Universitatea din Yale, Universitatea Lancaster, Universitatea din [622409]

ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOV EI

INSTITUTUL DE FILOZ OFIE, SOCIOLOGIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE

REVISTA

DE FILOZOFIE, S OCIOLOGIE

ȘI ȘTIINȚE POLITICE

Revistă științifică, fondată în 1953.
Apare din 1990.

1 (143)
2007

Chișinău 200 7

COLEGIUL DE REDACȚIE

REDACTOR – ȘEF
Ivan Rusandu , doctor în filosofie
REDACTOR – ȘEF ADJUNCT
Gheorghe Bobână , doctor habilitat în filosofie
SECRETAR RESPONSABIL DE REDACȚIE
Svetlana Ciumac , doctor în economie
COLEGIUL DE REDACȚIE
Alexandru Roșca , academician
Gheorghe Paladi , academician
Andrei Timuș , membru-corespondent
Olga Găgăuz , doctor în sociologie
Victor Mocanu , doctor în sociologie
Ana Pascaru , doctor în filosofi e
Pantelimon Varzari , doctor în filo sofie
Tedor Dima , membru- corespondent al Academiei Române
Arcadie Ursul , academician

Aprobată și recomandată pentru editare de către Consiliul Științific
al Institutului de Filoz ofie, Sociologie și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei

Autorii poartă întreaga responsabilitate pentru
conținutul științific al textelor.

© Institutul de Filo zofie, Sociologie și Științe Politice
al Academiei de Științe a Moldovei, 200 7

Redactor: Tamara Osmochescu

Procesare de text și machetare: Nicolae Bodean
Corector-operator: Tatiana Maimescu

~ 3 ~
CUPRINS
CONTENTS

ȘTIINȚE POLITICE
POLITICAL SCIENCE

pag.
Alexandru N. Roșca Puterea politică și ordinea socială: interacțiune și echilibru dinamic 5

Ion Rusandu,
Pantelimon Varzari Afirmarea și dezvoltarea elitei politice a tranziției moldovenești 11

Lilia Braga Политическая культура в конт ексте современного общества 22

Victor Juc Diversificarea teoriilor relațiilo r internaționale în anii 70 -90 ai sec. XX 37

Rodica Maistru Idealul social: conștiință utopică și realitate 43

FILOSOFIE
PHILOSOPHY

Lidia Troianowski Valori estetice: globalizare versus universalitate (I) 49

Silvia Șaptefrați Statutul valorii în postmodernism 57

Valeriu Capcelea Dimensiunea filozofică a categoriei „tradiție” și funcțiile ei sociale 63

SOCIOLOGIE
SOCIOLOGY

pag.
Svetlana Ciumac Tipuri ale economiei de piață în societatea contemporană 73

Angela Mocanu,
Victor Mocanu Opinia experților privind situația actuală din domeniul sănătății și
rezultatele reformei 82

COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE
RESEARCH COMMUNICATIONS

pag.
Alexe Rău Scrierea ca daseinogramă 87

Viorel Enea Considerațiuni privind unitatea și diversitatea
programelor partidelor politice 96

Laurențiu Turbatu Caracteristici ale statului de drept din sistemul politic al
democrațiilor occidentale contemporane 99

~ 4 ~
Dumitru Cioban Dimensiuni ale conștiinței reli gioase în România contemporană 104

Igor Prisac Problema funcționării sistemului politic al Republicii Moldova 109

Iurie Tîșcul Subiectul legalizării „spălării” banilor
sau altor valori obținute pe căi ilegale 113

Ioan Bucur Marea Liberă – domeniu public internațional 123

MOȘTENIRE
HERITAGE

pag.
Gheorghe Bobână Mircea Eliade și identitatea axiologică românească 131

VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ
SCIENTIFIC LIFE

pag.
Lidia Troianowski Escaladarea dimensiunilor eliadeene: reflexe și reflecții 136

IN MEMORIAM
pag.
ALEXANDRU BABII 140

~ 5 ~ ȘTIINȚE POLITICE

Alexandru N. Roșca

PUTEREA POLITICĂ ȘI ORDINEA SOCIALĂ:
INTERACȚIUNE ȘI ECHILIBRU DINAMIC

Conceptually approaching the relationship "political power-social order", the study
stresses the interactions of these phenomena, as well as the causes of the emergence of
disfunctions between them. It is emphasized that a sa tisfactory social order is not only an index
of a good government, but also an essential support of the continuous efficientization of the
political power and the raise of its rating among diverse groups of population. Viceversa, a
deffective government will e nd up with a maximally diminished social base, or even by loosing
its legitimacy.

Fiecare societate, pentru a funcționa efectiv și a -și realiza cu succes obiectivele
comunitare, cum ar fi creșterea economică, progresul social, tehnico – științific, cultural –
spiritual, dezvoltarea umană etc., are nevoie de ordine fundamentată pe principii, norme
și valori asimilate și practic realizate atât de cetățenii de rând, cât și de diriguitorii de
diferite niveluri. Instituirea și menținerea unei bune orânduiri în societate este, în primul
rând, funcția puterii politice. Anume autorităților publice și altor subiecți ai puterii le
revine rolul principal în potolirea vitregiilor, aplanarea conflictelor, soluționarea
diferendelor, depășirea discordiilor etc., aplicând în acest sens mandatul de ca re dispun,
legislația în vigoare, abilitățile și forța persuasivă. Chiar de la origini puterea a apărut din necesitatea organizării normative a colectivității umane și s -a afirmat pe parcursul istoriei
ca mijloc de asigurare a ordinii sociale, de reglement are a întregului complex de relații
existente în orice societate.
Puterea politică, în toate ipostazele sale, are menirea de a impune societății
anumite reguli, norme de conviețuire și de a asigura prin diverse modalități respectarea
lor neabătută. În condițiile regimurilor dictatoriale ordinea socială este realizată
preponderent prin mijloace coercitive, ba chiar ilegale, ceea ce îi conferă un caracter preponderent forțat. Deși regimul politic sovietic de după 1953 și până în 1985 nu era
unul dictatorial în sensul strict al cuvântului, guvernanții reușeau să mențină o ordine
socială satisfăcătoare, folosind în acest scop nu numai anumite pârghii economice,
sociale, ideologico- educative etc., dar și unele metode de constrângere caracteristice
societăților t otalitare.
Desigur, metodele de constrângere în promovarea ordinii sociale sunt aplicate și în
cadrul regimurilor politice democratice, însă aici ele ocupă un loc incomparabil mai mic și, ceea ce este mai important, sunt legalizate, izvorăsc din litera și spiritul legislației în
vigoare.
Totodată, practica istorică ne -a arătat că deficitul de putere, indiferent de cauzele
lui, întotdeauna și pretutindeni provoacă dezordine, haos, insecuritate, conflicte, inclusiv
dramatice, care afectează mase enorme de oameni și prejudiciază evoluția normală a
societății pe perioade de timp, uneori considerabile.
În plan politic, puterea dispersată, vlăguită și sleită pune în derută funcționarea
instituțiilor și normelor democratice, dă naștere mișcărilor cu scopuri și ob iective greu
conciliabile, diametral opuse, ceea ce face dificilă furnizarea unei platforme comune
pentru consens. Divergențele profunde și multiple de poziționări constituie sursa
instabilităților politice, în condițiile căreia drepturile și libertățile omului rămân numai pe

Puterea politică și ordinea socială: interacțiune și echilibru dinamic

~ 6 ~ hârtie și nu valorează nici măcar costul acesteia. Puterea anemică reacționează slab chiar
și la semnalele vădite privind pericolul național, face ca oamenii să devină victime ale
haosului și ale unei tiranii impersonale.
În plan ontologic, puterea dezorganizată zdruncină bazele și principiile existenței
umane, cum ar fi: posibilitatea de a participa la o competiție cinstită; șansa de afirmare
prin eforturile proprii; aprecierea adecvată a contribuției aduse interesului public;
protecția averii; libertatea și securitatea individului etc. Slăbiciunea puterii dă naștere
corupției, iar aceasta din urmă afectează puternic toate țesuturile organismului social,
dereglându -i în ultima instanță chiar și funcția autoconservării.
Sancționând comp ortamentele contrare intereselor celuilalt, celor de grup sau
general- comunitare, puterea urmărește prin aceasta armonizarea relațiilor dintre membrii
societății, stabilirea unor modalități echitabile de îndestulare a necesităților vitale,
promovarea mijlo acelor de atingere a scopurilor sociale dezirabile. În tendința sa de a -și
realiza interesele omul nu întotdeauna își dă seama până la capăt că trebuie să conlucreze
cu alți agenți sociali, să țină cont de anumite norme juridice și cutumiare, să
îndeplinească funcții necesare altora și nu numai în propriul său beneficiu. Puterea tocmai
și este aceea care intervine sau trebuie să intervină prin mijloacele sale, inclusiv
coercitive pentru a contracara tentativele și practicile antisociale, făcând ca subiecții
sociali de toate nivelurile să -și canalizeze activitățile pe un făgaș mai constructiv, care
deschide perspective mai acceptabile de îmbunătățire a societății.
Așadar, puterea politică, în pofida atitudinii negative față de ea a liberalismului,
este condi ția sine qua non a menținerii ordinii și stabilității în societate prin diverse
modalități, inclusiv prin sancțiuni legale menite să asigure funcționarea eficientă a
agenților, structurilor și instituțiilor sociale.
Aici vom remarca că negativismul față de putere decurge din filosofia antietatistă,
proprie mai ales capitalismului american, care de la origini s- a opus în mod ferm
tentativelor de intervenție a autorităților în treburile private, ceea ce s -a extins și asupra
relațiilor dintre guvernământ și ordine socială. Acest destin specific al americanilor, din
start deprinși ca fiecare să -și croiască prin hăul preriilor drumul vieții, a făcut ca opțiunea
pentru libertate să fie preponderentă în raport cu opțiunea pentru putere și ordine. În acest
sens, Samuel P. Huntington menționează: “Simptomatică pentru antipatia americană față
de putere și guvernământ este absența practic din gândirea americană a conceptului de “stat” [1]”. Continuând subiectul dat, Samuel P.Huntington face distincție dintre climatul
politic din SUA și din alte țări, îndeosebi europene. El subliniază că în alte societăți
indivizii și grupurile pot să facă mari eforturi pentru a atrage atenția asupra puterii lor. În
SUA, însă, vizibilitatea puterii produce neîncredere, ostilitate și sentim entul ultrajului. De
aceea se fac eforturi mari pentru a voala puterea, considerându -se că eficientizarea ei
crește tăinuind -o; a masca puterea devine cel dintâi imperativ al puterii [2].
În procesul observațiilor seculare, oamenii au ajuns să înțeleagă că ochii falși la
unele vietăți este un truc curios al naturii; privirile lor blajine au menirea de a le camufla
obiceiurile adverse. Un truc nu mai puțin curios al culturii politice americane îl constituie
imaginea falsă a puterii menită să sustragă atenția de la comportamentul ei real.
Afirmațiile cum că aici guvernământul este mult limitat, că statul este atât de minimal,
încât nici nu poate fi luat în seamă, ascund sute de organizații “neguvernamentale” care
stau la straja modului american de viață și promovează în exterior interesele naționale ale
acestei țări.
În culturile din părțile europene ale lumii istoricești s -au constituit tradiții de altă
natură, care modernizându -se pe parcurs au ajuns să tindă spre un echilibru rezonabil

Alexandru N. Roșca

~ 7 ~
între putere și ordine, deși instituțiile politice, normele și structurile sociale se ridică greu
la înălțimea acestui deziderat.
În cele de mai sus am examinat succint linia de subiect care duce de la putere spre
ordine. Însă există și legătura care pornește de la ordine spre putere. O ordine socială satisfăcătoare este nu numai o urmare a unei guvernări bune, dar și o premisă, un suport
esențial al eficientizării în continuare a puterii politice și creșterii ratingului ei în fața
diverselor categorii ale populației.
În acest context merită să fie reținut că puterea politică și -a diversificat și
amplificat funcțiile și instituțiile ca urmare a diferențierii și amplificării structurilor,
instituțiilor și coliziilor sociale. Nevoia de ordine persistă mereu, iar puterea este
continuu solicitată spre a o asigura. Fiecare instituție politică nou apărută a fost un răspuns la anumite revendicări sociale presante. Cu alte cuvinte, diferențierea puterii
politice are ca sursă diferențierea socială provocată de mai mulți factori, pri ntre care
enumerăm, în primul rând, proprietatea, venitul, educația.
O societate tot mai complexă și cu relații externe tot mai diversificate generează
necesități sporite de guvernământ. Tocmai prin aceasta se explică faptul că în secolul al
XX-lea funcțiile guvernământului au cunoscut o extindere și o aprofundare considerabilă,
deși în cazul SUA tendințele de a reduce puterea politică au fost mai accentuate decât de a o spori. Această legătură dintre complexitatea vieții sociale și putere se manifestă chia r
și în societățile marcate de un înalt grad de consens civic și coeziune socială. Însă tema
dată devine una centrală, mai ales în perioadele de transformări social -economice
profunde, când tendințele spre comportament antisocial amenință funcționarea societății
ca întreg. În astfel de situații forțele sociale constructive se arată cointeresate să reînvoce
și să refacă vigoarea rațională a puterii pentru a combate perversitatea reformelor în
derulare.
Deliberând în cadrul problemei cu privire la impactul o rdinii sociale asupra
puterii, vom mai remarca că acolo unde agenții sociali se află în relații mai mult sau mai
puțin clare, previzibile și stabile, acolo și actorii politici acționează cu mai multă
cunoștință de cauză, sunt mai solidari în căutarea de soluții și mai operativi în rezolvarea
problemelor. Deși factorilor economici le revine rolul hotărâtor în determinarea vieții
politice, ultima se află și sub influența puternică a factorilor sociali. Această influență se
realizează ca transfer al resurselor de la social spre putere conform formulei “bunuri
pentru bunuri și fapte pentru fapte”. Așadar, nu numai puterea influențează ordinea, dar și
viceversa. Prosperarea depinde de gradul de interacțiune a puterii și ordinii, de măsura în
care este asigurată întreprinderea liberă și reglementarea guvernamentală.
O guvernare bună, din punctul de vedere al majorității, este natural să obțină un
sprijin social maximal posibil. Și invers, o conducere defectuoasă va ajunge să se sprijine
pe o bază socială maximal redusă. Câștigurile obținute de puterea politică guvernantă
sunt determinate în cele din urmă de calitatea vieții și de ordinea socială pe care factorii de decizie reușesc să le creeze și să le mențină.
Relațiile dintre politic și social ar fi parcă bazate pe calcule raționale de efort și
profit. Abilitatea, energia și voința politică materializate în fapte sociale aduc satisfacția
votanților pentru opțiunea făcută, precum și predispunerea lor de a opta la fel în viitor.
Însă, constatând profiturile obținute de guvernanți, nu vom neglija faptul că nici o
utilitate ce rezultă dintr -un efort politic nu poate fi egală pentru toți membrii societății
divizați în grupuri sociale cu interese distincte, uneori chiar contradictorii.

Puterea politică și ordinea socială: interacțiune și echilibru dinamic

~ 8 ~ Puterea politică organizată la nivelul unei colectivități depinde în mare măsură de
interesele ce se manifestă în cadrul acesteia. Actorii politici se stratifică și se grupează,
mai ales în funcție de actul participării la putere și orientările politice pe care le
împărtășesc. Existența numeroaselor forțe politice și sociale aflate în competiție și care exercită presiuni una asupra celeilalte sporește dinamismul proceselor de schimbare, însă
prin aceasta și riscurile destabilizării sociale. Așa precum este menționat în literatura de
speciali tate, stabilitatea „…se identifică prin absența unei schimbări esențiale sau
disruptive dintr- un sistem politic ori prin limitarea schimbării la limitele acceptabile sau
specificate” [3].
Cercetările asupra sociumului au pus permanent în evidență faptul că perioadele
stabile de dezvoltare se perind cu vremuri bulversate, marcate de răsturnări de valori, caracterizate prin efemerități, comportament imprevizibil și surprinzător al actorilor
sociali și al subiecților politici de toate nivelurile și de toate formatele. Desigur, chiar și o
ordine socială optimă nu exclude concurența dintre grupurile de interese, ceea ce în viața
politică își găsește expresia în lupta pentru putere și influență asupra societății. În
confruntările politice adeseori unii actori tind să prezinte interesele individuale sau de
grup drept interese general- naționale.
Angajate în organizarea și conducerea generală a societății, instituțiile puterii
politice au ca scop realizarea unor obiective majore capabile să asigure stabilitatea și
coeziunea socială. În acest sens este definitoriu “stabilirea unor opțiuni generale privind
orientarea vieții unei societăți în ansamblul ei, a unor sensuri fundamentale pe care
acestea trebuie să le urmărească și care izvorăsc din prezența unor interese ge nerale,
determinate, din calitatea raportului ce se stabilește între membrii societății în legătură cu
producerea și reproducerea condițiilor vieții sociale reale” [4].
Inițierea reformelor este un act de mare curaj politic, îmbinat cu asumarea unor
respons abilități capitale. Nereușitele în realizarea programelor de reformare a unui careva
domeniu afectează în temei segmentele respective ale societății. Iar eșecurile în
reformarea de ansamblu a întregului sistem social sunt dezastruoase pentru cea mai mare
parte a membrilor societății. În astfel de situații puterea politică singură devine sursă a
conflictelor, tensionărilor și dezordinii, conducând la distrugerea societății, la pierderea
sprijinului în mase și a legitimității sale, iar inițiatorii reformelor fără noroc devin jertfele
acestora. Exemplul restructurării gorbaceviste, implicit destinul liderului ei mofluz sunt în acest sens cu adevărat clasice.
Misiunea generatoare de ordine a puterii se realizează prin promovarea strategiilor
politice și economi co-sociale elaborate în conformitate cu imperativele timpului, cu
condițiile obiective și posibilitățile reale de dezvoltare a colectivității. Însă strategiile bine
concepute au șanse de succes numai în cazul priceperii guvernanților de a le aplica corect
în practică. Condiția din urmă presupune nivel înalt de competență și de voință politică a
elitelor conducătoare, în caz contrar vor fi compromise chiar și cele mai echilibrate și mai minuțios calculate programe de transformare a societății. Dat fiind faptul că puterea se
înfăptuiește de către principalele instituții centrale și locale de stat, este foarte important
de a opta în campaniile electorale pentru acele forțe politice care sunt mai aproape de
aspirațiile poporului și de a -i susține pe acei lideri care prin comportamentul lor politic
demonstrează neabătut devotament cauzei general -naționale și statalității, dau dovadă de
o înaltă responsabilitate civică.
Relația dintre putere și ordine nu este una constantă. Dinamismul ei duce continuu
de la imobil ism la schimbare, reprezentând cel mai evident fenomen în societățile cu
democrație avansată. Disfuncțiile în relația “putere – ordine” au ca sursă situații apărute

Alexandru N. Roșca

~ 9 ~
fie în mod obiectiv, fie ca urmare a activităților neadecvate ale subiecților implicați în
viața social -politică a colectivității date.
Coevoluția /coinvoluția vieții politice și vieții sociale are loc printr -o legătură
cauzală între două clase de fenomene variabile, relativ distincte, dar care concurg în ordine ascendentă, atunci când conlucrează în mod normal, sau descendentă, când una
din ele o compromite (o submină) pe cealaltă și în cele din urmă ambele regresează.
Relația “putere – ordine” reprezintă un echilibru dinamic al elementelor sale
constituante. Am putea spune că un astfel de echilibru niciodată nu presupune un punct
fix de stabilitate, chiar dacă actorii social -politici și -ar pune aceasta ca scop. Un echilibru
perfect (antipod al echilibrului dinamic) ar putea fi atins numai în societățile imuabile, în
sistemele închise, care nici cum nu constituie un obiectiv al actualelor politici de
modernizare. Între părțile care formează relația “putere – ordine” există de cele mai multe
ori o anumită asimetrie condiționată de diverse eterogenități și poziționări ale subiecților
din sfera polit icului, pe de o parte, și din sfera socialului propriu -zis, pe de altă parte.
Asigurarea funcționalității articulate a părților acestei corelații ține mai mult de domeniul
provizoratului decât al realității de lungă durată. Insă receptivitatea puterii față de ceea ce
se întâmplă în societate, precum și receptivitatea societății față de modul de exercitare a
puterii este o condiție de primă importanță a soluționării problemelor de optimizare a guvernării și de asigurare a ordinii sociale. Transmiterile de mesaje și impulsiuni de la
cercurile guvernante spre instituțiile sociale, și viceversa, constituie procese practic
neîntrerupte, deși intensitatea lor într -o direcție sau alta diferă în funcție de condițiile și
cazurile concrete. Putem spune că există un sistem latent de verificări și controluri
reciproce între instituțiile puterii și grupurile și instituțiile sociale.
Vom afirma fără careva dubii că între putere și ordine există o corelație dialectică:
aceste fenomene apar unul din altul, coexistă și evoluează împreună, se condiționează și se consolidează reciproc și sunt de neconceput unul fără altul.
Examinarea izolată a puterii și ordinii nu permite să concepem integral și cu
destulă claritate ansamblul și calitatea relațiilor sociale mereu în schimbare. Puterea
politică este expresia necesității și voinței de ordonare a lucrurilor din perspectiva unei
dezvoltări stabile a societății. Iar ordinea socială, la rândul ei, reflectă capabilitatea puterii
politice de a întruni și de a îndestula condițiile funcționării normale a societății ca întreg.
Tocmai felul cum corelează între ele puterea politică și ordinea socială determină succesul sau insuccesul, adică destinul fiecăreia în parte. Constituind o relație de
determinare reciprocă, de interacțiune și interpenetrare, puterea politică și ordinea socială
reprezintă două fațete ale aceleiași medalii. Perturbările produse în unul din elementele
acestei corelații provoacă tulburări și în celălalt. Indispensabilitatea puterii și ordinii a
fost și este demonstrată în permanență de practica istorică de oriunde. Puterea este
crescută din organismul social și, la rândul ei, îi întreține vitalitatea prin întreaga
complexitate a funcțiilor sale. Printre altele, relațiile de putere reprezintă mecanismul principal al soluționării conflictelor dintre indivizi, grupuri sociale etc. Puterea care își
pierde capacitatea de a menține lucrurile în limitele stabilite de lege își pierde și
legitimitatea, indiferent de căile democratice pe care ea (puterea) a fost instituită.
Este de remarcat că, în primul deceniu al tranziției, atât puterea politică, cât și
ordinea socială au fost brusc și puternic afectate de transformările pripite și lipsite de
perspicacitatea necesară. Ca atare, s -a purces la transformarea revoluționară/
contrarev oluționară a întregului sistem economic și social -politic, dar fără a alege cu
destulă rigurozitate modele și mijloace de realizare a schimbărilor. Dacă modernizarea ar

Puterea politică și ordinea socială: interacțiune și echilibru dinamic

~ 10 ~ fi început și ar fi continuat într -o cheie pe deplin constructivă, totuna anumite regrese în
funcționarea puterii și în starea comportamentală a oamenilor aveau să se producă în mod
inevitabil. Cauza este transpunerea întregului ansamblu de relații sociale pe o bază
principial nouă, ceea ce de regulă aduce cu sine o înrăutățire temporală a t uturor
activităților umane. Însă în cazul majorității fostelor țări comuniste deteriorările peste
măsură a carcasului societal s -a produs prin promovarea defectuoasa a însăși reformelor.
Alterarea puterii politice și a ordinii sociale s -a consemnat chiar d in startul tranziției. Ca
rezultat guvernământul devenise independent față de popor, iar încrederea cetățenilor față
de instituțiile puterii politice a fost puternic zdruncinată, nelăsând practic nici un
sentiment al căror va interese comune între cei care conduc și cei conduși. Senzația, că
intrăm într -o fază nedirijată și desfrânată a societății, a fost una dominantă pe parcursul a
mai multor ani. O astfel de orânduire Mihai Eminescu o numea la vremea sa Satul lui
Cremene, adică loc fără stăpân, negospodărit, fără control, în care fiecare face ce vrea.
Comportamentele care odinioară stârneau indignarea îndreptățită a celor din jur, erau de
data aceasta tolerate fără prea multe întrebări, reproșuri și rezerve.
În măsură în care comportamentul a l unei mari p ărți a membrilor societății devine
dezagreabil sau antisocial, crește proporțional actualitatea eficientizării guvernământului,
precum și necesitatea stabilirii unei balanțe optime între putere și ordine.
Desigur, nu poate exista o unitate atotcuprinzătoare a puterii și societății. O
identitate deplină dintre reprezentanți și reprezentați ar însemna o idilă greu de imaginat.
Nu avem dovezi să spunem că pot fi societăți stăpânite și ordonate la toate nivelurile și de
la o margine la alta. Realitatea obiectiv ă întotdeauna este mult mai complicată decât ceea
ce oamenii reușesc să conceapă în fiecare moment dat. De aceea, pentru un anumit timp
mereu rămân lucruri insuficient percepute pentru elaborarea politicilor de reglare a lor în
cadrul sistemului social, sa u al unuia mai restrâns.
Cum am spus deja mai sus, relațiile ,,puterea politică – ordinea socială” se
confruntă permanent cu disfuncții, cauzate de nepotrivirea atitudinilor și intereselor
diverselor forțe politice și grupuri ale populației, ceea ce o face mereu actuală, solicitând
atenția atât a cercetătorilor, cât și a practicienilor. În legătură cu aceasta analiștii trebuie
să ofere factorilor de decizie informațiile despre problemele stringente ale societății,
sugerând totodată și unele modalități de soluționare a lor.

Note:

1. Huntington, Samuel P. . Viața politică americană. – București, Humanitas, 1994, p.54.
2. Ibidem, p.109-110.
3. Plano, J.C., Riggs, R.E., Robin, H.S. Dicționar de analiză politică . – București,
Editura ECCE HOMO, 1993, p.114.
4. Zăpîrțan , L.P. Repere în știința politicii . – Iași, Editura Fundației “Chemarea”, 1992,
p.15-16.

~ 11 ~ Ion Rusandu, Pantelimon Varzari

AFIRMAREA ȘI DEZVOLTAREA ELITEI POLITICE
A TRANZIȚIEI MOLDOVENEȘTI

Recenzent: Alexandru Roșca, academician

In the article meaning of the terms political elit e and political class and specific common
traits of new elites and poli tical institutions of the post-Soviet space are considered. It is
indicated that simultaneously with the process of reformation of the Moldovan society an
affirmation and development of the political eli te, that passes in its evolution certain phases, take
place. A special attention is paid to the examinati on of democratic tran sition in our country,
demonstrating that political elites have been confronted with three main types of transition
(political transition, social and ec onomic transition and the pro cess of integration in the
occidental institutional structures as a separate stage of the transformation. These and other
problems are discussed from the perspective of possi ble entering and integration of the Republic
of Moldova in the European Union.

Evoluția vieții social -politice demonstrează că elita, ca una din instituțiile
principale ale sistemului politic, este un component inseparabil al oricărei societăți,
inclusiv și al societății tranzitorii. Unii cercetători numesc adesea elitele politice din
aceste societăți prin termenul „clasă politică”. Conform concepțiilor tradiționale
occidentale despre elită, puterea și privilegiile ei apar din posesia proprietății asupra
mijloacelo r de producție. Însă în societățile postcomuniste, precum este și Republica
Moldova, situația este de așa natură că prezența puterii de monopol din partea unui grup
de persoane asigură și posesia proprietății de stat. Linia demarcatoare dintre elită și non –
elită devine relația față de putere și nu față de proprietate, de aceea termenul de clasă
politică (clasă guvernantă, conducătoare, diriguitoare, stăpânitoare și alte fenomene
similare acestui termen) pentru țările în care au loc procese de inovare instituțională și
valorică, de stratificare masivă a societății poate fi utilizat, într -o anumită măsură, doar
convențional.
În acest context, vom enunța câteva trăsături specifice comune noilor elite și
instituții politice din spațiul postsovietic: 1) în țările CSI a avut loc transformarea
grupurilor de elită ale fostei URSS (ale nomenclaturii) în grupuri de elită ale statelor
independente; 2) în toate țările CSI structurile de putere sunt formate din cadre naționale,
din elite naționale; 3) aproape în toate țările din spațiul postsovietic are loc fenomenul
„aparenței consolidării democratice”, a consolidării noilor elite „spre binele poporului”;
4) noile elite ale statelor postsovietice sunt separate de restul populației nu numai prin
privilegii, ci și prin averile lor acumulate în mod nelegitim și agresiv, precum și printr -un
comportament sfidător, îndeosebi, al elitelor regionale (cum ar fi, spre exemplu, cele din Transnistria); 5) în multe țări din același spațiu are loc o sporire a dinamicii schimbării
genera țiilor de politicieni, cărora le aparțin noi viziuni asupra democratizării societății de
tranziție; 6) unul din factorii procesului politic din țările CSI constă în apariția grupurilor
de presiune (de obicei, nelegitimate), formate nu numai în baza birocrației de stat, ci și în
baza altor principii bazate pe diverse metode de influență asupra procesului politic
(economice, psihologice, fizice etc.); 7) societatea civilă în noile state independente este
deocamdată incapabilă să exercite un control efectiv as upra structurilor de putere, asupra
elitelor [1] și asupra factorului decizional.

Afirmarea și dezvoltarea elitei politice a tranziției moldovenești

~ 12 ~ Desigur, acestea și alte trăsături relevante ale noilor instituții politice în arealul
postsovietic condiționează structura funcțională a elitelor politice, compoziția cărora se
află într -o conexiune directă cu structurile de putere într -o țară sau alta și include mai
multe componente importante (șefii de stat și anturajul lor, corpul parlamentar, elita guvernamentală, reprezentanții superiori ai puterii judecătorești, conducă torii structurilor
de forță ale țării (componentă specifică, spre exemplu, pentru Federația Rusă sau
Ucraina), liderii principalelor partide politice, conducătorii diplomației și alte persoane
înzestrate cu funcții de putere și împuterniciri respective în vederea adoptării deciziilor la
nivel național și regional). La drept vorbind, aproape toate societățile postsovietice
reprezintă astăzi niște democrații neconsolidate și sunt guvernate, de regulă, de elite
dezbinate, fapt determinat de starea social-econo mică precară și de tensiuni politico –
sociale pe care le parcurg acestea la începutul mileniului III. Pe de altă parte, în
Republica Moldova, ca, de altfel, și în alte noi state independente, observăm că procesul
de democratizare a apărut în contextul unui efect „de domino” din fosta URSS. Venirea
la putere în societățile tranzitorii a forțelor democratice a dus atât la transformări radicale
în toate structurile puterii, cât și la schimbări de substanță în interiorul noilor elite
politice.
Analiza problemei schimbărilor politice și social -economice radicale în „noile”
democrații din spațiul postsovietic provoacă implicit întrebarea: cine este elita nouă și ce
legătură are ea cu cea veche? Precum se știe, elita veche, totalitară, era elita conducătoare
de tip comunist, ideologizată, cointeresată profund în păstrarea sistemului totalitar de
comandă, a puterii și a privilegiilor sale. Sursele și mijloacele formării elitei
conducătoare vechi, sovietice, erau bazate pe așa -numitul sistem nomenclaturist de
recrutare a elitei politice, sistemul dat constituind o varietate specifică a sistemului de
ghildă (de breaslă sau corporativ) de selectare a elitei puterii.
În diferite țări occidentale există diverse tradiții ale formării elitelor. În SUA, spre
exemplu, elitele s e formează preponderent din reprezentanții cercurilor de afaceri
(businessului de mare calibru), funcționari înalți de stat, juriști de vază, savanți autoritari,
cunoscuți politologi și sociologi, economiști și politicieni cu renume. În Franța corpul
politic se formează, de regulă, din conducătorii partidelor politice, funcționari înalți de
stat, personalități marcante ale vieții politice naționale, majoritatea cărora au terminate
instituții elitare. În fosta URSS elitele puterii erau recrutate din funcțion arii de partid, din
pătura superioară a birocrației komsomoliste și sindicale, din conducătorii ramurilor și
marilor întreprinderi ale economiei naționale, din comandamentul suprem, din activiștii
culturii și științei sovietice cu înaltă autoritate și care demonstrau loialitate și conformism
față de regimul comunist.
Noua elită politică a Republicii Moldova, aleasă la 25 februarie 1990, în mod liber
pentru prima dată în a doua jumătate a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat
și a adoptat un set de documente politice și acte normative de o certă valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democrații. Printre acestea vom menționa doar cele mai
relevante: la 27 aprilie 1990 Sovietul Suprem (Parlamentul) al R.S.S. Moldovenești
adoptă Legea cu privire la Drapelul de Stat – tricolorul (albastru, galben și roșu); la 23
iunie 1990 forul legislativ adoptă Declarația cu privire la Suveranitatea R.S.S. Moldova
(sunt definitivate principiile de bază ale procesului constituțional: poporul este izvorul și
purtătorul suveranității, integritatea statului, garantarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului etc.); la 25 iulie 1990 Parlamentul adoptă Hotărârea „Cu
privire la concepția trecerii la economia de piață a R.S.S. Moldova ”; la 27 iul ie
Legislativul face încă un pas spre autodeterminare statală, adoptând Decretul cu privire

Ion Rusandu, Pantelimon Varzari

~ 13 ~
la puterea de stat ; la 3 septembrie 1990 Legislativul R.S.S. Moldova instituie postul de
Președinte al țării (în funcția de Președinte al R.S.S. Moldova este ales de către organul
legislativ suprem Mircea Snegur); la 3 noiembrie 1990 organul legislativ al R.S.S.
Moldova alege drept Stemă de Stat simbolul străvechi al românilor moldoveni – capul de
bour; la 23 mai 1991 Parlamentul schimbă denumirea R.S.S. Moldova în R epublica
Moldova ; tot atunci a fost schimbată și denumirea Legislativului: din „ Sovietul Suprem al
R.S.S. Moldova ” în „ Parlamentul Republicii Moldova ”; la 27 august 1991 a fost adoptat
cel mai valoros act politic – Declarația de Independență a Republicii Moldova , iar la 17
septembrie 1991 organul legislativ suprem al țării adoptă Legea Republicii Moldova
privind partidele și alte organizații social -politice și alte acte politico -juridice nu mai
puțin importante care au fost elaborate și adoptate de prima generație a elitei politice în prima etapă (1990 – 1991) a procesului formării și consolidării statului Republica
Moldova.
Elita nouă, posttotalitară, venită la putere la începutul anilor ’90 ai secolului trecut
nu putea fi numită la momentul dat elită democratică din mai multe considerente (elitele
puterii din diverse motive nu sunt funcționale, cultura politică a noii elite este
segmentată, neconsensuală și deci conflictuală, comportamentul politic al ei, dar și al
unor grupuri sociale se poate ușor transforma în extremism politic etc.). Ea este neomogenă după proveniență, apartenență, profesionalism și orientări ideologice. Se
poate afirma că noua elită este pluralistă ideologic și politic, iar concepțiile ei (politice)
nu sunt formate în deplină măsură. În același timp, prima generație a elitei politice
moldovenești nu constituia un grup politico -cultural nou, deoarece în interiorul ei (ca, de
altfel, și în alte societăți postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice,
provenite în mare parte din vechea elită managerială. Odată ce în majoritatea cazurilor la
funcții de conducere au fost cooptate chiar de la bun început cadre vechi, reprezentanții elitei politice vechi și -au păstrat pozițiile lor privilegiate în noile structuri politice. O
bună parte din elitele vechi, comuniste, a trecut în business și în alte sectoare ale
societății civile. Noua elită postcomunistă la începutul evoluției sale avea surse diverse de
formare și consolidare, principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic
(nomenclaturiste) .
În contextul celor spuse, unii autori evidențiază următoarele grupuri elitare care
formează elita conducătoare în Republica Moldova [2]:
– elita de proveniență nomenclaturistă concentrată în PDAM, PCRM, PD și,
parțial, în AMN. Printre liderii acestor formațiuni politice putem menționa pe S.
Urechean, D. Diacov, V. Voronin, I. Guțu etc. Este de menționat și faptul că toți
președinții țării (M. Snegur, P. Lucinschi și V. Voronin) sunt reprezentanții fostei
nomenclaturi comuniste;
– elita umanitară (cum ar fi, spre exemplu, PPCD, PSL ș.a.), iar printre
reprezentanții acesteia vom menționa pe Iu. Roșca, V. Cubreacov, O. Serebrean etc.;
– elita tehnocratică (I. Sturza, D. Braghiș, V. Tarlev etc.);
– elita economică (managerii, directorii de întreprinderi, șefii de firme, bănci etc.),
reprezentanții cărora, de regulă, nu se implică direct în politică, preferînd să influențeze
factorul decizional prin activități lobby -ste. În același timp, o parte a elitei economice și a
elitei tehnocr atice oscilează în jurul PSDM, iar directorii întreprinderilor de stat – în jurul
PCRM.
Nu vom scăpa din vedere și faptul că în societățile tranzitorii, precum este și
Republica Moldova, calea spre structurile de putere s-a deschis, practic, pentru toate

Afirmarea și dezvoltarea elitei politice a tranziției moldovenești

~ 14 ~ grupurile de subelite. În acest context, spre vârfurile piramidei puterii tot mai insistent
tinde „ noua elită ” constituită din tineri (noua generație de politicieni), lideri energici
activ preocupați de business, reflectând astfel interesele noilor grupuri ale capitalului
financiar, bancar și comercial. În condițiile social -politice și economico -sociale noi o
parte din ei s- a inclus nu numai în business, dar și în politică.
Acestea și alte particularități specifice ale formării primei generații a elitei politice
moldovenești de la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact
aparte asupra democratizării întregii societăți, proces conceput din două etape: tranziția și
consolidarea. Mai mulți analiști politici și cercetători afirmă, iar practica politică vine să
confirme, faptul că șansele de reușită ale tranzițiilor spre democrație [3] sunt direct
dependente de transformarea elitei dezbinate într -o e lită unificată consensual . La
intersecția secolelor XX și XXI elita politică din Republica Moldova, reprezentând o
democrație neconsolidată, întrunea toate elementele proprii unei elite politice
dezintegrate, care concepea politica în termenii neacceptării compromisului și eliminării
reciproce a facțiunilor rivale. Mai apoi refuzul dialogului, negocierii și compromisului, ca
boală „a copilăriei clasei politice ”, este depășit prin diverse instrumente politice pentru
crearea „ Alianței pentru Democrație și Ref orme ” (21 aprilie 1998 – sfârșitul anului 1999)
și activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (anii 2002 – 2003), structură ce întrunea
opoziția și autoritățile privind susținerea dialogului social.
Sciziunea elitelor la mijlocul anilor ’90 a devenit un simptom semnificativ al bolii
„copilăriei clasei politice” moldovenești. Înseși elitele politice naționale, care au
contribuit la adoptarea Declarației de Independență , după 27 august 1991 s -au scindat,
optînd pentru modalități diferite de evoluție a stat ului nostru independent. Un segment
anumit al acestor elite a înțeles independența ca una în raport doar față de Moscova nu și
față de București, în cadrul acesteia distingându -se grupări radicale (cerând proclamarea
unirii cu România imediat) și moderate (considerând că unirea este un proces care trebuie
pregătit cu luciditate, iar afirmarea independenței țării este o cale optimă pentru realizarea
acestui obiectiv), conduse de idealurile reunificării naționale, dar neafișând un proiect
deslușit al înfăptuirii acestor deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite și de unii
reprezentanți ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de
perspectiva dispariției tânărului stat independent, au promovat ideea organizării unui
referendum în chestiunea independenței tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de
a ignora necesitatea respectării întrutotul a actului politic din 27 august 1991.
Astăzi putem deja constata că actorii din câmpul politic autohton, în baza
dialogului, negocierilo r și a compromisurilor, pot ajunge la un numitor comun, la un
consens, în ceea ce privește soluționarea unor priorități naționale. Acest fapt este sesizat
după alegerile parlamentare din 6 martie 2005, în condițiile constituirii unei alianțe
parlamentare între stânga și dreapta politică în numele „interesului național” și al
„integrării europene”. Astfel, la prima ședință a noului Legislativ din 24 martie 2005, deputații au adoptat în unanimitate Declarația Parlamentului Republicii Moldova cu
privire la par teneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene [4].
Precum se știe, obiectivul tranziției democratice îl constituie conversiunea
sistemului politic la valorile democrației pluraliste. În noile condiții politico -istorice și
economico- sociale create au loc transformări radicale în toate structurile sociale, inclusiv
în structurile de putere ale societății. Desigur, tranziția democratică nu totdeauna
garantează stabilitate democratică, prosperitate economică, sistem de instituții eficie nte,
consens în societate. De aceea una din problemele constituirii și supraviețuirii sistemelor
politice democratice este stabilirea de către elite a unui consens substanțial în ceea ce

Ion Rusandu, Pantelimon Varzari

~ 15 ~
privește regulile jocului politic democratic și valoarea instituțiilo r democratice. Prin
termenul de consens se înțelege un acord unanim de voință întru rezolvarea unei
probleme concrete. Consensul sau procedura “fără obiecții” presupune înțelegeri și
compromisuri din partea părților, în cazul nostru al elitelor politice, implicate în procesul de tranziție democratică a societății.
Unii autori menționează că spre deosebire de alte țări din Europa Centrală și de
Est, după proclamarea independenței, Republica Moldova s -a confruntat cu patru tipuri
fundamentale de tranziții, fiecare din ele reprezentând o provocare de o complexitate
deosebită: tranziția de stat, tranziția politică, tranziția de regim, și tranziția
socioeconomică [5]. În opinia noastră, de la începutul anilor ’90 și până în prezent elitele
politice moldovenești au declanșat și coordonat mai multe tranziții, dintre care trei sunt semnificative pentru configurarea unui nou tip de organizare a societății democratice:
tranziția politică, tranziția economico -socială și tranziția de aderare / integrare în
structurile in stituționale occidentale, toate acestea evoluând în ritmuri diferite și adesea
cu mari dificultăți.
Tranziția politică a demarat odată cu inițierea procesului de formare și de
consolidare a statului Republica Moldova (de la primele alegeri parlamentare libere din
25 februarie 1990). Acest tip de tranziție rezidă, în principal, în înlocuirea sistemului politic totalitar, comunist, bazat pe partidul unic, PCUS, cu sistemul politic democratic,
bazat pe alegeri libere (primele fiind cele din februarie 1990) și pe pluripartidism (cele
din 27 februarie 1994, precum și ulterioarele alegeri democratice), dar și în reconstrucția
instituțiilor politice și administrative ale statului Republica Moldova, astfel încât acesta
să se adapteze la noul sistem de putere. Sistemul politic al societății moldovenești în
tranziție a traversat câteva probe semnificative cu anumite disensiuni politice și formarea
unor alianțe și altor aranjamente politice întru stabilirea unui consens substanțial procedural între elite și deci a consolidării regimului democratic. Actualmente, PCRM,
dar și PPCD, PDM și PSL (care au format o coaliție, un parteneriat politic, cu ocazia
alegerilor Președintelui Republicii Moldova de la 4 aprilie 2005), reprezentând astăzi
principalele tabere pe scena poli tică a țării noastre, încearcă să conlucreze pentru
desfășurarea celorlalte tranziții și pentru continuarea reformelor democratice.
Tranziția economico -socială începe, practic, cu adoptarea de către Parlamentul
țării a Hotărîrii „Cu privire la concepția trecerii la economia de piață a R.S.S. Moldova” (la 25 iulie 1990). Acest tip de tranziție spre economia de piață a creat mai multe
probleme în economia națională și dificultăți în sfera socială. Totuși instituțiile economiei
de piață au înlocuit fostele instituții ale economiei supercentralizate și planificate ale
URSS, iar proprietatea privată a substituit, în mare parte, proprietatea de stat și, treptat,
societatea moldovenească devine o societate în care economia țării funcționează conform
mecanismelor și principiilor relațiilor de piață.
Scindarea elitei politice moldovenești, care a avut loc inițial la începutul anilor
’90, s -a produs nu numai în sfera politicului (fapt despre care am relevat mai sus), dar și
în cea a economicului. Vom aminti faptul că Concepția tranziției la economia reglabilă
de piață în țara noastră a fost discutată și adoptată în linii generale la 25 iulie 1990 în
cadrul Sesiunii întâi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) al R.S.S. Moldova, cu
obiectivul de a definitiva și de a pregăti un program mai concret al trecerii societății
moldovenești la economia de piață [6]. Această Concepție prevedea, printre altele, că
tranziția economică (cu condiția organizării ireproșabile și competente, a desfășurării în
mod consecvent și perseverent a procesului de tranziție democratică, a unirii tuturor

Afirmarea și dezvoltarea elitei politice a tranziției moldovenești

~ 16 ~ forțelor sociale sănătoase în jurul acestui program și asigurării consensului întregului
popor) ar putea să dureze, în opinia reprezentanților primei generații a elitei politice, 2 -3
ani din momentu l aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiași program
vedeau strategia optimă a tranziției la economia de piață în trecerea graduală, dar într -un
ritm (pe cât posibil) mai rapid.
Rămâne indiscutabil faptul că, din anumite motive, procesul tranziției economico –
sociale la economia de piață a căpătat un caracter neașteptat și chiar nedorit al
schimbărilor economice și sociale. Respingând diverse proiecte ale tranziției la economia
de piață ( „varianta Cojocaru”, „varianta Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima
generație a elitei politice naționale era nevoită să accepte așa -numitul model „de șoc”
[7], сare a agravat și mai mult procesul tranziției democratice. Vom aminti că rezultate încurajatoare de pe urma folosirii acestui model, aplicat, de altfel, după recomandările
Fondului Monetar Internațional și în Rusia, Polonia, România, Bulgaria, Cehia și
Slovacia, au fost obținute doar în Polonia (cu concursul nemijlocit al fostului ministru de
finanțe al Republicii Polonia L. Balcerowicz, considerat autorul folosirii cu succes al
concepției sus -numite). În Republica Moldova aplicarea practică a variantei „de șoc”
(liberalizarea rapidă și totală a prețurilor, slăbirea bruscă a reglementării de către stat a
economiei, reducerea substanțială a programel or sociale, promovarea metodelor
monetariste dure în dirijarea economiei naționale etc.) nu numai că nu a accelerat
tranziția economică și socială și nu a stopat scăderea nivelului de trai al populației, ci,
dimpotrivă, a agravat și mai mult procesul tranziției democratice.
În contextul celor spuse, este de subliniat, îndeosebi, inițiativa cu privire la
liberalizarea economiei lansată de către Președintele Republicii Moldova, V. Voronin, în
cadrul ședinței din 10 aprilie 2007 a Guvernului. Amintim că la înc heierea sesiunii din
iulie 2006 a Parlamentului țării, șeful statului a lansat un șir de propuneri în vederea „accelerării dezvoltării economice” prin liberalizarea ei. Acel discurs a provocat „un șoc”
pozitiv în mediul experților, care au început să vorbească despre transformarea țării
noastre într -o zonă „ offshore ”, după modelul Ciprului, Gibraltarului, Monaco etc. După
mai multe consultări cu partenerii externi, în sfârșit, pachetul format din trei inițiative
interdependente referitoare la liberalizarea economiei moldovenești au prins contur și
deja au luat formă practică, prin legea adoptată la 27 aprilie 2007 de Parlamentul țării.
Menționăm că inițiativa în cauză și, respectiv, elaborarea Legii pentru modificarea
și completarea unor acte legislative , care include pachetul de acțiuni cu privire la
liberalizarea economiei, vizează trei compartimente esențiale menite să se completeze
una pe alta – legalizarea capitalului, amnistierea fiscală și reformarea sistemului de
impunere a veniturilor persoanelor juridice (instituirea cotei „zero” la impozitul pe
beneficiu). Majoritatea politicienilor, economiștilor și antreprenorilor consideră că
liberalizarea economiei în formula propusă constituie o adevărată revoluție în economia
națională și, aplicată corect, va spori fluxul de investiții străine, va reduce nivelul inflației
și, cel mai important, va scoate din umbră și va atrage în circuitul economic mijloace
care, la momentul actual, se află într -un câmp ilegal. Desigur, reducerea ponderii
economiei tenebre, cr eșterea salariilor în sectorul real, consolidarea instituțiilor
democratice și fundamentarea unei clase de mijloc, care este pilonul de bază al oricărui
stat democratic, vor condiționa neapărat dezvoltarea intensivă a economiei naționale. Și
încă un moment semnificativ este necesar de reliefat: ca importanță și impact, reforma
economică preconizată poate fi comparată doar cu trecerea la economia de piață și startul
procesului de privatizare în țara noastră. Însă finalitatea se dorește una exclusiv pozitivă,

Ion Rusandu, Pantelimon Varzari

~ 17 ~
de corectare a erorilor comise la începutul independenței noastre, când acumularea
inițială a capitalului s -a produs într -un mod numit „sălbatic”.
Cât privește tranziția de integrare în structurile instituționale occidentale, vom
arăta că această direcție a tranziției, vizavi de tranziția politică și cea economico -socială
care își au începuturile după preluarea puterii politice de prima generație a elitei politice
moldovenești, începe puțin mai târziu, în anii 2002 – 2003, când puterea oficială
ajungând la un consens comun cu opoziția politică declară vectorul de integrare
europeană a politicii Republicii Moldova. Este vorba și de faptul că la summit -urile CSI,
de către conducătorii de vârf ai unor țări, inclusiv și al țării noastre au fost lansate diferite
idei privind integrarea graduală sau multivectorială bazată pe relații bilaterale. Astfel, în
cadrul CSI au apărut noi comunități cu interese diferite sau chiar opuse, fiind vorba despre Uniunea Rusia – Belarus , GUAM , Comunitatea Central- Asiatică , Uniunea
Vamală , Comunitatea Euro- Asiatică . Vom aminti, de asemenea, inițiativa Președintelui
Republicii Moldova V. Voronin referitoare la reformarea CSI în baza unui cadru legal
ajustat la cel al Uniunii Europene. Ideea creării unei structuri speciale pentru integrarea în
Uniunea Europeană, lansată de autoritățile moldovenești în ajunul summit -ului CSI
desfășurat la Chișinău în perioada 6 -7 octombrie 2002, n- a fost susținută, practic, de
nimeni. Din aceste și alte motive puterea oficială declară schimbarea vectoru lui
dezvoltării Republicii Moldova de la Est spre Vest. Această reorientare a vectorului
dezvoltării societății noastre prevede un proces de durată al integrării europene, precum și
de apropiere graduală a Republicii Moldova de instituțiile NATO din perspectiva aderării
țării la această structură Nord -Atlantică.
Însă prioritatea fundamentală a elitelor politice încă de la mijlocul anilor ’90
rămâne a fi integrarea europeană a Moldovei în UE, comunitate care „ este un sistem
politic colectiv, nu un regim interguvernamental ” [8]. Este știut, de asemenea, și faptul că
perioada anilor 1991 – 2001 s- a caracterizat prin oscilații vizînd vectorul politicii externe
a Republicii Moldova. Abia la 13 noiembrie 2002 a fost semnat Decretul Președintelui
țării cu privire la constituirea Comisiei Naționale pentru Integrare Europeană , creată la
28 februarie 2003 în cadrul Parlamentului, Comisia având menirea să elaboreze și să
prezinte Legislativului țării spre aprobare Strategia de integrare europeană a Republicii
Moldova, precum și să elaboreze și să aprobe Planul de acțiuni pentru realizarea acestei
strategii. Astfel, integrarea europeană a Republicii Moldova constituie prioritatea politicii interne și externe a statului nostru.
Ulterior, s- a ajuns la un consens politic între toți actorii cu greutate din câmpul
politic moldovenesc în privința obiectivului strategic al politicii promovate de elita
politică națională – integrarea europeană – care a culminat cu semnarea la 25 februarie
2005, în cadrul Politicii de Vecinătate a UE, a Planului de Acțiuni Moldova – UE. În
baza unei platforme pro- europene, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, condus
de Președintele țării, V. Voronin, a câștigat alegerile din 6 martie 2005, iar la 24 martie 2005 a fost adoptată Declarația Pa rlamentului țării menționată mai sus.
Declarația
Parlamentului Republicii Moldova cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea
obiectivelor integrării europene stipulează consensul tuturor fracțiunilor parlamentare în
ceea ce privește promovarea treptată și ireversibilă a cursului strategic al integrării
europene a țării noastre. Ca urmare a acestui document politic, Parlamentul țării a adoptat
mai multe măsuri legislative importante pentru consolidarea democrației și a statului de
drept, care au f ost elaborate cu participarea societății civile și a opoziției politice
(parlamentare și extraparlamentare).

Afirmarea și dezvoltarea elitei politice a tranziției moldovenești

~ 18 ~ Vom sublinia, în contextul celor spuse, încă un moment semnificativ la problema
discutată. Este vorba despre fenomenul politic din 4 aprilie 2005 , considerat drept unul
dintre cele mai răsunătoare evenimente din istoria politică a Republicii Moldova –
partidele de opoziție (Partidul Popular Creștin Democrat, Partidul Democrat din Moldova și Partidul Social -Liberal) și Partidul Comuniștilor din Republ ica Moldova, aflat la
guvernare, au votat împreună pentru realegerea lui V. Voronin în funcția de șef de stat și
au decis stabilirea „ unui parteneriat politic pentru interesele țării ”. Constituirea acestuia
a fost invocată de opoziția politică parlamentară prin diverse motive (evitarea unei
„revoluții” pe care o puneau la cale unele forțe din exterior, nevoia menținerii stabilității
politico- sociale în țară, a continuării reformelor democratice și, nu în ultimul rînd, a
cursului de integrare europeană).
Integrarea în UE devine astfel prioritatea fundamentală a elitelor politice
moldovenești, menționată atât în Concepția politicii externe , cît și în Programul de
activitate a Guvernului pe anii 2005- 2009: Modernizarea țării – bunăstarea poporului .
Doar în ultimul timp structurile puterii de stat întreprind tot mai multe măsuri la capitolul
integrare europeană a țării, avându -se în vedere îndeplinirea integrală a acordurilor
încheiate anterior între părți, continuarea armonizării legislației naționale la standa rdele
UE și ale Consiliului Europei, realizarea programului calendaristic de onorare a angajamentelor față de Consiliul Europei etc. În același timp, nu vom scăpa din vedere și
faptul că, de multe ori, acțiunile clasei politice pentru integrarea europeană nu prea
concordă cu acțiunile practice întreprinse, iar promovarea ideii integrării europene este
realizată fără suportul societății civile și adesea în scopuri partinice, electorale.
Din cauzele sus- menționate, cu referire la procesul continuu de integra re a
Moldovei în UE, apare drept absolut necesară inițierea unei campanii de sensibilizare a
opiniei publice din societate la aspectele ce țin de UE, stimularea unui interes mai mare și inițierea unei dezbateri largi cu cetățenii țării, a unui dialog social între putere și
societate, între societatea politică și societatea civilă. În acest context, vom aminti
inițiativa legislativă a Președintelui Parlamentului Republicii Moldova, M. Lupu, din 19
decembrie 2005, privind proiectul Hotărârii Parlamentului Rep ublicii Moldova pentru
aprobarea Concepției privind cooperarea dintre Parlamentul Republicii Moldova și
societatea civilă, iar la 29 decembrie forul legislativ al țării a adoptat Hotărârea nr. 373 –
XVI pentru aprobarea Concepției privind cooperarea dintre Parlament și societatea
civilă [9]. În vederea realizării acestei Concepții a început procesul de publicare a
proiectelor de acte legislative pe site-ul oficial al Parlamentului Republicii Moldova.
Prioritățile politicii de integrare europeană a țării noastre se bazează pe doi piloni ,
care pot să se suprapună și să se completeze reciproc: 1) implementarea Planului de
Acțiuni Moldova – UE și 2) examinarea posibilităților Republicii Moldova de participare
activă la toate inițiativele regionale din cadrul Pactu lui de Stabilitate pentru Europa de
Sud- Est, al Procesului de Cooperare în cadrul Europei de Sud -Est și al Acordului Central
European de Comerț Liber ( CEFTA ), semnat la București la 12 decembrie 2006. Aceste
priorități își găsesc reflectare în raporturile Moldovei cu UE, relații ce se dezvoltă într -un
cadru multiaspectual, bazat pe actele semnate între părți din 1994 până în prezent
începând cu Acordul de Parteneriat și Cooperare.
Pe de o parte, relațiile Moldovei cu UE se dezvoltă într -un cadru multiaspectual,
bazat pe actele semnate între părți din 1994 până în prezent ( Acordul de Parteneriat și
Cooperare , Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est , Planul de Acțiuni Moldova –
Uniunea Europeană etc.). Alinierea țării noastre la normele comunitare, în primul rând,
în planurile legislativ -juridic și cele ale îmbunătățirii calității vieții, în raporturile stat –

Ion Rusandu, Pantelimon Varzari

~ 19 ~
cetățean, societate politică – societate civilă, amintind, în acest sens, reforma sistem ului
judiciar cu tot ce presupune aceasta în componentele sectoriale și normative (reforma
sistemului penitenciar, noul Cod de Procedură Penală, Civil etc.), elaborarea noului Cod
al Muncii, stimularea climatului de afaceri, a liberei concurențe, crearea de facilități pentru investitorii străini și altele. Însă documentul fundamental care exprimă și voința
politică fermă a elitei politice și a altor structuri instituționale ale sistemului politic
privind integrarea comunitară este Planul de Acțiuni Moldova – Uniunea Europeană,
semnat la 22 februarie 2005. Fiind un document politic de mare anvergură, el
intermediază realizarea Politicii Europene de Vecinătate a UE și prevede implementarea
a circa 300 de acțiuni. Au dreptate unii autori care arată că, din dife rite motive,
preponderent cu caracter subiectiv, este prea devreme a vorbi astăzi de integrarea europeană a Republicii Moldova, fiind sortită să rămână în albia procesului de
europenizare în virtutea lansării Planului de Acțiuni și altor asistențe acordate de
partenerii europeni [10].
Pe de altă parte, vecinătatea directă a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană
și cu Alianța Nord -Atlantică exercită un impact major asupra stabilității și securității
naționale și de aceea vectorul său strategic de dezvoltare capătă o nouă configurație –
conexiunea integrării europene cu parteneriatul Nord -Atlantic. Conștientizarea de către
elita politică moldovenească a adevăratei traiectorii atât a procesului de integrare
comunitară, cît și a colaborării / cooperării Republicii Moldova cu NATO în contextul
cursului de integrare europeană a condus la semnarea, la 19 mai 2006, la Bruxelles, a
Planului Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP ), iar
la 5 iulie al aceluiași an Guvernul țării noastre aprobă Planul în cauză. De altfel,
obiectivele și măsurile stabilite în cadrul IPAP -ului cu o semnificație la fel de mare ca și
cele din Planul de Acțiuni Moldova – Uniunea Europeană . Același autor amintit mai sus
arată că, din cauza pericolelor care amenință securitatea țării noastre, pe termen mediu,
implementarea Planului Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova –
NATO devine chiar mai actuală decât cea a Planului de Acțiuni Moldova – Uniunea
Europeană [11].
Elita politică moldovenească, impunând schimbări instituționale definitorii pentru
cele trei direcții analizate ale tranziției democratice, rămâne a fi actorul principal al
tranziției posttotalitare, al transformărilor radicale din societate. Indiferent de componența sa structurală, de alianțele și coalițiile formate în anumite perioade ale
guvernării, de conjunctura politică creată la un moment dat, elita politică națională s -a
confruntat, practic, cu unele și aceleași probleme specifice claselor guvernante în toate
timpurile: încotro mergem, pe cine de condus și cum să ne justificăm în caz de eșec. La
drept vorbind, aceste și alte probleme au fost caracteristice tuturor elitelor politice
moldovenești începînd cu anii ’90 ai secolului trecut, astfel încît pot fi marcate cîteva
etape în afirmarea și dezvoltarea lor (etapa primară sau faza „romantică” – anii 1991 –
1994, perioada constituirii propriu-zise a clasei politice – anii 1995 – 2000, precum și
etapa pragmatică – anul 2001 și continuă și astăzi) [12].
Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziției
democratice în țara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale direcționării
tranziției economice și sociale) nu prea au avut sorți de izbândă. În ciuda faptului că au
fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere și domenii de activitate
socială, programe de restructurare și renovare a sectoarelor economice și sociale ale
republicii, nici una dintre acestea n- a fost promovată și implementată până la un bun

Afirmarea și dezvoltarea elitei politice a tranziției moldovenești

~ 20 ~ sfârșit. Problema ține nu numai de existența unui set întreg de obstacole, riscuri și
amenințări care se pot transforma în factori defavorizați și de eșec în democratizarea
societății. La aceasta se mai adaugă o serie de factori obiectivi și subiectivi care
contribuie la blocarea tranziției democratice: ezitarea și inconsecvența clasei politice în
promovarea reformelor trasate, lipsa competenței și a profesionalismului din partea
structurilor de putere, absența unei viziuni clare și articulate asupra transformărilor
sistem ice în țara noastră etc.
Problema calității guvernării a devenit actuală pentru toate societățile din spațiul
postsovietic. Apelând la practica tranziției posttotalitare a Republicii Moldova, apare,
firește, întrebarea: sunt oare multiplele dificultăți, crize, degradări și tensiuni în toate
domeniile de activitate ale societății o consecință a acțiunii factorilor obiectivi ce țin de perioada tranziției democratice sau, mai curând, un rezultat al acțiunii factorilor
subiectivi și, în primul rând, al calității clasei politice? Specialiștii în științe politice,
analiștii politici și alți experți în materie sunt de acord cu faptul că interacțiunea factorilor
menționați au condus la situația politică și economico -socială în care se află societatea
moldovenească la începutul sec. XXI.
Într-adevăr, perioada de tranziție a scos la iveală slăbiciunea puterii de stat și
cerințele populației țării (drept dovadă servesc rezultatele alegerilor parlamentare din februarie 2001 și din martie 2005) de a rezolva satisfăcător problema democratizării
societății noastre, relansării ei economice și sporirii nivelului de trai al cetățenilor. Din
momentul adoptării Legii cu privire la serviciul public (1995) și Legii privind controlul
public asupra activității de stat (2002) problema asigurării activității eficiente a organelor
puterii publice este încă departe de a fi soluționată.
Despre calitatea elitei putem judeca și după rezultatele activității ei de guvernare.
Însă pentru o apreciere mai amplă a calității elitei sunt importante și criteriile subiective –
nivelul de pregătire profesională, de calificare, cultural, moral, precum și atitudinea
populației față de clasa politică. Astfel vom putea soluționa și problema legată de
legitimarea guvernării elitei. Despre rating -ul elitei politice din Republica Moldova
mărturisesc numeroase sondaje de opinii, rezultatele cărora nu sunt totdeauna în favoarea
reprezentanților puterii de stat. Nu este deloc întâmplător faptul că în iulie 2002
Parlamentul țării a aprobat Concepția politicii de personal în serviciul public. De aceea
guvernarea are nu numai autoritatea de facto de a concepe politici noi, dar și autoritatea
de jure de a le implementa până la un bun sfârșit, astfel încât efectele guvernării
(securitatea națională, calitatea vieții etc.) să fie cât mai rezultative.
În fine, elita politică moldovenească, parcurgând în mai mult de un deceniu și
jumătate un drum greu și anevoios spre democrație, se va confrunta neapărat și în
continuare cu multe alte probleme, pentru că mai mulți factori impun deocamdată „ o
societate dominată de putere, nu de politică ” [13].

