UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)2015 304 [600930]

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 304
EUROREGIONALIZAREA
– Un concept presant cu orizonturi complicate –
Agata Mihaela POPESCU1
Euroregionalizarea2 este, poate,
unul dintre cele mai controversate și mai
neașteptate concepte din întregul excurs
geopolitic european. Euroregiunile sunt,
în fond, concepte care privesc dezvoltarea
economică, mai exact, sprijinirea de
către Uniunea Europeană a unor regiuni
rămase în urmă. Dar un astfel de concept
își are paradoxurile lui și zonele lui cu
geometrie complicată, greu de detașat de
un orizont complicate și, în același timp, de
un scepticism endogen.
Continentul european se dorește a fi și a deveni altceva decât a fost el de-a
lungul veacurilor, prin accentuarea luminilor și estomparea sau uitarea
umbrelor. Pentru că, aici, pe acest pământ deopotrivă binecuvântat și blestemat, s-au
aprins, încă din negura istoriei, luminile conștiinței, științei și dezvoltării durabile
și, în același timp, cerul și pământul s-au umplut de umbrele săgeților luptelor
care întunecau soarele, de focurile bombardelor și de glasul tunurilor care au ucis
milioane de vieți. Europa a fost un pământ al luminilor științei și culturii, dar și un
tărâm al celor mai cumplite războaie care au existat vreodată pe planeta Pământ.
Nici un european din arealul țărilor europene de elită nu mai dorește și nu mai
acceptă ca Parisul, Berlinul, Londra, Roma și alte strălucite capitale europene să
1 Conf.univ. dr. Agata Popescu este director al Institutului Internațional pentru Drepturile Omului, Universitatea
Creștină „Dimitrie Cantemir”
2 Agata Mihaela Popescu, Euroregionalizarea – un concept presant cu orizonturi complicate , București, 2015,
ISBN 978-973-0-19680-1, http://iss.ucdc.ro/studii.html
NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 305
fi e bombardate și distruse. Mulți dintre europeni cred că vinovate de aceste dezastre
omucigașe nu sunt oamenii și ambițiile lor deșarte de putere, bani și infl uență, ci…
statele, mai precis, statele naționale, că epoca națiunilor a fost o epocă a războaielor
distrugătoare, a frontierelor ofensive, agresive. De aceea, Europa, dacă vrea să mai
existe sub semnul duratei și să nu devină un deșert nuclear, este bine să uite de
vocațiile ei belicoase, să-l lase în pace pe zeul Marte și să se reunifi ce pe structura
marilor ei valori și marilor ei repere politice, economice, științifi ce și culturale. Jean
Monnet și generația lui au visat o Europă Unită și prosperă, o Europă a Europenilor,
a tuturor europenilor, care să fi e egali, respectați și fericiți. Unii au înțeles această
Europă Unită ca un fel de Statele Unite ale Europei, alții au înțeles – și înțeleg și azi
– un fel de federalizare a Europei cu tot ce decurge de aici.
După război, Europa distrusă a așteptat ajutorul Americii prospere, al unei
Americi care ieșise din război cu 250.000 de militari mai puțin, în timp ce Europa
pierduse peste 40 de milioane de oameni, iar o parte din marile ei orașe deveniseră
ruine. Planul Marshall a contribuit, deopotrivă, la dezvoltarea economică rapidă a
Europei de Vest și, evident, la prosperitatea în continuare a Statelor Unite ale Americii.
Mai mult, americanii au încurajat reconcilierea franco-germană și realizarea primelor
proiecte de unitate a continentului european, chiar dacă prin inima Europei de Vest,
adică prin inima Germaniei trecea linia frontului Războiului Rece, iar continentul
european era departe de a visa vreodată că este posibilă unitatea sa de la Atlantic la
Ural. Și nici acum Europa nu poate visa la așa ceva, pentru că așa ceva ar însemna
divizarea Rusiei și Turciei, singurele state care se întind pe două continente, adică în
Europa și în Asia.
Și totuși, europenii de Vest au realizat Uniunea Europeană la care, iată, au
aderat, în parte, și statele din Estul continentului, foste socialiste. Dar imperiile de
odinioară, lăcomia unora dintre state în detrimentul altora au făcut ca statele din
Europa – cel mai teribil și mai avansat continent al lumii – să fi e departe de a avea
același nivel de dezvoltare și aceleași standarde de viață. Din acest amalgam, nu
se poate realiza, cât ai bate din palme, o entitate de entități, durabilă și prosperă.
