Universitatea ,,Titu Maiorescu Bucure ș ti [624514]

​ ​ Universitatea ​ ​ ,,Titu ​ ​ Maiorescu” ​ ​ Bucure ș ti

Conceptul ​ ​ de ​ ​ securitate

Cengizler ​ ​ Teona ​ ​ Melihat
RISE ​ ​ Anul ​ ​ III

CUPRINS

I. ​ ​ Conceptul ​ ​ de ​ ​ securitate
1. ​ ​ No ț iune ​ ​ generală
2. ​ ​ Apari ț ia ​ ​ ș i ​ ​ evolu ț ia ​ ​ conceptului ​ ​ de ​ ​ securitate
3. ​ ​ Teoria ​ ​ realismului. ​ ​ Teoria ​ ​ idealismului
4. ​ ​ Dimensiunea ​ ​ nonmilitară ​ ​ a ​ ​ conceptului ​ ​ de ​ ​ securitate
5. ​ ​ Raportul ​ ​ securitate- ​ ​ insecuritate
6. ​ ​​ Legătura ​ ​ conceptuală ​ ​ dintre ​ ​ pace ​ ​ ș i ​ ​ securitate
​ ​​ ​​ ​​ ​ BIBLIOGRAFIE

1. ​ ​ No ț iunea ​ ​ generală

Într-o lume a incertitudinii ș i posibilelor pericole, dorin ț a de securitate devine o
preocupare centrală a gândirii ș i a ac ț iunii politice. Împotriva for ț elor amenin ț ătoare de
imprevizibilitate, transformare rapidă ș i complexitate, pare să canalizeze o dorin ț ă difuză pentru
o ​ ​ mai ​ ​ mare ​ ​ încredere, ​ ​ stabilitate ​ ​ ș i ​ ​ tangibilitate.
Conceptul de securitate și elementele sale componente au suferit de-a lungul timpului
modificări esențiale, cași atitudinea statelor față demodalitățile de transpunere a acestuia în
viață, în raport cu schimbările care au loc pe plan international.
Noțiunea de securitate provine din latinescul ​ securitas – securitatis și esteprezentată în
unele dicționare ca fiind: “faptul de a fi laadăpost de orice pericol, sentimentul pe care îldă
cuiva absența oricărui pericol”, “acea stare de fapt care pune laadăpost de orice pericol extern și
intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate și care
asigură existența, independența suveranitatea, integritatea teritorială a statului și respectarea
intereselor ​ ​ sale ​ ​ fundamentale”. 1
Securitatea poate fidefinită ca “o stare ce trebuie realizată pentru ca opersoană, un grup
de persoane, un stat sau un grup de state săpoată acționa neîngrădit pentru promovarea
intereselor proprii, încondițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și
recunoscute pe plan internațional”.
Securitatea maiînseamnă, conform unei publicații elvețiene, “liniște, sentimentul de a fi
în afara pericolelor, de a fi protejat, independență”. Potrivit unui studiu al ONU, “există
securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice
sau constrângeri economice este nulșică ele pot, dinaceastă cauză, să-și urmeze liber
dezvoltarea”.
În opinia lui Heinz Wetschera, “în termeni generali, prin securitate seînțelege relativa
absență aamenințării. Înrelațiile internaționale, securitatea poate fiidentificată cu relativa
absență a conflictului armat, a războiului”.
În Glosarul NATO de termeni șidefiniții, securitate înseamnă: “1. Stare realizată atunci
când informațiile, materialul, personalul, activitățile șiinstalațiile sunt protejate contra
spionajului, sabotajului, subversiunii, și terorismului, câtși contra pierderilor șidivulgărilor
1 ​ ​ Teodor ​ ​ Repciuc, ​ ​​ Conceptele ​ ​ Securită ț ii ​ , ​ ​ AXIOMA ​ ​ PRINT, ​ ​ 2008, ​ ​ p. ​ ​ 5

neautorizate. 2. Ansamblu demăsuri necesare stabilirii unei stări de securitate. 3. Organism
responsabil pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate”.
Un concept filozofic curezonanță în problematica securității este acela de “stare de
securitate/insecuritate a unei socioor ganizări”. Securitatea socioor ganizării sporește când ea
devine aptă săsoluționeze mai eficace, darși mai eficient (cu costuri mai mici) problemele cu
care seconfruntă; ea nu esteafectată când procesele organizante sunt dominante în raport cu cele
dezorganizante și le poate controla. Insecuritatea socioor ganizărilor decurge din procese
dezor ganizante, în anumite condiții. 2