Note:

1. A se vedea: Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М.
Основы политической элитологии. Учебное пособие. – Москва: Изд -во
Приор, 1999; Новые элиты и политические институты в странах СНГ
(семинар в Новгороде) // Политические исследования, 1996, №1, p. 9 e tc.
2. Vezi: Țîrdea B., Noroc L. Politologie. Curs de prelegeri. – Chișinău: Pontos,
2006, p. 162-163.

Ion Rusandu, Pantelimon Varzari

~ 21 ~
3. Este vorba de tranziții complete sau sistemice de la intersecția anilor ’80 – ’90
ai sec. XX, tranziții care se deosebesc de tranziții istorice de la mijloc ul sec.
XVII și tranziții parțiale – anii ’60 –’70 ai sec. XX. Vezi mai detaliat: Saca V.
Interese politice și relații politice: dimensiuni tranzitorii. – Chișinău: CE USM,
2001.
4. A se vedea:
http://www.parlament.md/download/pcrm/buletin%201414_12keg.ROM.pdf
5. Vezi mai detaliat: Enciu N. Politologie. Curs universitar. – Chișinău: Civis,
2005, p. 353; Republica Moldova: politici de creștere economică, creare a
locurilor de muncă și reducere a sărăciei. – Chișinău: PNUD, Republica
Moldova, 2005, p. 8-9.
6. Moldova Suverană, 1990, 12 august; 4 octombrie.
7. Teoria „terapiei de șoc” , elaborată în anii 1989 – 1990 de către economi stul
american Jeffrey Sachs, trebuia să fie aplicată în țările cu o economie
socialistă pentru a elimina rapid orice element propriu economiei planificate și
a instaura domnia regulilor economice și sociale liberale.
8. Wallace H., Wallace W. Procesul politic în Uniunea Europeană / Ed -a a 4-a. –
Chișinău: Ed. ARC, 2004, p. 540.
9. Vezi: http://www.parlament.md/news/civils/society
10. A se vedea: Gorincioi R. Europenizare sau integrare europeană? // Timpul,
2006, 27 mai.
11. Vezi: Gorincioi R. De la integrare europeană la parteneriat euro -atlantic //
Democrația, 2006, 26 septembrie.
12. Alte opinii și argumentări privind etapizarea constituirii și dezvoltării elitelor
politice moldovenești vezi mai detaliat: Boțan I. Pa tru faze politice de
dezvoltare a Republicii Moldova // Democrația, 2006, 26 septembrie;
Dungaciu D. Elitele din Republica Moldova și structurarea spațiului public //
Flux, 2003, 30 mai; Margarint A. Transformarea elitei politice din Republica
Moldova // R epublica Moldova la începutul mileniului III: realități și
perspective / Coord. V. Moșneaga. – Chișinău: CE USM, 2001, p. 93 -99;
Solomon C. Aspecte ale vieții politice în Republica Moldova (1989 -2002). –
Chișinău, 2002, p. 213 -227; Varzari P. Introducere î n elitologie (Studiu). –
Chișinău: CE USM, p. 136 -148; Zavtur A., Varzari P., Pîrțac Gr. Elita politică
și societatea (material didactic). – Chișinău: USM, p. 36 -46 etc.
13. Dungaciu D., op. cit.

~ 22 ~ Лилия Брага

ПОЛИТИЧЕСКАЯ КУЛЬТУРА В КОНТЕКСТЕ СОВРЕМЕННОГО ОБЩЕСТВА

Рецензент: Галина Роговая , доктор философии

The article analyses the problem of political culture, its part and importance for
development of political relations hips in terms of democrat ic transition. It has been ascertained
that political culture represents a main eleme nt of social life democracy together with the
creation of institutions and market mechanisms. At the same time it has been thrown lights to the
fact that nowadays the political culture accomplishes the function of sustainable development
guarantee of democratic society.

Проблема политической культуры представляет собой одну из наиболее
актуальных проблем, имеющих отношение к современному миру политики. Об этом
красноречиво свидетельствует тот интерес, который вызывает данная проблема, как в
политических кругах самых различных уровней, так и в кругах политологов самых
различных стран. Политики и исследователи все более серьезно задаются вопросом о
том, какова роль и место политической культуры в современной политической жизни
общества, в чем заключается ее значение для развития современных политических
процессов, спорят о ее природе и сущности, о ее социальных функциях, путях и
способах формирования, о ее критериях и перспективах на будущее. Важно отметить,
что какие бы мнения ни высказывались на этот счет, каких бы позиций ни придерживались спорящие стороны, сегодня уже мало кто сомневается в усилении
роли политической культуры в политической жизни современного общества, в том,
что политическая культура является одним из влиятельных факторов развития
политических отношений, имеющих значение для укрепления социальной
сплоченности и стабильности в обществе, для оптимизации процессов его
демократического реформирования, для обеспечения условий устойчивого развития.
Интерес к проблеме политической культуры, который отмечается в условиях
отечественной действительности (о политической культуре написан ряд серьезных
научных статей, данная проблема является одной из актуальнейших тем
диссертационных исследований, для освещения и изучения указанного аспекта
политической жизни в стране с 1977 по 1999 г.г. выходило специальное научно –
популярное издание – Arena Politicii (Revist ă de știință și cultură politică), обусловлен,
прежде всего, теми политическими задачами, которые стоят перед нашим обществом на
современном этапе, – задачами оптимизации функционирования вновь созданной
политической системы, углубления процессов демократического реформирования
общества, укрепления его сплоченности, создания условий, способствующих его
успешному интегрированию в европейское сообщество. Молдавские политологи
сегодня прекрасно осознают, что для построения демократического общества
недостаточно лишь сломать старую политическую систему, создав на ее месте систему
новых политических институтов и организаций. Необходимо, чтобы эта система
эффективно работала. Лишь тогда с полной уверенностью можно будет говорить о том, что демократия победила и что произошла реальная смена тоталитарного,
авторитарного режима на режим демократического правления. До тех пор, пока новая
политическая система не начнет работать эффективно и слаженно, как того требуют
поставленные сегодня перед обществом задачи его общественно -политической
трансформации на принципах демократии и прогресса, всегда будет оставаться

Лилия Брага

~ 23 ~
опасность попятных движений, а демократическая реформа – сохранять незаконченный,
половинчатый характер или, как сегодня принято выражаться, пробуксовывать.
В настоящее время демократическое реформирование пробуксовывает или,
иначе говоря, не приносит желаемых результатов не только в Республике Молдова,
несмотря на многие достигнутые страной успехи в трансформировании
политической системы, но и в целом ряде других стран молодой демократии,
находящихся, подобно Молдове, в состоянии транзита. Отдельные успехи
демократического строительства практически повсеместно чередуются с
затяжными политическими кризисами, выражающимися в резком ослаблении
институтов власти, в снижении эффективности работы государственной машины, в
утрате политическими институтами легитимности [21,107].
Исследователями подмечено, что периодам транзита всегда, во все времена и
во всех странах сопутствуют приливы и отливы, взлеты и падения, зигзаги и даже
шараханья. Транзит вообще представляет собой весьма неоднозначный
политический процесс, в ходе которого всегда идет ожесточенная борьба нового со
старым, с характерной для подобного этапа развития запутанной расстановкой сил.
Консерватизм любой устоявшейся системы, как правило, бывает настолько велик,
что преодолеть его бывает крайне трудно, а результат борьбы всегда очень сложно
предопределить [18,102].
Шараханья из стороны в сторону отдельных политиков и целых стран в их
политических пристрастиях и антипатиях, движения типа „шаг вперед и два назад”,
предпринимаемые современными реформаторами под натиском ностальгических
чувств основной массы населения по „старым добрым временам”, неизбежно
нищающей в условиях транзита, могут сопровождать развитие общества еще очень
долго. Подобное положение дел, по убеждению специалистов, будет оставаться
неизменным до тех пор, пока новые институты власти, возникшие на месте
прежних, разрушенных и отвергнутых обществом в ходе революционных
преобразований, не начнут функционировать достаточно эффективно, пока
политическая система, задающая основные параметры развития общественно –
политической жизни не будет работать отлажено и четко [18,104]. Поэтому вопрос
об усилении эффективности функционирования демократической политической
системы звучит для нашей страны, как, впрочем, и для всех остальных стран
демократического транзита, крайне актуально и злободневно.
Что является ключевым условием укрепления политической системы
молодых демократических стран, какие факторы способны обеспечить
стабильность и устойчивость их развития на современном этапе в избранном ими
новом политическом курсе? Готовых ответов на эти вопросы, к сожалению, не
существует, несмотря на то, что само демократическое движение, превратившееся
в настоящее время в широкий общественно -политический процесс, охвативший
значительную часть мира, трудно назвать новым. Дело в том, что каждый
последующий исторический этап развития человеческого сообщества вносит свои
коррективы в те или иные политические процессы, придавая им совершенно
специфический колорит и звучание, тональность которого во многом зависит от
характера эпохи. Поэтому на каждом новом этапе развития человеческого
сообщества и политики и исследователи вынуждены искать новые пути решения
возникающих в ходе кардинальных преобразований общества проблем, c

Политическая культура в контексте современного общества

~ 24 ~ необходимостью учитывая все те вызовы и требования, которые предъявляет
человечеству современность.
Относительно путей и способов оптимизации политических процессов в
странах демократического транзита у современных политологов не существует единого мнения. Вокруг данной проблемы продолжают идти оживленные
дискуссии. Высказываются самые различные точки зрения, в наиболее общих чертах
группирующиеся вокруг двух основных подходов к ее решению, которые условно
можно определить как экономический и культурологический. Так, согласно
первому, решающая роль в становлении и укреплении системы демократии
отводится рыночным институтам. Что же касается последнего, то здесь на первый
план выдвигается политическая культура как решающее условие эффективного функционирования системы демократического управления в обществе.
Следует отметить, что экономический подход к решению проблем
демократического транзита стал преобладающим в странах молодой демократии с
самого начала кардинальных перемен в их общественно -политическом устройстве.
На этом этапе многим казалось, что достаточно перевести
страну на рельсы
рыночной экономики и все проблемы демократического реформирования будут
решены по существу автоматически. В это время много говорили и писали о
необходимости проведения так называемой шоковой терапии, как о способе,
позволяющем в короткие сроки добиться высоких результатов в демократическом
реформировании общества и переводе его на рельсы рыночной экономики. Однако
по прошествии некоторого времени, когда эйфория первых лет перестройки
существенно улеглась, стало понятно, что „войти в новую жизнь” не удастся лишь
при помощи „великого экономического скачка и что создание новых условий
развития, необходимых для нормального функционирования демократического
общества, займет еще не одно десятилетие.
Вместе с тем, экономический подход продолжает оставаться превалирующим
и сегодня в политике транзитных стран, стремящихся следовать в своем развитии
тем же путем, что и развитые страны Запада, которые главный упор в решении
большинства возникающих проблем человеческого существования всегда делали и
делают на индустриальное развитие и оптимизацию производства, т.е. на те
механизмы, которые сформировались еще в период первых промышленных революций и легли в основание развития европейской цивилизации, позволив ей
достигнуть еще не виданного в истории уровня прогресса. Сказанное в том числе
справедливо и для нашей страны [5], где не так давно была принята государственная
программа по либерализации экономики, реализация которой, по убеждению
правящей политической элиты, станет важной вехой на пути демократического
реформирования общества и его европейской интеграции.
Безусловно,
создание демократических институтов власти , равно как и
либерализация экономики являются важнейшими объективными условиями
кардинального изменения общества на принципах свободы и демократии. Вместе с
тем, как показывает всемирная практика, эти условия еще не являются
достаточными для того, чтобы вновь созданная демократическая система
функционировала в значительной мере эффективно и слаженно.
Так, еще в середине прошлого века исследователи обратили внимание на
неудавшиеся попытки перенесения западных политических институтов в новые
независимые государства Азии, Африки и Латинской Америки, находившиеся в
ситуации выбора форм правления, предположив, что главной объяснительной

Лилия Брага

~ 25 ~
причиной является низкий уровень развития политической культуры, в самом
широком смысле понимаемой как субъективное измерение мира политики. Иными
словами, исследователи пришли к убеждению, что предрасположенность
определенных обществ к идеям демократии и невосприимчивость к ним других,
особенно к принципам толерантности, политической конкуренции и плюрализму,
объясняется господствующими в обществах идеалами, установками, убеждениями,
предписывающему населению ориентацию на определенные образцы поведения
[10, 318-319].
С расширением пространства демократии в мире в конце ХХ века и началом
трансформации экономических и политических институтов в странах Центральной
и Восточной Европы, вопрос о том, почему в одних странах демократия
„работает”, а в других –„пробуксовывает”, став одним из наиболее актуальных и
дискуссионных, вновь пробуждает повышенный интерес к проблеме политической
культуры, тем самым, актуализируя проблему значимости субъективного фактора в
мире политики в условиях демократии.
Итак, одни авторы полагают, что в условиях демократии значимость
субъективного фактора политической жизни существенно возрастает, усматривая в
политической культуре ключевое условие успеха демократического
реформирования. Другие, напротив, считают, что политическая культура общества
– не столь важный или, во всяком случае, не решающий фактор успеха
демократических реформ.
К. Манхейм еще в начале 1930- х годов высказал мысль о том, что
политическая демократия есть одно из проявлений всепронизывающего принципа
культуры [20,170]. А несколько позднее – в середине XX века – Г. Алмонд, при
описании политической системы, осознавая настоятельную потребность в некой
обобщенной модели субъективной стороны политической действительности,
выделил два основных уровня ее анализа – институциональный (вполне
традиционно определяющий институты и их функции, нормы, механизмы действия
государства) и ориентационный (выражающий особые формы отношения людей к
разнообразным политическим объектам). Выделение ориентационного уровня
позволило исследователю охарактеризовать некий специфический класс
политических явлений – политическую культуру, которая соединяет
институциональный и реальный уровни функционирования политической системы.
В „Сравнительных политических системах” Г. Алмонд, в частности, указал, что
каждая политическая система покоится на своеобразной структуре ориентаций
относительно политического действия, сочтя полезным назвать это политической
культурой [12, 428].
Умозаключение, к которому пришел в середине прошлого века Г. Алмонд,
сегодня расценивается политологами как подлинный гуманитарный прорыв.
Исходя из него, политическая культура рассматривается как составной,
неотъемлемый, компонент политической жизни, не менее влиятельный, чем
функционирующие в обществе институты политической власти. Из чего следует,
что политическая культура представляет собой важнейший рычаг воздействия на
мир политики, недооценка значимости которого чревата неудачами и сбоями в
разворачивающихся политических процессах.
Во второй половине 20 века идея особой значимости политической культуры
для мира политики как фактора, способствующего оптимизации общественно –

Политическая культура в контексте современного общества

~ 26 ~ политических отношений, получила широкую поддержку в западных
исследовательских кругах, что было обусловлено поиском выхода из того тяжелого
состояния „кризиса образа жизни”, в котором на данном этапе находилось западное
капиталистическое общество. „Долгое время, – как указывают научные источники,
– связь между образом жизни и сферой культуры игнорировалась и последняя
отделялась от повседневной жизни общества. Теперь стало ясно, что образ жизни
людей в „массовом обществе” в значительной мере формируется под воздействием
массовой культуры”… и необходимо иметь в виду, что социально -экономическая
природа буржуазного образа жизни сама нуждается в подобной культурной опоре и
основе” [14, 254].
Признавая, что культура оказывает решающее воздействие на образ жизни
людей, многие авторы на Западе стали возлагать на культуру некую мессианскую
роль, усматривая в ней основное средство преодоления и разрешения
противоречий буржуазной цивилизации [14, 262]. По их убеждению, культура
современного капиталистического общества при всех ее минусах и пороках
содержит в себе – актуально или потенциально – предпосылки желаемого
преобразования образа жизни „общества потребления” на действительно
гуманистической основе [14, 257].
В этом плане характерны взгляды Р. Хоггарта, М. Ньюэла, О. Тоффлера, Ч.
Рейча, которые предложили проекты изменения образа жизни посредством
„культурной революции” – „революции в сознании”, иначе говоря, проекты
превращения „общества потребления” в „общество культуры”. Так, в книге
„Зеленеющая Америка” Ч. Рейч, в частности, высказал идею о том, что общество,
революционизируя свою структуру, осуществит революцию не прямыми
политическими средствами, а изменением культуры и качества индивидуальных
жизней, а это, в конечном счете, приведет к изменению политических структур.
Согласно Рейчу, сознание и культура становятся сегодня решающей силой в
противоборстве с всесильным корпоративным государством, а революция при
помощи сознания – единственным эффективным путем изменения и разрушения
этого государства „изнутри”, т.е. без применения насилия и проявлений
„политического активизма”. Развитие нового сознания ведет, по мнению Рейча, к
появлению не только нового общественного устройства и образа жизни, но и
нового, более совершенного типа человека [14, 264].
Мнение о том, что культура является главной движущей силой
общественного прогресса, разделяют многие исследователи и в настоящее время.
Так называемые „культуралисты”, исходят из того, что именно различия
культурного характера и объясняют расхождения в экономическом и политическом
опыте на национальном и субнациональном уровнях. Позиция этой группы
исследователей сводится к следующему: развитие как таковое должно трактоваться
в качестве одного из аспектов становления культуры, его формы, определяются, в
конечном счете, общими социокультурными ценностями, а содержание во многом
зависит от культурного выбора [15, 6]. Штомпка, в частности, вообще
рассматривает любое социальное изменение в качестве культурного по своей сути
изменения [19, 10].
Совершенно противоположного мнения придерживаются противники
культурного подхода, которые считают, что экономических и институциональных
факторов вполне достаточно, чтобы осмыслить динамику развития демократий.
Так, по заключению А. Пшеворского, имеющиеся в распоряжении исследователей

Лилия Брага

~ 27 ~
данные не позволяют говорить не только о несовместимости каких -либо культур с
демократией, но и о заметном воздействии культуры на устойчивость
демократических институтов [15, 6].
Правда, как показывает И.C. Семененко, большинство „нон -культуралистов”
из числа экономистов и ученых практиков (например, Дж. Сакс) не столь
категоричны. Концентрируя внимание на географических, климатических,
ресурсных и политико -институциональных факторах развития, они, тем не менее,
признают, что комплекс культурных особенностей играет свою роль в определении
параметров экономического роста. Наличие у рыночного капитализма культурной
мотивации не отрицает даже такой ярый либерал -рыночник, как председатель
Федерации резервной системы США А. Гринспэн, не устающий утверждать, что
капиталистические ценности – плоть от плоти человеческой природы [15, 6].
Что же касается постсоветского пространства, страны которого, имея в
прошлом значительную полосу общей истории развития, а в настоящем
обнаруживающие множество сходных моментов в процессе демократического
реформирования общества, то здесь в политологических кругах также имеет место
оживленный обмен мнениями по вопросу о формах модернизации общества на
современном этапе, результаты которого свидетельствуют об определенной
эволюции взглядов относительно указанного предмета обсуждения. В частности,
прежняя точка зрения правящих кругов о возможности ускорения процесса
перемен с помощью лишь политических средств признается сегодня
исследователями, исходя из критического взгляда на уже имеющийся опыт
трансформации, абсолютно иллюзорной [22, 62] В исследованиях по
демократизации все более четко обозначается также отход от представлений о
прямой связи демократии с экономическим развитием. Все более настойчиво
высказывается мысль о том, что рынок и экономический рост не являются
единственными и достаточными условиями демократии и что помимо этого для
нее необходимы определенные социокультурные предпосылки. Перспективы
модернизации и демократизации все теснее связывают с их совместимостью с
социокультурными доминантами [22, 61].
К примеру, российский политолог Я.А. Пляйс полагает, что Россия, которая
движется сегодня по пути от авторитаризма к демократии, находится уже на таком
уровне общественного развития, который вполне достаточен для того, чтобы
достичь намеченной цели. По его мнению, надо только позаботиться о повышении
политической культуры населения, о накоплении политического опыта.(18, 103-
104) Его соотечественница Е.И. Башкирова, разделяя это же мнение, в частности
отмечает, что „сегодня уже не вызывает сомнений, что радикальные изменения в
экономике, политике, системе государственного управления нуждаются в
ценностном обосновании (санкционировании), что система ценностей,
формирующая основу мировоззрения людей, может выступать и как фактор,
ускоряющий развитие, и как трудно преодолимый барьер на пути такого развития.
Институциональные преобразования становятся действительно необратимыми
только тогда, когда они восприняты обществом и закреплены в системе ценностей,
на которые это общество ориентируется” [23, 51].
Украинские политологи также считают, что политическая культура в Украине
пока еще отстает в своем развитии от того уровня, который достигнут в этом
отношении некоторыми другими странами „молодой демократии” Восточной Европы,

Политическая культура в контексте современного общества

~ 28 ~ такими как Польша, Венгрия, Чехия, что отрицательно сказывается на процессах
демократического реформирования общества. Поэтому в современных условиях
особенно важным вектором развития политической жизни в Украине является
формирование политической культуры как фактора оптимизации функционирования политической системы [17, 179 -205]. Данную позицию разделяют и отечественные
политологи, когда наделяют политическую культуру ролью влиятельного компонента
современной политической жизни, от которого во многом зависит характер
разворачивающихся в обществе политических процессов [4; 18; 19].
Акцентирование внимания на проблеме политической культуры, имеющее в
последнее время место в отечественных и зарубежных публикациях по проблемам
демократического транзита, имеет под собой весьма веские основания. Дело в том,
что политическая культура, как и культура в целом, представляет собой такой
аспект жизни общества, который является
наиболее инерционным, отличающимся
самым медленным ходом изменения и длительным сохранением прежних условий,
когда изменение уже произошло [13, 7]. Поэтому практически все
реформирующиеся общества в той или иной мере сталкиваются с издержками
политико -культурного развития, превращающимися в огромный тормоз на пути к
демократизации общественной жизни. В этой связи осмысление тех проблем,
которые связаны со становлением политической культуры демократического
общества, представляется как полезной, так и крайне необходимой областью
приложения исследовательских усилий политологов.
„Культурное” измерение было присуще политике как одной из относительно
самостоятельных сфер жизни общества с момента ее возникновения. И тот факт,
что субъективное отношение человека к политике оказывает влияние на
политическую жизнь общества, в значительной мере определяя специфику
складывающихся в нем на том или ином этапе исторического развития
политических отношений, мыслители заметили достаточно давно, осознав, что
если изучать разнообразные аспекты субъективного отношения человека к
политическому миру, то ‘’открывается возможность глубже понять мотивацию
политического поведения граждан и институтов, выявить причины множества
конфликтов, необъяснимых исходя из традиционных для политики причин –
борьбы за власть, перераспределения ресурсов и пр.” [12, 427].
Разгадкой субъективного отношения человека к политике исследователи
занимались еще с античности. К осмыслению некоторых аспектов указанного
феномена обращались такие мыслители прошлого, как Конфуций, Платон,
Аристотель, для которых, впрочем, размышления о связи между сознанием и
политическим поведением человека не явля лось объектом некоего самостоятельного
исследования. По сложившейся на этом этапе развития общественной мысли
традиции, суждения относительно феномена политической культуры были вплетены
в общий контекст изучения культурной и этнографической среды, внутри которой
формировались в различные исторические эпохи определенные типы человеческого
поведения. Позднее эту же традицию продолжили Посидоний, Гай Юлий Цезарь,
Боден, Макиавелли, Монтескье и другие.
Несмотря на давность традиции изучения проблем, касающихся феномена
политической культуры, само понятие „политическая культура”, которое впервые
встречается в труде И. Гердера „Идеи к философии истории человечества” (1784-
1791),было введено в научный оборот относительно поздно – лишь на рубеже
XVIII-XIX вв. Следует отметить, что данный факт имел огромное значение для

Лилия Брага

~ 29 ~
систематизации последующих исследований в указанной сфере. Что же касается
теории, предложившей изучать мир политики сквозь призму этого понятия, то ее
формирование, имевшее место в рамках западной политологической традиции,
относится к еще более позднему периоду – рубежу 60-х годов прошлого столетия.
В настоящее время, по признанию специалистов, изучение политической культуры
является одним из самых приоритетных и продуктивных направлений современной
политологии [12, 427]
Сам факт появления научной теории политической культуры в середине
прошлого века и ее усиленное развитие на протяжении последующего периода
целым рядом блестящих исследователей, таких как Г. Алмонд, С. Верба, Л. Пай, У.
Розенбаум, Р. Инглхарт и другие, ставших классиками современной
политологической науки, безусловно, не является случайным. Главным стимулом
развития научно -исследовательских изысканий в том или ином направлении во все
времена служили насущные общественные потребности. Иными словами,
появление теории политической культуры было обусловлено общественными
потребностями в комплексном осмыслении субъективного измерения мира
политики, что, по сути дела, стало научно -обоснованным признанием его огромной
значимости для развития политических отношений в условиях демократического
общества, его особой роли в функционировании политической системы. Таким
образом, можно сказать, что причины повышенного внимания современной
политологии к проблеме политической культуры коренятся в самих особенностях
развития современного мира политики.
Чтобы понять роль политической культуры в общественно -политических
процессах современности, следует, прежде всего, посмотреть на эту проблему
сквозь призму тех взаимоотношений, которые возникают между субъективными и объективными компонентами, представ ляющими собой различные аспекты
политической жизни. Существенно, что соотношение этих компонентов, каждый из
которых оказывает свое специфическое влияние на политическую жизнь, не
является чем -то константным, но меняется по мере исторического развития
общества.
По определению, политика представляет собой сферу деятельности групп,
партий, индивидов, государства, связанную с реализацией общезначимых
интересов с помощью политической власти [11, 484]. Иными словами, политика –
это сознательная деятельность, направленная на производство, достижение,
укрепление и реализацию власти.
История свидетельствует, что в качестве средств сохранения власти может
выступать либо внешнее, так сказать, физическое принуждение, либо воздействие
на внутренний мир людей, манипулирование их сознанием и поведением. Первое
достигается созданием и использованием соответствующих репрессивных
организаций и мер насильственного принуждения. Второе – внедрением идеологии,
ориентирующей сознание и поведение людей, т.е. формированием определенной
политической культуры масс, способствующей поддержанию определенного
политического строя, сохранению расклада политических сил. Оба способа, как
правило, действуют одновременно, хотя и с различной долей интенсивности.
По мнению исследователей, роль идеологического манипулирования,
сознательного формирования политических ориентаций масс в последние столетия
постоянно возрастает [8, 10]. М.К. Мамардашвили в свое время очень точно

Политическая культура в контексте современного общества

~ 30 ~ охарактеризовал данный феномен, отметив, в частности, следующее;
„Классический капитализм характеризовался стихийной принудительностью
экономических законов и сил… Сознание людей, обработка этого сознания не
имели тогда решающего значения и были в общественном масштабе достаточно
аморфной областью слабых „связей”, лишь суммарно, в конечном итоге
кристаллизирующихся вокруг решающих экономических и классовых интересов.
Жесткая регуляция поведения масс людей задавалась лишь в виде конечного
результата игры стихийных законов рынка и рыночных отношений, конкуренции,
индивидуальной выгоды, пользы и т.д.” [13, 421].
Продолжая свою мысль, далее Мамардашвили пишет, что с развитием
государственно -монополистического капитализма соотношение между действием
объективных законов и механизмами субъективного характера, между
экономическими и духовными факторами общественного развития, оказывающими
влияние на политическую жизнь, существенно изменилось. Современная эпоха
породила целую индустрию сознания, опосредующего функционирование
социально экономических структур, динамику рынка и потребления, развитие
реальных или мнимых потребностей людей, установление и поддержание
определенного классового равновесия, устойчивость и общепринятость тех или
иных форм общения, политических институтов и т.д. Здесь в большей степени
действуют идеологические (в самом широком смысле этого слова) механизмы
управления сознанием и через сознание – поведением людей. Сферу сознания
больше уже не оставляют в покое… Это – манипулирование индивидами
посредством их идей, мыслей, сознательных навыков и т.п., а не просто через
„естественные”, „слепые” экономические механизмы” [13, 422].
В условиях глобализации и информатизации общества, ускорения
политических изменений, массового вовлечения широких слоев ранее пассивного
населения в активную политическую деятельность, характерных для современного
мира, данная тенденция в развитии политической жизни еще более усиливается.
В.С. Барулин, в частности отмечает, что соотношение различных аспектов
общечеловеческих преобразований исторически развивается. „Для каждой
общности это соотношение на каждом историческом этапе ее развития наполнено
конкретным и неповторимым содержанием. И все же, на наш взгляд, можно
вычленить некоторую общую историческую тенденцию, суть которой заключается
в непрерывном возрастании культурологических аспектов общечеловеческих
преобразований” [1, 418]. Более того, следует признать, что субъективный аспект
мира политики, ее духовное восприятие, которое концентрируется и фокусируется
в политической культуре, в современных условиях, по существу, приобретает
решающее значение для формирования политических отношений.
Влияя на субъективное отношение людей к миру политики, сегодня можно
эффективно управлять политическими процессами в обществе, в достаточно
короткое время усиливая, либо ослабляя их интенсивность на фоне отсутствия
сколько -нибудь серьезных объективных изменений в общественной жизни,
кардинально меняя их направленность в зависимости от смены политического
расклада сил и представляемых ими интересов. Политическая культура, как
система ориентаций человека в политическом мире, в современную эпоху
превращается, таким образом, в решающий фактор развития политической жизни,
эффективно действующий как на уровне внутренней жизни отдельно взятых стран,
так и на международной арене.

Лилия Брага

~ 31 ~
Данному факту невозможно, на наш взгляд, дать однозначной оценки. Дело
в том, что тот заряд, который несет с собой указанная выше тенденция развития
политической жизни, выраженная в усилении значимости ее субъективной
составляющей, может обладать самыми различными последствиями как
позитивного, так и негативного характера. Придавать деятельности людей в сфере
политики как конструктивную, так и деструктивную направленность.
Способствовать как укреплению социальной сплоченности общества и
поддержанию сложившейся политической системы, так и вести к расколу
общества, жесткому противостоянию сил, попыткам насильственного изменения
политического устройства, дестабилизации всей общественной жизни.
В подобных условиях, когда сценарий развития политических событий,
ведущих порой к кардинальным изменениям в обществе, зависит не столько от
зрелости объективных факторов, сколько от субъективного отношения масс людей
к политическим явлениям, когда благодаря процессам глобализации и
информатизации общество становится более открытым культурно -политическому
влиянию из вне, во много возрастает возможность политического
манипулирования не только различными политическими силами внутри страны, но
и отдельными странами, а также целыми регионами мира. Отнюдь не секрет, что
сегодня буквально целые народы оказываются заложниками чужих политических и
экономических интересов, подвергаясь массированной „культурной интервенции”
со стороны различных политических субъектов. В одних случаях подобная
„культурная интервенция” способна стать мощнейшим катализатором
прогрессивных общественных изменений, способствовать устойчивому развитию
общества на принципах свободы и демократии. В других – подхлестнуть развитие
террористических и экстремистских тенденций, ведущих к развязыванию войн,
чреватых утратой отдельными странами своего суверенитета и национальной
независимости, а в глобальном масштабе – крахом всей современной цивилизации.
Иными словами, современная реальность такова, что прогрессивное
развитие общества, также как и его способность к выживанию, в решающей
степени зависит от тех политико -культурных установок, которыми оно
руководствуется на данном этапе, т.е. от так называемой политической
ментальности. В этой связи, не случайно одной из наиболее актуальных проблем
развития политической жизни сегодня является проблема формирования новой
парадигмы политического мышления как стержневого элемента политической
культуры общества. Подобная парадигма, способная учесть все реалии, угрозы и
вызовы современного этапа развития человеческого сообщества, призвана
способствовать стабилизации общественно -политической жизни, предотвращению
скатывания общества к той черте, за которой человечество могут ожидать самые
непредсказуемые, катастрофические последствия.
Таким образом, речь идет о том, что современный мир политики существенно
изменился по сравнению со всем предшествующим периодом своего развития. В
политической сфере произошла очевидна я перегруппировка тех факторов, которые
оказывают влияние на развитие полити ки, характеризующаяся значительным
усилением влияния ее субъективного измерения на ход политического развития.
Изменения, соответственно, коснулись и методов политического воздействия на
общество, которые нашли свое выражение в перемещении акцентов с
преимущественно физического насилия и принуждения на идеологическое

Политическая культура в контексте современного общества

~ 32 ~ манипулирование сознанием людей. Сегодня в мире политики одерживают победу
те силы, которые умеют завладеть сознанием людей. Поэтому даже в тех случаях,
когда используются насильственные приемы решения политических проблем,
данное действо, как правило, сопровождается массированной „идеологической атакой”, т.е. такой обработкой сознания, которая могла бы обеспечить массовую
поддержку тех или иных политических акций, либо фронтальную нейтрализацию
масс. И, поскольку массовое политическое сознание остается открытым широкому
влиянию самых различных политических идей, включая деструктивные по своему
характеру, в настоящее время в самой острой форме встает вопрос о
целенаправленном, сознательном моделировании адекватных запросам времени
ориентаций сознания и поведения людей, о необходимости сознательного культивирования такого типа политической культуры, которая бы отвечала
потребностям упрочения демократии и социальной сплоченности общества, а также
императивам устойчивого развития и выживания во взаимозависимом мире.
В основе такого моделирования должны лежать установки, признающие
примат гуманистических ценностей. Ведь по сути дела лишь та политическая
культура, которая опирается на гуманистические идеалы, может считаться
культурой в полном смысле этого слова. Ведь культура в самом широком ее понимании есть не что иное, как общественно -исторический процесс
самореализации человека, феномен, пронизывающий собой всю общественную
жизнь, включая политическую сферу, и тем самым определяющий и
свидетельствующий о ее качественном состоянии.(1, 399 -425) Поэтому в идеале
политическая культура должна включать в себя очень широкий круг гуманистически
ориентированных ценностей и обусловленных ими форм поведения.
Там же, где субъекты политики руководствуются идеями, пренебрегающими
ценностью человеческой жизни, чувствами неприязни и ненависти, ориентируются
на насилие и физическое уничтожение другого, распадается ткань культуры в
целом и политической культуры в частности. В подобных случаях в
сфере
политики культурные ориентиры и способы участия, ценностная обусловленность
действий власти уступают место иным взаимоотношениям. Поэтому фашистские,
расистские, шовинистические движения, геноцид и терроризм, охлократия и
тоталитарный диктат властей не способны не только развивать, но и поддерживать
культурное пространство в политической жизни. В таких условиях оно как бы
сворачивается, сокращается [12, 438].
В условиях демократии, представляющей собой такую форму общественно –
политического устройства, ценностными ориентирами которой выступают свобода,
плюрализм, гласность, толерантность, политический диалог, консенсус, социальная
справедливость, уважение прав человека, политическое участие и др., напротив,
политическая культура, будучи одним из кардинальных условий эффективного
функционирования политической системы, приобретает значительно большие
возможности своего развития в направлении реализации гуманистического идеала
в политической сфере, а также в увеличении доли ее влияния на политическое
устройство общества, на характер межгосударственных отношений и т.д.
Безусловно, указанные ценностно -политические установки представляют
собой некий идеал культурно -политического развития в условиях демократии,
полнейшая реализация которого всегда будет оставаться весьма проблематичной
ввиду невозможности реального построения всех форм участия граждан в
политике на образцах культуры и действий институтов в соответствии с

Лилия Брага

~ 33 ~
ценностной системой общества. Вместе с тем, тот факт, что система демократии
сориентирована на реализацию гуманистических ценностей в жизни общества как
на идеал политической культуры, делает эту систему общественно -политического
устройства наиболее прогрессивной и отвечающей современным запросам
общественного развития. В этом смысле те процессы, которые идут в современном
мире и свидетельствуют о все большем расширении „зоны” демократии, могут
внушать лишь оптимизм и надежду на то, что разумный, гуманистический подход
к решению политических проблем все же восторжествует.
Другое дело, что преимущества демократии как наиболее эффективного из
всех известных механизмов решения проблем общественного развития
сворачиваются там, где политическая культура развита слабо, в равной мере и там,
где нормой политической жизни становятся ‘’двойные стандарты’’, где реализация
декларируемых ценностно -политических идеалов носит лишь ситуативный,
фрагментарный, избирательный характер. Издержки в развитии политической
культуры, которая своими способами содействует единению общества,
обеспечивает в привычных для людей формах стабильность отношений элитарных
и неэлитарных слоев, минимизируют преимущества демократии как наиболее
прогрессивной политической системы современности, превращая состояние
демократического транзита со всеми его противоречиями и недостатками в некую
„недостроенную” форму политической организации общества, для которого
опасность политического раскола, шараханий из стороны в сторону, политических
конфликтов и кризисов всегда будет оставаться достаточно реальной. В этой связи,
формирование политической культуры для стран демократического транзита
является одним из наиболее важных условий построения полноценного
демократического общества.
В то же время важно отметить, что проблема формирования политической
культуры является злободневной не только для стран „молодой демократии”,
слабая развитость которой превращается здесь в главную причину пробуксовки
демократических реформ. Актуальна она сегодня и для многих стран – „ветеранов”
демократического движения, являющихся его локомотивами, таких как США,
Великобритания, Франция и другие развитые страны Западной Европы, политика
которых в последние годы дает все больше примеров подмены широко
декларируемых либеральных ценностей совершенно противоположными
установками. Чего стоят только тайные тюрьмы в Европе и пытки, применяемые в
этих тюрьмах, насильственные формы борьбы с антиглобалистским движением,
получившим широкий размах в последние годы, иммиграционные законы, не
соответствующие демократическим нормам и международным договоренностям,
ограничения для средств массовой информации и др.
Без гуманистически ориентированной политики, как это сегодня признают
политические лидеры большинства стран мира, устойчивое развитие современного
общества, являющееся главным условием его выживания в 21 веке, будет
оставаться недостижимой целью. Дело в том, что кризисные явления, характерные
для нынешней эпохи, как эпохи переходной, затрагивая все сферы жизни общества,
в значительной мере касаются и области политики, где развитие событий может
принимать не менее непредсказуемый и катастрофический характер, чем, скажем, в
сфере экологии. В политико -социальном плане, как это отмечает А.И. Костин, –
„кризис цивилизации” означает переход к качественно новому состоянию

Политическая культура в контексте современного общества

~ 34 ~ общества, для которого свойственно обострение всего комплекса противоречий
интерсоциального, социоприродного и антропосоциального плана – от
взаимоотношений с природой до отчуждения культуры. Это состояние в
глобальной политической сфере проявляется в форме кризиса политических
институтов на разных уровнях и в целом в нарастании неуправляемой сложности
сферы планетарной политики. Человечество переживает кризис оснований,
базовых ценностей всего мироустройства, затрагивает все существующие
цивилизационные модели и в условиях глобализации демонстрирует
недостаточность всех выработанных им ценностных и рациональных форм
жизнеустройства. Поэтому не случайно XX век стал веком кризиса всех основных
политических идеологий; консерватизма, либерализма, социализма [6, 43-44].
Подобное положение дел в сфере политики, характеризующееся
непредсказуемостью конечных результатов ее действия, может угрожать
современной цивилизации катастрофическим исходом не в меньшей степени, чем
экологический кризис. Поэтому не случайно сегодня все чаще поднимается вопрос
о необходимости гуманизации политических отношений в мировом масштабе как
способе выхода мировой политики из кризисного состояния и обеспечения
стабильности и устойчивости дальнейшего общественного развития. Так, в 2002
году на Всемирном саммите по устойчивому развитию, состоявшемся в
Иоханнесбурге, главы государств и правительств, принимавшие в нем участие,
взяли на себя ответственность и обязательство строить гуманное, справедливое и
внимательное к нуждам людей общество, признающее необходимость беречь
человеческое достоинство всех его членов. Согласно этой Декларации, высшим
приоритетом устойчивого развития являются благополучие и безопасность
человека [6, 53].
Обеспечение подобной стабильности и устойчивости видится, прежде всего,
на путях демократического развития, поскольку демократия – наиболее
эффективный из всех механизмов решения проблем общественного развития.
Взаимоотношения между демократической политической системой и адекватной
ей партийной системой складываются непросто, так как механизмы согласования
интeресов при демократии не только многочисленны, но и нередко громоздки и
ресурсозатратны. Но, выявляя эти интересы, формируя и согласовывая их,
демократические институты способны адекватно реагировать на перемены в
обществе и обеспечивать нахождение оптимальных решений, а также методов их
реализации. Именно поэтому у демократии нет альтернативы. И именно поэтому
демократия, в конечном счете, оказывается не только наиболее эффективной и
экономичной, но и самой прямой из всех возможных дорог к прогрессу [18, 104].
Однако некоторые авторы убеждены, что демократическая форма
жизнеустройства и регуляции социальных отношений, которая сложилась в
развитых странах и является более или менее эффективной в рамках
национального государства, в нынешних условиях вряд ли способна стать
основанием единения и целостности мира, преодолеть его разобщенность и
взаимное недоверие [6, 42]. Данное мнение представляется нам достаточно
обоснованным, тем более, что по мере активизации крупнейших стран Запада, и, в
первую очередь, США на мировой арене либеральные ценности, как это
справедливо подмечает М.С. Кудряшова [7, 63], стали утрачивать свою
привлекательность.

Лилия Брага

~ 35 ~
Они все чаще стали ассоциироваться с откровенными имперскими
амбициями. Идеи демократии, прав, свобод человека превратились в слова,
прикрывающие агрессию и использование силовых способов осуществления
политики, выраженной в стремлении повсеместно распространить западные
демократически нормы и идеи, что приводит к девальвации гуманистических
ценностей западной демократии на международной арене. Причем ни для кого не
секрет, что за подобного рода политикой часто стоят не столько декларируемые
гуманистические цели, сколько интересы экономического характера, как это, к
примеру, имело место в случае с Ираком, где за идеей ликвидации „иракской
ядерной угрозы” и стремлением положить конец антигуманному тоталитарному
режиму Хусейна явно скрывалось желание США взять под контроль один из
крупнейших запасов нефти и газа. И это является весьма опасной тенденцией,
которая начинает внушать недоверие к самой системе демократии, которую хоть и
невозможно назвать совершенной формой политического устройства общества, но
человечество, как известно, еще не придумало ничего лучшего, ничего более
подходящего для максимальной гармонизации интересов общих и частных,
личности и общества, человека и государства, общества и природы и т.д. А это –
необходимое условие современного развития.
Существующие „миры” культур и цивилизаций настолько расходятся и
различаются в восприятии и понимании общечеловеческих ценностей и их
носители так бесстрашно и самоотверженно демонстрируют готовность отстаивать
свою идентичность и самобытность, свои традиционные духовно -нравственные
ценности, что попытки перенесения демократии „на штыках” могут вести лишь к
конфликтам и развязыванию войн, способных иметь крайне ожесточенный
характер и разрушительные последствия для всего мира. Поэтому в последнее
время особый смысл приобретает идея о том, что распространение
демократических ценностей в мире не должно сопровождаться насилием,
направленным на разрушение традиционных культурных ценностей незападных
стран, но идти с учетом их национальных культурных особенностей, вести не к
замене национальной культуры культурой западных стран, но к их обогащению
гуманистически ориентированными идеалами. Лишь в этом случае ценности
демократии сумеют сохранить свою привлекательность для всего мира и стать той
путеводной звездой, которая позволит современному человечеству избежать
катастрофического сценария развития политических событий и продолжить свой
путь к лучшему будущему.
Что же касается нашего общества, перспектив его дальнейшего развития, то
представляется, что движение его в сторону демократии будет неостановимым,
если его ценностно -политические „мутации” не станут очередной имитацией или
„подделкой под западную демократию”, но превратятся в неотъемлемый элемент
национальной культуры. Чтобы это стало реальностью, необходимо придать
проблеме политической культуры более осмысленный характер, подняв ее решение
на уровень самых важных задач, стоящих перед нашим обществом на современном
этапе. Осознать, что для укрепления демократии недостаточно лишь создания
демократических институтов и рыночных механизмов. Для ее торжества крайне
необходимым является также формирование политической культуры, отвечающей
потребностям укрепления социальной сплоченности общества на духовно –
мировоззренческих принципах гуманизма. В этом деле, безусловно, особая роль

Политическая культура в контексте современного общества

~ 36 ~ принадлежит науке, образованию, воспитанию и не в меньшей мере властвующей
политической элите, способной придать процессу демократизации общества
реальный, целенаправленный, устойчивый характер.

Литература :

1. Барулин В.С. Социальная философия. – М.: ФАИР -ПРЕСС, 2002.
2. Башкирова Е.И. Трансформация ценностей российского общества // Полис . –
М., 2000, N6, с. 51-81.
3. Varzari P., Tăbîrță S. Cultura politică în societățile postcomuniste: realități și
perspective. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). P. a 17-a. – Chisinau,
USM, 2001, р. 175-187.
4. Josanu U. Cultura politică în perioada de tranziție: cazul Moldovei // Moldova,
România, Ucraina: buna vecinătate și colaborare regională (Materialele ale
Simpozionului științific internațional, Chișinău, 15-16 octombrie 1998). – Chișinău,
1998, p. 127-131.
5. Zbîrciog V. Tranziția la economie de piață (evoluția conceptului în Republica
Moldova).- Chi șinău , 1995.
6. Костин А.И. Кризис цивилизации, стратегия устойчивого развития и проблема
политического выбора // Вестник Московского Университета. Серия 12.
Политические науки, 2004, N5, с. 38-62.
7. Кудряшова М.С. Гуманизм и политика // Вестник Московского Университета.
Серия 12. Политические науки, 2006, N2, с.51-81.
8. Митрохин Л.H. Христианство и политика. – М.: РАГС, 2003.
9. Мошняга В., Коман А., Руснак Г. Политическая культура и участие: специфика
неправительственных организаций в переходных постсоциали cтических
обществах // Molodoscopie (Probleme de analiz ă politic ă). P. a 11-a. – Chi șinău:
USM, 1999, p. 107-112.
10. Мухаев Р.Т. Политология. – М.: ЮНИТИ -ДАНА, 2006.
11. Пивоваров Ю.С. Политическая культура пореформенной России. – M., 1994.
12. Политология / Мельвиль А.Ю. и др.- М.:Изд-во Проспект, 2005.
13. Проблемы рабочего движения. – М.: Прогресс, 1968.
14. Проблемы философии культуры. – M.: Мысль, 1984.
15. Семененко И.С. Глобализация и социокультурная динамика: личность,
общество, культура // Полис . – М., 2003, N1, с. 5-19.
16. Стур Дж. Дж. Открывая демократию заново //Полис . – М., 2003, N6, с. 39-49.
17. Трансформация полiтичних систем на постсоц iалистiчному простор i
(Матерiали межнародно i науково -теоретично i конференц ii, 8-9 лютого 2006
року) . – Киiв, 2006.
18. Формирование демократической политической системы в современной России
и послевоенной Германии (Материалы круглого стола) //Полис . – М., 2004, N6,
с. 202-205.
19. Штомпка П. Социальное изменение как травма // Социс .- М., 2001, с. 6-16.
20. Манхейм К. Социология культуры . – М., СПб, 2000.
21. Евдотьева М.Г. Политико -культурный и институциональный подходы к
политическим изменениям // Вестник Московского Ун-та. Сер. 12.
Политические науки, 2006, N3 с.107 -115.
22. IV Российский Философский Конгресс //Вестник Московского Ун-та. Сер.12.
Политические науки, 2005, N6, с.59-63.
23. Башкирова Е.И.Трансформация ценностей российского общества // Полис . -М.,
2000, N6, с.51-81.

~ 37 ~ Victor Juc

DIVERSIFICAREA TEOR IILOR RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
ÎN ANII 70 -90 AI SEC. XX

Recenzent: Alexandru Burian, doctor habilitat în drept

The lack of consensus on the important research topics and their theoretization, deepened
by the challenges toward the centric-state analyse s, made the majority of analysts to declare that
the second half of the 70’s optimistic exp ectations are illusory and the mid 80’s international
relations are subjugated to chaos. K.Holsti thinks that the incorporation of new actors and
investigation topics made the discipline be come a theoretical conclusion “ this idea being
subsequently précised and developed by such a nalysts as: Y. Lapid, who stresses that there is no
need in discovering a scientifically universal me thod or “achieving an objectively valid truth on
world politics”; Y. Ferguson and R.Mansbach are more categorical, addressing the social
sciences scientist s to recognize that “in their discipl ine, the truth will remain an unknown (factor)
forever”

Se cuvine de precizat că absența consensului intelectual rezultat din aplicarea
diferitelor metodologii de investigație a generat mai multe polemici, dar nu s -a
transformat într -o nouă ediție a „marilor dezbateri” de fond. Polemica i -a servit numai lui
Y. Lapid în calitate de premise pentru a anunța o nouă „mare dezbatere”, pozitivism –
postpozitivism, dar care n- a întrunit un sprijin larg, ca, de altfel, și altă pretinsă „mare
dezbatere”: raționalism – reflectivism. În fond, s -au format două supoziții în tranșarea
impasului metodologic rezultat din spulberarea așteptărilor optimiste de a fundamenta o
teorie generală a politicii internaționale:
1. necesitatea aban donării prezentului: K. Waltz este unul dintre primii cercetători
care se pronunță pentru respectarea acestei condiții, fiind secondat de apelurile lui St.
Hoffman, H. Bull ș.a. de a ancora investigațiile pe filosofia politică tradițională și „a se
întoarce în trecut”. În același context se înscrie și necesitatea de „a se îndepărta de
perspectivele unei supraputeri”, adică de a înceta de a fi „o știință socială americană”;
2. opțiunea în favoarea pluralismului: K. Holsti susține că pluralismul teoretic este
singurul răspuns la diferitele realități ale lumii complexe: „orice tentativă de a introduce un singur punct de vedere sau o metodologie specială poate conduce numai spre
simplificare exorbitantă și micșorare a șanselor în progresul cunoașterii” [ 1]. În aceeași
ordine de idei se pronunță Y. Lapid și Th. Biersteker: primul optează pentru „promovarea
unui mediu intelectual mai reflexiv, în cadrul căruia dezbaterile, criticile și ineditul să
poată circula liber” [ 2], iar al doilea consideră că teoria relațiilor internaționale necesită
un pluralism critic, capabil „să genereze o analiză critică a discursului dominant… și să
asigure o bază pentru conceptualizări alternative” [ 3].
Dacă mai mulți cercetători sunt nemulțumiți de starea teoriei relațiilor
internaționale, N. Kosolapov din contra, exprimă părerea că intervalul de timp din
jumătatea a doua a anilor ’70 până la sfârșitul anilor ’80 este perioada maturizării ei ca
știință, formându -se într -o totalitate de școli și direcții specializate, fundamentate pe
principii filosofice și mai ales teoretico -metodologice comune, dar diferite prin obiectul
concret de studiu și metode de investigație. Cert că amploarea și profunzimea cercetărilor
nu s- au soldat cu elaborarea unei teorii generale a relațiilor internaționale, dar „a fost
recunoscut plenar și definitiv principiul însușirii metodelor și abordărilor din alte științe,
care a devenit un instrumentariu din cadrul arsenalului metodologic al științei” [ 4].

Diversificarea teoriilor relațiilor intern aționale în anii 70-90 ai sec. XX

~ 38 ~ Într-adevăr, științele neclasice și postneclasice nu îngustează artificial câmpul de
aplicare a metodelor de cercetare, fiind permisivă utilizarea pe larg a metodelor și
procedeelor proprii științelor înrudite. Considerăm că puritanismul metodologic nu
corespunde exigențelor timpului și este îndreptățită coexistența tradiționalismului cu eclectismul, fapt care denotă un grad relativ înalt de maturitate a științei și
instituționalizarea ei în calitate de disciplină.
Se cuvine de remarcat însă, că cercul optimiștilor este net minoritar numărului
pesimiștilor și scepticilor, ca dovadă elocventă servind sfârșitul războiului rece, care a
cauzat teoriei relațiilor internaționale o lovitură foarte serioasă, alimentând controverse
cu privire la utilitatea ei și generând noi discuții de natură epistemologică și
metodologică. Analiza problemelor echilibrului de forțe, rolului puterii în relațiile
internaționale, strategiei militare ș.a. se înscriu organic în logica investigațiilor din
perioada războiului rece, reflectând realitățile și fiind în corespondență cu oportunitățile
ei. Încheierea războiului rece nu că i -a luat prin surprindere pe cercetătorii în domeniu,
dar practic n- a fost pronosticat de nimeni timpul și modul finalizării acestui conflict, fapt
care l- a făcut pe K. Goldmann să exprime opinia că speranțele soluționă rii problemelor
internaționale cu ajutorul investigațiilor Relațiilor Internaționale s -a dovedit a fi iluzorie,
iar R. Keohane este mai tranșant, susținând că „lipsa unor teorii pe baza cărora s -ar putea
concepe efectele acestui eveniment major, este cu si guranță un motiv de umilință” [ 5]. J.
Gaddis subliniază că în tentativele inoportune ale teoreticienilor de a „câștiga”
legitimitate științifică, nici o teorie majoră a relațiilor internaționale, behavioristă,
structuralistă sau evoluționistă, nu s -a doved it capabilă să prezică sfârșitul războiului
rece, fiindcă „le lipsea aplicabilitatea universală pe care o autoproclamau sau erau pur și
simplu greșite” [ 6]. În aceeași manieră se pronunță B. Badie și M. – C. Smouts, care
consideră că teoria relațiilor internaționale „n -a fost în măsură să reflecte transformările
cardinale ce s- au produs în sistemul internațional și nici să prezică decolonizarea
accelerată din perioada postbelică și excelările fundamentalismului religios, încheierea
războiului rece și dezintegrarea imperiului sovietic. Adică nimic din ceea ce se referă la
realitatea socială” [ 7]. Rezumând, avem tot temeiul de a afirma că nu este deloc retorică
întrebarea pusă de V. Kulaghin: „Cum s -a întâmplat că societatea mondială a
politologilor și specialiștilor în studiul Relațiilor Internaționale n -a putut prezice
dezvoltarea evenimentelor de la răscrucea anilor ’80 și ’90?”.
Este greu de a nu fi de acord cu K. Goldmann, care consideră că întreaga
scolastică a relațiilor Internaționale de la mijlocul anilor ’50 până la mijlocul anilor ’80
poate fi caracterizată ca o acumulare de explicații ale persistenței războiului rece,
ipotezele formulate constituindu- se într -o puternică teorie a nonschimbării internaționale.
Acest eșec de proporție este explicat în linii mari sau prin arhaismul realismului politic,
ale cărui teze nu mai corespundeau noilor realități, sau prin tensiunea dintre teorie și
practică, soldată cu aplicarea ineficientă a unor metode de cercetare, fapt care s -a răsfrânt
asupra capacităților de predicție. Astfel, instituționalistul neoliberal R.Keohane susține că
realismul n- a reușit să dezvolte o teorie a schimbării, iar postpozitivistul J. George afirmă
că teoria realistă este o practică politică ce construiește și reconstruiește lumea după
propria imagine. Pe de altă parte, Y.Ferguson și R. Mansbach se pronunță pentru un
empirism mai flexibil, care „trebuie să accepte intenționalitatea umană și să se bazeze pe
înțelegerea faptului că ființele umane sunt motivate de identități și valori” [ 8], iar
R.Walker propune ca teoria relațiilor internaționale să fie tratată ca o „practică
constitutivă ale cărei efecte pot fi urmărite în cele mai mici intenții ale vieții cotidiene”. J.
Goldstein și R. Keohane din contra, subliniază că în analiza Relațiilor Internaționale se

Victor Juc

~ 39 ~
impune de a ține cont de idei, însă ceva mai târziu ultimul optează în favoarea „căutării
unor interferențe simultan cauzale și descriptive care reclamă combinarea teoriei cu
empiricul” [ 9], urmărindu -se cunoașterea intersubiectivă, în sensul că cercetătorii
Relațiilor Internaționale exprimă o mare varietate de opinii preconcepute despre natura domeniului și puțin probabil că se va ajunge vreodată la un obiectivism total.
Postmodernistul A.Wend insistă de a ține cont de percepțiile actorilor asupra înțelesului,
altfel trăsăturile structurale enunțate de K. Waltz explică puțin, însă K. Goldmann pe
bună dreptate punctează că „a susține că trebuie de luat în calcul scopurile de substanță
ale actorilor și propriilor lor interpretări ale realității nu este același lucru cu a nega că
există o realitate externă independent de percepțiile actorilor” [ 10].
Pronunțându -se în favoarea predicției, cunoașterii îndreptate spre viitor, K.
Goldmann susține că transferarea accentului de pe structură pe idei poate reflecta în fapt
dorința de a înlocui „explicarea” cu „înțelegerea” în studiul Relațiilor Internaționale, în
timp ce R. Keohane recomandă combinarea lor, subliniind că obiectul esențial urmărit
este „înțelegerea”, care „nu înseamnă predicție”. Însă conform lui M. Hollis și S. Smith,
recomandarea lui R. Keohane nu este atât de ușor de realizat, după cum s -ar părea la
prima vedere, supoziție confirmată și de alți cercetători – K. Goldmann, R. Walker, Y.
Ferguson și R. Mansbach. Astfel, K. Goldmann punctează asupra dificultăților în combinarea „internului” și „externului” în procesul de analiză a politicii externe, R.
Walker consideră că opoziția binară intern – extern a anulat posibilitatea de a defini o
politică mondială care ar cuprinde multiplicitatea, iar Y. Ferguson și R. Mansbach insistă
asupra necesității de a construi teorii care ar transcende cu ușurință niveluri și frontiere
„interstatale”, precum și ar încorpora multiplicitatea actorilor constituanți ai sferei
politice internaționale.
Cert est e că încheierea războiului rece a generat un proces mai îndelungat de
transformări profunde ale relațiilor internaționale și implicit, ale științei care le studiază,
aceasta din urmă fiind privată în aspect cognitiv de posibilitatea cercetării unei dintre
problemele centrale – conflictul global dintre supraputeri. În această ordine de idei, teoria
relațiilor internaționale s -a pomenit în fața dilemei: a cerceta aspecte relativ înguste sau a
aborda probleme de ansamblu ale dezvoltării globale. De fapt, sfârșitul rivalității dintre
cele două blocuri i -a impulsionat atât pe cercetătorii care recunoșteau posibilitatea
principială de a elabora o metateorie sau o teorie generală a relațiilor internaționale, în special în condițiile globalizării multidimensionale, cât și pe cei care acordau prioritate
studiilor aplicative concrete, mai ales ținându -se cont de insuccesul sus- anunțat.
Se impune însă de punctat asupra a două transformări cardinale ce se produc în
cadrul științei relațiilor internaționale:
1. trei abor dări clasice ale Relațiilor Internaționale, creștin -normativă, pozitivistă
și sistemică (ultima fiind numită de unii cercetători marxistă) și -au epuizat potențialul
metodologic și cedează contra comunicării mutuale și tendințelor către compatibilitate, intercomplementaritate concepută și unificare în cadrul unui „complex cultural -reflexiv
euroatlantic integru, dar nelipsit de conflict intern” [ 11], complex care trebuie să includă
și să explice experiențele tuturor culturilor și civilizațiilor. Această ordine fortifică
pozițiile adepților demersului istoric, în sensul regândirii procesului istoric universal, fapt
care animează discuția indirecte dintre concepția civilizațională și ideea formațională.
Este de precizat însă, că prima este puțin fundamentală în teoria relațiilor internaționale,
elaborările în domeniu axându -se cu predilecție pe realitățile postrăzboi rece, iar ultima
este asociată cu marxismul, actualmente aproape inaplicabil, cu excepția teoriilor

Diversificarea teoriilor relațiilor intern aționale în anii 70-90 ai sec. XX

~ 40 ~ neomarxist- structuraliste și școlii chineze în materie. Credem că o soluție ar fi
convergența acestor concepții prin cercetarea în complex a ideii dezvoltării social -istorice
și structurilor politice, organizaționale și socioculturale;
2. două tendințe în dezvoltarea teoriei relațiilor internaționale, e laborarea unei
metateorii – axarea pe probleme concrete, se completează reciproc, incluzând într -o
totalitate cu denumire unică, știința relațiilor internaționale, mai multe direcții particulare
de cercetare, care se află în interferență sau în polemică. Trăsăturile esențiale ale teoriei
relațiilor internaționale din perioada postrăzboi rece sunt următoarele:
a. nu s- a reușit fundamentarea unei metateorii, care ar include elaborările
particulare într -o totalitate din cauza că studiile complexe pretendente la statutul de teorie
generală se axează pe abordarea unui sau câtorva aspecte, prezentate ca fiind relevante și determinante. Astfel, mai mulți analiști estimează geoeconomia ca pe o direcție de
perspectivă în modernizarea geopoliticii clasice, dat fiind că a sesizat vectorul
transformărilor geostrategice mondiale și creșterea ponderii în relațiile internaționale a
factorului economic contra celui militar. E.Littwak este de părere că puterea militară
pierde din semnificație într -o eră geoeconomică nouă, F. Bergson anunță primatul
problemelor economice asupra celor de securitate în sistemul global în schimbare, iar L.
Thurow este mai explicit, subliniind, nu fără temei, că „adevărata concurență dintre țări va evolua în jurul aspectelor care dintre ele poate fabrica produsele cele mai bune, ridica
nivelul de trai și dezvolta cea mai bine educată și instruită forță de muncă”.
De fapt, ideile geoeconomice reflectă tendințele globalizatoare în extindere și
aprofundare, R. Rosecrance fiind unul dintre primii cerc etători care le -a remarcat:
„națiunile devin atât de interdependente economic, încât scade năzuința de a se lupta între
ele. Nu puterea militară, ci comerțul reprezintă calea spre putere în lume”, Însă nu toți
analiștii împărtășesc ideile lui L. Thurow despre înlocuirea confruntării militare cu competiția economică. Conform lui A. Toffer, „războiul economic nu este un substituit al
conflictului militar, ci de cele mai multe ori, un simplu preludiu, dacă nu chiar o
provocare la războiul propriu -zis” [ 12].
b. este aprofundat procesul de diversificare a două abordări a lumii ca unitate
integră, civilizaționistă și globalistă, antrenate, potrivit unor cercetători, din anii ’60 în
polemică, însă pe care o considerăm mai mult indirectă. Elaborările civilizaționis te se
caracterizează printr -o uniformitate relativă, estimându -se că lumea integră este alcătuită
dintr- o totalitate de unități (civilizații) social -culturale diferite, aflate în interacțiune, pe
când tratările globaliste sunt mai variate, extinzându -se de la catalogarea ei ca pe un set
de interese, valori și necesități universale până la o comunitate comunicativă sau „un sat
global”. De fapt, polemica s -a redus la învinuiri reciproce – civilizaționiștii critică
globaliștii pentru subaprecierea semnificației deosebirilor civilizaționale, iar aceștia din
urmă îi culpabilizează pe oponenții lor de localism și particularism.
Încheierea războiului rece a fost benefică din punctul de vedere epistemologic
pentru ambele abordări, impulsionând evoluția și diversificarea lor. În același timp poate
fi identificată o ușoară apropiere a pozițiilor unor protagoniști din cadrul ambelor
abordări, în sensul că se urmărește definirea unor principii de interacțiune în context
mondial. De fapt, apropierea ușoară dintre părți este determinată de diversificarea lor prin
căutarea de noi fundamente ce ar asigura integritatea lumii contemporane. Astfel, în
cadrul „cercetărilor civilizaționiste” coexistă atât interpretarea culturologică tradițională a
civilizației (S. Huntington), cât și altele noi – socială (D. Wilkinson) sau comunicativă
(V. Kavolis). Fiind, conform lui S. Huntington, nivelul suprem de autoidentificare
culturală a oamenilor, civilizațiile se află în interdependență conflictuală, iar „ciocnirea”

Victor Juc

~ 41 ~
dintre ele devine factorul dominant a politicii mondiale. D. Wilkinson, din contra,
identifică civilizația cu sistemul social, care se dezvoltă în limite comune spațial –
temporale și se concentrează în jurul centrelor urbane datorită funcționării relațiilor
social-politice din tre acestea. V. Kavolis este mai tranșant, venind cu propunerea de a
elimina orice fundamente socioculturale concrete și asocia civilizația cu capacitatea ei de
comunicare și înțelegere mutuală cu alte entități prin însușirea anumitor „universalii
mondial e de caracter general”, chiar dacă susține că fiecare dintre ele elaborează
estimările proprii ale universaliilor globale în baza valorilor și experienței lor istorice. El
ține să fundamenteze o bază comună de interacțiune a civilizațiilor în context globa l, cu
atât mai mult că actualmente din cauza migrației permanente și influenței
cosmopolitismului nu mai sunt civilizații „pure”, fapt care face problematică conservarea identității lor socioculturale.
Abordarea globalistă se definitivează prin conexiunea cercetărilor problemelor
mondiale și modelării globale cu idei caracteristice disciplinelor ecologice, umanistice și
antropologice, nemaivorbind de economia politică. Urmărindu -se realizarea principiului
unității prin diversitate, considerăm că această abordare include, în fond, patru direcții de
cercetare:
1. teoria neomarxistă a sistemului mondial (I. Wallerstein, A. Frank_ B. Gills ș.a.),
de altfel apropriată conceptual de ideile lui V. Kavalis, și presupune că evoluția istorică a
omenirii este expres de caracter universal și sistematic, lumea integră fiind unitatea de
bază a analizei economice, istorice și sociologice;
2. culturologia globală (M. Featherstone) și sociologia relațiilor internaționale (R.
Robertson), aceasta din urmă susținând că globalizarea este progresul devenirii lumii în formă
de spațiu unic, iar caracterul global fiind rezultatul și structura acestui proces, reprezintă
condiția generală a existenței omenirii, deoarece situația de incertitudine creată de încheierea războiului rece a provocat acutizarea problemelor polietnicității și multiculturalității, dar și a
alimentat interesul față de ideea edificării „societății civile mondiale”;
3. economia politică mondială: încă în timpul războiului rece Th. Levitt consideră
că „lumea se mișcă spre uniformitate”, iar K. Ohmae descrie o lume policentristă în formă
de triadă – Statele Unite ale Americii, Japonia și Europa Occidentală, ca mai apoi să anunțe
apusul statului național, încadrat în hotare politice artificiale și răsăritul „statelor
regionale”, care nu sunt altceva decât zone economice firești în „lumea fără hotare”;
4. concepția durabilității ecologice, include două seturi de idei, dar care se află în
interdependență și se completează reciproc: 1. realitatea ecologică actuală (A. Lipietz) și 2.
cauzele și esența ei (I. Sax, S. Latush ș.a.). În aspectul relațiilor internaționale realitatea
ecologică este numită „criză ecologică globală”, pe când definirea cauzelor ei se înscrie în
cadrul neomarxismului tradiționalist al lui I. Wallerstein, rezumându -se la „pomparea
resurselor de la Sud la Nord”sau „expansiunea economică nejustificată a lumii vesternizate”.
Prin urmare, teoria relațiilor internaționale a evoluat de la primele tentative de a
elabora o teorie generală cu predilecție a relațiilor interstatale până la conceperea acestei
categorii nu în calitate de metateorie integratoare, ci ca totalitate de abordări, concepții și
metode de cercetare teoretică a relațiilor internaționale atât în manifestările lor concrete,
cât și în unitatea lor. Are dreptate V. Beniuc afirmând că actualmente „comunitatea
științifică din domeniu… recunoaște lipsa unei teorii universale” [ 13], dar și N.
Kosolapov, care, după ce acreditează mai multe idei optimiste cu privire la maturizarea
teoriei în materie, conclude că „rămân întrebări fără răspunsuri vizavi de ce este
explicarea și teoria atât în Relațiile Internaționale, cât și în științele sociale în general”

Diversificarea teoriilor relațiilor intern aționale în anii 70-90 ai sec. XX

~ 42 ~ [14]. Cert este că relațiile internaționale se află mereu în transformare, asupra acestui
proces dinam ic influențând atât paradigmele vechi, cât și cele noi, iar încheierea
războiului rece n -a făcut decât să impulsioneze aceste transformări. Însă nu este mai puțin
adevărat, consideră V. Kulaghin, că „sfârșitul războiului rece este mai degrabă rezultatul decât cauza acestui proces” [ 15].
Așadar, Relațiile Internaționale abordate disciplinar și teoria lor reprezintă un
fenomen complex și o ramură complexă a cunoașterii, care suscită numeroase discuții,
alimentând luări de poziții convergente sau opuse din cauza că esența și cadrul lor sunt
mai puțin distincte comparativ cu alte științe sociale. Fiind o știință de caracter
interdisciplinar sau potrivit lui V. Beniuc, „un metadomeniu”, Relațiile Internaționale
sunt o știință neclasică, care se bazează în același timp pe mai multe discipline pentru a- și
fundamenta investigațiile și explicațiile. Relațiile Internaționale au devenit un domeniu
important de investigație în jurul căruia s -a format o comunitate în creștere de cercetători,
care, la rândul lor, dezvoltă această știință teoretizând -o și propune soluții academice și
aplicative. Transformările în curs de desfășurare din perioada postbiopolară le imprimă o
nouă dimensiune și trasează noi sarcini în fața studiilor în domeniu.

