Univers itatea Dimitrie Cantemir București [611385]

1
Univers itatea „Dimitrie Cantemir ” București
Facultatea de Drep t Cluj-Napoca

DREPT PROCESUAL PENAL
Note de curs

Conferențiar Univ. Dr. SORINA SISERMAN

Cluj-Napoca

2

3
CUPRINS
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC DESPRE ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ………………………….5
ȘI PROCEDURA DE JUDECATĂ ………………………………………………………………………….. 5
1.CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ DIN 1864 ……………………………………………….. 5
2.CODUL DE PROC EDURĂ PENALĂ DIN 1936. ……………………………………………….. 7
CAPITOLUL II ……………………………………………………………………………………………………. 10
DEFINIȚIA DREPTULUI PROCESUAL PENAL. NOTIUNEA ȘI SISTEMUL
PROCESULUI PENAL …………………………………………………………………………………………. 10
1. DEFINIȚIA DREPTULUI PROCESUAL PENAL …………………………………………. 10
DREPTUL PROCE SUL PENAL, MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI PENALE
……………………………………………………………………………………………………………………….. 12
2.A Definiția procesului penal …………………………………………………………………………. 12
2B Fazele procesului penal ……………………………………………………………………………… 13
2C.Forme atipice ale procesului penal ……………………………………………………………… 14
2D. Structura și trăsăturile raportului juridic procesual penal ……………………………. 14
CAPITOLUL III PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE STAU LA BAZA
PROCESULUI PENAL ………………………………………………………………………………………. 16
1.NOȚIUNEA DE PRINCIPIU PRINCIPIILE REGLEMENTATE DE CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ …………………………………………………………………………………… 16

2.CONȚINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN ………………………………………………………………………………………………………….. 17

2.A Leg alitatea procesului penal …………………………………………………………………….. 17
2.B Principiul oficialității procesului penal ……………………………………………………….. 17
2.C.Principiul aflării adevărului ……………………………………………………………………… 18
2.D.Principiul rolului activ ……………………………………………………………………………… 19
2.E.Principiul garantării libertății persoanei ………………………………………………………. 19
2.F.Principiul respectării demnității umane ……………………………………………………….. 20
2.G.Principiul prezumției de nevinovăție ………………………………………………………….. 20
2.H.Garantare a dreptului de apărare …………………………………………………………………. 20
2.I.Limba în care se desfășoară procesul penal ……………………………………………………… 21
2.J. Celeritatea procesului penal ………………………………………………………………………….. 21
CAPITOLUL IV PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL ………………………………. 22
1.NOȚIUNEA DE PARTICIPANȚI ÎN PROCESUL PENAL. ………………………………. 22
CAPITOLUL V ACȚIUNILE ÎN PROCESUL PENAL ……………………………………….. 23
1.NOȚIUNEA DE ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE ………………………………………………………… 23
2.B. Trăsăturile acțiunii penale. ……………………………………………………………………….. 25
3.ACȚIUNEA CIVILĂ ……………………………………………………………………………………… 27
3.A.Noțiune. Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal. …………………….. 27
CAPITOLUL VI COMPETENȚA ÎN MATERIE PENALĂ ………………………………… 31
1.NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ ……………………………………………………………………. 31
2.FELURILE COMPETENȚEI ………………………………………………………………………….. 32
3.COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI DIN ROMÂNIA ……………… 35
3.A.Competența judecătoriei ( art.25 C. proc. pen.) ……………………………………………. 35
3.B.Competența tribunalului militar (art. 26cod proc. pen.) ……………………………….. 35
3.C.Competența tribunalului ( art. 27 cod proc pen.) ………………………………………….. 36
3.D.Competența tribunalului militar teritorial ( art. 28 cod. proc pen.) …………………. 37
3.F.Competența Curții de Apel ( art. 281 Cod proc. pen.) ……………………………………. 37
3.G.Competența Curții Militare de Apel ( art. 282 Cod proc. pen.) ………………………. 38