2. ​ ​ Apari ț ia ​ ​ ș i ​ ​ evolu ț ia ​ ​ conceptului ​ ​ de ​ ​ securitate

Din perspectivă istorică, acest concept este de dată relativ recentă, fiind promovat mai
ales de teoreticienii rela ț iilor interna ț ionale. Teoria rela ț iilor interna ț ionale este însă ș i o disciplină
recentă, ​ ​ apărută ​ ​ la ​ ​ începutul ​ ​ secolului ​ ​ al ​ ​ XX-lea.
“Dreptul puterii versus puterea dreptului a fost principala cale de în ț elegere a securită ț ii
în abordarea tradi ț ională . În acest mod, securitatea a fost tratată ca un produs important, dar
secundar ș i a fost în ț eleasă ca un derivat al puterii sau al păcii, condi ț ie în care a fost incorporată
în studiile strategice (în viziunea realistă) sau studiile de pace (în viziunea idealistă), domenii în
care a func ț ionat în cea mai mare parte a secolului al XX-lea. O scurtă perioadă, după 1920, este
dominată de viziunea idealistă a dreptului interna ț ional. Liga Na ț iunilor a întruchipat o atare
perspectivă. După 1945, se impune viziunea realistă a echilibrului de putere. Consiliul de
Securitate al ONU este o expresie a acestei situa ț ii. La sfâr ș itul anilor ‘70, cre ș terea integrării
economice, extinderea comer ț ului interna ț ional ș i deschiderea Est-Vest au atenuat diferen ț ele
dintre ș coala realistă ș i cea idealistă, prin apari ț ia teoriei interdependen ț ei, în cadrul ș colii
liberale. Ideea că democra ț iile nu poartă război între ele, în timp ce extinderea comer ț ului
interna ț ional ​ ​ diminuează ​ ​ sursele ​ ​ de ​ ​ conflict ​ ​ s-a ​ ​ bucurat ​ ​ de ​ ​ apreciere.
Totu ș i, spre sfâr ș itul Războiului Rece, pornind de la constatarea că a fi puternic nu este ș i
suficient pentru a te bucura de securitate ș i că stabilirea pe cale juridică a unui sistem de pace la
nivel interna ț ional nu înseamnă, în mod automat, instituirea unei stări de securitate, după cum
nici cre ș terea interdepe nden ț ei, extinderea organiza ț iilor interna ț ionale sau globalizarea nu
generează mai multă stabilitate ș i securitate, poate chiar dimpotrivă, s-a impus necesitatea
redefinirii ​ ​ ș i ​ ​ transformări i ​ ​ securită ț ii ​ ​ într-un ​ ​ domeniu ​ ​ de ​ ​ studiu ​ ​ invidual”. 3
Începutul anilor ‘50 marchează un moment important în evolu ț ia conceptului de
securitate, odată cu apari ț ia “dilemei securită ț ii”. Promovat de către John Hertz, acest concept are
la bază următoarea abordare: încercările unui stat de a- ș i asigura securitatea cresc nivelul de
insecuritate al altor state, pentru că fiecare consideră că propriile măsuri au caracter defensiv, iar
2 ​ ​​ Ibidem ​ , ​ ​ p. ​ ​ 6
3 ​ ​ Adrian ​ ​ Alexe, ​ ​​ Sfâr ș itul ​ ​ lumii ​ ​ libere ​ , ​ ​ ​ Aldo ​ ​ Press, ​ ​ 2009, ​ ​ p. ​ ​ 29-30

măsurile luate de ceilal ț i au un poten ț ial de amenin ț are. Literatura de specialitate consideră că
abordarea lui Hertz nu s-a impus printre cercetările din timpul Războiului Rece, pentru că
acestea ​ ​ au ​ ​ avut ​ ​ ca ​ ​ principală ​ ​ preocupare ​ ​ dinamica ​ ​ ac ț iune-reac ț iune ​ ​ între ​ ​ puteri. 4
Constanta analizelor de specilaitate întreprinse pe durata Războiului Rece a fost însă
ambiguitatea conceptului (Arnold Wolfers) ș i lipsa unei dezvoltări conceptuale coerente a
no ț iunii de “securitate” (Barry Buzan): “Majoritatea autorilor în domeniu consideră că
securitatea este un concept contestat. Există un consens în ceea ce prive ș te exten ț a sentimentului
de siguran ț ă fa ț ă de amenin ț ări la adresa unori valori fundamentale (atât pentru indivizi, cât ș i
pentru grupuri), dar ș i un dezacord major în privin ț a cui ar trebui să i se acorde o aten ț ie
prioritară: securită ț ii individuale, na ț ionale sau interna ț ionale. Lucrările de specialitate apărute în
perioada Războiului Rece au avut ca subiect dominant ideea de securitate na ț ională, definită cu
precădere ​ ​ din ​ ​ perspectivă ​ ​ militară”. 5