Note:

1. Holsti, K.J. Mirror, mirror on the wall, whic h are the fairest theories of all? //
International Studies Quarterly. 1989, nr.33. p.257
2. Lapid, Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist
era // Ibidem. p.250
3. Biersteker, T. Critical reflections on post- positivism in international relations //
Ibidem. p.264
4. Senarclens de, Pierre. La politique internationales. – Paris, Ed. Armand Colin, 1992.
p.69
5. Keohane, R.O. Relațiile inte rnaționale: vechi și nou. În c ulegerea: Goodin, Robert.
Klingemann, Hans- Dieter. Manual de știință politică. – Iași, Ed. Polirom, 2005 . p.404
6. Gaddis, J.L. International relations theory and end of the cold war // International
security. 1992, nr.17. p.53
7. Badie, B., Smouts, M.-C. Le retournement du monde. Sociologie de la sc ène
internationale. – Paris, PUF, 1992. p.146
8. Ferguson, I., Mansbach, R. Between celebrati on and despair: construc tive suggestions
for future international theory // I nternational Studies Quarterly. 1997, nr.35. p.369-
370
9. Keohane, R.-O., Ibidem
10. Goldman, Kj ell. Relațiile internaționale: o persp ectivă de ansamblu. . În culegerea:
Goodin, Robert. Klingemann, Hans- Dieter. Manual de știință politică. – Iași, Ed.
Polirom, 2005. p.365
11. Косолапов, Николай. Теоретические и сследования международных отношений
// МЭМО, 1998, nr.2. p.72
12. Toffler, Alvin și Heidi . Război și anti -război. Supraviețuirea în zorii secolului XXI. –
Filipeștii de Târg, Ed.ANTET, 1995 . p.19
13. Beniuc, Valentin. Obiectul relațiilor internați onale: abordare prin prisma noilor
provocări. // Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moldova. Anuar științific.
– Chișinău, CEP USM, 2006 . p.4
14. Косолапов, Николай. Ibidem. p,79
15. Кулаги, Владимир. Современные теории международных отношений //
Международная Жизни. 1998, nr.1. p.91

~ 43 ~ Rodica Maistru

IDEALUL SOCIAL: CONȘTIINȚĂ UTOPICĂ ȘI REALITATE

Recenzent: Pantelimon Varzari, doctor în filosofie

The article deals with the problem of the social model. Its actual interest is
unquestionable as our society is passing through a pe riod of productive choice of its future social
model. The author tried to present the materi al through the prism of those problems and
contradictions that out country faces during some social transformati ons. We should pay
attention to the author’s way of treatin g and combining two problems: the philosophic –
methodological fundamentals of the determination of its place and role in the situation we are
living in. The author underlined the problem of th e social model realization through the prism of
utopia and reality correlation. He focused her attention on a very important methodological principle: the social model can’t be remov ed from the vital problems of the society because it is
deep-rooted in the social reality and it is s upplied from the historical prisms of our reality.

În gândirea filosofică și sociologică contemporană un loc important revine
concepțiilor despre dezvoltarea viitoarelor societăți. Aceste probleme devin deosebit de
actuale în epocile de cotitură din istoria societăților respective. Țara noastră de asemenea
parcurge o perioadă de alegere productivă, perioadă în care concurează idealurile de
orientare liberală, conservatistă ș.a.
Ideologia neconservatistă, spre exemplu, mizează pe proprietate privată și pe
libera concurență, fundamentează necesitatea de denaționalizare și deetatizare a
proprietății în țările occidentale contemporane. Tangențe cu neoconservatismul găsim la
neoliberalism, ideologii căruia consideră liberalismul drept cea mai înaltă etapă a
evoluției sociale. Renumita concepție a convergenței și-a pierdut și ea actualitatea, grație
faptului că în fostele țări ale democrației populare au fost întreprinse serioase schimbări
social-politice.
Țările postsocialiste, ca urmare a transformărilor social-economice și politice într-
o nouă calitate a lor, se integrează în sistemul țărilor industrial dezvoltate. În prezent, din
ce în ce mai des se vehiculează ideea precum că reformele care se realizează în țara
noastră vor permite alinierea Moldovei la cele mai prospere țări, mai mult ca atît, se va
realiza integrarea ei în familia țărilor europene. Odată cu acestea nu ne părăsește gîndul
că trăim o perioadă plină de indeterminări economice și dezorientări politice. Strategii
concrete nu găsim nici în doctrinele opoziției și nici în concepțiile național -patrioților.
Indeterminarea caracteristică perioadei prin care trece țara noastră este alimentată și de
faptul că în funcționarea ei se îmbină elemente ale capitalismului prematur de acumulare
a capitalului inițial cu trăsături ale capitalismului civilizat și, de asemenea, trăsături ale
unei societăți bazate pe un stat birocratic-totalitar cu trăsături ale unei societăți bazate pe
principii democratice și umaniste. Cumularea elementelor, care aparțin diferitor formații
social-economice, ne permit să determinăm societatea noastră drept un „sistem
conglomerat” în cadrul căruia în mod eclectic coexistă dezvoltare extensivă și
dezvoltarea intensivă, metode administrativ-birocratice în gestiune și elemente de
autogestiune economică și administrativă, mentalitate inertă și mentalitate ce sugerează
activități eficiente, creative. S-a dereglat și sincronizarea în realizarea unor măsuri cu
caracter social, s-a format, de exemplu, o mare discrepanță între „liberalizarea” prețurilor
și transformările care se cereau realizate în sfera relațiilor de producție. Acest proces a

Idealul social: conștiință utopică și realitate

~ 44 ~ mai fost alimentat și de faptul că în politică nu întotdeauna prevalează cele mai
constructive și mai progresiste tendințe.
Laturile acestei simbioze sunt incompatibile cu funcționarea normală a unui sistem
integru social, ceea ce în final conferă instabilitate societății noastre. Prin urmare, este
necesar să înlăturăm eclectismul, starea de conglomerație și să creăm un socium, în care
elementele vieții sociale ar coexista nu pur și simplu, ci în mod organic ar corela între ele,
conferindu-i sistemului un anumit dinamism și definitivare. Acest proces trebuie să fie
axat pe un anumit suport teoretic.
Noile forme de conviețuire socială în elaborarea cărora este antrenată omenirea nu
pot apărea „fără multiple proiecte și modele, cercetări și experimente, prin intermediul
cărora se va face posibilă depășirea unor contradicții între ceea ce este necesar și ceea ce
este posibil” [1, p.17].
În acest articol m-am axat în temei pe două probleme:
• fundamentarea filosofico- metodologică a idealului social și problema
realizării lui;
• locul și rolul idealului în cadrul unei situații istorice concrete, când societatea
este pusă în fața unei alegeri de alternativă.
Idealul social poate fi comparat cu un proiect al unei viitoare construcții, prin
intermediul căruia se presupune instaurarea unei formațiuni sociale, mai exact o
structurare logică a tuturor elementelor, pe care ea, această construcție, o formează în
cadrul căreia absolut necesar să se țină cont atât de procesul real de formare a acestei
formațiuni, cât și de acel model social care trebuie să se materializeze prin manifestarea
tendințelor și forțelor dezvoltării sociale, a intereselor și posibilităților indivizilor, a
grupurilor sociale concrete.
Studierea acestor probleme în mod inevitabil i-a forma unei proceduri de analiză
genetică a obiectului dat. Ea este foarte strâns legată de cercetarea procesului istoric, de
geneza unor idei și mișcări sociale, de ritmica crizelor, care au marcat sistemele sociale
pe parcursul evoluției lor. Ideile noi sociale sunt o consecință și o reflectare a
evenimentelor din cadrul unui sau altui sistem social.
O comparație elementară ne sugerează o asemănare evidentă dintre proiectele
utopice din trecut și modelele sociale contemporane. Noile modele alternative folosesc
întreg spectrul de elemente utopice: credința în forțele binelui, speranțele în eficiența
educației, determinismul, voluntarismul, fidelitatea ideii progresului, năzuința pentru
fericire – multe din ele percepute în contextul dezvoltării personalității. Noile modele
sociale în același timp repetă anumite momente vulnerabile caracteristice pentru
doctrinele utopice – antiistorism, incompatibilitatea cu realitatea, atitudinea nihilistă
pentru realitate, convingerea în posibilitatea de anihilare a tuturor contradicțiilor și
elaborarea unor scheme universale de soluționare a tuturor problemelor. Pentru noile
proiecte sociale este evidentă tendința de apreciere a realității, prin prisma utopismului,
de asemenea, este privită societatea, omul, natura. În legătură cu faptul că în modelele de
alternativă găsim elemente de utopism, apar niște întrebări destul de firești, a căror
soluționare este importantă în sensul determinării metodologice a idealului social.
Are oare vreo importanță gândirea utopică? Cum poate fi oare raportat proiectul
utopic la un model social care pretinde la realizare și care este importanța lui sub acest
aspect?
Sursa utopiei poate fi dedusă dintr-o necesitate firească a omului pentru o viață
mai bună, din năzuințele lui pentru un destin mai reușit. Astfel, utopismul este o
consecință a discrepanței dintre necesitățile determinate social și posibilitățile de realizare

Rodica Maistru

~ 45 ~
a lor. În acest sens, nu este nici un temei să apreciem utopia prin prisma unor criterii
științifice, putem doar s-o egalăm cu alte forme de raționalizare a lumii.
Utopia este o relevare „a principiului speranței” (E.Bloh), a necesităților umane de
a îndreptăți esența existenței, imaginar și emoțional transferându -ne în „non -existență”.
În literatura de specialitate consacrată acestei probleme predomină concepția
despre deosebirea dintre utopie și ideologie. Dar din ce în ce mai limpede devine faptul
că elemente de utopism putem găsi cu siguranță atât în sistemele ideologice, cât și în cele
mai concrete programe politice. Este interesantă, în acest aspect, poziția lui C.Mannheim,
care aprecia utopia și ideologia drept niște forme absolut contradictorii dintre conștiința
celui exploatat și a celui exploatator. El le raporta în același timp la anumite tendințe și
forțe sociale, făcând referire la legătura lor cu mentalitatea critică și conformistă a epocii
: „Utopiile de astăzi pot deveni realitate deja mâine…. Făcând însă referință la trecut,
putem evidenția niște criterii în vederea aprecierii ideologiei și utopiei. Acest criteriu este
realizarea” [2, p.17].
Unele proiecte utopice au fost demult valorificate de istorie, pe de altă parte însă
este imposibil de a constitui un model vital, astfel încât să se păstreze toate avantajele și
să se înlăture toate carențele. Renumitul specialist în problemele utopismului american
E.Batalov, analizând conștiința utopică, punea accent întâi de toate pe modalitatea de
formare a idealului și numai după aceea pe modul de funcționare și rolul lui în societate.
El se axează pe o construcție voluntaristă a idealului utopic: „utopia socială – un model
mult râvnit, format în același timp în mod arbitrar” [3, p.22]. Astfel, Batalov formulează
una din cele mai importante funcții ale potențialului social al utopiei.
E necesar să înlăturăm din utopie sensul ei negativ, pentru a putea aprecia mai
concret rolul și potențialul ei istoric.
Perioada pe care o trăim noi astăzi, perioadă de căutări, de mișcări alternative, de
prognoze sociale, din nou pune problema corelației idealului și realității – una din cele
mai importante probleme a teoriilor politice. Pe lângă faptul că utopia socială este o
variantă mai mult sau mai puțin iluzorie de soluționare a situației social-politice, ea
conține în același timp un proiect practic, o încercare de experiment social. Aceasta îi
implică o colosală forță mobilizatoare. Lumea politicii îi sugerează utopistului acțiuni ce
inițiază trecerea de la niște scheme abstracte la încercări de a le verifica prin ciocnirea lor
cu realitatea. Atunci când crește considerabil gradul de transcendență a idealului, el trece
în sfera practicii, are loc inevitabil un proces de pragmatizare ce provoacă înlăturarea
componentelor imaginare, ceea ce îl apropie esențial de politică.
Istoria ne-a demonstrat că idealul socialist este un scop irealizabil pentru orice
sistem social. Deși el se conștientizează drept o perspectivă foarte îndepărtată pentru
practică, poate chiar vulgară, ca o modalitate de manipulare politică, concepția socialistă
a reușit totuși să creeze o anumită bază spirituală pentru o ideologie care, la etapa
respectivă a dezvoltării istorice, a avut o colosală forță de convingere. Sistemele
capitaliste pot fi și ele eficiente, democratice, umaniste, constructive, dar grație genezei
acestor sisteme idealul social nu întotdeauna a jucat un rol decisiv.
Incompatibilitatea idealului cu sistemul capitalist nu este atât de importantă, susțin
mulți cercetători în problema dată, mai ales dacă ne amintim evoluția istoriei, proporțiile
acelor nenorociri pe care le-a avut de suferit omenirea în cadrul experimentelor legate de
realizarea idealurilor.
La începutul secolului XXI sursele construcțiilor utopice din ce în ce mai frecvent
sunt alimentate din etica ecologică, mitul tehnologic. Principala deosebire dintre

Idealul social: conștiință utopică și realitate

~ 46 ~ modelele alternative actuale de dezvoltare de utopiile sociale precedente constă în ideea
unei vaste libertăți a personalității, care nu poate să nu fie compatibilă cu societatea.
Atunci utopia devine nu pur și simplu o stare imanentă a societății spre care aspiră omul,
ci o stare a spiritului uman. În acest aspect, necesitatea în elaborarea idealului este
sugerată de două motive: în primul rând, prin intermediul idealului ne putem exprima
speranțele, tendințele, scopurile, realizarea cărora este determinată de anumite
circumstanțe exteriorizate. În al doilea rând, idealul este acel indice care ne poate
demonstra în ce măsură suntem injectați de vechile tendințe și prejudecăți.
Problemele abordate în acest articol presupun elucidarea și a altui aspect –
potențialul constructiv și distructiv al utopiei. Este vorba nu despre pericolul care-l poate
aduce cu sine utopia, ci despre acele efecte negative pe care le poate provoca realizarea ei. Numeroși cercetători în problema dată fac trimiteri la experiența istorică a multor țări
și epoci, evidențiind modalitățile de realizare a unui sau altui program social. Ideile
social-economice, de drept, încadrate în utopie și
apoi în ideal, se verifică prin
experimentele sociale, care până la urmă ne demonstrează gradul de capacitate a utopiei
de a le realiza.
Cauzele discrepanței dintre ideal și realitate trebuie căutat nu numai în ideal, dar și
în realitate. În acest caz este important nu atât caracterul contradictoriu al utopiei, care
este o imanență a esenței ei, ci ciocnirea ei cu unele circumstanțe sociale concrete de care
ea deseori nu ține cont. Dar, în același timp, nu putem nici să absolutizăm această
discrepanță dintre ideal și realitate, deoarece o societate model întotdeauna presupune
realizarea valorilor deja existente. Anume aceasta și sugerează vitalitatea și necesitatea
idealului, accesibilitatea lui pentru conștiința socială. Aceasta îl transformă într-un
puternic stimul politic. Cât n-ar fi de paradoxal, dar marii utopiști erau în același timp și
mari realiști.
Imaginea utopiei contemporane care face referință la viitor este redată prin două
culori: momente ce fundamentează iraționalul – religia, misticismul, inconștientul. Dar și,
reformismul, transformismul, evoluționismul, care în pofida compromisului dintre
aspirații și realitate sunt menite într-o formă clară să reflecte situația social- economică și
corelația forțelor politice din societate. Astfel, idealul rămâne ideal, dar pătruns de
tendințe „pământești”, cu predispoziție de realizare.
Practica ne-a demonstrat că, în perioadele de activism al mișcărilor sociale, cele
mai îndrăznețe proiecte de transformare a lumii se dovedeau a fi atât de aproape de
realizare încât soluționarea unor probleme particulare și de importanță vitală erau
interpretate drept sarcini ce sustrag de la soluționarea scopurilor strategice.
Veridicitatea idealului prevalează foarte frecvent veridicitatea vieții. Asemenea
poziție nu este acceptabilă nici în aspect teoretic și, cu atât mai mult, în aspectul ei
practic. Este inuman în esență, deoarece nu se poate să optezi pentru niște scopuri
supreme și să ignori, în același timp, problemele vieții cotidiene cu aspectele ei pozitive
și negative.
De pe pozițiile unei analize obiective rolul idealului social este interpretat adecvat
numai în contextul corelației dintre teorie și practică, în cadrul căreia practica este un
element indispensabil al acestui proces care are propria logică de dezvoltare. Prin urmare,
idealul nu este o exprimare a unor năzuințe neîntemeiate, nu este un sistem normativ-
dogmatic, ci trebuie să reprezinte niște scopuri cu adevărat concret – istorice, vitale,
apreciate ca moment de anihilare a contradicțiilor prin care trece realitatea. Este o
asemenea perspectivă a existenței care este sugerată de propriile ei contradicții și, în
același timp, conține în sine potențialul soluționării lor. În acest sens, realizarea idealului

Rodica Maistru

~ 47 ~
reprezintă o asemenea coerență dintre conștiință și lumea înconjurătoare, ideal și real care
nu poate fi percepută de diferite tipuri de utopii.
Apariția idealului nu poate fi delimitat de problemele vitale ale societății, deoarece
el este înrădăcinat în realitatea socială, este alimentat din premisele istorice ale acestei
realități. Închistate în propria lor perfecțiune, idealurile ce pun miză pe realizare nu pot
exista. Idealurile pot fi adecvate realității, prin urmare pot fi concrete. Este remarcabilă,
în acest sens, ideea lui I. Kant din „Critica rațiunii pure”, care caracterizează idealul nu
numai ca o idee concretă, dar totodată și ca o idee individuală, particulară.
În idealurile sociale sunt implementați „germenii viitorului”, „mugurii noului”, ce
exprimă în același timp esența problemelor epocii respective concepute prin prisma
contradicțiilor ei. În acest aspect, vitalitatea idealului se manifestă prin dinamica propriei
autorealizări: de la idealul – limită până la materializare, căpătându -și forma obiectivată.
Astfel, „germenii viitorului”, dezvoltându -se, transferă realitatea dintr-o stare calitativă în
alta, mai performantă . Acest proces se înscrie în geniala tripartiție hegeliană, care
include: momentul de destrucție a existenței ca atare, de cumulare și de construcție ,
constituire . Se manifestă o tendință generală de valorificare a etapelor inferioare de
dezvoltare în cele superioare.
Aceste trei momente a negării dialectice își găsesc reflectare în concepția și
practica transformării societății noastre.
• Segmentul ce ține de destrucție se manifestă prin prisma activității de depășire a
rămășiților sistemului administrativ de comandă, a spiritului antigospodăresc.
• Momentul cumulativ se face evident în folosirea unor elemente pozitive din
trecutul istoriei noastre (tradiții, continuitate).
• Principiile constructive ar însemna introducerea celor mai noi tehnologii,
trecerea la economia de piață, crearea unui stat de drept – momente ce deschid cele mai
largi perspective pentru o activitate cu adevărat creatoare a omului, anume acestea sunt
cele mai indicate în situația actuală a țării noastre.
Transformările din societatea noastră se desfășoară în condiții concrete, specifice
și conțin unele trăsături exteriorizate ale dezvoltării civilizate. Asemenea trăsături sunt
prezente nu pentru că societatea noastră a creat premise obiective de apariție a lor, ci
numai pentru că Moldova este parte componentă a culturii general-umane și, în mod
inevitabil, se află în câmpul de influență a lumii civilizate.
În general, trăim o perioadă ce se caracterizează prin pluralism, prin complicarea
proceselor sociale, prin accentuarea specificului țării date, dar și prin integrarea
concomitentă în condițiile unei lumi interdependente. În același timp, aceste procese ne
fac să fim cât mai reținuți în aprecierea perioadei prin care trece țara noastră: fenomenele
legate de starea din economie, de faptul că foarte mulți oameni practică munca manuală
și sunt supuși exploatării, că există copii neșcolarizați, de faptul că suntem țara cu una din
cele mai înalte rate de emigrație a populației, ceea ce în mod direct influențează institutul
familiei, etc.
Și totuși, istoria ne sugerează că renașterea societății este reală, adică necesită o
anumită coerență între principiile metodologice și practica socială, experiența celor mai
avansate țări. În acest aspect, în cea mai mare măsura acest proces include potențial
următoarele direcții, care trebuie să coreleze între ele și care cu siguranță vor favoriza
crearea unei societăți stabile și constructive: creșterea productivității muncii sociale în
sferele materială și spirituală, a calității activității și a eficienței rezultatelor ei,
dezvoltarea pieței de idei inovaționale; alinierea la cele mai civilizate sisteme sociale prin

Idealul social: conștiință utopică și realitate

~ 48 ~ intermediul pieței și a democrației statale; asigurarea unor garanții economice și de
libertate a fiecărui membru al societății; orientarea spre niște valori care și-au demonstrat
vitalitatea pe parcursul evoluției sociale (programe de protecție socială, psihologia și
practica ajutorului reciproc între oameni) etc.
Armonizarea vieții presupune o anumită corelație dintre direcțiile la care ne-am
referit mai sus și, nu în ultimul rând, o îmbogățire reciprocă între ele, lichidarea celor mai
serioase carențe care se manifestă în condițiile izolării lor – superliberalizarea și
supersocializarea.
Pentru ca formația socială să devină adecvată scopurilor unei civilizații cu
adevărat constructive și echilibrate, este necesar să ne dăm seama de faptul că fără să
returnăm economia și politica spre Om, nu poate fi vorba de atingerea unui nivel avansat
de dezvoltare, cu atât mai mult, de alinierea societății noastre la familia țărilor europene.

Note:

1. Фромм Э. Иметь или быть? – М.,1986, р.197.
2. Маннгейм К. Идеология и утопия. – ИНИОН АН СССР, 1976, р. 385.
3. Баталов Э.Я. Социальная утопия и утопическое сознание в США. – М.:
Наука, 1982, p.331.
4. Ильенков Э.В. Об идолах и идеалах // Философия и культура. – М.:
Политиздат;1992, р.464.
5. Лафонтен О. Общество будущего: Политика реформ в изменившемся мире.
– М.: 2000, р.356.

~ 49 ~ FILOSOFIE

Lidia Troianowski

Valori estetice: globalizare versus universalitate (I)

Recenzent: Ana Pascaru, doctor în filosofie

This article searches the specificity of aesthetic values in globalization terms. Elements
proper to tradition of national c ulture specificity in process of accents shifting from national to
global and global local have been emphasized, an identification of creation disparage has been
achieved as well: the kitsch, consumption art and non-values.

Cultura secolului al XXI-lea înaintează un șir de cerințe imperioase de ordin
valoric și ideatic vizavi de manifestările și tendințele proprii societății contemporane,
imperativul numărul unu care este, și, credem, că va rămâne valabil și viabil încă cel
puțin pentru următorul sfert de secol – înțelegerea, pătrunderea pluridimensională în
mediul spiritual al altor popoare, țări, cât și, bineînțeles, efortul de a evita anumite drame
demarate de ciocnirea diferitor tradiții, culturi.
Simptomatic, acest imperativ avansat de tendințele, reformele generate și transpuse în
realitate de mondializare – proces care de- a lungul anilor a trezit și trezește acerbe disensiuni,
rămânând pe cât de în vogă pe atât de criticat. Dacă e să ne pronunțăm pe marginea
globalizării, constatăm că procesul enunțat prin esența sa este capabil să înglobeze și,
simultan, să influențeze asupra tuturor sferelor de activitate umană, inclusiv al artelor.
Tumultul transformărilor provocate de tendința de sincronizare, care cu nonșalanță își înscrie
în arsenalul propriu reforme dinamice, novatoare, însă de multe ori cu caracter morbid,
manifeste în domeniul sociocultural, or globalizarea este îndreptată spre unificarea
demonstrativă a popoarelor sub un model comun, considerat mai adecvat decât ceea ce ne
demonstrează experiența anterioară, situație care, în opinia noastră, în mod implicit va
conduce la un șir de efecte negative atât din punct de vedere valoric, cât și ideatic:
omogenizarea culturilor, adică va șterge specificul diferențelor culturale, va lovi în caracterul
autonom al culturii unui popor, nație, va afecta ceea ce numim identitate și valență imanentă
a unui neam, va înrâuri caracterul particular al creației și va anihila statutul stilului
individu al. De fapt, influențele elucidate, constatăm, nu se referă la un viitor greu palpabil, ci
cu prisosință le deconspirăm prezența în tentele manifeste în artă, estetică.
Plauzibil să decelăm că, în articolul de față ne vom reduce cercetările doar vizavi
de manifestările mondializării din domeniul artei, astfel vom evita intenționat să abordăm
schimbările, tendințele, reformele din spațiul social, economic și politic – sfere de
activitate unde aceste transformări înregistrează rezultate pozitive atât din punct de
vedere calitativ, cât și cantitativ.
Intenția de a aborda o serie de aspecte de ordin estetico-valoric proprii culturii
contemporane pe care o identificăm ca postmodernă și care se face parte complementară
a procesului globalizării, ultimul devenind însemnul de bază al epocii, ne obligă să
evidențiem o serie de momente, care prin esența și statutul lor cer o elucidare
pluridimensională, și în nici un caz nu admit o neglijare sau o negare din partea cercetării,
deoarece în mod contrar am obține un tablou neadecvat sau parțial.
In summa , creionând particularitățile estetico-valorice proprii epocii globalizării,
consemnăm următoarele: postmodernul ca și orice alt fenomen poate fi cercetat din
aspectul metodei longitudinale, adică luând în calcul atât un anumit cadru de evoluție, cât

Valori estetice: globalizare versus universalitate (I)
~ 50 ~ și niște etape concrete ce sunt la rândul lor conturate de un șir de caracteristici. Așadar,
plonjând în universul estetico-valoric și ideatic al postmodernului, sesizăm și, simultan,
evidențiem trei etape bine enunțate în segmentul acestei epoci: 1. apariția, formarea bazei
ideologice/filosofiei, a artei „absolut libere”; 2. modificarea de ordin valoric în conceptul
artei care, declarată „absolut liberă”, este transformată în artă materială, accesibilă
tuturor. Constatăm că, realizat în practică, „visul postmodern” despre libertatea artei –
accesul la noi forme conduce nu numai la un haos total, dar mai cu seamă implică
neglijarea componentei metafizice a artei; 3.”criza postmodernului” – etapa dată se
caracteriz ează printr-o multitudine de însemne care sunt chemate volens-nolens să
evidențieze impactul negativ al ideologiei postmoderne asupra tezaurului estetico-ideatic
al artei. Așa, de exemplu, în această perioadă înregistrăm o evidentă tendință de citare a
trecutului, prezentului în creațiile de ultimă oră, fără nici o intenție, însă de abordare chiar
întâmplătoare a viitorului. Indubitabil, tradițională în această perioadă, care, de fapt, este
imanentă primului deceniu al secolului al XXI-lea devine principiul autocitării.
Notabil, principiul „pensee citationnelle” se manifestă ca un rezultat secundar al
concepțiilor teoretice-structuraliste și poststructuraliste față de intertextualism, deoarece
atât în plan filosofic, cât și teoretic, el se profilează ca postulatul despre „moartea
subiectului” sau „moartea autorului”(în cazul unei opere concrete). Cauza utilizării
principiului dat cu elocvență este ilustrat de romancierul M. Butor , simultan și adeptul
consecvent al acestei maniere de creație : „Nu există o operă individuală. Opera unui
individ se prezintă ca un nod, care apare în materia culturii și în albia căreia el nu pur și
simplu se scufundă, dar se naște în ea. Individul, conform provenienței sale, este un
simplu element al acestei materii culturale. La fel și opera sa este o creație colectivă” [1].
Subliniem că maniera intertextualistă devine o trăsătură permanentă și principială a
stilisticii artiștilor postmoderni care, apelând la o multitudine de citate absolvite de
caracterul tangențialității, pretind a oglindi „haosul cosmic”, unde, conform
teoreticianului I. Hassan, „domnește procesul de descompunere a lumii lucrurilor” [2].
Aplecându -ne asupra momentului desemnat, sesizăm că apelarea la procesul citării poate
conduce la opere dacă nu ridicole, atunci cel puțin comice. Un exemplu clasic ne servește
romanul scriitorului francez J.Rive „Domnișoara din A”, care și-a conceput opusul din
750 de citate împrumutate din operele a 408 autori.
Revenind în albia intenției decodării particularităților etapei puse în dezbatere mai
sus și nominalizată ca „criza postmodernă” , ne vedem obligați să aruncăm pe cântarul
valoric încă câteva exemple menite să verse mai multă lumină asupra valențelor estet ice
proprii contemporaneității, valori ce în mod implicit demonstrează o obediență totală față de ideologia ce promovează cu sfidare lipsa de idei. Cercetate din perspectiva axiologică,
creațiile artistice contemporane deconspiră și alte trăsături imanente așa ca: lipsa
interesului față de om, de aspirații, valori, idealuri. Verbi cauza , literatura este concepută ca
o multitudine de simboluri, muzica ca o unitate de zgomote etc. Acestea fiind elucidate,
subliniem o dată în plus, că criza artei contemporane în mod principial este determinată de
existența unui singur sistem cultural – postmodern bazat pe materialism, care în mod
automat implică deplasarea creațiilor artistice din domeniul spiritual în cel al businessului.
Un alt principiu al artei postmoderne devine „nonselecția”. Pronunțându -se cu
privire la semnificațiile nonselecției, teoreticienii D.Fokkema, D. Lodge, I.Hassan
opinează că trăsătura
epistemei postmoderne ar fi senzația lumii centralizate alături de
care omul simte o îndoială ontologică și epistemologică.
Fără să derogăm de la subiect, subliniem că principiul nonselecției în creație,
inclusiv, literatura postmodernă se evidențiază prin efortul autorului de a estompa

Lidia Troianowski

~ 51 ~
hotarele dintre artă și realitate. În procesul creației, cu scopul de a intensifica efectul
imaginii asupra cititorului, spectatorului artistul apelează la diferite documente, obiecte
de uz sau artistice; tablouri, sculpturi etc. Plauzibil să decelăm că la momentul actual în
vogă sunt două tehnici – „obiectului găsit”, practicată de artiștii occidentali și „obiectului
furat”, ce se bucură de popularitate la artiștii din Europa și constă în practica amplasării
în mesajul narațiunii a textelor, afișelor, cărților poștale, lozincilor sau inscripțiilor de pe
pereți și trotuare. În teoriile postmoderniste ambele metodesunt catalogate sub genericul
pseudodocumentar e, însă în urma celor afirmate, înaintăm ipoteza că
pseudodocumentarea în oarecare măsură poate fi atribuită și cvasiselecției, deoarece până
la urmă ne dăm seama că autorul superficial, dar totuși selectează materialul dat, cu alte
cuvinte nu putem să vorbim despre o cantonare absolut mecanică.
În aceeași ordine de idei, derivăm din principiul nonselecției și câteva trăsături
particulare textului postmodern: „negramaticalitatea sintactică”, „incompatibilitatea
sintactică”, „decorarea tipografică stranie a propoziției”. Remarcăm, tipologia dată pentru
prima oară a fost realizată de Fokkema în lucrarea „Organizarea semantică și sintactică a
textului postmodern”. Pentru o comprehensiune adecvată a celor trei particularități ale
textului postmodern, decelăm că metoda „negramaticalității sintactice” constă în faptul că
autorul textului nu finisează până la capăt propozițiile conform legilor gramaticale, astfel
cititorul este plasat în situația de a completa aceste fraze clișeu pentru ca ele să capete
sens. În calitate de exemplu ne poate servi opusul lui J.Bart „Rătăciți în camera de râs”.
Cât privește ultimele două particularități -„incompatibilitatea sintactică” și „decorarea
tipografică stranie a propoziției” pe larg au fost elucidate și cercetate de către poetul și
teoreticianul german F.Mon, ca niște forme ale discursului fragmentar.
Fenomenul nonselecției, apreciat ca „absolut negativ” [3] de către eminentul
teoretician I.Iliin, mai posedă în arsenalul său încă câteva metode de realizare a textului
literar tangențiale într-o oarecare măsură cu cele matematice – înmulțirea, dublicarea,
enumerarea. Frecvent artiștii postmoderni apelează și la procedeele discontinuității și
abundenței. Abundența informației neadecvată situației sau subiectului, descrierile
metrice, de proporție, înșirarea unor evenimente ce nu fac corp comun cu subiectul etc. –
metode de conturare a temei desfășurate care, luate în ansamblu, sustrag atenția
cititorului, astfel creând dificultăți în procesul asimilării și conceperii segmentului ideatic
al textului. Conturînd imaginea principiului nonselecției, subliniem că în contextul dat nu
putem omite încă două metode destul de populare la artiștii textelor literare postmoderne,
printre care și V.Nabokov, autorul cunoscutului roman „Foc palid”: strămutarea textului
și a contextului social care prin esența sa elucidează aspirația de ștergere a hotarelor
dintre ficțiune și adevăr, realitate; interschimbarea părților, compartimentelor, capitolelor
textului artistic, încât opera realizată creează impresia unei lucrări cu foile amestecate, în
așa fel, cititorul este pus în situația de a- și alege singur ordinea de citire a opusului.
Romanul „La decizia noastră” de R.Federman este un exemplu elocvent de utilizare a
metodei nonselecției .
În baza la cele relatate, consemnăm nonselecția ca o străduință de depășire și
estompare a frontierelor dintre artă și realitate, a legăturilor narative, tradiționale, proprii
clasicismului, realismului și de a crea cititorului o stare de șoc. Or, nonselecția se
manifestă ca o metodă negativă și chiar eronată de a depăși hotarul dintre viața reală și
artă, moment care este imposibil.
Adoptându -și o ideologie și niște dimensiuni mai mult decât stranii, ce vădesc o
critică nevoalată a valorilor tradiționale raționalismului, umanismului, istorismului,

Valori estetice: globalizare versus universalitate (I)
~ 52 ~ negarea posibilităților individului uman de a fi responsabil de deciziile și obligațiile
proprii și ale capacității lor de a se contrapune structurilor social-politice și ideologice,
postmodernismul, datorită acestor dispoziții lansate în calitate de imperative, devine teren
favorabil și pentru apariția unui soi de opere „ironice” la adresa consumatorului. Anume
în postmodernism înregistrăm intenția orientată de a transforma în artă lucruri inutile,
lipsite de tangențialitate cu sfera spiritualului sau cu ceea ce tradițional se subînțelege
prin artă, adică tot ce poate copleși spiritual/emoțional omul. Binevenită în această ordine
de idei se manifestă metoda lui A.Warhol, regele artei pop, una dintre cele mai
reprezentative figuri a culturii americane din secolul al XX-lea, care în teoriile sale
excelează în propagarea absurdului sau în promovarea obiectelor în categoria artei
superioare, de elită. Printre altele, întreaga cultură americană contemporană se bazează pe
principiul înaintat de Andy Warhol a purității valorii „de piață”, pură , pentru că este
absolvită esenți almente de orice calitate estetică.
Grosso mondo , constatăm că traversăm o perioadă în care tradiția de a discuta
despre „moda la antimodă” devine o prioritate nu numai a teoreticienilor, criticilor, ci a
tuturor, moment generat de estomparea hotarelor dintre elitar, contrcultural și
underground. Oportună mențiunea că lipsa de niște repere bine conturate dintre elitar și
contrcultural implică ridicola situație când, în același timp, poți fi și elitar, și
contrcultural. Deși riscăm a ne repeta, totuși, conchidem: cauza acestui derapaj spiritual
pe care preferențial îl desemnăm prin sugestiva sintagmă „criza postmodernă” își are
rădăcinile în existența sistemului cultural de esență materialistă care în fond și determină
relevanta deplasare a artei din sfera spiritualului în cea a businessului, unde totul se vinde
și se cumpără, are preț, iar criteriul primordial rămâne doleanța și gustul
cumpărătorului/cititorului, adesea prost instruit, însă potent de a plăti munca artistului.
Inventarierea resorturilor particulare culturii globalizării ne consemnează nu
numai criza valorilor estetico-morale și artistice, dar și a emoțiilor, sentimentelor,
spiritului, or, ceea ce în ultimul timp se pretinde a fi nominalizat ca artă , are menirea de a
trezi indignarea, a descuraja publicul elevat, educat pe redutabilele opere clasice. Criza
despre care raționăm, în mare măsură a afectat toate genurile artistice, însă urmările cele
mai grave le atestăm în literatură, teatru, cinematografie, pictură. Azi nu mai rămâi șocat
când în calitate de ultima ratio asupra unei expoziții, vernisaj, auzi că pictura, ca gen
artistic, a rămas în trecut.
Evaluând situația din domeniul literaturii – gen menit a informa, analiza , cultiva
și promova idealuri, or poezia, romanul creează reala șansă pentru cititor de a pătrunde în
domenii unde sunt exaltate cele mai sensibile sentimente, emoții și aspirații umane
constatăm o situație de criză. Deși, prin complexul instrumentariu ce-l posedă, literatura,
mai mult decât alte genuri, e capabilă să instruiască dragostea, considerația, respectul față
de tradiție, neam, baștină. Totuși, creațiile de ultimă oră ale multor dintre artiștii
autohtoni și nu numai ai impresia că sunt menite pentru a nega aceste calități deoarece,
numai o simplă monitorizare a titlurilor lucrărilor a așa prozatori ca: Șt.Baștovoi și
A.Vakulovski te plasează într-un disconfort estetico-moral datorită limbajului indecent,
licențios, vulgar. De aceea, rămâne să ne conformăm cu gândul că patriotismul,
dragostea, respectul față de valori le putem învăța doar din operele clasicilor Eminescu,
Eliade, Iorga, Blaga, Goethe, Shakespeare etc., opusuri care și după 300-400 de ani vor
rămâne model neîntrecut, oricând actual și viabil.
Făcând abstracție de exegezele și disocierile tranșante pe marginea crizei artei
postmoderne, nu putem a nu constata că în ultimul timp tot mai des apelăm la sintagma
„literatura de masă”, care nu numai că destul de comod s-a implementat în vocabularul

Lidia Troianowski

~ 53 ~
nostru, dar, simultan, devine manifestă pentru cea mai mare parte a creațiilor ce
corespund acestui gen. Literatura de masă sau cum mai este nominalizată „de piață”, se
prezintă printr-o avalanșă de opere – detective, romane de dragoste, romanul gen
fantastic sau militar ș.a. care apar generate de cerințele cititorului, consumator, de obicei ,
cu un prag intelectual destul de scăzut. În aceeași ordine de idei, mai remarcăm o
particularitate a literaturii ce se înscrie în categoria dată: aceste opere poartă o amprentă
clară în elucidarea tipurilor de gender cărora se adresează, o singură privire la desenul,
logo-ul de pe copertă sau asupra denumirii clarifică pentru ce categorie de cititor este
menită.
Practic absolvite de complexitatea subiectului, planurilor, caracterelor
personajelor, a profunzimii estetice, cu o stilistică searbădă, situații care se repetă de la un
caz la altul doar cu mici schimbări, cu titluri care te șochează prin lipsa de decență în
selectare, toate acestea te determină să meditezi dacă literatura din categoria desemnată
poate și merită să fie tratată ca literatură, or, în condițiile de piață când ea se prezintă ca
rezultatul unor oferte concrete, e mai adecvat să fie tratată ca un simplu produs. În
ipostază de marfă, literatura din categoria nominalizată tinde din toate perspectivele să
satisfacă cerințele pieții, oferte care destul de clar încurajează: sentimentalismul,
erotismul, violența, aventurismul, afacerismul ș.a. – trăsături ce devin canonice și
obligatorii pentru operele de succes. Anti-estetismul, populismul sentimental,
comercialul, succesul la public devin particularități ce proiectează imaginea plauzibilă a
artei postmoderne și în special a categoriei pe care o identificăm de divertisment.
Postmodernismul este o epocă a divertismentului unde are loc nu doar atenuarea,
ci și anularea esteticului, unde kitsch-ul devine estetic ă, chiar în pofida faptului că este o
anti-estetică. În calitate de exemplu, indubitabil, a fenomenului când arta devine marfă,
ne pot servi arhicunoscutele și multapreciatele opere de rezonanță semnate de S.King, P.
Coelho, S.Brown, D.Brown ș.a. Ad notanda , introducînd în peisajul valorilor ecletismul,
relativismul, multiculturalismul, postmodernismul pierde din exclusivitatea estetică.
Expansiunea rizomatică, mentalitatea non- ierarhică de valențe, dezistoricizarea,
descentrarea sau abandonul oricărui canon, valorizarea experimentului și
marginalizărilor, relativismul opiniilor sunt semnalmente indispensabile creațiilor
postmoderne ce condiționează în special triumful fenomenului denaturării al tabloului
valoric cu care se operează/manipulează actualmente.
Reflecțiile revelatoare, alături de cele desemnate, provoacă în mod natural
întrebarea dacă globalizarea artei în general și a literaturii în particular nu va conduce
implicit la oficializarea universală, globală a kitsch-ului, care tot mai mult și mai mult se
impune în spațiul cultural ca un carnaval al banalității, al creațiilor terre-a-terre, al
neglijării și negării specificului național, al scepticismului nevoalat etc., sau în scurt timp
ne vom pomeni că mondializarea artelor nu este altceva decât o formă prozaică de
manipulare pseudocreativă, pseudoestetică menită doar satisfacerii pasiunilor primitive
ale cititorului/consumatorului?
Rămâne ineluctabilă în cultura postmodernă și o așa trăsătură cum ar fi
scepticismul, apariția căruia se încetățenește datorită reacției la raționalismul
modernității. Detașarea de raționalitate, ca una din însușirile esențiale a individului uman,
devine constantă postmodernismului, totodată manifestându -se ca o certă probă a crizei
culturii. Lucrul acesta este desemnat de Calvin O. Schrage – teoretician de prestigiu al
contemporaneității care în lucrarea: „Resursele raționalității. Un răspuns la provocarea
postmodernă” ilustrează explicit canoanele și diferențele dintre dimensiunile estetico-

Valori estetice: globalizare versus universalitate (I)
~ 54 ~ valorice ale culturii moderne și celei postmoderne. În acest context, nu putem valida
aserțiunile sale cu privire la faptul că schimbarea de accente valorice în cele două epoci
culturale implică și un șir de consecințe de ordin gnoseologic.și axeologic. Astfel, dacă
modernitatea e preocupată de „scopul vieții”, atunci în postmodernitate devine la modă
filosofia „vieții ca joc”. Afirmații simptomatice la adresa postmodernismului decupăm
din lucrarea enunțată a lui C. O. Schrage care opinează că această epocă oglindește cu
pregnanță dispoziția de a „înlătura diferența dintre cultura înaltă și cea de masă” [4], cât și
aspirația de a „spune adio rațiunii, a discredita logosul, a arunca peste bord tendința spre
unificare și a celebra diferența, pluritatea și multiculturalitatea” [5].
Monitorizarea codurilor estetice postmoderne reclamă și alte elucidări menite a
conferi un tablou autentic al situației, și, astfel, a contracara orice dubiozitate alături de
valorile ce prefigurează esența epocii. Pentru completarea tabloului și a unei
comprehensiuni mai temeinice cu privire la globalizare/postmodernism, considerăm
oportună necesitatea luării în calcul a atitudinii față de tradiție și identitate în cadrul
acestui segment cultural. Avizându -ne asupra conceptului de tradiție, subliniem că prin
noțiunea nuanțată se etalează forma de organizare a unei complexități de interese,
aspirații, idealuri încorporate într-un proiect creativ comun, cu alte cuvinte, ansamblul de
valori caracteristice unei nații desemnează tradiția ei. Autenticitatea și veridicitatea
acestor idei este susținută și de raționamentul că indiferent de domeniu: artă, politică,
economie sau știință, lucrări cu adevărat redutabile pot fi realizate doar prin concursul
mai multor oameni și a practicii anterioare acumulate de generații. Chiar și în cazul cînd
în realizarea unei opere se profilează în mod individual artistul/savantul, nu trebuie să
uităm că creația sa are la bază elemente ale experienței umane, a tradiției și identității
specifice poporului său.
Referitor la statutul valorilor estetice manifeste postmodernismului și a aportului
lor în contextul celorlalte tipuri de valori, în procesul formării și cimentării tradiției,
specificului propriu identității unui popor, ne demonst rează destul de expresiv că un
proiect global de cele mai multe ori nu este și nici nu poate fi tangențial întrutotul cu
demersul spiritual al unui popor aparte. Oport ună ideea că o tradiție valabilă este
proiectul care conferă libertate manifestărilor de ordin spiritual pentru fiecare membru al
societății în parte și posibilitatea de a eradica divergențele, contradicțiile dintre
individualism și colectivism. Astfel spus prin tradiție se subînțelege și ecuația apropierii
destinului colectiv cu cel individual și invers.
În sens univoc, negarea tradiției în opinia noastră poate avea un deznodământ
peremptoriu negativ, elucidat prin două situații, ambele însă cu un caracter indezirabil
pentru societate în general și individ în particular. Carența tradiției propulsează un mediu
artificial pentru dezvoltarea și instaurarea unui colectivism morbid (de gloată), sau poate
genera dezintegrarea comunității în membri aparte, circumstanțe, care, la rândul ei, în
mod inevitabil, va impune apariția unui fenomen de conformism de gloată. Nu poate
produce efect de surpriză în acest sens afirmația că tradiție înseamnă nu numai calea de la
individualism spre colectivism, ci și invers.
Altfel spus în artă, lipsa de tradiție, idealuri, aspirații poate genera apariția unor
creații capabile să elucideze, contureze evenimente, situații, emoții de moment foarte
neînsemnate din punct de vedere social.
În sens univoc, renegarea subsolului pro-cultural tradițional se înscrie ca un
element imperios al mondializării/postmodernității, epocă pe care o traversăm în special
primul deceniu al mileniului trei, inventariază în arsenalul său de ordin axiologic și
contrcultura, proces ce cu nonșalanță substituie anti- tradiția, perioadă imanentă

Lidia Troianowski

~ 55 ~
sistemului ex-sovietic îndreptată spre detașarea, retractarea specificului identității
naționale, inclusiv a limbii. Anti- tradiția a lovit și în religie, în acest context putem aduce
un impunător număr de exemple, când bisericile, multe din ele adevărate monumente de
artă, cazul ( „Biserica Adormirii Maicii Domnului” din Căușeni construită în sec. al
XVII-lea), erau transformate în grajduri, depozite, cluburi etc. Care sunt acele valori
estetice, morale, cât de valabile sunt ele în cazul unui popor lipsit de credință, or credința
înseamnă nu numai religie, ci și istorie, tradiție, aspirații, haina și hrana spirituală a lui.
Actualmente ne lovim de o situație și mai jenantă, când sub pretextul de resuscitare a
culturii naționale se apelează cu dezinvoltură la niște strategii care au un efect negativ,
cochetările false ale unor demnitari ce- și maschează intențiile populiste prin niște
proiecte ce, deși au drept scop reconstruirea unor lăcașe de cult sau cultură, totuși trezesc
suspiciuni serioase, deoarece renovarea unei mănăstiri (Căpriana ș.a.) este inadmisibil să
fie transformată într-un show cu perspective electorale. În același context pot fi plasate și
proiectele de ultimă oră cu privire la construcția sau reconstrucția fântânilor de pe
teritoriul Moldovei, proiecte care ca și în cazul menționat mai sus, au în spate niște
strategii PR, bine orientate spre electorat, însă prost voalate.
Notabil, că ultimii ani deconspiră încă o trăsătură destul de impregnată a culturii
autohtone, și anume, lipsa de interes față de tradiția națională care este cauzată de o
atitudine falsă/formală de muzeu, când tradiționalul este exprimat escaladat (un șir de
emisiuni TV) printr-o stilizare de o calitate îndoielnică. Stilizarea, imitarea tradiției în
maniera emisiunii „La noi în sat” (TV Moldova) poate avea pe lângă acel moment pozitiv
scoaterea din anonimat a unor elemente de nuanță etno- folclorică și un efect negativ,
deoarece în cazul dat se acordă prioritate doar elementelor exterioare ale stilisticii și
esteticii tradiționale.
Prezența trasfrontalității de ordin estetico-valoric și ideatic proprii
postmodernismului desemnează nu numai experiența încadrării tradiției în spațiul unui
gen de spectacol, negarea sau neglijarea ei, dar și faptul că moda la diferite curente,
stiluri străine acceptate, copiate și foarte stângaci aplicate la realitatea, identitatea
națională nu totdeauna au efectul scontat. Fără îndoială, reticența față de universul valoric
autohton în favoarea valorilor străine poate compromite tezaurul cultural național. La fel
ca și inițiativa de a crea un vid artificial de ordin spiritual și estetico-artistic prin
neglijarea vehementă, neargumentată a practicii spirituale străine. Doar un echilibru
armonios, calculat, o colaborare fructuoasă cu tradițiile altor țări, culturi, creditarea și
importarea a tot ce-i mai bun, valabil pentru spiritualitatea națională, ce în nici un caz nu
va afecta elementele specifice autohtone, va crea premise oportune pentru a evita situația
obedienței tradiției românești în fața globalizării. Menținându -ne în aria celor desemnate
mai sus, subliniem că și cercetătorul de prestigiu Petre Andrei în una din fundamentalele
sale opere teoretico-filosofice [6] consemna caracterul pozitiv al unui circuit bilateral
valoric și tradițional dintre diferite culturi. Tot el opina că valorile din cultura națională
pot și trebuie să devină parte componentă a celei universale, dar aceasta numai în cazul
când ele sunt adecvate pentru cea din urmă, adică nu sunt susceptibile pentru a fi
combătute sau anulate de o altă scară de valori.
Opinii proxime alături de stringența unui circuit valoric adecvat în dublu sens
dintre diferite sisteme culturale înaintează și S. Antohi, care în unul din dialogurile sale
cu criticul, savantul A.Marino se resemnează în fața avalanșei informaționale globale:
„cât rămâi colportor al ideilor occidentale, originalitatea ta nu are nici o importanță. Ai o
misiune simplă, aceea de a însoți fluxul unidirecțional dinspre Occident către țara ta și de

Valori estetice: globalizare versus universalitate (I)
~ 56 ~ a traduce în termeni inteligibili – din punct de vedere lingvistic, dar și cultural-
ideologic…” [7]. În același dialog S.Antohi își finalizează gândurile printr-o concluzie ce
exprimă regret: „Misiunea ta de colportor este cu atât mai bună, cu cât contribuția ta este
zero. Cazul limită ar fi plagiatul…Originalitatea rezidă din „literaturizare” și involuntar
din confuzie și neînțelegere” [8].
În concluzie la cele elucidate, consemnăm că, prezentându -se ca o realitate a
contemporaneității, ca o parte componentă, expresivă a globalizării, postmodernismul, pe
lângă materialism, relativism, fragmentarism, trădează peremptoriu caracterul de criză a
valorilor, în special a celor de ordin estetic. Universalitatea valorilor estetice, tendința de
uniformizare decretată de postmodernism în detrimentul tradiției, identității, specificului
național, a afectat serios și cultura autohtonă: a înfeudat iremedial gustul publicului
kitsch-ului; o deplasează covârșitor spre acceptarea și asimilarea unor tradiții străine
specificului național; o contagiază spiritual cu produse ce pretind a avea un subsol estetic
veritabil, dar de fapt, sunt creații din categoria „culturii de masă” de o calitate
îndoielnică; o îndepărtează de la adevăratele valențe proprii identității spirituale
românești etc.
Pe de altă parte,trebuie de luat în calcul că, în primul rând, pe lângă niște aspecte
negative, globalizarea demonstrează deja realități de esență pozitivă (business, economie,
relații sociale, comerț) care au un efect salubru pentru cultura autohtonă. Oricât de
manifeste ar fi influențele globalizării, cât de orientate ar fi spre universalitate și
materialism, totuși, considerăm, că ea nu va reuși integral să uniformizeze specificul,
identitatea, spiritul național. Până la moment, evidente urme ale procesului dat distingem
doar în spațiul urban, cât privește cel rural, aproape că a rămas intact, or, limitată,
relativă, globalizarea se profilează doar în segmente răzlețe (internet, mediatica
informațională, electronica, telefonia) sunt incapabile , cel puțin actualmente, să afecteze
moravurile, tradițiile înrădăcinate de veacuri. Această nu înseamnă însă că trebuie să
rămânem impasibili la unele procese care, destul de timid, dar totuși conduc la
schimbarea accentelor valorice și la detașarea de reperele spiritual- naționale autentice.

Note:

1. Butor M. Postmodernisme // Arc, nr. 39,1969, p.2.
2. Hassan I. The dismember ment of Orpheus: toward a postmodernist literature. –
Urbana,1971, p.59.
3. Ильин И. Постмодернизм . Словарь терминов . – Тула . Издательство Инмпага ,
2001, p. 182.
4. Calvin O. Schrage. Resursele rați onalității. Un răspuns la provocarea
postmodernă. – București, Editura Științifică, 1999, p.36.
5. Ibidem, p.38-39.
6. Petre Andrei. Filosofia valorii. – Iași, Editura Polirom, 1977.
7. Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România. Adrian Marino în
dialog cu Sorin Antohi. – Iași, Editura Polirom, 2001, p.52.
8. Ibidem, p.53.

~ 57 ~ Silvia Șaptefrați

STATUTUL VALORII ÎN POSTMODERNISM

Recenzent: Grigore Vasilescu, doctor habilitat în filosofie

In order to analyze the social axiological pr esent, it is of paramount importance to stress
the ontological status of the value as such, which re veals that axiological universe is determined
by the existential and emotional universe of the person/human being.
The issue of the status of the value is a controversial one, as the history of philosophy
shapes several opinions on the way of the existen ce and manifestation of these entities.