Unitarul continent european este, chiar din punct de vedere civilizațional, extrem de
diversifi cat. Aproape fi ecare popor din Europa își afi rmă și își demonstrează propriul
său trend civilizațional, propria sa istorie eroică, unică și irepetabilă, propriile sale
izvoare – și ele unice și irepetabile – și, mai ales, propriul său drept la identitate,
ca și cum doar el și numai el ar avea drept la strălucire sub soarele civilizației
pământene. Dramele istoriei, nedreptățile și fantasmele sunt atât de mari, încât va
fi nevoie de încă o istorie pentru a înțelege cât de cât istoria unei lumi – istoria
dramatică- și eroică a lumii europene – care s-a plămădit în creuzetele războaielor,
năvălirilor, migrațiilor și catastrofelor de tot felul. De la rezistența în fața migrațiilor
populațiilor războinice din foaierul perturbator, care se întindea undeva, între nordul
Mării Caspice și Extremul Orient – la Cruciade, de la căderea Imperiului Roman și a
Bizanțiului la negura migăloasă a Evului Mediu, de la Renaștere la Prima Revoluție NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 306
Tehnico-Științifi că și, în fi ne, la cele trei Războaie Mondiale – două fi erbinți și unul
rece – Europa a trecut cam prin tot ce a trecut civilizația pământeană cunoscută până
azi. Și, deși a supraviețuit, Europa este încă departe de a se fi adunat de pe drumurile
presărate cu drame și sânge, cu lauri și morminte, cu vise și dezamăgiri. Dar de aici
nu rezultă că un astfel de ideal n-ar fi posibil. Rezultă doar că, până acum, n-a fost
nici măcar un ideal al tuturor europenilor. Și, din păcate, nici astăzi nu se poate vorbi
de un astfel de ideal acceptat de toată lumea și transformat într-un modus vivendi.
Europa de azi – ca și cea de ieri – este o Europă a dezvoltării inegale a statelor
și regiunilor, o Europă a frontierelor amestecate, contestate și foarte greu acceptate.
Ar fi de-ajuns o singură scânteie, ca butoiul cu pulbere istorică încă nealterată să se
aprindă și să redistrugă tot ce încă n-a fost distrus, dar și tot ce s-a construit cu atât
efort și cu atâta migală de cei care au crezut într-o unitate a continentului european..
Situația actuală din Ucraina, reanexarea peninsulei Crimeea de către Rusia,
pretențiile Ucrainei la teritorii care nu i-au aparținut niciodată (Ucraina nefi ind
niciodată o țară închegată și durabilă, cu excepția a 2-3 ani după Primul Război
Mondial și a perioadei sovietice, ci un spațiu totdeauna fragmentat și sfâșiat),
temerea statelor baltice – aceste perle ale unei civilizații zbuciumate – de om nouă
invazie rusă (Rusia fi ind interesată de culoarul strategic baltic, ca ieșire la oceanul
cald), rănile necicatrizate ale Poloniei, ale României, ale spațiului balcanic nu sunt
fantasme, ci realități extrem de dure, iar redeschiderea faliei strategice Marea Neagră
– Marea Baltică, exact prin inima geografi că a Eurtopei, arată că nu este de glumit
nici cu prezentul, nici cu trecutul. Nu se poate trece cu buldozerul peste rănile încă
nevindecate ale istoriei.
Uniunea Europeană vrea mult și multe. Vrea unitate, dar o astfel de unitate
nu există decât în foarte puține puncte, cele mai importante dintre ele fi ind, de fapt,
geopolitice, în sensul că, provocărilor de mâine nu le poate rezista decât un spațiu
european unitar, organizat, închegat, puternic, performant și prosper, dar condițiile
interne sunt atât de diferite, încât este extrem de difi cil să se poate închega, din
fuioarele de nisip mișcător (care reprezintă condiția celor mai multe dintre statele
europene), un granit european monolitic și indestructibil, care să reziste tsunami-ului
geopolitic de mâine, din epoca globalizării.