​ ​​ 3. ​ ​ Teoria ​ ​ realismului. ​ ​ Teoria ​ ​ idealismului

De-a lungul secolului al XX-lea, securitatea a fost abordată prin intermediul adouă
perspective ​ ​ dominante:
– ​ teoria realismului ​ , pentru care relațiile internaționale pot fiînțelese prin descifrarea
modului în care puterea este distribuită între state. Relațiile internaționale sunt un domeniu al
necesității (statele trebuie săobțină putere, pentru asupraviețui într-un mediu competitiv) și al
continuității în timp. În cadrul școlii realiste, accentul este pus pe conceptul de putere și pe
derivatele ei: politica de putere și echilibrul de putere.
Autorii care reprezintă curentul realist sunt: Raymond Aron, Edward Hallett Carr, Robert
Gilpin, John Hertz, George Kennan, Henry Kissinger, Stephen Krasner, Hans Morgenthau Susan
Strage, ​ ​ Kenneth ​ ​ Waltz.
– ​ teoria idealismului ​ , pentru care războiul este considerat oamenințare majoră, derivată
din problema securității naționale, iar eliminarea războiului și instaurarea păcii conduc la
eliminarea problemei de pe agenda internațională. Reprezentanții școlii idealiste sunt: Norman
Angell, Charles Beitz, Michael Doyle, Francis Fukuyama, David Held, John Hobson, Stanley
Hoffmann, ​ ​ Richard ​ ​ Rosecrance, ​ ​ Woodrow ​ ​ Wilson, ​ ​ Alfred ​ ​ Zimmern.
Ambele teorii s-au dovedit a avea capacități limitate în a stabili ce este constant și ce se
schimbă înviața internațională și a studiilor de securitate. Noile circumstanțe internaționale
reclamă noi reguli în domeniul securității. Redefinirea regulilor privind securitatea internațională
după prăbușirea ordinii bipolare ridică problema existenței unui model de securitate rezonabil și
acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii, atât la nivel practic, câtși la nivel teoretic. Conceptul
4 ​ ​​ Ibidem ​ , ​ ​ p. ​ ​ 30
5 ​ ​ Nicolae ​ ​ Uscoi, ​ ​​ Securitatea ​ ​ Na ț ională ​ ​ în ​ ​ epoca ​ ​ “post-Război ​ ​ Rece”