4 3.I.Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ( art. 29 cod procedură penală) …. 38
3.F.Prorogarea de competență prin strămutarea cauzei penale. ……………………………. 39
Procedura strămutării …………………………………………………………………………………………. 40
4.DECLINAREA DE COMPETENȚĂ ……………………………………………………………….. 41
5. CONFLICTELE DE COMPETENȚĂ ……………………………………………………………… 42
6. INCOMPATIBILITATEA, AB ȚINEREA, RECUZAREA ………………………………… 43
6.A.Incompatibilitatea ……………………………………………………………………………………. 43
6.B.Abținerea ………………………………………………………………………………………………… 46
6.C. Recuzarea ………………………………………………………………………………………………. 47
6.D.Procedura de soluționare a cererii de abținere sau recuzare în cursul judecății. .. 47
6.E.Procedura de soluționare a cererii de abținere și recuzare în cursul urmăriri i
penale. ………………………………………………………………………………………………………….. 48
CAPITOLUL VII PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL
PENAL ……………………………………………………………………………………………………………….. 50
1.PROBELE …………………………………………………………………………………………………….. 50
1.A. Noțiunea de probă. Scurt istoric a evoluției probei. …………………………………….. 50
1.B.Clasificarea probelor ………………………………………………………………………………… 51
1.C.Obiectul probațiunii …………………………………………………………………………………. 52
2.MIJLOACELE DE PROBĂ …………………………………………………………………………….. 59
2.A. Noțiunea de mijloc de probă …………………………………………………………………….. 59
2.B.Declarațiile părților și ale martorilor …………………………………………………………… 59
2C. Proce dura ascultării martorului ………………………………………………………………….. 64
2D. Modul de consemnare a declarațiilor ………………………………………………………….. 65
2.E.Înscrisurile. ……………………………………………………………………………………………… 66
2.F.Interceptările și înregistrările audio sau video ……………………………………………… 68
2.G. Mijloacele materiale de probă ………………………………………………………………….. 71
a. Ridicarea de obiecte și înscrisuri ……………………………………………………………….. 72
2.Ridicarea silită de obiect sau înscrisuri. …………………………………………………………. 74
1.Noțiune. …………………………………………………………………………………………………….. 74
2. Procedura percheziției ……………………………………………………………………………….. 75
c. Cercetarea la fața locului și reconstituirea ……………………………………………………… 76
1.Cercetarea la fața locului . ……………………………………………………………………………………. 76
2.Reconstituirea …………………………………………………………………………………………….. 77
2.G.2.Constatarea medico- legală ……………………………………………………………………… 78
2.I.Expertiza ……………………………………………………………………………………………………… 79
2.I.1.Noțiune. Clasificare expertizelor. …………………………………………………………….. 79
CAPITOLUL VII MĂSURILE PROCESUALE CONSIDERAȚII CU CARACTER
INTRODUCTIV. IMPORTANȚA MĂSURILOR PROCESUALE ……………………… 82
1. Noțiunea și importanța măsurilor procesuale. ……………………………………………………. 82
2.MĂSURILE PREVENTIVE ……………………………………………………………………………. 83
3. ANALIZA MĂSURILOR PREVENTIVE ……………………………………………………….. 88
4. ALTE MĂSURI PROCESUALE …………………………………………………………………….. 94
4.A. Măsurile de siguranță. ……………………………………………………………………………… 94
4.B. Măsurile asiguratorii. ………………………………………………………………………………. 95

5

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC DESPRE ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ
ȘI PROCEDURA DE JUDECATĂ

1.CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ DIN 1864

Elaborate la scurt timp după Unirea din 1859 a Principatelor romăne,
codul penal și de procedură penală a reprezentat un pas înainte pe linia
unificării legislative a dreptului.
În anul 1864 o comisie formată din 7 me mbrii a fost însărcinată să
redacteze un proiect de cod penal și unul de procedură penală. Din această
comisie făceau parte G:costa -Foru, VB.boerescu, A.Panu, I.Cantacuzino,
A.Arion și D.Corne.Lucrările au durat 3 luni, astfel că întocmirea lor s-a făcut
în grabă.
Proiectele , au trecut nediscutate în Cameră cu toate că deputatul
Apostoleanu a propus să fie discutate măcar princpiile. I.Ghica și G.Vernescu au avut, însă altă propunere: aceea ca proiectele să fie votate în bloc deoarece comisia a fost compusă de membrii care au toată stima și încrederea Adunării.
Proiectul codului penal a fost, așadar, votat de Adunarea legiuitoare în
ziua de 11 martie 1864 , sub preș edinția lui Lascăr Catargiu , cu 60 voturi
albe, 6 negre și 6 abțineri. Tot în aceiași zi a fost votat codul de procedură
penală .
Codul de procedură penală, intitulat ,,codul de procedură criminală”, a
avut ca sursă de inspirație codul francez de instrucție criminală din 1808 de la care a luat și numele, foarte uzitat în perioada aceea dar ne corespunzător dacă
ne gândim la faptul că această legiuire prevedea procedura de urmat în cazul
tuturor infracțiunilor , deci și pentru delicte și contravenții.
1
În primele articole legiuitorul a acordat o a tenție deosebită definirii
acțiunii penale prin care înțelegea facultatea de a recurge la autoritatea
Cuprinz ând un număr de 603 articole, primele 12 cuprinzând dispoziții
preliminare, codul de procedură penală a fost împărțit în trei părți, denumite cărți., fiecare carte fiind împărțită la rândul ei în titluri, capitole, secțiuni..
Prima carte , intitulată ,,despre poliția judiciară și ofițerii de poliție cari
o exercită”a cuprins un număr de 125 articole, de la articolul 13 -138 iar cea
de a doua, intitulată ,,Despre judecată”, a cuprins a cuprins un număr de 464
articole, de la 139 -603.