Printre trăsăturile esențiale ale societății postmoderne reevaluarea axiologică
reprezintă o realitate asupra căreia cad de acord autorii studiilor consacrate cercetării fenomenului proteiformic al postmodernității. Pentru a analiza prezentul axiologic al
societății este necesar să insistăm asupra statutului ontologic al valorii, care relevă faptul că
universul axiologic este determinat de universul existențial și afectiv al omului. Problema
statutului valorii reprezintă o problemă controversată, în istoria filosofiei conturându -se
câteva opinii cu privire la modul de existență și manifestare a acestor entități. Prima opinie,
foarte veche, datând încă din Evul Mediu, consideră valoarea ca ceva obiectiv, ca ceva ce
aparține lucrurilor, reprezentând o proprietate inerentă a acestora. Printre adepții acestei concepții asupra valorilor pot fi enumerați: W. Petty, J. Locke, O. Heyn, A. Hoffler, E.
Durkheim etc. Valorile există în obiecte, fenomene, situații înainte de actul valorizării,
consideră acești filosofi, purtând caracter obiectual. J.G.Kreibing, Th.Lipps, W.Windelband,
G.Sim mel, Ed.Husserl etc., reprezentând cea de -a doua opinie, neagă momentul obiectiv al
valorii, subliniind caracterul subiectiv al acesteia. Partizanii concepției subiectiviste a valorii
consideră valoarea un produs al dorințelor umane. Valoarea există în lucruri, în afara
subiectului numai datorită faptului că răspunde unor necesități subiective.
Aceste două concepții asupra valorii se reunesc în cea de -a treia opinie, care
recunoaște necesitatea coexistenței a doi termeni corelativi: subiectul și obiectul, pentru
geneza valorii. Legătura dintre subiectul și obiectul valorii o susține A. Meinong, care vede
în valoare posibilitatea unui obiect de a fi apreciat de o conștiință valorizatoare. Obiectul
reprezintă substanța valorii, iar subiectul – elementul prin care obiectul este estimat.
Aceeași opinie o împărtășește și P. Andrei, considerând valoarea „relația funcțională a unui
subiect și a unui obiect”[1]. Valoarea este un fel de proprietate a lucrului care nu poate exista în afara subiectului ce o evaluează. Valoarea se manifestă numai în relație cu o
conștiință axiologică. Astfel, valorile pot fi considerate niște estimări sociale ale obiectelor
lumii reale prin care este pusă în evidență importanța lor pentru om ori societate.
Alături de abordările propuse cu privire la statutul ontologic al valorii se
conturează și opinia axiologică a lui Fr. Nietzsche, opinie mult discutată în contextul
postmodernității. Diferit de contemporanii săi, Nietzsche fixează valoarea în voința de
putere. Astfel, Fr. Nietzsche neagă tradiția metafizică care consideră rațiunea fundament
al cunoașterii și creației de valori, susținând primordialitatea afectelor și sentimentelor în
evaluarea și instituirea valorică. Reieșind din viziunea sa Nietzsche într eprinde o
„răsturnare a tuturor valorilor”, înlocuind supremația valorilor spirituale cu valorile vitale
și utilitariste. În raport cu teoriile axiologice tradiționale, filosoful german prefigurează o
concepție nu doar subiectivistă, dar și relativistă despre valoare, ceea ce legitimează
pretenția postmodernismului de a -l revendica drept precursor.

Statutul valorii în postmodernism

~ 58 ~ Ar fi de remarcat că Nietzsche, în pofida contemporanilor săi, nu acceptă existența
valorilor absolute. Scandaloasa declarație „Dumnezeu a murit!” avea menirea să sugereze
necesitatea suprimării valorilor metafizice tradiționale care, în opinia filosofului, subjugă
omul înăbușind adevăratul elan vital al acestuia. Critica temeiului metafizic începută de Nietzsche este preluată și continuată în sec. al XX -lea de M. Heidegger, G. Deleuze, J.
Derrida. Ultimul întreprinde o critică acerbă a modelului ontologic al Ființei, cât și a
determinărilor esențiale ale acestuia (transcendență, unicitate, esență, centru). În prezent,
în opinia lui Derrida, are loc o ruptură gândirea principiului ca „prezență”, fiind
inactuală, legitimă fiind conceperea principiului ca „absență”. În lipsa principiului,
susține Derrida, totul devine discurs „în care semnificatul central, fie el original sau
transcendental nu este niciodată prezent” [2]. Trecând în rezultatul de construcție noțiunea
de principiu în orizontul indiferenței, postmodernismul se desparte de tradiția metafizică,
conturându -și propriul univers filosofic. Diferit de gândirea modernă, ilustrată prin
efortul de elaborare a conc eptelor totalizatoare, postmodernismul se caracterizează prin
gândirea împotriva conceptelor. În absența unui principiu fix, etern, neschimbător, de
sorginte eleată, la care ar putea să se raporteze realitatea, G. Vattimo [3] anunță era
heracliteană a lipsei de fundament ontologic, a schimbării, a efemerului. În condițiile
absenței unui temei ontologic imuabil, la care s -ar putea raporta valorile, acestea devin
relative. Din aceste considerente, în postmodernism, conform opiniei lui Vattimo, nu se
mai poate vorbi despre valori „tari”, valorile societății actuale sunt valori „slabe”,
deoarece, fiind efemere, sunt create pentru a satisface anumite necesități umane de
moment. Astfel, în perioada postmodernă preocupările metafizice coboară din universul
transcend ent al Ideilor lui Platon în imanența lumii reale.
În articol vom încerca să elucidăm unele tendințe axiologice specifice societății
postmoderne, sprijinindu- ne în egală măsură pe contribuțiile din domeniu ale înaintașilor
spirituali ai neamului nostru (în special P. Andrei și T. Vianu), cât și pe cercetările
consacrate postmodernismului a lui J. F. Lyotard, G. Vattimo, D. Lyon etc. Distincția
dintre lucruri și bunuri, devenită punct comun în axiologie, statuează faptul că lucrurile
valorificate se numesc bunuri. Găsindu -se în bunuri, valorile sunt cuprinse de conștiință.
Distincția dintre bunuri și lucruri este determinată de faptul că bunurile au adâncime,
lucrurile simple fiind superficiale. Reprezentarea se oprește pe suprafața lucrurilor –
susține T. V ianu – pe când dorința pătrunde în adâncimea bunurilor [4].
Alta este situația ce se conturează în societatea postmodernă. Omul postmodern nu
mai tinde să pătrundă în adâncimea bunurilor din mai multe considerente: lipsă de
interes, lipsă de timp, lipsă de necesitate. Mai mult decât atât, în societatea postmodernă
se conturează cultul pentru „suprafața” obiectelor și nu pentru „profunzimea” lor.
Suprafața lucrurilor care sunt bunuri este expresivă, spune Vianu. În lumea
postmodernă expresivitatea lucrurilor este înlocuită de o pseudo expresivitate determinată
de: excentrism, carnavalesc, exotism, erotism etc. O trăsătură a lumii postmoderne este și lipsa de adâncime a obiectelor, fenomenelor și proceselor. Merită de subliniat faptul că
fiind dominat de specta col și imagine, universul societății actuale este unul superficial,
interes trezind doar aspectul formal al fenomenelor și proceselor. De la campaniile
electorale și oficializarea mariajelor regale până la conflictele spectaculoase dintre actori,
demascări politice și scandaluri de corupție totul este oferit prin intermediul mass -media
sub formă de spectacol incitant și bine regizat. Publicul nu tinde să pătrundă în esența
evenimentelor. Impresionează și captează atenția noutatea informației, jocul de imagini și
lumina în care este prezentat evenimentul.

Silvia Șaptefrați

~ 59 ~
În axiologie se susține că alături de bunuri, persoanele sunt cele care ne constrâng
să pătrundem în adâncimea lor, deoarece acestea au tot timpul o adâncime, suprafața
persoanelor fiind tot timpul expresivă . Persoanele sunt valorizate, ele nu pot fi indiferente
din punct de vedere axiologic. În societatea postmodernă se observă o tendință de uniformizare a persoanelor. Datorită modei, a mediatizării tipului holiwoodian al
frumuseții fizice, a dezvoltării teh nologiilor chirurgiei plastice etc., expresivitatea
specifică a fiecărei persoane primește o lovitură valorică. Toți tind să se înscrie în
„tiparele” concepute. Se observă o goană după formă în detrimentul conținutului. Omul
postmodern este în criză de identitate. El pune mai puțin preț pe inteligență și cultură,
încercând să se exprime prin achiziționarea accesoriilor și vestimentației ieșite din comun
ori prin asumarea unor stiluri de viață create artificial. În opinia lui D. Lyon, tinerii societății actuale „răsfoiesc” și încearcă tot felul de modalități de a fi și de relații
promovate în mass -media.
La prima vedere se pare că este estimată valoarea Frumosului în detrimentul
celorlalte valori din ierarhia platonică: Binele și Adevărul. Frumosul cu orice preț! –
această lozincă devine un credo al lumii de astăzi. Dar, însăși noțiunea de frumos se
modifică. Dacă frumosul în sens clasic hegelian reprezintă armonia dintre formă și fond
(formă și conținut) ori armonia dintre suflet și corp, observăm că în prezent, frumusețea interioară a omului este neglijată în favoarea frumuseții fizice. În epoca postmodernă se
conturează, în opinia Lindei Hutcheon, o „economie erotică” alimentată de teama de
boală și de fetișizare a formei fizice.
Actele de valorizare reprezi ntă un procedeu axiologic fundamental. Din punct de
vedere teoretic, valorizarea trebuie să urmeze o ordine succesivă. Același bun poate fi
estimat din mai multe puncte de vedere. Însă dacă este în discuție o operă de artă, atunci
actul economic nu se poat e îndrepta asupra bunului estetic decât după ce acesta a fost
valorificat din perspectiva estetică. În prezent, ordinea succesivă a valorizării nu se respectă.
Valorizarea economică este aplicată în majoritatea cazurilor înaintea celorlalte tipuri de
valor izări, f iind determinantă. Re ieșind din rezu ltatele estimării economi ce se apreci ază orice
bun: artistic, științific, politic, juridic etc. Dacă teoria științifică este utilă din punct de vedere
economic sau practic, ea este apreciată înalt și din punct de vedere științific. Dacă teoria
științifică nu are confluențe cu practica, valoarea ei științifică scade exponențial. Dacă opera
de artă (fie o piesă muzicală, fie un roman, fie o piesă de teatru, fie un film etc.) se va bucura de succes, adică se va vinde aducând beneficiu, atunci ea reprezintă o incontestabilă valoare
artistică. În cazul în care opera nu aduce venit, ea reprezintă un eșec. Astfel, în societate se
încetățenește punctul de vedere pragmatist. Actul de valorizare fiind inversat, criteriul
economic devine criteriul esențial de estimare a oricărei valori. Inversarea actului de
valorizare conduce la „sărăcia” spirituală a societății actuale.
Valorile economice cuprinse prin acte inadecvate de valorizare cunosc, în termenii
lui T. Vianu, o hipertr ofie neîngăduită, în vreme ce valorile științifice, estetice, morale,
religioase etc. cunosc soarta unei sărăciri a sensului lor, a unei neîngăduite atrofii.
Fenomenul hipertrofiei și al atrofiei valorilor cruciale ale experienței axiologice
reprezintă o cuprindere valorică inadecvată, specifică societății actuale.
Referindu- ne la valorile economice, remarcăm faptul că de la Aristotel încoace se
disting doua categorii de valori: valori de schimb și valori de întrebuințare, necesitatea
fiind elementul fundamental în determinarea valorii economice. Valoarea economică e ste
de sine stătătoare, având însemnătate – în societățile tradiționale – doar în calitate de
mijloc social pentru ajungerea valorilor superioare, ce reprezintă adesea scopurile

Statutul valorii în postmodernism

~ 60 ~ activității umane. În societatea postmodernă valorile economice se transformă treptat din
valori mijloace în valori scopuri. Alături de bani, în societățile tradiționale, și uneltele de
muncă reprezentau valorile mijloace prețuite. Cel care deținea proprietatea asupra
mijloacelor de producție deținea și posibilitatea de a se îmbogăți. În societatea postmodernă, caracterizată printr -un spirit consumerist accentuat, banii devin cea mai
răspândită valoare mijloc. Locul ocupat în societatea modernă de muncă este preluat în
prezent de vânzare, iar procesul de producție începe să fie înloc uit de procesele de
reciclare și refolosire. Consumul și nu munca devine „pivotul în jurul căruia se rotesc
lumea și viața” [5]. Cărțile de credit și banii reprezintă un avantaj, deoarece ele permit
satisfacerea plăcerii de a consuma, achiziționa și poseda anumite lucruri. Dacă în
societatea tradițională bunurile se achiziționau pentru a satisface necesitățile curente, în prezent achiziționarea lor s -a transformat într -o obsesie. Procesul de cumpărare a căpătat
caracter de divertisment. În aceste condiții industria cea mai solicitată este industria
publicității, care urmărește „producerea de nevoi și dorințe”. [6]

Analizând prezentul societății umane, D. Lyon ajunge la concluzia că
postmodernitatea este societatea de consum, consumerismul devenind un stil de v iață. În
condițiile în care societatea devine „o piață imensă în care se vând iluzii” [7], este tot mai
greu să vorbim despre problema ierarhiei valorilor. Deoarece ierarhizarea valorilor este individuală și spontană, încercarea lui Max Scheller de a realiza o ierarhie absolută a
valorilor a suferit eșec. În condițiile postmodernismului, care se cabrează atât în fața
definițiilor cât și a criteriilor imuabile de clasificare și ierarhizare, așa o tentativă este
lipsită de sens. În pofida faptului că criteriile fixe ale valorizării sunt amendabile, în
sistemele clasice valorile spirituale dețineau întâietatea față de cele materiale. În
societatea postmodernă valorile materiale din categoria celor inferioare trec în categoria
valorilor estimate la un nivel înalt. Excepție face doar valoarea religioasă care, în virtutea conturării unui misticism nou, se menține în perioada actuală pe una din treptele mai
înalte ale ierarhiei valorice. Încercarea de a elucida cauzele acestui misticism relevă
faptul că în perioada modernă Rațiunea a luat locul Providenței divine, deoarece
„aroganța modernă nega divinitatea și abătea toate speranțele către resursele umane” [8].
Astăzi, odată cu creșterea realizărilor tehnice și științifice, odată cu progresul înaltei
tehnologii, cresc riscurile la care este expusă civilizația umană. Scurgerile de petrol,
emanațiile radioactive, deteriorarea stratului de ozon, numărul mereu crescând al victimelor virusului HIV etc. reprezintă abisul dincolo de care omul caută o mântuire.
Riscurile ecolog ice, nucleare, sociale și morale conduc cu siguranță la generarea unui
misticism actual, la reîntoarcerea omului cu fața spre divinitate.
Ar fi de remarcat că și în domeniul religiei se resimte pluralismul postmodern
exprimat printr- un „imperativ eretic” ce neagă adevărul unic religios, în favoarea
viabilității unui evantai de doctrine religioase. Și asupra acestui domeniu al spiritualității
umane își lasă amprenta tehnologiile de ultimă oră, iar clerul încurajează niveluri tot mai ridicate de implicare la ică în biserică. De la transmiterea meselor divine prin intermediul
radioului și televiziunii și spovedania telefonică până la achitarea și plasarea lumânărilor
prin intermediul Internetului este un pas. Tot ceea ce acum câteva secole ar fi fost acuzat
cu asprime, astăzi este tolerat de slujitorii bisericii.
Revenind la problema ierarhizării valorice, trebuie sa -i acordăm dreptate lui M.
Scheller, care consideră preferința „ act emoțional de cunoaștere a valorii”. [9] Mai mult
decât atât, în postmodernism, unde se neaga orice criteriu, se neagă și criteriile
ierarhizării valorilor, subiectivismul și preferențialitatea reprezentând unicele criterii de
clasificare a valorilor. Ierarhia valorică este individuală, fiecare subiect conturându -și

Silvia Șaptefrați

~ 61 ~
propriul sistem va loric, care nu este rigid, ci suferă schimbări în concordanță cu dorințele
și necesitățile lui. Valoarea supremă este valoarea dorită acum și aici.
În perioada postmodernă, relativismul valorilor este determinat nu numai de
flexibilitatea scalei valorice individuale, dar în aceeași măsură și de dispariția liniei de
demarcație dintre valoare și non -valoare. În prezent se observă o tendință de estimare a
pseudo valorilor în multe sfere ale activității umane: în domeniul culturii ia amploare
fenomenul culturi i de „masă” în detrimentul culturii de „elită”; în domeniul politic sunt
estimate scopurile personale în detrimentul intereselor comunitare; în domeniul economic
procesul de vânzare ia locul procesului de producere a bunurilor; în domeniul artei
kitsch-ul se instituie în locul originalității, este elogiată imaginea și forma în detrimentul
conținutului; în viața de familie ia amploare fenomenul mariajului dintre persoanele de același sex în detrimentul familiei tradiționale etc. Labilitatea accentului axiolo gic dintre
valoare și non -valoare, în dependență de preferință, alimentează în perioada postmodernă
fenomenul dezacordului axiologic. Deși există în orice societate, în prezent, manifestările
acestui dezacord sunt mai pregnante. Dacă în societățile tradiți onale dezacordul valoric se
contura în special între reprezentanții diferitor generații și epoci (părinți și copii; antici și
moderni etc.), între oamenii de diferite profesii, condiție socială sau confesiune religioasă
(nobili și proletariat; păgâni și creștini etc.), în prezent, dezacordul este mult mai larg, manifestându -se și între reprezentanții aceleiași generații, profesii, confesiuni etc. În
pofida accentuării acestui fenomen, dezacordul axiologic nu este nici fatal, nici aplanabil,
reprezentând o consecință inevitabilă a unei societății pluraliste.
O problemă axiologică controversată este cea care ține de coraportul dintre procesul
de cunoaștere și procesul de recunoaștere a valorilor. Reprezintă oare valorile produse ale
experienței sociale ale omului sau sunt niște entități ideale înnăscute asemeni adevărurilor
matematice carteziene? În încercarea de soluționare a acestei incertitudini toți filosofii cad de acord asupra antecedenței valorilor în conștiința umană. „Pentru ca anumite ființe sau
fapte să fie cuprinse, de pildă, ca juste sau caritabile – susține T. Vianu – este necesar ca
justiția sau caritatea să fie constituite ca valori în conștiința noastră”[10]. Pentru ca
valoarea să fie recunoscută de către subiect în lucrurile lumii reale, este necesar ca acesta să
trăiască într -un mediu axiologic determinat, să fie educat în spiritul anumitor idealuri, să fie
pregătit pentru sesizarea valorii. Acest lucru este intuit de L. Lavelle, care invită la reflecție
întrebându -se retoric asupra faptului: e ste oare omul creator de valori sau se creează prin
intermediul valorilor? Bineînțeles că toate valorile existente au fost create de -a lungul
secolelor de către om. Pentru ca acest proces să nu se întrerupă, ca omul să rămână în
continuare creator de valor i autentice, el trebuie să „trăiască” în mijlocul acestor valori, să
le „guste”, să învețe a le „desluși” din multitudinea lucrurilor existente. Numai astfel se
poate evita ceea ce E. Sprager numește „orbire axiologică”. Nu experiența senzorială ori
rațiunea determină capacitatea umană de cuprindere a valorilor. Este nevoie de experiența
individual- spirituală, de trăirea nemijlocită a stărilor emoționale conotate diferit pentru
formarea une i intuiții axiologice adecvate.
Criza axiologică din prezent reprezintă o dovadă grăitoare în susținerea tezei
potrivit căreia sentimentul valorii se manifestă numai acolo unde el este trezit și educat.
Referindu- ne la situația actuală a societății autohtone, constatăm la tineri o aplatizare a
valorilor general umane ca: dreptatea, umanismul, caritatea etc. Aceste valori nu sunt
estimate, deoarece fiind marginalizate timp de câteva decenii în societate, ele nu au fost
cultivate la tânăra generație. Or, „valorile nu se pot forma din experiențele indiferente ale
conștiinței” [11], menționa pe bună dreptate T.Vianu.

Statutul valorii în postmodernism

~ 62 ~ Neglijarea valorilor spirituale conduce inevitabil la o aplatizare a competenței
axiologice. Competența axiologică nu poate fi redusă numai la capacitatea de selectare
adecvată a valorilor, ci vizează în speci al capacitatea de creare a noilor valori. Valorile
autentice nu reprezintă un dat, o dată și pentru totdeauna fabricat, ele cer un permanent efort de conștientizare și înțelegere, o continuare perpetuă a creației, menținerea spiritului într -o
stare activă. Analiza din această perspectivă a aspirațiilor tinerei generații este alarmantă. În
viitor se proiectează creșterea apetitului consumerist (începând de la consumul de bunuri
materiale și până la cel de informație) în detrimentul spiritului creativ, estima rea
senzualității în detrimentul moralității, ponderea aspectului material al vieții în detrimentul
celui spiritual. Or, cât se acordă prioritate materialului în detrimentul spiritualului este pusă
sub semnul incertitudinii însăși esența omului. În aces te condiții, avertismentul lui
Krishnamurti rămâne încă valabil: „a cultiva capacitatea și eficiența fără a înțelege viața,
fără a avea percepția comprehensivă a demersurilor gândirii și dorințelor, înseamnă a
dezvolta brutalitatea noastră, a provoca războaie și, la urma urmelor, a pune în pericol
securitatea noastră fizică”[12]. De aceea, în planul acțiunii educaționale familia, societatea
și instituțiile de învățământ trebuie să -și unească efortul acționând nu prin impunerea
valorilor, ci indirect, prin stim ularea necesităților axiologice, astfel încât tinerii să caute
valorile, să le intuiască, să și le asume și să tindă, în ultima instanță, să creeze noi valori.
Revenind la problema statutului valorii în postmodernism, putem elucida faptul că
din punct de v edere ontologic statutul valorii rămâne același, reprezentând, în termenii lui
P. Andrei, relația funcțională dintre subiect și obiect. Schimbări înregistrează statutul
social al valorii, adică locul pe care -l ocupă anumite categorii de valori într -un sistem
social la un anumit moment. Analiza universului axiologic relevă prezența tuturor
tipurilor de valori în societatea postmodernă, dezvăluind tendința de depreciere a
valorilor spirituale în favoarea valorilor materiale. Acest fenomen, numit de Bondrillar d
comutabilitatea valorilor, nu înseamnă negarea sau dispariția valorilor spirituale din
registrul axiologic al societății, ci evidențiază prezența unei continue schimbări în
ierarhia axiologică. Comutabilitatea nu este echivalentă cu diminuarea totală a r olului
valorilor spirituale în comunitate, ci cu schimbarea temporară a accentelor de importanță
de la o categorie de valori la alta, de la cele spirituale spre cele materiale.

Note:

1. P.Andrei. Filosofia valorii în ope re sociologice. Vol. I. București, Ed . Academiei
Române, 1973, pag. 177.
2. J. Derrida. Scriitură și diferență. București, Ed. Univer., 1999, pag. 377.
3. G. Vattimo. Sfârșitul modernități i. Constanța, Ed. Pontica, 1993.
4. T. Vianu. Filosofia culturii și teoria valorilor. București, Ed. Nemira, 1998, pag.72.
5. Z. Bauman. Citat de D. Lyon, Postmodernitatea. București, Ed. Du Style, 1998,
pag. 109.
6. D. Lyon, – Op. cit., pag. 98
7. D. Lyon, – Op. cit., pag. 23
8. D. Lyon, – Op. cit., pag. 134
9. M. Scheller, Nature et formes de la sympatie, citat de V. Popescu . Despre
obiectivitatea valorilor // Revista de Filosofie a Academiei Române, nr. 1-2, 2004,
pag. 113.
10. T. Vianu. Filosofia culturii și teoria valorilor. București, Ed. Nemira, 1998, pag. 60.
11. T. Vianu, – Op. cit., pag. 72.
12. Krishnamurti, citat după C. Cucoș. Pedagog ia. Iași, Ed. Polirom, 1998, pag. 192.

~ 63 ~ Valeriu Capcelea

DIMENSIUNEA FILOZOFICĂ A CATEGORIEI
„TRADIȚIE” ȘI FUNCȚIILE EI SOCIALE

Recenzent: Svetlana Coandă, doctor habilitat în filosofie

The article is intended to research the interpretation of the category “tradition”, its
definition and typology. The author also uncovers various trends in defining this category. The
importance of the structural functional analysis of the term tradition as an original social
phenomenon is emphasized in order to identif y its structural elements: idea (representation)
tradition (certain behavioral norms) a nd ritual (symbolic implementation of tradition).
The main function of tradition: regulation tra nsference of the social experience,
educational, information and integration ones are being identified. The author came to the
conclusion that the categorical imperative of the present is the utilization of the potential of the
national traditions in order to regulate relations between people and generation, to solve
problems which arise due to the invasion of the “mass culture” on modern youth.

Tradiția exprimă moștenirea de obiceiuri, datini, credințe ce se transmit din
generație în generație, constituind trăsăturile specifice unui popor. Astăzi, categoria
„tradiție” este utilizată atât în limba uzuală, cât și în cea științifică. Dicționarul explicativ
al limbii române determină tradiția ca un „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini
și de credințe care se statornicesc istoric ește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale
și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare
grup social trăsătura lui specifică” [1].
În limba română, noțiunea tradiție este utilizată în trei sensuri. În primul rând, ea
servește ca o expresie a unor trăsături comune, particularități proprii unor fenomene
sociale care se deosebesc mai mult sau mai puțin unele de altele, dar care sunt înrudite
(ritual, ceremonie, sărbătoare). În al doilea rând, noțiunea în cauză se utilizează în sensul
ei direct ca entitate ce se deosebește de obicei, ritual, sărbătoare etc. Și în al treilea rând,
ea poate fi utilizată ca echivalentă a noțiunilor menționate mai sus: obicei, ritual,
sărbătoare, ceremonie, arta măștilor și a jocurilor dramatizate de Anul Nou etc.
Categoriei tradiție în filozofie și știință nu i-a prea mers: indiferent de utilizarea
destul de frecventă și a tentativelor de a o interpreta, totuși putem constata cu certitudine
că aceste intenții s-au soldat cu faptul că ea rămâne și în continuare destul de
contradictorie și inadecvată. Unicul moment ce este propriu tuturor concepțiilor constă în
aceea că categoria tradiție apare practic întotdeauna acolo unde este vorba despre
legătura dintre prezent și trecut.
După opinia noastră, au dreptate savanții care arată, că tradiție reprezintă o
noțiune incertă care nu este încă determinată [2]. În această ordine de idei, vom elucida
un șir de cauze care, sperăm, ne vor explica această stare de lucruri. Principala dintre ele,
după opinia noastră, constă în tratarea etimologiei noțiunii date și în faptul cum ea este
utilizată de cei care o explică și o interpretează.
Noțiunea tradiție e de proveniență latină (traditio = transmit), desemnând inițial
transmitere, învățăminte. Despre aceasta ne denotă practic toate dicționarele explicative
și enciclopediile, unde această definiție este elucidată: „Fran. Tradition – tradiție, ger.
Tradition – < lat. traditio – a transmite, legendă, de la tradere – a transmite, a comunica,
de la trans – prin, printre și dare – a da”.

Dimensiunea filozofică a categoriei „tradiție” și funcțiile ei sociale

~ 64 ~ Analiza tuturor modalităților de tratare și a definițiilor categoriei tradiție ne indică,
după opinia lui A. A. Fochin, următoarele: [3] a) din punct de vedere etimologic, acest
termin se referă la cuvântul latin traditio ; b) de obicei, accentul se pune pe conceperea
funcțională a tradiției (a transla, a transmite); c) variantele categoriei tradiție sunt
similare prin faptul că ele se referă la legătura dintre prezent și trecut; d) în cele mai
multe cazuri, ea coincide cu conceptul esențial asupra modalității de translare – vorbirea
orală; e) cu vorbirea scrisă și, prin urmare, cu literatura, categoria tradiție este identificată
numai de unii autori.
Plus la aceasta, tratarea fenomenului tradiție e dificilă datorită faptului că la
elucidarea esenței ei apar o serie de probleme. Spre exemplu: la ce fel de fenomene ale
vieții sociale se referă tradiția – la cele spirituale sau la cele materiale, se reduce oare
sfera de înfățișare a ei numai la conștiința socială sau cuprinde și relațiile materiale ale
activității umane, acumulează ea oare numai experiența socială anterioară sau și
experiența contemporană? Aceste particularități ale tradiției au creat impresia greșită,
conform căreia conținutul tradiției era redus numai la sfera spirituală a activității umane
sau la o anumită formă concretă – simbolică – de comunicare sau semn, moral- religioasă,
gnoseologică, de joc. Astfel de „reducționism idealist” este inadecvat, fiindcă ne oferă o
reprezentare denaturată a esenței tradiției. Concomitent, celelalte sfere ale vieții sociale
erau considerate lipsite de influența tradițiilor. În această ordine de idei, o însemnătate
deosebită o are postulatul lui A. Toynbee care, în pofida faptului că se referă la cultură în
genere, are o însemnătate metodologică și la investigarea fenomenului tradiție. El
menționează că anumite tipuri concrete ale culturii reprezintă un tot întreg, ale căror părți
sînt în concordanță unele cu altele, în care „elementele economice, politice și culturale
formează o armonie interioară deosebită” [4]. În acest mod, interpretarea unilaterală a
tradițiilor poate fi depășită, ceea ce ne permite de a concepe tradițiile ca un fenomen
social specific, care există în toate sferele vieții sociale: artă, cultură, morală, psihologie
socială, artizanat, producție materială etc.
Este destul de semnificativ și faptul că polemicile din literatura de specialitate și
discuțiile impetuoase ce sau produs la conferințele științifice unde s-a abordat problema
tradiției în anii 60-80 ai sec. al. XX-lea în fosta U.R.S.S. și în diverse țări occidentale nu
s-au finalizat cu rezultate scontate. Tentativele savanților de a crea o teorie a tradiției nu
s-au soldat cu apariția unor curente speciale în investigarea lor, în pofida faptului că au
apărut o serie de monografii și culegeri colective [5], care, în principiu, nu au rezolvat
problemele vizate. Situația și astăzi rămâne intactă, pentru că tot timpul investigațiile au
fost și sunt axate în jurul problemei „Ce este tradiția?” În același timp, se încearcă de a
concretiza o determinare sau alta prin fapte ce posedă un caracter particular, sau se
întreprinde o tentativă și mai greșită, de a substitui categoria tradiție unor noțiuni care
dispun de o anumită independență și care soluționează o serie de probleme care nu au
nimic comun cu tradiția: inovație, continuitate, traducere, epigonism etc.
Din această cauză este necesar, mai întâi de toate, să înțelegem pentru sine, cât
mai cert, care este sfera de acțiune a acestor categorii și zona de corelație a lor cu sferă ce
aparține tradiției în mod plenar, în calitate sa de categorie independentă.
În pofida faptului că categoria tradiție nu a fost abordată în literatura filozofică și
științifică din antichitate și până în sec. al XVIII-lea inclusiv, totuși am putea remarca că
în interpretarea acestui fenomen social specific până în sec. al XIX-lea au existat două
orientări: prima susținea că tradiția există acolo și numai acolo unde contemporaneitatea
era „croită în conformitate cu măsurile trecutului”, adică corespunde completamente

Valeriu Capcelea

~ 65 ~
modelelor istorice; a doua fixa arta de a separa în cadrul contemporaneității „urmele
trecutului”, care pot fi apreciate în mod diferit.
Începând cu sec. al XIX-lea, au apărut multiple definiții ale tradiției, însă situația
nu s-a schimbat în mod substanțial. În sec. al XX-lea, opiniile care concepeau tradiția ca
„ceva din trecut”, ca o „umbră a trecutului”, se multiplică [6], ceea ce a determinat
apariția unor numeroase incertitudini terminologice și categoriale.
Unii cercetători recurg la o modalitate simplă de tratare a tradiției, fixând toate
determinările veritabile și viceversa, iar mai apoi efectuează o analiză comparativă și
genetico- topologică a ei. Însă a astfel de tratare duce deseori spre impas, nu rezolvă
problema, ci, dimpotrivă, o complică, fiindcă chestiunea constă nu în elucidarea
aspectelor cantitative, dar în faptul cu ce contribuie ei la elucidarea noului la analiza
problemei în cauză în comparație cu cele existente.
Mai întâi de toate, este necesar să remarcăm că categoria tradiție indică nu numai
la relația dintre trecut și prezent, dar și la anumite puncte de tangență dintre ele. În
această ordine de idei, este vorba de funcția de „recepție -translare” a tradiției, care se
efectuează în mod oral, cu alte cuvinte, tradiția este trecută în sfera culturii nescrise.
Concomitent, tradiția nu este tratată ca un proces, dar ca un obiect, lucru ce se transmite
într-un anumit mod. Prin urmare, tradiția este concepută ca o știință aparte, particulară
sau ca o parte a ei, spre exemplu, etnografia, folcloristica etc. Probabil că din această
cauză, în calitate de sinonime ale categoriei tradiție , deseori, se utilizează așa noțiuni ca
legendă , baladă , care indică asupra faptului ce este necesar de a se transmite, astfel
tratându -se tradiția în calitate de obiect, lucru. Însă, de îndată ce se insistă asupra unei
astfel de modalități de translare ca vorbirea scrisă, obiectul se disociază și se transformă
într-o mulțime incertă, pierzând, prin aceasta, integritatea, care devine nu formală, ci
abstractă.
Mult timp, în tratarea tradiției a prevalat abordarea pluralistă, prin care tradiția se
identifica cu obiceiul, sărbătoarea, ritualul. După opinia noastră, o alternativă a tratării
date poate fi abordarea sistemică, care, independent de diversitatea ei, este monistă,
pentru că presupune evidențierea în cadrul sistemul investigat al elementelor și relațiilor
ce formează sistemul, care îi oferă integritate. Prin aceasta se înlătură posibilitatea de a
utiliza, în procesul investigării tradiției, abordarea pluralistă, care reprezintă o tratare
eclectică. Tradițiile, fiind un sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de conduită, o
totalitate de concepții ce s-au cristalizat în mod istoric, nu se constituie într-o formă
completă în mod spontan. De aceea, în structura tradiției, după opinia noastră, pot fi
delimitate trei straturi: ideea (reprezentarea); obiceiul (o anumită normă a conduitei);
ritualul (întruchiparea simbolică a obiceiului) [7].
Totodată, concepția care a prins rădăcini în știință, conform căreia tradiția
reprezintă o categorie destul de amplă și neomogenă, nu poate deveni un fundament
pentru lărgirea subiectivistă sau îngustarea frontierelor acestui fenomen social, pentru că
ele sunt destul de cert desemnate de esența acestei categorii ca relație între prezent și
trecut și acele abordări care sau decantat timp de câteva secole în știință, despre care am
menționat mai sus.
Totalitatea definițiilor tradiției existente în literatura de specialitate au ceva
comun, de vreme ce con sideră că acest fenomen social specific reprezintă, în primul rând,
atitudinea subiectului care recepționează tradiția și obiectul, care îi dă naștere.
Diversitatea interpretărilor acestui fenomen social au apărut datorită celor trei tipuri de
relații ce se formează în cadrul existenței sociale: 1) relațiile ce au un caracter intrinsec

Dimensiunea filozofică a categoriei „tradiție” și funcțiile ei sociale

~ 66 ~ sau o atitudine ciclică, unde interacțiunea dintre subiect și obiect este redusă la contopirea
lor; 2) determină obiectul ca o multitudine în care subiectul intră ca una din părțile egale
și este extras din această mulțime pentru manifestarea esenței sale; 3) el poate fi
reprezentat, în mod convențional, ca liniar, unde obiectul neapărat trebuie să fie
precedent, trecut față de subiect. În această ordine de idei, este necesar de a preciza că
primul și a-l doilea tip nu revendică o cronologie strictă, iar al treilea se sprijină în mod
special pe ea.
Cea mai mare parte a cercetătorilor, referindu-se la fenomenul tradiție , își
focalizează atenția, de cele mai multe ori, asupra unuia din cele trei tipuri de relații,
ignorându -le pe celelalte. Acest lucru se întâmplă sau din cauza că ei nu cunosc aceste
relații, nu le îmbină, dar mai ales, din cauza că ei confundă aceste trei tipuri de relații
sociale. Prin urmare, se încalcă integritatea fenomenului, obiectivitatea conținutului
acestei categorii.
Tipul întâi al tradiției poate fi numit, în mod convențional, ierarhic și presupune
înființarea unei ierarhii, a unei axe în vârful căreia se află obiectul în fața cui se închină,
care se imită, iar tot ce se află mai jos este împărțit, în mod strict, în nivele ce sunt supuse
piscului. O asemenea legătură creează impresia eternității și inepuizabilității simbolului,
de aceea categoria timpului , în acest caz, nu este atât de importantă. Tradiția ierarhică
este, mai întâi de toate, tradiția credinței, care, după cum se știe, se bazează pe începutul
intrinsec, spiritual și personal. În tradiția ierarhică, domnește relația analogiei și
asemănării, ea se transformă într-o formulă codificată, unde domină determinismul, care
reduce relația dintre subiect și obiect la banalitate, obiectul este transformat în cult, iar
subiectul este, practic, redus la zero ca individualitate și există ca ceva derivat de la
obiectul ce dă naștere tradiției.
În literatura științifică dedicată analizei categoriei tradiție , întâlnim, destul de
frecvent, determinarea tradiției ca o totalitate de chipuri. Reieșind din această optică s-a
produs, după opinia noastră, una din cele mai mari erori, tradiția fiind concepută în
calitate de chip pentru imitare, la un proces de imitare a unor chipuri.
Al doilea tip al tradiției poate fi numit paradigmic. El apare acolo unde apare
comparația, care instituie dominația mulțimii în toate: mai întâi, obiectul trebuie și poate
să devină multiplu, în al doilea rând, tipul multiplu de relații între subiect și obiect, în al
treilea rând, caracterul multiplu al formelor și, ca efect, multitudinea conținutului și a
sensurilor, în al patrulea rând, comparația ne oferă posibilitatea de a evidenția
multitudinea subiec ților ce recepționează tradiția [8]. Așadar, tipul paradigmal al relațiilor
ne oferă posibilitatea de a reprezenta tradiția ca ceva ce ține de perspectivă, negînd prin
aceasta numai caracterul ierarhic al ei.
Diversele definiții ale categoriei tradiție , pe care le întîlnim în literatura de
specialitate, sunt destul de impunătoare, deoarece autorii se sprijină pe criterii absolut
diferite: conștiință, voință, afectivitate, identificare, simțul continuității etc. Însă,
indiferent de aceste distincții, ele conțin o trăsătură comună: evidențiază dintr-o totalitate
a trecutului ceea ce s-a păstrat într-o formă sau alta ca o valoare inestimabilă. Anume pe
acest fundal, adică pe totalitatea perceperii afective a moștenirii și a atitudinii față de ea
ca valoare s-a constituit în știință orientarea subiectivistă în investigarea conexiunii dintre
trecut și prezent.
Abordarea subiectivistă a tradiției ne oferă posibilitatea de a concepe faptul că o
parte considerabilă a culturii, moștenită de la înaintași, poate deveni tradițională numai
atunci când cel puțin un subiect își aduce aminte că un anumit obiect a existat în trecut și
vrea ca el să existe în continuare. Astfel, tradiția apare nu ca un obiect, dar ca credință în

Valeriu Capcelea

~ 67 ~
valoarea ei, nu ca un fapt care este observat, dar ca o idee care exprimă o judecată de
valoare, ce se instituie în urma unui act de valorizare, care este actul de prețuire, de
apreciere a produselor creației umane. Actul valorizării are loc numai la nivelul
conștiinței sociale și se efectuează în virtutea unor criterii obiective, care nu sunt
elaborate de individ, ci sunt condiționate în mod istoric și social. Valorizarea este un
proces de consacrare a valorii la nivelul conștiinței sociale a comunității, și nu doar la
nivelul conștiinței individuale. Nu individul care creează obiectul este acela care îi acordă
valoare, ci comunitatea care apreciază, prețuiește acel obiect îi conferă valoare. În această
ordine de idei, N. R âmbu menționa că „subiectul axiologic nu este însă un simplu individ.
O persoană anume nu poate fi măsura valorii și a judecăților de valoare. Așa cum un
concept sau o judecată existențială transcend individul, fiind valabile pentru toate ființele
raționale, valoarea și judecățile de valoare transcend conștiința individuală. Valoarea nu
există decât pentru subiect, dar este vorba de subiectul în genere, pe care-l putem denumi
subiect axiologic, prin analogie cu subiectul epistemic” [9]. Pentru o astfel de concepere
a tradiției este important nu obiectul care ne-a parvenit în întregime din trecut, nu unele
elemente ale lui, dar faptul cum el este evaluat de către actualitate în persoana unui
subiect sau a unei comunități sociale.
Utilizând conceperea subiectivistă a tradiției, noi suntem în stare să ne îndepărtăm
de tratarea ei prin noțiunile de „presiune”, „povară”, și s-o interpretăm prin categoria
„puterii trecutului asupra prezentului”. Așadar, prin intermediul abordării subiectiviste,
orientarea intereselor se schimbă: nu puterea morților asupra celor vii, ci viceversa, iată
obiectul autentic ce trebuie să fie studiat de către tradiție. T. Elliot, în lucrarea sa Tradiția
și talentul individual , întreprinde o tentativă de a face o distincție între tradiția obiectului
și a subiectului. El afirmă că tradiția nu este o chestiune de a repeta sau de a imita
modelele din trecut. Tradiția nu este ceea ce este adoptat într-o formă gata de la
predecesori: „Ea nu poate fi moștenită și, dacă tradiția vă este necesară, ea poate fi
obținută numai prin intermediul unor eforturi serioase” [10].
Prin urmare, orice om posedă o anumită moștenire, dar nu fiecare o consolidează
pe ea în calitate de moștenire, nu ca un set de chipuri, care cer ca ele să fie recunoscute în
calitate de ceva destoinic pentru imitare. Trecutul nu cere nici un fel de fundamentare, în
afară de constatarea că el este trecut. De aceea credința în el sau închinarea în fața lui, sau
reconstituirea permanentă a lui încă nu creează tradiții. Tradiția apare acolo unde trecutul
este însușit de subiect, care se exprimă ca adept al lui, chiar dacă aceasta există la nivelul
inconștient și este continuat de el.
Al treilea tip al tradiției se caracterizează printr-o atitudine temporală și prin lipsa
unui general aparent, prin căutarea acestui general, prin conexiunile ce sunt de scurtă
durată, dar semnificative atât pentru subiect, cât și pentru obiect. Acest tip poate fi
reprezentat ca sintagmatic, care constituie o tradiție a libertății, dar în special a libertății
subiectului, unde subiectul singur își alege obiectul și determină caracterul
interacțiunilor. Acest tip al tradiției poate fi determinat numai la nivelul inconștientului,
al intuiției.
În mod esențial, tradițiile sunt legate de timp, de schimbare, de mobilitate. Intrarea
în tradiții înseamnă intrarea în timp, în întâmplare, în incertitudine, căderea din starea de
gratie, de har. Tradițiile sunt o procesualitate, și nu o realitate constituită în mod absolut,
pietrificată, e lumea posibilului kantian, cea a rațiunii practice guvernată de un alt tip de
ordine decât cea a realităților date. Conștiința și acțiunea, omul întreg în țesătura
complexă a facultăților și structurilor sale, direct sau indirect, subiect și obiect, agent și

Dimensiunea filozofică a categoriei „tradiție” și funcțiile ei sociale

~ 68 ~ victimă a direcțiilor și curentelor, a instituțiilor și structurilor în care el se află pe el însuși
plasat. Realitate ontică, dar și o cunoaștere a acestei realități, plămădită dintr-un aluat
indivizibil, construcție dar și continuă reconstrucție în ordine simultan teoretică, practică
și valorică, tradițiile răspund aspirației noastre firești de a ne constitui și salva ființa de
caducitatea efemerului.
Tradițiile reprez intă și o parte impunătoare a memoriei sociale a unui popor ce ne
ajută să răspundem celor șase „de ce-uri” pe care le presupune cunoașterea de sine: Cine
sunt? De ce sunt? Cum sunt?, și mai ales, Pentru ce sunt? Unde? Când?, prin care ne
clădim propriul sens, distinct de al tuturor celorlalte ființe existente, asemenea nouă.
A avea o memorie, ,,o conștiință de sine înseamnă a ști, a te simți pe tine distinct
de toate celelalte ființe, iar la simțirea acestei distincții se ajunge prin senzația și
cunoașterea propriei limite. Conștiința de sine nu este decât conștiința propriei mărginiri:
a ști până unde încetez de a fi, de unde nu mai sunt” [11]. Numai prin această relație,
după cum remarcă C. Noica, cu altul, cu alte popoare noi suntem în stare să descoperim
lanțul ce ne separă și ne unește de semenii noștri, e singura modalitate prin care
dobândim, păstrăm și ne îmbogățim propria conștiință și memorie socială.
Fiind un sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de comportare, o totalitate de
concepții ce s-au decantat în mod istoric, tradițiile conțin în sine trăsăturile specifice ale
memoriei și psihologiei naționale ale formațiunilor etnice. Ele se manifestă ca o parte a
continuității în dezvoltare, a legăturii dialectice dintre trecut și prezent, iar prin el – cu
viitorul. Tradițiile sunt un element esențial al conștiinței de sine a unui popor, biografia
sa intelectuală, o carte de vizită pentru intrarea în istorie și deci în viitor. În cadrul lor, se
impun două structuri – mentalitatea și datina. Mentalitatea se înrădăcinează în conștiință
cu trecerea timpului, iar datina se fixează în devenirea vieții umane, în formele ei păstrate
de veacuri.
Tradițiile au exercitat și continuă și pună astăzi să îndeplinească în societate o
serie de funcții importante în virtutea particularităților care le sunt proprii: stabilitatea,
repetabilitatea, respectarea lor prin intermediul opiniei publice etc. Sub aspect funcțional,
câmpul de acțiune a tradițiilor în societate poate fi redat prin: funcția reglatoare, de
translare a experienței sociale, funcția educativă, informativă și integrativă.
Funcția reglatoare a tradițiilor a apărut printre primele, deoarece ele au fost mult
timp unicul mijloc prin intermediul cărora se reglau relațiile dintre oameni în societate,
fiindcă era o încredere în justețea ordinii stabilite de ele, care se baza pe existența și
vechimea lor. Această funcție exercitată de tradiții de milenii a fost neglijată eshaustiv în
perioada totalitarismului, ceea ce a adus prejudicii serioase societății, a provocat o serie
de fenomene negative ce s-au răsfrânt asupra relațiilor dintre oameni și chiar dintre
națiuni, fiindcă se punea accentul pe discontinuitate, se impunea oamenilor ideea că
trecutul nu există – contează numai viitorul și trebuie de construit o lume nouă ruptă de
paradigmele trecutului. Prin urmare, facultățile și reflexele morale, acumulate prin
succesiunea în timp a generațiilor, au fost slăbite și atenuate sub presiunea enormă a
aparatului represiv al regimului totalitarist, specializat în injectarea fricii și în distrugerea
personalității fiecărui individ, care a fost derutat în așa fel, încât, fiind pus astăzi în fața
alternativei libertate-totalitarism, el alege, reieșind din reflexele dobândite anterior,
ultima variantă, fiind convins că alege binele.
Astăzi, când în centrul atenției se plasează calitățile spirituale ale omului,
ponderea tradițiilor naționale, care reprezintă o coloană vertebrală a conștiinței naționale,
un mijloc eficient de reglare a relațiilor sociale și naționale, trebuie să crească în mod
considerabil. Aceste comori ale memoriei noastre naționale pot să îmbogățească în mod

Valeriu Capcelea

~ 69 ~
substanțial viața cotidiană, să contribuie la reglarea eficientă a relațiilor sociale. Ele vor
contribui în mod substanțial la reglarea relațiilor dintre generații, căci conțin în sine niște
modele de conduită edificate pe un profund sentiment axiologic, printr-un orizont
umanist de profunzime și anvergură. Tradițiile naționale reprezintă o sursă esențială a
umanismului, care caracterizează toate actele de cultură și civilizație a poporului român,
personalitatea sa este omenia românească – determinarea de esență a spiritualității sale,
caracterizată prin ospitalitate, generozitate, o acută conștiință morală a binelui, aprecierea
oamenilor după destoinicia, cinstea și patriotismul lor, o omenie în care blândețea,
bunătatea, sentimentul de prietenie și fraternitate se îmbină cu fermitatea, curajul,
neînduplecarea, intransigența atunci când e vorba de interesele fundamentale ale țării, de
însăși ființa noastră istorică.
O altă funcție importantă a tradițiilor o constituie translarea experienței sociale ,
păstrarea, reglarea și reproducerea relațiilor sociale. Funcția în cauză se impune în viața
socială prin existența continuității generațiilor, tradițiile exercitând rolul verigii de
legătură ce asigură continuitatea generațiilor umane. Translarea experienței prin
intermediul tradițiilor este posibilă datorită existenței simultane în cadrul societății a
genera țiilor de oameni care se substituie unele pe altele. Tradițiile includ noile generații
în formele verificate ale relațiilor sociale, eliberând fiecare individ în parte de necesitatea
de a cuceri o dată în plus ceea ce a fost obținut și realizat de înaintașii noștri.
Un rol deosebit, mai ales în condițiile contemporane, o are funcția educativă a
tradițiilor, care se manifestă începând cu frageda copilărie și continuă pe tot parcursul
vieții individului. Personalitatea resimte influența tradițiilor care determină mentalitatea,
simțurile, emoțiile și comportamentul ei. Fiecare om înțelege lumea printr-o mentalitate
pe care o acceptă și în care s-a format, a crescut, iar această mentalitate, înrădăcinându -se
în conștiință, conferă o vârstă și o vechime unui mod de a fi și de a trăi în lume. O
deosebită putere de asimilare a rosturilor vieții omenești o au tradițiile familiei, care
constituie un etalon de măsură pentru tot ce e bine gândit și înfăptuit. La poporul roman,
tradițiile familiei s-au întemeiat pe cultul muncii și al vredniciei celor mai în vârstă. În
cadrul familiei, fiecare își avea un rost al său, până la cel mai mic. Prin intermediul
acestui suport are loc decantarea unui anumit mod de conduită socială, formarea
convingerilor și deprinderilor, se efectuează procesul de înglobare a omului în procesul
de continuitate națională respectivă pe baza memoriei sociale.
Respectând tradițiile, individul nu numai că se include în sistemul de relații
sociale, dar și devine o personalitate, se atașează la mediul dat. Pentru ca munca de
educație să fie eficientă, ea trebuie a afecteze toate forțele spirituale ale omului – nu
numai intelectul, ci și simțurile, voința și psihologia omului. Munca educativă trebuie să
indice o anumită paradigmă a conduitei, să cristalizeze convingerile personale, ce se vor
transforma în deprinderi stabile, în trăsături de caracter și în facultăți personale. Oamenii
incluși în sistemul funcționării tradițiilor pot fi educați în conformitate cu necesitățile
sociale vitale pe neobservate, simplu, in mod firesc. Numai așa omul nu se simte un
obiect evident al educației, sporind astfel eficiența procesului educativ.
Situația care s-a creat în țara noastră în prezent ne ilustrează în mod elocvent că
continuitatea generațiilor [12], rădăcinile care alimentează această continuitate a
memoriei sociale a fost subminată de sistemul totalitarist și continue să rămână aceeași și
după cincisprezece ani de independență. Contextul în care ne-am pomenit astăzi este cu
mult mai alarmant decât considera marele nostru înaintaș A. Russo în prima jumătate a
sec. al XIX-lea, care remarca: „Nimica nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, și

Dimensiunea filozofică a categoriei „tradiție” și funcțiile ei sociale

~ 70 ~ fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești
sunt nații fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba proastă, nici turc, nici
moldovan; limba lor și literatura nu are temelie, și naționalitatea atunci este numai o
închipuire politică” [13].
Tradițiile mai exercită și funcția informativă , care asigura un anumit mod de
comunicare, de legătură dintre oameni. Semnificația acestei funcții se manifestă, mai
ales, prin intermediul ritualurilor, sărbătorilor si ceremoniilor care poartă un caracter de
masă și sunt edificate pe principiul colectivismului. Ele vizează momentele cruciale din
viața omului, evidențiază legătura indisolubilă dintre personalitate si societate. Funcția
informativă se manifestă și prin faptul că conexiunile sociale, comunicarea la diferite
popoare, națiu ni poartă un caracter specific, inedit, este irepetabilă. De aceea omul care
ființează într-un mediul social concret este nevoit să respecte tradițiile acestui popor. Dar,
spre regretul nostru, acest principiu nu e respectat de majoritatea alolingvilor care sunt
stabiliți cu traiul în Republica Moldova. Anume acest fenomen a devenit una din cauzele
tensiunilor interetnice din Moldova de la sfârșitul anilor optzeci. Proverbul popular
spune: „Cum e țara – și obiceiul”, subliniind faptul că oamenii, sub influența obiceiurilor,
se familiarizează cu modul de comunicare a comunității umane date, devenind o parte
componentă a acestui mediu. Pentru alolingvi, acest mediu a fost și continuă să rămână
un mediu străin, la care ei nu vor să se atașeze, ceea ce nu poate să nu trezească, în mod
firesc, nemulțumirea populației românești băștinașe[14].
Volumul de informație ce se conține în tradițiile naționale creează condiții optime
pentru asimilarea de către tânăra generație a ființei, istoriei și normelor de conduită a
poporului din care face parte. Dar atitudinea nihilistă și indiferentă față de tradițiile
poporului nostru, promovată de regimul totalitarist timp de decenii, a determinat apariția
unei generații indiferente față de trecut, față de moștenirea istorică, față de plaiul natal și
Patrie. Drept consecință, a apărut un fenomen negativ, numit mancurtism, a fost afectată
sănătatea spirituală, morală și psihologică a tinerei generații.
Pentru a salvgarda situația, noi trebuie să conștientizăm faptul că fără un
echipament spiritual, fără un anumit sistem de credințe și tradiții care să le orienteze
experiența și comportamentul, societățile se pot dezintegra. Tradițiile și credințele asigură
supraviețuirea și funcționalitatea grupului uman, ceea ce constituie o condiție necesară de
supraviețuire a individului. Este necesar să ținem cont și de faptul că numai în cadrul unei
tradiții se poate constitui și capătă sens inovația, în afara ei creația e de neconceput,
deoarece istoria s-ar frânge și umanitatea nu s-ar putea constitui. „E o iluzie periculoasa
să credem că ne putem sustrage prezentului pornind de la o „tabula rasa”, că putem
examina trecutul cu toată obiectivitatea, că-1 putem înțelege ca un echipament mintal, cu
o psihologie și o conștiință neîntrunite de cărțile pe care le-am citit” [15]. Deprinderile
noastre de gândire, asociațiile noastre de idei se formează sub influența prezentului, dar și
a credințelor pe care le împărtășim, a experiențelor și trăirilor noastre ca oameni, toate
constitutive ale acelei mișcări vii ce formează viața însăși, istoria noastră.
Prin urmare, devine stringentă problema păstrării memoriei naționale, continuității
generațiilor, a solidarității dintre ele, care ar exclude tensiunile, divergențele și
antagonismele existente astăzi. Un loc aparte și foarte important în soluționarea
problemei în cauză trebuie să-l ocupe tradițiile naționale, care pot asigura schimbarea
orientării conștiinței individuale de la valorile culturii străine mediului autohton spre
memoria națională și valorile culturii tradiționale ale poporului nostru, care au fost
acumulate de secole. Astfel, tânăra generație se poate atașa la „temele” autentice ale
culturii tradiționale, care pot deveni un mijloc eficient de formare a aspectelor de bază ale

Valeriu Capcelea

~ 71 ~
personalității și de a regla comportamentul ei. În și prin cultura națională se decantează și
se structurează acel fond etnic spiritual al națiunii alcătuit din memoria națională,
moravuri, obiceiuri, tradiții, mentalități de psihologie socială, modele și norme de
comportament atât de necesare în prezent. Doar în acest caz, procesul de socializare poate
fi eficient, pentru că el va fi determinat de experiența care se decantează prin intermediul
tradițiilor, al metodelor tradiționale de educație a copiilor.
O altă funcție, destul de importantă, a tradițiilor naționale este cea integrativă .
Având menirea de a asigura coeziunea și solidaritatea grupurilor și instituțiilor, ca și
conviețuirea și cooperarea dintre indivizi, normele tradiționale reprezintă un important
factor de reglementare normativă și de integrare socială a indivizilor în structurile
societății. Ea exprimă unitatea socială a comunității naționale. Funcția în cauză ne denotă
despre faptul că tradițiile nu numai că „obligă”, ci și „leagă” oamenii de comunitatea
dată. Numai prin schimbarea orientării conștiinței individuale de la valorile străine
culturii noastre naționale spre tradițiile naționale poate avea loc procesul de integrare a
tinerei generații în contextul social și național autohton, ceea ce va asigura atât procesul
continuității, cât și viitorul nostru. Revenirea la tradițiile istorice ale poporului nostru
constituie un imperativ categoric, care nu este ușor de realizat, fiindcă copiii noștri
aproape că nu știu nimic despre strămoșii lor direcți, nu știu de unde li se trag rădăcinile.
În această ordine de idei, e actuală remarca făcută de M. Cogălniceanu la 1843, în cadrul
prelegerii de deschidere a cursului de istorie la Academia Mihăileană de la Iași:
„Neavând istorie, fiecare popor dușman ne-ar putea zice: „Originea ta este necunoscută,
numele tău nu-ți aparține, mai puțin pământul pe care locuiești” [16]. Cuvinte destul de
actuale, fiindcă mai există oameni certați cu adevărul și obiectivitatea științifică, care nu
se sfiiesc să susțină idei absurde cu privire la originea și istoria noastră, care derutează de
multe ori tineretul. Este necesar de a înțelege că astăzi, după cum remarca marele nostru
înaintaș M. Eminescu, „patriotismul nu este iubirea țărânii, ci iubirea trecutului. Fără
cultul trecutului nu există iubire de țară. Azi e constatat că din momentul în care împărații
au început a înlocui prin oameni noi pe senatorii Romei, în care tradițiile și cultul
tradițiil or se uitaseră, Roma a mers repede spre cădere. Cazul Romei nu numai că este
izolat, dar nu suferă nici o excepție măcar” [17].
Procesul educativ este necesar să fie axat astăzi pe cultul trecutului, deoarece un
popor care nu- și prețuiește trecutul nu se încălzește și nu se însuflețește de amintirea
dulce a faptelor mari din istoria sa, de amintirea luptelor ce le-a purtat pentru apărarea
bunurilor sale cele mai scumpe, se poate privi ca o masă de indivizi pe cale de a se
desființa cu totul, pierzându -și conștiința că fac parte dintr-o națiune; un astfel de popor a
renunțat la viitorul său și va fi bună pradă spre a fi subjugat și exploatat de alt popor.
Numai prin cultivarea cultului trecutului glorios este posibil de a depăși starea de nihilism
național ce ne-a rămas moștenire de la regimul totalitarist, care avea scopul de a înstrăina
popoarele ce se găseau sub ocupație de spiritul național, de mândrie și dragoste pentru
Patria mică, pentru acel colțișor de pământ unde omul pentru prima oară a văzut lumina
zilei, unde a crescut și de unde s-a cristalizat înălțătoarea noțiune de Patrie.
În orice caz, pierderea tradițiilor reprezintă un pericol pentru mentalitatea umană,
pentru existența omului și a societății. Prin urmare, revenirea la tradițiile naționale,
utilizarea potențialului lor pozitiv constituie un imperativ categoric al timpului nostru,
care poate deveni un jalon important în reglarea și orientarea comportamentului uman pe
făgașul constructiv.

Dimensiunea filozofică a categoriei „tradiție” și funcțiile ei sociale

~ 72 ~ Note:

1. Dicționarul explicativ al limbii romane / Ediția a II-a. – București , Ed. Univers
enciclopedic, 1996, p. 1101.
2. Vezi, spre exemplu: Шацкий Е. Утопия и традиция . / Пер. с пол. (общ. ред. и
послесловие В. Чачикова. – Москва, «Прогресс», 1990, p. 281.
3. Фокин А. А. Понятие «традиция»: дефиниции и типология
//Ставропольский альманах общества интеллектуальной истины. Вып. 2. –
Ставрополь : Изд-во Пятигорского Государственного -Лингвистического
Университета, 2002, p. 59.
4. Тойнби А. Дж. Цивилизация перед судом истории . – Санкт -Петербург –
Москва , 1995.
5. A se vedea, spre exemplu: Плахов В. Д. Традиции и общество: Опыт
философско -социологических исследовании . – Москва , Изд-во Мысль, 1982;
Суханов И. В. Обычаи, традиции, обряды как социальные явления . Горький:
Волго -Вятское книж. Изд-во, 1973; Сарсенбаев Н. С. Обычаи, традиции и
общественная жизнь . – Алма -Ата: Изд-во Казахстан, 1974; Власова В. Б.
Традиция как социально -философская категория //Филос . науки, Nr. 4, 1980;
Капчеля В. Национальные традиции: сущность, генезис, перспективы
развития . – Chișinău, Ed. Știința , 1991; Нагорная , О. В. Традиция как форма
существования духовных ценностей // Credo. – Ориенбург, 2001, Nr. 2;
Barone, F. Tradizione e innovazione nella cultura scientifica modierna // Arch. di
filosofia. – Padova, 1995. A. 63, Nr. 1/3, p. 79-91.
6. A se vedea, spre exemplu: Вопросы развития социалистических праздников и
обрядов . Тезисы докладов научной конференции . – Рига , «Зинатне», 1981;
Социалистические традиции и их роль в коммунистическом воспитании :
Материалы теорет . семинара, 5-7 марта 1980 г. /Редкол.: Уледов А. (отв.
ред.) и др. – Москва , Акад. обществ. Наук при ЦК КПСС, 1980; Кулажников
М. И. Право, традиции и обычаи в советском обществе . – Ростов , Изд-во
Ростовского ун-та, 1972; Știuca V. Calea noilor tradiții . – Chișinău , Cartea
Moldovenească, 1973;
7. Capcelea, V. Tradițiile naționale: continuitate în dezvoltarea generațiilor . –
Chișinău , Ed. Evrica, 1998, p. 9.
8. Фокин, А. А. Op. cit., p. 65.
9. Rîmbu, N. Filosofia valorilor . – București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1997, p. 16
10. Apud Фокин, А. А. Op. cit., p. 66.
11. Noica, C. Rostirea filozofică românească . – București , Editura Științifică și
Enciclopedică, 1970, p. 46.
12. Capcelea, Valeriu. Tradițiile naționale – mecanism de asigurare a continuității în
dezvoltare în epocile de tranziție // Tezele conferinței: Statul. Societatea. Omul:
Realizări și probleme ale tranziției. AȘ a Republicii Moldova. Institutul de
Filozofie, Sociologie și Drept . Sub red. membr. cor. al AȘ M A. Roșca. –
Chișinău, 1998, p. 221-223.
13. Russo, Alecu. Cugetă ri // Alecu Russo, Opere . – Chișinău , Ed. Literatura
artistică, 1989, p. 66-67.
14. Pentru detalii a se vedea: Кожокару, Николае. Проблема адаптации
нерумынского населения Республики Молдова к автохтонной этнической
среде . – Chișinău, Ed. „Texnica -Info”, 2004.
15. Dufrenne, M. Pentru om (idei contemporane ). – București, Ed. Politică, 1974, p.22.
16. Apud Marinescu, C.; Tănase, Al. Constiința națională și valorile Patriei . – Iași,
Ed. Junimea, 1982, p 95.
17. Eminescu, Mihai. Cugetări . – București , Ed. Albatros, 1978, p. 69.