Toți europenii știu acest lucru, iar unii îl simt chiar pe pielea lor, întrucât, în
procesul de integrare europeană, unele dintre statele care au avut șansa să fi e primite
în comunitate, în loc să o ducă mai bine și să resimtă umărul puternic al comunității,
o duc mult mai rău, iar șansele de redresare sunt din ce în ce mai mici. Unul dintre
aceste state ajunse la periferia continentului european este și România noastră, spațiul
în care trăiește cel mai vechi și cel mai statornic popor din Europa, cel care a rezistat
eroic tuturor vremurilor din cețurile istoriei până la marile confl agrații mondiale în
care și noi, așa cum am putut, am ținut, cu demnitate și eroism, frontul…
…În procesul de trecere de la un regim totalitar la unul democratic, țara
noastră și-a distrus complet industria petroliferă, industria constructoare de mașini, NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 307
inclusiv pe cea de mașini agricole, institutele de cercetare, industria ușoară, industria
de apărare, agricultura, învățământul, infrastructura. Flota comercială a fost alungată
din Marea Neagră și dată altora pe gratis, într-un proces de privatizare lipsit de orice
noimă, echivalent cu hoția și prostia, șantierele navale deasemenea, simbolurile țării
au fost terfelite, clanurile mafi ote au prosperat, clasa politică a dat cea mai cumplită
lecție de neprofesionalism și nepatriotism din câte au existat vreodată pe pământul
lui Decebal, puterea discreționară a înlocuit legea, iar instituțiile democratice s-au
caricaturizat pur și simplu. Nivelul de educație a scăzut dramatic, migrația s-a
multiplicat – câteva milioane de români lucrează în străinătate, cei mai mulți ca slugi
umile, pe câteva sute de euro –, forța de muncă supercalifi cată a emigrat aproape
în întregime, numărul populației a scăzut în doar două decenii cu aproape două
milioane, infracționalitatea a proliferat, fenomenul corupției s-a multiplicat.
Cu alte cuvinte, intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană n-a adus
nici prosperitate, nici libertate, nici securitate, ci doar oportunități pentru jefuirea
discreționară a țării de către cine a vrut și cum a vrut și distrugerea economiei
naționale. Umbrela NATO nu a servit pentru concentrarea efortului pe construirea
unei economii performante și a unui sistem de securitate integrat în care România – a
șaptea țară ca mărime din Uniunea Europeană – să fi e efectiv o forță modernă, cu o
capacitate mai mare sau măcar egală cu cea de dinainte de integrarea în NATO și în
UE, ci, dimpotrivă, a distrus tot ce existat înainte, creând dependențe umilitoare, pe
termen foarte lung și de nici un folos.
Nivelul de provocări, pericole și amenințări la adresa securității (economice,
sociale, politice, informaționale, ecologice, sanitare, educaționale etc.) și apărării
țării a crescut imens, în timp ce vulnerabilitățile la acestea au crescut și ele în
progresie geometrică, transformând țara, prin înstrăinarea economiei, a pământului,
a resurselor, infrastructurii și serviciilor, într-un șvaițer de insecuritate, într-o regiune
adusă la stadiul plugului de lemn, în care au prosperat criminalitatea organizată,
hoția, corupția, voluntarismul, arbitrariul, incompetența și prostia.
Nihil humani a me alienum puto se potrivește fi ecăruia dintre cei care, unși
aleși, s-au prevalat de dreptul de a nu le lipsi nimic din ceea ce omul josnic are
din belșug (lăcomie, viclenie, aroganță, înșelăciune, egoism, hoție și perversitate). E
drept, unii dintre aceștia sunt azi, în dosarele pe rol ale DNA, dar recuperarea pagubei
imense pe care au produs-o pentru un secol de acum încolo rămâne o chestiune de
viitor, care, probabil, se va prescrie sau nu, dar căile astea sunt atât de încurcate, încât
nici Dumnezeu nu le mai poate dezlega. Hoțul neprins rămâne negustor cinstit, iar
negustorul, oricât ar fi el de cinstit, va suporta de-acum încolo, sine die, bănuiala de
hoț neprins.
