "păcii lui Dumnezeu" nu fusese capabilă să-l tempereze. Astfel a apăru t ideea d e
"Război sfânt" sau "R ăzboi drept", care a stat la baza ideii de cruciadă. Dar, nu numai fervoarea
religioasă și proiectele Papalității au stimulat marile deplasări de oameni spre Orient. În egală
măsură, la aceasta a contribuit și impactul asupra imagina rului colectiv exercitat de mirajul
"Locurilor sfinte". Pelerinii întorși din Orient au creat, prin povestirile lor despre bogățiile
locului, imaginea unui pămînt fabulos, adevărată "Țară a Făgăduinței", de unde începea călătoria
spre grădinile îndepărtate ale Edenului. Totodată, ele au stimulat vocația soteriologică a
mulțimilor, întrucît se credea că o călătorie reușită aici echivala, din cauza greutăților și a
sacrificiilor pe care le presupunea, cu obținerea grației divine. În acest fel, cruciada devenea un
rit fundamental de trecere din pămîntul nașterii în cel al făgăduinței, din lumea terestră în lumea
divină, funcționînd pentru oamenii timpului ca o alternativă onirică la realitatea cotidiană. Pe de
altă parte, extraordinarul prestigiu al Orien tului în psihologia colectivă era întreținut și de

semnificația simbolică a Palestinei ca "Țară sfîntă", loc de confluență a tuturor religiilor, leagăn
al credinței și civilizației. Ierusalimul, îndeosebi, era considerat un spațiu inițiatic și un centru al
lumii, calea cea mai scurtă de acces în paradis.

Istoricul Cruciadelor
Istoria reține opt cruciade, ce au avut loc între anii 1096 și 1270. Dar în realitate,
expedițiile spre Orient au fost o mișcare continuă, intervalul amintit reprezentînd perioada lor de
maximă intensitate.
Cruciada I -a (1096 -1099) . Predica de la Clermont , a papei Urban al II -lea și propaganda
diverșilor predicatori din occident au avut un ecou uriaș în întreaga Creștinătate. El a enunțat
nevoia de a proteja frontierele răsăritene ale creștină tății din Bizanț și o presupusă amenințare a
unei invazii musulmane. În lunile de după conciliu mesajul cruciadei s -a răspândit in tot vestul
Europei, ajutat fiind de propaganda episcopilor ce au luat parte la predica, care au lansat aceasta
chemare in diocezele lor.
Cauza a fost îmbrățișa tă și de predicatori populari, dintre aceștia amintim pe Petru
Eremitul și Walther cel Sărac . La aproximativ șase luni după predica de la Clermont, ei au
adunat o armată, în mare măsură formată din gloate săr ace, de peste 15000 de persoane. În
istorie, această armată, la care s -au mai alăturat grupuri din Germania, a devenit cunoscută ca
cruciada săracilor . În primăvara anului 1096 ei au plecat spre Țara Sfântă ajungând in
Constantinopol cu câteva luni înainte a celorlalte armate. Pe drum ei au săvârșit masacre
îngrozitoare comunităților evreiești de pe valea Dunării, Germania de sud, ceea ce marchează
nașterea antisemitismului în Occident. Din Constantinopol ei au fost transportați in mare grabă in
Asia Mică, i ar masacrarea lor de catre trupele selciucide a pus repede capăt unei cruciade, pe
care papalitatea nici n -o dorise, nici nu o sprijinise.
Cruciada nobilimii, care a urmat, a fost mult mai bine pregătită și condusă. Ea a reunit
cavaleri din aproape toate ț inuturile Europei, ca, de pildă, Raymond de Toulouse , Bohemond de
Taranto, Goudefroi de Boulogne, Tancrede de Hauteville și Baulduin de Boulogne însoțiți de
legatul pontifical Adémar de Monteil, episcop de Puy. Ei au jucat roluri importante in în
expediția pentru recuperarea Ierusalimului, conducând trei din principalele armate france. Lor li
s-a alăturat un al patrulea contingent, alcătuit din franci din regiunile nordice, condus de Robert,

duce al Normandiei, fiul cel mare al lui Wilhelm Cuceritorul și fr atele lui Wilhelm Rufus, regele
Angliei, Ștefan conte de Blois și Robert al II -lea, conte de Flandra.
În primăvara anului 1097, toți au ajuns la Constantinopol, venind din direcții diferite. Aici
au început, însă, primele decepții. Deși solicitase sprijinu l Occidentului, Alexios I Comnenul
înțelegea să -i folosească pe cavalerii latini doar ca mercenari, pentru eliber area posesiunilor
pierdute. Iar veritabila armată cu care se vedea confruntat acum și veleitățile acesteia de
independență, îi stîrneau o îngri jorare a. Neputînd obține din partea apusenilor o promisiune
explicită de returnare a teritoriilor bizantine din Asia Mică, împăratul a reușit să și -i lege printr –
un omagiu de vasalitate, la care latinii au consimțit numai pentru a ajunge mai repede la
destinația fixată.
La sfîrșitul lunii mai, cruciații și contingentele bizantine au trecut Bosforul și a u început
asediul cetății Niceea , pe care au ocupat -o pe la jumatatea lunii iunie . Cucerirea Niceei a
reprezentat punctul culminant al cooperării gre co-france în timpul primei cruciade. Inițial, în
rândul trupelor latine au existat nemulțumiri din cauza lipsei prăzii, însă acestea au fost repede
potolite de hotărârea lui Alexios de a -și răsplăti aliații cu sume exorbitante de bani. Totuși
neîncrederea reciprocă greco -latină a izbucnit iar , determinată de opțiunea pentru două strategii
diferite privind continuarea expediției . Turcii au fost, însă, incapabili de a specula situația
favorabilă astfel creată.
La începutul lui iulie , la Doryleum, cruciații ob țin o noua victorie împotriva lui Kiliji
Arslan, sultanul de Rum. Î n octombrie, armatele cruciaților ajung la Antiochia, pe care o
cuceresc după un asediu de șapte luni, în 1098. Pe măsur a apropierii de Ierusalim , disensiunile
dintre cuciați au devenit tot mai numeroase. Încă înainte de ocuparea Antiochiei, spre exemplu,
Balduin de Boulogne s-a despărțit de grosul oștirii, plecînd să cucerească armenienii de pe
Eufratul su perior. În drum spre Ierusalim, luat cu asalt și cucerit în iulie 1099 , Raymond de
Saint-Gilles s -a oprit la Tripoli, imitîndu -l pe Bohemund de Tarent, care își adjudecase, mai
înainte, Antiochia, tocm ai cucerită. În acest fel , au luat naștere primele formațiuni politice latine
din Orient: principatul Antiochiei, comitatele de Tripoli, Edessa, întemeiat de Balduin de
Boulogne , Jaffa și Ascalon și marchizatul de Tyr . Toți conducătorii franci erau, în principiu, de
acord pentru a refuza să restituie Bizanțului posesiunile cucerite. Ei, însă, ezitau între a forma un
singur regat independent, sau a le așeza pe fiecare la dispoziția Sfîntului Scaun. Inițial, a părut să
se impună această din urmă soluție, cum o demonstrează titlul de "avocat (apărător) al Sfîntului

Mormâ nt", luat de Godefroy de Bouillon, căruia îi revenise Ierusalim ul și, totodată, întâ ietatea
printre cruciați. Or, în terminologia feudală, noțiunea de "avocat" desemna pe apărătorul
pămînturilor Bisericii. La moartea lui Godefroy, în 1100, fratele său Balduin, fostul conte de
Eddesa, nu a mai avut aceleași scrupule, a doptînd titlul de rege. În această calitate, el devenea
suzeranul tuturor francilor din Orient, cu excepția – dar relativă – a Antiochiei, Edessei și a
comitatului de Tripoli, care au rămas independente. Toate aceste state, organizate după moda
occidentală , erau, însă extrem de fragile. Situate în apropiere litoralului, înconjurate de un mediu
musulman ostil, apărarea lor implica eforturi și cheltuieli foarte mari și dispropo rționate în raport
cu potențiale avantaje . Singura lor șansă de supraviețuire era c ontinua divizare a micilor
principate islamice din jur. Orice tentativă de regrupare a acestora era catastrofală pentru creștini.
Acest lucru s -a văzut în 1146, cîn d Zengi, emirul de Mossul, stăpâ n al mai multor orașe din
nordul Siriei și f iul său, Nur -ed-Din au cucerit comitatului de Edessa, cel mai expus dintre statele
latine.
Căderea Edessei a șocat Levantul. În 1145, emisarii franci și armeni au calatorit prin
Europa pentru a transmite catastrofala veste și amenințarea de anihilare ce plana asupra
creștinilor din Orientul Apropiat. Ca răspuns, lumea latină a lansat o expediție militatră uriașă ,
care a fost în nobilată cu numele de cruciada a II -a (1147 -1148) . Pentru prima oară, regii apuseni
au luat armele și aproximativ 60000 de soldați au mărșăluit spre est pentru a salva statele cruciate
formate in Țara Sfântă . Simultan, războaie ale crucii se duceau și pe alte cămpuri de luptă, în
peninsula Iberica și la Marea Baltică. În această perioadă a avut loc o explozie masivă și fără
precedent a entuziasmu lui pentru cruciade.
Organizată de Papa Eugeniu al III -lea, îngrijorat fiind de soarta Ierusalimului, noua
expediție europeană l -a avut ca predicator pe Bernard de Clairvaux, figură spirituală marcantă a
timpului său. Sprijinit de călugării cistercieni, Be rnard de Clairvaux a răspîndit chemarea la
cruciadă în întregul Occident, reușind de a chema la arme pe : Ludovic al VII -lea, regele Franței,
împăratul Conrad al III -lea și elita nobiliară franceză și germană.
Principalele corpuri de armată ale celei de a doua cruciade au pornit spre Levant la
începutul verii anului 1147. Intenția lor era de a recrea succesele primei cruciade, călătorind pe
uscat spre est , prin Bizanț și Asia Mică. În vara anului 1148, Conrad al III -lea a ajuns primul la
Constantinopol, du pă ce, pe drum, armata sa se dedase la măceluri repetate, aidoma armatei din
prima cruciadă . De aici, cu ajutorul vaselor puse la dispoziție de Manuel I Comnenul, ei au trecut

în Asia Mică, unde au fost , însă, înfrânți de turci. Participarea franceză la cr uciada s -a organizat
la Metz , în 1147. Pînă în capitala Bizanțului, armata regelui a jefuit insulele Ionice, Corintul și
Teba, încheind, totodată, o alianță cu sultanul Egiptului, pentru a putea continua din punct de
vedere financiar expediția. Precaut la aflarea acestei vesti , Manuel I Comenul a încheiat un tratat
similar cu sultanul de Rum. Apoi , el a refuzat să -i primească pe cruciați în Constantinopol, atît
timp cît aceștia nu i s -ar fi recunoscut vasali. Cererea împăratului a stâ rnit vii mânie în tabăr a
franceză. Episcopul de Langres a îndemnat, chiar, la cucerirea orașului, anatemizâ ndu-i pe greci
ca eretici. Nerăbdător să traverseze Bosforul, Ludovic al VII -lea a acceptat să facă gestul.
Trecînd în Asia Mică, cruciații au fuzionat cu resturile armatei lui Conrad al III-lea și, după
cîteva ciocniri cu turcii, au ajuns la Antiochia, unde expediția s -a dizolvat de la sine, fără a fi
obținut vreun rezultat. Astfel cruciații care au sperat cu mândrie să imite eroismul strămoșilor lor
au fost zdrobiți, mulți dintre ei au pierit în luptă, de foame și abandonați in pustietate. Mulți au
dat vin pe greci pentru această situație, aducând acuzații de trădare. Dar, deși e adevărat că
Manuel le -a oferit lui Ludovic și lui Conrad un sprijin limitat, lipsa de prevedere a latinilor în
fața agresiunii constante a turcilor a fost cea care a prezis dezastrul.
Singurul succes al cruciaților, rămane cucerirea Lisabonei, în 1147, cucerire ce nu a fost
planificată, ci pur întâmplătoare, când o armată de cruciați flamanzi, engl ezi, scoțieni si
normanzi s -au oprit din drumul lor către Țara Sfântă în Portugalia. Tot în 1147 a început în
Europa Răsăriteană, cruciada nordică, care avea ca scop convertirea la creștinism a triburilor
păgâne.
Un alt eveniment mai important , a cruciadei a doua a fost animozitatea durabilă din
cadrul cuplul ui regal francez , dintre Ludovic al VII -lea și E léonora de Aquitania. Această criză,
alimentată de gelozia regelui, ca și comportamentul nu tocmai ireproșabil al reginei se v a solda,
în 1152, cu un d ivorț răsunător cu grave consecințe politice. În același timp, expediția franco –
germană a pus în lumină importante carențe de ordin militar, ceea ce a încurajat
fundamentalismul musulman în tentativa sa de a recuceri teritoriile pierdute. Aceasta a fost, d e
altfel, și cauza următoarei campanii.
Cruciada a III -a (1189 -1192) a fost determinată de succesele militare ale turcilor dintre
1157 și 1187, care amenințau, ca niciodată, posesiunile latine din Orient. Căderea Ierualimului,
mai ales – în urma dezastrulu i suferit de regele Guy de Lusignan la Hattin, lîngă lacul Tiberiada
(1187) –, a avut un ecou profund în Occident, stimulînd din nou fervoarea religioasă a mulțimilor