de securitate a cunoscut o transformare radicală în ultimele decenii, înconsecință, noile sale
dimensiuni și semnificații se impun a fi dezbătute.
Abordarea tradiționalistă plasa securitatea, pe de o parte, ca un derivat al puterii, rezultat
din puterea exercitată de un stat pentru a impune jocul pe scena relațiilor internaționale (Școala
Realistă deRelații Internaționale, dezvoltată de E. Carr și H. Morgenthau) și, pe dealtă parte, ca
o consecință a păcii (Școala idealistă, creată la începutul sec. XX în jurul Ligii Națiunilor).
Eșecul definiției tradiționale asecurității devine evident odată cu lucrarea, din 1993,
“People, State and Fear”, a lui Barry Buzan, întemeietorul Școlii de la Copenhaga. Marcând
deficiențele conceptului, Buzan remarcă ambiguitatea lui,căci a vedea securitatea fie ca un
produs al puterii, fie ca unul alpăcii nurealizează o clarificare deplină, luând în considerare
criticile reciproce ale susținătorilor celor două definiții. 6
Potrivit profesorului Aurel Băloi, ​ „începutul anilor 1990 coincide cu afirmarea mai multor
școli de gândire cu privire la conceptul de securitate, care vin din domeniul rela ț iilor
interna ț ionale, al doctrinelor politice sau al teoriilor organiza ț ionale ș i culturale. Se observă că se
folosesc mecanismele metodologice ș i de definire conceptuală din domenii din ce în ce mai
variate, ​ ​ mergându-se ​ ​ către ​ ​ o ​ ​ cunoa ș tere ​ ​ pluri-paradigmatică ​ ​ a ​ ​ securită ț ii”.
A ș a cum am men ț ionat, evolu ț ia conceptului de securitate a fost dominată de două mari
curente tradi ț ionale, realismul ș i idealismul. Antagonismul fundamental al celor două viziuni
asupra securită ț ii: ca derivat al păcii (idealism) sau ca derivat al puterii (realism), pare a fi fost
depă ș it la nivel teoretic. Se vorbe ș te tot mai des depre convergen ț a curentelor teoretice în
efortul de redefinire a securită ț ii după încheierea Războiului Rece, în sensul orientării spre ceea
ce literatura de specialitate nume ș te institu ț ionalism interna ț ional: “Nevoia de instiu ț ii a fost,
astfel, sus ț inută de ambele orientări teoretice. Cert este (…) că asistăm, la sfâr ș itul secolului al
XX-lea, ​ ​ la ​ ​ convergen ț a ​ ​ principalelor ​ ​ orientări ​ ​ ale ​ ​ rela ț iilor ​ ​ interna ț ionale”. 7
În zilele noastre, noțiunea de securitate a devenit o permanență în analizele, cercetările,
documentele sau dezbaterile la care participă oficiali, lideri, conducători de instituții, organizații
guvernamentale sau neguvernamentale, reprezentanți ai mediilor academice ori mass-media și al
căror subiect este interesul național. Conform DEX, securitatea înseamnă ,,faptul de a fi la
adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui
pericol; securitatea colectivă este acea stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea, pe cale de
tratat, ​ ​ a ​ ​ unor ​ ​ măsuri ​ ​ de ​ ​ apărare ​ ​ comună ​ ​ împotriva ​ ​ unei ​ ​ agresiuni”.
Din punct de vedere neorealist securitatea, ca și concept, pornește de la ideea că aceasta
reprezintă aspectul primordial care le garantează pe toate celelalte, bazându-se, în esență, pe
latura militară și este definită ca „abilitatea de a face politică externă și de a menține relații de
independență cu alte puteri, care depinde, în ultimă instanță, de capacitatea de a forma și
comanda ​ ​ armate”.

6 ​ ​ Florentina ​ ​ Funieru, ​ ​​ Societate ​ ​ ș i ​ ​ securitate, ​ ​​„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXII, nr. 1–2,
2011, ​ ​ p. ​ ​ 170–184
7 ​ ​ Adrian ​ ​ Alexe, ​ ​​ Sfâr ș itul ​ ​ lumii ​ ​ libere ​ , ​ ​ ​ Aldo ​ ​ Press, ​ ​ 2009, ​ ​ p. ​ ​ 33

4. ​ ​ Dimensiunea ​ ​ nonmilitară ​ ​ a ​ ​ conceptului ​ ​ de ​ ​ securitate

Mult timp, conceptul de securitate a fost analizat exclusiv din perspectiva dimensiunii
militare, însă, analizele lui Barry Buzan au inițiat un proces de extindere a cercetărilor asupra
acestui concept prin înglobarea unor noi genuri de securitate (economic, politic, societal, militar,
de mediu). Astfel, Securitatea a început să fie privită de către unii specialiști ca fiind: ,,un produs
al capacităților politice, militare, economice, societale și culturale pe care statele, societățile și
grupurile le angajează în scopul menținerii identității și integrității lor; o funcție de conservare a
societăților, o tendință de prezervare a identității și a integrității într-un mediu intern și
internațional, ​ ​ caracterizat ​ ​ ca ​ ​ anarhic”.
S-a prefigurat, în modul acesta, o înlocuire de paradigmă, confirmată mai târziu prin
evenimentele de la 11 septembrie 2001, în care securitatea nu mai constituie întru totul o
chestiune militară, iar cercetările au ca prioritate tocmai această tendință de demilitarizare a
culturii de securitate. Nu mai există o amenințare exclusiv militară a statelor, ele fiind, în același
timp, supuse unor riscuri de natură politică, economică, culturală, ecologică. Până nu de mult
atributul statului, cultura de securitate este asimilată acum de către societatea civilă și de toate
organizațiile și instituțiile publice sau private pentru care interesul public a devenit comun. Noua
agendă de securitate se profilează ca un ,,registru de urgențe publice al celor mai presante
probleme politice militare, economice, societale, ecologice. Imaginea care se asociază, la prima
vedere, cu noua înțelegere a securității este cea a turnului de veghe, a patrulei și a ambulanței.
Securitatea ​ ​ identifică, ​ ​ previne ​ ​ și ​ ​ tratează ​ ​ cazurile ​ ​ grave”.
În acest context, putem evidenția și alocuțiunea președintelui SUA, Barack Obama,
susținută la seminarul internațional “Securitatea națională într-o eră a revoltelor naționale și
politice”, ce s-a desfășurat în cadrul Galilee International Management Institute (Institutul
internațional de management „Galilee”): ,,Nu putem continua să ne bazăm numai pe militarii
noștrii pentru a atinge obiectivele de securitate națională pe care le-am stabilit. Este nevoie de o
forță de securitate națională civilă care să fie la fel de dotată, de puternică și tot atât de bine
finanțată”.
În ceea ce privește definirea mediului de securitate literatura de specialitate ne oferă mai
multe definiții. Dicționarul Explicativ al Limbii Române îl prezintă ca fiind ,,natura
înconjurătoare, ​ ​ alcătuită ​ ​ din ​ ​ totalitatea ​ ​ factorilor ​ ​ externi ​ ​ în ​ ​ care ​ ​ se ​ ​ află ​ ​ ființele ​ ​ și ​ ​ lucrurile”.
Unii specialiști militari apreciază mediul de securitate drept ,,un concept relațional, ce
presupune o adaptare și o ajustare permanentă a unui set de parametri interni (economico-sociali,
politici, militari, juridici, culturali și morali) la condițiile mediului internațional, un proces cu o
dinamică fluidă, orientat spre prezervarea spațiului, idealurilor și valorilor comune și, totodată,
punerea ​ ​ acestor ​ ​ elemente ​ ​ într- ​ ​ un ​ ​ echilibru ​ ​ stabil, ​ ​ neafectat ​ ​ de ​ ​ factori ​ ​ de ​ ​ risc ​ ​ sau ​ ​ de ​ ​ amenințări”.