Europenii vor să facă din Europa cea mai puternică economie a lumii, să
ridice toate statele și toate regiunile la rang de excelență, fără să înțeleagă că, înainte
de a idealiza, trebuie să existe idealuri comune care să infl ameze toate ungherele
continentului, la care inima să vibreze, sufl etul să se înalțe și suspiciunea să dispară. NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 308
Or, la ora actuală, europenii nu au nici un ideal comun, nici un orizont de așteptare
pentru care să lupte, pentru care să-și dea viața, pentru care să simtă umărul celuilalt.
Nimic nu-i scoate pe europeni în stradă, nici măcar lupta pentru combaterea
terorismului. Cei un milion de oameni care au mărșăluit la Paris sub deviza ”Je suis
Charlie”, solidari cu cei 13 ziariști uciși de teroriștii islamici, au rămas doar ei, pentru
că, alt milion, care nici măcar nu s-a obosit să facă un marș de zece metri, a scris,
ici-acolo, „Je ne suis pas Charlie”. Între aceștia din urmă, se afl ă, desigur și câțiva
români care nu au putut accepta caricaturizarea de către aceeași publicație a dramei
românilor nevoiți să emigreze din țara lor în căutarea unui loc de muncă, pentru a
supraviețui acestor vremuri ticăloase.
Neînțeleasa grabă a globalizării este la fel de stupidă și de lipsită de ideal
ca însăși izolarea existențială din vremea lui Heidegger, de unde rezultă că marile
idealuri din mințile unora sunt departe de a fi idealuri și pentru omul de rând, nevoit
să-și care eul, familia, strada, istoria și pietroiul prin ceața unor proiecte care mai
degrabă orbesc decât luminează.
Orice ins care-și cară pietroiul său înțelege că epoca globalizării a început
demult și progresează foarte rapid, dar nu are aproape nicio legătură cu pietroiul
lui. Procesul acesta numit globalizare sau mondializare este un efect al efectelor
cunoașterii, iar rețeaua din zilele noastre – cea mai mare realizare a tuturor timpurilor
– amplifi că acest proces și îl accelerează. Toți alergăm ca nebunii, conduși de un
Mesia invizibil, printre nodurile de rețea, spre o zonă a entropiei zero, adică spre
înlăturarea oricărei nedeterminări, ridicarea zidului din „Ce formidabilă harababură”
a lui Eugen Ionesco și auto-orbirea în lumina de dincolo de el. Pentru că entropie zero
nu înseamnă luminare, ci lumină orbitoare, adică moarte. Efectul fi nal al globalizării
poate fi această „moarte orbitoare” sau o nouă fragmentare, adică o nouă întoarcere în
haos. Pentru că lanțul efectelor și comportamentul statelor și entităților în acest marș
forțat spre… entropie zero înseamnă, în cele din urmă, moartea lor sau reconstrucția
lor pe alte criterii și în cu totul alte dimensiuni.
Ca întotdeauna, zonele cele mai afectate de acest marș spre nicăieri – sub
crucea informației, a bunăstării, a libertății și a cogniției – sunt zonele sărace, zonele
cu decalaje foarte mari, zonele frustrate, zonele care trăiesc sub sceptrul nedreptății
istoriei și sub efectul presiunilor puterii absolute, zonele în care, pentru unii, unii sunt
totdeauna mumă, iar pentru alții, și unii și alții sunt totdeauna ciumă, în care DA și
NU nu se întâlnesc, nu comunică și nu permit, în nici un fel, scala lui POA TE.
Continentul european face parte pe deplin din această ultimă categorie.
Deși el, acest continent, a creat civilizația tehnologică și informațională modernă,
marile performanțe din civilizația cunoașterii, tot el menține, de veacuri, prejudecăți
și decalaje, orgolii și fantasme, privilegii și frustrări. Decalajele sunt foarte mari.
Atât între regiunile din interiorul statelor, cât și dintre diferitele regiuni europene
transfrontaliere.
Uneori, regiunile sunt înțelese ca părți constitutive ale statelor, alteori, ele sunt NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 309
înțeles ca zone mai mari sau mai mici, unele transfrontaliere, care se disting prin
dezvoltare slabă, prejudecăți, decalaje față de restul regiunilor etc. Acest amestec
constituie o foarte mare problemă atât pentru Uniunea Europeană, pentru politicile ei
de orice fel, cât și pentru statele europene.