și principilor. Situația era cu atît mai gravă, cu cît musulmanii din Asia Mică, Siria și Egipt își
dăduseră mîna, constituind o structură politică unificată și redutabilă prin forța sa. Conducătorul
ei Salah -al-Din (Saladin), musulman de origine kurdă, era o adevărată personalitate politică,
prima de acest calibru în lumea Islamului, după o întrerupere de câ teva lungi decenii. Reputația
sa nu era, însă, numai militară, produsă de victoriile reputate în calitate de lider al noului djîhad
împotriva creștinilor. Cu o abilitate deosebită, el a știut să profite, cît s -a putut, și de
conjuncturile p olitice favorabile sau de instabilitatea cronică a principatelor latine, impunîndu -se
ca un important factor de decizie. Pe deasupra, forța sa devenise cu atît mai de temut, cu cît, în
afară de Ierusalim, el cucerise și Accra, Jaffa, Beirut, Ascalon, adică mai toate posesiunile
creștine strategice din Asia Mică și Siria. Din fostele stăpîniri cruciate din Orient, doar Tyr -ul,
Tripoli și Antiochia mai rămăseseră în posesiunea francilor, de rezistența lor în fața turcilor
depinzînd, în mare parte, declanșarea și desfășurarea cruciadei.
În fruntea ei s -au aflat persoanele cele mai ilustre ale timpului: regele Angliei, Richard I
Inimă de Leu, Filip al II -lea August și Frederic I Barbarossa. Motivele participării fiecăruia erau
diverse, dar componența religioasă și cavalerească nu trebuie exclusă dintre ele: acestea mai
jucau încă, la finele secolului al XII -lea, un rol important în mentalul colectiv. Dacă ardoarea
virilă a războiului a fost cel mai bine întruchipată de regele Angliei, elementul mistic s -a văzut,
în schimb, în acțiunea lui Frederic I. Cruciada îi oferea împăratului prilejul fericit de a face din
ideea de universalitate o realitate politică, mai ales că în Europa autoritatea sa fusese recunoscută
de principii Danemarcei, Boemiei, Ungariei și Poloniei, iar cu papalitatea, Frederic încheiase, în
împrejurările pe care le -am evocat, deja, un compromis, prin care i se recunoșteau drepturile în
Italia. Filip al II -lea August pare, retrospectiv, cel mai pragmatic dintre toți. Participarea la
cruciadă nu numai că îi consolida prestigiul în regat, lucru indispensab il în procesul de
centralizare, dar îi oferea și ocazia de a dirija opoziția nobiliară într -o direcție mai folositoare.
Implicarea sa în campanie era determinată și de a injoncțiunile pontific ale, întrucît suveranul
Bisericii trăgea nădejde că asocierea lui Filip cu regele Angliei, în cadrul aceluiași proiect, va
curma adversitatea lor reciprocă, readucînd în Occident "pacea lui Dumnezeu", pe care Roma
dorea să o facă respectată.
Divizată în tr ei eșaloane, oastea cruciată număra aproximativ 180.000 de oameni, cifră
colosală pentru epoca respectivă. O parte s -a îmbarcat cu Richard Inimă -de-Leu la Marsilia, alta
a pornit de la Genova cu regele Franței, iar ultima a urmat drumul de uscat, împreună cu Frederic

I Barbarossa . Popasul îndelungat al primilor doi în Sicilia, i -a permis împăratului să ajungă
primul în Asia Mică și să -l învingă pe sultanul de Rum. Victoria a fost, însă, efemeră, din cauza
morții sale neașteptate în munții Taurus, din Cilici a. Cea mai mare parte a oștirii imperiale s -a
dezorganizat, cu excepția unui nucleu comandat de ducele Austriei, Leopold al IV -lea. În vara
anului 1191, acesta a făcut joncțiunea cu ceilalți doi regi în preajma Ierusalimului. Mai înainte, în
drum spre Pale stina, Richard cucerise aproape dintr -o întîmplare Ciprul, cedat în compensație lui
Guy de Lusignan. Insula va rămîne în posesiunea creștinilor pînă în 1571, cînd va fi cucerită de
turci. Anexarea ei de către regele englez este premonitorie pentru devieril e ulterioare ale
spiritului cruciadei și reevaluarea globală a obiectivelor sale.
Măcinați de rivalități și neînțelegeri interne, cruciații au obținut un singur succes mai
semnificativ: cucerirea Accrei, în iulie 1191. A urmat abandonul lui Filip al II -lea, care s -a
reîntors în Franța pentru a profita de absența rivalului sau de pe continent și a încerca să ocupe
Normandia și Aquitania. În același an Richard Inimă de Leu întreprinse metodic recucerirea
litoralului palestinian de la Accra până la Ascalon, ap oi își îndreptă privirile către Ierusalim, dar
din cauza iernii asaltul fu amânat pentru primavara viitoare. Din cauza neînțelegerilor din
interiorul cruciadei, englezii au încheiat un armistițiu cu musulmanii, care asigura creștinilor
liberul acces în Ierusalim. Astfel s -a sfîrșit o prea puțin glorioasă campanie, în ciuda participării
și a propagandei care o susținuse .
Cruciada a -IV-a (1202 -1204) a fost rezultatul inițiativei personale a Papei Inocențiu al
III-lea, aflată în acord cu vocația universalis ta a instituției pe care o reprezenta, precum și cu
ambiți ile sale de conducător al Creștinătății.
Participanții la cruciadă s -au recrutat aproape în exclusivitate dintre baroni și cavaleri.
Acest fapt, coroborat cu absența unor cauze concrete ale expediți ei și cu procentul insignifiant al
participării populare sugerează o anumită degradare a spiritului religios, care animase mișcările
precedente. După trei ani de tergiversări, nobilii francezi întruniți la Compiègne l -au ales în
fruntea cruciadei pe Thibau d de Champagne (înlocuit, după deces, cu Bonifaciu de Montferrat),
stabilind, totodată și planul acțiunii. Acesta prevedea ca principala lovitură să fie îndreptată spre
Egipt, pe considerentul că Ierusalimul nu putea fi cucerit pînă ce ace st centru al pute rii
musulmane, pe care se întemeia forța sa militară, nu era, în prealabil, distrus. Cum sultanul
Ayubid de la Cairo era și stăpînitorul Palestinei, o victorie asupra sa echivala cu eliberarea "Țării
Sfinte".

Traversarea Mediteranei și, mai ales, finanțare a expediției presupuneau, însă, colaborarea
cruciaților cu una dintre republicile maritime italiene. În consecință, o ambasadă formată din șase
nobili francezi, condus ă de Geoffroy de Villehardouin, care avea s ă fie și cronicarul cruciadei,
s-a deplasat, în 1201, la Veneția, pentru a trata condițiile cooperării. Serenissima Republică s -a
angajat să le asigure cavalerilor călătoria solicitată, în schimbul sumei totale de 85.000 mărci de
argint (cîte 4 mărci pentru fiecare cal și 2 de persoană). Deoarece er a evident că plata nu avea
șanse de a fi acoperită integral, venețienii au propus cruciaților să cucerească în contul sumei
neachitate cetatea Zara de pe coasta Adriaticii, răpită Republicii de către Ungaria (ceea ce s -a și
întîmplat, în noiembrie 1202). E ra prima deviere majoră a expediției de la scopurile sale inițiale.
A urmat, foarte curînd, a doua, în momentul în care latinii au decis să răspundă favorabil cererii
de ajutor a lui Isaac al II-lea Anghelos, care dorea să -și recîștige tronul. Enrico Dando lo, dogele
Veneției, a încurajat discret noul proiect, văzînd în el un prilej neașteptat de a promova interesele
economice ale orașului său în Imperiu. Consimțămîntul Papei pare a nu fi fost solicitat, nici de
astă dată. Dar planul li se părea cruciaților cu atît mai tentant, cu cît în schimbul sprijinului cerut,
Isaac al II -lea se angaja să recunoască autoritatea Romei, să determine reunificarea celor două
Biserici și să -i recompenseze pe aliații săi ad hoc în chip substanțial. Reînscăunat în vara anului
1203, împăratul și -a încălcat , însă, făgăduiala inițială, ceea ce i -a împins pe apuseni să
cucerească a doua oară Constantinopolul, în luna aprilie a anului următor (1204). Stăpînirea
bizantină în "Orașul lui Constantin" a fost, astfel, înlocuită, preț de cîteva decenii, cu o nouă
structură politică, Imperiul latin de Răsărit, al cărui prim împărat a fost Balduin de Flandra.
Concomitent, în Peninsula Balcanică au luat naștere regatul Thessaliei (în frunte cu Bonifaciu de
Montferrat), ducatul de Atena, prin cipatul de Ahaia (condus de Geoffroy de Villehardouin), ca și
mai multe seniorii independente, cum ar fi Negroponte. Marea cîștigătoare a cruciadei a fost,
însă, Veneția, care dobîndea un control economic aproape complet asupra Imperiului, dimpreună
cu înt inse posesiuni în Arhipelagul egeean și Grecia. Bizanțului îi mai rămîneau în patrimoniu
doar Niceea, Epirul și Trapezuntul, primul constituind nucleul de unde va porni restaurația din
1261. Cucerirea Bizanțului de către latini nu trebuie privită ca un fap t excepțional. Ea era o
consecință directă a nenumăratelor animozități și conflicte anterioare, precum și a ecartului
mental considerabil dintre cele două civilizații, pe care trecerea secolelor nu făcuse decît să -l
adîncească. Aparent paradoxal, papalitat ea a refuzat să sancționeze formal neașteptatul rezultat al
campaniei din 1204. Mai mult, încă, ea a condamnat cucerirea Răsăritului, intuind fără greș că