În același timp, realiștii susțin teoria conform căreia nu starea de securitate caracterizează
mediul internațional ci aceea de insecuritate, iar pentru a obține securitatea este nevoie ca liderii
să se concentreze asupra managementului insecurității. ,,Managementul insecurității cu
mijloacele ​ ​ puterii ​ ​ înseamnă ​ ​ deci ​ ​ securitate.”
Inexistența unei viziuni comune, globale, asupra conceptului de securitate și lipsa unei
acceptări unanime privind mijloacele de obținere a securității creează mari dificultăți în
abordarea unitară a multiplelor amenințări la adresa umanității. Acest aspect determină o
abordare diferită a conceptului de securitate în funcție de interesle statelor și de percepția pe care
o ​ ​ au ​ ​ vizavi ​ ​ de ​ ​ amenințările ​ ​ existente ​ ​ sau ​ ​ chiar ​ ​ preconizate.

5. ​ ​ Raportul ​ ​ securitate- ​ ​ insecuritate

Insecuritatea este conceptul corelativ al securită ț ii. Spre deosebire de securitate însă,
insecuritatea nu apare ca proiect filosofic, ca ș coală de gândire sau ca fic ț iune politico-juridică, ci
ca realitatea asociată tuturor perioadelor istorice. Insecuritatea este, în fapt, o constantă istorică,
având o evolu ț ie ne-liniar ă, date fiind intensitatea ș i amploarea ei, diferite de la o etapă istorică la
alta.
Ș coala realistă a rela ț iilor interna ț ionale consideră că “… starea naturală a sistemului
interna ț ional nu este starea de securitate, ci starea de insecuritate. (…) în studiile strategice,
insecuritatea e definită în primul rând ca ​ a fi vulnerabil la utilizarea deliberată a for ț ei de către
al ț ii ​ . De aceea, ob ț inerea securită ț ii trebuie în ț eleasă, în orizontul ș colii realiste, mai degrabă ca
managementul insecurită ț ii ​ , decât ca eliminarea acesteia. Un control optim al insecurită ț ii
asigură o stabilitate relativă a sistemului i ​ nterna ț ional, stabilitate definită de teoria echilibrului
de ​ ​ putere ​ ​​ (balance ​ ​ of ​ ​ power ​ ).
Insecurită ț ii, ca realitate a vie ț ii umane, societă ț ile îi opun conceptul de securitate,
care ​ ​ apare ​ ​ ca ​ ​ o ​ ​ contrapondere ​ ​ construită ​ ​ moral, ​ ​ filosofic, ​ ​ politic, ​ ​ militar, ​ ​ juridic ​ ​ etc.
În acord cu ș coala realistă, putem considera că insecuritatea, ca fenomen, este
inerentă societă ț ii umane , atât la nivelul individului, cât ș i la nivelul comunitar (na ț ional sau
interna ț ional). Indiferent de mijloacele utilizate de state sau de organiza ț ii interna ț ionale,
insecuritatea nu poate fi eradicată sau, cu alte cuvinte, securitatea indivizilor sau a
comunită ț ilor ​ ​ nu ​ ​ poate ​ ​ fi ​ ​ absolută.
Dacă securitatea este asociată stării de normalitate, insecuritatea se asociază, cu
starea de criză. De altfel, insecuritatea se manifestă prin apari ț ia unei varietă ț i de crize,
diferite ​ ​ atât ​ ​ prin ​ ​ natură, ​ ​ cât ​ ​ ș i ​ ​ prin ​ ​ intensitatea ​ ​ lor.
În literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că, în principal, în functie de
domeniul în care apar, crizele pot fi politice, economice, sociale, informa ț ionale, culturale,
financiare, etnice, religoase, militare. Dintr-o altă perspectivă, crizele care afectează
securitatea ​ ​ s-ar ​ ​ putea ​ ​ împăr ț i ​ ​ în ​ ​ crize ​ ​ de ​ ​ sistem, ​ ​ crize ​ ​ de ​ ​ proces ​ ​ ș i ​ ​ crize ​ ​ induse.
Prin urmare, starea de criză reprezintă forma principală de manifestare a
insecurită ț ii.