1 Din punct de vedere al gravității pedepsei, ar ticolul 1 din Codul penal din 1864, împărțea infracțiunile în
crime delicte și contravenții.

6 judecătorească spre a obține recunoașterea unui drept violat și asigurarea
restabilirii lui prin mijloace legale. S -a făcut distincția între acțiunea publică și
privată, mergându-se pe ideea că , întrucât orice infrac țiune produce o
tulburare a ordinii publice sau sociale, ea dă naștere la o acțiune publică în
fața instanței de judecată chemată a constata existența faptei, vino văția
făptuitorului și de a aplica pedeapsa. Avâ nd însă în vedere că , uneori , sunt
lezate și interesele unei persoane, infracțiunea dădea naștere și unei acțiuni
private.
În sistemul procedurii penale române, acțiunea penală era încredințată
Ministerului Public. Acțiunea publică se putea pune în mișcare ca urmare a plângerii părții vătămate, din oficiu, prin ordinul scris al procurorului general sau ministrului justiției..
Odată pusă în mișcare de către Ministerul Public, prin investirea
instanței competente, sau de partea vătămată, prin plângerea adresată direct instanței, acțiunea penal ă nu putea fi retrasă.
Ea se stingea prin hotărâre judecătorească de achitare, condamnare sau
absolvire, prin împăcare în situațiile în care împăcarea părților era posibilă și prin prescripție.
Procesul penal parcurgea trei faze: instrucția preparatorie, judecata și
executarea.
La rândul ei, instrucția se împărțea în cercetare, urmărire și instrucție
preparatorie propiu-zisă.
Instrucția preparatorie se făcea de către un judecător al tribunalului ,
special desemnat, denumit judecător de instrucție. La tr ibunalele cu mai multe
secții erau desemnați atâția judecă tori câte secții erau, mai puțin cu unul..
Scopul instrucțiunii era acela de a strânge probe și de a vedea dacă
inculpatul trebuia sau nu trimis în judecată. Judecătorul de instrucție putea fi investit de către procurorul general, partea vătămată, prin declinare de
competență și din oficiu.
Judecătorul de instrucție avea dreptul de a aresta, a percheziționa și a
confisca. Atunci când instrucția era terminată, judecătorul de instrucție se pronunța a supra întregii proceduri printr -un act final numit ordonanță
definitivă, împotriva căreia se putea face opozițiune la Camera de punere sub
acuzare ale cărei decizii puteau fi atacate la Curtea de Casație.
În ideea de a asigura o puternică garanție libertății individuale,
legiuitorul a urmărit separarea instrucției de urmărire, pe de o parte, iar pe de
altă parte a urmărit separarea fazei de instrucție de cea a judecății.
În ceea ce privește judecata în materie penală, majoritatea cauzelor erau
de compete nța judecătoriilor. Hotărârile judecătorești purtau denumirea de
cărți de judecată. Partea care lipsea la judecata în primă instanță, atunci când aceasta aparținea judecătoriei, avea dreptul ca, în termen de 5 zile , să atace respectiva hotărâre de condamn are. În restul situațiilor, hotă rârea putea fi
apelată.
Pentru alte motive, împotr iva cărților de judecată penală pronunțate de
judecă torii, în prim ă și ultimă instanță, părțile puteau face recurs. Dacă

7 tribunalul găsea că motivele invocate în cererea de recurs sunt fondate, casa
hotărârea și rejudeca cauza.
Soluțiile ce se puteau pronunța erau de:condamnare, achitare, absolvire.
Pentru hotărârile pronunțate de tribunal erau prevăzute două căi de atac:
opozițiunea, atunci câ nd partea era judecată în lip să și cerea rejudecarea
cauzei de aceiași instanță și apelul.
Curtea cu jurați avea în competență judecarea infracțiunilor grave,
respectiv crimele și delictele politice și de presă.
Dezbaterile începeau prin introducerea acuzatului, continua cu
jurământu l juraților, citirea actului de acuzare, apelul părților, interogatoriul
inculpatului, audierea martorilor, susținerea rechizitoriului și pledoariile
părților. După închiderea dezbaterilor, președintele rezuma cauza și formula în scris întrebările la care jurații trebuiau să răspundă. Înainte de a fii
înmânate juriului, aceste întrebări erau citite în ședință publică pentru că acuzarea și apărarea să -și poată prezenta observațiile. Verdictul juraț ilor era
citit în ședință publică de primul dintre jurați și putea duce la achitarea,
condamnarea sau absolvirea condamnatului.
Calea de atac pr evăzută de lege împotriva hot ărârilor pronunțate de
Curtea de Casație era recursul în casație. Acest ea era de tr ei feluri:recursul în
interesul legii, recursul în anulare ș i recursul în interesul părții.