acest act mai mult dăuna proiectului de unitate a Creștinătății, decît îl favoriza. Cu toate acestea,
Inocențiu al III -lea s-a ferit de a trece la sancțiuni. El a adoptat o atitudine echivocă în relațiile cu
Biserica răsăriteană, avînd -o, teoretic, sub control, dar neimpunîndu -i ritul latin. Această situație
s-a menținut pînă la sfîrșit. În ciuda devierii sale, cruciada a IV -a a fost ultima expresie clasică a
acestui gen de expediții. Desfășurarea ei pune în lumina limitele deja importante ale degradării
idealului dintâ i, care va continua neîntrerupt pe parcursul deceniilor următoare.
Ultimele cruciade . Precedată de așa -numita "cruciadă a copiilor" și de cruciada a V -a
(1217 -1221) , care simbolizează sfîrșitul campaniilor din Orient dirijate direct de către Curia
Romana , cruciada a VI -a (1228 -1229) a fost singura care s -a mai soldat cu rezultate palpabile:
reocuparea pe cale diplomatică a Ierusalimului în 1229, în urma tratativelor dintre Frederic al II –
lea de Hohenstaufen și liderul musulman al Egiptului ("Orașul sfînt" al creștinismului va fi
definitiv pierdut în 1244). Prin acest acord, creștinii reintrau în posesia principalelor lăcașuri
religioase din Galileea, Iudeea și Samaria, dar cu condiția respectării drepturilor de cult ale
musulmanilor în Ierusalim, îndeosebi în moscheea Aksa și Templul Stîncii. Pactul a fost
consfințit de Frederic după intrarea sa în oraș, prin vizitarea succesivă a monumentelor creștine
și musulmane, gest extraordinar pentru acel timp, care anunța abordarea pragmatic -rațională de
mai tîrziu a politicii. Totodată, el s -a și încoronat acolo, impunînd, în acest fel, universalismul pe
care îl reprezenta ca realitate de facto . Prin Frederic al II -lea, ideea imperială dobîndea, pentru
ultima dată din lunga ei istorie, o consistență mai precisă. Animozitatea papei Grigore al IX-lea,
ostilitatea clerului catolic din Palestina față de ace st monarh nonconformist, precum și perpetua
mefiență a musulmanilor au ruinat planurile de supremație ale împăratului. Deși Ierusalimul a
rămas din punct de vedere juridic sub tutela Hohenstaufenilor pînă în 1268, ponderea sa politică
a încetat să mai cont eze. "Orașul Sfînt" al creștinilor a rămas doar un simbol.
Cruciadele a VII -a (1248 -1250) și a VIII-a (1270) au fost întreprinderi exclusiv franceze
și personale, ale lui Ludovic al IX -lea. Numitorul lor comun a fost credința în importanta
Egiptului ca des chidere a drumului spre Ierusalim.
Impactul mongol, de la începutul secolului al XIII -lea, asupra Orientului Apropiat,
căderea Bagdadului și a Siriei concentraseră în Egipt toate valorile Islamului. În plus, sultanul de
aici continua să -și exercite dreptul real de stăpînire a Ierusalimului. Însă, ca și precedentele, nici
aceste cruciade nu au dus la vreun rezultat. Eșecul final din 1270 a inaugurat seria pierderilor
teritoriale definitive din Orient. În 1268 musulmanii au recucerit Antiochia. Cîțiva ani mai tîrziu,

în 1289, a căzut și orașul Tripoli. În fine, ultimul bastion al rezistenței creștine din Siria, Accra, a
fost, la rîndul său, cucerit, în 1291. Orice stăpînire latină în regiune lua sfîrșit.
Ideea de cruciadă în secolele XIV -XVI. Odată cu finele s ecolului al XIII -lea, idealul
clasic de cruciadă devine din ce în ce mai desuet. Dispariția statelor latine din Orient, procesul de
centralizare teritorială și politică din Europa, nașterea sentimentului național, criza autorității
papale (1309 -1378), conc omitent cu emanciparea individului din arcanele sistemului tradițional
de dependență au avut o contribuție decisivă în acest sens.
Cu toate acestea, idealul de cruciadă a supraviețuit, transformîndu -se și adaptâ ndu-se
noilor împrejurări din secolele următoare. În secolul al XIV -lea, spiritul său ofensiv a lăsat locul
unei concepții preponderent defensive, de apărare și respingere a expansiunii otomane în Europa,
în alianță cu toți inamicii potențiali ai Semilunii, inclusiv cu cei de altă religie decît aceea
creștină. Teoretizată de Humbert de Romans, noua interpretare încerca o reconvertire a vechiului
militantism creștin pe temeiuri mai pragmatice, impuse de realitățile inedite ale timpului.
Tot ca o inovație apare și ideea "războiului comercial" sau a "blocadei musulmane",
enunțată pentru întîia dată de Guillaume d’Adam, episcop de Sultanjeh, care intuia, încă din
secolul al XIII -lea, ponderea factorului economic în confruntarea militară. Concomitent, au fost
formulate noi strategii de acțiune, cea mai frecvent invocată fiind aceea a alianțelor -ligi, cu o
cuprindere cît mai mare, indiferent de confesiunea creștină profesată. În paralel, conceptul de
"Creștinătate" și-a lărgit frontierele și spre Europa ortodox ă, oferind popoarelor de aici, inclusiv
românilor, posibilitatea de a dobîndi conștiința unei apartenențe comune. Nu întîmplător, s -au
înmulțit acum informațiile despre originea, limba, obiceiurile și cultura lor, ceea ce atestă un
interes deosebit din partea Apusului pentru realitățile din aceast ă parte a continentului.
Secolele XIV -XVI constituie și perioada emergenței unei vaste literaturi despre cruciade,
care va prolifera cu și mai mare repeziciune odată cu descoperirea tiparului. Majoritatea acestor
scrieri aveau un caracter propagandistic, î mbinând argumentele de ordin politic și informațiile
despre lumea musulmană (tot mai exacte, pe măsura cunoașterii reciproce), cu profeții și
elemente așa -zis miraculoase, menite să hrănească imaginarul colectiv. În ciuda multor
neajunsuri care le definesc , aportul lor la menținerea spiritului combativ al Creștinătății a fost
important.
Toate evenimentele militare din acest interval aparțin idealului tîrziu de cruciadă: și
planul eșuat din 1335 (care urma să -i reunească pe Filip al VI -lea de Valois, Carol d e Navara și

Ioan, regele Boemiei) și așa -zisa campanie de la Nicopole (1395) și cea de la Varna, din 1444. În
egală măsură, însă, fiecare a reprezentat o treaptă în plus în erodarea progresivă a conceptului
tutelar, care va sfârși prin a se dizolva cu totu l la finele celui de -al XVI -lea veac, în favoarea unui
spirit politic mai pragmatic și a diplomației moderne.
Cruciadele din punct de vedere politico – social
Principalii protagonisti ai cruciadelor au fost papalitatea, feudalii apuseni, unele orase
italiene si o parte a taranimii. Papalitatea, initiatoare si permanenta organizatoare a cruciadelor, a
urmarit restabilirea dominatiei ei in Imperiul bizantin si in baziunul estic al Mediteranei, actiune
ce facea partea din politica mai larga de dobandire a suprematiei universale. Feudalitatea
apuseana, prezenta si ea la toate cruciadele, a tintit fie injghebarea unor noi formatiuni politica,
marii feudali, fie la dobandirea unor proprietati feudale. Orasele maritime italiena s -au folosit de
cruciade pentru a-si intari pozitiile lor economice din Mediterana orientala si pentru a obtine noi
debusee comerciale.
Taranimea un factor important ce a dus la declansarea primei cruciade, n -a participat
decat la prima parte a acesteia si neinsemnat in cadrul celorlalt e cruciade. Pe langa avantul
religios ea dorea sa scape de sarcinile feudale ce o apasau si sa ocupe intinderi de pamant libere.
Se stie insa, ca masele taranesti, spre deosebire de feudali, nu plecau in locuri prea indepartate de
origine, asa cum era Siri a sau Palestina, spre a stabili definitiv acolo.
Privite intr -o perspectiva mai larga, cruciadele pot fi considerate ca o prima expansiune
coloniala intreprinsa dincolo de granitele continentului european. In legatura cu aceasta trebuie
facuta precizarea c a ea nu a fost niciodata si o colonizare agrara. Acest punct de vedere sustinut
de istoriografia mai noua se bazeaza pe faptul ca populatia rurala din statele cruciate era formata
exclusiv din autohtoni, sirieni crestini sau musulmani. Ca in orice expediti e de cucerire, n -au
lipsit jaful, asuprirea populatiei autohtone, tendinta de imbogatire rapida manifestata atat la
feudalii laici cat si la cei eclesiastici. Astfel de actiuni sunt atestate in multe din documentele
vremii, inclusiv in cele ale cronicarilo r cruciadelor, martori si participanti ei insisi la expeditiile
cruciate.
Pentru consolidarea dominatiei in teritoriile cucerite, cruciatii au introdus institutiile
feudale occidentale, in primul rand sistemul feudelor. La randul lor, feudele au fost impar tite in

loturi lucrate de cultivatori in stare de serbie. In schimbul feudei primite, cavalerii cruciati erau
datori sa presteze serviciul militar, Feudalii cruciati, teoretic, se considerau vasali ai regelui. In
fapt insa, regele era un primus inter pares (primul intre egali), activitatea sa fiind puternic
ingradita de Camera baronilor. Regele nu putea sa ia practic nici o masura fara consintamantul
Camerei. Asezamintele Ierusalimului , in textul carora erau scrise normele de organizare si
conducere a statu lui cruciatilor, indicau cu precizie toate situatiile in care regelui ii era ingaduit
sa ceara indeplinirea indatoriilor militare de catre vasalii sai.
De asemenea, in orasele mai mari se sub stapanirea cruciatilor existau camere ale
orasenilor. Avem de -a face astfel si in statele cruciatilor de pe tarmurile Mediteranei orintale cu o
descentralizare politica asemenea celei din Europa apuseana. Conceptia descentralizarii politice
s-a bucurat de sprijinul Bisericii, intrucat in ea papalitatea a vazut un instr ument eficace de
dominatie si lupta impotriva autoritatii laice. Conceptia descentalizarii a fost sustinuta si de
ordinile calugaresti create pe teritorile statelor cruciate, pentru ca prin intermediul ei cavalerii
calugari sperau sa aiba cat mai multa ind ependenta fata de autoritatea monarhica.
Armata statelor cruciate era alcatuita din cavaleri si ostasi angajati cu plata. In fruntea
armaei se regasea regele, care, in ciuda puterii sale limitate, putea sa obtina servicii directe de la
vasalii vasalilor sa i, la fel cum facea si regele Angliei in aceasi vreme. Un alt lucru ce trebuie
consemnat e acela ca in statele cruciate, spre deosebire de restul lumii crestine, durata serviciului
militar nu era limitata in timp.
Pentru apararea eficienta a teritoriului d etinut, cruciatii au ridicat un sir de cetati, mai
toate situate in punctele cele mai nevralgice. Tot in vederea pastrarii teritorilor cucerite au fost
intemeiate ordinile militare calugaresti, in care pietatea crestina era impletita cu indeplinirea unor
atributii exclusiv razboinice. Componentii unor ordine ca cel al ospitalierilor, al templierilor sau
al cavalerilor teutoni au format baza armatei crestine din statele cruciate. Bucurandu -se de
deplina incredere , lor li se incredinta de obicei apararea pun ctelor celor mai primejdioase. Ei au
daunat insa lumii crestine prin orgoliul nemasurat, prin setea de imbogatire si prin repetatele acte
de insubordonare.
Statele cruciate au avut totusi o durata relativ scurta, deoarece ele au dispus de un
potential uma n-militar si administrativ in general redus. Slabiciunea statelor cruciate a fost

marcata si de disensiunile interne, ca si de permanentele dispute cu Imperiul Bizantin. Pe de alta
parte ele au alcatuit un edificiu fragil din cauza pozitiei lor geografice. Ele au acoperit doar
litoralul levantin, cave mai larg doar in partea lui nordica. Pe tot timpul existentei lor, aceste state
n-au inglobat niciodata desertul, regiune ce ar fi putut forma o granita mult mai ferma. Si daca
totusi ele au durat aproape doua secole, acest s -a datorat in primul rand decaderii lumii islamice,
incapabila sa -i alunge pe putinii cavaleri si negustori crestini, si abia in al doilea rand puterii de
rezistenta a cruciatilor.
Participand la cruciade, feudalii apuseni au facut cunosti nta cu un alt mod de viata, diferit
de cel pe care il duceau in asprele si recile lor castele. De acum incolo, ei nu vor mai concepe
existenta fara stofe fine, fara matasuri, fara parfumuri sau fara mirodenii. Pentru toate acestea era
nevoie de sume mari d e bani. Pentru a le obtine, feudaliivor fi nevoiti sa vanda o parte a
pamanturilor lor sau sa se imprumute. De aceste dificultati materiale au profitat in primul rand
negustorii bogati din orase, care au cumparat domenii sau parti de domenii scoase la vanz are,
devenind astfel proprietari funciari. Unii dintre acesti oraseni bogati au introdus noi metode de
exploatare a pamantului, bazate pe conceptia obtinerii unor castiguri banesti cat mai mari.
Agricultura feudala intemeiata pe economia de subzistenta fac e loc economiei de schimb, care
introduce noi raporturi de productie in locul vechilor raporturi senior – serbi.
Cruciadele au contribuit apoi la dezvoltarea navigatiei maritime. Datorita lor, dupa cum
se stie, constructiile navale, ca si alte activitati legate de transporturile pe mare, au luat un
deosebit avant. Din porturile Levantului, dupa debarcarea cruciatilor, comandantii de nave au
incarcat in calele corabiilor lor mari cantitati de produse orientale ca mirodenii, alaun sau
matasuri. Acest trafic cu produse orientale a adus, in special oraselor maritime italiene, mari
cantitati de aur, cu care ele au compensat lipsa produselor agricole. Tot cruciadele au fost cele
care au determinat aparitia si dezvoltatrea serviciilor financiare.
I. Pregătirea: predică, organizare, finanțare
În majoritatea cazurilor, inițiativa îi aparține papei. El hotărăște data plecării , instituie sau
reamintește privilegiile participanților, printr -o bulă consacrată cruciadei. Uneori, această
inițiativă este pur formală, rolu l decisiv revenindu -i suveranului care a precedat -o sau a solicitat –
o, cum s -a întâmplat cu Ludovic al IX -lea, al cărui prim legământ era anterior bulei din 1245 și
care a luat crucea din proprie inițiativă în 1267, după ce l -a informat pe papă despre inte nția sa.