Dintr-o perspectivă interna ț ională, “crizele reprezintă etape sau momente extrem de
dificile ale raporturilor politice, economice, sociale ș i chiar culturale ș i apar ca urmare a unor
mari acumulări de tensiuni, a unor disfunc ț ionalită ț i, adesea cronice, pe fondul deteriorării
situa ț iei generale sau în intervalele care marchează trecerea de la ordinea existentă,
considerată a fi perimată, restrictivă, nefunc ț ională, depă ș ită, la o nouă ordine mondială.
Desigur, nu toată lumea este de acord cu o astfel de trecere, pentru că nu toată lumea are
aceea ș i percep ț ie ș i acelea ș i interese, iar această stare se caracterizează prin cre ș terea
spa ț iilor de confruntare în toate planurile – politice, economice, culturale, ideologice –
societatea ​ ​ omenească ​ ​ devenind ​ ​ astfel ​ ​ fragilă ​ ​ ș i ​ ​ extrem ​ ​ de ​ ​ vulnerabilă.
Statele, ca principale subiecte ale dreptului interna ț ional, poartă responsabilitatea
primară pentru asigurarea securită ț ii, atât interne, cât ș i interna ț ionale. Supuse unor critici
deosebit de dure din partea opiniei publice, statele reac ț ionează redefinindu- ș i strategiile de
securitate, întărind aparatul de ordine publică ș i siguran ț ă sau armatele na ț ionale. Pe de altă
parte, sub presiunea opiniei publice, statele sunt nevoite să men ț ină un echilibru delicat
între ​ ​ nevoia ​ ​ de ​ ​ securitate ​ ​ ș i ​ ​ respectarea ​ ​ drepturilor ​ ​ omului.
Ceea ce se poate pretinde statelor, atât pe plan intern, cât ș i pe plan interna ț ional,
este să utilizeze în mod cât mai eficient mijloacele de care dispun (politice, juridice, militare,
economice etc.) pentru diminuarea gradului de insecuritate sau pentru un grad de securitate
cât mai ridicat, fără a afecta, în acela ș i timp, drepturile ș i libertă ț ile civile ș i ordinea juridică
interna ț ională.
Prin urmare, între securitate ș i insecuritate putem identifica o rela ț ie dialectică, un
raport de intercondi ț ionare care poate fi exprimat la nivel abstract, matematic, drept un
raport de inversă propor ț ionalitate. Astfel, cu cât gradul de insecuritate este mai ridicat, cu
atât nivelul de securitate este mai scăzut ș i, cu cât nivelul de securitate este mai ridicat, cu
atât ​ ​ nivelul ​ ​ de ​ ​ insecuritate ​ ​ este ​ ​ mai ​ ​ redus. 8