2.CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ DIN 1936.

Realizarea unității politice a neamului românesc a pus, între alte
probleme de covârșitoare importanță și pe aceea a unificării legislative, diversitatea de legiuiri existente consti tuia un obstacol apreciabil în calea
dezvoltării normale a vie ții naționale în cadrul hotarelor lărgite. Viața țării nu
putea fi fragmentată în provincii, ea se cerea trăită într -un ritm de la Nistru
până la Tisa și Dunăre, fără existența unor sisteme de drept diferite.
Unificarea legislativă ar f i putut fi înfăptuită, la început, prin extinderea
codurilor din vechiul regat în provinciile eliberate. Entuziasmul general,
împreunat cu starea de completă răsturnare și fulgerătoare transformare a
tuturor condi țiilor de viață, ar fi facilitat adoptarea în bloc a legiuirilor
românești, iar viața, în măsura normalizării, s-ar fi adaptat cu ușurință noilor sisteme de drept.
Acest lucru înfăptuit ar fi condus, fără îndoială, la întârzierea pentru
multă vreme a înze strării țării cu coduri moderne.
Dar, viața a făcut să fie altfel. Ceea ce în clipa Uniri, sau imediat după
Unire, ar fi fost posibil și util, mai târziu nu a fost posibil decât parțial și cu mari inconveniențe.
Cauzele ce au determinat ca procesul de unificare legislativă să dureze
în timp au fost multiple. Pe de o parte, prioritatea pe care o avea restructurarea statului întregit, față de unificarea diferitelor ramuri de drept, iar, pe de altă

8 parte, faptul că, până la înființarea în 1926 a Consiliului Legislativ, nu a
existat un organism care să dirijeze această activitate. La aceste cauze s -au
adăugat disputele existente între juriști în privința metodei de unificare,
luptele politice și interesele de grup.
Deși lucrările în vederea unificării legi slative în domeniul procedurii
penale au început încă din anul 1920, până la definitivarea lucrărilor a fost necesară modificarea legislației în vigoar e astfel încât aceasta să răspundă
necesităților unei societăți aflată în tranziție. Astfel, în 1919 co dul de
procedură penală româ n de la 1864 a fost extins și în Basarabia, au fost
elaborate legile referitoare la organizarea judecătorească prin Legea din 11 martie 1925 s-au desființat funcțiile de minister public de pe lângă judecătoriile de ocol din Tra nsilvania și Bucovina.
Mai mult, prin Legea de organizare judecătorească din 14 aprilie 1925 mai
mult de jumătate din procedura penală d la 1864 a fost extins în Transilvania
și Bucovina.
Noul Cod de procedură penală a fost votat de Adunarea deputaților la
10 martie 1936 și de Senat la 13 martie, fiind promulgat la 17 martie 1936.
Operă de unificare legislativă , noul cod a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1937, cu excepția articolelor 357 -363 și 671, ce au intrat în vigoare de la data
publicării codului în Monitorul Oficial -14 martie 1936. Prin articolul 664 el a
abrogat toate codurile și legile de procedură penală în vigoare.
Inspirat, în principal, din codul de procedură penală din 1864, cu
modificările ulterioare, dar și din Codul ungar din 1986 și c el italian din 1931,
noua legiuire a avut un rol important în istoria dreptului românesc. El a menținut instituțiile clasice, neperimate și verificate de practică dar a preluat și instituțiile noi, apărute în știința penală modernă.
Cuprinzând un număr de 673 articole, codul de procedură penală român
era împărțit în cinci cărți, fiecare carte având ca subdiviziuni : titluri, capitole, secțiuni și articole.
Cartea I a cuprins numeroase dispoziții referitoare la acțiunea civilă și
penală, competență, st rămutarea cauzelor, incompatibilitate , abținere,
recuzare, părțile în proces ul penal, procedura comisiilor rogatorii, probe.
Cartea II, a cuprins importante dispoziții privind primele cercetări,
urmărirea penală, instrucția și camera de acuzare.
Cartea III a reglementat judecata, Cartea IV căile de atac, Cartea V,
executarea hotărârilor, Cartea VI, procedurile speciale iar Cartea VII dispoziții privind punerea în vigoare a codului de procedură penală și dispoziții tranzitorii.
Asemănător codului a nterior, noul cod a menținut distincția dintre
acțiunea civilă și cea penală , astfel acțiunea penală putea fi pusă în mișcare, potrivit principiului acuzării , împotriva tuturor celor care au comis o
infracțiune iar odată pusă în mișcare era irevocabilă.
În privința acțiunii civile, noul cod, influențat de ideile școlii
pozitiviste, a considerat reparația daunelor morale ca fiind o funcție socială, cu caracter facultativ și aplicabilă doar în cazul persoanelor incapabile.