Papa rămâne conducătorul spiritual al cruciadei: o propo văduieste el însuși sau
încredințează predica acesteia unor clerici autorizați, si adesea unor legați pontificali, în secolul
al XII -lea, trebuie potolită ardoarea predicatorilor populari care continuă să joace un rol
important după Prima Cruciadă: sfântul Bernard este nevoit să combată în Germania excesele
eremitului Raoul, fost călugăr la mănăstirea Clairvaux. De la a II -a la a IV -a Cruciadă,
cistercienii sunt adesea însărcinați de legați care le deleagă puterile lor. Începând cu secolul al
XIII-lea, în schimb, acest rol de auxiliari revine ordinelor cerșetoare, în tratatul De predicatione
Cruciș, fostul maestru general al dominicanilor, Hubert de Romans, sfetnic al lui Ludovic al IX –
lea, codifică principalele teme de perorație și furnizează chiar răspunsuri la eventualele critici,
într-adevăr, acestea devin din ce în ce mai numeroase în veacul al XIII -lea, căci predica cruciadei
este însoțită, de -acum înainte, de vânzarea indulgențelor.
Aceste privilegii spirituale nu sunt singurele; încă de la începutul secolului al XII -lea,
papalitatea stabilește de asemenea statutul cruciatului printr -o serie de privilegii materiale.
Potrivit privilegiului crucii, definit în 1145 (în bula Quantum praedec essores, prima bulă de
cruciadă), crucia tul, familia și bunurile sale se află sub protecția Bisericii: sus trăgându -se
jurisdicției laice, el depinde de -acum înainte de tribunalele ecleziastice; seniorul sau regele nu -i
pot pretinde nici ajutor, nici taxe. în drumul său el trebuie să se bucure de ospitalitate și sa fie
scutit de orice bir. Pe durata cruciadei, plata dobânzilor pentru împrumuturile contractate este
suspendată si un moratoriu îl autorizează pe cruciat să -și plătească datoriile
abia la întoarce re. Astfel, cruciada extindea în med considerabil puterea jurisdicției ecleziastice;
pentru a asigura respectarea regulamentelor promulgate, aceasta își folosea armele spirituale
(excomunicare, interdicție), a căror eficacitate va scădea treptat în secolul al XIV -lea, și recurgea
din ce în ce mai mult la puterea seculari Dar puterea seculară protestează împotriva acestor lezări
ale Bisericii care o privează de însemnate resurse financiare și militare; chiar în secolul al XIV –
lea, regele Franței ajunge să fi xeze numărul cavalerilor cărora le îngăduie să participe la cruciada
lui Ludovic de Bourbon împotriva orașului Mahdia (1390). Conștient încă de la început de acest
conflict între puteri, Urban al II -lea preciza că vasalul trebuia să obțină consimțământul
suzeranului său. La solicitarea unor puteri laice preocupate să nu -și piardă forțele în folosul Țării
Sfinte, Eugeniu al III -lea autorizează primele cruciade europene, în Castilia și în țările slave.
Crucea nu este acordată tuturor fără deosebire: după eșe cul celei de -a II-a Cruciade, acordarea ei
începe să fie rezervată bărbaților în stare să lupte cu arma în mână. în secolul al XI-lea, în

schimb, crucea este dată sau chiar impusa unor „inapți", femei, infirmi, săraci care trebuie apoi
să-și răscumpere leg ământul. Aplicarea cu subtilitate a legislației a devenit un izvor de profit.3
Finanțarea cruciadei a fost mai întâi asigurată de cruciații înșiși. In timpul Primei
Cruciade, potrivit relatărilor lui Guibert de Nogent, dorința de a pleca era atât de mare încât
cruciații își vindeau toate bunurile, provocând astfel o scădere catastrofală a prețurilor. Pentru a
face rost de bani, baronii și -au vândut pământurile sau le -au cedat drept garanție unor comunități
ecleziastice. Prima Cruciadă a contribuit probabi l, în anumite regiuni, la sporirea proprietății
ecleziastice, mobilizând totodată lichidități până atunci tezaurizate și făcând să crească astfel
masa monetară aflată în circulație. Și în acest caz, se poate vorbi de o extindere a privilegiilor
ecleziastic e: cruciatului i se îngăduie să -și dea pământul drept garanție Bisericii, în vreme ce,
potrivit dreptului feudal, fieful trebuie să revină seniorului.
Acestor mijloace excepționale li se adaugă, în cursul secolului al XII -lea, un mijloc
împământenit: senio rul ajunge să ceară ajutorul (contribuție bănească) vasalilor săi pentru a
putea pleca la cruciadă, împreună cu celelalte trei cazuri (răscumpărarea datorată seniorului,
învestirea la rangul de cavaler a fiului său, zestrea fiicei sale), cruciada constitui e prilejul, dacă
nu chiar cauza sporirii finanțelor senioriale din care partea reprezentată de veniturile monetare
crește. Regii strâng și ei contribuții: încă din 1166, apoi în 1183 și 1185, Ludovic al VIIlea, apoi
fiul său, și Henric al II -lea prelevează unu sau doi dinari la fiecare livră de bunuri pentru apărarea
creștinilor din Ierusalim. Dar primul impozit pentru cruciadă este dijma saladină strânsă în 1188
asupra bunurilor mobile și a veniturilor în Franța și Anglia. De la ajutor, precum cel solicitat de
la unii dintre vasalii săi de către Ludovic al VII -lea în 1147, s -a trecut la impozitul pe care Filip
August, la întoarcerea sa din Țara S fântă, pretindea să -l mențină.4
Tot astfel, Biserica a trecut de l a colectarea daniilor la taxe. Î n cazul celei de a IV-a
Cruciade, expediție care a constituit un moment de cotitură din multe puncte de vedere, cele
două forme coexistă: cu ocazia predicilor sale, Foulques de Neuilly strânge danii ce vor fi
transmise prin mijlocirea cistercienilor în Țara Sfânt ă, în timp ce Innocențiu al III -lea,
recomandând totodată să se așeze în fiecare biserică parohială câte o cutie a milelor în care să se
adune ofrandele credincioșilor destinate cruciadei, impune pentru prinia dată clerului secular și
regulat plata unei patruzecimi din veniturile sale (1199), iar cardinalilor o zecime. Numele de

3 Columbeanu S., Cruciadele, București, 1971, p.12.
4 Ibidem, p21

decimă rămâne asociat de -acum înainte acestor taxe care se lovesc, încă de la început, de
ostilitatea clerului: ordinul cistercienilor și alte ordine vor izbuti totuși să se sustrag ă de la plata
acestora. Decima devine o practică curentă în veacul al XIIIlea: în proporții și pe durate variabile
(o douăzecime pentru trei ani în 1215, o zecime pentru cinci ani în Franța, o cincisprezecime în
Anglia în 1225, o douăzecime în 1245, o suti me pentru cinci ani în 1263, o zecime pentru sase
ani în 1274), ea va duce la crearea unei administrații financiare specializate. Este mai întâi
colectată de episcopi sub controlul legaților; aceștia devin apoi colectori generali și ajung să -și
desemneze p roprii colectori. Legații se străduie de asemenea să strângă bani din alte surse:
moșteniri, răscumpărări de legăminte, danii însoțite de o indulgență proporțională. Ostilitatea
clerului fată de decime se accentuează: este nevoie de amenințările – uneori d e recurgerea la
puterea seculară — sau rugămințile unui papă precum Grigore al X -lea pentru a le obține, în timp
ce laicii îi acuză pe clerici că se îmbogățesc din ele: „Ce s -a-ntâmplat oare cu banii Primiți din
moșteniri și danii de iacobini și de călugăr ii de rând Asijderea de clerici Și pe care -i strâng
întruna dânșii Ca săntrețină oastea Domnului? Dar altă cale -au luat, se pare, Și ei se -mbogățesc
dintrînșii , Averea Domnului prădând -o."5
De fapt, banii astfel colectați sunt folosiți, în general, pentru finanțarea cruciadei:
douăzecimea, prelevată în 1215, este trimisă legatului din Țara Sfântă, care este însărcinat cu
împărțirea ei cruciaților. Cel mai adesea, banii sunt înmânați căpeteniei cruciadei. Astfel, în
1245, i s -a remis lui Ludovic al IX -lea pr odusul douăzecimii din Franța, Lorena și Burgundia, iar
în 1268, cel al decimei. Dar unii reușesc să utilizeze aceste sume în scopuri proprii. Papii înșiși
deturnează uneori sumele adunate către alte folosințe: restul decimei vărsate de clerul francez
pentru cruciada împotriva albigenzilor a fost folosit de Grigore al IX -lea pentru a finarița, în
parte, războiul împotriva lui Frederic al II -lea. Astfel, papalitatea, afectând produsul decimelor
unor „cruciade politice", a confirmat, dacă nu a înrădăcinat chiar, în rândul opiniei publice, ideea
unei deturnări a fondurilor, slăbind astfel cauza cruciadei.6

II. Aprovizionarea, transportul trupelor și al banilor
Necesitățile unei expediții îndepărtate impuneau aceste cheltuieli din ce în ce mai mari:
primele cru ciade au ales într -adevăr calea terestră, mai puțin sigură, dar și mai puțin oneroasă;