​ ​ 6. ​ ​ Legătura ​ ​ conceptuală ​ ​ dintre ​ ​ pace ​ ​ ș i ​ ​ securitate

Termenii “pace” ș i “securitate” sunt folosi ț i de multe ori intr-o manieră pu ț in
diferen ț iată. În Carta Na ț iunilor Unite, de exemplu, sunt trata ț i împreună. Cu toate acestea,
în ț elesurile lor diferă: starea de pace desemnează lipsa unui conflict armat, pe când
securitatea ​ ​ se ​ ​ referă ​ ​ la ​ ​ lipsa ​ ​ amenin ț ărilor.
Pacea ș i securitat ea sunt concepte intercorelate. Concep ț ia cvasigenerală in literatura de
specialitate este ca discu ț iile despre pace sunt prea teoretice, prea pu ț in legate de
problematicile concrete ale guvernării. Astfel, abordarea “pace prin securitate”, potrivit
căreia pacea poate fi asigurată ca efect de agregare a securită ț ilor individuale ale statelor, în
condi ț iile în care fiecar e stat î ș i asigură propria securitate, pare perfect ra ț ională. În plus, de ș i
toate statele afirmă că doresc pacea, aceasta nu le împiedică să elaboreze politici ș i strategii
de ​ ​ securitate, ​ ​ care ​ ​ includ ​ ​ în ​ ​ multe ​ ​ cazuri ​ ​ investi ț ii ​ ​ în ​ ​ armament ​ ​ ș i ​ ​ politici ​ ​ de ​ ​ alian ț e.
Privită din această perspectivă, unii anali ș ti au definit securitatea ca fiind un instrument de
măsurare a absen ț ei amenin ț ărilor la adresa valorilor dobâ ndite, iar în sens subiectiv,
8 ​ ​​ Ibidem ​ , ​ ​ p. ​ ​ 41-42

securitatea măsoară absenta temerii ca asemenea valori vor fi atacate. Astfel, se asigură 9
perpetuarea ​ ​ existentei ​ ​ statului.
Coala idealistă abordează securitatea ca fiind o consecin ț a a păcii. „O pace durabila ar
asigura ​ ​ securitatea ​ ​ tuturor”.
La nivelul politicilor, discu ț ia despre securitate se centrează pe concepte ca 'securitate
na ț ională' sau în cel mai bun caz, 'securitate colectivă' a unui grup de state; în cazurile când
este totu ș i utilizat, 'securitate globală' se referă adesea tot la proiectarea for ț ei militare în
promovarea intereselor unor puteri majore în spa ț ii de interes strategic. Tehnologia, militară
sau civilă, nu mai constituie prin ea însă ș i un avantaj al anumitor state, ci devine o for ț ă mai
mult sau mai pu ț in neutră aflată la dispozi ț ia tuturor, inclusivi actorii non-statali.
Superioritatea tehnologiei nu mai asigură, ea singură, securitatea na ț ională a niciunui stat.
Politicile de securitate au adesea rolul psihologic de a demonstra preocuparea guvernului care
le realizează pentru protec ț ia propriilor cetă ț eni în fa ț ă unui mediu exterior aflat în afara
spa ț iului propriu de suveranitate, iar acele guverne care nu reu ș esc acest lucru riscă în cel mai
bun caz pierderea credibilită ț ii ș i legitimită ț ii politice, iar în cel mai rău caz chiar încetarea
existentei statului. Contractul social al existen ț ei statelor impune asigurarea în interiorul
acestuia a unui spa ț iu în care riscul individual sa fie păstrat intre limite minim acceptabile din
punct ​ ​ de ​ ​ vedere ​ ​ social, ​ ​ securitatea ​ ​ individului ​ ​ fiind ​ ​ mediata ​ ​ de ​ ​ guvernul ​ ​ sau.
Politicile de securitate sunt invariabil construite pe ipoteza scenariului cel mai pesimist,
pentru a asigura lini ș tea în cazul în care, totu ș i, un prezumtiv inamic ar ataca. Un stat
puternic înarmat este, din aceasta perspectiva, un stat care asigura lini ș tea cetă ț enilor
indiferent de modificările incontrolabile din mediul extern, atât în ipoteza 'pace' cat ș i în
ipoteza 'război'. Aceasta face ca în cele mai multe cazuri ca politicile de securitate cele mai
frecvente ​ ​ să ​ ​ fie ​ ​ fundamentate ​ ​ prin ​ ​ asigurarea ​ ​ unei ​ ​ forte ​ ​ militare ​ ​ cat ​ ​ mai ​ ​ puternice.
Politica de securitate este factorul care asigură men ț inerea riscului determinat extern în
limitele ​ ​ acceptabile ​ ​ social.
Numeroase analize au eviden ț iat faptul că centrarea guvernelor pe politici de securitate
are unele consecin ț e care nu fuseseră anticipate. Agregarea politicilor de securitate se
manifestă în dilemele securită ț ii, care relevă consecin ț e neinten ț ionate sau probleme de
decizie generate în unele cazuri de politicile individuale de securitate ale statelor. Lupa cum
s-a afirmat adesea, generalii sunt întotdeauna gata sa lupte războiul trecut. I acela ș i mod,
planificatorii ș i consilie rii pe probleme de securitate na ț ionala sunt adesea gata sa înve ț e din
gre ș elile trecutului, dar mult mai pu ț in adesea pregăti ț i sa anticipeze nevoile viitorului.
Create pentru a fi instrumentele specializate ale statelor pentru a evita incertitudinea în
domeniul securită ț ii, armatele sunt foarte eficiente în a stabili reguli ș i măsuri pentru purtarea
eficienta a luptei în situa ț ii clasice, sau mai exact spus în situa ț ii celor similare bătăliilor
trecute.
9 ​ ​​ Andrei ​ ​ Miroiu, ​ ​ Radu-Sebastian ​ ​ Ungureanu, ​ ​​ Manual ​ ​ de ​ ​ rela ț ii ​ ​ interna ț ionale ​ , ​ ​ Ia ș i, ​ ​ Polirom, ​ ​ 2006, ​ ​ p. ​ ​ 180