9 Noul cod era menit să simplific e formalitățile inutile, să facă mai rapidă
derula rea procesului penal, î ndeosebi faza instrucției, să mențină un echilibru
între interesele individului și a le societății.
De asemenea, a suprimat absoluțiunea , existentă în codul penal anterior,
păstrând d oar achitarea și condamnarea.
S-a admis principiul recunoașterii hotărârilor străine (art549).
Pe parcursul timpului, codului de procedură penală din anul 1936 i s- a
adus mai multe modificări: prin legea din 26 ianuarie 1939 pentru accelerarea instrucț iei și judecarea afacerilor penale, prin legea din 7
octombrie 1939 care modifica 25 de articole și prin legea 397 din 25 iunie 1943.

10
CAPITOLUL II

DEFINIȚIA DREPTULUI PROCESUAL PENAL. NOTIUNEA ȘI SISTEMUL
PROCESULUI PENAL

1. DEFINIȚIA DREPTULUI PROCESUAL PENAL
,,Dreptul penal fără procedura penală e ca un mîner fără cuțit, iar
procedura penală fără drept penal, este ca un cuțit fără mîner.”
Cuvâ ntul procedură vine de la cuvântul pro- înainte și cedare -a merge.
Cu alte cuvinte, procedura este știința de a merge înainte.
Deși cuvâ ntul proc edură este de origine latină, el nu a fost cunoscut în
dreptul roman. La romani, cele două faze a procesului se numeau jus și
judicium. Prima avea loc în fața pretorului de la care se solicita un judecător
iar cea de a doua și cea mai importantă se derula în fața judecătorului care
dădea hotăr ârea.
Cuvâ ntul procedură a fost introdus în terminologia juridică de glosatorii
din secolul XI -lea și XII -lea. La francezi poate fi găsit sub denumirea de
procesus, la olandezi sub denumirea de regtsvordering iar la germani, chiar
până azi, alături de forma germană verfahren ( a duce pe cineva înt r-un
vehicul, a transporta) se găsește și cuvâ ntul procesus, în sensul de procedură.
În literatura juridică de specialitate s- au dat num eroase definiții
dreptului procesual penal. Cu mici excepții, majoritatea autorilor au avut ca
punct de plecare definiția dată de legiuitor scopului dreptului penal.
I.Tanovicianu definea procedura penală ca fiind ,,acea parte a
legislației care se oc upă de organizarea și competența autorități lor
judecătorești penale, precum și de chipul cum ele și părțile lucrează spre a ajunge la judecarea definitivă a afacerilor penale.”
1
V.Dongoroz considera că ,,procedura penală sau dreptul procedural
penal are ca scop disciplinarea acelei activități juridice care conduce la
realizare concretă a justiției represive.”
2

1 I. Tanovicianu, Tratat de drept și de procedură penală, op. cit, vol IV, pag. 9
2 Vintilă Dongoroz, comentariu în I.Tanoviceanu, Tratat de dept și procedură pe nală, op cit, vol IV, pag 9.
În terminologia uzitată, în zilele noastre dar și pe parcursul timpului,
pentr u dreptul procesual penal s-au folosit mai multe denumiri: drept pena l
formal, procedură penală, drept penal procedural, drept procesual penal, drept judiciar penal.
La noi, în momentul de față, se întrebuințează, aproape în totalitate,
denumirea de drept procesual penal și, în măsură mai mică, aceea de procedură penală.