~ 73 ~ SOCIOLOGIE

Svetlana Ciumac

TIPURI ALE ECONOMIEI DE PIAȚĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Recenzent: Victor Ciobanu , doctor în sociologie

The article debates all types of market economies that exist in the modern society. By this
work shall be stated that the cont emporary market economy can be defined as the type of
economy of whose organizing and functioning is realized my means of market mechanisms,
designed by a proper legal-norma tive frame and witch has at its foundation the private property.

Piața contemporană reprezintă o îmbinare între mecanismele clasice și cele
neoclasice ale pieței și mecanismele și metodele sale actuale de reglare. Ponderea pe care
o au diferite componente ale pieței diferă de la o țară la alta, în funcție de politica
guvernelor, ce pune accent fie pe mecanismele de reglare spontană, fie pe cele de dirijare.
Referindu-se la aceste probleme, Mattei Dogan, profesor francez de origine română,
spunea: “Sistemul economic actual din Europa Occidentală se bazează pe două axiome.
Prima vizează ca, în numele eficacității și libertății, să fie păstrată piața, a doua privește
compensarea insuficiențelor acestei piețe, prin instalarea, pe baza cerințelor fundamentale
ale pieței, a unei intervenții și a unui control statal. Mijloacele acestei intervenții sunt
multiple și dozate diferit de la o țară la alta. Dar variantele pe care le conturează lasă
intact modelul de economie mixtă. În toată Europa Occidentală funcționează acest
hibrid” (Dogan,M., Pellassy D., 1992).
Pentru a înțelege mai bine dinspre ce fel de economie venim și către ce tip de
economie ne îndreptăm, o importanță aparte o are examinarea clasificării societăților
economice după tipurile concrete de organizare. Astfel, se pot deosebi:
– economie colectivistă cu planificare centralizată și imperativă (de exemplu, țările
Europei Centrale și de Est și fosta URSS), în care autoritățile planificatoare asigurau
marile echilibre și stabileau pentru întreprinderi sarcini privind natura produselor,
cantitatea acestora, furnizorii de materii prime sau de semifabricate, costurile de
producție și prețurile de vânzare;
– economie colectivistă cu planificare descentralizată (de exemplu, fosta R.S.F. –
Iugoslavia), în care marile echilibre se operau la centru de către autoritățile de planificare,
dar întreprinderile dispuneau de autonomie în stabilirea gamei produselor, alegerea
furnizorilor etc. Acest sistem presupunea și recurgerea la unele măsuri stimulative
(instrumente fiscale, monetare etc.);
– economie capitalistă cu planificare descentralizată, care implică respectul
proprietății private, o planificare bazată pe proiectarea de conturi, construite nu la nivelul
firmelor, ci al ramurilor (ceea ce lipsește planul de caracterul imperativ). Planul nu
înlocuiește mecanismul de piață, dar caută să atenueze insuficiențele acestuia. În cadrul
acestui model general de economie se pot distinge două variante: cea în care planul
definește obiectivele cuantificate și este însoțit de o politică de realizare a acestora
(planificare normativă) și cea în care planul se limitează la stabilirea de previziuni
cuantificate sau nu, furnizând unele indicații asupra viitorului agenților economici
(planificarea indicativă). Astfel, planificarea odată cu primele planuri oferă un exemplu
de planificare inițial normativă, pentru ca, odată cu ultimele planuri să devină progresiv
indicativă (Franța);

Tipuri ale economiei de piață în societatea contemporană

~ 74 ~ – economie capitalistă cu intervenționism liberal (SUA), în care statul urmărește
doar să amortizeze fluctuațiile ciclice, să atenueze marile injustiții sociale, mecanismele
de piață asigurând ajustarea deciziilor diverșilor agenți economici.
Rezultă că în societățile actuale statul intervine activ în economie, ceea ce implică
luarea unor decizii colective, însă importanța acestor decizii descrește, fiind
predominante în modelul de planificare centralizată și complementare a deciziilor
individuale, în modelul de intervenție liberal.
Economia mixtă a apărut ca o cerință de soluționare a unor probleme economice și
sociale, de protecție a mediului care au apărut în dezvoltarea sistemului capitalist.
“Sinteza neoclasică” reflectă în teoria economică acest proces. Ea este o combinație a
principalului fond de idei din doctrinele microeconomice neoclasice (școala austriacă,
școala anglo- americană și școala suedeză) și principalele idei macroeconomice ale
keynesismului. Printre cei mai de seamă reprezentanți ai sintezei neoclasice amintim pe
economistul nord-american P.A. Samuelson.
Realitățile contemporane dovedesc existența unor diferențe între economiile de
piață cunoscute în practică, generate nu atât de factorii extraeconomici, cât de rolul pieței
și al statului în asigurarea funcționării echilibrate și eficiente a economiei naționale, în
funcție de condiții, restricții și priorități specifice. Aceste diferențieri derivă din
modalitățile în care statul intervine în mecanismele pieței, măsura în care se interferează
cu sectorul privat etc. Michel Albert (1994) sublinia că nu se pot face delimitări tranșante
între diferitele tipuri de economii de piață, apreciind că în sistemul actual se pot defini
două mari tipuri de modele: modelul neoamerican și modelul renan.
Modelul neoamerican
Modelul neoamerican se caracterizează prin: intervenția redusă a statului în
economie, uneori prin intermediul sindicatelor; ponderea redusă a sectorului public, piața având un rol dominant în circulația bunurilor și serviciilor; întreprinderea este considerată
centrul deciziilor; rolul decisi v îl are piața financiară și, în special, bursa; o anumită ierarhie
economico- socială în care clasa de mijloc este de aproximativ 50% din totalul populației;
gradul redus de securitate economico- financiară față de riscuri, problema protecției sociale
fiind
o chestiune individuală sau de caritate. Exemplul cel mai reprezentativ al acestui
model este tipul anglo-saxon , care include economiile de piață cele mai reticente la
intervenția economică a statului, adept al ideii de superioritate a întreprinderilor private și fidel liberei inițiative. Aceste caracteristici pot fi întâlnite în SUA, Anglia, Canada și Noua
Zeelandă, țări ale căror economii sunt concurențiale și flexibile, iar mecanismele pieței
reglementează deciziile agenților economici. În cadrul acestu i tip de economie, sectorul
privat concentrează aproximativ 90% din populația ocupată iar marile companii sunt cele ce
dețin ponderea în producția industrială, inclusiv în ramurile strategice, în cercet area
științifică, în fluxurile investiționale și în comerțul exterior; aceste companii au un rol
important și în relațiile economice internaționale. Statul , respectiv administrația
guvernamentală, inițiază și aplică o politică economică “suplă si liberală ", care determină
un mediu economic favorabil expansiunii întreprinderilor private. Sectorul public deține o
pondere redusă în comparație cu celelalte state occidentale. De aceea, în funcție de tipul de
guvernare, apar oscilații între naționalizări, reprivatizări, concesionări ale unor servicii
public e, dereglementări pe unele piețe, ceea ce evidențiază subordonarea acțiunilor statului
intereselor private pentru consolidarea economiei de piață. Intervenția statului se realizează,
în mod prioritar, prin intermediul politicilor fiscal -bugetare, monetare și de credit, care nu
exclud elaborarea de către administrațiile guvernamentale a unor programe de politică
economică, ca și a unor strategii economice pe termen lung și mediu.

Svetlana Ciumac

~ 75 ~
În SUA, capitalismul s -a implantat la mijlocul secolului al XIX- lea, dispunând de
un teritoriu imens, al cărui potențial a fost exploatat grație unei populații dinamice venite
din Europa, care fusese deja confruntată cu o industrializare masivă. Prin dezvoltarea
concomitentă a tuturor sectoarelor pe un teritoriu aproape cât Europa întreagă, Statele Unite constituie un exemplu elocvent pentru cauza liberalismului economic, constituindu-
se de la început companii uriașe. Întreprinzătorul american se sprijină pe inovarea
tehnologică și căutarea noilor produse în modul cel mai practic și m ai direct posibil. Pentru
a mări rentabilitatea, companiile americane practicau producția de masă și standardizarea.
De-a lungul secolului al XX- lea expansiunea americană a fost considerabilă în toate
domeniile. După cel de -al Doilea Război Mondial și până în anul 1980, într -o optică
keynesistă, intervențiile publice s -au înmulțit, iar deficitul bugetar a crescut vertiginos.
După 1980, în măsura în care criza se prelungea, politica economică își schimba direcția,
întorcându -se la un anumit liberalism, inspi rându -se din tezele școlii monetariste
americane, vizând reducerea deficitului bugetar și o puternică reducere a fiscalității directe.
SUA sunt prima putere politică, economică, comercială, militară din lume, iar
stilul de viață american se răspândește continuu pe tot globul. America pune accent pe
individualism
Modelul renan
Modelul renan, are următoarele caracteristici: mecanismul economic se sprijină
pe piață și are o mare libertate de funcționare; intervenția mai redusă sau mai puțin
concentrată a statului, în funcție de țările în care s-a adoptat acest sistem, statul fiind
exponentul protecției sociale; politica economică încurajează dezvoltarea economică și
redistribuirea veniturilor; fiscalitatea directă este prioritară, fiind impozitate atât
veniturile, cât și cheltuielile; sistemul bancar se bazează
pe marile firme, asigurându -le
acestora finanțarea pe termen lung; mișcarea sindicală este puternică; religiile sunt tratate
ca instituții necomerciale etc.
Termenul "renan" concentrează trăsăturile caracteristice ale noii Germanii, care nu
este de inspirație prusacă, ci chiar renană, nefiind edificată la Berlin, ci la Bonn. Pe malul
Rhinului, în stațiunea termală Bad-Godesberg, de lângă Bonn, social- democrația germană
a decis, în cursul istoricului Congres din 1959, să adere la capitalism. Congresul sublinia
"necesitatea de a proteja și de a încuraja proprietatea privată asupra mijloacelor de
producție" și preconiza "libertatea concurenței și libertatea întreprinderii". Modelul renan
se întâlnește și în țările alpine – Elveția, Austria, dar și în Japonia. Modelul renan are
drept centru Germania, și în opinia lui Albert Michel prezintă numeroase asemănări cu
cele din Japonia. Modelul renan este slab mediatizat și, ca atare, trece drept greoi,
complicat, opac, chiar. El nu are forța de atracție a capitalismului visului roz-bombon, a
averilor constituite peste noapte. Capitalismul renan, a cărui superioritate îi apare
evidentă lui Albert M., are "farmecele unei fete bătrâne de provincie, împietrită în
obiceiurile ei, înrădăcinată în nostalgiile ei umaniste și paralizată de scrupulele ei. Pe
scurt, ea pare a fi tot atât de "demodată" ca și furnica din fabulă în comparație cu
greierele" (A. Michel, 1994). Este unul din motivele pentru care americanizarea
avansează în Germania, ca în toată Europa.
În cadrul acestui model pot fi incluse următoarele tipuri concrete ale economiei de
piață actuale:
1. tipul vest-european (de inspirație keynesistă), include economiile de piață cu
pronunțată tentă dirijistă, adepte ale intervenției active a statului în economie atât prin
sectorul public, cât și prin diferite instrumente de reglementare a funcționării economiei.

Tipuri ale economiei de piață în societatea contemporană

~ 76 ~ Acest tip de economie se întâlnește într-o serie de țări vest-europene, ca Italia și Franța,
ultima având o contribuție determinantă la definirea conceptelor și la implementarea
acestei economii. Deși sunt economii concurențiale, flexibilitatea mecanismelor lor de
piață este mai mult sau mai puțin afectată de intervenția statului, care introduce anumite
rigidități în funcționare. Sectorul public este puternic dar, alături de acesta, sectorul privat
și cel mixt au un rol important în economie.
Sectorul privat este format din numeroase întreprinderi mici și mijlocii care
coexistă cu marile companii și se bucură de o protecție specială din partea statului, ceea
ce face ca în cazul naționalizărilor această categorie de firme să nu fie vizată. Statul
influențează întreprinderile private pentru participarea lor la realizarea unor obiective
macroeconomice necesare funcționării echilibrate a economiei.
Sectorul public este “unic în lume ”, comparativ cu alte țări occidentale, atât prin
dimensiunea și structura sa, cât și prin rolul pe care îl joacă în funcționarea și dezvoltarea
economiei, prin intermediul său, statul intervenind ca "stat gestionar" de partea cererii și
ofertei, în distribuirea factorilor de producție, în promovarea creșterii economice și în
orientarea dezvoltării economice a țării. Intervenția statului se face, în special, prin
acordarea de credite, în scopul ajungerii din urmă a economiilor partenere, a sporirii
competitivității și al stăpânirii pieței interne.
2. tipul economia socială de piață (care se situează, din punct de vedere
conceptual, între neoliberalism și neokeynesism) se caracterizează prin expansiunea
liberă a producției și schimbului de mărfuri, cât și prin soluționarea problemelor de ordin
social, economic și chiar politic. Atributul de "social" presupune realizarea, în condițiile
funcționării libere a pieței, a unei armonii între interesele, opțiunile și acțiunile diverselor
categorii sociale, pentru impulsionarea dezvoltării societății, obiectiv care nu poate avea
loc spontan, ci prin intervenția activă a statului. Formele incipiente ale economiei sociale
au apărut pe fundalul capitalismului dezvoltat. Este exclusă orice asociere între economia
socială și tipologiile utopice de organizare a societății, între ideologia de tip social și cele
trei mari variante socialiste ale secolului XIX – socialismul utopic, marxismul și
socialismul de catedră. În stadiul inițial, economia socială a fost o modalitate de a se
diminua decalajele datorate capitalismului liberal, accentuate de apariția monopolurilor,
printr-un sistem de asigurări sociale. Astfel, ea a debutat pe tărâm legislativ. Pentru prima
oară, o astfel de legislație a apărut în Marea Britanie, în 1911, la inițiativa lui Lloyd
George, devenit ulterior, prim-ministru. O asemenea legislație a introdus și Germania, în
1927, precum și SUA, la nivel federal, începând cu 1935.
Prototipul acestui tip de economie de piață este Germania, regăsindu -se, în
anumite limite, și în Austria și Olanda, intervenția statului asigurând nu numai buna
funcționare a pieței pentru eliminarea abuzurilor și pentru corijarea disfuncțiilor generate
de concurență, ci și pentru protecție socială. Aceste acțiuni se realizează prin cooperare
între puterea publică și întreprinderile private, printr-un contact permanent între
administrația publică și firme. Intervenția statului în cadrul acestui tip de economie de
piață constă în: îmbunătățirea formelor de organizare și conducere la nivel
microeconomic; introducerea generalizată a sistemului co-gestiunii și co-deciziei;
folosirea cu predilecție a pârghiilor financiare prin intermediul instituției bancare
centrale.
Evoluția teoriei “economiei de piață” spre teoria “economiei sociale de piață”
Neoliberalii au observat că economia de piață are și urmări negative legate de
polarizarea avuțiilor, ceea ce poate să conducă la convulsii sociale. Teoria “economiei de
piață”, ca atare, nu poate fi prea atrăgătoare pentru cei ce muncesc. De aceea au căutat căi

Svetlana Ciumac

~ 77 ~
de conciliere și de atenuare a contradicțiilor sociale. Rezultatul acestor căutări a fost
evoluția teoriei “economiei de piață” spre teoria “ economiei sociale de piață”. “Numim
social – scria F. B öhm – acel sistem economic care este capabil să asigure maselor largi
ale populației, inclusiv celor incapabili de muncă, o existență demnă de un om, iar tuturor
membrilor apți de muncă ai societății posibilități corespunzătoare de muncă în condiții
demne de un om”.
Sensul economiei sociale de piață constă în aceea că principiul libertății pieței se
împletește cu principiul egalității sociale, fiind destinată, printre altele, să asigure o
repartiție corespunzătoare a venitului național. După unii neoliberali, economia socială de
piață se deosebește de principiul clasic al “libertății economiei de piață” prin următoarele
puncte:
a) concurența efectivă nu este luată ca ceva dat, de la sine, ci se constituie prin
politica activă de sprijinire a concurenței de către stat;
b) repartiția veniturilor stabilită de piață este corectată de redistribuiri ulterioare
ale veniturilor;
c) statul înfăptuiește o politică de conjunctură activă, care- și fixează scopul
folosirii depline a forței de muncă, stabilitatea prețurilor etc.;
d) în afară de redistribuirea veniturilor sunt promovate măsuri de influențare a
însușirii averii, spre care vor trebui atrase masele largi ale populației.
Teoria economiei sociale, al cărei autor în varianta germană este L. Erhardt (1897-
1977), a stat în atenția multora dintre adepții Școlii "Ordo" și ea a vizat, în bună măsură,
disocierea economiei libere de piață, de capitalism, legând -o, în plan teoretic și practic,
de căi și modalități care priveau realizarea unui echilibru între profiturile stăpânilor
mijloacelor de producție, pe de o parte, și veniturile, condițiile de muncă și de trai ale
salariaților, pe de altă parte. Promotorii teoriei au luat în considerare impopularitatea
capitalismului și interesul pentru dezvoltarea economiei țării, a marii mase a populației
care trebuia cointeresată în mod corespunzător. Economistul W. R öpke considera că
"trebuie să ne amintim că, capitalismul nu înseamnă nimic altceva decât o formă
înrăutățită și deformată pe care a îmbrăcat -o economia de piață în istoria economică a
ultimului secol. Adevărata economie de piață și ordinea bazată pe întrecere este cea care
n-a fost capitalism. Deja în virtutea acestui fapt, programul nostru este îndeajuns de
"anticapitalist". Primul scop urmărit – orânduirea bazată pe întrecere – are un caracter
revoluționar, nu conservator". Orice om este membru al unei societăți în care își trăiește
viața și își desfășoară activitatea, cu roade mai bune sau mai rele, după cum și societatea
se îngrijește de el. Așadar, economia, prin natura ei, este socială, iar guvernarea implică
și aplicarea unor programe sociale. Nu este greu să constatăm, în acest caz, o similitudine
între punctul de vedere al lui R öpke și cel al lui Owen.
Poziția neoclasicismului renăscut este legată de repunerea în atenția practicii a
virtuților economiei de piață, neglijate în deceniile practicării dirijismului etatist și
planificator. Eșecurile acestuia din ultimul sfert de veac au deschis calea revenirii în
actualitate a neoclasicismului reînnoit și încă în curs de reprimenire, care trebuie să țină
seama de marile schimbări survenite în practica economică a lumii, în țări și zone ale
acesteia, inclusiv de problematica complexă a decalajelor dintre țările lumii, a
subdezvoltării persistente și refractare la terapiile aplicate, a degradării îngrijorătoare a
raporturilor dintre om, natură, societate, tehnică și tehnologie.
Teoria lui Manoilescu, adept al neoliberalismului, arată cât de mult se schimbă
conținutul și înfățișarea unui sistem de gândire economică atunci când autorii emit

Tipuri ale economiei de piață în societatea contemporană

~ 78 ~ judecăți de valoare de pe pozițiile țărilor înapoiate și ce implicații practice au acestea. Or,
opiniile și proiectul profesorului A. Rugină sunt axate pe ideea căii medii a dezvoltării cu
economie de piață – dar nu a capitalismului sălbatic – combinată cu măsuri care să asigure
protecția socială, a economiei sociale fără să degenereze într-un sistem centralizat, dirijat
în chip dictatoria ( Ivanciu Văleanu).
3. tipul nordic de economie de piață (o implementare a celei mai radicale orientări
keynesiste) se caracterizează prin cooperare între sectorul privat și cel de stat, în vederea
satisfacerii unor cerințe de ordin economico-social ca: repartiția echitabilă a veniturilor,
asistență socială tuturor membrilor societății, accesul echitabil la toate serviciile sociale,
inclusiv gratuitatea unora dintre ele etc. Acest tip de economie de piață este specific
Suediei, Norvegiei, Danemarcei, denumite “blocul nordic specializat” sau “țările
socialismului democratic” , în economia cărora statul are rolul de “protector” .
Acționând mai puțin prin intermediul sectorului public, statul intervine în
mecanismele de repartiție și în relațiile sindicate – uniuni patronale favorizând o limitare
a concentrării bogăției și, respectiv, a polarizării societății. Intervenția statului este
deosebit de pronunțată în economie, prin utilizarea unor instrumente fiscale (impozite
progresive mari) și bugetare și promovarea creșterii serviciilor sociale.
Suedia, ca și alte țări din vest și nord-europene, era confruntată cu probleme
spinoase generate de marea criză din1929-1933. Moneda suedeză s-a devalorizat în
raport cu aurul cu 45%. Punctul de jos al economiei suedeze a fost atins în perioada
1931-1932. Coaliția instalată la guvernare în alegerile din 1932 i-a adus la putere pe
social- democrați. În anul 1936, în această țară a fost creat un Consiliu al pieței muncii,
organism permanent de negociere între confederațiile patronale și cele muncitorești;
astfel au fost încheiate primele contracte colective de muncă. Confederațiile muncitorești
și patronale sunt reprezentative, fapt pentru care intervenția în domeniul social este
redusă. Sectorul public este redus, statul controlând numai 7% din ansamblul producției;
dezvoltat este, în schimb, sectorul cooperatist.
Consilierii acestor guverne au fost: Erik Lindhal (1891-1960) (primul economist
suedez care s-a ocupat de mecanismele multiplicatorului în vederea rezolvării
problemelor economice pe termen scurt: depășirea punctului cel mai scăzut al crizei
economice), Bertil Ohlin (1899-1979) (preocupat de problemele comerțului internațional)
și Gunnar Myrdal (1898-1987) (unul dintre cei mai mari economiști suedezi, unul dintre
liderii școlii de la Stöckholm).
Noua politică economică a statului suedez începută în 1932 a dat rezultate
extraordinare. Această nouă politică s-a bazat pe: a) folosirea bugetului ca mijloc de
stimulare a investițiilor; b) pe lucrări publice; c) politici monetare; d) măsuri antișomaj.
Aceste măsuri au fost propuse de economiștii suedezi înaintea apariției “Teoriei
generale…“. În perioada 1932-1970, Suedia a dezvoltat o societate modernă,
industrializată, cu unul dintre cele mai înalte niveluri de viață de pe planetă. Se și
vorbește adesea de modelul suedez.
Economiștii suedezi afirmă, nu fără temei, că lor le revine un anumit primat nu
numai în ceea ce privește relevarea discrepanței dintre teorie, realitate și măsuri practice,
ci chiar în elaborarea unor măsuri de politică economică pe care le-am numi astăzi
“soluții keynesiste”. „Economiștii suedezi, scrie Gunnar Myrdal, au furnizat fundamente
teoretice pentru politica economică înaintea keynesiștilor”.
Gunnar Myrdal considera că Suedia a ieșit mai repede din criza anilor 1929-1933
tocmai datorită unor politici economice inspirate de economiștii suedezi care propuneau
intervenția masivă a statului în economie. “Într -o anexă a bugetului din ianuarie 1933, eu,

Svetlana Ciumac

~ 79 ~
afirma el, am furnizat motivațiile teoretice pentru o politică expansionistă în termeni pe
care acum ia- ș numi keynesieni” .
Modelul suedez este linia de mijloc dintre existența liberalismului absolut, pur, și
luarea în considerare a aspirațiilor sociale. De aceea, într-un regim de economie de piață
pot fi observate realizări tipice pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă, repartizarea
veniturilor, activitățile feminine, sănătatea, educația și alte probleme sociale.
4. tipul economia paternalistă de piață are puternice elemente tradiționale și
naționale care favorizează dezvoltarea competenței și spiritului de liberă inițiativă și de
competitivitate ale agenților economici. În acest tip de economie, statul are un rol de
catalizator în economie și societate, care se reflectă atât la nivel macroeconomic, cât și la
nivel microsocial. Japonia este prototipul acestui tip de economie de piață, paternalismul
generând performanțe ridicate pe planurile eficienței, flexibilității și competitivității
tuturor domeniilor de activitate, iar funcționarea economiei având rădăcini adânci în
tradițiile istorice, politice, instituționale, economice, culturale etc.
În Japonia, barierele netarifare identificate de partenerii comerciali sunt produsul
tradițiilor naturale și al culturii nipone. Unii autori identifică patru caracteristici distincte
ale modelului comercial japonez:
a) o neobișnuit de scăzută pondere a importurilor de produse manufacturate în
consumul intern;
b) o neobișnuit de scăzută pondere a comerțului intraindustrial;
c) o neobișnui t de mică pondere a vânzărilor interne de către companiile deținute
de străini;
d) o neobișnuit de mare pondere a comerțului intrafirmă, controlat predominant de
companiile minore.
Microcorporatismul japonez se bazează pe integrarea salariaților în întreprindere
grație asigurărilor sociale, furnizării de bunuri în natură, stabilității financiare,
acceptabilității sociale a unei mari intensități a muncii.
Noul asiatism se afirmă în Extremul Orient. El se bazează pe succesele economice
ale regiunii, sub inițiativa Japoniei, care încearcă să nu lase valorile Occidentului
(liberalism, individualism, drepturile omului) să se impună de la sine. Acest nou
"asiatism", nestructurat în vreun proiect politic, nu are reversuri imperialiste și nici nu se
hrănește din fervoare ideologică sau religioasă. Importanța lui este dată de greutatea
economică a acestei părți a lumii – pol de creștere, de sporirea puterii nipone și de
ambițiile chineze. Viitorul va decide între "excelența niponă" și "decadența occidentală".
"Valorile asiatice" sunt revelate de influența "Far Eastern Economic Review":
a) plasarea drepturilor comunității deasupra celor ale individului;
b) profundă credință în importanța familiei;
c) înclinație în a delega guvernanților "definirea imperativ elor morale ale
națiunii”
d) ostilitate la adresa permisivității comportamentelor generată de laxismul
parental;
e) un gust natural pentru afaceri și comerț;
f) atitudine generală de a nu aștepta nimic de la statul -providență;
g) încredere crescută în excelența educaț iei;
h) un simț ridicat al economisirii.
Aceste performanțe sunt legate de promovarea liberei inițiative; conducerea
meritocratică la nivel micro și macroeconomic. Statul veghează asupra dezvoltării

Tipuri ale economiei de piață în societatea contemporană

~ 80 ~ economiei pe care o controlează prin îmbinarea inițiativei locale, cu cea a conducerii
centrale competente. Principiul care guvernează economia paternalistă este respectarea
activităților libere și voluntare ale agenților și a competiției între firme. Sectorul privat,
puternic, este format, în principal, din marile companii, ca și din mari grupuri financiare
care favorizează creșterea investițiilor și au trăsături net diferite față de întreprinderea
privată clasică; sectorul micilor întreprinderi este integrat forțat în ramurile moderne și
are un rol important în funcționarea economiei prin mecanismele pieței, datorită supleței
sale, și a caracterului atomist specific concurenței perfecte. Coexistența celor două tipuri
de întreprinderi imprimă economiei japoneze un caracter dual.
Sectorul public, sub forma întreprinderilor publice, este foarte puțin dezvoltat,
statul veghind asupra echilibrului economic și favorizând creșterea economică, fără
distorsiuni în funcționarea piețelor, stimulând capacitatea firmei de cucerire a pieței
interne si externe, concentrând cercetarea și punând rezultatele sale la dispoziția firmelor.
Statul este cel ce ghidează agenții economici în scopul creșterii economice, sporirii
investițiilor, evitării poluării și accentuării competitivității pe plan internațional, precum
și pentru satisfacerea cerințelor unui trai modern și civilizat.
5. tipul economia de piață orientată și dependentă de exterior este specific unor
state mici și subdezvoltate care și-au propus ca obiectiv depășirea, într-o perioadă relativ
scurtă, a situației lor de subdezvoltare, prin valorificarea pe plan internațional a unor
resurse naturale proprii. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui Coasta de Fildeș,
cel mai mare producător și exportator de ulei de palmier, importantă materie primă
strategică. Acest tip de economie se bazează pe două principii fundamentale: liberalismul
economic , care implică libertatea de stabilire, mișcare și transfer al capitalului și forței de
muncă, promovarea inițiativei private etc., și deschiderea spre exterior, care presupune
extinderea relațiilor economice externe.
În acest tip de economie statul are un rol deosebit, influențând mecanismele pieței,
promovând libera inițiativă privată și urmărind realizarea unei anumite creșteri
economice care să-i permită înlăturarea înapoierii economice și sociale. Statul
îndeplinește, astfel, un rol de catalizator al dezvoltării, exercitând un intervenționalism
suplu, eficient și selectiv.
Acționând în mod deosebit în activități comerciale, statul creează infrastructura
economică și socială, are participanți la societățile industriale private, mobilizează prin
pârghii economice economisirea internă, sprijină și stimulează înființarea și dezvoltarea
întreprinderilor private naționale etc.
6. tipul economia d e piață negociată este o abordare nouă, bazată pe ipoteze încă
neverificate, este cea privind noul model al economiei negociate reprezentat, prin tradiție, de
exemplul economiilor țărilor scandinave. Acest model reprezintă o structurare a economiei în
care o parte a alocării resurselor și a distribuției veniturilor este condusă prin negocieri
tripartite instituționalizate. Unii autori consideră acest model ca o nouă fază de dezvoltare economico- socială urmând după tipul de economie mixtă (neo -liberală de piață).
Noul model caracterizează mai multe economii contemporane, cu structuri
neocorporatiste dezvoltate, incluzându -le și pe cele scandinave.
Fiecărui tip de economie îi corespunde un mod specific dominant de luare a deciziilor
în alocarea resurselor, ca și în cel al distribuției sau redistribuției rezultatelor, astfel:
a) în economia de comandă deciziile sunt luate autonom de către autoritățile
publice;
b) în economia de piață concurențială deciziile sunt luate de agenți privați,
care se adaptează la schimbările pieței;

Svetlana Ciumac

~ 81 ~
c) în economia negociată deciziile sunt luate pe baza negocierilor
instituționalizate între agenții relevanți interesați.
Conceptul de economie negociată a fost folosit pentru prima dată de Hernes în
studiul privind puterea și relațiile de putere, dezvoltat mai departe de Nielsen si Pedersen,
supus unor experimente în țările scandinave și în unele țări europene mici.
Problema delimitării stricte a unui tip de economie de alt tip de economie este
mult mai complexă și extrem de nuanțată. Nicăieri și niciodată nu a existat un tip pur de
economie, iar teoria economică modernă acordă o atenție din ce în ce mai mare
tendințelor de economie mixtă care, se pare, caracterizează evoluția întregii istorii
economice a omenirii.
Trăsăturile economiei de piață își găsesc suportul în: predominanta proprietății
private asupra bunurilor, factorilor de producție etc.; respectarea dreptului de proprietate
al agentului economic de a folosi și dispune, în mod absolut și exclusiv, în limita legilor,
de proprietatea sa care este inviolabilă și consfințită prin lege. Alături de proprietatea
privată , care este dominantă, în economia de piață există și proprietatea publică, pe care
statul o gestionează și administrează prin instituții guvernamentale și nonguvernamentale,
ca și proprietatea mixtă , o combinare a primelor două.
Economia de piață contemporană poate fi definită ca acel tip de economie a cărei
organizare și funcționare se realizează prin mecanismele pieței, fundamentate printr-un
cadru legislativ-normativ adecvat și care are la bază proprietatea privată.
Economia de piață contemporană are următoarele trăsături:
a) este o economie multipolară ,
b) este o economie descentralizată
c) este o economie de întreprindere ,
d) este o economie de calcul (monetară),
e) este o economie în care statul își exercită o influență indirectă și globală ,
f) este o economie în care profitul este mobilul agenților economici și obiectivul
central al activității lor, pentru realizarea căruia aceștia trebuie să respecte drepturile
celorlalți.

Bibliografie:

1. Abraham- Frois C., Economie politică. – București, 1994. Ed. Humanitas,
2. Dogan M., Dominique Pellassy, Economia mixtă. – București, 1992. Ed.
Alternative,
3. Dobrota N., Economie politică. – București,1997. Ed. Economică.
4. Hayek Fr., Drumul către servitute. – București, 1993
5. Ivanciu Nicolae Văleanu, T ratat de doctrine economice. – București, 1996. Regia
Autonomă “Monitorul Oficial”.
6. Ivanciu Nicolae Văleanu, Economia de piață în viziunea neoclasică. – București,
1990. Ed. Tribuna Economică, Nr.30.
7. Макконнелл Р.,Стэнли Л. Принципы, проблемы и политика. – Москва, 1992.
Экономикс.
8. Маршал А. Принципы экономической науки. – Москва, 1993. Прогресс.
9. Michel A., Capitalism contra capitalism. – București, 1994. Ed. Humanitas.
10. Rugina A., Principia economica: Fundamente noi și vechi ale analizei economice.
– București, 1993. Ed. Academia Româna.
11. Тамбовцева М. Моделирование эволюции экономических систем. – Москва,
1997. Диалог , МГУ .

~ 82 ~ Angela Mocanu, Victor Mocanu

OPINIA EXPERȚILOR PRIVIND SITUAȚIA ACTUALĂ
DIN DOMENIUL SĂNĂTĂȚII ȘI REZULTATELE REFORMEI
(EVALUAREA SITUAȚIEI SOCIO -INFORMAȚIONALE ÎN RÂNDUL EXPERȚILOR)

Recenzent Vladimir Blajco, doctor habilitat în sociologie

The reviewed presents the results of a sociologic study among the experts, where
members of Parliament, top managers from Health System, professors from University of
Medicine and Pharmaceuticals “ N. Testimiteanu”, family doctors, specialists in problems of
health protection department exposed their opini on and reasons of strained relationships between
doctor and patient, the way of refle cting this situation in mass-media, etc.
The results of poll present a particular importa nce both for specialists in this field, as well
as for researchers in socio-humanistic sciences.

Importanța reformei din domeniul sănătății pare a fi indiscutabilă – populația are
nevoie de servicii medicale de calitate. Dar cum pot fi obținute ele, care ar fi căile de
soluționare a celor mai stringente probleme din acest domeniu urmează încă a fi studiat.
Și cu toate că despre reforma sistemului de sănătate se vorbește încă din 1999, aceasta de
fapt a început să fie implementată începând cu 2003-2004. Practic toți cei chestionați
consideră că odată ce a demarat, reforma nu trebuie stopată, aceasta trebuie susținută și
facilitată pentru a obține rezultate mai mari. Marea majoritate a respondenților consideră
că sistemul Simașco este scump pentru țara noastră, care se află într-o perioadă de
transformări sociale.
În scopul obținerii unor răspunsuri la întrebările menționate mai sus în perioada
ianuarie-februarie 2007 am întreprins un sondaj al experților, în cadrul căruia au fost
intervievate 80 persoane bine informate privind problemele activității Sistemului
Sănătății și care au o opinie separată asupra necesității schimbării situației. Din acest grup
au făcut parte:
– Deputați în Parlamentul Republicii Moldova (Comisia pentru Protecție Socială,
Sănătate și Familie ), 10 respondenți
– Manageri superiori din Sistemul de Sănătate , 10 respondenți
– Profesori de la Universitatea de Medicină și Farmaceutică “N. Testimițeanu”
antrenați în pregătirea și perfecționarea cadrelor, cercetători științifici din domeniul
medicinii, 10 respondenți.
– Medici de familie, medici specialiști care au un stagiu de activitate în domeniu
mai mare de 10 ani, 50 respondenți.
În cadrul sondajului experții au fost rugați să-și spună părerea despre problemele
activității Sistemului Sănătății, motivele relațiilor tensionate medic-pacient, despre modul
de reflectare a situației din domeniu în mass-media etc.
Rezultatele sondajului au demonstrat că atât specialiștii care activează în această
ramură cât și deputații din Parlamentul Republicii Moldova cunosc suficient de bine
situația din Sectorul Sănătății și au o anumită opinie asupra motivelor care au condus la
situația de criză din domeniu.
Aprecierile experților, privind realizarea principalelor componente ale Reformei în
Sistemul Sănătății sunt în mare parte mult mai pozitive decât a majorității populației(
Vezi tabelul ).

Angela Mocanu, Victor Mocanu

~ 83 ~
Nr. de
ordine Factorii apreciați pozitiv
(Au indicat că sunt satisfăcuți de următoarele
componente) Cota- parte a populației
ce a apreciat pozitiv
acest factor (%) Cota- parte a experților
ce a apreciat pozitiv
acest factor(%)
1. Situația actuală privind ocrotirea sănătății în
Moldova comparativ cu cea de acum 5-6 ani. 44 79
2. Schimbările produse în prestarea serviciilor
medicale (publice) din ultimii 5-6 ani. 52 86
3. Contribuția reformelor la îmbunătățirea
sănătății oamenilor 16 22
4. Impactul fondării Institutului Medicilor de
Familie. 45 71
5. Activitatea managerilor instituțiilor medicale. 68 80
6. Privatizarea în sistemul de sănătate. 27 46
7. Activitatea Companiei de asigurare în
medicină. 11 35
8. Accesul la asistența medicală a grupurilor
țintă: tineret, adulți și cei săraci. 74 82
9. Volumul pachetului minim de servicii
medicale în cadrul asigurărilor obligatorii
pentru anul 2006 17 38
10 Modul în care Ministerul Sănătății și
Protecției Sociale și Guvernul RM a gestionat
reforma în domeniul sănătății. 17 39
11 Rolul jucat de Proiectul Ministerului
Sănătății și Protecției Soci ale de restructurare
a Sistemului Sănătății “Fondul de Investiții în
Sănătate” finanțat de Banca Mondială la
desfășurarea reformei. 49 68
Experții unanim au apreciat starea actuală a sănătății populației drept una
nesatisfăcătoare: durata medie a vieții este joasă, morbiditatea oncologică este în creștere
etc.
Aproape toți experții au menționat că criza economică din domeniu a fost depășită
iar situația în Sectorul Sănătății s-a schimbat spre bine. În același timp deputațiii
Parlamentului RM consideră că situația s-a schmbat, dar nu spre binele pacientului.”Criza
continuă – susțin ei – iar banii acumulați de la populație și gestionați de către Compania
de asigurări sunt utilizați numai pentru „ai noștri” în timp ce populația continuă să
plătească pentru serviciile necalitative”.
Marea majoritate (79 %) a experților consideră că situația actuală privind ocrotirea
sănătății în Moldova comparativ cu cea de acum 5-6 ani a devenit mai bună. Ei
argumentează că situația la general a devenit mai stabilă cu tendințe pozitive iar calitatea
serviciilor medicale se va ameliora simțitor paralel cu asigurarea salariilor decente (de
către Stat) a lucrătorilor medicali.
8 din 10 experți susțin că în sectorul sănătății s-au produs schimbări pozitive.
Parlamentarii spre deosebire de celelalte categorii de experți sunt mult mai sceptici: ei
atestă schimbări negative produse în prestarea serviciilor medicale (publice) în Moldova
din ultimii 5-6 ani.
Marea majoritate a celor investigați au menționat că reformele au avut un efect
benefic asupra sănătății oamenilor. Astfel fiecare al patrulea expert a afirmat acest lucru,
iar mai mult de jumătate dintre experți au specificat că reformele au influiențat starea
sănătății doar a păturilor socialmente vulnerabile.

Opinia experților privind situația actuală din domeniul sănătății și rezultatele reformei

~ 84 ~ În linii mari experții consideră drept puncte forte a măsurilor întreprinse în cadrul
reformei structurale în domeniul sănătății – finanțarea ritmică a Sistemului Sănătății și
accesul păturilor socialmente vulnerabile la programul unic, iar puncte slabe – finanțarea
insuficientă a sistemului, costul mizerabil al polițelor de asigurare și tensionarea relațiilor
medic – pacient.
O jumătate dintre experții investigați s-au dat cu părerea că Institutul medicilor de
familie doar într-o oarecare măsură și-a atins scopul.
La capitolul calitatea asistenței medicale primare și a serviciului de urgență
experții apreciază cel mai negativ motivarea și aptitudinile personalului. Cel mai pozitiv
sunt apreciate investițiile în încăperi și echipament.
Doar fiecare al treilea intervievat consideră că managerii instituțiilor medicale sunt
gata să facă față dificultăților ce țin de managementul independent al activității instituției
medicale. Ei susțin că sunt întreprinse unele măsuri pentru a pregăti acești manageri.
Experții susținători și opozanți ai procesului de privatizare în sistemul de sănătate
s-au repartizat în mod egal: câte 46 %. Împotrivă s-au pronunțat majoritatea
parlamentarilor. Deputații î-și justifică opiniile prin faptul că practica instituțiilor private
(nu numai în domeniul sănătății )a demonstrat că categoriile vulnerabile nu vor avea
acces la serviciile acordate de ele.
Răspunzând la întrebarea: „Care este impactul fondării Companiei Naționale de
Asigurări în Medicină „ opiniile experților și de data aceasta s-au împărțit egal. Cei care
consideră impactul fondării ca unul negativ motivează prin faptul că conducerea
companiei activează la comandă și netransparent, utilizînd banii pentru unii și obijduind
majoritatea populației. Sunt îndreptate sume considerabile pentru întreținerea CNAM-
ului, care puteau fi folosite la tratarea pacienților.
Medicii au menționat că CNAM-ul, de când s-a fondat, nu și-a îndeplinit obligația
privitor la salarizarea decentă față de urgență și personalul medical și datorită activității
ineficiente a companiei este răspândită pe larg umblarea pe drum a pacientului ( sau cum
se spune „futbolirea pacientului”) de la specialist la medicul de familie etc., pentru o
oarecare investigare.
În linii mari experții consideră că punctele forte ale pachetului de bază de servicii
medicale sunt:
– accesul grupurilor socialmente- vulnerabile la servicii medicale;
– pricipiul solidarității pus la baza asigurărilor;
– pacienții au obținut drepturi.
Medicii menționeză că pachetul de bază permite investigații sofisticate pe larg și
tratament suficient pentru orice pacient. C ercetătorii științifici precizează că introducerea
noțiunilor de economie de piață în prestarea serviciilor a scos ramura din criză.
Au fost invocate următoarele puncte slabe:
– populația nu cunoaște încă drepturile sale;
– lipsa de transparență;
– volum limitat de servicii incluse a pachetului;
– asiguraea nu permite acumularea surselor necesare pentru dezvoltarea
asistenței medicale înalt specializate.
– volumul mare de lucru al Medicului de Familie;
– medicul de familie dispune de puțin timp pentru a educa populația din sectorul
său;
– e o bătaie de joc față de pacienți, medici și banii plătitorilor;
– neachi tarea salariilor medicilor de familie în dependență de volumul de lucru;

Angela Mocanu, Victor Mocanu

~ 85 ~
– în pachet sunt incluse medicamente slab cotate în Europa,
– neputința indicării medicamentelor foarte bune, scumpe;
– standarte în tratament;
– nu este hotărîtă „foaia de drum” a pacientului pentru a micșora rîndurile,
pentru a deservi operativ pacienții;
– medicul de familie nu are posibilitate la direct să efectueze investigații
costisitoare.
– medicul de familie nu are permisiunea să realizeze spitalizarea directă la
instituțiile republicane, fără a -l trimite la centrul consultativ;
Fiecare al treilea expert susține că activitatea Companiei Naționale de Asigurări în
Medicină este eficientă, fiecare al doilea – într-o oarecare măsură, fiecare al șaselea o
consideră ineficientă.
Mai mult de jumătate din cei intervievați au menționat că volumul de servicii
medicale incluse în pachetul minim de servicii medicale în cadrul asigurărilor obligatorii
pentru anul 2006 n-a fost suficient. Astfel au opinat majoritatea parlamentarilor, o
jumătate dintre medici și profesori.
Patru din zece experți nu sunt mulțumiți de modul în care Ministerul Sănătății și
Protecției Sociale și Guvernul RM a gestionat reforma în domeniul sănătății. Cei
nemulțumiți sunt medicii și parlamentarii.
Deputații consideră că în multe cazuri, ministerul și guvernul pe de o parte și pe
altă parte CNAM –ul – activează uneori în contradicție, fiecare urmărind cum să
acumuleze mai mulți bani, pe care-i gestionează prost.
30% dintre experți consideră că Ministerul Sănătății în ultimii 5 ani și-a schimbat
rolul și funcțiile, tot atâția – că și le-a schimbat parțial, iar 40 la sută afirmă că el în
genere nu și-a schimbat atribuțiile și funcțiile.
Parlamentarii precizează : Activitatea actualului minister s-a complicat odată cu
„experimentul” făcut, comasându -se cu Ministerul Protecție Sociale. Numărul de cadre s-
a redus până la „absurd” întrucât de la cei rămași nu putem aștepta elaborări de politici,
strategii. Unele din prerogative au fost dublate cu CNAM –ul iar cel mai important –
banii.
Aproape fiecare al patrulea respondent ( în majoritatea lor deputați și manageri)
consideră că Ministerul Sănătății și Protecției Sociale nu și-a dezvoltat capacitățile cât
privește reacția acestuia față de modificările introduse la nivel instituțional.
Medicii de familie și medicii specialiști opinează că rolul Ministerului Sănătății și
Protecției Sociale a devenit secundar, că la moment îndeplinește doar funcția de statist și
nu întreprinde nimic pentru a majora salariile personalului medical.
Profesorii , cercetătorii științifici precizează că doar se întrevăd tendințe de analiză
a situației și se încearcă de a propune soluții de rezolvare.
Majoritatea respondenților (61 %) consideră că percepția populației cu privire la
această reformă este proastă sau nu prea bună. Majoritatea deputaților (7 din 10),
participanți la investigație s-au dat cu părerea că percepția populației este proastă și
argumentează:”Toate insuccesele acestei reforme, populația o percepe – ca o vină doar
care vine din partea medicilor. „De vină sunt medicii în toate” – consideră deputații.
Marea majoritate a celor investigați afirmă că Proiectul Ministerului Sănătății și
Protecției Sociale de restructurare a Sistemului Sănătății “Fondul de Investiții în
Sănătate” finanțat de Banca Mondială a jucat un rol semnificativ la desfășurarea
reformei. Ei î-și argumentează opțiunile:” Cu pași mici, dar se reabilitează Centrele de

Opinia experților privind situația actuală din domeniul sănătății și rezultatele reformei

~ 86 ~ Sănătate și Oficiile Medicilor de Familie, care erau pe cale de dispariție fizică. Însă
lucrările sunt insuficiente. Proiectul Ministerul Sănătății și Protecției Sociale a jucat un
rol salvator, dar odată supraviețuit, sistemul are nevoie de investiții spre modernizare,
motivare etc.”
72 % dintre respondenți consideră că au fost implementate strategii eficace, care în
viitor ar putea să combată bolile infecțioase (în special TB și HIV/SIDA) iar 28 % –
afirmă contrariul.
Cele mai importante surse din care se informează experții despre Proiectul
Reformei în Sectorul Sănătății și despre implementarea reformei sunt :
– mass-media ( Presa, Radio, TV) – 77%
– informațiile puse la dispoziție de către Ministerul Sănătății și Protecției
Sociale: documentele de directivă, ordinele și instrucțiunile metodice ale MS
și PS, rapoartele de activitate și rapoartele statistice ale Ministerului Sănătății.
– 43%
– din surse directe parvenite de la Proiectul Ministerului Sănătății și Protecției
Sociale de restructurare a Sistemului Sănătății “Fondul de Investiții în
Sănătate”, ghidurile și regulame ntele respective – 27%
– Din informația de la administrațiile IMSP, rapoarte la nivel de instituții,
documentele de serviciu, ordine, dezbateri anuale – 22%.
Reforma implementată în mare parte de Proiectul Fondul de Investiții în Sănătate
este salutată de către toate categoriile intervievate reprezentate de către prestatori de
servicii medicale și de beneficiarii acestui sistem. Aceasta a adus cu sine concepte și
abordări noi, a reabilitat și dezvoltat serviciul medical în special în regiunile rurale, astfel
asigurând un acces mai extins a populației, în special a păturilor vulnerabile față de aceste
servicii. Însă reforma va fi doar o mimare atâta timp cât nu se va schimba mentalitatea atât în rândul populației precum și în rândul medicilor. Populația în masă a acceptat
schimbările, însă există încă foarte mult spațiu pentru îmbunătățire și perfecționare.

Bibliografie:

1. Karen Glanz, Frances Marcus Lewis, Barba ra K. Rimer. Health behavior and
health education. Theory, Research and Practice.
2. Prut Basin Water Manageme nt Project Moldova. Anex 4 – Health and Public
Annuaress 2000
3. Ocrotirea sănătății în Republica Moldova De partamentul Statistică și Sociologie
al Republicii Moldova. – Chișinău, Statistica, 2004 ( Tipografia „CRIO” SA).
4. Bocșan, I.S. (sub red.) . Asist ența primară a stării de sănătate . – Cluj-Napoca, 1996.
5. Lupu, Iustin, Zanc, Ioan. Sociologie medicală. Teorie și aplicații. – Iași, Editura
Polirom, 1999.
6. Marinescu, Constantin, Duda, Rene. Dimensiuni și valențe sociologice ale
medicinii. – Iași, Ed. Junimea, 1988.
7. Manole, Gh., Gălățescu, Em. Asigurările socia le de sănătate. – București, Editura
Tehnică, 1998.
8. Popescu, Grigore, So ciologia medicinii. – București, Editura Academiei, 1976.

~ 87 ~ COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE

Alexe Rău

SCRIEREA CA DASEINOGRAMĂ

Recenzent: Dumitru Căldare , doctor habilitat în filosofie

De fapt,definirile scrierii care figurează în multe dicționare de referință,cum ar fi
aceea de „sistem de comunicare socială cu ajutorul unor semne grafice convenționale
prin care sunt reprezentate sunetele sau cuvintele unei limbi”(24,p.317) reduc iremisibil
valoarea polivalentă a acesteia,transformând -o,de facto ,într-un fel de tehnologie de
comunicare în sensul sărăcit al acestui termen,or, Platon ,când apela ,vizavi de scriere ,la
noțiunea de „tehnică”(26,p.417 -493) ,îi rezerva, scrierii,așa cum a revelat Derrida, niște
posibilități de profunzime(10,p.65-148). În plus,aceste abordări reduc enorm durata
istorică a existenței scrierii,căci sunt scoase în afara ei semnele paleolitice și alte semne
lăsate de om pe diferite materiale,invocându -se întru justificarea acestei frustrați faptul că
aceste semne străvechi nu au nimic în comun nici cu sistemul,nici cu comunicarea.
Prodigioase cercetări recente efectuate de către reprezentanții mai multor
discipline,dar mai cu seama de paleografi și de paleontologi, au scos în vileag funcții
necunoscute ale semnelor geometrice de până la apariția scrierilor analitice și sintetice.
Marija Gimbutas,genialul paleontolog american, care a efectuat,între altele,revelatoare
săpături în spațiul carpatodanubianopontic, a adus dovezi concludente că semnele
geometrice erau, de fapt, un sistem de scriere sacră(13,p.141).Impresionat de descoperire,
Derrida vine cu propunerea ca aceste semne să fie numite arhiscriere (21,p.206).Marcel
Otte, un mare paleontolog și el,consacră definitiv termenul de
protoscriere(25,p.86).Astfel, ruptura teoretică dintre semnele arhaice și cele care încep
odată cu scrierile analitice și sintetice dispare, apărând o continuitate consacrată a scrierii
ca atare. Lucrul acesta are o importanță categorică in perceperea și abordarea scrierii. De
la ce a fost ea înțeleasă până la această dată, scrierea ajunge să fie abordată ca un factor
ontologic și gnoseologic. Intervenția lui Merleau-Ponty,care circumscrie scrierea
fenomenologiei,care o tratează ca pe un fenomen (20,p.203),face posibile numeroase,
deopotrivă moderne și”în stil retro”, studii și cercetări asupra semnelor grafice.
Se conștientizează mai întâi faptul că scrierea nu e numai un transmițător de
informație,ci și o expresie a interiorului uman. Evoluția în timp a formelor scrierii începe
să fie percepută ca un epifenomen al evoluției în timp a conștiinței umane.”Pe scriere se
ține conștiința și spiritul”,scrie Bacon(7,p.80).Iar intr-o carte intitulată „Precis de l’istoire
de la filosophie”,apărută la Paris în 1834, scrie că „ în scriere sunt ascunse drumurile
lumii,ca și calea căutării lui Dumnezeu”.Un alt autor aduce dovada că formele de evoluție
a scrierii corespund și reflectă etapele de dezvoltare a conștiinței sociale precum ăi
perioadele de evoluție istorică a omenirii(31,102-104).La acest gând nu pot să nu adaog
cele relatate de Emil Litre, că scriitura reflectă schimbările ,urmele spirituale și materiale
lăsate de fiecare secol(19.p.45) .”L’écriture nous devole la nature et l’origine”,spune un
alt filosof(5,p.623).Apăruse,ce -i drept,pe parcursul dezbaterilor,și întrebarea dacă din
scriere se pot face și numerele. Descartes a fost unul dintre primii care a demonstrat că
numerele țin de scriitură, R.Misslin (22), într-un consistent tom despre numerologie
apărut sub auspiciile genericului dezbătut mult în epocă (La philosophie de l’unité) , în
care tocmai îl invocă pe Descartes,nu doar face o trecere în revistă a partizanilor acestei

Scrierea ca daseinogramă

~ 88 ~ idei(între care se află și filosoful Laromiguiere(17),care în cursul său de filosofie scoate
în prim plan numerologia lui Leibnitz,dar mai ales introduce în uz o nouă
sintagmă,”scrierea geometrică”, pe care o preia și o încetățenește în știința actuală
A.Vartic.(32).
Trebuie să recunosc în acest loc că mirarea, imboldul care m-au făcut să meditez
asupra acestor lucruri au venit de la descoperirea de care mine în colecțiile Bibliotecii
Naționale a Franței a tratatului „La philosophie de l’écriture”(6).L -am citit și m-am
convins că scrierea este chiar un fel de născătoare a filosofie. Cel puțin,una din premisele
apariției acesteia. Și într-adevăr,încă în „Metafizica” lui Aristotel, apărută sub îngrijirea
lui Andrei Cornea, citim în III B,Cap. 3,pagina109, că „principii sunt părțile din care e
compusă vorbirea ,și nu vorbirea luată ca gen. În același volum,p.121,nota 18
citim:”Stoieton înseamnă în greacă „liniuță”,apoi a însemnat literă, și, prin
analogie,element constitutiv al naturii. Importanța modelului culturii alfabetice în
nașterea viziunii filosofice despre univers pare a fi fost decisivă”.
Dacă am accepta necondiționat, ca pe un postulat, teza lui Albert Flocon (12,p.13)
(expusă în tratatul său „L'univers des livres” ) că din formele de scriere fac parte și
gesturile, atunci primatul scrierii nici nu mai necesită vreo dovadă. Or, ține de ordinul
evidențelor adevărul că în faza iluminării, a trezirii conștiinței, ca și în aceea în care
divinitatea încă nu-și începuse retragerea, în faza „pipăitului", a mâinii ca organ al
inteligenței (apud Bergson (3,p.78), exprimarea de sine, ca și comunicarea incipientă, nu
se puteau realiza prin alte mijloace decât gesticulația și mimica. Nu mai puțin elocventă
în acest sens este și dovada logică adusă în favoarea acestei concluzii de către S.P. Kapița
în celebrul său interviu acordat revistei „Magazin bibliologic"(1). Alfabetul, spune
savantul, este ultima formă de scriere inventată de omenire și se bazează pe sunetele
vorbirii. Prin urmare, vorbirea a apărut după inventarea formelor de scriere anterioare
(geometrică, analitică, sintetică etc.). Căci dacă vorbirea ar fi fost anterioară scrierii,
atunci alfabetul ar fi trebuit să apară înaintea celorlalte forme de scriere, ceea ce ar fi o
absurditate. Și ca să întărească definitiv teza sa, academicianul rus mai adaugă la aceasta
și concluzia antropologilor că în perioada primordială omul nu- și avea încă dezvoltate pe
deplin coardele vocale, producând doar câteva sunete specifice. Iar Derrida va consacra
problemei primatului scrierii un eseu răsunător,un întreg tratat – Gramatologia (9).
Așa se face că în timp ce complexitatea creierului uman este un dat (un dar divin,
cum zice Kapița, bazându -se pe descoperirile colegilor săi că de-a lungul istoriei
complexitatea creierului uman n-a evoluat, e ca un dat sacru,schimbător e doar volumul
lui), posibilitățile, mijloacele de exprimare, de exteriorizare a conștiinței țin de domeniul
devenirii. Se întâmplă aici un lucru similar cu felul de a fi al ființării umane, al
Daseinului lui Martin Heidegger, descris indescriptibil în inimaginabila pentru muritorii
de rând „epopee" filosofică, metafizică „Sein und Zeit"(15). Daseinul își începe calea
ființială prin a se „arunca" în viitorul său final, conștientizându -și, dacă nu chiar trăindu –
și moartea, iar de acolo se întoarce înapoi de unde a fost „aruncat". Daseinul este
survenire permanentă din propriul său viitor, premergerea, starea continuă de „a-fi-
înaintea -lui-însuși", care îi marchează destinul, îi determină calea și modul de parcurgere
a ei. Destinul uman nu e decât drumul labirintic spre sine, spre propriul „centru ascuns"
(Borges).
Complexitatea creierului, în aspectele ce fac obiectul acestor reflecții, este parcă
„aruncată" în viitor. Noi ne-am creat iluzia unei îndepărtări, a unei avansări în raport cu
primordialitatea, dar, de fapt, prin ceea ce descoperim nu facem decât să ne apropiem de
esențele, de potențialitățile pe care divinitatea, Creatorul Ie-a ascuns în noi și în natură

Alexe Rău

~ 89 ~
încă la origini, la Facere. Omul caută, de milenii, mijloace (tehnologii, căci vorbirea și
scrierea, chiar limbajul sunt și niște tehnologii) și suporturi de exteriorizare care să fie pe
potriva complexității creierului său. Și cum creierul, așa cum a arătat Ștefan Lupașcu, e
un câmp de materie neuropsihică străbătut de circuite electrochimice, de influxuri
nervoase echivalente cu declicurile specifice computerului, este clar că cel mai bun
suport de exteriorizare (fixare) a informației din creier va deveni acela care va fi cel mai
aproape de factura materiei neuropsihice. Și pentru că asemănarea funcțională dintre
creier și computer este evidentă, putem conchide că siliciul, elementul care se află la baza
construcției computerului, se pare că ne-a apropiat mult de acest ideal.
Și iese din ascundere (vorba lui Heidegger) în această ordine de idei un lucru cu
totul și cu totul revelatoriu: evoluția în timp a formelor și chiar a suporturilor scrierii, a
felului lor de a fi ne dau indicații asupra firii Daseinului de-a lungul ontologiei sale.
Urmele ființelor sunt o informație codificată despre ființări. Cum cercetăm celelalte
vietăți după urmele pe care acestea le lasă în natură, așa și scrierea poate fi considerată ca
urma pe care o lasă pe parcursul căii sale spirituale Daseinul, urma care ne vorbește mai
ales despre invizibilul ființării umane și despre dimensiunea transcendentală a acesteia
(tot așa cum cardiograma ne arată/spune aproape totul despre inimă fără să o vedem pe
aceasta din urmă). Scrierea poate fi considerată astfel și ea ca un fel de radiogramă a
părții mai puțin sau nevăzute a ființării,a spiritului. Scrierea este o daseinogramă, iar
cartea și biblioteca sunt, în acest sens, un daseinoscop, un ființograf.
„Citind", decodificând daseinograma aceasta, vom releva că ea e alcătuită din mai
multe segmente, diferite atât ca întindere, cât și din punctul de vedere al configurației
urmelor desenate de ființa umană. Fiecare din aceste segmente corespunde unor mari
perioade preistorice și istorice. Primul segment e de factură geometrică, urmând apoi
„înregistrările" obiectuale, simbolurile naturale, pictogramele, hieroglifele și alte
reprezentări sintetice, semnele alfabetice și, în sfârșit, semnele HTML. Toate ne dau
informații transcendentale și ancestrale despre starea și felul de a fi al Daseinului
(omului) în perioadele de timp respective. Și pentru că vine vorba de perioade
cronologice, vom menționa de asemenea că daseinograma noastră are ceva comun cu
ceea ce de la Kant încoace filosofii numesc schematizare.
Revenind la primul segment, cel geometric, vom remarca faptul că el nici nu a fost
luat în considerare până acum de istoricii scrisului și ai cărții, nici chiar de Albert Flocon
și Nguen Hin. Se considera că semnele acestea nu au nimic în comun nici cu scrierea,
nici cu bibliologia. Cercetătoarea americană Marija Gimbutas a fost unul din primii
savanți care a pus un semn de egalitate între semnele geometrice și celelalte forme de
scriere. Alți cercetători și cunoscători ai paleoliticului au venit să demonstreze și ei că
însemnele geometrice lăsate de omul primordial pe pietre, oase și pe alte materiale
conservă și comunică informație la fel ca celelalte feluri de scriere. Să nu-l uităm aici pe
Nicolae Densușianu, autorul celebrului tratat „Dacia preistorică"(26), cel care a zăbovit
mult asupra semnelor geometrice, ajungând la concluzia că ele au apărut mai întâi în
spațiul carpato-danubiano-pontic (lucru confirmat mai târziu de Gimbutas). La noi,
cercetătorul Andrei Vartic a realizat niște studii fundamentale asupra acestui fenomen
(„Întrebarea cu privire la paleoinformatică", „O istorie geometrică a lui homo
sapiens "„Istoria a început la Mitoc" ș.a.), el devenind fondatorul unei discipline
bibliologice noi, paleoinformatică, și introducând în uz un concept științific nou, acela de
homo geometricus . Este clar că acceptarea semnelor geometrice ca formă de scriere