Sistemul internațional, pe planeta Pământ, se bazează pe state suverane, este
alcătuit din state suverane, chiar dacă suveranitatea, azi, nu mai este cea din secolul al
XVIII-lea, ci una care se bazează pe interdependențe, este o suveranitate predominant
interdependentă. Dar când, în pofi da dreptului internațional, înțelegi acest principiu
esențial în funcționarea omenirii ca pe unul nociv și nesigur și consideri că statul
național – echivalent cu entitatea de bază a sistemului hominienilor care trăiesc pe
planeta Pământ – este vinovat de toate războaiele și nenorocirile care s-au abătut
asupra omenirii, e greu de spus care ar putea fi rațiunea unor astfel de afi rmații, în
afară de aceea de a distruge unele state neperformante sau prost conduse, în favoarea
altora mai performante și mai bine conduse. Cam în aceiași termeni gândeau și unii
dintre geopoliticienii începutului veacului al XX-lea care promovau teoria spațiului
vital sau a spațiului de viață pe seama popoarelor cu resurse, capabile, dar prost
conduse…
Cel mai performat continent de pe planeta Pământ este și campion al zonelor
mozaicate, al problemelor nesoluționate, al decalajelor și efectelor de falie, al
vulnerabilităților la amenințări și provocări de toate felurile. Acest proces de
amalgamare al spațiului european, al populațiilor europene și sistemelor valorilor
europene nu este doar unul fi resc, rezultat din mișcarea naturală a populațiilor, ci
și unul accelerat, forțat, cu efecte în lanț, foarte greu de gestionat și foarte greu
previzibile.
Această amalgamare asimetrică și confl ictuală are cel puțin patru dimensiuni:
– zonele sărace sau slab dezvoltate din interiorul statelor europene, rămase așa
din vremea imperiilor sau din perioadele imediat următoare, ca urmare a unor politici
de dezvoltare discriminatorii, neglijente sau greșite;
– zonele sărace sau slab dezvoltate transfrontaliere situate, de regulă, pe fostele
falii strategice dintre marile imperii (Balcani, Caucaz, zona transnistreană);
– zonele delimitate de religii, secte, confl icte etnico-religioase și alte motive,
care se găsesc în multe dintre statele europene, inclusiv în Marea Britanie, în Italia,
în Spania, în Franța, în Turcia, în Serbia, în România etc.);
– zonele devenite exclusive sau dominate de imigranți, îndeosebi de islamiști,
situate în unele cartiere din mari orașe europene, unde domină sharia și în care
populația autohtonă și chiar autoritățile nu au acces de facto sau pur și simplu evită
să intervină acolo.
În afară de faptul că aproape toata aceste zone sunt sărace sau slab dezvoltate,
ele generează un tip de confl ictualitate endogenă foarte greu de gestionat și
favorizează dezvoltarea unor rețele ale criminalității organizate transfrontaliere și
chiar a unor rețele teroriste.NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 310
Europa nu este însă indiferentă la aceste provocări și nici la noile ei
vulnerabilități, care sunt din ce în ce mai numeroase și din ce în ce mai complexe.
Dar programele care se elaborează, strategiile care le pun în operă și acțiunile care le
materializează nu sunt ușor de înfăptuit, iar faptele nu sunt ușor de analizat, cunoscut,
gestionat și asamblat.
De la început, trebuie spus că politicile europene de dezvoltare a regiunilor,
conceptele și strategiile care le însoțesc și le pun în operă sunt necesare și, într-un
fel, prioritare. Dacă roțile nu au toate obezile și toate spițele la locul lor sau nu le au
deloc, căruța nu se poate urni din loc. Sau, chiar dacă se urnește, după câteva zeci
de metri se va dezmembra. E drept, deocamdată această căruță europeană comună
este doar în construcție. În acest timp, cea veche, formată din țările occidentale,
merge înainte, prin spațiul Shengen și prin alte spații cunoscute, dar cea comună,
care ar trebui să constituie adevăratul motor al noii confi gurații europene, poartă
amprenta dulgherului leneș, a rotarului nepriceput și, mai mult, este percepută de
unele state europene drept „cal troian”, al altor state europene care, în acest mod,
vor să dezmembreze unitatea statelor rezultate din Primul Război Mondial și să-și
mărească arealul, puterea și infl eunța sau pur și simplu să revină la ccea ce a fost
cândva, chiar dacă epoca aceea este demult depășită.