11 La o privire atentă asupra celor două terminologii se poate observa că
prima are o sferă mai mare de acoperire fiindcă pune accentul pe cuvntul
proces iar a doua pe procedură, ori procesul indică și redă ceva mai dinamic, o activitate ce trebuie să se desfă șoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru
descoperirea și tragerea la răspundere a făptuitorilor.
Dreptul procesual penal reprezintă o ramură importantă a sistemului nostru de drept. El se constituie din totalitatea normelor juridice care au ca obiect de
reglementare desfășurarea procesului penal.
Revenind la zilele noastre, vom găsi și alte definiții, asemănătoare celor
formulate de autorii mai sus citați.
Considerând că nu se impune redarea tuturor acestor definiții am putea spune
că dreptul proces ual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează procesul penal.
Dreptul penal nu-și poate îndeplini funcția sa de apărare a societății decât
prin intermediul dreptului procesual penal. Prin săvârșirea unei infracțiuni se
naște un raport juridic de drept penal, un raport concret între făptuitorul X și stat, însă tragerea acestuia la răspundere nu se poate realiza direct prin aplicarea normelor de drept ci doar prin intermediul dreptului procedural penal . Putem afirma, fără teama că vom greși, că dreptul procesual este
dreptul prin intermediul căruia se pune în valoare dreptul procesual penal.
Dreptul statului de a pedepsi pe infractor, adică administrarea jus tiției, nu se
poate realiza decâ t prin mijloacele și garanțiile procesului pena l.
Spre exemplu, noțiunile referitoare la infracțiune, la calificarea juridică a
faptei, la individualizarea pedepsei sunt prevăzute de codul penal sau de legi
speciale, pe câ nd noțiunile referitoare la instanța competentă să soluționeze
cauza, la modul și termenele în care aceasta poare fi investită, la drepturile
părților, sunt prevăzute de codul de procedură penală.
Dreptul procesual penal are legături strânse și cu dreptul civil, procesual
civil, familiei, muncii. Este suficient dacă precizăm că, proc esual penal este o
activitate complexă care presupune nu numai soluționarea laturii penale a
cauzei ci și pe cea civilă, și că acest lucru presupune cunoașterea tuturor
acestor dispoziții.
Actualul cod de procedură penală a fost publicat în Buletinul O ficial nr.
145-146 din 12 noiembrie 1968 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Codul
de procedură penală este împărțit în două părți: partea generală și partea specială, fiecare parte fiind împărțită în titluri, capitole secțiuni.
Partea generală com pusă din 199 articole (1-199),cuprinde următoarele
titluri –
– reguli de bază și acțiunile în procesul penal;
– competența;
– probele și mijloacele de probă;
– măsuri preventive și alte măsuri procesuale;
– acte procesuale și procedurale comune;

12 Partea spe cială compusă din 324 articole( 200- 524), cuprinde
următoarele titluri:
– urmărirea penală;
– judecata;
– executarea hotărârilor penale;
– proceduri speciale.
Normele dreptului procesual penal sunt înscrise în codul de procedură
penală precum și în legile de organizare a instanțelor. Spre deosebire de
normele dreptului penal care apar ca reguli de conduită generală, cele ale
dreptului procesual penal apar ca reguli de conduită particulară, deoarece se
adresează numai celor care participă într -o anumită cal itate la procesul penal.
Obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal iar
sarcina acestuia este de a oferi cadrul propice care să asigure apărarea ordinii
de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prevenirea
infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legii.

DREPTUL PROCESUL PENAL, MIJLOC DE REALIZARE A
JUSTIȚIEI PENALE

2.A Definiția procesului penal

În literatura de specialitate găsim numeroase definiții date procesului penal
Astfel, profesorul I. Neagu1
Acesta presupune că, procesul penal, trebuie privit ca pe o activitate
complexă, dinamică, progresivă, în cadrul căreia se desfășoară o serie de activități mai restrânse, menite să propulseze procesul spre atingerea scopului
său final definește procesul penal ca fiind activitatea
reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea
părților și altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a
faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o
infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”
De asemenea, trebuie reținut că elementele definitorii care caracterizează
procesul penal sunt următoarele:
a. Procesul penal constituie o activitate reglementată de lege.
3

1 Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Global Lex, București, 2002, pag43.
3 Gr.Teodoru, L. Moldovan,Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, Pag.
20. .
Procesul penal se desfășoară conform dispozițiilor legale, principiul
legalității având în procedura penală aceiași rezonanță ca și în orice ramură a
dreptului.
b. Procesul pena l se desfășoară într -o cauză penală.