5 Ibidem, p22
6 Ibidem, p23

începând cu sfârșitul secolului al XII -lea, este preferat, în schimb, drumul pe mare, soluție mult
mai costisitoare. Principalul drum pe uscat, deja folosit de pelerini, coboară de -a lungul Dunării
până la Belgrad, urmând apoi cursul Moravei până la Nis. De aici, se ajungea la Tesalonic și,
mergând de -a lungul coastei până în Tracia, sau, rămânând la nord de munții Rodopi, prin Sofia,
Filippopolis și fluviul Mărita, se aj ungea la Adrianopol și Constantinopol, unde cele două
drumuri se întâlneau. Cruciații din sudul Europei străbat si ei Balcanii luând -o pe antica Via
Egnatia care leagă Dyrrachionul de Tesalonic. Armatele primelor două cruciade și cea a lui
Frederic I au străbătut astfel toate teritoriul bizantin pe care împăratul se angaja să le asigure
piețe bine aprovizionate. In afara conflictelor apărute în legătură cu aprovizionări promise si
neacordate sau refuzate ca represalii pentru unele excese, cruciații s -au confruntat cu o serie de
dificultăți privind schimbul monetar. Veniți cu monede din Occident – și într -adevăr, se întâlnesc,
pe drumurile pe care le -au urmat în Balcani, mici comori în dinari occidentali din secolele al XI –
lea și al XII -lea – li se propun r ate de schimb defavorabile și, uneori, a fost nevoie să se încheie
acorduri în vederea fixării unui schimb acceptabil. Marina bizantină asigura transportul trupelor
de cealaltă parte a strâmtorilor. în Asia Mică, drumul principal, prin Doryleea, Amorium,
Iconium, străbate teritoriul turcesc; trebuie îmbarcate provizii pentru aproximativ douăzeci de
zile. Dar merindele sunt adeseori insuficiente, apa lipsește, un mare număr de cai si de vite mor
pe drum. Prima Cruciadă și Frederic I urmează această cale cu prețul unor pierderi considerabile
datorate foametei și atacurilor turcilor. La a II -a Cruciadă, Ludovic al VII -lea și Otto de Freising
optează pentru un drum mai puțin direct, mai apropiat de mare, de unde vasele și orașele
bizantine pot încă să -i aprovizi oneze cât de cât, dar pierderile suferite în munții înțesați de turci
între Laodiceea și Attalia și lipsa cailor îl silesc pe Ludovic al VII -lea să se îmbarce, împreună cu
cavalerii săi, spre Antiohia. Aceste dificultăți, care puteau face o cruciadă să eșu eze chiar înainte
de a ajunge în Tara Sfântă, au determinat, încă de la finele veacului al XII -lea, alegerea drumului
pe mare, în ciuda temerilor pe care navigația le -o inspiră multora, încă de la sfârșitul secolului al
XI-lea, pelerinii și cruciații din E uropa de Nord, în special cei scandinavi și englezi, ajungeau în
Țara Sfântă pe mare, ocolind Peninsula Iberică unde debarcau la nevoie: singurul succes obținut
de a II -a Cruciadă a fost cucerirea Lisabonei de către o flotă de cruciați englezi și flamanzi, încă
de la începutul veacului al XII -lea, flotele orașelor italiene, mai întâi Genova, apoi Pisa si
Veneția, îi aprovizionaseră pe cruciați și ajutaseră la cucerirea orașelor de pe coasta palestiniană,
apoi îi transportaseră în mod regulat pe pelerini (do uă „treceri" anuale, de primăvară și de

toamnă). La sfârșitul secolului, flotele lor transportă „trecerile generale": dacă vasele
anglonormande și cele furnizate de orașul Bordeaux îi sunt suficiente lui Richard Inimă de Leu,
Filip August este nevoit să ap eleze la Genova, care se angajează să asigure trecerea a șase sute
cincizeci de cavaleri, o mie trei sute de scutieri și tot atâția cai, și să-i aprovizioneze timp de opt
luni contra sumei de 5 850 de mărci de argint. Tratatul, încheiat de Villehardouin la Veneția,
prevede trecerea a patru mii cinci sute de cavaleri împreună cu caii lor, nouă mii de scutieri și
douăzeci de mii de sergenți pedeștri, precum și aprovizionarea lor timp de nouă luni la prețul de
patru mărci de cal și două mărci de persoană. Vene țienii construiesc o flotă în acest scop; aceasta
cuprinde dromoni (vase de război cu vâsle și pânze), galee (galere), nave (vase cu capacitate
mare pentru transportul mai multor sute de pasageri) și paznici pentru transportul cailor, în
secolul al XIII-lea, tratatele privind „trecerile" se referă mai degrabă la închirierea unui anumit
număr de vase la un preț dat: Ludovic al IX-lea închiriază șaisprezece vase de la Genova și
douăzeci de la Marsilia în 1246 și tot atâtea în 1269. în primul caz, flota este condusă de doi
amirali genovezi, în cel de -al doilea de un francez, iar tratatul îi lasă regelui o deplină libertate de
manevră. Așadar, experiențele anterioare au perfecționat organizarea transportului „trecerilor
general e" și mai ales finanțarea lo r.7
În secolul al XII -lea, într -adevăr, cruciații aduc cu ei monede din Occident și le schimbă
pe drum, întâmpinând tot felul de greutăți în această privință, în secolul al XIII -lea, sume
importante sunt încă transportate în Orient, adesea de către ordinel e militare, care le asigură
paza, precum și cea a fondurilor încredințate lor de către cruciați, în 1250, Joinville trebuie să -l
silească pe trezorierul Templului să plătească din aceste fonduri restul sumei datorate pentru
răscumpărarea armatei.
Aceeași cruciadă prilejuiește o serie de operațiuni bancare: în timpul șederii lui Ludovic
al IX -lea în Țara Sfântă, genovezii i -au împrumutat peste 100 000 de livre de Tours, pe care
regele le plătea prin polițe din vistieria sa de la Paris. Polițele trimise la G enova erau remise unei
companii din Piacenza care, prin intermediul reprezentanților săi la târgurile din Champagne,
recupera banii la Paris. Piacentinii îi plăteau pe loc pe genovezi la primirea poliței: este primul
exemplu de scont atestat. Schimbului i se adăuga beneficiul împrumutului și, potrivit calculelor
făcute, știm astăzi că genovezii câștigau, în urma acestor operațiuni, în jur de 20 %.

7 Cruciadele , București, 2001, p. 54

Deja în timpul celei de -a II-a Cruciade, templierii vărsaseră lui Ludovic al VII -lea în Siria
sume care le erau rambursate la Paris si, încă de la mijlocul secolului al XII-lea, „pelerinii"
depuneau în Europa bani pe care Templul urma să -i verse acestora în Țara Sfântă. Bogățiile
ordinului de o parte și de alta a mării îi permiteau să evite transferul real al moned elor. Astfel,
cruciadele au favorizat în mod cert dezvoltarea practicilor bancare, dezvoltând mai ales, și pentru
prima oară pe scară largă, practica compensației în reglarea plăților internaționale.

III. Organizarea militară a cruciadelor (e fective, coma ndament, tactică)
Nu se pot compara micile trupe de câteva sute de oameni aduse de marii seniori cruciați
cu „trecerile" mai importante care cuprind mai multe mii de cavaleri și pedestrași. E greu să dai
crezare cifrelor exagerate (o sută de mii de oameni sau mai mulți) furnizate de cronicarii Primei
Cruciade. Tratatele încheia te apoi, referitoare la transportul trupelor, oferă o imagine mai
veridică în legătură cu efectivele angajate. Filip August conduce șase sute cincizeci de cavaleri și
o mie trei sute d e scutieri, iar Richard un număr echivalent de oameni. Prima cruciadă a lui
Ludovic al IX -lea număra circa cincisprezece mii de oameni, dintre care două mii cinci sute de
cavaleri. Cele mai mari cruciade au antrenat rareori mai mult dezece mii de luptători . Impresia de
„mulțime nenumărată", lăsată de primele două cruciade, este dată de proporția mare de
necombatanți (pelerini săraci, neînarmați sau prost echipați, mercenari de teapa acelor Ribauds
sau Tafurs) care le îngreunau marșul sau le c ompromiteau pri n excesele lor.8
După a II -a Cruciadă, autoritățile se străduiesc să împiedice plecarea acestor
necombatanți. In secolul al XIII -lea, cruciadele sunt compuse în cea mai mare parte din militari
cu vocație – cavaleri de toate rangurile, de la „oamenii de vaz ă" la„cavalerii săraci" precum
Robert de Clari – sau de profesie, sergenți pedeștri sau călare, arbaletrieri și alți infanteriști care
beneficiau de soldă. Elementul popular nu mai este integrat cruciadei decât prin intermediul
mercenaria -rului; singurele cruciade „populare" din veacurile al XIII -lea și al XIV -lea sunt
mișcări „sălbatice" și necontrolate, precum acele cruciade ale copiilor francezi și germani din
1212, acele trupe de păstori francezi din 1250 și 1320 și alte „simțăminte" care îndreaptă „către
Dumnezeu" mulțimi slabe și neînarmate, mai degrabă dornice să trăiască și să moară întru
Hristos decât să elibereze Țara Sfântă.

8 Ibidem., p. 55

Armata cruciadei nu posedă structuri originale. A rămas întotdeauna o armată feudală ce
juxtapunea contingente provenite din tr-o seniorie, un principat sau o monarhie anume care își
păstrau individualitatea până și în timpul luptelor. În secolul al XIII -lea, s -a întâmplat chiar ca
legatul să impună cruci de culori diferite după naționalitate, simbol al unei opoziții care nu
așteptase această dată pentru a se manifesta efectiv. Ațâțate de prezența suveranilor, o serie de
certuri îi despărțiseră deja pe francezi de germani în 1149, pe francezi de englezi în 1190; o
încăierare izbucnise între francezi și venețieni la Zara, iar diversele contingente ale celei de -a V-
a Cruciade, cantonate la Damietta, și care ajunseseră pur și simplu să se ia la bătaie, au fost,
vrând nevrând, încartiruite separat. Regii sau împărații cruciați se socoteau căpeteniile unor
armate independente, astf el încât doar un acord special putea să permită realizarea unor
operațiuni conjugate. În timpul Primei Cruciade, conducerea armatei revine consiliului baronilor.
Acesta reușește cu greu să împace părerile divergente ale lui Bohemund și Raymond de Saint –
Gilles, îndeosebi după moartea legatului Adhemar de Monteil, a cărui autoritate morală depășea
puterile spirituale pe care i le încredințase papa. Consiliul baronilor rămâne centrul decizional,
chiar atunci când a fost ales un șef al cruciadei, cum s -a întâmp lat în cazul celei de -a IV -a
Cruciade; Ludovic al IX -lea cere sfatul consiliului său, chiar dacă urmează apoi sfaturile unei
minorități. Așa s -au petrecut lucrurile în 1250, când doar Joinville și contele de Jaffa îl
„sfătuiseră să nu plece". In timpul cel ei dea V-a Cruciade, consiliul, alcătuit din reprezentanții
cruciaților din toate țările, ale căror contingente se succed, recunoaște mai întâi autoritatea
regelui Ierusalimului; legatul Pelaggio vrea apoi să afirme împotriva acestuia autoritatea totală a
Bisericii. Din pricina atitudinii sale intransigente, el este considerat, pe bună dreptate,
responsabil pentru eșecul cruciadei. De fapt, legații, în general în număr de doi, care însoțesc
expedițiile, nu și -au depășit în acest fel funcțiile spirituale, conducerea cruciad ei rămânând
problema laicilor.9
Scopurile militare ale cruciadei au fost, la început, destul de simple: încurajați sau chiar
siliți de „pelerinii săraci", baronii Primei Cruciade au fost nevoiți să pornească cu orice preț la
cucerirea Ierus alimului, fără să mai țină seama de necesitatea asigurării legăturilor lor cu
Antiohia, înaintarea și aprovizionarea lor depind atunci de bunăvoința emirilor arabi care le
îngăduie trecerea si mai ales de ajutoarele aduse de vasele italiene. Dar, după cuce rirea
Ierusalimului, oamenii nu mai pot fi reținuți decât cu mare greutate; pelerinajul fiind dus la bun

9 Ibidem., p. 55

sfârșit, cruciații se socotesc dezlegați de jurământul făcut. La începutul secolului al XIIlea,
trebuie acordată o indulgență specială tuturor celor ca re vor mai rămâne un an în slujba Țării
Sfinte.
În general, cruciații se supun regelui Ierusalimului sau celorlalți suverani: astfel, regele
Sigurd ajută la cucerirea Sidonului. Colaborarea este mai anevoioasă cu suveranii celei de -a II-a
Cruciade: în loc să atace Alepul, așa cum o cerea principele Antiohiei, cruciații pornesc spre
Damasc, unde apar noi disensiuni în legătură cu atribuirea eventuală a orașului unui cruciat sau
unui baron sirian, în veacul al XIII -lea, de vreme ce condițiile politice specifice Orientului sunt
mai bine cunoscute, cruciadele nu mai sunt simple pelerinaje armate, ci expediții al căror scop
este dinainte stabilit. În 1201, cruciații si venețienii ajung împreună la concluzia că „vom merge
în Babilon (Egipt) pentru că din Ba bilon putea -vom să -i zdrobim pe turci mai bine decât din alt
loc", într -adevăr, cruciadelor care cuceresc Damietta li se oferă, în schimb, restituirea
Ierusalimului; această strategie bine întemeiată eșuează pentru că sunt abandonate negocierile și
se porn ește la cucerirea imposibilă a orașului Cairo. Principalele rezultate obținute în secolul al
XIII-lea sunt datorate de fapt negocierilor purtate de Frederic al II -lea în 1229 și de Richard de
Cornwall în 1241: cruciada în Palestina reprezintă atunci un mij loc de disuasiune în slujba unei
diplomații autentice. Alianța cu mongolii ocupă apoi un rol important în cadrul proiectelor de
cruciade de la sfârșitul secolului: o serie de solii mongole (între 1267 si 1338) încearcă să
organizeze campanii comune împotri va mamelucilor, dar eforturile lor sunt zadarnice.
Începând cu Innocențiu al III -lea, papii au cerut informații privind „obiceiurile și forțele
sarazinilor", precum și sfaturi precise pentru conducerea cruciadei; numeroase rapoarte stăruie
asupra superiori tății navale a creștinătății, care putea să învingă lesne Egiptul supunându -l unei
blocade. Mai multe cruciade din veacul al XIV -lea folosesc si demonstrează această superioritate
împotriva mamelucilor sau a emiratelor turcomane din Asia Mică (cel al lui A ydin pierde astfel
Smirna pe care ospitalierii o vor păstra din 1344 până în 1402). Dar această strategie maritimă nu
este aplicată decât parțial, în puținele cazuri în care aceasta favorizează apărarea interesel or
economice ale Occidentului.10
În Orient, a rmatele cruciate au întânit adversari și probleme noi la care tactica
occidentală a trebuit să se adapteze. Adesea hărțuiți în drumul lor, cruciații și-au organizat
ordinea de marș încă din vremea Primei Cruciade, apărându -și flancurile, protejându -i pe