Dilema securită ț ii reflexive exprima realitatea faptului ca, în condi ț iile globalizării,
guvernele nu mai pot asigura men ț inerea riscului social la niveluri acceptabile. În termenii
analizei sistemice, reducerea entropiei sociale este însă posibilă numai global, interven ț ia în
sistem fiind înso ț ită de o posibilă scădere a entropiei în domenii în care aceasta ar fi fost
dezirabilă. Din acest punct de vedere, securitatea cetă ț eanului nu mai poate fi în mod eficient
mediată de guverne decât cu pre ț ul diminuării libertă ț ilor individuale. Riscul economic,
asumat ș i gestionat individual, este înso ț it de riscul comun care poate fi gestionat, în cazul în
care ​ ​ acesta ​ ​ este ​ ​ posibil, ​ ​ numai ​ ​ prin ​ ​ intermediul ​ ​ statului ​ ​ sau ​ ​ chiar ​ ​ al ​ ​ agen ț iilor ​ ​ suprastatale.
Strategii de după 11 septembrie par sa fie con ș tien ț i de faptul ca în era informa ț iei securitatea
depinde de controlul asupra re ț elelor. I aceasta logica, întrebarea legitima dacă este tehnic
posibil a controla ​ toate re ț elele ​ pare a fi fost lăsata la o parte Retorica terorismului, prin
dimensiunea sa de dezumanizare a celui denumit „terorist”, poate avea la rândul sau, drept
corolar, amplificarea fenomenului terorist ca atare, înlocuind „cursa înarmărilor” din epoca
Războiului Rece cu o „cursa a cruzimii” necesară pentru a men ț ine fenomenul în aten ț ia
masa-media.
Cu implica ț ii semnificative în noul mediu de securitate, în stabilitatea ș i securitatea
europeană ș i euroatlant ică, se înscriu ș i cele două procese de mare complexitate ș i amploare:
transformarea ș i extind erea NATO ș i a Uniunii Europene, două procese care vor continua să
provoace ​ ​ muta ț ii ​ ​ geopo litice ​ ​ ș i ​ ​ geostrategice ​ ​ semnificative ​ ​ ș i ​ ​ în ​ ​ alte ​ ​ regiuni ​ ​ ale ​ ​ globului.

BIBLIOGRAFIE

Teodor ​ ​ Repciuc, ​ ​​ Conceptele ​ ​ Securită ț ii ​ , ​ ​ AXIOMA ​ ​ PRINT, ​ ​ 2008

Adrian ​ ​ Alexe, ​ ​​ Sfâr ș itul ​ ​ lumii ​ ​ libere ​ , ​ ​ ​ Aldo ​ ​ Press, ​ ​ 2009

Nicolae ​ ​ Uscoi, ​ ​​ Securitatea ​ ​ Na ț ională ​ ​ în ​ ​ epoca ​ ​ “post-Război ​ ​ Rece”

Florentina ​ ​ Funieru, ​ ​​ Societate ​ ​ ș i ​ ​ securitate, ​ ​​„Revista Română de Sociologie”, 2011

Andrei ​ ​ Miroiu, ​ ​ Radu-Sebastian ​ ​ Ungureanu, ​ ​​ Manual ​ ​ de ​ ​ rela ț ii ​ ​ interna ț ionale ​ , ​ ​ Ia ș i, ​ ​ Polirom, ​ ​ 2006