13 c. La desfășurarea procesului penal participă organele competente,
părțile și alte persoane.
Potrivit dispozițiilor legale, organele competente să realizeze activitatea
procesuală sunt organele judiciare. Acestea acțion ează că subiecți oficiali, în
anumite faze a procesului penal, conform atribuțiilor ce le -au fost conferite.
Astfel, în faza de urmărire penală își desfășoară ac tivitatea organele de
urmărire penală și procurorul pe când în faza de judecată își desfășoară
activitatea instanțele judecătorești. Chiar dacă, în această fază, instanțele
judecătorești au un rol mai mare , procurorul este și el prezent, știut fiind că acesta participă la judecarea tuturor cauzelor penale, excepție făcând cele ce se judecă în prim ă instanță la judecătorie și unde procurorul participă obligatoriu
numai în categoriile de cauze prevăzute de art. 315.
La desfășurarea procesului penal participă alături de organele
competente și părțile. Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată,
partea civilă și partea civilmente responsabilă.
În afara organelor judiciare și a părților, în procesul penal participă și
alte persoane : martorul, expertul, interpretul, grefierul.
d. Activitatea desfășurată de organele competente, părți și alte persoane,
are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni.
Această finalitate a activității reprezintă, de fapt, scopul întregului proces
penal, înscris de legiuitor în ar t. 1 din Codul de procedură penală. El
presupune, pe lângă constatarea la timp a faptelor ce constituie infracțiuni,
îndeplinirea și altor două obiective: primul, ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală iar al doilea, ca procesul penal să contribuie
la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legii.
Constatarea la timp și în mod complet al faptelor ce constituie
infracțiuni, expresie menționată în definiție, prefigurează un principiu fundamental al procesului penal, și anume operativitatea.

2B Fazele procesului penal

În structura tipică a procesu lui penal distingem trei faze: urmărirea
penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale.
Reglementarea legală care orientează și determină desfășurarea
procesului penal sub aspectele sale generale face obiectul dispozițiilor cuprinse în par tea generală a codului de procedură penală ( art.1- 200 ), iar
cele referitoare la fiecare fază a procesului penal cel al dispozițiilor cuprinse

în partea specială ( art.201 -522).

14 2C.Forme atipice ale procesului penal

Sunt forme atipice ale procesului pe nal acele procese în care lipsește
faza urmăririi penale. Din această categorie fac parte cauzele care au ca obiect
fapte pentru care punerea în mișcare se face la plângerea prealabilă a părții
vătămate. Potrivit dispozițiilor art. 279 alin. 2 cod procedur ă penală, această
plângere se adresează direct instanței de judecată în cazul infracțiunilor prev.
de art. 180, 184 alin 1, 193, 205, 206, 210, 213 și 220 cod penal
În situația în care un proces penal nu parcurge cele trei faze, fie
datorită faptului că, în cursul urmăririi penale s-a pronunțat o soluție de
netrimitere în judecată, fapt ce exclude această fază, fie datorită faptului că, în cursul judecății, s -a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal sau
achitare, fapt ce exclude faza de executa re, nu ne aflăm în situația unui proces
atipic deoarece parcurgerea celor trei faze era posibilă dacă nu interveneau soluțiile arătate mai sus.

2D. Structura și trăsăturile raportului juridic procesual penal

Privit prin prisma structurii sale, raportul de drept procesual are
structura specifică oricăr ui raport juridic: subiecții, conținutul și părțile.
Subiecții raportului procesual sunt participanții la realizarea procesului
penal. Astfel, la proces participă statul, prin organele sale competente, inculpatul, partea vătămată, partea civilmente responsabilă.
Conținutul raportului procesual penal este format din drepturile,
obligațiile, prerogativele pe care le au, potrivit legii, subiecții raportului
procesual penal.
De exemplu, articolul 341 cod proc edură penală prevede obligația
președintelui ca, după ce declară închise dezbaterile judiciare, să acorde
ultimul cuvânt inculpatului. În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Pe lâ ngă drepturi și obligații, părțile disp un de anumite
prerogative, de care se pot folosi sau nu, după cum consideră necesar. De exemplu, articolul 340 aliniat 3 prevede dreptul președintelui de a întrerupe pe cei care au cuvântul, dacă susținerile lor depășesc limitele cauzei ce se judecă,
iar articolul 342 cod procedură penală, dreptul instanței de a solicita părților,
atunci când consideră necesar, de a depune concluzii scrise.
Obiectul raportului procesual penal este reprezentat de raportul de
drept penal. După cum se știe, raportul de drept penal se naște în momentul
săvârșirii unei infracțiuni iar cel de drept procesual penal în momentul în care acest raport este adus spre rezolvare în fața organelor judiciare. Este
momentul în care, simplist, se naște dreptul statului de a trage la răspu ndere
pe făptuitor și obligația acestuia de a răspunde în fața legii. Acest raport se
dezvoltă progresiv formând un țesut de alte raporturi ce se dezvoltă între subiecții raportului procesual penal. Astfel, relația stat- infractor generează