Scrierea ca daseinogramă

~ 90 ~ extinde cu mult în timp și în arealul științific și filosofic bibliologia, dându -i, practic, un
nou statut, unul egal în drepturi și în preocupări cu disciplinele „aristocrate".
Dar ce ne spune acest segment al daseinogramei despre felul de a fi al omului? Mi
se pare evident faptul că toate porțiunile acestei ființograme înregistrează, fiecare în
parte, câte o etapă în devenirea conștiinței și a gândirii omului (de la aflarea în intuiția
divină și apoi în cea pură la senzorialitate, de la gândirea obiectuală și prin imagini la cea
abstractă și apoi la cea software- izată, textualizată). Porțiunea semnelor geometrice
reprezintă cu siguranță perioada în care omul se mai afla, așa cum am remarcat anterior
(în care îl decodificam pe Bergson), în faza de trezire, adică era situat în intuiția divină și
nu avea necesitatea de a „măsura” cu rațiunea, cu instrumentele gândirii lumea ambiantă
și universul. O revenire, în acest context, la tratatul „L'univers psihique ” al lui Șîșcu ni se
pare a fi una revelatoare. Precum știm, filosoful acesta a conchis,atunci când scria despre
sistemele aferent și eferent ale reacției omului , că informația despre mediul ambiental se
înregistrează în creierul uman sub formă codificată, prin linii și figuri geometrice. Sunt
tocmai semnele geometrice pe care omul din paleolitic ( homo geometricus ) le exterioriza
pe pietre, pe oase, în lut și în lemn. Așadar, omul parcă avea acces direct la informația din
creier, fără mijlocirea conștiinței și a rațiunii. E foarte probabil că inscripțiile pe care el le
făcea erau nu altceva decât un produs al mâinii (ca organ de inteligență în acea perioadă),
care ii prima sub clicul (comanda) codului sacru de care am vorbit în Aleph (2)(1,p.44-
46). Și atunci, paranormalele parcă șiruri matematice descoperite în inscripțiile
geometrice decodificate de A. Vartic se poate întâmpla să fie și ele o informație despre
univers venind de la Creator. Și dacă ar fi așa, atunci siderata descoperire anunțată de
Andrei Perjovschi în revista Atelier și comentată în Le monde (descoperirea unui nou
limbaj pe care el îl numește zeuxilogie și care înseamnă înregistrarea impulsurilor venite
de la divinitate (am consemnat acest eveniment în cartea mea „Jurnal parizian ”) ar fi o
apropiere nesperată de divinitate.
Nu putem să nu-l invocăm aici, cel puțin ca martor doveditor, și pe marele Platon.
Este bine cunoscut faptul că el era fascinat de geometrie (chiar dădea lecții particulare și
publice în acest domeniu) și, uluit de certitudinile la care se poate ajunge prin
demonstrațiile asupra diferitor aspecte ale triunghiului, a ajuns să creadă că figurile
geometrice, conceptele matematice reprezintă direct arhetipurile lucrurilor. „Har divin
fără mijlocirea minții” – aceasta a fost concluzia sa. Iar Kant, atunci când comenta aceste
lucruri în „Critica rațiunii pure ”, dovedea că e vorba, într-adevăr, nu de inteligență, ci de
intuiția pură. Bergson va reconfirma plenar aceste teze.
Și încă o constatare intermediară. Este clar, din analizele paleoantropologilor
străini (Henri Deporte, Marcel Otte) și din acelea ale lui Andrei Vartic că în paleolitic, în
epoca lui homo geometricus, numerele, șirurile matematice constituiau un mijloc de
codificare, conservare și comunicare a informației. Drept care nu pot să nu fac o legătură
între numerele primordiale și numerizarea (digitizarea) informației în zilele noastre. Nu
este oare și aceasta o dovadă a felului heideggerian de a fi al omului, care înaintează din
viitor spre esențele ascunse ale originii? Să fie vorba oare, actualmente, de încheierea
unei mari epoci, a unui cosmic ciclu în evoluția Daseinului?
Tot în porțiunea geometrică încep să se arate și primele semne (urme) ale
dedublării. E greu de spus definitiv care sunt sursele, motivele și mecanismele
dedublărilor umane. Claude Levi-Strauss a încercat să ne dea, în tratatele „Dedublarea
reprezentării în artele Asiei și Americii ” și „Antropologie structurală” (ca și Marcel
Granet în disertația „L'evolution de l'humanite") o configurație de principiu a
algoritmului de evoluție și manifestare (extazare) a acestui fenomen, care se suprapun, în

Alexe Rău

~ 91 ~
mare, cu motivația formulată de Johan Huizinga în „Homo ludens ”, prin sintagma
„nevoia congenitală de climax antitetic ”. Etnologia, zice el, a arătat că în perioadele
culturilor arhaice viața socială se baza pe o alcătuire antitetică și antagonistă a
comunității înseși și că întreaga lume de idei a unei asemenea comunități se rânduia în
conformitate cu antagonismul conținut în acea structură dualistă. Pretutindeni se găsesc
urme ale acestui dualism primitiv, care împarte tribul în două jumătăți opuse și exogame.
Împărțirea după jumătăți totemice și gruparea după sexe trece într-un dualism de expresie
cosmică.
Dualismul, dedublarea aceasta sunt confirmate/demonstrate de o manieră
magistrală și de către scrierea geometrică, de către primul segment al daseinogramei
noastre. Unghiuri opuse unul altuia, numere de semne pare și impare (care ar putea
reprezenta, printre altele, masculinul și femininul, cerul și pământul, viața și moartea,
ziua și noaptea, lumea asta și lumea cealaltă, lumea și antilumea etc. l-ar fi putut conduce
pe omul primordial la ideea crucii paleolitice), imagini inversate, parcă privite în apă, în
oglindă.
Efectele oglindirii sunt o prezență permanentă în toate segmentele daseinogramei,
în toate formele de scriere și de utilizare a acestora, oferindu-ne informații inedite despre
cum era omul, mai cu seamă invizibilul uman, în diferite epoci de ființare. E un motiv de
a dubla window-ul patru, consacrând acestui fenomen, în mod expres, „ferestruica" ce va
urma.
Dar nu pot să nu adaug la toate acestea, sau poate trebuia chiar să le anticipez,
invocând efectul umbrei, impactul ei asupra psihicului uman și a mentalității colective.
Umbra omului, stând în picioare cu mâinile întinse în lături și cu spatele spre soare, este o
cruce. Umbra, umbrele sunt și ca un alter ego, și ca o antilume, și ca semnificantul unui
alt tărâm și ca arătare a spiritului. E ca un reflex al invizibilului și al ne-auzibilului.
Apropo, "funcționalitatea" umbrelor are și rost de reamintire, de scoatere la vedere a
uitatului, a îndepărtatului, a dispărutului. În mitologia și în folclorul românești, și nu
numai, motivul umbrei ca dedublare ființială este unul frecvent.
Gândurile despre dedublare(despre efectul umbrei, nu pot fi încheiate înainte de a
face din nou o paralelă cu ordinatoarele, cu computerul. Cine are poștă electronică, n-a
putut să nu observe că, atunci când inițiezi procedura de redactare și de expediere a unui
mesaj, e suficient să accesezi o singură literă din e-mail-ul adresatului, că apare, umbrită
(deci ca din umbră) întregul nume al acestuia. Borges recurgea și el, atunci când își
începea o conferință, sau când avea de a- și reaminti expresiile și cuvintele unei limbi
străine, la profilul „gravat” 'în memorie al unor litere, care aduceau după sine întregul
lanț de informații, imagini, idei de care avea nevoie pentru moment. Dar oare nu am
sesizat și noi cum un singur detaliu actualizat în conștiință aduce după sine, reconstituite
filmic, tablouri întregi din anii rămași în urmă?. Și nu constituie oare aceste similitudini
între dasein și computer încă o dovadă a înaintării noastre în stil platoniano-heideggerian,
din viitor spre esențele ascunse în noi și în natură la începuturi? Umbra e partea ascunsă a
ființei noastre, a universului. Dar poate că din ea vine către noi și Dumnezeu, care, în
acest fel, e ca un revers al oglinzii…
Să revenim însă la scriere, la această ființogramă, daseinogramă care este, așa cum
am început să deslușim în windows-ul precedent, o sursă a conștiinței (în sensul a
percepției kantiene) și o cale de cunoaștere a ființării omului. O reflectare a căii parcursă
de conștiința umană în evoluția sa. Segmentul geometric al daseinogramei reprezintă
perioada în care omul se afla cuprins în intuiția divină. Faza imediat următoare în trezirea

Scrierea ca daseinogramă

~ 92 ~ conștiinței a însemnat îndepărtarea (retragerea) treptată a divinului, a sacrului, lăsând loc
intuiției pure, care a fost un fel de etapă intermediară între intuiția divină și raționalitate.
O etapă de tranziție de la inconștient la conștient, de la irațional la rațional. Intuiției pure
îi corespunde segmentul sintetic al daseinogramei, în special pictografia. De fapt, acest
fel de intuiție se face sesizat încă din segmentul geometric, mai ales spre sfârșitul
acestuia. Și e firesc să fie așa, pentru că intuiția pură a ieșit din intuiția divină (Bergson,
în lucrarea „Intuiția filosofică” , pare să confunde chiar aceste două stări ale ființării).
Kant a descris, în „Critica rațiunii pure", în mod exhaustiv, determinantele intuiției pure,
ca și geometrul-filosoful Platon, într-adevăr, granița dintre aceste două feluri de intuiție
este greu de trasat. Probabil, este vorba, în acest caz, mai mult de o întrepătrundere decât
de o delimitare. Totuși, trezirea treptată a conștientului, trecerea de la alogic la logic în
mesajele scrise este evidentă. Dacă la început pictogramele se amplasau în corespundere
cu un fel de „compoziție” , treptat desenele acestea au început a fi aranjate în așa fel ca
succesiunea lor să aibă un sens logic, să exprime un gând, un enunț. Astfel a apărut
segmentul logogramelor, apoi acel al ideogramelor.
Se observă în această evoluție a formelor de scriere de până la alfabet o
esențializare treptată, una ca aceea din creația lui Brâncuși. Pictogramele sunt
spectralizate consecutiv până ajung să fie niște semne. În același timp, are loc o depășire
a uniformității globale din epoca lui homo geometricus și o diferențiere tot mai
accentuată a specificului scrierii sintetice, analitice și apoi fonetice, a specificului etnic
mai ales, diferențiere care, odată cu apariția alfabetului, trece într-o polarizare
antinomică. Alfabetul generează polarizarea daseinogramei, iar cele două continuări
(ramificări) ale ei reflectă și influențează împărțirea lumii în două părți deosebite, ba
chiar opuse. Tot așa cum sunt împărțite în două emisferele, semința, hipotalamusul și alte
ființe, lumea terestră se împarte în două emisfere culturale, în două tipuri de civilizație și
amândouă aceste tipuri nu doar se reflectă în daseinogramă, ci și invers – formele de
scriere se răsfrâng asupra mentalității, asupra stilului ființial al fiecărei emisfere. Aceste
două componente ale lumii se opun una alteia, dar se și întrepătrund precum yin-ul și
yang-ul. E ca și cum daseinul ar avea un avers și un revers, ca și cum ar exista, în
interiorul lui, două subdaseinuri în opoziție unul față de celălalt.
În fundamentalul său eseu „DAO. Calea ca o curgere de apă" (apărut în 1996)
filosoful și teologul Alan Watts surprinde diferențele dintre Orient și Occident generate
de scriere, de formele de scris tradiționale într-o emisferă și în cealaltă. Orientul, precum
se știe, nu a trecut la alfabet. El a rămas credincios scrierii ideografice, ieroglifice. Aceste
forme de scriere sunt aproape de natură, or fiece semn este, de fapt, o stilizare a unui
obiect sau a unui concept. Elementele acestor forme de scriere au fost, la origini, desene,
semne convenționale, care apoi, trecute pe hârtie, pe mătase au devenit „figuri". Scrierea
orientală se contopește cu universul natural, care „presupune o infinitate de variabile
interacționând simultan, astfel încât ar fi necesar un număr incalculabil de eoni pentru a
traduce măcar un moment din operațiile I în limbajul linear alfabetic" (Watts, p. 32).
Scrierea aceasta presupune, atât la scris cât și la citit, interpretare, alegerea variantelor, iar
aceasta din urmă tocmai și înseamnă gândire vie. „Creierul însuși, ca organ al
inteligenței, sfidează orice descriere lingvistică, chiar una făcută de cei mai mari
neurologi" (Watts, p. 34). Prin urmare, avem în scrierea orientală o dublă apropiere de
natură: una prin apropierea vizuală de imaginea obiectelor redate și alta prin adaptarea la
felul de a fi al hipotalamusului. A scrie cu ideograme înseamnă de fapt a desena, ori a te
juca de-a desenatul, de unde și ușurința cu care copiii însușesc scrisul. La Universitatea
din Pennsylvania a fost efectuat un experiment cu un grup de copii din clasa a doua care

Alexe Rău

~ 93 ~
erau restanțieri la scrierea și citirea alfabetică și s-a constatat că acei copii au putut cu
ușurință să învețe a citi în chineză și chiar să construiască propoziții simple în numai
patru săptămâni (știre publicată în „Science" din 26 martie 1971).
Această parte a daseinogramei reprezintă vizibilul. Orientul e, în fond, o civilizație
a ochiului.
Occidentul, fiind marcat de scrierea alfabetică, care e un semnificant al sunetelor,
e o civilizație a urechii. S-a constatat științific că urechea nu poate detecta în același timp
atâtea variabile ca ochiul, pentru că sunetul este o vibrație mai lentă decât lumina. De
aici, liniaritatea limbajului occidental, care e o îndepărtare, dacă nu chiar un fel de
abatere de la natura omului.
Pentru a citi/interpreta în scrierea ideografică trebuie să dai frâu liber imaginației.
Iar imaginația este adevăratul resort al vieții spirituale, așa cum a remarcat Imanuil Kant
în „Critica facultății de judecare". Există, spune el, două feluri de judecată. Primul este
judecata determinativă, înțeleasă ca subsumare a conceptelor particulare sub unul
general, universal. Aici judecata e constrânsă de realitatea obiectivă, ea nu poate ieși din
armătura conceptelor intelectului. Există însă și judecata de apreciere, judecata reflexivă,
care scapă de teroarea intelectului, ocolindu-i conceptele și legile logice. Finalitatea, zice
filosoful, e principiul judecății reflexive: aceasta înseamnă că fără a putea măcar pătrunde
secretele lui Dumnezeu, suntem convocați la o aventură a rațiunii, care e anabasys-ul
judecății reflexive. Primul fel de judecată e numai structurare, al doilea e construcție
arhitectonică. în primul caz mișcarea se produce de sus în jos, adică de la categorie, prin
„curățirea ei de coajă", cum mai numește Kant analiza, spre specii și spre indivizi. În cel
de-al doilea caz, în constituirea unui sistem arhitectonic al naturii, mișcarea are loc de jos
în sus, adică de la legi particulare deja stabilite datorită aplicării conceptelor, spre legi din
ce în ce mai generale, în direcția unui principiu al unității diversului care nu ne este
cunoscut. Cu alte cuvinte, prima operează sub un orizont conceptual dat, cealaltă se află
mereu în căutarea orizontului. Ideii de judecată care nu- și schematizează conceptele decât
în conformitate cu consemnele dictatoriale, dinainte date ale intelectului, i se opune cea a
unei judecăți „fără pre- judecată" (fără ceva aprioric) care, în avântul său liber spre o
universalitate repusă mereu în discuție, reprezintă adevăratul resort al unei vieți
spirituale. Iată aici se manifestă magistral Imaginația, zeița libertății în împărăția
spiritului. Goethe a fost atât de entuziasmat de această descoperire a lui Kant, atât de
impresionat de această a treia „Critică" (în care își găsea justificarea propriilor strădanii),
încât le spunea prietenilor că „Bătrânul de la Kỏonigsberg" i-ar fi redat tinerețea…
Cu alte cuvinte, scrierea ideografică a orientalilor este reflectarea dar și sursa unei
spiritualități precumpănitoare.Alfabetul, prin liniaritatea sa, reprezintă judecata îndreptată
în jos, el limitează câmpul de acțiune al imaginației, ne încorsetează în armătura
conceptelor, presupune o reacție mai mult la materie decât la spirit.
Așa se face că cele două ramificări ale daseinogramei noastre condiționează și
reflectă două emisfere, doi poli diferiți: spiritualismul oriental și materialismul
occidental. Diferența dintre ele e ca dintre ochi și ureche. Ochiul, prin contactul său direct
cu natura, mai înseamnă și realism spiritual. Urechea este născătoare de iluzii, iar iluzia
prezintă pentru ființare un pericol fatidic (să ne amintim de „războiul" declarat de hinduși
mayei (iluziei), dar și de pericolul iluziei exprimat genial de Ion Creangă prin groapa cu
foc în care se va prăpădi lupul din „Capra cu trei iezi".
Scrierea ideografică e o lucrare a sufletului, a spiritului, e o creație a lor. Alfabetul
e o tehnică (așa cum spune Platon în „Phaidros"), o tehnologie care trebuie învățată pe de

Scrierea ca daseinogramă

~ 94 ~ rost și aplicată mecanic. Dar el este în același timp mai democratic în sensul că poate fi
însușit mai repede și de mai mulți oameni. Și iată aici și-a spus cuvântul, pentru prima
dată, pericolul iluziei ascunsă în alfabet ca focul în groapa caprei cu trei iezi. Până la
inventarea alfabetului dialectica dintre mase și elite părea imperturbabilă, căci pentru a
deveni cărturar trebuia să ai har și să depui o muncă de sacrificiu. În Egipt, de pildă,
instruirea unui cărturar -bibliotecar începea de la vârsta de cinci anișori. Și dintr-o dată –
alfabetul. Iluzia maselor că ele pot fi la fel de docte ca și învățații. Desigur, prin asta nu
se diminuează importanța acestei geniale invenții care este alfabetul. Acesta poate fi
considerat, într-un fel anume, unul din părinții, dacă nu chiar născătorul democrației. Dar
scoatem pe tapet și aceste aspecte negative pentru a ne feri de pericole. O societate
armonioasă e posibilă numai dacă între elite și mase există un echilibru armonios.
Încălcarea acestui echilibru, cu atât mai mult scoaterea din joc a elitelor nu pot conduce
la altceva decât la dezastru. În „Întrebarea cu privire la tehnică", Heidegger ne previne
limpede asupra acestui pericol apocaliptic.
Și mă întreb: dacă o emisferă reprezintă civilizația ochiului, iar cealaltă –
civilizația urechii, nu ar însemna oare că avem de a face cu două părți neîmplinite,
unilaterale? Oare nu cumva, pentru a deveni oameni întregi pe acest pământ, trebuie să
găsim un echilibru între acești doi poli, o cale de întrepătrundere a lor, încât ochiul și
urechea să se regăsească într-un întreg? Interesul, sau valurile de interes față de
spiritualitatea orientală manifestate de occidentali sunt, poate, consecințe ale unei
necesități subiacente care se developează, iese în evidență în mod periodic, ciclic. Dar de
aceeași necesitate s-ar putea să țină și pătrunderea în viața orientalilor a unor elemente de
progres occidental. Nu sunt sigur, însă că această polaritate ar putea fi depășită vreodată
definitiv, căci ea nu e decât o roticică în mecanismul infinitei și iminentei oglindiri
universale. Fiecare din cele două tipuri de scriere este ca și cum imaginea în oglindă a
celeilalte, negativul, și în același timp imaginea developată a celeilalte.
Și fiindcă ne-am referit iarăși la efectul oglindirii, ce-ar fi să revenim la metafizica
oglinzii schițată de Mircea Vulcănescu? Ghidându -ne la concluziile lui Vulcănescu, am
putea determina forma universului după felul cum omul (daseinul) amplasează semnele
scrierii pe suport material. Să luăm de exemplu semnul M. Cercetătorul Gheorghe
Lazarovici(18) face dovada următoare: Casiopea, constelație circumolară, formată din 5
stele(marcate de la alfa la epsilon),ce apar in forma de M,iar prin rotație și evoluția
timpului ,în 24 ore sau în 6 luni,ajunge la forma W(w – semn feminin, poate mai târziu
woumen și m – semn bărbătesc, poate mai târziu man).Datorită rotației pământului îm
jurul axei sale ,el parcurge noaptea de la W la M-seara,la ora 21 simbolurile sun lunare
sau feminine,iar la M ajunge dimineața(simbolurile zilei,sau solare,sunt
masculine).Aceste semne – M și W – au fost simboluri sacre ,ele au apărut încă din zorile
civilizației pe cărți de lut sau din alte materiale,pe obiecte de cult etc. Mai mult, după
datarea documentelor străvechi pe care sunt imprimate aceste semne,putem stabili,după
poziția în care au fost copiate după natură,anul,luna și ziua scrierii documentului.
Fixate de conștiința umană: și apoi reproduse, exteriorizate pe suport materiali
după felul cum a reflectat conștiința aceste poziționări, sau, mai exact, după succesiunea
pozițiilor, se poate conchide că ființa umană s-a aflat și se află ca și cum între niște
oglinzi concave, sau în interiorul unei oglinzi sferice. Așadar, forma cvasisferică a
universului dedusă de Einstein prin calcul matematic, putea fi demonstrată și pe baza
analizei evoluției scrierii. Și nu numai forma universului, ci și esența ființării. În punctul
B al „Prodromului” său Mircea Vulcănescu notează despre efecte oglinzilor concave și
convexe că ele produc astfel de efecte ca „focul lui Arhimede", „globul din grădină",

Alexe Rău

~ 95 ~
„existența iluzorie – reflexia". Adică, adăugăm noi, între ele își fac jocul atât viziunile
ideografiei, cât și iluziile alfabetului.
Scrierea, așadar, e o daseinogramă prin excelență, ea este cu adevărat sursa
conștiinței și o cale de cunoaștere a invizibilului ființării umane , chiar mai mult de atât –
ea este o universogramă (sau o cosmogramă, cum zice Leo Botnaru), căci reflectă
dinamica creșterii și descreșterii lumii.

Bibliografie

1. Adevărata mare schimbare a societății a bia urmează să se producă:interviu cu
acad.S.Kapița//Magazin bibliologic,2003, N.4
2. Aristotel. Metafizica. Tra ducere și studiu introducti v de Andrei Cornea.-Buc.-
1987.-502p.
3. Bergson, Henri. Introducere în metafizică. – Iași:IE. -1998.- 223p.
4. de Muralt, Andre. L’enjeu de la philosophie medievale. – Amazon. France.-1993.-
457p.
5. Deblos,Victor.La philosophie pratique de Kant.-F.Alcan.-1905.-763p.
6. Dechamps,L.La philosophie de l’ecriture. -Paris.-1892.- 548p.
7. Deleyre,Alexandr.Analize de la philosophie du chancel ier Francois Bacon.-
Amsterdam.-1755.- 320 p.
8. Densuseanu,Nicolae.Dacia preistorică. -Buc:IAG „Carol”. -1913.- 1152 p.
9. Derrida, Jacques. De la gramma tologie.-Paris:Edition Minut.-1967.- 432 p.
10. Derrida, Jacques. Diseminarea.- Buc., Univers Enciclopedic.-1997.- 399 p.
11. Doctrina lui Confucius sau cele patru cărți ale Chinei. – Iași:Timpul. -2001.- 487 p.
12. Flocon,Albert.Universul cărților:studiu istoric de la origini până la sf.sec.al
XVIII-lea.- Buc.:EȘE. -1976.- 496 p.
13. Gimbutas, M. The languaje of the G oddes.-New York.-1989.- 287 p.
14. Hegel’s Phenomenology of Spirit:Selection. -Washington.-1994.-176 p.
15. Heidegger, Martin. Ființă și timp. -Buc.:Humanitas.-2003.- 678 p.
16. Herder, J.G.Idẻes sur la philosophie de l’humanitẻ. -Paris.-1834.- 658 p.
17. Laromiguiere, Pierre. Le de philosophie.-Paris.-1820.- 310 p.
18. Lazarovici, Gheorge. Casiopeea – de la simbolurile ne olitice la mitologia
astronomică//www.iatp.md/dava/dava4
19. Litre, Emile. Auguste Comte et la philozofie positive.-Paris.-1863.- 471p.
20. Merleau-Ponty.Sens et non-se ns.-Paris.-1948.- 379 p.
21. Lefouaconet,Leopold.Jaques Derrida entre la question de l’ecriture et l’appel de la
voix.- Paris:l’Zarmattan. -2006.-416 p..
22. Misslin, R.Numerologie- philsophie de l’unite. -Paris.-1959.-516 p.
23. Marius D.Dincolo de tainele filosofie i și ale filosofilor. -Iași.-2002.-399 p.
24. Otte, Marcel.La protoistoire.-Paris.-2001.-400 p.
25. Platon. Opere:vol 4.- Buc.:Ed.șt.și Encicl. -1983.-648 p.
26. Precis de l’histoire de la philosophie. -Paris.-1834.-424 p.
27. Rău A. Scrierea ca sursă și expresie a conșt iinței și cale de cunoaștere a ființării
umane (Daseinului)//Magazin bibiologic,2006,N.1
28. Rău, Alexe. Aleph îm fața oglinzii (2)//Magazin bibliologic,2003.N.4
29. Rău, Alexe. Aleph îm fața oglinzii (3)//Magazin bibliologic. -2004.N.1-2
30. Rău, Alexe. Aleph în fața oglinzii(5)//Magayin bibliologic,2005,N.3 -4
31. Rău, Alexe. Aleph în fața oglinzii(4)//Magayin bibliologic . -2005.N.1-2
32. Vartic,Andrei. Întrebarea cu privire la paleoinformatică. -Ch.:BNRM.-2006.-216p.
33. Wats,Alan.DAO,Calea ca o curgere de apă. -Buc.:Humanitas.-1996.-175 p.

~ 96 ~ Viorel Enea

CONSIDERAȚIUNI PRIVIND UNITATEA ȘI DIVERSITATEA PROGRAMELOR
PARTIDELOR POLITICE DIN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Recenzent: Victor Moraru, doctor habilitat în științe politice

In this article a brief analysis of consi derations regarding the unity and the diversity of
political parties’ programs from contemporary socie ties is undertaken, namely parties from
western part, and eastern european as well.

Diversitatea partidelor poli tice este o realitate a societății contemporane, care
reflectă caracterul ei pluralist, existența unor grupuri cu interese și convingeri, orientări
ideologice, doctrinare deosebite, inclusiv în sânul acelorași clase, și pături sociale.
Varietatea fenomenol ogică a partidelor politice nu îngăduie o schematizare
abstractă a lor. Sunt partide care pun în evidență interesele economice, altele – ideile
politice, religioase etc. În realitate însă ideea de a obține puterea politică în stat pe cale
electorală este o idee și un obiectiv comun al tuturor partidelor; determinate de interese
economice, iar forța economică nu se poate impune fără idei, idealuri, concepții doctrinare, politice și filosofice. Or alături de luptele economice se răsfrâng în partidele
politice și alți factori – ideile religioase sau culturale – încât partidele politice se pot
diferenția și după acești factori din urmă. Așa, de pildă, întâlnim partide catolice în Italia,
Franța, Germania și alte țări din Europa și America Latină.
Toate curentele politice, însă, reflectă ideologia bazei economice a societății într -o
etapă istorică definitivat. Interesele materiale sau morale care se înfățișează uneori ca
interese ale unor clase sociale nu sunt în realitate decât totalitatea intereselor individuale ,
ale tuturor membrilor care fac parte din nucleul partidului respectiv și în subsidiar al unei
clase anume.
Diversitatea partidelor politice reflectă, totodată, existența unor grupări cu interese
diferite și chiar divergente în cadrul burgheziei și anume: burghezia industrială,
financiară, comercială, din sfera transporturilor, din agricultură sau marea burghezie, burghezia mică și mijlocie.
Pe de altă parte, structura partidelor burgheze este eterogenă, întrucât în afară de o
anumită grupare majoritară a burgheziei din fiecare partid politic fac parte / sunt înrolate
și unele grupări, categorii, aparținând altor clauze sociale. De pildă, în t oate partidele
burgheze întâlnim detașamente reprezentative ale intelectualității, numeroși muncitori,
funcționari. Această diversitate este de natură să vitalizeze partidul respectiv. Aceste
partide acționează întotdeauna conștiente de necesitatea asigurării în diversitate. Mulți dintre intelectuali, funcționari, muncitori, care se înrolează în partidele burgheze
tradiționale „istorice” sunt determinate în acest sens de anumite împrejurări și, în primul
rând, de nevoia asigurării existenței zilnice, pe car e o pot ocroti mai bine sub steagul
partidului politic respectiv. Aceasta infirmă caracterul strict de clasă al partidelor – teza
vehiculată de ideologia marxistă.
Desigur, cei mai mulți membri de bază ai oricărui partid politic sunt oameni cu
vocație politică, care urmăresc promovarea unor interese generale, naționale.
În cazul partidelor politice se produc însă și deplasări și regrupări politice
determinate de interese politice conjuncturale sau de perspectivă sau de interese

Viorel Enea

~ 97 ~
economice, în condițiile accentuării confruntărilor politice și a mutațiilor care se produc
în raportul de forțe pe plan național, așa cum se întâmplă azi în viața politică a unor țări.
Asistăm în anii din urmă la diversificarea partidelor politice la extinderea
pluralismului politic, a pluripartitismului. De asemenea, are loc o accentuare a tendințelor
democratice, a programelor și activităților desfășurate de partidele politice din țările
occidentale, o mai mare flexibilitate a strategiei și tacticii acestora. Este remarcabilă, de
asemenea, orientarea, tendințele noi în alcătuirea alianțelor politice dintre partide, atât în
perioada campaniei electorale, cât și după aceasta, atunci când se află la putere sau în
opoziție, uneori depășindu -se formulele cunoscute: centru, centru-dreapta, centru –
stânga, dreapta sau stânga.
Analiza vieții politice din societatea contemporană pune în relief cu pregnanță
viabilitatea politicului, a forțelor politice, și, în acest sens, rolul important al partidelor
politice ca factori al promovării progresului social, al democrației cu întregul ei interes de
valori.
În acest sens apar cu totul nefondate teoriile tehnocrate, care negând valoarea,
rolul politicului în general, în condițiile revoluției științifice și tehnice, neagă implicit și
rolul partidelor politice, a oamenilor politici de profesie, cerând înlocuirea acestora prin
tehnocrați. Deși nu se poate contesta importanța tehnocrației, a tehnocraților, într -o lume
dominată de cibernetizare, automatizare și chimizare a proceselor de producție, totuși n u
se poate nega în mod absolut nici rolul partidelor politice și al oamenilor politici cu
experiență în conducerea destinelor națiunii, deoarece s -ar ajunge la tehnicizarea
politicului, practic la anihilarea virtuților omului politic.
Trăsături comune și particularități ale programelor partidelor politice din țările
occidentale.
Programul unui partid cuprinde, de regulă, ansamblul obiectivelor politice, social –
economice și spirituale, aplicabile într -o perspectivă apropiată, precum și cele de
perspectivă mai îndepărtată, mijloacele și formele de înfăptuire a acestora, strategia și
tactica, sistemul alianțelor politice și, desigur, scopul fundamental și final urmărit de
partidul respectiv.
Remarcăm, pe lângă multe alte trăsături ale partidelor politice din lumea
contemporană, două care ni se par esențiale, generale, menite să surprindă o anumită
realitate incontestabilă, și anume: 1. pe de o parte, unitatea , existența unor obiective și
scopuri, interese comune, celor mai multe dintre aceste partide; 2. pe de altă parte,
marea lor diversitate, nu numai ca denumire, scop final, tradiții, alianțe politice , ci mai
ales în privința obiectivelor concrete ale acestor progrese, cu aplicabilitate imediată sau
îndepărtată .
În ceea ce privește trăsăturile, preocupările comune care asigură o anumită unitate,
un anumit consens, al partidelor politice menționăm: 1. preocuparea comună pentru
asigurarea continuității guvernării în stat; 2. apărarea ordinei sociale a legalității pe baze constituționale, asigurarea funcționalității nealterate a statului de drept pe baza
respectării legii și a valorilor democrației; 3. apărarea drepturilor și libertăților civice,
a proprietății publice și private considerată a fi „sacră și invincibilă” în toate legile
fundamentale ale statului de drept.
Diversitatea în programele partidelor derivă din următoarele aspecte: 1.
diversitatea obiectelor principale ale acestor partide generate de interesele specifice ale
nucleului lor d e bază; burghezia industrială, bancar -financiară, comercială etc., de
caracterul diametral deosebit al doctrinelor politice, al scopurilor și intereselor acestor

Considerațiuni privind unitatea și dive rsitatea programelor partidelor politice

~ 98 ~ partide; 2. este determinată, de asemenea de opțiunea diferită, precum și prioritatea
acordată rezolvării unor obiective politice și social – economice de către un partid sau
altul și chiar de grupările din cadrul aceluiași partid, care, la rândul lor, pot impune
deziderate și obiective în concordanță cu propriile interese; de asemenea, în program ce
reflectă diferențiat revendicările electoratului, ale cetățenilor care sprijină partidul,
respectiv, revendicări care se particularizează în funcție de situația socioprofesională a
acestei clientele electorale.
Unele dintre obiectivele curente înscrise în programele ale partidelor democratice
pentru obținerea unui sprijin larg din partea electoratului în campania de alegeri, a
maselor de bază ale națiunii sunt: lărgirea democrației; democratizarea accentuată a
funcționalității aparatului de stat, pe plan central și local, controlului mai sistematic al
deciziilor puterii executive și respectarea strictă a separațiunii și independenței celor trei
puteri ale statului; întărirea măsurilor de protecție socială de către stat în favoarea
categoriilor dezavantajo ase, afectate de consecințele crizei economice și valutar –
financiare; limitarea puterii societăților transnaționale; limitarea șomajului și a emigrației,
crearea unor noi locuri de muncă; apărarea independenței și suveranității naționale în
condițiile integrării economice și politice, a accentuării independențelor dintre state etc.
Evoluția orientărilor programatice a multor partide occidentale se explică prin
aceea că atât în viața economică și politică internă, cât și internațională au survenit
mutații se nsibile, uneori radicale, s- a modificat raportul de forțe mai ales după lichidarea
războiului psihologic, prin prăbușirea regimurilor comuniste în Estul Europei și
dezmembrarea Uniunii Sovietice, a lichidării organismelor fostului sistem mondial
socialist, care au fost: C.A.E.R.- ul, Tratatul de la Varșovia etc. Toate acestea au
determinat, firesc, unele reconsiderări radicale ale programelor și orientărilor majore, ale
strategiei și tacticii unor partide cu vechi state de serviciu pe arena vieții politice naționale din cadrul unor state europene avansate sub raportul valorilor democrației,
precum si apariția câtorva sute de partide în fostele țări socialiste.
Ceea ce se remarcă în condițiile actuale în activitatea partidelor politice
democratice occidentale și din Estul Europei este preocuparea pentru dialog, pentru
promovarea unui anumit consens cu alte forțe politice, indiferent dacă se află la putere
sau în opoziție, mai ales atunci când este vorba de probleme vitale, cardinale, care pun în
joc interesele naționale, un anumit realism, luciditate în abordarea problemelor esențiale
ale progresului pe plan intern, național precum și în interpretarea problematicii majore a
vieții politice internaționale.

Bibliografie:

1. Alexandra Roșca (coordonator) . Omul, Societatea, Statul. – Chișinău, 1998.
2. Alexandra Radu, Gheorghe Radu, Porumb Ioana. Partidismul românesc
posttotalitar. – București, 1994.
3. Stan Stoica. Dicționarul partidelor politice din România. – București, 2001.
4. Daniel Seiler. Partidele politice Europene. – Iași, Editura Institutului European,
1999.
5. Dionisie Petcu (și colab.) . Politologie. – București, 1997.
6. Marin Voiculescu. Politologie , Editura „Victor” . – București, 1998.
7. Anton Carpinschi. Curs de Politologe. – Iași, Editura Universitatea „Al.I.Cuza”,
1992.

~ 99 ~ Laurențiu Turbatu

CARACTERISTICI ALE STATULUI DE DREPT DIN SISTEMUL
POLITIC AL DEMOCRAȚIILOR OCCIDENTALE CONTEMPORANE [1]

Recenzen ți: Constantin Gh. Marinescu, doctor habilitat în științe politice
Victor Juc, doctor în filosofie

The state is the supreme organ of the right, and the right/ law is given off by the human
nation. Starting from this point, the doctorand proves the existence of a connection of
interdependence, and also an interdisciplinary on e between the states, but in the same time one of
determination in the process of historical development, as well as in the actual contemporary
development.

Pentru înfăptuirea statului de drept sunt necesare anumite co ndiții sociale și
politice, precum și construirea unor mecanisme juridice adecvate care să garanteze
drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
Totuși, condițiile speciale precum și cursul vieții din perioada modernă unde banul
este cel care are o importanță deosebită, datorită faptului că dă putere și independență,
trebuie să înțelegem și să evităm a merge pe criterii greșite, iar statul trebuie să găsească
soluții concrete care să oglindească în legile adoptate, pentru a asigura tuturor, o v iață în
condiții corespunzătoare etapei de dezvoltare actuală și a meritelor avute. Legea[2] este
singurul mijloc prin care statul poate conduce, dar o lege care să-și tragă seva din
conștiința omului și pentru om, înțeles ca individ și colectivitate.
Prin organele sale statul trebuie să asigure desfășurarea unei vieți civilizate bazate
pe dreptate, egalitate, cinste, adevăr, echitate , toate acestea fiind consfințite de lege. Pe
baza ideilor lui Kant, care consideră că este neapărat necesar ca omului să-i fie garantate
în societate drepturile naturale, în sensul că acesta se poate manifesta în așa fel încât prin
exercitarea drepturilor sale să nu încalce drepturile celorlalți, prin existența unei “legi
universale deliberate” , iar aceasta se poate realiza prin regulile ce emană de la legiuitor.
Pornind de la Teoria lui Kant privind necesitatea construirii unui stat de drept ,
putem afirma că aceasta este posibil – doar în cazul în care statul își desfășoară activitatea
pe temeiul dreptului și în forma dreptului. Binele trebuie să stea la baza oricărei activități
a statului, dar să fie consacrat prin lege ca o expresie a voinței generale. Statul e supremul
organ al dreptului, iar dreptul e o emanație a naturii umane.
Ca urmare a coexistenței între stat și drept, a dezvoltării lor istorice, în condiții de
interdependență, având funcții primordiale în organizarea și guvernarea societății, s-a
format statul de drept ca raport dintre putere și normativitate , prima cu tendință de a
domina și supune, iar cealaltă de a frâna și subordona.
În perioada modernă, datorită faptului că dreptul are un rol esențial în stat, s-a
creat pe baza acestui lucru un stat nou care a fost numit “stat de drept” . Pornind de la
Teoria Contractului Social , trebuie să înțelegem statul ca fiind o sinteză a drepturilor
tuturor, iar aceste drepturi se reafirmă prin lege ca expresie a voinței generale, care
trebuie să desemneze binele, dat fiind faptul că drepturile individuale nu se pierd, ci se
constituie într-un tot unitar, care trebuie să fie binele comun.
Astăzi, datorită răsturnării și înlăturării regimurilor comuniste, totalitare, care au
influențat negativ evoluția societății și viața și conștiința oamenilor, statul de drept
constituie soluția pentru cei care au avut de suferit, în urma tiraniei, pentru a se ridica și

Caracteristici ale statului de drept din sistemul pol itic al democrațiilor occidentale contemporane

~ 100 ~ prin efortul lor și schimbarea modului de a privi statul să ducă la reafirmarea ființei
umane și a valorilor sociale autentice.
Suveranitatea legii și egalitatea cetățenilor în fața ei constituie baza de la care
trebuie să pornească în construcția unui stat de drept și trebuie precizat că este obligatoriu
evitarea drumului spre un stat absolut sau a unui stat de poliție, iar relația dintre stat și
individ trebuie privită prin prisma gândirii juridice moderne.
Statul de drept poate fi înțeles ca un concept politico-juridic ce definește o formă a
regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat și drept,
dintre putere și lege, prin asigurarea domniei legii, drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului în exercitarea puterii[3].
Statul de drept ca realitate istorică și concept, prezintă importanță de neconstatat și
certe avantaje, iar ca valoare contemporană, fiind în același timp perfectibil în raport cu
experiența istorică și tendințele progresului sociale[4].
În viziunea politologilor occidentali, legalitatea și garanțiile legalității sunt cerințe
esențiale ale funcționalității statului de drept. Privită din punct de vedere social, noțiunea
de legalitate decurge din lege, fiind o cerință a acesteia, dar și o stare determinată de
respectarea legii, prin care trebuie să se ocrotească valorile sociale consacrate și prin care
se realizează acea ordine socială atât de necesară evoluției ființei umane.
Deși, legea [5] este cea care impune cetățeanului o anumită conduită în societate,
dar și autorității de stat o desfășurare a activității numai în limitele prevederilor legii. De
aceea, egalitatea se poate contura prin perspectiva legii ca o îndatorire fundamentală a
celor ce fac parte dintr-un stat, guvernanți și guvernați. În stat, legea ocupă poziția
dominantă conferită de faptul că provine de la Parlament care este puterea legislativă,
reprezentativă și care exprimă suveranitatea poporului[6]
În ceea ce privește garanțiile legalității statului de drept, cei mai mulți politologi
menționează: legitimitatea statului; constituirea legilor; respectarea drepturilor
fundamentale cetățenești; inamovibilitatea judecătorilor; conformitatea legilor interne cu
cele internaționale la care a aderat statul și le-a ratificat; tehnica legislativă; publicitatea
actelor normative; controlul legalității; respectarea strictă a competenței organelor de stat.
Legalitatea este conferită statului de voința majorității rezultată din alegeri libere.
Constituția și legile determină expres respectarea componenței organelor de stat,
iar aplicarea legilor se face cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenești
fundamentale[7]. Trebuie să înțelegem că legea provine de la popor, puterea provine de la
lege, controlul legalității însumând și controlul puterii și deci garanția democrației. Unii
politologi definesc cu legitime argumente, statul de drept ca fiind statul domniei legii, iar
alții vorbesc despre dictatura legii[8].
În procesul de apariție a statului de drept, legea a fost definită ca fiind acel act
adoptat de organul de stat în calitate de reprezentantă națională prin care sunt stabilite
reguli de conduită socială generale și impersonale, obligatorii și susceptibile de a fi
sancționate prin forța de constrângere a statului.
În opera lui J.J. Rouseau a fost exprimată pentru prima dată ideea că legea
constituie expresia voinței generale, de aceea în “Declarația drepturilor omului și
cetățeanului” din anul 1789 a fost inclusă și consacrată această idee. Aceasta a fost
consacrată și în Constituția Franței din anul 1791, în care se prevedea că prin
reprezentanții poporului trebuie să se dea naștere voinței generale.
În lumina acestor precizări putem afirma că în ierarhia actelor normative legea
deține poziția cea mai înaltă, având forța juridică superioară față de celelalte acte
normative, care trebuie să fie în conformitate cu legea, aceasta datorită și poziției

Laurențiu Turbatu

~ 101 ~
organului emitent[9]. Respectarea strictă a legii este obligatorie într-un stat de drept,
precum și a celorlalte acte normative emise conform prevederilor și pe baza acestuia.
O legislație echitabilă poate și trebuie să ducă la afirmarea ființei umane, a
personalității acesteia, dar să o și protejeze în raporturile cu puterea. Legile ordinare au
rațiunea să reglementeze relațiile sociale astfel încât activitatea legislativă să vină în
întâmpinarea cerințelor statului de drept[10].
Statul de drept, presupune, în viziunea autorilor occidentali, un control al
constituționalității legilor și anume:
a. controlul constituțional al proiectelor de lege;
b. controlul constituțional al legilor anterioare sancționării sau promulgării lor;
c. controlul constituționalității legilor posterioare intrării lor în vigoare.
În cazul controlului constituțional al proiectelor de lege organul care emite
proiectele de legi este obligat să ceară avizul altui organ de stat. Constituția franceză din
anul 1958 prevede că, Consiliul Constituțional are dreptul, în anumite cazuri, să
controleze dacă anumite acte normative aflate în stare de proiect, înainte de promulgare,
după ce au fost adoptate, sunt conforme cu Constituția.
Acesta se poate pronunța atunci când legile au fost adoptate de către Parlament
după ce Constituția a restrâns competența acestuia, iar aceste legi nu erau în competența
lui, apoi, atunci când anumite propuneri de legi sau amendamente la legi au fost date
guvernului printr-o delegare de putere spre adoptare de către acesta, a unor ordonanțe, iar
Consiliul Constituțional va trebui să hotărască în opt zile.
În statul de drept, controlul constituționalității legilor ordinare trebuie să aibă loc,
anterior sancționării sau promulgării lor de către șeful statului. Sancționarea presupune o
manifestare de voință prin care șeful statului își dă acordul cu privire la legea respectivă,
iar promulgarea este o confirmare că legea a fost adoptată cu respectarea procedurii
prevăzute, care se face prin intermediul unui act oficial.
Constituția S.U.A. prevede că orice lege este adoptată de Camera Reprezentanților
și Senat și trebuie semnată de președintele statului, dar că acesta poate să o remită înapoi
spre reconsiderare. În Italia, președintele republicii are drept de veto suspensiv, putând
cere Camerelor o nouă deliberare, iar dacă cele două Camere aprobă din nou legea, atunci
președintele este obligat să o promulge.
Este important a se controla, anterior intrării în vigoare, dacă legile sunt conform
cu Constituția, pentru a nu se aduce atingeri drepturilor fundamentale și libertăților
cetățenilor și pentru a se respecta funcțiile pe care le au organele statului. Controlul
constituționalității legilor poate avea loc și posterior intrării lor în vigoare. Controlul
înfăptuit de instanțele judecătorești de drept comun au ocazia soluționării proceselor de
competența lor. În S.U.A., tribunalul unui stat trebuie să aplice legea care este în
conformitate cu Constituția statului, respectiv și cu Constituția Federală, iar prin Curtea
Supremă a S.U.A. se verifică dacă tribunalele statului și tribunalul federal au aplicat
Constituția federală [12].
În statul de drept este necesar să aibă forța juridică superioară pentru a opera într-
un cadru legislativ larg, relațiile sociale, iar reglementările ei să privească raporturile
sociale ce privesc statul și societatea. Supremația legii , ca trăsătură fundamentală a
statului de drept, are în vedere faptul că normele juridice stabilite de puterea legislativă
nu pot fi modificate, suspendate sau desființate prin acte juridice normative, emanând de
la organe de stat, dar legea poate oricând interveni pentru a modifica, suspenda sau

Caracteristici ale statului de drept din sistemul pol itic al democrațiilor occidentale contemporane

~ 102 ~ desființa o normă juridică ce a fost stabilită prin act administrativ. De aceea legea trebuie
să fie izvorul tuturor actelor normative emise de organele administrației de stat.
Parlamentul trebuie să reglementeze prin legi cele mai importante raporturi
sociale, care să exprime voința poporului și să răspundă nevoilor sociale, legea trebuind
să acționeze eficient în viața socială, pentru ca cetățenii să-și desfășoare activitatea
conform ei. În cazul raporturilor sociale de interes major, legea trebuie să asigure toate
aspectele fenomenelor respective, de exemplu, în materie penală. Dar, trebuie să
recunoască organelor administrației de stat dreptul lor de a interveni prin norme
autonome în domenii de o importanță secundară.
În S.U.A. și Anglia, legea poate împuternici anumite autorități administrative să
emită norme de conduită care să fie obligatorii cu respectarea anumitor condiții, pentru că
Parlamentul nu are posibilitatea de a reglementa în amănunt aspectele vieții sociale
moderne. Constituția franceză din anul 1918 reglementează competența de legiferare a
Parlamentului și domeniile în care Parlamentul are o competență deplină, toate celelalte
raporturi fiind reglementate în principal de primul ministru, iar cazurile expres prevăzute
de lege – de guvern și președinte în comun, dar care trebuie să fie conform prevederilor
Constituției și principiilor acesteia, Parlamentul controlând această activitate. În S.U.A.,
Parlamentul are competență legislativă în domeniul tuturor raporturilor sociale, cu
excepția celor ale Parlamentului federal.
În optica politologilor europeni, legalitatea statului de drept trebuie să se reflecte și
în activitatea administrației publice . Principiul legalității trebuie respectat nu numai în
ceea ce privește stricta respectare a legilor[12], ci și a actelor normative emise pe baza
legii conform acesteia de către organele administrației de stat.

Note:

1. Cf. E. Laboulaye, Limitele statului și alte scrieri politice , Editura “Nemira” ,
București, 2001; N. Boblio, Liberalism și democrație , traducere de Ana Laura Stoica,
Editura “Nemira” , București, 1998; G. Ballandier, Scena puterii , traducere de
Sandală Fărcaș, Editura “Aion” , Oradea, 2000; G. Balandier, Antropologie politică ,
traducere de Doina Lică, Editura “Amarcord” , Timișoara, 1998; R.D.Putman, Cum
funcționează democrația? , traducere Diana Istrătescu, Editura “Polirom” , 2001; P.S.
Huntington, Viața politică americană , traducere de Mihail Radu Solcan, Editura
“Humanitas” , București, 1994; Alexandru S.Roșca, Raportul dintre libertate,
egalitate și justiție socială ,. Gândire și practică anglo -saxonă, Editura “Vasiliana” ,
Iași, 2003; A. Zavtur, G. Pârțac, Interacțiunea dintre societatea civilă și societatea
politică //Rev. de Filosofie și Drept, Nr. 1/1998, Academia de Științe a Republicii
Moldova; P. Fruntașu, S. Lipceanu, Sisteme politice europene: diversitate prin
unitate // Rev. Institutului de Studii Poli tice și Relații Politice, M. A.E., Republica
Moldova, passim.
2. Cf. Vlad Galin Corini, Noțiuni de legislație . – Editura Universității din Oradea, 2001,
passim; C. Gh. Marinescu, Introducere în studiul dreptului . – Editura Universității
Ecologice “Dimitrie Cantemir”, Iași, pp.64 -72.
3. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului . – București,
Editura “All” , p.117.
4. Ibidem .
5. Irina Carabulea, Norma juridică și particularitatea în diferite ramuri ale dreptului
//Analele Universității Ecologice, Iași, Nr.5 -6/2003, pp.103-107.
6. Un deziderat al Revoluției franceze a fost acela că membrii unei comunități
organizate prin lege sunt egali, în fața legii trebuie să i se supună deopotrivă, apoi și

Laurențiu Turbatu

~ 103 ~
acela că toate organele statului trebuie să se conformeze unei ordini de drept,
deter minată expres prin lege, în care și cetățe nii își găsesc drepturile și libertățile
fundamentale consacrate, ideea pr eluată și dezvoltată de juriștii german Rudolf von
Jhering și Georg Jellinek.
7. Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de d rept. – Editura
“Dacia” , Cluj- Napoca, 1992, p.76; Cf. și Gh. Costachi (și Colab.), Aspecte juridice
ale societății civile. Re alități și perspective . – Chișinău, 2003, passim.
8. Ibidem .
9. Ibidem .
10. În Anglia, Constituția s -a format prin obiceiuri juridice și unel e acte scrise ale
Parlamentului, să poată fi modific ată oricând prin inte rmediul unei legi ordinare și
prin criterii constituțion ale, care sunt contrare celor existente, iar problema
constituțională nu se pune, legea nouă care cuprinde dispoziții contrare Constituției
nu este o încălcare a acesteia, ci o modificar e a ei. Acest lucru a fost posibil datorită
conștiinței colective care s -a impus în viața socială, de venind baza organizării și
activității statului, nefiind nevoie de un control al constituționalității legilor, deoarece
dacă ar fi contrare princ ipiilor fundamentale, nu s -ar mai putea aplica în practică,
pentru că judecătorii nu le -ar lua în seamă în soluțiilor lor. Dar, spre deosebire de
sistemul englez, în statele cu constituții scrise, totdeauna legile ordinare trebuie să fie
conform prevederilor Constituției.
11. În România controlul constituționalității leg ilor se analiz ează prin Curtea
Constituțională care este alcătui tă din 9 judecători, cu mandat de 9 ani, numiți astfel:
3 de președintele statulu i; 3 – de Camera Deputaților; 3 – de Senat, înnoindu -se la
fiecare 3 ani, cu o treime din judecătorii ei. Aceștia trebuie să aibă pregătire juridică
superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în
activitatea juridică sau de învățământ superior. Sunt independenți și inamoviabili pe
durata exercitării mandatului lor. Curtea Constituțională exercită controlul
constituționalității legilor anterior promulgării lor, se pronunță dacă regulamentele
Camerelor Parlamentului sunt în conformitate cu Constituția, din oficiu se pronunță
asupra inițiativelor de revizuire a Constituți ei, controlează constituți onalitatea legilor
și ordonanțelor guvernului exercitate post erior intrării lor în vigoare. Constată
existența interimatului în exercitarea funcției de Președinte al Republicii și comunică
cele constatate Parlamentului și Guve rnului, precum și în desfășurarea
referendumului și a constit uționalității unui partid și a altor organizații.
12. Gh. Bobână, C. Gh. Marinescu, Interferențe între normele morale și normele juridice
, în vol. “Convergențe spirituale” , Iași -Chișinău, Editura “Porțile Orientului” , Iași,
2005, pp.147-167.

~ 104 ~ Dumitru Cioban

DIMENSIUNI ALE CONȘTIINȚEI RELIGIOASE ÎN ROM ÂNIA CONTEMPORAN Ă

Recenzent: Constantin Gh. Marinescu, doctor habilitat în științe politice

În ceea ce privește situația actuală a conștiinței religioase din România, problema
poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, și, totodată, ea poate fi demonstrată
prin expunerea a numeroase argumente privind nu numai gradul de cunoaștere de către
demos a dogmelor, învățăturilor Bisericii Ortodoxe Române, ci mai ales a modului cum
sunt respectate și aplicate în practică, în viața cotidiană de către fiecare creștin.
Înainte de a prezenta această analiză privind dimensiunea teoretică și practică a
conștiinței religioase, cunoașterea preceptelor Sfintei Scripturi și preocuparea creștinilor
ortodocși de a se călăuzi de acestea în viața individuală, de familie sau în societate, vom
înfățișa câteva direcții majore, câteva repere fundamentale și relevante, edificatoare
pentru subiectul abordat:
1. În primul rând trebuie să relevăm faptul că peste 89% din populația țării se
declară de cult creștin ortodox.
2. De asemenea, conform ultimelor sondaje, 83% din populația țării își manifestă
încrederea, în ceea ce privește starea actuală și destinul ei, în Biserică și numai apoi în
Armată, Parlament etc.
3. După Evenimentele din luna decembrie 1989, se înregistrează cel mai dinamic
proces constructiv de edificii de cult din istoria poporului român și anume: biserici,
mânăstiri, paraclise, lumânărare, clopotnițe etc.
Conform statisticilor, între anii 1989-2005 s-au construit din bani publici,
respectiv cu aportul material al enoriașilor creștini ortodocși, peste 380 de biserici și
mănăstiri, precum și auxiliare ale acestora în aproape toate județele țării și prevalent în
mediul rural.
4. Datorită afluxului mare de credincioși, la slujbele religioase, provenind din
toate categoriile sociale, dar, îndeosebi femei, vârstnici și tineri, bisericile actuale, mai
ales duminica și la slujbele de alte sărbători sunt arhipline, ceea ce a determinat începerea
construcției unor noi lăcașuri de cult, din inițiativa parohiilor și cu sprijinul financiar al
acestora.
5. O fațetă semnificativă a conștiinței religioase o reprezintă și implicarea
creștinilor ortodocși în reconstrucția, repararea, consolidarea, extinderea și restaurarea
unor vechi biserici ce au suferit grave degradări datorită seismelor din ultimii ani sau
refuzului autorităților comuniste dinainte de anul 1989 de a autoriza aceste lucrări.
6. O altă dovadă elocventă a dezvoltării conștiinței religioase a tineretului român o
constituie dublarea și chiar triplarea numărului seminarilor, a facultăților de teologie,
respectiv al seminariștilor și studenților teologi.
Această expansiune nu numai cantitativă, dar și calitativă a învățământului
teologic este determinată și de înființarea a numeroase facultăți de profil, cu caracter
privat, ceea ce constituie un început de bun augur, care vine în întâmpinarea dorinței a
sute de tineri de a se forma pentru a sluji pe Dumnezeu din Sfântul Altar.
Se remarcă, de asemenea, o opțiune amplă, puternică a tineretului nu numai pentru
pregătirea teologică , ci și pentru viața monahală , dovada cea mai elocventă fiind
prevalența acestuia în rândurile călugărilor sau al călugărițelor din mănăstiri. De pildă, la

Dumitru Cioban

~ 105 ~
Mănăstirile “Văratec” și “Agapia” din Moldova, unde își duc viața monahală peste 1000
de călugărițe, marea majoritate a acestora o formează surorile de până la 30 de ani.
8. Dar, alte elemente persuasive cu privire la faptul că în ultimii 15 ani conștiința
religioasă a românilor creștini ortodocși se manifestă în formele cele mai variate și-n
spiritul înaltelor tradiții ale Bisericii noastre, sunt:
– respectarea datinilor creștine, conform Calendarului Bisericii Ortodoxe, a
Sărbătorilor de Crăciun, Sfintelor Paști, prăznuirea principalilor Sfinți [1], fie în familie,
fie participând la slujbele religioase;
– o bună parte a populației respectă posturile premergătoare acestor mari sărbători
și a devenit impresionant de mare numărul credincioșilor care se spovedesc și
împărtășesc.
Dacă înainte de anul 1989, bisericile erau frecventate de un număr redus de
credincioși, îndeosebi femei și vârstnici, pensionari, astăzi locașurile de cult sunt
supraaglomerate, iar la Sărbătoarea de Înviere slujbele se săvârșesc afară, datorită unei
participări masive, imense a credincioșilor.
Cine vrea să cunoască, să ia pulsul Conștiinței Religioase a poporului nostru, să
meargă în biserici și mănăstiri, în Săptămâna deniilor, în Joia și Vinerea Mare și, mai
ales, în Noaptea de Înviere a Domnului Iisus Hristos.
În sărbători se trăiește, de aceea, într-un mare grad are loc depășirea succesiunii
mișcătoare a timpului. Pentru românii creștini ortodocși un timp fără sărbători a r fi u n
timp în care trecutul aproape că nu mai are ceva neschimbat în el. De aceea, oamenii știu
de trecut prin sărbători, știu de anii trecuți prin Crăciunurile, prin Paștile trăite de ei.
Sărbătorile dau zilelor timpului o anumită permanență sau veșnicie. Căci, Hristos
rămâne viu în veac și sfinții la fel. Anul sărbătorilor rămâne cu același Cer înstelat,
copleșit de același Soare.
De aceea, în cursul sărbătorilor oamenii uită, într-un anumit grad, de mișcarea
timpului. Ei nu mai sunt preocupați în ele de grijile legate de timp. Ei se simt la Crăciun
cu Hristos, care nu s-a născut numai, ci se naște acum. Ei se simt ridicați, într-un anumit
grad, cu sfântul respectiv în veșnicia și în plinătatea dumnezeiască, într-o lumină a
sensului. O lumină deosebită se trăiește în sărbătorile închinate lui Hristos, în mod direct.
Și dacă ținem seama de faptul că toate zilele sunt închinate sfinților, putem considera că
pentru biserică și pentru membrii ei tot timpul primește, într-un anumit grad, în el, sensul
sau lumina veșniciei; adică nu mai este o succesiune pură, lipsită de sens, supunând și
omenirea unei treceri lipsite de sens. Dar, sfinții trăiesc cel mai accentuat timpul plin de
lumina lui Hristos[2].
Oamenii și-au sporit considerabil încrederea lor și speranța lor în Rugăciunile
Bisericii, chiar în acatistele date preoților pentru a se ruga pentru necazurile lor, de toate
felurile, în Altar.
Aceste acatiste reflectă starea de spirit, problemele grele sociale, de familie sau de
sănătate cu care se confruntă credincioșii, dar și marea lor evlavie, speranța și credința în
Mila și Îndurarea Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, a Maicii Domnului.
Se remarcă în bisericile noastre un altfel de mod de a comunica al credincioșilor
cu Iisus Hristos, de a se închina, de a- și exprima stările sufletești, nădejdile și deseori
mulțumirile lor, pentru împlinirea rugăciunilor.
Creștinii practicanți nu frecventează ad hoc slujba religioasă, ci realizează pe
parcursul ei un dialog cu Divinitatea, cu Sfinții Părinți, Apostoli, sunt subiecte

Dimensiuni ale conștiinței religioase în România contemporană

~ 106 ~ participative alături de preotul paroh la derularea principalelor rugăciuni, precum Crezul
și Tatăl nostru.
Un observator atent, ar putea remarca și ofrandele oferite de enoriași la Sfântul
Altar, iar la ieșirea de la slujbă ajutorarea săracilor, a acelora care apelează la mila
noastră, ceea ce reflectă altă latură a conștiinței religioase.
O semnificație deosebită în ceea ce privește virtuțile conștiinței religioase din
etapa actuală o are taina Botezului și a Cununiei religioase, care au revenit în buna
tradiție a poporului nostru după o perioadă de frustrări, de reticență și ocultism.
Astăzi, atât Botezul cât și Cununia religioasă au redevenit tradiții de o valoare
excepțională a fiecărei familii de creștini, momente cardinale ale destinului uman,
evenimente nu numai cu semnificație religioasă, dar și prilej de destindere, de desfătare și
bună dispoziție.
Ce sunt, dacă nu expresii, dovezi ale unei puternice conștiințe religioase,
pelerinajul a mii de credincioși la Hramul mănăstirilor și bisericilor cu icoane făcătoare
de minuni, cum este, de exemplu: Mănăstirea Necula din Transilvania sau cele de la
Mănăstirea Neamț și Sihăstria.
Sunt mănăstiri în care rugăciunea are o derulare specifică de mare evlavie și chiar
efort fizic, întrucât există tradiția înconjurării acestora în genunchi, atunci când
credincioșii doresc să li se împlinească o rugăciune, în situații critice, mai ales de boală.
Sărbătoarea Sfintei Parascheva de la Iași adună mii de credincioși din Întreaga țară
și chiar din Basarabia și Bucovina. Timp de peste o săptămână capitala Moldovei
îmbracă haine de autentică sărbătoare, iar sufletele credincioșilor se smeresc la slujbele
desfășurate în interiorul și exteriorul Catedralei Metropolitane, oficiate de un sobor de
preoți în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Daniel.
Dacă înainte de anul 1989 pregătirea religioasă a tineretului se realiza în familie,
mai ales de către bunici și mame, de obicei în preajma marilor sărbători, odată cu
introducerea Religiei ca disciplină de studiu în învățământul elementar și liceal, predată
de preoți și alți absolvenți ai Facultăților de Teologie, se constată formarea unei culturi
religioase teoretică și pragmatică la majoritatea elevilor, interesul și receptivitatea
acestora pentru cunoașterea și însușirea preceptelor biblice, disponibilitatea spre dialog
pe teme religioase și o participare incipientă modestă, dar promițătoare la slujbele
religioase, cu sau fără părinți, mai ales în zilele de sărbători.
Considerăm că au avut și au un efect benefic și unele măsuri adoptate de societate
pentru inocularea credinței în Dumnezeu, în procesul derulării vieții cotidiene, și în acest
sens avem în vedere faptul că unele emisiuni Radio și TV își încep programele cu “Tatăl
nostru” . De asemenea, la prima oră, la începutul cursurilor în școli generale și licee se
rostește “Tatăl nostru” , iar la preluarea funcțiilor statale, miniștrii și parlamentarii depun
Jurământul de Credință cu mâna pe Biblie. Aceeași procedură, de bun augur, are loc și în
sălile tribunalelor și judecătoriilor, ceea ce are o influență favorabilă asupra dezvăluirii
adevărului, creează stări, procese de conștiință religioasă semnificative.
Toate aceste aspecte majore, care reflecta mutații profunde, ce s-au produs în
conștiința religioasă a imensei majorități a națiunii noastre, nu presupune nici pe departe
faptul că nu ne confruntăm cu grave carențe în acest domeniu, cu manifestări,
comportamente reprobabile, ce sfidează preceptele religioase cele mai elementare, și nu
neapărat la oamenii de la periferia societății lipsiți de cultură generală sau cu stare
materială precară.
Dimpotrivă, în ultimii 15-16 ani asistăm la o stare infracțională în continuă
creștere alimentată de la vârfurile societății și care practic au devalizat prin fel de fel de

Dumitru Cioban

~ 107 ~
“inginerii financiare și juridice” , bogățiile țării, au acumulat averi incomensurabile
ruinând și jefuind pur și simplu patrimoniul economic național, respectiv industria,
agricultura, transporturile, dar și valorile culturale materiale și spirituale.
Așa s-a format o categorie socială subțire, venală, fără scrupule, dar deosebit de
puternică din punct de vedere financiar, economic, care sfidează nu numai sărăcia
majorității populației, ci și cele mai elementare norme religioase.
Chiar în condițiile unor calamități naturale dezastruoase, au distrus sate întregi și
au lăsat fără locuințe mii de oameni care trăiesc sub cerul liber în multe județe din țară,
oligarhia financiară nu a intervenit în sprijinul acestor oropsiți ai soartei limitându -se la
gesturi paleative, nesemnificative.
Desigur, nu se poate vorbi de conștiință religioasă în cazul acestei protipendade,
care ignoră parabolele Mântuitorului privind pe bogați și săraci, Decalogul și Sfânta
Scriptură, care consideră prima și cea mai elementară datorie – ajutorarea semenilor
săraci aflați în nevoi și suferințe.
Dar, carențe mari sau chiar inexistența unei minime conștiințe religioase se
resimte și la categorii sociale, periferice sau mijlocii, care săvârșesc infracțiuni de drept
comun, respectiv furturi, tâlhării, violuri, asasinate și a căror pondere este în creștere
îngrijorătoare, pușcăriile fiind astăzi supraaglomerate, după aprecierile autorităților
abilitate autohtone și europene.
Mai îngrijorător este faptul că are loc extinderea fără precedent, a stării
infracționale în rândurile tineretului, că ne confruntăm cu fenomenul delincvenței
juvenile, îndeosebi în mediul urban, că mii de tineri cad pradă tentațiilor consumului de
droguri, violenței și furturilor de mașini, prostituției etc.
Într-o valoroasă lucrare de doctorat realizată sub îndrumarea științifică a
reputatului sociolog, Academician Andrei Timuș de la Academia de Științe din Chișinău,
recent publicată la Iași, avându -l ca autor pe Colonel . Constantin Donighian Ciornei,
sunt prezentate date deosebit de semnificative privind dimensiunile și tipologia
delincvenței juvenile în România și Republica Moldova.
Autorul relevă că fenomenul delincvenței juvenile a cunoscut o explozie în anul
1985, când s-a înregistrat o creștere cu peste 300% față de anul 1981. Începând cu anul
1990, în condițiile etapei de tranziție de la socialism la capitalism, delincvența juvenilă se
înscrie pe o linie ascendentă, astfel încât, în anii ce au urmat, 1993-1996, au fost
înregistrare cele mai înalte cote din ultimii ani, respectiv dublarea acestui fenomen nociv,
în raport cu anul 1985.
Toate aceste fenomene grave, nocive, determinate de creșterea stării infracționale
juvenile, precum și precaritatea implicării familiei, a școlii, a celorlalți factori
educaționali -formativi ai societății, trebuie să determine o atitudine angajată a bisericilor
o asumare a unor responsabilități concrete, în sens constructiv, educativ care să ducă la
diminuarea acestei plăgi sociale.
Precaritatea conștiinței religioase rezidă și în numeroasele atitudini duplicitare, de
filistinism, ale unor creștini, care, deși intră în Biserici, fac aceasta formal, pentru că nu
întreprind gesturi pilduitoare de ajutorare a cerșetorilor, a copiilor străzii, a orfanilor și
bolnavilor incurabili, a copiilor și bătrânilor abandonați de familii etc.
Doctrina liberală, care abordează celebrul principiu “Laissai faire, laissai passé” ,
nu este în consonanță deplină cu spiritul umanist, cu sentimentul de solidaritate umană,
cu datoria de întrajutorare a celor ce nu izbutesc în viață.