Conceptul european de dezvoltare a regiunilor dorește să scoată continentul
din aceste paradoxuri, să-l aducă la nivelul de competitivitate și de civilizație pe
care Europa l-a creat și l-a exportat în toată lumea. La urma urmei, civilizația
nord-americană de azi, ca și cea sud-americană și cea australiană își au originea pe
continentul european.
Efectele generate deopotrivă de conceptul de dezvoltare a regiunilor și de
punerea lui în operă sunt mult mai complexe decât se așteaptă. Pentru că nu toată
lumea vede în acest concept un lucru foarte bun. Unele cercuri europene privesc
acest concept ca un atentat la suveranitatea politică a statelor, altele ca pe un mod de
a realiza ceea ce nu se poate realiza pe alte căi.
Ar putea exista, desigur, alternative la regionalizare, în sensul consolidării
statului politic și sprijinirii acestuia pentru a-și ridica el regiunile. Există însă
suspiciunea derapării spre o competiție neloială între state pentru fondurile europene,
precum și pentru soluționarea altor probleme teritoriale sau de altă natură, la ora
actuală înghețate de cerințele solidarității europene și de alte interese. Războaiele
din fosta Iugoslavie, situația din Caucaz și cea din Transnistria, reconfi gurările
geopolitice pe criterii de resurse energetice și de strategii emergente de putere și
infl uență, de repoziționare geostrategică și de parteneriat sunt dovezi că politica
regiunilor, ca și alte politici europene, cum ar fi cea de securitate și apărare, cea de
vecinătate, cea energetică etc., produc efecte complexe, unele benefi ce și necesare,
altele nedorite, colaterale și chiar imprevizibile.
Mai mult, politicile europene de dezvoltare regională sunt depășite sau puse în
difi cultate de imigrațiile masive, de schimbarea structurii populațiilor, de dinamica NOTE PENTRU LECTURĂ

UNIVERS STRATEGIC – Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 4(24)/2015 311
fără precedent a acțiunilor teroriste și rețelelor criminalității grave, de fenomenul
corupției, de lipsa informațiilor necesare, de difi cultățile de cooperare, de insufi ciența
unor baze de date, de imposibilitatea menținerii inițiativei strategice în combaterea
acestor fenomene și de asigurarea condițiilor necesare pentru elaborarea eră a
strategiilor necesare aplicării politicilor europene de dezvoltare regională.
La drept vorbind, în lipsa unor fl exibilități și a unor oportunități coerente, este
posibil ca însuși conceptul de dezvoltare a regiunilor și cel de solidaritatea europeană
în acest sens să fi e deturnate sau să capete dimensiuni de solidaritate partajată, de
solidaritate preferențială sau, și mai rău, de desolidarizare sau de nonsolidaritate,
întrucât, așa cum se spune „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”, iar cei
interesați pot deturna unele din fondurile alocate sau chiar compromite aceste
inițiative generoase.
Desigur, inițiativele de dezvoltare oarecum forțată a regiunilor rămase în
urmă sun un fel de politici și strategii compensatorii care să permită o solidaritatea
europeană între state care nu au atins nivelul de competență necesar unei integrări
europene fi rești și durabile. Dacă nu sunt însă bine gândite și lăsate pe mâna
birocraților și a celor care nu înțeleg pe deplin aceste procese, ele pot face mai mult
rău decât bine, aducând, în loc de armonie, suspiciune, neîncredere și dezbinare.
Este posibil ca însuși conceptul de solidaritate europeană în politica regiunilor,
ca și în celelalte tipuri de politici să lase loc, nolens, volens, și unei marje de
solidaritate partajată, care să reconfi gureze, pe alte grile, decalajele și să le mențină
într-o marjă care să permită manipulări interesate.
Credem că politica de dezvoltare a regiunilor, de care se vorbește pentru
prima dată coerent într-un capitol al Tratatului de la Maastricht, prezintă un orizont
de așteptare generos dar încă tulbure, în care revanșarzii văd o oportunitate de
dezmembrare asimetrică a unor state naționale, iar optimiștii șansa forțării unei
solidarități posibile, de rutină, fără idealuri fulminante. NOTE PENTRU LECTURĂ