10 Ibidem., p. 56 -57

pelerinii neînarmați strânși în centru; au învățat să treacă rapid de la această formațiune în
coloane la cea în „scări" orânduite pentru luptă, susceptibile să -i contraatace pe adversari cu
succes, victoria de la Arsuf reprezentând exemplul cel mai elocvent în această privință. Asaltul
cavaleriei france, dotată cu armuri grele și înarmată cu lănci, a rămas elementul esențial al unei
tactici adesea decisive împotriva trupelor arabe și egiptene formate și ele din cavaleri în armură,
dar având arme mai ușoare, în schimb, turcii, care alcătuiesc, încă de la mijlocul secolului al XII –
lea, majoritatea trupelor cu care cruciații se confruntă, sunt mai degrabă arcași călare, foarte
mobili, care -și hărțu -iesc adversarii și se străduiesc să -i atragă departe prin tactica fugii simulate.
Numeroși cruciați, preocupați mai mult de faptele de vitejie decât de eficacitate, ca de pildă
Robert de Artois în timpul bătăliei de la Mansurah, au căzut în această capcană.
Armatele francilor din Palestina s -au adaptat la această luptă folosind curând, după
modelul bizantinilor, o cavalerie ușoară, formată din turcopoli (mercenari de origine turcă) în
Bizanț, și din sirieni sau occidentali în regatele cruciate. In sfârșit, îndeosebi începând cu a III -a
Cruciadă, cavalerii sunt îns oțiți de o infanterie puternică, în general, pedestrașii sunt de două ori
mai numeroși decât călăreții , alcătuită din arcași sau arbaletrieri care le apără mișcările și obțin
uneori ei înșiși victoria, ca în cazul bătăliei de la Mansurah. Dacă înfruntarea militară a
cruciadelor a favorizat poate exportul unor tehnici occidentale (în special dispozitivele de asediu)
și al unor tehnicieni (cavaleri sau arbaletrieri franci mercenari) în Orient, ea a modificat foarte
puțin sau chiar deloc metodele tradiționale ale celor două tabere.11

IV. Influența necesităților militare asupra structurilor politice ale statelor cruciate
(regimul feudal, apărarea Țării Sfinte de către ordinele militare)
Prima Cruciadă a dus la întemeierea în Țara Sfântă a câtorva state ale căror păstrare sau
recucerire au constituit scopul majorității cruciadelor până în veacul al XIV-lea. Această
împrejurare a exercitat oare vreo influență asupra structurilor politice ale acestor state? Așa se
credea odinioară, când, judecându -se după Assizele I erusalimului, Regatul Ierusalimului și,
printr -o extensie abuzivă, și celelalte principate, erau concepute ca niște state feudale desăvârșite
create pe tabula rasa a pământului cucerit și în care suveranitatea aparținea mai degrabă
nobilimii decât regelui, simplu primus inter pares. Godefroi de Bouillon, ales nu de vasalii săi, ci
de baronii cruciați, pentru a apăra Ierusalimul, a luat titlul de apărător al Sfântului Mormânt

11 Chifăr Pr. Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. III, Iași, 2002, p. 137

care-i conferea funcția de protector al Bisericii și al bunurilor sale. Patriarhul Damberto de Pisa a
încercat zadarnic să instaureze atunci pe aceste baze o seniorie ecleziastică la Ierusalim.
Respingând aceste pretenții, Balduin I, încoronat rege al Ierusalimului la Betleem în 1100 a
întemeiat monarhia.
Nedepinzând de patriarhi, pe car e îi aleg din lista înfățișată de canonicii Sfântului
Mormânt, regii Ierusalimului își transmit ereditar coroana aplicând dreptul primului născut fără a
exclude fetele, spre deosebire de Occident. Același drept ereditar se aplică, nu fără anumite
dificultăți, în celelalte state cruciate asupra cărora regii Ierusalimului, precum Foulque sau
Balduin al III -lea,au încercat să -și exercite autoritatea și, uneori, regența; dar nu există o
suzeranitateteoretică a regelui Ierusalimului asupra celorlalți pr incipi independenți. Puterea
exercitată de aceștia variază în funcție de state, influențate de tradițiile respective ale cruciaților
ce le -au întemeiat: la Antiohia, ca si în Italia de Sud normandă, regimul feudal este mai
centralizat, iar vasalii mai puți n autonomi. La Edessa și la Tripoli, puterea și domeniul conte lui
sunt mai puțin importante.12
Regii Ierusalimului posedă, în secolul al XII -lea, patru baronii (Ierusalim,Nablus, Acra și
Tyr) si numeroase sate în aceste seniorii. Ei își atrag majoritatea resurselor din impozite asupra
negoțului: drepturi de vânzare („dreptul fondei" asupra piețelor – fonduk -) și de tranzit (taxa ad
valorem echivalentă cu a douăzeci și patra unitate impusă caravanelor ce făceau drumul între
Egipt sau Arabia și Siria străbătâ nd teritoriile de dincolo de Iordan), drepturi de import și de
export („lanțul" care străbate portul dă numele vamei din Acra). De asemenea, ei dețin
monopolul asupra unor activități industriale (vop sitorie, tăbăcărie, săpunărie ), dreptul de a bate
monedă care, spre deosebire de Occident, este atunci rezervat regelui. Acesta bate monede de aur
cu inscripții arabe („besanți saracenati") – și dinari de argint de tip occidental.13
Aceste resurse îi permit regelui să acorde fiefuri în besanți (500 de besanți pe an unui
cavaler), uneori mai numeroase într -o seniorie decât fiefurile funciare, și care constituie
structurile cele mai originale ale statelor cruciate. Într -adevăr, cruciații au găsit în Orient o
economie monetară mult mai dezvoltată decât în Occident. A ceasta explică faptul că statele
latine au cunoscut, cu mult înaintea Occidentului, taxe indirecte importante, „fiefurile -rente" și
baterea monedei de aur.

12 Căzan Florentina, Cruciadele, București, 1990, p. 80
13 Ibidem, p81

În acest domeniu, influența structurilor anterioare sosirii cruciaților este astfel evidentă.
E drep t că aceștia au importat în Orient îndeosebi organizarea pe care o cunoșteau din Europa
secolului al XI -lea, de pildă administrația rudimentară a marilor slujbași ai coroanei, ale căror
puteri rămân neschimbate, în loc să evolueze ca în Occident. Dar ei au împrumutat totodată
Orientului bizantin o serie întreagă de structuri: la Antiohia, orașul este administrat de un duce,
iar poliția de un pretor. La Ierusalim, anumite organe administrative, îndeosebi financiare, sunt
de origine musulmană: astfel Secreta (de la grecescul sekreton, birou financiar) corespunde de
fapt diwan ea servește totodată drept vistierie, cameră de conturi si arhivă în care sunt păstrate
cartelele de donație, cadastrul și lista fiefurilor cu obligațiile lor.14
Anumite instituții judiciare respectă cutumele locale: curtea rais-ulm (căpetenia unui sat)
poate judeca cauze minore în care sunt implicați indigenii, iar Fonda este un tribunal mixt ce
judecă cauzele comerciale sau cele ce -i privesc pe sirieni. In schimb , curtea „Lanțului" (Chaîne)
care judecă procesele maritime, curtea Burghezilor și în special înalta Curte, singura abilitată să -i
judece pe nobili, sunt alcătuite exclusiv din franci. Așadar, influențele orientale sunt destul de
reduse; doar necesitățile militare conferă feudalității statelor din Țara Sfântă trăsăturile sale cele
mai originale.15
Istoria acestor state a fost dominată de o penurie de efective: într -adevăr, majoritatea
cruciaților se întorceau în Europa după îndeplinirea legământului lor. Răm âneau sau veneau în
Tara Sfântă doar cadetii sau cavalerii mărunți dornici să -și încerce norocul, precum Bohemund,
Balduin du Bourg, Renaud de Châtillon, familia Lusignan si mulți întemeietori ai unor
„descendențe de dincolo de mare" a căror origine era si mai obscură, precum Ibelinii, italieni sau
normanzi din Italia de obârșie necunoscută cu exactitate. La începutul secolului al XII -lea,
Balduin I conferă chiar titlul de cavaler oricărui sergent care poseda un cal. Pentru toți acești
oameni, majoritatea d intre ei emigranți în secolul al XII -lea, cruciada și statornicirea în Țara
Sfântă reprezintă o incontestabilă promovare socială. Dar apărarea Țării Sfinte implică un
serviciu mult mai greu decât în Occident; orice vasal între 15 și 60 de ani trebuie să se înfățișeze
cu tot echipamentul la orice rechiziție poruncită de rege și să -și îndeplinească serviciul fără
restricții legate de durată sau loc. In schimb, numărul mic al cailor din Orient duce, încă din
secolul al XII -lea, mai devreme decât în Europa, la încetățenirea practicii „restituirii" (restour)

14 Ibidem, p82
15 Ibidem, p83

prin care regele restituie contravaloarea cailor pierduți în timpul campaniei. Reguli fixe stabilesc,
mai ales, obligațiile fiefului și condițiile transmiterii sale astfel încât serviciul să fie asigurat cu
orice preț (Assiza Anului și zilei, Hotărârea regelui Balduin (al II -lea sau al III -lea) care îl
autorizează pe rege să dezmoștenească un om apropiat lui dovedit a fi un trădător, un fugar sau
un renegat, obligația văduvei de a se recăsători cu consimțământul regelui, interdicția de a diviza
caballaria, centrul fiefului asupra căruia apasă serviciul, legislația precoce interzicând
înstrăinarea pământurilor în favoarea unor așezăminte religioase), în veacul al XII -lea,
Ierusalimu l și Antiohia dispun astfel fiecare de circa cinci sute de cavaleri și cinci mii de
sergenți, cărora li se adaugă uneori și mercenari. Dar apărarea cade mai ales în sarcina regelui
care, la finele secolului, obține consimțământul supușilor săi pentru strân gerea de impozite:
dijma în 1167, așa -numita taille în 1183, prelevându -se 2 % din venituri și instituindu -se
redevența pe foc (fouage) în zonele rurale.16
În secolul al XIII -lea, regalitatea sărăcită și, în plus, exercitată adesea de un suveran
nerezident (Frederic al III -lea, Carol de Anjou, regii Ciprului, care au fost deseori „seniori ai
Regatului Ierusalimului"), și -a pierdut rolul de conducător. Nobilimea, ale cărei posesiuni devin
din ce în ce mai reduse, s -a refugiat în orașele de pe coastă sau în Ci pru, în a doua jumătate a
secolului, rolul acestei nobilimi, preocupată cu totul de luptele politice, în apărarea Țării Sfinte,
este minim; baza în această privință o constituie atunci contingentele tocmite de suveranii
Occidentului (francezii conduși de G eoffroi de Sergines care au rămas în Siria din 1254 până în
1291, englezii și soldații trimiși de papă) sau ordinele militare. Dacă, în veacul al XII-lea,
principatele france din Siria au meritat într -adevăr, prin rolul lor militar, numele de state cruciat e,
în secolul al XIII -lea, în schimb, inițiativa aparține ajutoarelor occidentale și ordinelor militare
care le -au înlocuit în această funcție de cruciați permanenți.
Ordinele militare s-au născut din necesitatea apărării pelerinilor pe drumuldintre Jaffa și
Ierusalim, încă nesigur la începutul secolului al XII -lea. Comunitatea, care -i „servea pe săraci" în
ospiciul Sfântul Ioan din Ierusalim din 1050, se militarizează treptat sub conducerea marelui
maestru Raymond du Puy (1120 -1154), dar își păstrează funcțiile caritabile de la început, precum
și numele de ospitalieri. Templierii, la origine (1118) o ceată de cavaleri din Champagne care-i
ocroteau pe pelerini și care fuseseră cazați într -o parte a palatului situat pe amplasamentul
Templului – de unde îș i trag si numele -, au obținut, în 1128, o regulă care întemeiază această