Dimensiuni ale conștiinței religioase în România contemporană

~ 108 ~ De asemenea, formula aceleiași doctrine, “Prin noi înșine” , nu ține seama de
faptul că oamenii sunt inegali în modul general; și mai ales în ceea ce privește
aptitudinile, capacitatea de afirmare.
Dintotdeauna au fost și vor fi bogați și săraci, oameni sănătoși și bolnavi și atunci
se impune cu necesitate aplicarea dogmelor bisericii, promovarea unor conduite,
interrelații umane bazate pe spirit de întrajutorare, de solidaritate și ameliorare a sărăciei
și suferințelor celor bolnavi.
În acest sens mai avem multe de întreprins, în primul rând este nevoie de a ridica
nivelul conștiinței morale, civice, umane și religioase a semenilor noștri.
Desigur, biserica, școala și familia au rolul primordial în modelarea conștiinței
oamenilor, dar nu putem subestima nici eforturile instituțiilor statului pentru crearea
acelor condiții, acelui climat social-moral care să limiteze indiferentismul celor bogați,
înstăriți și sănătoși față de semenii lor, care se zbat în mari nevoi și suferințe, cum sunt
miile de sinistrați din multe județe ale țării[3], abandonați și de puterea de stat și de
instituțiile de caritate, ce s-au implicat doar inițial, după potop și apoi din ce în ce mai
sporadic sau deloc.
Am fi nedrepți în judecățile noastre dacă nu am releva actualitatea stringentă a
unui principiu sociologic și pedagogic și anume: “Educarea educatorilor” , pentru ca
poporul nostru să poată dobândi o conștiință morală și religioasă superioară și a putea ieși
din acest marasm, din acest impas.

Note:

1. I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Acatistul Sf ântului Mare
Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Iași,, Editura “Trinitas” a Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, 2000.
2. Apud, Preot Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos, lumina lumii și
îndumnezeitorul omului , passim.
3. Se apreciază că în România mai sunt cca. 16000 de oameni care trăiesc sub cerul
liber și așa vor rămâne și la iarnă, datorită faptului că statul nu a intervenit decât
cu măsuri paleative.

~ 109 ~ Igor Prisac

PROBLEMA FUNCȚIONĂRII SISTEMULUI POLITIC AL REPUBLICII MOLDOVA

Recenzenți: Valeriu Moșneaga, doctor habilitat în științe politice
Pantelimon Varzari, doctor în filosofie

The article under discussion tries to analyze the political phenomenon from the Republic
of Moldova identifying the main problems and deficiencies of its political system. It gives a
deeper approach to the functioning aspect of the political system from the Republic of Moldova
offering some proposals for a better functi oning and outcomes that generates welfare in the
society. This article emphasis e the role of public opinion, socia l values, political consciousness,
political culture and social informing as the key to a better functioning of a political system.

Odată cu obținerea independenței și suveranității, Republica Moldova a fost pusă
în fața unor cerințe imperative și de mare necesitate de a întreprinde, într-un mod radical,
reformări în sistemul său nou creat în scopul de a crea un stat prosper și democrat după
un model occidental. Însă acest scop nu a fost atins nici până în prezent, deoarece crearea
instituțiilor democratice a fost tergiversată și ineficient efectuată, în rezultatul căreia nu s-
a putut realiza nici buna funcționare a sistemului politic și nici a celui economic din
Republica Moldova. În acest context, funcția sistemului social ne apare ca un atribut (sau
un complex de proprietăți) esențial al unui sistem (sau subsistem),care se exercită în
condițiile raportării sistemului la alte sisteme (sau elemente ale acestora). Funcția are
rolul de a integra (coordona) elementele în sistem sau sistemul în context, exprimând
relațiile de acțiune, prin intermediul cărora se realizează trecerea de la potență la act în
diacronia structurală [1].
Conform specialiștilor Juan J. Linz și Alfred Stepan , în fostele state socialiste
sovietice mai degrabă s-a realizat o liberalizare a instituțiilor politice și sociale decât o
democratizare[2]. Această realitate rezidă în faptul că Republica Moldova nu a fost în
stare de a- și determina exact interesele sale naționale și direcțiile ei concrete de
dezvoltare națională [3]. Este nespus de dificil până în prezent de a- și stabili chiar
identitatea sa națională și lingvistică atât la nivel cotidian, cât și la cel academic și statal.
La aceasta se mai poate de adăugat și neclaritatea sa în ceea ce privește politica externă.
Anume politica sa externă duplicitară până la începutul sec. XXI i-a adus Republicii
Moldova insuccese la acest capitol. De fapt, problema eficientizării unui sistem politic se
începe de la actualizarea problemelor din societate[4].
Făcând o retrospectivă a regimului democrat, care s-a dezvoltat în Republica
Moldova, trebuie de spus că în doar 10 ani sistemul democrat a funcționat în 5
regimuri[5]:
1) parlamentar (27 aprilie1990 – 3 septembrie 1990);
2) semiprezidențial (3 septembrie 1990 – 5 martie 1991);
3) prezidențial (5 martie1991-29 iulie 1994);
4) semiprezidențial ( 29 iulie1994 – 5 iulie 2000);
5) parlamentar ( 5 iulie 2000 – prezent).
Acest fapt ne demon strează clar de ce până în prezent democrația în Republica
Moldova nu a avut mari succese, deoarece toată energia decizională se pierdea în
transformări de regimuri și de instituții democratice. Buna funcționare a sistemului
democrat nu avea o funcționare eficientă deoarece structura și instituțiile sale nu erau
deplin finisate. Pe parcursul anilor de independență, Republica Moldova a lucrat mult și

Problema funcționării sistemului politic al Republicii Moldova

~ 110 ~ într-un mod dificil la crearea instituțiilor sale democratice, cum ar fi: partidele politice,
alegerile democratice, sistemul legislativ, drepturile omului, modul de guvernare etc. În
prezent, dezvoltarea acestor instituții este în faza de încheiere: s-a stabilit, în final, care
este regimul democratic, ultimele alegeri generale, conform multor specialiști autohtoni
și internaționali, s-au petrecut conform tuturor normelor democratice, sunt garantate prin
lege drepturile omului, dispunem de un sistem pluripartidist și lista ar putea fi continuată.
Însă, când vorbim de funcționarea acestui sistem democrat și de rezultatele acestuia în
crearea bunăstării social-economice și de mobilizare a societății în rezolvarea
problemelor vitale ale populației [6], este greu să dăm un răspuns pozitiv, lucru pe care
doresc să-l analizezi în continuare.
În primul rând, când este vorba de ineficiența funcționării unui sistem democrat,
trebuie să căutăm răspunsul în modul de funcționare a instituțiilor sale și de corelație
dintre acestea. O instituție la care doresc să mă opresc este sistemul de partide din
Republica Moldova.
Este cunoscut faptul că procesul de constituire a partidelor politice în Republica
Moldova este un caz particular, ce dispune de un șir de particularități. Printre acestea am
putea menționa: lipsa unei tradiții pluraliste la nivel ideatic și organizațional, trecutul
comunist totalitar și autoritar, lipsa unei experiențe în ceea ce privește independența
statală [7]. În prima decadă de existență, partidele politice aveau succese în obținerea
puterii, dar ca rezultat al ineficienței guvernării, partidele politice nu erau în stare de a- și
menține puterea. Și ca rezultat multe partide au dispărut de pe arena politică în doar
câțiva ani. O altă cauză constă în instabilitatea partidelor politice ce rezidă în faptul că
majoritatea din ele s-au format de sus în jos, adică în jurul unui lider carismatic, ci nu de
jos în sus, membrii căruia sunt o parte din populație, care, de fapt, și este puterea într-un
stat democrat. Asemenea partide sunt numai PPCD și PCRM, care și-au menținut
existența până în prezent atât ca partid, cât și ca reprezentanță în organele de conducere.
O problemă aparte în ceea ce privește partidele politice constă în aceea că în
Republica Moldova încă nu este dezvoltată, la nivelul corespunzător, cultura politică.
Acesta este și motivul de ce nu dispunem de un sistem de partide stabil, de tipul cel
american, german sau britanic. Pentru Republica Moldova este specific faptul că partidele
politice caută propria lor bază socială, electoratul, ale căror interese trebuie să le apere.
Insă aceste căutări sunt complicate și neuniforme, deoarece structura socială a societății
este variată și păturile sociale sunt amestecate. Astfel, pe de o parte, are loc procesul
divizării unor pături sociale, iar, pe de altă parte, păturile sociale, care se află în proces de
formare, nu și-au determinat clar orientarea sa[8]. Ca rezultat, avem un sistem de partide
foarte pestrițat, fiind într-o continuă schimbare și instabilitate.
Am încercat să găsesc care, totuși, ar fi elementul central ce ar explica problema
de funcționare a sistemului democratic din Republica Moldova. Și făcând o analiză la
lucrările științifice din ultimii ani, consacrate sistemului politic autohton, am depistat că
majoritatea specialiștilor au aceeași opinie față de această problemă. Este vorba despre
cultura civică și cea politică, precum și de conștiința politică. Nivelul culturii politice
determină în mare parte calitatea și eficacitatea funcționării sistemului politic. De fapt,
cultura politică este produsul unei experiențe istorice a întregii societăți, a cărei formare
necesită angajarea socială a fiecărui individ, din care va rezulta sociologizarea lui
politică. Funcționarea democrației în societățile în tranziție necesită și o cultură politică
specifică, în care anumite valori și modalități de comportament sunt considerate o
normalitate. Specialiștii G. Almod. și S. Verba sunt de părerea că democrația pare a fi cea

Igor Prisac

~ 111 ~
mai stabilă în societățile în care elementele celor trei tipuri de cultură politică: –
parohială, dependentă și participativă – conlucrează formând cultura civică [9].
Când vorbim despre problema culturii politice este vorba de: responsabilitate,
libertate, cunoașterea drepturilor cetățenilor, inițiativă și spiritul de asociere, activism etc.
După cum observa A. de Tocqueville , un nivel scăzut al conștiinței și culturii politice
conduce la ineficiența administrației locale și la extinderea fenomenului corupției.
Dacă facem referință la viziunea sinergetică în ce privește această problemă,
fondatorul sinergeticii H. Haken susține că orice sistem politic sau social trebuie să
funcționeze în conformitate cu temperamentul indivizilor și al opiniei publice[10]. În
opinia sa, conform teoriei parametrului de ordine , orice sistem politic este sortit pierii
dacă nu se supune mediului său, opinia publică, ce tinde spre bunăstarea societății și a
modului de convețuire. În societate noastră, sistemul politic din Republica Moldova nu se
conformează acestui parametru de ordine, deoarece cultura politică nu a atins nivelul
necesar pentru a se materializa această conlucrare dintre opinia publică, necesitățile
populației, cererile ei, pe de o parte, și sistemul politic, pe de altă parte.
Această realitate ne dă de înțeles că efortul cel mai anevoios și cel mai important
în crearea unei funcționalități eficiente a sistemului politic din Republica Moldova, cu
toate instituțiile sale politice, trebuie de depus în ridicarea culturii politice și dezvoltarea
societății civile în care, de fapt, și rezidă democrația durabilă. Este evident că un factor
important în atingerea acestui scop este factorul timp, și cunoaștem care a fost societatea
civilă și cultura politică la începutul anilor ’90 ai sec. XX și cum s-a transformat până în
prezent. De asemenea, migrația populației din/în Republica Moldova are un aspect
pozitiv la acest capitol, schimbând mult mentalitatea cetățenilor noștri. Însă un rol
important îl are și conducerea de vârf care ar putea atinge acest scop, peste o anumită
perioadă de timp, prin programe educaționale și o politică de dezvoltare în acest sens.
Potrivit academicianului T. Țîrdea , dezvoltarea culturii politice are loc prin
informatizarea societății, care constituie un proces sistemic de activitate orientată spre
utilizarea resurselor informaționale în scopul făuririi societății [11]. Informatizarea
preconizează amplificarea permanentă a intelectului social, suficient pentru soluționarea
problemei strategice de supraviețuire și dezvoltare a civilizației sub aspect democratic.
Dezvoltarea sociumului poate avea loc doar în condițiile creșterii investițiilor în om și
informatizarea tuturor laturilor activității lui vitală[12] .
Astfel, făcând o analiză a sistemului politic prezent, putem spune că există o
mulțime de carențe la aspectul funcțional. Și, deși, situația politică din Republica
Moldova se reducea, în trecut, doar la demonstrații, greve, instabilitate, lupte crâncene de
partid, astăzi putem vedea o schimbare la acest capitol, când partidele cu reprezentanță în
organele statale întreprind o acțiune de reformare și de construire a valorilor democratice
și a celor social-economice, s-a stabilit cursul exact al politicii externe, cultura politică
este în creștere, sporește credibilitatea comunității internaționale față de Republica
Moldova etc. Cu aceste rezultate pozitive din ultima vreme putem concluziona că, pentru
funcționarea eficientă a sistemului politic al Republicii Moldova trebuie să ținem acest
curs de dezvoltare a democrației lăsând ca societatea și sistemul politic să se
autoorganizeze în forma sa naturală de funcționare.

Note:

1. Bulgaru M. Sociologie. Vol. I. – Chișinău, 2003, p. 81.

Problema funcționării sistemului politic al Republicii Moldova

~ 112 ~ 2. Linz J., Alfred S. Problems of de mocratic Transition and consolidation. Southern
Europe, South America, and Post-Communist Europe. – London, 1996, p. 367.
3. Zavtur A., Baron W. Proble mele folosirii experienței social -democratice
occidentale în procesul e dificării statutului democratic în Republica Moldova //
Revis tă de filosofie și drept, Nr. 1, 1997, p. 5.
4. Este vorba despre una din concluziile ședinț ei Mesei Rotunde cu tema: „ Probleme
actuale ale eficientizării sistemului poli tic din Republica Moldova”, în cadrul
Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, 21 dece mbrie 2006.
5. Juc V. Viața politică în Republica Moldova // Destin românesc . Revista de istorie și
cultură, Nr. 4, An. VIII, Nr. 32, București -Chișinău, 2001, p. 33.
6. Zavtur A. Conflictul social: func țiile, cauzele și participanții // Revistă de filosofie
și drept, Nr. 2-3, 1996, p. 7,
7. Bucătaru I. Instituționalizarea pa rtidelor politice din Republica Moldova: studiu
interdisciplinar. Autoreferat al tezei de doctor în științ e politice. – Chișinău, 2005,
p. 11.
8. Tăbîrță S. Impactul politicului asupra stra tificării sociale în c ondițiile tranziției
democratice. Autoreferatl tezei de doctor în științe politice. – Chișinău, 2005, p. 11.
9. A se vedea: Almond G. , Verba S. Cultura Civică. Atitudini politice și democrație în
cinci națiuni. – București, 1996.
10. Ideea dată a fost reflectată în discuția cu Prof. Hermann Haken ce a avut loc la
Centrul de Sinergetică pe lîngă Universitatea Stuttgart, Germania, pe data de 6
februarie 2007.
11. Țîrdea T. Scientizarea, informatizarea și intelectualizarea activității umane: aspecte
axiologice // Revista de filosofie și drept, Nr. 2 -3, 1997, p. 4.
12. Țîrdea T. Informatizarea, cunoașterea, dirijarea socială. – Chișinău, 1994, p. 123.

~ 113 ~ Iurie Tîșcul

SUBIECTUL LEGALIZĂRII „SPĂLĂRII” BANILOR
SAU ALTOR VALORI OBȚINUTE PE CĂI ILEGALE

Recenzent: Mihai Gheorghiță, doctor habilitat în drept

In this way, we consider as radical solut ion to problem of determination of crime object
stipulated in art. 243 of Penal Code of the RM, the inclusion in the list of aggravating
circumstances stipulated in the art. 77 of Penal code of RM the performing of goods or other
values transactions o btained as a result of a crime, which caused a serious damage to citizens’
legal rights and interests.

Problema determinării particularităților și cercului subiecților legalizării
veniturilor ilegale în literatura de specialitate este discutată destul de mult. Elementele
subiectului componenței „spălării” banilor prevăzute în art.243 alin.1 CP al RM nu sunt
determinate clar. Vorbind la general, subiectul infracțiunii de „spălare” a banilor poate fi
persoana fizică responsabilă care la momentul săvârșirii acțiunilor indicate în dispoziția
art.243 CP avea atinsă vârsta de 16 ani, precum și persoanele juridice care desfășoară
activitate de întreprinzător. Concomitent, răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizice pentru infracțiunea săvârșită.
Codul penal al Republicii Moldova, în comparație cu legislațiile penală a altor
state, nu face o diferență între subiecte, astfel încât subiectul spălării banilor este unul
general, și nu special. Principal este faptul ca subiectul să fie persoana care, efectuând
acțiunile în scopul legalizării, să-și dea seama și să conștientizeze că veniturile sunt
ilegale, iar faptele sale sunt orientate spre scopul justificării veniturilor obținute din
activitatea infracțională.
Trebuie de menționat că în literatura de specialitate există un alt punct de vedere
diferit de cel menționat mai sus. Autorii L.D. Gauhman și S.V. Maksimov consideră că
componența de infracțiune „spălarea” banilor are elementele subiectului special, ca
argument servind dispozițiile legislației civile ce se referă la capacitatea de exercițiu. În
așa fel, răspunderea penală pentru acțiunile prevăzute de art.243 CP al RM, autorii
menționați consideră că va surveni în urma atingerii vârstei de 18 ani sau recunoașterea la
persoană a capacității de exercițiu depline înainte de atingerea majoratului (emanciparea)
conform legislației în vigoare.
Opinii contrare în ce privește vârsta subiectului spălării banilor este expusă de
I.Ivanov. Autorul, pornind de la faptul că acțiunile ce formează latura obiectivă a spălării
banilor trebuie să aibă un caracter legal (de exemplu, convențiile), adică să fie valabile,
consideră că acestea trebuie să fie întreprinse doar de către persoane fizice care dispun de
capacitate de exercițiu deplină, adică de posibilitatea de a- și realiza drepturile lor civile și
de a- și asuma obligații. Această posibilitate subiectul o capătă doar odată cu atingerea
majoratului – a vârstei de 18 ani. Din aceste considerente, I.Ivanov susține că subiect al
infracțiunii spălării banilor poate fi doar persoana ce are atinsă vârsta de 18 ani.[1] Se
mai opinează că, în virtutea diferitelor împrejurări, sunt posibile cazurile când subiectul,
în urma abuzului de substanțe narcotice sau alcool, este limitat în capacitatea de exercițiu.
În acest caz, persoana nu ar putea fi subiect al infracțiunii. În cazul încheierii unei
convenții de către o persoană limitată în capacitatea de exercițiu va surveni nulitatea
acesteia, iar persoana nu va putea fi trasă la răspundere. Mai mult ca atât, datorită faptului
survenirii restituției ca urmare a nulității convenției, nu va exista nici faptul legalizării,

Subiectul legalizării „spă lării” banilor sau altor valori obținute pe căi ilegale

~ 114 ~ deoarece astfel operațiunile vor pierde caracterul lor legal. Avem unele rezerve față de
acest concept și susținem că în cazul de față fapta se va califica drept tentativă de
infracțiune, iar limitarea capacității de exercițiu nu atrage după sine iresponsabilitatea
subiectului (pentru care nu survine răspunderea penală), deci nu scutește persoana de
răspundere, ea putând fi culpabilă (adică să aibă o intenție față de faptele sale). Totuși,
I.Ivanov, cel căruia îi aparține această opinie, admite și excepția prin care subiect poate fi
și persoana având atinsă vârsta de 16 ani, cu condiția că ea a fost emancipată.
Noi considerăm că persoana ce nu a atins vârsta de 18 ani și nu a fost emancipată
în conformitate cu legea, poate de asemenea să comită unele acțiuni ce cad sub incidența
dispoziției art.243 CP al RM. Aceasta se explică prin faptul că pentru înfăptuirea unor
acțiuni civile nu este necesar de a atinge majoratul sau ca persoana să fie emancipată.
Astfel, pentru a face depuneri într-o instituție financiară și să dispună de aceste depuneri
este necesar de a avea vârsta minimă de 14 ani. În așa fel, persoana responsabilă, care a
atins vârsta de 16 ani, poate fi atrasă la răspundere penală pentru depunerile bănești
făcute într-o instituție financiară ce au fost obținute de exemplu, în rezultatul răspândirii
substanțelor narcotice, ținând cont că folosirea minorilor în asemenea activități este
întâlnită destul de des.
Destul de discutată în literatura de specialitate este problema determinării cercului
de subiecți ai componenței de infracțiune prevăzute de art.243 CP al RM. Astfel, A.
Jalinskii con sideră că persoana care a participat la infracțiunea de bază nu va fi atras la
răspundere penală pentru spălarea banilor[2]. Alți autori consideră că subiecți ai
infracțiunii prevăzute de art.243 CP al RM vor fi recunoscute toate persoanele indiferent
de participarea lor la infracțiunea de bază[3].
Mult mai preferabil este primul punct de vedere, în conformitate cu care subiect al
răspunderii penale pentru componența de infracțiune examinată nu va fi recunoscută
persoana ce a comis infracțiunea de bază. Aceasta se explică prin faptul că scopul
material ilegal este un element al componenței de bază ce inevitabil va duce la
gestionarea bunurilor obținute pentru a- și atinge scopul.
Ca subiect al infracțiunii poate fi și persoana care acordă consultații în vederea
legalizării veniturilor, cum ar fi lucrătorul bancar, juristul etc. În același timp, fiecare
dintre aceștia va răspunde pentru spălarea banilor doar dacă cunoșteau cu certitudine
originea ilegală a banilor sau a bunurilor.
În calitate de subiect al spălării banilor pot apărea și colaboratorul organului
înregistrării de stat, din considerentul că documentul ce confirmă înregistrarea (de
exemplu, bunul imobil) este un act juridic ce conferă un drept (adică prin care se poate
justifica sursa bunului imobil), apariția, modificarea sau stingerea acestuia.
Tot în calitate de subiect poate să apară și notarul care autentifică (legalizează) o
convenție ce are ca obiect bunuri dobândite vădit pe cale ilegală, fapt cunoscut acestuia.
Operațiunile de spălare necesită uneori un montaj complex cu intervenția
profesionaliștilor, dar care nu întotdeauna pot fi specialiști în sfera financiară. În acest
sens, practica judiciară franceză a reținut cazul unui notar dovedit a fi vinovat de
comiterea spălării de capitaluri provenite din trafic de stupefiante. Conform fabulei,
Maria Linda Caputo a utilizat bani ce aparțineau lui Vittorio Ceretta pentru a procura un
apartament al cărui act de vânzare -cumpărare a fost semnat de către M. M. fără ca acesta
din urmă să fi constatat că banii proveneau din trafic de stupefiante pentru care a fost
recunoscut vinovat Vittorio Ceretta.
Notarul M. M., deși a cunoscut adevărata identitate și activitate a lui V. Ceretta,
din motive personale a legalizat actul de vânzare, în favoarea concubinei acestui traficant,

Iurie Tîșcul

~ 115 ~
sfătuidu -i să plătească prețul apartamentului prin viramente bancare internaționale și nu
prin transfer de devize, aceasta pentru a prezenta operațiunea ca fiind mai transparentă (în
acest caz este un exemplu vădit de comitere a spălării banilor sub forma oferirii de
sfaturi). S-a stabilit, de asemenea, că unele documente utilizate în cadrul acestei achiziții
erau falsificate și că, în calitatea sa de notar, atenția lui era orientată spre reciclarea de
fonduri provenite din trafic de stupefiante.[4]
În acest caz, notarul a intervenit prin acordarea de sfaturi vânzătorului pentru a-i
indica modalitățile de plată mai bine adaptate situației respective. Instanța de fond
constatase că notarul era informat despre arestarea traficantului, din care cauză atenția sa
era orientată spre reciclarea fondurilor.[5]
Se poate vorbi și despre o eventuală răspundere a participanților profesioniști ai
pieței valorilor mobiliare. Aceștia sunt „persoane juridice care desfășoară unul sau mai
multe genuri de activitate profesionistă pe piața valorilor mobiliare”. [6] De asemenea,
aceștia pot fi brokerii sau dealerii ce acționează pe piața valorilor mobiliare.
Problema ce urmează a fi rezolvată este dacă toți subiecții nominalizați anterior
capătă calitatea de autor. Nivelul participației lor este cu atât mai dificil, cu cât
componența spălării banilor are natură specifică. Astfel, însăși procedura de spălare a
capitalului criminal implică cele trei etape: plasare, stratificare și integrare care cuprind,
indubitabil, participarea altor persoane (de exemplu, lucrătorul unei instituții financiare).
Persoanele menționate participă la spălarea banilor atât prin însăși exercitarea acțiunilor
prin care se ascunde originea ilegală a venitului sau se denaturează natura, mișcarea
adevărată a acestora, cât și prin asistență, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii spălării.
Această chestiune sumar am abordat-o și în paragraful precedent, când vorbeam despre
modalitatea complicității prin ajutor sau sfaturi, încercând acum să detaliem cele
enunțate.
Infracțiunea de la art.243 CP fiind susceptibilă de toate formele participației
penale nu poate fi negat faptul că subiecții nominalizați pot să apară atât în calitate de
autor, cât și de instigator sau complice.
Pornind de la faptul că legislația noastră în vigoare admite în calitate de subiect
orice persoană, indiferent dacă ea a participat sau nu la comiterea infracțiunii primare, s-
ar părea inițial că acești profesioniști pot să apară doar în calitate de complici, deoarece
aportul lor este de a ajuta autorul primei infracțiuni să-și legalizeze venitul criminal. Dar
nu trebuie de uitat că operațiunile necesare le va exercita însuși profesionistul,
participantul la infracțiunea inițială nefiind decât o figură ce apare la începutul acțiunii de
spălare și, ulterior, la sfârșitul acesteia.
O altă problema discutată în literatura de specialitate este dacă ar fi ilegal ca
onorariul unui avocat să fie achitat din fondurile care provin dintr-o infracțiune spălarea
banilor. Apărea chiar întrebarea dacă Convenția de la Strasbourg ar interpreta drept
criminal faptul de a asigura serviciile unui avocat sau de a accepta onorariile achitate din asemenea fonduri. Totuși, nu este posibilă o interpretare eronată a prezentei convenții.
Într-adevăr, atâta timp cât este absentă vinovăția persoanei, ea nu poate fi trasă la
răspundere pentru faptul primirii unui onorariu a cărui origine este ilegală. Chiar și în
cazul în care avocatul ar fi cunoscut originea criminală a venitului, nu îl putem considera
subiect al spălării banilor în cazul în care a primit onorariul pentru asistență juridică în
procesul penal intentat în privința clientului său, căruia i se incriminează fapta spălarea
banilor. În caz contrar, s-ar încălca principiul dreptului la apărare. În același timp,
considerăm că un avocat ar opera chiar în calitate de autor la spălarea banilor, dacă pe

Subiectul legalizării „spă lării” banilor sau altor valori obținute pe căi ilegale

~ 116 ~ parcursul exercitării acțiunilor în vederea legalizării veniturilor clientului său el însuși le-
a desfășurat sau a participat prin ajutor. Cele din urmă, după cum am indicat, nu vor
putea fi calificate conform alin.(5) art.42, art.243 CP, ci potrivit alin.(1) art.243 CP, el
răspunzând în calitate de autor.
Oricare altă persoană, chiar și care nu are interferență cu profesiunile sus enunțate,
poate participa în calitate de autor. Conform dispoziției art.243 CP, în calitate de autor va
răspunde și persoana care participă la o asociere sau înțelegere în vederea comiterii
spălării banilor.
Potrivit art.42 alin. (2) CP, în calitate de autor apare și cel „care a săvârșit
infracțiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din
cauza vârstei, iresponsabilității sau din alte cauze” prevăzute de Codul penal. Tot autor va
fi și persoana care a indicat subalternului său să exercite o operațiune financiară, fără însă
ca acesta să fi bănuit caracterul ilegal al veniturilor. În asemenea caz, cel din urmă nu va
fi ținut responsabil, considerându -se a fi drept instrument de comitere a infracțiunii de
către șeful său. De exemplu, directorul unei bănci indică subalternului său să efectueze o
operațiune cu banii de pe unul dintre conturile băncii pe care erau depozitate veniturile
obținute din trafic de droguri.
Punând în concordanță prevederile de la art. 42 alin. (5) CP cu cele de la art. 243
alin.(1) cu referire la complicitate, considerăm că în cazul spălării banilor complice este
persoana care a contribuit la săvârșirea spălării banilor prin indicații, prestare de
informații, precum și persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va
tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârșire a infracțiunii, urmele acesteia sau
obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura
sau va vinde atare obiecte. După cum am menționat, formele de complicitate prin ajutor
sau sfaturi au fost ridicate în art.243 CP la rang de autorat. Prin ce, atunci, se pot exprima
formele complicității în cazul infracțiunii spălarea banilor?
Formele de complicitate indicate alcătuiesc complicitatea morală sau intelectuală,
care, după trăsăturile sale exterioare, în unele cazuri se aseamănă cu instigarea, însă se
deosebește prin aceea că nu este o inițiativă infracțională, ci prezintă în sine doar o
susținere a hotărârii infracționale, adică întărește hotărârea de a săvârși infracțiunea luată
de autor până la intervenția complicelui. Deci, prin dare de indicații și prestare de
informații de către complice a avut loc doar întărirea hotărârii infracționale, decizia de
comitere a ei fiind deja luată de autor.
Aceste două modalități constau în niște explicații care ar facilita comiterea
infracțiunii spălarea banilor în ce privește modul de exercitare a acțiunilor, fie referitor la
orice circumstanță care ar avea importanță pentru comiterea faptei. Tot la complicitate
intelectuală se referă și favorizarea promisă infractorului, care, la general, ar presupune
asigurarea autorului că datele despre el nu vor fi divulgate organelor de drept sau că
acesta nu va fi împiedicat să acționeze. Asigurarea însă trebuie să fie acordată autorului
până la începerea săvârșirii laturii obiective a spălării banilor, precum și pe parcursul
executării acesteia, dar până la consumarea faptei.
Dacă pe parcursul desfășurării laturii obiective complicele va interveni și va
exercita el însuși careva acțiuni, atunci el se va transforma în autor, fără a mai fi tras la
răspundere și pentru complicitate.
În ce privește una dintre modalitățile complicității, ce constă în favorizarea
dinainte promisă de tăinuire a obiectelor dobândite pe cale criminală sau în promisiunea
din timp că va procura asemenea obiecte, aceasta trebuie analizată în raport cu una dintre

Iurie Tîșcul

~ 117 ~
modalitățile laturii obiective a spălării banilor – „dobândirea sau posesia de bunuri
cunoscând că acestea provin din activitate infracțională”.
Deși complicitatea este posibilă atât înainte, cât și în timpul săvârșirii faptei, cea
sub forma favorizării dinainte promise se poate realiza după executarea laturii obiective,
adică după ce autorul a săvârșit toate acțiunile ce privesc spălarea produsului infracțional.
Dacă dobândirea are loc în timpul efectuării laturii obiective, atunci acesta apare ca autor
la modalitatea indicată în alin.(1) art. 243 CP, iar dacă dobândirea are loc dup ă
consumarea laturii obiective – este complice. Unicul lucru care face dificilă distincția
constă în determinarea momentului în care s-a sfârșit executarea laturii obiective, or,
spălării banilor ca infracțiune îi este specific momentul epuizării care intervine mult mai
târziu decât cel al consumării. De aceea, considerăm că dobândirea, în cazul
complicității, trebuie să intervină abia la momentul epuizării spălării banilor. În cele ce
urmează vom oferi două exemple pentru a face deosebire între „dobândire” ca autorat și
complicitate.
Într-un caz, X, având bani din afacerile cu stupefiante, le-a plasat în cazino
cumpărând fișe la o sumă totală de 7000 euro. După ce a jucat cu ele pierzând doar 500
euro, a ieșit din joc solicitând un cec pentru eliberarea sumei de 6500 euro. Acest cec l-a
prezentat băncii pentru ca aceasta să facă transferul pe numele lui I,. aflat în alt stat. Se
pare că în acest caz I. nu este decât complice în cazul în care a promis dinainte
dobândirea banilor criminali. I. a intervenit după momentul epuizării faptei, cea a
transferului pe contul său bancar. Ulterior, fiind ridicați, aceștia urmau să fie restituiți lui
X, în interesul căruia banii au fost legalizați.
Doctrina dreptului penal admite uneori complicele să fie tratat drept autor, însă
doar în cazurile în care o așa construcție a fost elaborată de către legiuitor. De aceea, se
consideră, pe bună dreptate, că orice act prin care se facilitează justificarea mincinoasă a
originii bunurilor sau a veniturilor autorului unei infracțiuni (ceea ce constituie spălarea
banilor) este, de fapt, o complicitate la comiterea infracțiunii primare, de exemplu a celei
de trafic de droguri.[7]
Așadar, nu trebuie de confundat infracțiunea spălarea banilor ca faptă conexă la
infracțiunea primară și complicitatea la însăși infracțiunea spălarea banilor.
În privința subiectului apare o altă întrebare: poate oare fi trasă la răspundere
pentru concurs real de spălarea banilor și participație la infracțiunea inițială persoana care
exercită operațiunile de legalizare a veniturilor ilegale transmise ei, dar obținute de către
o altă persoană?
În conformitate cu prescripțiile în vigoare, în cazul de față există două variante de
răspuns: prima – dacă subiectul a promis dinainte contribuirea la legalizarea veniturilor,
atunci el va răspunde pentru infracțiunea inițială; a doua – dacă subiectul nu a promis
dinainte faptul spălării, atunci el va fi responsabil de comiterea infracțiunii spălarea
banilor (art.243 CP).
Doctrina însă se expune diferit asupra faptului cine trebuie să fie subiectul spălării
banilor din perspectiva raportului acestuia cu infracțiunea primară.
Unii autori consideră că subiect al infracțiunii poate fi doar persoana care a obținut
venituri ca urmare a propriilor fapte săvârșite constând în încălcări de ordin administrativ,
bancar, civil. Iar persoanele care au obținut mijloace bănești sau alte bunuri pe cale
infracțională, săvârșind apoi cu ele operațiuni legale, urmează să poarte răspundere doar
pentru faptele infractorice săvârșite în vederea obținerii acestor mijloace sau bunuri.[8]

Subiectul legalizării „spă lării” banilor sau altor valori obținute pe căi ilegale

~ 118 ~ Evident, această opinie nu poate fi acceptată din simplul motiv că venitul supus „spălării”
trebuie să provină doar din infracțiuni, nu și din alte fapte ilegale.
Alți autori consideră că subiect la spălarea banilor poate fi chiar și subiectul
infracțiunii primare, deoarece altfel s-ar considera că legiuitorul ar recomanda
infractorilor să-și legalizeze veniturile.[9]
A treia categorie de doctrinari care estimează drept subiect al legalizării doar o altă
persoană decât cea care nemijlocit a obținut bunurile pe căi infracționale. [10] Adică,
subiect al spălării banilor trebuie să fie persoana care nu a participat la prima infracțiune.
Unele state anume un atare subiect au și prevăzut pentru infracțiunea spălarea banilor,
luând ca bază recomandarea Convenției de la Strasbourg din 1990, care în art.6 alin.2 lit.
b) stipulează că „Statul parte la Convenție poate prevedea ca infracțiunile enunțate în
acest alineat să nu se aplice autorilor infracțiunii principale” [11].
Republica Moldova nu a preluat însă această recomandare. Considerăm că subiect
al spălării banilor trebuie să fie totuși unul special, doar esența dispozițiilor art.243 CP nu
este în a pedepsi dobânditorii ilegali de bunuri, ci rezidă anume în faptul de a-i trage la
răspundere pe cei care i-au ajutat pe aceștia să-și legalizeze aceste bunuri. Ținând cont că
prima faptă este infracțiune, atrăgându -l pe autorul acesteia la răspundere pentru
infracțiunea de la art. 243 CP, s-ar încălca principiul non-bis-in-idem , adică principiul
unicității răspunderii penale. Deci, nu s-ar admite ca legiuitorul să creeze o normă
juridico- penală care ar contraveni principiilor fundamentale ale dreptului penal, în cazul
de față ─ ale răspunderii penale. Or, normele și instituțiile dreptului penal, în totalitatea
lor, își subordonează acțiunea conținutului și semnificației principiilor fundamentale.
Apare însă o întrebare: care este conținutul acestui principiu și care este corelația
lui cu infracțiunea spălarea banilor? Potrivit acestui principiu, persoana care a săvârșit o
infracțiune nu poate fi trasă la răspundere penală decât o singură dată pentru aceeași
faptă. Este și firesc ca persoana care a obținut un bun dintr-o infracțiune să-l folosească
ulterior, încercând s-o facă în dorința de a trezi cât mai puține suspiciuni. De aceea,
operațiunile ce țin de spălarea banilor, pe care dobânditorul le va întreprinde, trebuie
considerate drept o dispunere de bunul criminal obținut de el.[12]
De exemplu, autorul unei sustrageri va răspunde doar pentru această infracțiune,
nu și pentru cea prevăzută de art.243 CP, deoarece operațiunile pe care el le-a exercitat cu
bunul sustras sunt o modalitate de a dispune și de a-l folosi în scop propriu. El o poate
face fie prin vinderea simplă a acestui bun sau prin efectuarea unei depuneri bănești la
bancă ca urmare a vinderii bunului. De ce această din urmă modalitate trebuie
considerată spălarea banilor și, respectiv, de ce persoana săvârșind o singură faptă trebuie
să răspundă pentru concurs de infracțiuni? Folosirea de facto și dispunerea de bunurile
sustrase nu solicită o calificare suplimentară. [13] Poate fi adus un alt contraargument,
când, de exemplu, persoana sustrage un bun pe care ulterior îl distruge. Calificarea se va
face pentru sustragere în concurs cu distrugerea intenționată de bunuri, ceea ce nu putem
spune în cazul spălării banilor, deoarece fapta prevăzută de art. 243 CP este un delictum
subsequens , adică urmează prima infracțiune, fără să poată exista ca faptă de sine
stătătoare.
În concluzie putem menționa că, pentru a nu încălca principiul non-bis-in-idem
(art.7 alin. (2) CP), subiect al spălării banilor trebuie să fie doar persoana care nu a
participat la prima infracțiune. Întrebarea ce se impune: nu este susceptibil de răspundere
pentru spălarea banilor (art.243 CP) doar autorul primei infracțiuni sau toți participanții la
ea? Este știut că participanții urmează soarta autorului, iar, conform art.42 alin. (6) CP,
„participanții trebuie să întrunească semnele subiectului infracțiunii”.

Iurie Tîșcul

~ 119 ~
Făcând o analiză succintă a altor infracțiuni pentru a încerca să creionăm o
legitate, practica judiciară și doctrina oferă diferite calificări. De exemplu, în cazul
delapidării, pentru care legea solicită un subiect special (persoana căreia i-au fost
încredințate bunurile), Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, nr.23 din 28.06.2004,[14]
sublinia: „în cazul în care la sustragerea săvârșită de două sau mai multe persoane a
participat cel puțin o persoană căreia i-au fost încredințate bunurile, acțiunile tuturor vor
fi încadrate în baza lit. b) alin. (2) art. 191 CP”. Deci, dacă pe lângă subiectul special mai
participă în calitate de coautor o altă persoană care nu întrunește calitatea specială, atunci
calificarea oricum se face pentru delapidare.
În cazul pruncuciderii la care subiectul special este doar mama biologică
calificarea este alta. Alte persoane nu sunt susceptibile de răspundere pentru infracțiunea
de la art.147 CP nici sub o formă a participației. Dacă aceste persoane participă în calitate
de coautor, instigator, complice la omorul copilului nou- născut, săvârșit în timpul nașterii
sau imediat după naștere de către mamă, atunci sunt responsabile pentru fapta prevăzută
de art.145 alin. (3) lit. d) CP (omor intenționat săvârșit asupra unui minor). Deci, nu vor
fi participanți la infracțiunea prevăzută de art.147 CP. După cum se vede, practica
calificărilor juridice este diferită, de aceea este dificil a stabili care formă a participației s-
ar referi la subiectul special al infracțiunii prevăzute de art.243 CP. După H.-H.Kerner,
subiectul infracțiunii primare nu poate să apară nici ca instigator, nici ca autor al spălării
banilor, nici drept complice.[15] Totuși, se face o remarcă: dacă autorul spălării banilor a
participat în calitate de complice la infracțiunea primară doar parțial, însă a legalizat
întregul venit, atunci el va răspunde pentru spălarea acelui venit la a cărui obținere nu a
participat nemijlocit prin fapta inițială. În același timp, există și o altă opinie, după care
subiectul infracțiunii primare, deși nu poate fi autor la spălarea banilor, ar putea fi
instigator sau organizator al acesteia.[16]
Fiind un delict de consecință, spălarea banilor trebuie să aibă în calitate de subiect
o altă persoană decât subiectul infracțiunii primare. Aceasta este practica majorității
statelor. Cu toate acestea, însăși practica judiciară franceză a fost bulversată prin emiterea
unei decizii din 14 ianuarie 2004, prin care Curtea de Casație a estimat ca posibil faptul
ca subiect al spălării banilor să fie autorul infracțiunii principale. Această decizie a fost
ulterior criticată în însăși doctrina franceză. [17] Cauza implică un individ condamnat
pentru delict de muncă clandestină și fraudă fiscală, care a fost urmărit pentru concursul
său la operațiunea de plasare, de disimulare a produsului acestor infracțiuni. Lui i se
imputa transferul clandestin în străinătate a produsului acestor infracțiuni. Curtea de Apel
l-a pus în libertate pe motiv că autorul infracțiunii nu poate fi urmărit pentru spălarea
produselor obținute din propria activitate ilicită. Dar, în baza recursului procurorului
general de pe lângă Curtea de Apel din Montpellier, decizia acestei Curți a fost casată de
către Curtea de Casație care s-a mulțumit să afirme că art.324-1 alin.2 este aplicabil
autorului spălării produsului unei infracțiuni pe care el singur a comis-o. Deci, textul nu
exclude dubla incriminare, deoarece concursul adus operației de spălare rezidă în acte
materiale distincte de cele ale delictului principal.[18]
Considerăm că această decizie pare neîntemeiată, Curtea neoferind prea multe
argumente, într-un sistem juridic fondat pe principiul legalității și al interpretării stricte a
legii (îndeosebi penale) nu trebuie să se bazeze pe ceea ce legea nu exclude, dar pe ceea
ce ea include.[19]

Subiectul legalizării „spă lării” banilor sau altor valori obținute pe căi ilegale

~ 120 ~ Totodată, recomandarea Convenției de la Strasbourg vorbește de „autor” la
infracțiunea principală, nu de alt participant (art.6 alin.2). De aceea, considerăm că pentru
a ține cont de principiul non-bis-in-idem , de principul legalității, echității și luând în
considerație specificul infracțiunii spălarea banilor, scopul pentru care această faptă a fost
incriminată, precum și pentru a duce o luptă cât mai eficace contra acestui tip de
criminalitate care devine din ce în ce mai mult o problemă internațională, considerăm că
autor al spălării banilor nu poate fi nici autorul infracțiunii primare, nici ceilalți
participanți la ea.
De exemplu, dacă X., lucrător la cazino, dinainte îi promite lui I., care intenționa
să sustragă o sumă de bani, că ulterior dobândirii lor va ascunde urmele sustragerii prin
săvârșirea unor operațiuni la cazino și le săvârșește, atunci X va fi responsabil pentru
complicitate la sustragere. Dacă însă X ar fi comis aceleași operațiuni, dar fără o
promisiune prealabilă, atunci ar fi fost responsabil pentru infracțiunea de la art.243 CP,
primul însă nu poate fi autor la spălarea banilor. Deci, dacă autorul primei infracțiuni nu
poate fi autor la spălarea banilor, atunci nici complicele unui furt, de exemplu, nu ar
putea fi urmărit în calitate de autor al „spălării” obiectelor furate.
Dacă să ne referim la al doilea subiect al infracțiunii de spălare a banilor
menționăm că persoana juridică poate fi considerată subiect doar dacă exercită activitate
de întreprinzător, adică îndeletnicire exercitată pe cont și risc propriu, sub răspundere
proprie în vederea obținerii unui beneficiu permanent. În calitate de exemplu poate fi
adusă banca care este o instituție financiară ce atrage de la persoane fizice sau juridice
depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, și
care utilizează aceste mijloace, total sau parțial, pentru a acorda credite sau pentru a face
investiții pe propriul cont și risc.[20]
Potrivit art. 55 Codul Civil al Republicii Moldova[21], prin persoană juridică se
are în vedere organizația care posedă un patrimoniu distinct și răspunde pentru obligațiile
sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească și să exercite în nume propriu drepturi
patrimoniale și personale nepatrimoniale, să-și asume obligațiuni, poate fi reclamant și
pârât în instanța de judecată.
Introducerea persoanei juridice în calitate de subiect pentru infracțiunea spălarea
banilor a pornit de la: riscul pe care îl implică dezvoltarea tehnologică și implementarea
noilor tehnologii în procesul producției; faptul că într-o economie de piață orice persoană
juridică cu scop lucrativ încearcă să obțină un profit cât mai mare într-un timp cât mai
scurt; faptul că uneori organizațiile criminale adoptă forme și structuri specifice industriei
și comerțului, organizându -se ca persoane juridice și încercând astfel ca, în spatele unei
aparențe de legalitate, să-și desfășoare în siguranță și la o scară cât mai largă activitățile
ilicite (trafic de bunuri și persoane, spălarea banilor etc.).
Totodată, forma, talia și structura persoanei juridice alese drept paravan, precum și
ponderea activității ilegale diferă în funcție de forța și obiectul de activitate al
organizației criminale, dar desfășurarea acestei activități prin folosirea unor persoane
juridice este o constantă. [22]
Infracțiunea de spălare a banilor nu poate fi comisă direct și personal de către
persoana juridică, însă aceasta îi este imputată când este comisă de către un organ sau un
reprezentant al acesteia. Evident, nu oricare persoană juridică poate fi responsabil ă de
comiterea infracțiunii spălarea banilor, dar numai acelea care întrunesc câteva semne,
precum: să fie constituită în ordinea prevăzută de lege și să desfășoare activitate de
întreprinzător.

Iurie Tîșcul

~ 121 ~
Cu toate acestea, deși art.21 alin.(4) CP prevede răspunderea persoanei juridice
pentru infracțiunea prevăzută la art.243 CP, se pare că legiuitorul a uitat să prevadă în
sancțiunea art.243 CP pedeapsa pentru persoana juridică. Astfel, deși de iure răspunderea
ei este acceptată, de facto ea este imposibil de aplicat.
În așa fel considerăm că o soluție radicală la problema determinării subiectului
infracțiunii prevăzute de art.243 CP al RM ar fi includerea în lista circumstanțelor
agravante prevăzute de art.77 CP al RM a unei asemenea circumstanțe ca efectuarea
tranzacțiilor cu bunuri sau alte valori obținute în urma comiterii unei infracțiuni, ce a
cauzat o pagubă considerabilă drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Această
completare a legii penale va permite îngustarea cercului de subiecți ai legalizării
veniturilor ilegale.

Note:

1. Иванов И. Легализация денежных средств или иного имущества,
приобретенных другими лицами прест упным путем // Ро ссийская Юстиция,
2002, nr. 3, p. 53.
2. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. Москва. 19 96,
с.399.
3. Волженкин Б.В. Экономические прест упления. СПб. 1999, с.110; А.Вершинин.
Легализация средств или иного имущества , приобретенных не законным путем
// Уголовное право. 1998. Nr.3, c.9; Я ни П.С. Уголовное ответственность за
легализацию имущества, приобретенного незако нным путем // Право и
экономика. 1998 Nr.1, c.114.
4. Bulletin des arrêts de la Cour de Cassation. – 1995, nr.375, p. 1097; Delmas Saint-
Hilaire Jean- Pierre. Infractions contre la Nations, l’Etat et la paix publique // Revue
de Science Criminelle, 1996, juillet-septembre, p. 666.
5. Véron Michel. Trafic de stupéfiants. Bl anchiment de ca pitaux. Notaire.
Régularisation, acte de ve nte et conseils sur le financement de l’opération // Droit
pénal, 1996, nr.6 (juin), p. 15.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la piața valorilor mobiliare, nr. 199 -XIV din
18.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Mol dova, 1999, nr. 27-28 / 123, p. 43
7. Stefani Gaston, Levasseur Georges, B ouloc Bernard. Droit pénal général. – Paris:
DALLOZ, 1997, p. 245.
8. Расследование фактов лега лизации (отмывания) денежных средств или иного
имущества, приобретенных незаконным путем: Методические рекомендации.
Москва. 1999, с.8; Расследование преступлений в сфере экономики / Под ред. Н.Н. Кожевникова. – Москва: СПАРК, 2001, p. 167.
9. Мусаев Ф.А. Вопросы уголовной ответств енности за легализацию преступных
доходов // Налоговые и иные экономическ ие преступления (Ярославль), 2002,
nr. 5, p. 98.
10. Кернер Х. -Х., Дах Э. Отмывание денег. Путе водитель по действующему
законодательству и юр идической практике. – Москва: Международные
отношения, 1996, c. 64.
11. Convention on laundering, search, seizure and confiscation of the proceeds from
crime. European Treaty Serie s Nr.141. Strasbourg. 1990, p.4.
12. Culioli Marcel. Infraction générale de blanch
iment. Conditions et c onstitution // Juris
Classeur pénal, livre IV, fascicule 20, 8, 1997, 181139, p. 4.
13. Бойцов А.И. Преступления против собственности. – Санкт -Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, c. 272.

Subiectul legalizării „spă lării” banilor sau altor valori obținute pe căi ilegale

~ 122 ~ 14. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 23 din 28.06.2004 cu privire la
practica judiciară în procesele penale despr e sustragerea bunurilor // Buletinul Curții
Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2004, nr. 8, p. 10.
15. Кернер Х. -Х., Дах Э. Отмывание денег. Путе водитель по действующему
законодательству и юр идической практике. – Москва: Междунородные
отношения, 1996, c. 65.
16. Устинова Г. Условно -правовая оценка ст.174/1 УК РФ // Уголовное право,
2003, nr. 2, c. 83.
17. Cutajar Chantal. L’auteur de l’infraction principale et le blanchiment // Recu eil
DALLOZ, 2004, n019, p. 1377;
18. Le blanchiment de soi- même // Droit pénal (éditions du Juris– Classeur), 2004, avril,
p. 10.
19. L’arrêt de la Cour de Cassation de la Fr ance du 14 janvier 2004. Chambre criminelle
// RECUEIL DALLOZ, 2004, nr.19, p. 1377.
20. Legea Republicii Moldova privind instit uțiile financiare, nr. 550 -XIII din 21.07.1995
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 1, p. 3.
21. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 -XV din 6 iunie 2002 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86 ( 967-971 ), p. 21.
22. Streteanu Florin, Chiriță Radu. Răspunderea penală a persoanei juridice. – București:
ROSETTI, 2002, p. 67.

~ 123 ~ Ioan Bucur

MAREA LIBERĂ – DOMENIU PUBLIC INTERNAȚIONAL

Recenzent: Alexandru Burian, doctor habilitat în drept

From the internationa l law sight, the maritime areas have been defined as surfaces of
salted water of free and na tural communication. Sweet waters a nd closed seas are excluded.
Since the general internati onal law and sea law, as a special bran ch of this law, have registered
significant results, the juridical struc ture of seas and oceans is determined throughout its
different parts affiliation, as well as diverse institutionalized functions.

Sub impulsul cuceririlor revoluției științifice și tehnice contemporane, mările și
oceanele, “continentul albastru” sau “cel de-al șaptelea continent”, intra tot mai mult în
aria preocupărilor directe ale omului, constituind nu numai o cale privilegiată de
comunicații, ci și un izvor de imense resurse și un câmp de utilizări dintre cele mai
diferite.
În viziunea dreptului internațional, spații le maritime sunt definite ca fiind întinderi
de apă sărată în comunicație liberă și naturală. Sunt excluse apele dulci și mările închise.
Dat fiind că dreptul internațional general și dreptul mării, ca ramură specială a acestui
drept, au înregistrat evoluții substanțiale, structura juridică a mărilor și oceanelor se
determină prin apartenența diferitelor sale componente precum și prin diversele sale
funcționalități instituționalizate. Din punct de vedere fizic, marea constituie o entitate, dar
diverselor sale sectoare le corespund regimuri juridice diferite. Într-o definiție alternativă,
marea oferă o imagine globală a unor zone de reglementare juridică distincte, cu aspect
complementar.
Mările și oceanele Terrei, cu cei 361.070.000 km, reprezintă 70,8 % din suprafața
totală a globului. Suprafața mărilor are o întindere de 74.800.000 km, reprezentând 20 %
din cea a oceanului planetar. În ansamblul său, Oceanul Planetar este alcătuit din patru
mari oceane (Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian și Oceanul Arctic) și 54
de mări.
În concret, Conferința de la Geneva asupra Dreptului mării (1958) statutează cinci
zone maritime: apele interioare, apele teritoriale, zona contiguă, platoul continental și
marea liberă. Convenția de la Montego Bay (Jamaica) din 1982 mai adaugă patru: apele
arhipelagice, zona economică exclusivă, strâmtorile utilizate pentru navigație
internațională și teritoriile subacvatice internaționale.
Elaborarea unor reguli de drept ale mării se constituie ca o necesitate din moment
ce promovarea intereselor naționale în domeniul oceanic reprezintă, indiscutabil, un
obiectiv al politicii externe a statelor, mările și oceanele lumii integrându -se în
problematica de ansamblu a relațiilor internaționale.
Poziția față de mări și oceane, capacitatea de a exercita asupra lor controlul sau
supremația au reprezentat un element fundamental al raporturilor de forțe între marile
puteri. Integrarea spațiului marin și oceanic în aria de preocupări a principalelor puteri ale
lumii, prin statuarea unui regim juridic afectat utilizării acestuia a provocat, în decursul
istoriei, puternice controverse, multe dintre acestea soldându -se cu îndelungate și grave
conflicte militare.
Istoria pune în evidență trei tipuri de abordări cu privire la configurația ordinii
juridice maritime:

Marea Liberă – domeniu public internațional

~ 124 ~ 1. abordare strict riverană, potrivit căreia relația cu marea este privită mai ales
prin perspectiva adiacenței imediate cu uscatul, utilizând, în principal,
pescuitul litoral și comunicațiile între diferite puncte, de obicei, ale
aceluiași țărm;
2. perspectiva “lacului”, respectiv o viziune asupra mării formată sub influența
covârșitoare a unei mări închise sau semiînchise, cum este Marea
Mediterana sau Oceanul Indian;
3. perspectiva oceanică, care consideră marea că o verigă a oceanelor lumii.
Prima abordare poate fi considerată ca specifică mai ales țările care nu au fost
angrenate în politica de mare putere, și care, de regulă, au dispus de un potențial
economic și militar limitat. Celelalte două abordări, care vizează aspectul fundamental al
politicii maritime – statutul însuși al spațiului oceanic – s-au aflat pentru îndelungată
vreme în centrul politicii internaționale, punându -și puternic amprenta asupra evoluției
relațiilor interstatale. Se poate considera c ă cea de-a doua abordare își are începuturile în
antichitate; cu unele intermitențe, ea constituie caracteristica esențială a relațiilor
maritime internaționale până în perioada marilor descoperiri geografice.
Vechimea regulilor aplicabile se poate deduce din derularea istoricului acestora.
Astfel, s-a constatat că popoarele antichității și-au grupat cetățile de preferință în jurul
mărilor, deplasarea pe apă fiind mai facilă decât cea pe căile terestre. Iată de ce un drept
maritim embrionar poate fi găsit deja la egipteni. Relațiile comerciale intense, care
favorizau stabilirea lor pe țărmurile Mediteranei, au condus Egiptul la stabilirea unei
poliții asupra liniilor de navigație, cât și pentru protecția împotriva străinilor naufragiați.
Cutumele maritime ale egiptenilor au fost repuse în cauză de către fenicieni, care, la
rândul lor, le-au transmis grecilor. Dintre aceste cutume, proxenia (forma antică a
libertății comerțului) a fost menținută însă de cartaginezi, astfel comerțul cu străinii era
practicat fără nici o restricție.
Se consideră că legile rhodiene – primele codificări ale cutumelor privitoare la
traficul maritim – erau inspirate de la fenicieni. Dar acești “hoinari ai mărilor” – a căror
unică opoziție nu consta decât în disputarea navigației – credeau că întinderile maritime
le aparțineau consecință a simplului fapt că le-au străbătut. Grecii, care au adoptat lejer
legile rhodiene, puse la rândul lor în practică și de către romani sunt primii care au
considerat libertatea mării ca un principiu admis. Euripide remarca: „Navigația este una
din facilitățile pe care rațiunea umană le-a creat pentru binele comun”.
În timp, pe la sfârșitul sec. al III-lea î.h., bizantinii au închis strâmtorile
comercianților greci care navigau spre Pontul Euxin, aceștia din urmă plângându -se
rhodienilor de nerecunoașterea principiilor libertății mării, ca răspuns la apelul grecilor,
rhodienii au recurs la forță pentru a-i determina pe bizantini să respecte acest principiu.
Romanii n-au considerat niciodată Marea Mediterană („mare nostrum”) ca fiind o
mare închisă („mare clausum”). Dreptul maritim roman a fost preluat de la poporul
rhodian, cu care erau și aliați. Principiile comerțului și navigației au fost conservate prin
romani. Florus scria: “Suprimați comerțul: veți rupe astfel alianțele neamurilor lumii!”.
Pe de altă parte, Theodoret sublinia că marea este “piața lumii” și insulele “zone de
staționare în mare”. Dintre jurisconsulții romani, Celse a fost, se pare, primul care a
formulat teza liberei folosiri a mării: “Maris communem usum omnibus honimibus”.
Formula lui Celse a fost preluată și de către Ulpian: “et quidem mare commune omnium
est et litore sicut aer”
Astfel, se poate concluziona ca popoarele antichității, pentru care utilitatea mării
era intrinsec legată de cea a navigației, au acceptat ideea de libertate a mării interne

Ioan Bucur

~ 125 ~
libere. Poliția contra piraților era exercitată în marea liberă prin galerele Imperiului
Roman, pentru asigurarea libertății de navigație și a comerțului.
După căderea Imperiului Roman și ridicarea altor puteri europene apar noi
revendicări asupra mării. Regii danezi și norvegieni emit pretenții de proprietate asupra
Mării Nordului și Mării Baltice între secolele VII – XI. Începând cu 1174, Genova și-a
proclamat dreptul asupra Mării Ligurice și Golfului Lyon. Puțin mai târziu, Republica
Venețiană a revendicat controlul asupra Mării Adriatice și, după ce și l-a impus cu forța,
l-a confirmat prin diverse tratate. Similar, Danemarca extinde sfera revendicărilor asupra
spațiilor întinse din Marea Nordului și Oceanul Atlantic, interzicând navelor străine să
pescuiască în cazul în care nu aveau permise eliberate de ea. La rândul ei Anglia, prin
Ordonanța din 30 martie 1201, își afirma drepturile asupra mărilor limitrofe, inclusiv
Canalul Bristol și Marea Irlandeză (ulterior și asupra „maribus britannicis”). În mod
similar, prin Bula Papală din 1455 navigația în mările adiacente Africii occidentale este
rezervată exclusiv Portugaliei.
Față de tendințele de apropiere, încă din această perioadă a fost lansată, ca o
încercare de contracarare, ideea libertății mărilor. În 1169, Papa Alexandru al III-lea, în
scrisoarea adresată consulilor Genovei, care revendicau dreptul de a interzice
Montpellierului navigația din largul mării, ce afirma: ”libertatea pe care o are orice
națiune de a putea naviga cu navele sale pe mare”.
Marile descoperiri geografice din secolul al XV-lea, prin relevarea dimensiunilor
reale ale spațiului marin, acreditează perspectiva oceanică începând cu secolul al XVI-
lea, ca principală trăsătură a raporturilor maritime internaționale. Aceste descoperiri au
contribuit la includerea întregii noastre planete în sfera afacerilor comerciale și au făcut
din Atlantic principala zonă a comerțului maritim, diminuându -se în mare măsură rolul
Mediteranei și al Balticii. În noile condiții, Viena, Genova și Hansa Germană pierd
pozițiile deținute în transporturile maritime, fiind înlocuite treptat de puterile oceanice. În
același timp, descoperirile geografice au accentuat considerabil tendințele de apropiere.
Primele protagoniste ale confruntării maritime din această perioadă au fost Portugalia și
Spania. Conflictul a fost rezolvat în urma a numeroase negocieri între cele două țări și a
arbitrajului Papei Alexandru al VI-lea (prin tratatul de la Tordesillas – Spania – încheiat
la 7 iunie 1494), prin care se trasa o linie de nord-sud care trecea pe la jumătatea distanței
dintre insulele Azore și coasta americană; tot ce era la est de această linie aparținea
Portugaliei și tot ce era la vest aparținea Spaniei.
Aceste pretenții au trezit vii reacții din partea Angliei. Elisabeta I, care a protestat
în “numele libertății mărilor”, inițial contra revendicărilor Portugaliei și apoi în 1580
împotriva celor ale Spaniei, a susținut că “oceanul nu poate aparține nici unui popor sau
nici unui individ”.
În aceeași perioadă, alte două țări europene, Franța și Olanda, care începuseră
expediții îndepărtate, s-au ridicat împotriva pretențiilor scandinave și iberice revendicând
apropierea unor vaste părți ale oceanelor și, pe de altă parte, statele care susțin libertatea
mărilor: Franța, Olanda și Anglia.
Afirmarea Angliei ca putere navală în timpul domniei Elisabetei I, prin distrugerea
în 1588 a flotei regelui Spaniei (Filip al-III-lea) a deschis lunga serie de războaie pe mare
care a făcut ca în secolul al-XVIII-lea Anglia să ajungă cel mai puternic stat al lumii.
În noile condiții, Anglia, care a fost campioana libertății mărilor la sfârșitul
secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, va deveni în cursul secolului al
XVII-lea o viguroasă apărătoare a apropierii marine. Această situație se explică prin

Marea Liberă – domeniu public internațional

~ 126 ~ evoluția raportului de forțe dintre principalii protagoniști. Pentru Anglia Elisabetei I,
doctrina libertății mării era cea mai adecvată raportului de forțe existent între ea și
celelalte țări, în special puterile iberice, deoarece Anglia nu era suficient de puternică
pentru a se opune acestor state pe propriul lor teren (cel al apropierii).
În secolul al XVII-lea declinul națiunilor iberice și ascensiunea concomitentă a
Angliei au determinat-o să recurgă la principiul apropierii, în condițiile în care dispunea
de forța necesară pentru a-l aplica în avantajul său.
Prin interzicerea în 1609 a pescuitului olandez în apele adiacente țărmului englez
se declanșează cel de-al II-lea conflict important între partizanii apropierii (în rândul
cărora locul de frunte revine la această dată Angliei) și susținătorii libertății mărilor, în
primele rânduri ale acestora situându -se Olanda. Ca replică a acestei interdicții, în Olanda
apare, în același an, lucrarea “Mare Liberum” a lui Hugo de Groot, supranumit Grotius,
filosof, jurist și diplomat. “Mare Liberum” era un extras dintr-o lucrare mai importantă,
“De jure prendr e”, scrisă în 1605, pentru a apăra libertatea de mișcare a navelor olandeze
față de pretențiile Spaniei și Portugaliei (probabil comandată de Compania Indiilor). Într-
o declarație trimisă Angliei, la un an după apariția lucrării, Olanda susținea în esență:
”Mările mișcătoare și fără limite sunt la fel de comune tuturor popoarelor asemenea
aerului, care nu pot fi apropiate de către nici un prinț”.
Lucrarea “Mare liberum” a primit mai multe replici din partea Angliei. Primele
dintre acestea având ca autori pe Welwood și Malynes, au admis teza lui Grotius privind
marea liberă; ei condamnă pretențiile Spaniei și Portugaliei, dar avansează ideea unei
mări “adiacente” asupra căreia statul suveran respectiv ar avea drepturi exclusive.
Conform acestei teze, mările din vecinătatea Angliei ar trebui plasate sub suveranitatea
engleză. Din scrierile engleze care au răspuns cărții lui Grotius se remarcă, prin abilitatea
abordării, lucrarea “Mare clasum”, publicată în 1635 de juristul John Selden. În această
lucrare Selden susține că totalitatea oceanului este susceptibilă de a fi apropiată, cu
condiția ca un stat să dispună de suficientă forță pentru a- și apăra posesiunea în fața altor
state.
În termeni generali, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, Anglia, Spania și
Portugalia abandonează pretențiile la drepturile exclusive asupra largului mării; ele nu
puteau fi justificate în condițiile creșterii numărului de state care foloseau marea. Totuși,
începând cu domnia reginei Anna, supremația navală a Angliei devine incontestabilă. Din
această perioadă oceanele sunt plasate sub regimul libertății mărilor.
Instaurarea unui asemenea regim, necontestat în timp de pace, corespundea unei
situații în care mările erau în exclusivitate căi de comunicație absolut necesare
schimburilor între națiuni concurente, dar sensibil egale, și aprovizionării acestora cu
materii prime. La această situație se refereau motivațiile teoretice ale acestui statut și, în
particular, cele ale lui Grotius. Argumentele prezentate de “Mare liberum” deveneau, în
contextul economic și cultural al epocii, coerente. Considerentele sale de bază, fondate pe
dreptul natural, au fost formulate astfel:
a) mările și uscatul erau, la origine, proprietatea comună a oamenilor;
b) cu timpul, această situație a evoluat în ceea ce privește uscatul, acesta
devenind susceptibil de a face obiectul unor drepturi privative, în măsura în
care putea fi ocupat în exclusivitate de indivizi sau grupuri de indivizi, și în
măsura în care resursele terestre erau epuizabile;
c) în schimb, stabilirea de drepturi privative asupra mării nu se justifică pentru
că, pe de o parte, ea nu poate face obiectul unei ocupări exclusive și, pe de

Ioan Bucur

~ 127 ~
altă parte, resursele ei fiind inepuizabile, care ar fi atunci utilitatea unei
proprietăți asupra mării?;
d) marea reprezintă o cale de comunicație între națiuni, pretabilă la o utilizare
superioară și crescând (ne aflăm la începutul capitalismului comercial). Ori,
constată Grotius, comerțul între națiuni trebuie să fie liber. “Fiecare
națiune, – spunea el – trebuie să aibă cale liberă de comunicație și
posibilitatea de comerț liber cu orice altă națiune”.
În consecință, marea, cu excepția unei fâșii înguste adiacente țărmului, nu trebuie
să facă obiectul unui imperiu sau al unei jurisdicții exclusive, nici a unor drepturi de
pescuit sau de navigație. Marea trebuie să fie liberă.
Acest regim al mării libere, bazat în esență pe o cutumă internațională, a guvernat
ansamblul mărilor timp de aproximativ două secole și jumătate, corespunzător situațiilor
unor necesități economice și politice bine precizate.
Monopolizând într-un fel oceanul – cale de cucerire, de îmbogățire, de colonizare
– puterile maritime occidentale și-au extins dominația în locurile cele mai îndepărtate;
după marile descoperiri și colonizarea continentului american au urmat Indiile în secolul
al XVIII-lea, apoi Japonia, China, Asia de Sud-Est, Oceania, Africa în secolul al XIX-
lea; între cele două războaie mondiale în aria de acțiune a omului a fost adusă Antarctica.
Dezvoltarea rapidă a producției industriale în paralel cu extinderea comerțului
mondial au antrenat o intensificare a transporturilor maritime, imprimând statelor,
începând cu secolul al XIX-lea, o preocupare sporită de a reglementa juridic problemele
comerțului maritim, realizându -se unele acorduri cu privire la evitarea abordajelor,
ocrotirea vieții umane pe mare, asistența și salvarea navelor și a încărcăturilor, asigurarea
comunicațiilor radio-telegrafice, introducerea codului internațional de semnale,
înmatricularea și eliberarea certificatelor de naționalitate, stabilirea dreptului de control al
navelor militare asupra navelor comerciale etc.
Soluțiile teoretice și practice privind apărarea principiului libertății mării și
statornicirea unui regim juridic aplicabil acesteia determină proclamația de la 18 ianuarie
1918 între cele 14 principii fundamentale ale păcii, lansată de președintele Wilson:
”libertatea deplină a navigației pe mări în afară de apele teritoriale” în timp de pace ca și
în timp de război cu excepția mărilor care ar putea să fie închise, total sau parțial, printr-o
acțiune internațională, având ca scop executarea unor acorduri internaționale “.
Literatura de specialitate surprinde tendințe contradictorii majore în asigurarea
folosirii spațiilor maritime ca urmare a accentuării opoziției de interese ale marilor puteri.
Nevoia unor norme generale este tot mai frecvent revelată [1](vezi Antonio Sanchez de
Bustamente y Sirven, Droit internațional Public, vol.III, Paris.1936, p.49 și urm.).
O dezvoltare multilaterală de amploare cu privire la problemele dreptului mării are
loc la Haga, 1930, cu prilejul Conferinței Generale de Unificare a Dreptului Internațional,
reprezentanții statelor participante relevând necesitatea elaborării unor reguli generale cu
privire la spațiile maritime și a corelării lor cu celelalte norme ale dreptului internațional,
în perspectiva folosirii mărilor și oceanelor în interesul tuturor statelor. Semnificația
Conferinței de la Haga pentru evoluțiile ulterioare ale Dreptului maritim este multiplă,
deoarece contribuie la desprinderea problemelor de drept în discuție și ajută la unificarea
unor reguli asupra cărora nu se convenise anterior, prefigurând evoluțiile ulterioare cu
privire la marea teritorială, marea liberă, regimul strâmtorilor etc. Pentru soluționarea
unor probleme concrete au avut loc mai multe dezbateri internaționale printre care
amintim: Conferințele de la Lausanne din 1922 și 1923 și cea de la Montreux din 1936.

Marea Liberă – domeniu public internațional

~ 128 ~ Problemele de ansamblu însă au fost abordate la Conferințele de la Geneva din 1958 și
1960 și mai ales la Conferința O.N.U. asupra dreptului mării din 1982 – Montego Bay.
Popoarele în efortul de a statornici norme adecvate în planul cooperării
internaționale au manifestat un interes crescând pentru relațiile din domeniul maritim,
dând expresia unor exig ențe fundamentale cu privire la :
a) drepturile și îndatoririle fiecărui stat în folosirea mărilor și oceanelor Terrei;
b) precizarea formelor și modalităților practice ale conlucrării lor în direcția
valorificării bogățiilor pe care le conțin.
Aceste aspecte majore au făcut obiectul conferințelor O.N.U. din ultimele decenii
și se regăsesc, într-o anumită măsură, în convențiile ce sunt în vigoare.
În cadrul primei Conferințe O.N.U. asupra dreptului mării, care a avut loc la
Geneva în 1958, s-au adoptat convențiile asupra mării teritoriale, platoului continental,
mării libere și asupra pescuitului, cuprinzându -se, pe această cale, toate spațiile maritime
(într-o concepție generală), care viza atât problematica zonelor naționale, cu drepturile și
obligațiile statelor riverane, și a celorlalte state în aceste zone, cât și ansamblul
problemelor mării libere, în care se recunoșteau libertatea de navigație, libertatea de
pescuit, libertatea de a pune cabluri și conducte, libertatea de survol.
Curând după adoptarea acestor reglementări, unele probleme importante, cum sunt
cele referitoare la limita mării teritoriale și regimul teritoriilor submarine, au fost reluate
în vederea elaborării unor soluții juridice.
Astfel, în urma dezbaterilor desfășurate în anii 1967 – 1970 cu privire la regimul
juridic al teritoriilor submarine, situate dincolo de limitele jurisdicției naționale,
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în 1970, “Declarația de Principii”, prin care zona
internațională a fost consacrată ca “patrimoniul comun al întregii comunități”.
A treia Conferință asupra Dreptului mării (după cele din 1958 și 1960) convocată
de către O.N.U. a ținut numeroase sesiuni între 1973 și 1982. În raport de convențiile din
1958 care au fost pregătite de un organ compus din experți juridici din cadrul Comisiei de
Drept Internațional, noile reguli normate de Convenția din 1982 au fost pregătite de către
un organ politic al O.N.U.: „Déclaration des principes régissant le fond des mers et des
océans, ainsi que leur sous-sol, au de la des limites de la juridiction nationale (Résolution
2749/XXV)” .
În fapt, această conferință a fost mai mult revizionistă decât codificatoare, notabil
fiind și pragmatismul care a inovat pe larg în materia negocierilor multilaterale,
distingându -se caracterul oficios al lucrărilor, rolul grupurilor de state și al
personalităților. Conferința a hotărât, în final, adoptarea la 10 decembrie 1982, la
Montego Bay – Jamaica, a Convenției asupra Dreptului Mării; semnată de un mare
număr de state, dar a înregistrat în același timp și absenți de marcă: S.U.A., Marea
Britanie, Germania. Convenția a intrat în vigoare în 1994, după ce a întrunit în depozit și
cel de-al 3-lea instrument de ratificare de către state, adică după cea de-a 60-a confirmare
formală a semnării.
O.N.U. a consacrat astfel un monument al Dreptului Internațional, original prin
conținutul său, dar și prin procedura adoptată pentru elaborarea sa. Este vorba despre o
convenție universală care a luat în considerare aspirațiunile diverse ale statelor și a
realizat o reformă globală asupra Dreptului Mării, conciliind noile uzanțe care presupun
exproprierea spațiilor libere de exploatare conform principiului sacru al libertății de
navigație. Prezentându -se sub forma unui text heteroclit, cele 320 de articole ale sale
tratează succesiv spațiile maritime, exploatarea lor, navigația, poluarea, regimul minier al

Ioan Bucur

~ 129 ~
subsolurilor marine. Convenția apare, în sfârșit, ca o operă total consensuală, deoarece
150 de state reprezentante ale O.N.U. au negociat direct între ele.
Este notabilă în noile circumstanțe ale codificării Dreptului Mării trecerea din plan
juridic în plan politic. 119 delegați de stat (din 150 de participanți) au depus semnătura
asupra Convenției chiar în aceeași zi, fapt fără precedent în istoria tratatelor.
Convenția reflecta dreptul cutumiar . S.U.A., Regatul Unit al Mării Britanii și
Germania lipsesc însă dintre semnatare. Aceste state au inspirat puternic regimurile de
utilizare a mărilor promulgate de convenție. Principalele rezerve formulate au vizat
regimul de exploatare a subsolurilor marine internaționale, în opinia lor defavorabil
puterilor industrializate, cărora le fuseseră impuse grele contribuții financiare precum și
transferuri de tehnologie în profitul lumii a treia. Aceste state respectă totuși convenția
care reflectă practica internațională curentă și au adoptat progresiv o legislație conformă
cu prevederile Convenției. Cu “programul liber de navigație” S.U.A. garantează
paradoxal aplicarea Convenției (pe care nu a semnat-o) împotriva infracțiunilor eventuale
ale statelor semnatare. Pe de altă parte, Declarația comună americano- rusă de la Jakson
Hole din 23 septembrie 1989, prin care cele două părți recunosc Convenția ca expresie a
dreptului cutumiar actual care consolidează respectarea parțială a prevederilor acesteia.
Ordinea juridică internațională a mării a evoluat în raport de configurația
raporturilor maritime interstatale mereu redimensionată de-a lungul istoriei. Practica
convențională din ultimele patru decenii a înregistrat progrese substanțiale, regimul
juridic al mărilor menținându -se doar în parte cutumiară.
Conceptul de mare liberă, apărut în secolul al XVII-lea, a fost consacrat în practică
statelor în secolul al XVIII-lea, consolidându -se astfel ca regim juridic maritim, ca
instituție a dreptului internațional. În accepțiunea sa juridică tradițională, consacrată și în
Convenția din 1958 (Geneva) asupra dreptului mării, marea liberă era considerată “acea
parte a mării care nu aparține mării teritoriale sau apelor teritoriale ale unui stat, deci
aflată în afara suveranității teritoriale și în care statele exercită libertățile de navigație, de
pescuit, așezare de cabluri și conducte petroliere, survol” (art.2 din Convenție).
Noțiunea juridică de mare liberă – marea liberă cuprinde totalitatea spațiilor
marine care se situează dincolo de marea teritorială a diferitelor state (Convenția de la
Geneva asupra mării libere, art.1). Convenția din 1982 (art.86) exclude, de asemenea, din
marea liberă zona economică exclusivă și apele arhipelagice ale unui stat arhipelag.
Delimitare – regimul de mare liberă se aplică spațiilor acvatice maritime aflate în
afara zonei economice exclusive și platoului continental fără ca acestea să facă parte din
marea liberă. Spațiul aerian de deasupra mării libere urmează regimul acesteia.
Caracteristici ale mării libere – marea liberă nu este, în mod cert, un bun al
nimănui, „res nullius”, dar nici un bun comun , „res communis”, perfect, căci bogățiile ei
(resursele biologice și minerale) sunt susceptibile de apropriere. Acest element definitoriu
al conținutului său face ca activitățile de explorare și exploatare întreprinse în zonă să fie
subordonate gestiunii comune a tuturor statelor (riverane și neriverane). Regula de bază
aplicată în marea liberă este aceea a libertății, fiecare stat exersând puteri de poliție
asupra navelor purtătoare de pavilion. Acest principiu cunoaște și unele excepții, în
ipoteze limitate.
Principiul fundamental care guvernează activitatea tuturor statelor în marea liberă
este acela al libertății mării pentru toate navele de comerț și militare ale tuturor statelor,
atât în timp de pace, cât și în timp de război. Principiul libertății largului mării a fost
uneori justificat în doctrină prin considerarea acestei zone fie „res communis omnium”,

Marea Liberă – domeniu public internațional

~ 130 ~ fie ca „res nullius”. Recurgerea la aceste categorii din dreptul privat roman, aplicate într-
o perioadă istorică depășită și în dreptul internațional public, nu este corectă. Regimul
mării libere, ca și al altor spații asimilabile se concretizează prin nesupunerea lor
suveranității statelor” [2] (Grigore Geamănu, Drept internațional public E.D.P. 1981
p.473).
În prezent, principiul libertății mării a dobândit un caracter fundamental și
imperativ, statele neputând să deroge de la acesta, condițiile exercitării sale, conținutul și
sfera sa de aplicare fiind determinate de Dreptul cutumiar. Marea liberă este guvernată și
de o serie de principii fundamentale ale Dreptului internațional, referindu-se, între altele,
la obligația statelor de a nu recurge la forță sau la menținerea cu forța. În acest sens,
Dreptul internațional interzice astfel de acte ca: blocada porturilor sau coastelor unui stat
de către forțele armate ale altui stat sau atacul armat asupra forțelor armate, navale sau
aeriene ori împotriva forțelor maritime și aeriene ale unui stat în marea liberă. Utilizarea
forței este permisă numai în exercitarea dreptului de autoapărare.
Conform Tratatului din 1963 cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în
cele trei medii (atmosfera, cosmos, sub apă), în marea liberă și spațiul aerian de deasupra
sunt interzise orice fel de experiențe nucleare și orice fel de arme de distrugere în masă
pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, până la limita de 12 mile marine. Totuși,
marea liberă nu este demilitarizată, iar cât privește fundul mărilor și oceanelor este
limitată numai la amplasare, ceea ce înseamnă că alte operații (deplasare, circulație,
mișcare etc.) ale armelor nucleare și de distrugere în masă pe teritoriile submarine ar fi
permise.
În concluzie, în timp de război, marea liberă poate fi folosită ca teatru de
operațiuni militare, iar în timp de pace în marea liberă sunt permise manevre aeronavale.

Bibliografie:

1. Andronovici Constantin. Drept internațional public . – Editura „Graphix”, 1996.
2. Cristea Adrian. Drept maritim . – București, Editura „All Beck”, 2001
3. Ferron Olivier. Le droit International de la Mer . – Geneve, Editura Droz, 1958.
4. Geamanu Grigore. Drept Internațional Public , vol. I. – București, 1981.
5. Voicu Marin, Veriotti Maria. Convenții maritime internaționale , vol. I si IV. –
Constanța, Editura «Exponto». 1999, 2001.

~ 131 ~ MOȘTENIRE : 100 de ani de la nașterea lui Mircea Eliade

Gheorghe Bobână

MIRCEA ELIADE ȘI IDENTITATEA AXIOLOGICĂ ROMÂNEASCĂ

This article elucidates the outlook of Mircea Eliade facing the destiny of Romanian
culture and civilization. It ha s been emphasized Mircea Eliade’s idea of axiological originality of
Romanian civilization, which kept the south-European cultural subst ratum of Geto-Dacic, Greek,
Roman and Byzantine civilizations.

Identitatea axiologică constituie un mod specific de proiectare ontologică a
condiției umane. Ea include în sine modalitatea specifică de percepere a ființei și
existenței, a raporturilor dintre acestea, ceea ce explică modul de aspirație spre realizare a
unei comunități de indivizi. Identitatea axiologică a unui popor sau a unei civilizații
conservă structuri relaționale, forme de proprietate, tipuri instituționale, stiluri de viață,
coduri normative tradiționale moștenite din straturile originale, mentalități și opțiuni
valorice de ordin metafizic aparte, ireductibile la cele ale altor civilizații cu care a
conviețuit de-a lungul vremurilor și ale căror influențe axiologice le-a preluat selectiv în
matricea sa stilistică [1]. În continuare ne propunem și insistăm asupra unor aprecieri ale
lui Mircea Eliade referitoare la identitatea axiologică a românilor și a civilizației
românești.
Problema „românismului”, a identității axiologice a culturii și civilizației
românești este prezentă în mai multe articole ale lui Mircea Eliade, publicate între anii
1934-1938: „De unde începe misiunea României?” „Creație etnică și gândire politică”,
„A nu mai fi român”, „O convertire la românism”, „Criza românismului”, „Elogiul
Transilvaniei”, „Românismul și complexele de inferioritate”, „Restaurarea demnității
românești”, „România în eternitate”, precum și în studiul „Destinul culturii românești ”,
publicat în 1953 în „Revista de cultură românească ”, editată la Madrid.
Vorbind de destinul culturii românești, Mircea Eliade menționează că „românii n-
au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului ”[2], ei n-au putut înălța catedrale
masive și numeroase, n-au zidit castele și burguri de piatră, n-au adunat comori de artă,
n-au scris prea multe cărți și n-au colaborat alături de Occident la progresul științelor și al
filosofiei, în primul rând pentru că nu au avut timp să facă toate acestea și pentru că nu au
fost lăsați să le facă. Invaziile se succedau una după alta, orașele au fost necontenit
devastate și incendiate. „Tensiunea istorică ”, prelungită timp de secole care a existat între
români, pe de o parte, și tătari și turci, pe de alta i-a închis pe români și mai mult în ei, i-a
făcut să se adâncească în propriile tradiții spirituale, care erau nu numai latino-bizantine,
ci și pre-latine, adică geto-dacice. Rezultatul a fost acela că geniul popular autentic
românesc a ieșit sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar evident, constată
Mircea Eliade, adâncirea propriilor tradiții spirituale n-a putut rodi decât pe nivelul
creației populare, adică a folclorului. Capodoperele spiritualității românești aparțin
folclorului și, deși România modernă a avut norocul să aibă un poet de geniu în Mihai
Eminescu, totuși capodoperele liricii și baladei românești rămân poeziile populare
„Miorița ” și „Meșterul Manole ”. Ceva mai mult: o bună parte din literatura română
modernă s-a dezvoltat în prelungirea creației folclorice. Constatând această prelungire a
geniului folcloric până în literatura scrisă a sfârșitului secolului al XIX-lea, Mircea Eliade
menționează că nu vrea să facă apologia valorilor folclorice, opunându -le valorilor
culturii savante. Din potrivă, declară gânditorul, dintr-un anumit punct de vedere această

Mircea Eliade și identitatea axiologică românească

~ 132 ~ solidaritate a unei părți din literatura românească modernă cu universul folcloric riscă să
mențină anumite creații românești într-un provincialism cultural dăunător. Și aceasta nu
pentru că folclorul ar fi prin el însuși un mod inferior de creație, ci pentru simple motive
că, datorită propriei istorii, Europa a depășit demult modelul de creație folcloric și a
impus – nu numai sieși ci și lumii întregi – modelul de creație cult, adică, în primul rând,
„expresia scrisă” – iar nu orală [3].
Referindu-se la modul de percepere a existenței în spiritualitatea românească,
Mircea Eliade constată că terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-
a solidarizat cu acele realități vii pe care istoria nu le putea stinge: cosmosul și ritmurile
cosmice. Strămoșii românilor erau deja creștini, în timp ce neamul românesc se plăzmuia
între catastrofele istorice. Așa că simpatia față de cosmos, atât de specifică geniului
românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic
creștin.
Multă vreme s-a crezut că sentimentul naturii și solidaritatea cu ritmurile cosmice
trădează o spiritualitate necreștină. În realitate, indică Mircea Eliade, creștinismul arhaic
n-a devalorizat natura, așa cum nu s-a întâmplat cu anumite aspecte ale creștinismului
medieval, ascetic și moralizator, pentru care natura reprezenta adesea „demonia” prin
excelență. Pentru creștinismul arhaic, cosmosul n-a încetat nici o singură clipă de a fi
creația lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie
cosmică. Ori, menționează Mircea Eliade, această liturghie cosmică o regăsim în
folclorul românesc. Asta înseamnă că retrăgându -se în ei înșiși, concentrându -se asupra
propriilor lor tradiții, apărându -se împotriva lumii din afară, românii au păstrat, au
adâncit și au valorificat o viziune creștină a naturii, așa cum fusese ea exprimată în
primele secole ale creștinismului. Prin urmare, menționează gânditorul român,
conservatismul și arhaismul românesc au salvat un patrimoniu care aparținea
creștinismului în general, dar pe care procesele istorice l-au anihilat.
Pentru a demonstra în ce măsură spiritualitatea populară românească, deși profund
creștină, este solidară cu liturghia cosmică, Mircea Eliade aduce doar un singur exemplu:
acel al concepției Morții, reflectat în două capodopere ale poeziei populare „Miorița ” și
„Meșterul Manole” . Descifrăm, în aceste mituri românești ale morții, spune Mircea
Eliade, o viziune arhaică și totodată creștină: moartea e jertfa supremă, e un mister prin
care omul se desăvârșește, dobândind un mod superior de a fi în lume. Ciobanul din
„Miorița ” acceptă moartea ca o jertfă voluntară de sine, dându -i totodată sensul unei
nunți cosmice, adică îi acordă valoarea supremă de reconciliere cu destinul și de
reintegrare într-o natură care nu mai e natura „păgână”, ci un cosmos sanctificat liturgic.
Într-un articol numit „Strigoii ”, publicat în 1938 în „Cuvântul ” Mircea Eliade
constată: „Moartea ciobanului din „Miorița” este o moarte „împăcată”. Melancolie din
belșug, dar niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat ca o categorie
fundamentală a condiției uman. Românul a întâlnit „tragicul” în istorie, nu în viață. Mai
precis într-o anumită istorie, în anumite episoade; în întâmplări. Astăzi bate crivățul –
mâine va fi senin. Nestatornicia sorții seamănă mai mult cu nestatornicia primăverii –
decât cu legea implacabilă a destinului. Și dacă ar fi să căutăm aderența sufletului
românesc la unul din anotimpuri, apoi fără îndoială că acesta va fi primăvara ”[4].
Sunt neamuri care nu cred în schimbarea istoriei: ceea ce a fost este și încă va mai
fi. Schimbările sunt posibile, dar nu aici, pe pământ. Neamurile acestea se solidarizează
cu anotimpurile statornice: cu vara și iarna. Ele nu cred că pe pământ se poate întâlni „o
gură de rai”. Ele nu cred că omul poate, cândva, trăi într-un paradis terestru, modest,
firește, dar totuși un paradis (adică, fără istorie). „ Românii, care știu că Raiul se

Gheorghe Bobână

~ 133 ~
aseamănă cu un plai, cred de asemenea că pământul acesta al lor nu e atât de blestemat,
încât să nu se poată cândva realiza, chiar aici, o simplă beatitudine paradisiacă. Nu se
împiedică prea mult de destin, căci acesta, pentru români, nu e nici absolut nici
definitiv… ”[5]
Istoria românilor, constată Mircea Eliade, nu cunoaște perioade lungi de liniște: de
aceea spiritul creator nu s-a putut manifesta decât în intermitente pe planul culturii scrise,
savante. Încontinuu și inepuizabil se manifestă doar în creația spiritualității populare: ea
singură ne revelează constantele geniului românesc.
Asta nu înseamnă, însă, menționează gânditorul, că în rarele și scurtele perioade
de liniște geniul românesc n-a creat și pe nivelul culturii savante. Ceva mai mult: de la
început aceste creații au avut un caracter specific și o structură majoră. Ele nu imitau
valori străine, ci revelau un univers spiritual necunoscut, sau imperfect cunoscut
Occidentului. E destul să amintim pe Spătarul Milescu, în secolul al XVII-lea, și pe
Dimitrie Cantemir, în al XVIII-lea, pe Eminescu și pe Hașdeu în secolul al XIX-lea, ca să
înțelegem pe ce plan s-au situat creațiile savante românești: ele revelau acel orizont
spiritual astăzi aproape uitat în Occident – deși face parte integrantă din Europa și a dat
foarte mult Europei – acel orizont spiritual în care s-au mișcat Orfeu și Zamolxis, și care
mai târziu a nutrit spiritualitatea romano- bizantină.
De la Dimitrie Cantemir, Eminescu și Hașdeu, trecând prin Iorga și Vasile Pârvan,
până la Nae Ionescu și Lucian Blaga, constată gânditorul, o seamă de poeți, cărturari și
filosofi români au valorificat tradițiile născute în sintezele spirituale traco-romane,
sinteze care s-au alcătuit de-a lungul veacurilor din întâlnirea atât de fecundă între Roma,
Tracia și creștinismul arhaic. În această parte a Europei, considerată aproape pierdută
după instalarea dominației otomane, s-au păstrat comori de spiritualitate care au făcut
cândva parte din însuși centrul culturii europene: căci Tracia dionisiacă și Grecia orfică,
Roma imperială și creștină, menționează Mircea Eliade, în această parte a Europei s-au
întâlnit și au plăsmuit cele mai de seamă valori.
Nu trebuie să uităm că acolo unde s-a întins Grecia, Roma și creștinismul arhaic,
s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Și toate valorile
create înăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul culturii europene. Nu
ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale, spune
Mircea Eliade, „culturalicește ”, ca și „spiritualicește ”, Europa se întregește cu tot ce a
creat și a păstrat spațiul carpatico-balcanic[6].
Civilizația românească este una dintre civilizațiile originale și constitutive a ceea
ce s-ar putea numi „macro -civilizația europeană”. Ea este originală, pentru că are caracter
distinct față de celelalte civilizații ale continentului european, cum sunt, dintre cele mai
importante, cele de tip germanic, romanic, slav (toate de mare întindere și pondere în
formarea spiritualității europene). Originalitatea civilizației românești este marcată
existențial și valoric prin capacitatea sa de a fi realizat o sinteză între ariile civilizațiilor
răsăritene (preponderent holiste ) și cele ale civilizațiilor apusene (preponderent umaniste)
ale Europei. Civilizația de tip holist consideră întregul social, comunitatea și respectiv
statul ca valoare supremă, individul uman fiind subordonat integral acestui întreg, până la
pierderea identității de sine. Societățile de tip holist sunt marcate de etatism și
totalitarism, putând oricând evolua spre o dictatură. Civilizația de tip umanist consideră
omul ca valoare-scop supremă, individul dispune de libertate proprie și din această
condiție de libertate decurge nevoia imanentă de responsabilitate și spiritul de sacrificiu
pentru colectivitate. Civilizația românească este una constitutivă și datorită vechimii ei în

Mircea Eliade și identitatea axiologică românească

~ 134 ~ spațiul carpato-danubiano-pontic (unul din spațiile de origine ale spiritualității europene),
de o vârstă cu civilizația greacă (care, incontestabil, a marcat constituirea spiritului
european). Astfel, civilizația românească se situează cu legitimitate printre cele mai vechi
civilizații europene, fiind totodată o civilizație de sinteză, cu o mare putere de iradiere și
cu o accentuată deschidere spre creativitate și schimb de valori. Ea are rădăcini istorice
puternice în complexul de interacțiuni ale unor vechi popoare indo-europene care, cu mai
multe milenii în urmă, au populat spațiul european în epocile de geneză ale spiritualității
specifice a acestuia. Civilizația românească își are sorgintea în substratul traco-daco-get,
peste care s-a altoit adstratul grec și roman (apusean) și, ulterior, dar în continuitatea
acestuia, cel bizantin (răsăritean).
Potrivit majorității ipotezelor istorice, elenii (grecii vechi) înșiși au migrat în
valuri (aheenii, dorienii și ionienii) în sudul peninsulei balcanice venind din Nord, de
peste Istru (Dunăre), respectiv, din regiunile Traciei de Nord, ceea ce îi face cumva
datori, inițial, după cum argumentează istoricii contemporani, populațiilor din aceste
regiuni caracterizate din punct de vedere axiologic prin modalitatea primară de a proiecta
metafizic condiția lor umană. Pe temeiul acestor rădăcini metafizice (de factură
antropologică și cosmologică), printr-o strălucită operație de sinteză, grecii au edificat o
civilizație dintre cele mai originale, cu funcție întemeietoare paradigmatic la nivelul
întregului continent european, a cărui spiritualitate până astăzi datorează gândirii și
mentalității axiologice vechi grecești fundamentele sale. Elementele de bază ale
configurării valorice grecești originare au tranzitat într-o matrice stilistică specifică și în
civilizația bizantină (romană răsăriteană), ale cărei conținuturi pivot, de principiu, au
transgresat în axiologia est- răsăriteană a Europei în cadrul ortodoxiei creștine. Cele două
opțiuni cultice creștine (ortodoxismul și catolicismul) caracterizează până în prezent, la
nivel de fundamente, culturile și civilizațiile europene: prima de factură precumpănitor
holistă, structurată prin bizantinism din matricea stilistică plotiniană, moștenitoare a unor
tradiții mistice și mitice orientale; cea de-a doua, de factură precumpănitor umanistă,
structurată neotomist, din matricea stilistică augustiniană, care ulterior, a asimilat tradiții
scolastice medievale și renascentist- raționaliste moderne apusene.
În primul dintre aceste modele stilistice (cel răsăritean) s-au constituit și temeiurile
valorice ale civilizației românești, moștenind substratul civilizației daco- geților și
impactul acesteia cu civilizațiile celtice și scitice, ulterior și cele romanice care i-au
marcat puternic substanțialitatea, cărora li s-au adăugat de-a lungul vremurilor numeroase
alte influențe. Civilizația românească, deși a trecut prin numeroase medieri, nu s-a alterat
într-atât încât să-și piardă identitatea axiologică, realizând o sinteză între valorile
umaniste moderne apusene, de tip renascentist și valorile holiste răsăritene de tip
comunitar, topite într-o matrice stilistică origi nală – și tocmai de aceea românii sunt
purtătorii unei civilizații europene centrice, de veche tradiție, dar mereu înnoitoare și
deschisă spre contacte ăi dialog cu alte culturi și civilizații, nu numai europene. Peste
orizontul daco-roman de civilizație s-au suprapus o succesiune de influențe – de la cele de
tip gotic până la cele de tip mongolic și turanic – ce au marcat procesul de geneză al
voievodatelor românești, fiind supuse și acestea unor repetate procese migratorii și
influențe exterioare, de la cele slave, apoi otomane și mai târziu habsburgice, ce s-au
exercitat de-a lungul evului mediu românesc, până, ulterior, la cele grecești, franceze sau
germanice ce au condiționat puternic formarea spiritului epocii moderne în toate
principatele românești.
Tot acest creuzet de popoare și civilizații, care s-au perindat și au interferat valoric
cu populațiile autohtone în arealul carpato-danubiano-pontic sau au exercitat influențe

Gheorghe Bobână

~ 135 ~
asupra acestuia, nu numai că nu au alterat fundamentul civilizației daco-romane, ci doar
i-au particularizat procesul de personalizare, provocându -i o treptată distanțare, pe fondul
unei continuități valorice, față de civilizația de origine, contribuind la structurarea
civilizației românești cu o spiritualitate aparte. Fără îndoială că tranziția de la civilizația
daco- romană la civilizația românească, petrecută în intervalul mai multor secole de
influențe valorice, întreținute de succesivele migrații ale altor popoare sau de presiunea
valorică a altora care au anexat vremelnic teritoriile românești, s-a realizat fără zguduiri
și discontinuități radicale, așa încât momentul genezei acesteia din urmă nu poate fi
precizat și fixat la o dată istorică anume. Este însă cert că elementele definitorii ale
civilizației româneșt i pot fi urmărite încă din perioada feudalismului timpuriu,
aproximativ începând din secolul al IV-lea al primului mileniu al erei noastre și până la
instituirea voievodatele românești (aproximativ în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, deși
unificarea principatelor s-a realizat mult mai târziu). Se poate astfel afirma că civilizația
românească ar putea fi considerată de același rang (atât prin geneză, cât și prin vocația ei
de nivel continental) cu civilizațiile majore care configurează astăzi ceea ce s-ar putea
numi macro- civilizația europeană și ar putea fi situată printre cele mai importante
civilizații care au contribuit la geneza spiritului european.
Mircea Eliade își exprimă încrederea că spațiul în care s-au întruchipat Zamolxis,
Orfeu și misterele „Mioriței” și ale „Meșterului Manole ”, nu și-au secătuit izvoarele de
creație; acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt
intacte. Europa este locul predestinat al creațiilor multiple, variate, complementare:
spiritualicește și culturalicește, Europa nu este – și nici nu va fi – un bloc monolitic. Ea
are deci nevoie de dimensiunea orfică și zamolxiană pentru a se putea întregi și a putea
plăsmui noi sinteze.

Note:

1. Tudosescu Ion. Identitatea axiologică a românilor. Eseuri. – București, Editura
Fundației”România de mâine”, 1999.
2. Eliade Mircea. Profetism românesc . – București, Editura Roza Vânturilor, 1990,
Vol.1, p.140.
3. Ibidem, p.145.
4. Eliade Mircea. Texte „legionare și despre „românism”. – Cluj-Napoca, Editura
Dacia , 2001, p.70
5. Ibidem, p.71.
6. Eliade Mircea. Profetism românesc . p.151 .

~ 136 ~
VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ

ESCALADAREA DIMENSIUNILOR ELIADEENE: REFLEXE ȘI REFLECȚII

De obicei când se pune în dezbatere problema raportului dintre om și valori,
tradițional, se consideră că acel ce excelează în direcția unei valori nu are înțelegere pentru celelalte. Experiența , însă, ne demonstrează că există și excepții. În acest sens,
drept exemplu elocvent ne poate servi opera vieții lui Mircea Eliade, pe rsonalitate
marcantă a secolului al XX -lea care pe parcursul prodigioasei activități a demonstrat
atașament și, indubitabil, talent materializat într -un impresionant număr de opusuri ce
numai la o singură trecere în revistă te lasă umil în fața erudiției etalate, profunzimii și
complexității tematicii abordate și a diversității domeniilor. Istoric al religiilor, sociolog,
folclorist, orientalist, etnolog, eseist, nuvelist, dramaturg – acestea sunt doar cele mai
importante domenii în cadrul cărora s -a manifestat savantul și scriitorul Mircea Eliade,
care prin opera sa, mai mult ca oricine din perioada dată, a știut să altoiască generațiilor
respect față de spiritual si, de ce nu – de sentimental.
În cadrul manifestărilor de omagiere a celui care prin opera, viața sa a lăsat o
adâncă urmă nu numai în spiritualitatea românească, dar și universală, celui ce, deși și -a
distribuit interesul într -o multitudine de domenii, ar fi fost de ajuns doar unul să -l facă
cunoscut umanității – Mircea Eliade. Institutul de Filosofie, Sociologie și Științe Politice
al AȘM a organizat la 22 martie 2007 Simpozionul științific: „Mircea Eliade în cultura
filosofică și spirituală a secolului al XX -lea (100 ani de la naștere)”. Simpozionul și -a
desfășurat lucrările în cadrul a două module: 1. Contribuția lui M.Eliade în cultura
filosofică a secolului al XX -lea; 2. Reverberații spirituale în opera lui Mircea Eliade. Tot
aici remarcăm că acest for științific este o parte componentă a proiectului „Moștenire”.
O retrospectivă asupra comunicărilor participanților la simpozion ni -l deconspiră
pe Mircea Eliade ca pe una dintre cele mai reprezentative figuri ale modernității, or în
acest spațiu temporal, puțini ar putea să -i facă concurență: om cu un prag intelectual de
invidiat ce a făcut să rimeze istoria, tradiția, religia; a pus în valoare lucruri, fenomene,
concepții, emoții și sentimente demne de considerație pe care, compensatoriu, dar
simultan cu demnitate, le- a oferit generațiilor următoare.
Pronunțându -se pe marginea vieții și concepției eminentului savant, în cuvântul
de deschidere a simpozionului directorul IFSȘP, dr. în filosofie I.Rusandu, a subliniat că
Mircea Eliade n- a fost un cabotin sau un historin, după cum n -a fost un snob de speță
spirituală, ci a trăit din plin, plăzmuindu -și din ebuliția intelectuală alimentată de trăirile
la limită un impresionant palmares de fundamentale studii, monografii, eseuri (peste o
mie), romane, opere ce- și află motivația în datele unei binecuvântate vocații de savant,
publicist și literat.
Fără a se limita la niște dimensiuni net teoretice, în permanență frisonat de
perpetua căutare a noului, dublat de un travaliu pasionat și consacrat față de lumea științei
și artei, Mircea Eliade nu numai că -și ocupă locul meritat alături de așa enciclopediști
români ca: D.Cantemir, M.Eminescu, B.P.Hașdeu, N.Iorga, L.Blaga, dar își înscrie
numele printre cei mai avizați istorici și teoreticieni ai religiilor din lume. În aceeași
ordine de idei, dr. I.Ru sandu a remarcat că exegetul a fost un consecvent susținător al
culturii, al principiilor și idealurilor spiritualității universale/românești, iar datorită
eforturilor orientate în cele peste 14 domenii frecventate, prolificul cercetător a fost

Lidia Troianowski

~ 137 ~
apreciat de cele mai prestigioase foruri științifice din lume. Așa de exemplu, din activul
de regalii, distincții eliadeene putem enumera: membru al câtorva academii – 1.
Academia Americană de Științe și Arte; 2. Academia Română ș.a. Cât privește titlul
onorific de Doctor Honoris Causa pot fi enumerate următoarele centre științifice care i –
au oferit acest titlu: Universitatea din Yale, Universitatea Lancaster, Universitatea din
Sorbona ș.a. De fapt, numărul de distincții câștigate de Mircea Eliade este atât de
impresi onant că, conform cercetătorului, biografului Ioan Petru Gulianu nimeni nu poate
prea lesne să le enumere.
În concluzie finală, raportorul a consemnat importanța valorificării tezaurului
eliadean, fapt ce va permite, facilita nu numai o cunoaștere profundă a redutabilei lui
creații sau proiectarea unei imagini adecvate a valabilității și viabilității concepției
eminentului gânditor, dar să pătrundem și în consubstanțialitatea, esența, premisele unui
șir de fenomene și procese cu care se confruntă contempora neitatea, mai ales a acelora ce
se află în tangențialitate directă cu valorile estetico -morale, tradițiile, specificul și
identitatea națională.
O altă comunicare nu mai puțin interesantă, cu veliații teoretice și metodologice,
bine ajustată din punctul de vedere al argumentării, susținută și din perspectiva critico –
socială, ce -și propunea drept turnantă descifrarea resorturilor concepției ilustrului
gânditor despre „elite” și valorile „orfice”, a fost prezentată de șefa Sectorului Filosofie,
dr. în filosofie Ana Pascaru. În sens univoc, dr. Ana Pascaru, în raportul „Teoria elitelor
și a valorii „orfice” la Mircea Eliade: unele considerații”, testează teoria eliadeană din perspectiva evoluției ulterioare, simultan oferindu -ne și o pregnantă monitorizare a ce lor
mai importante concepții contemporane universale ce vizează tematica similară. De
menționat că anume cadrul metodei longitudinale a permis autoarei nu numai să realizeze
o radiografiere polivalentă a elitelor și teoriei orfice în segmentul prezent -viitor, dar și să
creioneze rostul concepției lui Eliade pentru pătrunderea atât în esența unor procese
sociale, cât și a căilor de depășire a lor în caz că ele se profilează sub semnul minus. În
finalul comunicării sale, oratoarea a debitat creația mentorului spiritual printr- o sintagmă
ce venea să completeze opiniile biografului I.Gulianu, or autoarea, în calitate de ultim
raționament, subliniază că Mircea Eliade este unul din „monștrii sacri” ai culturii
universale: monstru pentru erudiția etalată net superioară cercetătorilor contemporani și
„sacru” pentru interesul fără precedent din partea publicului față de notoria sa operă.
Pe aceeași traiectorie ideatică – viața, activitatea, moștenirea spirituală a lui
Mircea Eliade – se înscrie și comunicarea prezentată de dr. habilitat Grigore Vasilescu,
care și -a axat discursul alături de aspectul, nivelul valorificării creației remarcabilului
savant în spațiul Republicii Moldova pe parcursul ultimului deceniu. În discursul la care
replicăm, raportorul a desemnat interesul constant față de dimensiunile creației eliadeene
demonstrat de mediul științific, intelectual autohton. Același autor a trecut în revistă un
impresionant șir de manifestări gen științific și de popularizare ce au avut ca turnantă
opera reputatului s criitor și filosof: conferințe, simpozioane, mese rotunde, seminare
metodologice, editarea de culegeri de articole prin concursul atât a celor mai buni
specialiști în domeniul creației lui Mircea Eliade, cât și a unor elevi -liceeni interesați și
avizați de durabila moștenire literar -științifică a contemporanului nostru. Simultan, s -a
apreciat culegerea „
Mircea Eliade – semn al secolului XX ”, care a însumat cele mai
reprezentative comunicări din cadrul manifestărilor consacrate „ Zilelor Mircea Eliade în
Moldova”. În același context, profesorul universitar Grigore Vasilescu a specificat cele
mai importante segmente ale creației lui Eliade ce și -au găsit oglindire în comunicările,

Escaladarea dimensiunilor eliadeene: reflexe și reflecții

~ 138 ~ dezbaterile din cadrul zilelor eliadeene în Republica Moldova, avansate de așa cercetători
de prestigiu din țară și de peste hotare ca: M.Hadîrcă, N.Leonachescu, L.Cemîrtan,
N.Havriliuc, F.Irescu- Iaru, C.Gescu, M.Cimpoi ș.a. Menținându -se în același univers
problematic, oratorul a accentuat că opera lui Eliade găsește solicitare și în rândul
elevilor care dovedesc profund atașament și interes nemediat atât pentru opera artistică,
cât și pentru teoriile sale.
Cu privire la supralicitarea moștenirii eliadeene din partea mai multor pături
sociale, dr. hab. Gr. Vasilescu a demonstrat argum entat că manifestările consacrate
marelui teoretician devin o tradiție, fapt ce va permite tot mai mult și mai calitativ să se
descopere și interpreteze noi segmente, dimensiuni ce rămân încă neglijate, însă prezintă
valoare în opera de completare a tezaurului spiritual al celui ce, pe bună dreptate, a fost numit „Ulise al modernității”. Tot în acest context, menționăm aportul permanent și
dăruirea consecventă prin care profesorul universitar, dr. hab. Gr. Vasilescu realizează pe
parcursul unui deceniu și cu brio promovarea valorilor eliadeene, folosind în acest sens
mai multe modalități: studiul aprofundat al creației marelui literat și cercetător, lansarea
și publicarea celor mai importante investigații , organizarea manifestărilor științifice și de
popular izare dedicate scriitorului ș.a. Grație acestor eforturi depuse de profesorul Grigore
Vasilescu, opera lui Mircea Eliade a devenit mai cunoscută nu numai în mediul științific și intelectual, dar și în rândul populației simple.
O substanțială cercetare a problemei identității axiologice a românilor în viziunea
lui Mircea Eliade și abordare din perspectiva critico -teoretică, în cadrul aceluiași for
științific, a fost realizată de dr. hab. Gh. Bobână. Plasându -și întreaga comunicare alături
de vectorul concepției eminentului gânditor cu privire la problema enunțată, oratorul,
printr- o suită de raționamente bine cantonate, a trasat reperele teoretice promovate de
Eliade în cele peste 20 de articole și studii, precum :„Românismul și c omplexele de
inferioritate”, „Criza românismului”, „Răsturnarea demnității românești”, „România în
eternitate”, „Destinul culturii românești”, „O convertire la românism” etc.
Majora preocupare a istoricului și teoreticianului religiei de tematica axiologi ei
identității românești secundată de o migăloasă abordare din perspectiva adevărului istoric
și a metodei longitudinale se scontează, în opinia dr. hab. Gh. Bobână, cu elucidarea,
explicarea mai multor momente menite să creeze un tablou veridic al evoluției tradiției și
axiologiei identității românești. În sens univoc, raportorul a evidențiat că Eliade s -a lăsat
preocupat și de cauza interiorizării specificului culturii naționale. Același orator
consemnează , că exegetul o sesizează în condițiile existenței istorice a poporului român
– desele invazii străine ce, în mod natural, afectau atât dezvoltarea normală, cât și
racordarea adecvată la tradițiile, reformele, realizările, idealurile europene. Ancorat în
solul aceluiași segment ideatic, raportorul a ilustrat și alte momente la care s -a concentrat
cu precădere Eliade în limitele problematicii desemnate: civilizația românească – una
dintre cele mai vechi în spațiul european; caracterul existențial și valoric – elemente
constitutive ale originalității culturii și civilizației românești, tendința de deschidere
spirituală spre creativitate, schimbul de valori, dialogul cu alte culturi – trăsătură
marcantă a neamului românesc etc.
O notabilă tentativă de a cerceta un domeniu mai specific ce și -a găsit reflectare
în opera lui Eliade – timpul, o atestăm din comunicarea„Metafizica timpului circular în
paradigma lui Mircea Eliade” a doctorandului A. Perciun. Realizând o monitorizare a
celor trei forme de manifestare a timpului (în accepțiunea generică a conceptului) : trecut,
prezent, viitor, care, la rândul lor, își găsesc desfășurare prin prisma altor două forme:

Lidia Troianowski

~ 139 ~
circulară și istorică, A. Perciun a conchis că în opinia lui Eliade timpul circular necesită
un șir de circumstanțe obligatorii menite să -l structureze. În aceeași ordine de idei,
raportorul a inventariat raționamentele, ipotezele, axiomele despre deosebirile dintre cele
două forme de timp: circular și liniar, elucidate în vasta operă teoretică a ilustrului savant.
Operând în mod adiacent, oratorul, în scopul unei comprehensiuni complexe a
conceptului eliadean despre metafizica timpului circular, pune în dezbatere și alte
varietăți ale acestui atribut al materiei: sacru, mitic, profan, cosmic, care și -au găsit
reflectare în ineditul studiu „ Sacru și profan ”.
În concluzie, A. Perciun a subliniat că, deși problema nuanțată deconspiră un
colorit mai îngust din punct de vedere teoretic, totuși investigarea aspectului dat ne va
permite să penetrăm profunzimea paradigmei eliadeene despre metafizica timpului
circular , a concepției lui filosofice și etico -religioase și să evităm situația unor interpretări
tranșante alimentate de ignoranță sau cunoștințe lacunare ale operei mentorului spiritual
al secolului XX.
Suplețe, flexibilitate, critică în radiografierea problemei ritualului și tradiției
particular universului spiritual subsemnat de Eliade a demonstrat dr. în filosofie
S.Șaptefrați care, după prezentarea mai multor titluri de lucrări unde și -au găsit abordare
cele două aspecte, a înaintat și un șir de ipoteze refer itoare la premisele ce au alimentat
pasiunea intelectuală a savantului față de acest segment ideatic. Ad hoc , dr. S. Șaptefrați a
remarcat că problema indicată i -a fost imanentă lui Eliade pe parcursul întregii activități,
reprezentând chiar debutul său în domeniul științei. Travaliul intelectual în descifrarea
unei game complexe de aspecte menite să completeze și, simultan, să reflecte
preocupările gânditorului cu privire la tradiție și ritual s -au materializat, în opinia
oratoarei, nu numai în lucrări fundamentale de talia: „ Sacru și profan”, „Comentarii la
legenda Meșterul Manole”, „Alchimie asiatică”, „Istoria credințelor și ideilor
religioase”, „ De la Zalmoxis la Genghis Han”, în numeroase eseuri și chiar opere
literare: „La țigănci”, „Noaptea de sânzi ene”.
Fără a contesta talentul de literat, cercetătoarea a apreciat și abilitatea lui Mircea
Eliade de a afilia artisticul cu teoreticul, astfel în operele cu caracter literar exegetul
inițiază un dialog cu tradiția populară, ca rezultat regăsind în țesătu ra acesteia structurile
ritualurilor.
Nu putem face abstracție și de alte segmente ideatico -valorice ale creației
remarcabilului gânditor, materializate în așa comunicări ca: „Sacru și pseudo -sacru în
societatea contemporană”, „Zoroastrismul și brahmanismu l – contradicția tradițiilor din
perspectiva operei lui Mircea Eliade”, „Controverse referitoare la viața și opera lui Mircea Eliade” ș.a.
Simpozionul științific „Mircea Eliade în cultura filosofică și spirituală a secolului
al XX- lea (100 ani de la naștere)” nu numai că a pus în valoare o vastă arie de segmente
ale creației exegetului, dar și a demonstrat peremptoriu că atenția față de magistrala
moștenire eliadeană atestează nu doar un interes constant, ci chiar o ascensiune predilectă
pentru studiul și cercetarea prodigioasei sale activități. Constatăm pe acest temei că
desfășurarea diverselor tipuri de foruri științifice consacrate activității și creației lui Mircea Eliade a devenit o tradiție în mediul intelectual autohton, fapt ce, la rândul său,
facilitează o cunoaștere și mai complexă a culturii, specificului, identității noastre
naționale.

~ 140 ~ IN MEMORIAM
ALEXANDRU BABII

La 1 iunie 2007, în urma unui tragic accident rutier, a încetat din viață la Moscova,
la vârsta de 80 de ani distinsul savant, doctorul habilitat în filosofie, profesorul
universitar Alexandru Babii.
Născut în orașul Hotin, la 1 ianuarie 1927, Alexandru Babii și -a făcut studiile la
liceul teoretic pentru băieți din orașul natal. În anul 1944 este recrutat în armată și
participă la luptele pentru eliberarea Europei de Est de sub ocupația fascistă. După
terminarea celui de- al doilea război mondial revine la baștină și se înscrie la facultatea de
istorie a Universității din Cernăuți. Absolvind, în 1953, Universitatea, activează ca
învățător, apoi își continuă studiile la aspirantură. În mai 1956, Alexandru Babii este
angajat la Sectorul de istorie a gândirii filosofice și social -poltice din Moldova al
Institutului de Istorie al Filialei din Moldova a Academiei de Științe a URSS. Peste
patruzeci de ani din viață i -a consacrat Alexandru Babii activității științifice în cadrul
Academiei de Științe a Republicii Moldova, deținând funcțiile de cercetător științific, șef
de sector, iar din I979 până în 1985 și de director al Secției de Filosofie și Drept. În anul
1960 susține teza de doctor, iar în 1974 teza de doctor habilitat.. În 1985 i se acordă titlul
de profesor universitar.
Cea mai mare parte din activitatea științifică Alexandru Babii și -a consacrat-o
organizării cercetărilor academice în domeniul istoriei gândirii filosofice din Moldova.
Sub îndrumarea sa au fost elaborate numeroase studii de amploare, monogra fii, culegeri
de articole, s- au susținut tezele de doctor și doctor habilitat. Savantul Alexandru Babii
este autorul a peste 100 de lucrări științifice. Manifestând principialitate științifică și curaj
civic, el a abordat teme trecute sub tăcere ori interpretate tendențios în istoriografia
sovietică. Unele dintre lucrările sale și dintre cele pregătite sub conducerea lui, n -au văzut
nici până astăzi lumina tiparului.
Alexandru Babii a efectuat cercetări în cele mai diverse domenii ale istoriei
gândirii filosofice românești, esteticii, istoriei și teoriei religiei, etc. Monografia sa
„Dimitrie Cantemir ”, apăruta, in 1984, la Moscova, în prestigioasa colecție "Gânditori
din trecut", este actuală și în prezent. Prin eforturile sale Alexandru Babii a contribui t la
scoaterea din anonimat a unor figuri interzise ori a căror creație era interpretată în mod
voit tendențios. Lucrările lui se situează printre primele în care se reflectă în mod obiectiv
activitatea și concepțiile filosofice ale unor personalități marc ante ale culturii noastre,
cum ar fi Amfilohie Hotiniul, Alexandru Hâjdeu, Alexandru Sturdza, Vasile Lașcu,
Alexei Mateevici, Constantin Stere.
Stabilindu- se în anii 90 la Moscova, Alexandru Babii n -a întrerupt relațiile cu
Institutul. Pe parcursul ultimilor cincisprezece ani a fost membru al Colegiului de
redacției al „Revistei de Filozofie și Drept”, pe paginile căreia a publicat diferite studii și cercetări consacrate istoriei filosofiei românești și universale. Cu scurgerea timpului
cercetările efectuat e de Alexandru Babii s-au extins prin valorificarea de noi nume ale
gânditorilor din prima jumătate a secolului al XX -lea și prin încadrarea tinerilor
cercetători în procesul de cercetare istorico -filosofică. Aceasta a condus la conturarea
unei școli științifice care a continuat să persevereze și să reziste intemperiilor, făcându -și
manifestă prezența în viața comunității științifice din Republica Moldova. Prin eforturile
susținute și coordonate în prezent de membrii Sectorului de Filosofie această școală
științifică întemeiată de doctorul habilitat în filosofie, profesorul universitar Alexandru
Babii își are expresia în diversitatea cercetărilor istorico -filosofice efectuate de diferite
generații de cercetători.