16 Ibidem, p84

„Oaste a lui Hristos", al cărei elogiu este scris apoi de sfântul Bernard (De laude novae militiae).
Prin ierarhia lor, cele două ordine se deosebesc de celelalte comunități religioa se: sub autoritatea
unui mare maestru asistat de marii demnitari, ele reunesc capelani (preoți), cavaleri recrutați
exclusiv din rândul clasei cavalerești, sergenți recrutați din rândul oamenilor liberi, începând din
1130, efectivele și puterea ordinelor s poresc considerabil: nerecunoscând decât autoritatea papei,
ele primesc numeroase donații atât în Orient, cât și în Occident. Casele lor (comanderii), grupate
în comunități conduse de un superior sau pe „limbi" (provincii), administrează bunurile, adună
oameni și bani pentru ajutorarea Țării Sfinte. Bucurându -se de posesiuni de o parte și de alta a
mării, ordinele joacă, încă din secolul al XII -lea, rolul de bancheri ai cruciadei, practicând
transferul real al monedei (cum s -a întâmplat în cazul sumelor lăs ate moștenire de Henric al II –
lea Plantagenet pentru apărarea regatului – 1182) sau compensația. Occidentul le oferă de
asemenea un teren fertil de acțiune: în Spania, probabil după modelul ribat -uri-lor almoravizilor
(cetăți apărate de comunități de gâzi, luptători voluntari întru credință), primesc în pază mai
multe castele, înainte chiar ca acest lucru să se întâmple în Țara Sfântă, în Germania, ordinul
gladiferilor și mai ales cel al cavalerilor teutoni, organizate după modelul ordinului ospitalierilor,
favorizate de împărații dinastiei Hohenstaufen o dată cu cea de -a IIIa Cruciadă, abandonează
treptat Țara Sfântă în veacul al XIII -lea și conduc o serie de cruciade pentru evanghelizarea
popoarelor baltice păgâne, prusaci și lituanieni, creând pe teritori ile cucerit e un stat religios și
militar.17
În Țara Sfântă, ordinele puteau să furnizeze, în secolul al XII -lea, o armată formată din
cinci sute de cavaleri și tot atâția turcopoli, gata oricând să intre în campanie, și jucau mai ales un
rol crescând în paz a, întreținerea si construirea fortărețelor. Acestea, în prima jumătate a
secolului al XII -lea, folosesc sau imită construcțiile anterioare de tip bizantin (incintă pătrată
flancată de turnuri, bază a unei apărări active asigurată de acțiuni contraofensive), începând cu
1160, ordinele dețin deja o treime din cetățile Regatului Ierusalimului și, în Siria de Nord,
pozițiicheie precum Saona Baghras la nord de Antiohia, Chastel -Blanc și Krakul Cavalerilor care
controlează drumul dintre Homs și Tri poli. Fortărețele clădite sau reconstruite în această
perioadă aparțin unui gen mai elaborat, conceput pentru a rezista unor asedii îndelungate: incinte
multiple folosind mai bine terenul, flancate de turnuri rotunde, apărate de construcții de întărire,

17 Ibidem, p132

Margat și Krakul Cavalerilor constituind exemple grăitoare în acest sens. Ele influențează
probabil unele construcții occidentale, precum Chateau -Gaillard, înălțat de Richard Inimă de Leu
la întoarcerea sa din cruciadă, în veacul al XIII -lea, ordinele au pie rdut majoritatea cetăților din
interior, dar constituie noi seniorii (Margat și Sidon, de pildă), cumpărate de la proprietarii lor
sărăciți, și obțin paza fortărețelor construite de cruciați: Castelul Pelerinului (1217) este
încredințat ordinului templieri lor, iar Montfort (1228) cavalerilor teutoni. Devenite „state în
stat", disensiunile dintre ele, politica lor personală și bogățiile lor (mai ales în cazul Ordinului
Templului) scandaiizându -i pe mulți, ele constituie totuși singura structură eficace în st are să
pună în permanență la dispoziția Țării Sfinte o armată și o flotă.

V. Regimul „colonial" al statelor cruciate
Termenul de „colonie francă", aplicat statelor cruciate, nu trebuie să ne inducă în eroare:
la apogeul său, populația francă – constituit ă în marea ei majoritate din francezi, cel puțin în
secolul al XII -lea – nu a depășit niciodată o sută de mii de persoane. Este o colonie „de
încadrare", trei sferturi din aceasta locuind la oraș. (În secolul al XIII -lea, Tyrul numără între
douăzeci și cin ci și treizeci de mii de locuitori, iar împrejurimile sale abia zece mii.) La începutul
secolului al XII-lea, lipsa de oameni este atât de acută încât Balduin I aduce creștini din
Transiordania pentru a repopula Ierusalimul. Este greu de evaluat importanța populației rurale
latine stabilite în unele „orașe libere" (care erau scutite de dări), cum ar fi Bethgibelin unde
ospitalierii instalează, în 1168, treizeci și două de familii originare din sudul Franței, care
primesc fiecare două „charruees" de pământ î n arendă, sau așezările canonicilor de la Sfântul
Mormânt, cum ar fi Marea Mahomerie care număra, în 1156, peste nouăzeci de burghezi. Textul
celebru al lui Foucher de Chartres se aplică în parte acestor coloni:
„Unii dintre noi posedă deja în această țară case și servitori. Cel care, până acum, era străin, este
băștinaș, pelerinul a devenit localnic… Cei care erau săraci în țara lor, Dumnezeu i -a făcut bogați
pe aceste meleaguri…"18 Distruse la sfârșitului veacului al XII -lea, aceste așezări nu erau de altfel
decât niște enclave.
Populația rurală este alcătuită, în marea ei majoritate, din sirieni creștini sau musulmani.
Musulmanii sunt datori să plătească o taxă personală de un besant, dar nu dijmele, pe care le
plătesc doar creștinii latini. Toți țăran ii îi datorează seniorului un procent din recoltă ce variază în

18 Bibliotecă a cruciadelor, Paris, 1978, p. 69

funcție de natura acesteia si de calitatea pământului (între un sfert și jumătate) numit terrage și
de trei ori pe an danii în natură (exenia). Deposedându -i pe proprietarii musulmani, cruciaț ii au
sărăcit clasa conducătoare, dar nu au modificat statutul țăranului, care pare să fi rămas
neschimbat după venirea noilor stăpâni. Francii nu au transformat nici exploatarea rurală:
pământul cultivabil al satului, numit și casai, rămâne împărțit în unități fiscale (charruees);
rezerva seniorială cunoscută în Occident este aici, din lipsă de mână de lucru, aproape
inexistentă, iar puținele corvezi sunt folosite mai ales, după tradiția bizantină, în scopul
transportării produsului redevențelor în natură sau unor munci de interes public. Metodele și
culturile rămân tradiționale; francii au încurajat doar cultura viței -de-vie și, în zonele de coastă,
pe cea a măslinilor, a trestiei de zahăr și a altor culturi comerciale al căror produs era destinat
exportul ui.
Cruciadele au creat, într -adevăr, un nou drum comercial al Levantului; dar nu le poate fi
atribuită dezvoltarea acestuia începând cu secolul al XII -lea. Porturile italiene, care înainte
făceau comerț mai ales cu Bizanțul și Alexandria, și -au văzut traficul sporit o dată cu crearea
așezărilor cruciate: prin intermediul lor, acestea importă din ce în ce mai mult, la sfârșitul
secolului al XII -lea, provizii (din Cipru, Sicilia sau chiar din locuri mai îndepărtate),
echipamente (arme din Europa, lemn din Li ban și Cilicia), postav din Champagne sau din
Flandra. Statele latine exportă în schimb zahărul, uleiul și săpunul din Tyr, produsele unei
industrii locale a cărei tehnică italienii și -o vor însuși apoi (meșteșugurile mătăsii și sticlei),
produsele de lux din Siria interioară: brocarturile din Bagdad, postavurile Damascului,
bumbacurile ușoare din Moșul (museline)… și mirodeniile din Extremul Orient. Dar acestea
tranzitează mai degrabă prin Alexandria (transportul pe Marea Roșie este mai puțin costisitor
decât pe drumurile caravanelor care duc către Damasc, Alep și porturile latine), prin
Constantinopol și, în secolul al XIII -lea, prin Trapezunt sau Lajazzo după ce au străbătut Asia
interioară unificată sub stăpânirea mongolă.
Cruciadele nu au deschis come rțului creștin drumurile Asiei: Veneția era deja implantată
în Imperiul Bizantin la sfârșitul veacului al XI -lea; orașele italiene nu au favorizat, din rațiuni
comerciale, declanșarea cruciadelor; în schimb, acestea din urmă au stânjenit adesea relațiile l or
cu Egiptul. Dar existenta așezărilor cruciate și a unui flux constant de călători spre Țara Sfântă a
creat o arie de activitate fructuoasă: transportul pelerinilor sau al armatelor a dus la dezvoltarea
flotelor din Pisa, Genova sau Marsilia, aducând neg ustorilor venituri considerabile pe care le

puteau folosi pentru cumpărarea de produse din Orient. Așadar, cruciadele au sporit proporția
schimburilor dintre Occident și Siria care ocupau înainte un loc secundar în traficul
mediteranean. Totuși, cucerirea așezărilor creștine de către musulmani nu s -a repercutat asupra
comerțului dintre Orient și Occident; acesta s -a orientat către alte centre. Italienii și provensalii
nu făcuseră decât să exploateze traficul (de călători și de mărfuri) generat de cruciade ș i
pelerinaje, al căror număr crescuse în secolul al XIII -lea, în momentul în care dezvoltarea
economică a Occidentului permitea consacrarea unor resurse însemnate acestor călătorii
religioase și militare. Devenite, în veacul al XIII -lea, centre ale unui ad evărat „comerț al
cruciadelor", porturile siriene au atras, în plus, o parte din negoțul de tranzit, favorizat de
existența unor agenții de comerț scutite de impozite.19
Încă din secolul al XII -lea, orașele italiene, ale căror flote contribuiseră la cucerir ea
porturilor siriene, obținuseră în schimb anumite privilegii juridice și economice. Dar monarhia își
păstra prerogativele și izbutea uneori să restrângă aceste privilegii. De aceea, orașe precum
Genova și Veneția cedau aceste așezăminte drept fiefuri: as tfel, familiei Embraci i s -a încredințat
administrarea bunurilor comunei Genova de la Acra, Antiohia și Lattakie, păstrând cu titlu
definitiv senioria Gibelet din comitatul Tripoli. După 1187, ajutorul italienilor, al provensalilor
sau catalanilor devine i ndispensabil recuceririi orașelor de pe coastă; regalitatea slăbită a fost
silită să acorde o serie de privilegii care făceau din vechile agenții comerciale adevărate colonii
independente. Scutite de impozite în întreg regatul, comunitățile privilegiate de țin în porturile
mari câte un cartier închis, înconjurat de ziduri, care dispune de propria biserică, precum și de
băi, antrepozite (fonda, fondaco), moară, măcelărie etc., și exercită în acest domeniu puterea
judecătorească si polițienească. Pentru a controla aceste așezări, comunele -mamă au creat o
administrație centrală pentru „toată Siria" (consuli generali ai Genovei și Pisei, băile al
venețienilor) și au transferat acolo conflictele care îi opuneau în restul Mediteranei.
Luptele dintre comune în secolul al XIII -lea, care degenerează în răscoale, apoi în
războaie, sunt un semn al acelor timpuri; interesele economice prevalează asupra necesităților
apărării, condițiile de supraviețuire a așezărilor cruciate sunt neglijate. Idealul cruciad ei a
dispăr ut din Țara Sfântă.

19 Iibidem, p 71 -72.

Consecințe le Cruciadelor
Putem afirma că aceste cruciade au fost acte de agresiune creștină cel puțin în aceeași
măsură în care au fost războaie de apărare. Este adevarat ca islamul a declanșat și el un val
neprovocat de invazii și e xpansiune în secolul al VII -lea, dar vigoarea acestei agresiuni se
diminuase de mult. Prima cruciadă nu a fost întreprinsă ca reacție la o amenințare copleșitoare și
iminentă, nici nu a reprezentat consecința imediată a unei pierderi catastrofale. Ierusali mul,
obiectivul declarat al cruciadei, fusese cucerit de musulmani cu aproximativ patru secole mai
devreme. Acuzațiile de abuzuri generalizate ori sistematice săvârșite de conducătorii islamici ai
Levantului împotriva supușilor sau pelerinilor creștini par , la rândul lor, să fie prea puțin
întemeiate . După succesul aparent al primei cruciade și după crearea statelor cruciate, războiul
pentru Țara Sfântă a fost perpetuat prin cicluri ale violenței, răzbunării și recuceririlor, de -a
lungul carora atât creștin ii, cît și musulmanii au săvârșit acte de o brutalitate rar întâlnită .
De-a lungul a dou secole, diverse forțe au contribuit la alimentarea si impulsionarea
acestei dispute. Ele au variat de la ambițiile papilor de a impune primatul ecleziastic, rânduit d e
divinitate al Romei pâna la aspirațiile economice ale negustorilor italieni, de la noțiunile privind
obligația socială și legăturile de rudenie până la sentimentul nou apărut al datoriei cavalerești.
Conducătorii, creștini și musulmani, și -au dat seama că idealurile războiului sfânt pot fi
manipulate pentru a justifica programe de unificare și militarizare. În această privință, războaiele
cruciate se înscriu într -o paradigmă comună multor perioade din istoria umanității, încercarea de
a controla și a dir ecționa violența aparent in vederea binelui comun, dar adesea în slujba
intereselor elitelor de la putere.
Totuși, în cazul cruciadelor latine și a jihadului islamic acest război era marcat de o
dimensiune religioasă convingătoare. Aceasta a însemnat că m ulți dintre cei implicați în lupta
pentru dominația Țării Sfinte credeau în mod sincer că actiunile lor erau asociate cu preocupăari
spirituale. Papi precum Urban al II -lea sau Inocențiu al III -lea au propovăduit cruciadele pentru
a-și impune autoritatea, dar au făcut acest lucru în speranța de a -i ajuta pe creștini să găsească o
cale spre mântuire. Cruciații venețieni au fost mânați și de profiturile lumești, dar ei par a fi fost
animați de o dorință sinceră de a obține o recompensă spirituală. Chiar și un conducător de oști
dornic de putere precum Saladin, a trăit un sentiment de devotament pios tot mai arzător față de
cucerirea și apărarea Ierusalimului . Desigur, nu toți cruciații, coloniști franci și războinici

musulmani au simțit aceste imbolduri religi oase în egală masură, dar pulsul omniprezent și
permanent al credinței a fremătat pe tot parcursul bătăliei pentru Levant ce a durat doua secole.
Acest element devoțional a investit războaiele respective cu un caracter distinct, inspirând
remarcabile dove zi de rezistență, curaj și intoleranță. De asemenea, el explică cum zeci de de mii
de creștini și musulmani au continuat să participe la acest conflict prelungit timp de atâtea
decenii . Entuziasmul islamului din Orientul Apropiat este mai ușor de înteles. Jihadul era mai
degrabă o obligație devoțională decât o formă de penitență, iar generații întregi de musulmani se
puteau inspira dintr -o succesiune permanentă de victorii ale Zangizilor, Aiubizilor și
mamelucilor. Atracția îndelungată exercitată de cruciad e asupra Europei Occidentale este mai
uimitoare pe fondul unei succesiuni nesfârșite de înfrângeri deprimante și redirecționării
războaielor sfinte către noi teatre de conflict. Înseși recrutările continue pe parcursul secolelor
XII – XIII și ulterior, ilu strează atracția seducătoare exercitată de îmbrățișarea cauzei crucii și de
curățirea sufletului de păcate. După 1095, crețtinii latini au acceptat din toată inima ideea
conform căreia cruciada constituia o formă de devoțiune permisă și eficace. În rândul
contemporanilor medievali nu s -a manifestat nici o umbră de îngrijorare legată de asocierea
dintre violență și religie. Chiar și atunci cand criticile la adresa mișcării cruciate au început să se
ivească, semnele de întrebare apărute se refereau la problem e precum recrutările și finanțările
inconstante, nu la principiul fundamental că Dumnezeu ar sprijini și ar oferi o răsplată pentru
războaiele purtate în numele său.
După cum am văzut mișcarea cruciată nu satisfăcea necesitățile statelor cruciate,
deoarec e această formă de război sfânt nu era menită să îndeplinească o astfel de funcție. În
schimb, la un nivel elementar, cruciadele erau concepute ca o formă voluntară și personală de
penitență. Participanții se puteau aștepta să urmărească un scop prestabili t, cucerirea unei ținte
sau apărarea unei regiuni. De asemenea, ei își puteau închipui că își fac datoria de a -l sluji pe
Dumnezeu, că le aduc alinare fraților lor creștini, că imită chiar patimile si suferința lui Iisus
Hristos . Și totuși, la baza impulsu lui cruciat a stat întotdeauna promisiunea mântuirii individuale,
garanția că padepsele cuvenite pentru păcatele mărturisite vor fi anulate prin săvârșirea unui
pelerinaj înarmat. În aceasta consta atractivitatea copleșitoare a unei cruciade, în capacitate a ei
de a șterge pata transgresiunii, de a oferi o cale de izbăvire de la condamnare. Un motiv în plus
pentru care în Evul Mediu sute de mii de latini au îmbrățișat cauza crucii.

Aura febrilă de religiozitate care învăluia majoritatea expedițiilor cruciat e le putea inspira
participanților o unitate a scopului si o hotărâre lipsită de precedent , făcându -i să realizeze fapte
de arme de neimaginat. Acest sentiment al susținerii divine și devotațiunii spirituale a ajutat
trupele lui Ludovic al IX -lea să suprav iețuiască bătăliei de la Mansura, le -a permis participanților
celei de a treia cruciadă să îndure necruțătorul asediu al Acrei și i -a determinat pe franci să riște o
anihilare completă atunci câand au mărsăluit către Ierusalim in 1099. Pătrunși de entuzias m,
cruciații puteau învinge în pofida unor circumstanțe extrem de nefavorabile, dar această pasiune
înverșunată se putea dovedi și imposibil de controlat. Armatele cruciate erau alcătuite din mii de
indivizi fiecare intenționând în cele din urmă să își cr oiască propriul său drum spre mântuire.
Prin urmare, ele nu puteau fi conduse sau administrate în același mod ca alte forțe militare mai
convenționale. Raymond de Toul ouse a descoperit acest lucru pe propria piele la Maarrat și la
Arqa, în timpul primei cr uciade. La fel a pățit si Richard Inimă -de-leu când s -a retras de doua ori
de lângă Ierusalim. Se poate argumenta că nici un rege sau comandant creștin nu a învățat cu
adevărat cum să strunească forța furtunii cruciate.
În secolul al XIII -lea, papi precum Inocențiu al III -lea s -au străduit să controleze
cruciadele prin intermediul unor reglementări sporite și al instituționalizării eficiente ale
războiului sfânt. Ei s -au confruntat cu problema opusă, cum să potolească fervoarea fără a stinge
focul care ins ufla putere acestor campanii sfinte.
Amenințările din partea francilor, atât reale cât și imaginare, au oferit lumii musulmane
un inamic împotriva căruia să se ralieze și împotriva căruia să lupte. Astfel, Nur -al-Din și
Saladin au putut învia idealul jih adului. Totodată, acest fapt le – permis să impună un anumit
nivel de unitate in Islamul din Orientul Apropiat și Mijlociu care, deși încă imperfect, depașea cu
mult orice alte realizări cu urmaseră dupa prima perioadă a expansiunii muslmane. Procesul a
culminat în contextul pericolului suplimentar și amenințător reprezentat de mongoli, când
mamelucii au făurit un stat unitar, sub conducerea lui Baibars și a lui Qualawun.
Totuși, în pofida tuturor contactelor dintre musulmani si latini care au avut loc în a ceastă
perioadă, atitudinea Islamului fată de creștinătatea occidentală nu s -a modificat radical. Vechile
prejudecăți s -au menținut, printre care și unele concepții greșite legate de venerarea lui Iisus
Hristos și Dumnezeu, considerată un indiciu de polite ism, precum și antipatia profundă față de
folosirea imaginilor religioase figurative, interzise în Islam, și acuzașiile de devieri nefondate de

devieri sexuale la adresa francilor. Se pare că înțelegerea nu a dat multe rezultate sub aspectul
înțelegerii și al toleranței. Totuși, în egală măsură, inițierea cruciadelor nu a determinat o
deteriorare generală a relațiilor musulmanilor cu creștinii autohtoni.
Concluzii
Paralelismul cruciat a jucat un rol aparte în modelarea lumii moderne, unul care, în
perioada recentă, a fost cel mai adesea înțeles greșit. Manipularea istoriei și a amintirii războiului
pentru pentru Țara Sfântă a început odată cu romantismul secolului al XIX -lea și cu triumful
colonial occidental. A fost o perpetuată de propagandă polit ică și de invectiva ideologică din
lumea muslmană. Rezonanțele politice, culturale și spirituale ale cruciadelor sunt rezultattul unor
fiziuni fanteziste asupra trecutului, nu pe realitățile medievale ale violențelor reciproce, ale
diplomației și comerțulu i, ale dușmăniilor și alianțelor ce au stat la baza cruciadelor.
Desigur, umanitatea a manifestat întotdeauna o înclinație pentru reprezentarea parțial
falsă a istoriei. În ultimele trei decenii, s -a impus un discurs eronat care sugerează că cruciadele
au avut un rol esențial în relația dintre Ismal și Occident, deoarece au dat naștere unui sentiment
profund de antipatie reciprocă, făcând ca aceste doua culturi să fie angrenate într -un război
distructiv și perpetuu. Această idee a contribuit la a cultiva o acceptare foarte răspândită a
inevitabilității unei ciocniri a celor doua civilizații. Întunecate și violente, cruciadele nu au lăsat
totuși urme permanente asupra societății creștine occidentale sau a celei muslmane. În realitate,
războiul pentru Țara Sf ântă era aproape uitat la sfârșitul Evului Mediu și a fost reînviat doar după
câteva secole.
Poate că într -adevăr cruciadele ne învață ceva despre lumea noastră. În cea mai mare
parte, lecțiile lor sunt identice cu cele oferite de alte perioade ale istori ei umanității. Aceste
războaie evidențiază capacitatea credinței și a ideologiei de a inspira mișcări fervente ale maselor
și de a declanșa conflicte violente. Ele confirmă capacitatea intereselor comerciale de a transcede
barierele conflictelor și ele ilu strează cât de ușor pot fi manipulate suspiciunea și ura față de
celălalt. Dar, ideea că lupta pentru dominația asupra Țării Sfinte, purtată cu secole în urmă,
influențează sau ar trebui să influențeze cumva lumea modernă este greșită. Realitatea acestor
războaie medievale trebuie explorată și înțeleasă pentru a domoli forțele propagandei și pentru a

contracara incitările la ostilități. Cruciadele trebuie plasate însă acolo unde îsi au cu adevărat
locul, în trecut.