15 drepturi și obligații corelative. De exemplu, dreptul statului, prin persoanele
expres prevăzute de lege, de a lua anumite măsuri preventive față de învinuit
și inculpat, îi corespunde dreptul inculpatului de a fi asistat de avocat, de a fi audiat, de a folosi căile de atac împotriva încheierilor prin care s-a luat
împotriva sa o măsură preventivă.
Dacă situația normală este aceea ca raportul de drept procesual penal să
ia naștere după ce s -a născut raportul de drept penal iar acesta este adus spre
soluționare organelor judiciare, trebuie arătat că, în practică, există situații în care ia naștere raportul procesual penal fără ca, în realitate, să existe raport de drept penal. Este situația persoanelor cercetate pentru săvâ rșirea unor
infracțiuni și care în fapt sunt ne vinovate sau situația persoanelor acționate
direct la instanța de judecată, la plângerea prealabilă a părții vătămate și care nu au comis infracțiunea pentru care sunt cercetate.
Situația se prezintă la fel și invers. Există situații în care anumite
persoane comit infracțiuni dâ nd naștere unor raporturi de drept penal dar
acestea nu ajung în fața organelor judiciare pentru ca cei vinovați să fie trași la răspundere și condamnați.
Raporturile juridice procesual penale prezintă următoarele trăsături:
sunt ra porturi juridice de putere, fapt ce rezultă din relațiile ce se stabilesc
între subiecți; iau naștere, de cele mai multe ori, fără acordul de voință a
părților; marea majoritate a raporturilor procesual penale sunt raporturi de
putere deoarece unul dint re subiecți este un organ al statului. Ca exemplu
pentru excepții, putem aminti raporturile dintre inculpat și avocatul său, raportul inculpatului cu expertul sau interpretul.

16 CAPITOLUL III

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE STAU LA BAZA
PROCESUL UI PENAL

1.NOȚIUNEA DE PRINCIPIU PRINCIPIILE REGLEMENTATE DE
CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
Promovarea riguroasă a legalității în toate sectoarele vieții nu
reprezintă un fenomen întâmplător ci un proces necesar.
Atingerea scopului procesului penal nu se poa te realiza fără respectarea
unor reguli cu caracter general. La fel ca dreptul, aflat în continuă mișcare, aceste principii sunt supuse modificării, ele trebuind să fie adaptate la concepția socială, juridică și politică a fiecărei țări.
Definite ca fiind idei diriguitoare și fundamentale, potrivit cărora este
organizată și se desfășoară procesul penal, aceste principii stau la baza întregii activități procesuale, motiv pentru care nu pot fi considerate ca principii fundamentale acele reguli care privesc numai una din fazele procesului penal.
Astfel, publicitatea ședinței de judecată sau caracterul scris al urmăririi
penale nu pot fi considerate principii fundamentale ale procesului penal
deoarece ele sunt specifice doar numai unor faze ale acestuia.
În cod ul de procedură penală sunt înscrise ca reguli de bază ale
procesului penal: legalitatea și oficialitatea, aflar ea adevărului, rolul activ,
garantarea libertății persoanei, respectarea demnității umane, prezumția de
nevinovăție, garantarea dreptului de apă rare, limba în care se desfășoară
procesul penal și folosirea limbii române prin interpret.
Pornindu- se de la conținutul prevederilor Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocolul
nr.11, intrat în vi goare la 1.11.1998 și de la noile prevederi existente în
Constituția României, în literatura juridică de specialitate s -a apreciat Ioan
Griga, Drept procesual penal, parte generală, Editura Oscar Print, București,
2004, pag.42. că la principiile actuale pr evăzute de art.2 -9 cod proc . pen.,
trebuie adăugate specifice procesului penal din Statele Uniunii Europene. S -a
considerat că noile principii ce ar trebui introduse ar fi următoarele:
– principiul dreptului la un proces penal echitabil și într -un termen
rezonabil;
– principiul prevalenței normelor procesual penale prevăzute în
convențiile și tratatele ratificate de România, celor din dreptul procesual
intern;
– principiul egalității de arme ( același atât pentru acuzare, cât și pentru
apărare, pentru echilibrare a drepturilor părților;
– principiul respectării dreptului la tăcere ( dreptul de a nu face
declarații contra sie însuți);

17 – principiul dreptului persoanei de a fi informată cu privire la natura
acuzației aduse și la dreptul de a fi asistată de un apărător;
– principiul respectării contradictorialității părților;
– principiul garantării controlului judecătoresc asupra actelor,
măsurilor și soluțiilor adoptate în cursul urmăririi penale;
– principiul garantării drepturilor victimei.
Pe tot parcursul procesului penal între aceste principii există o continuă
interacțiune și o condiționare reciprocă.
Astfel, principiul aflării adevărului, a rolului activ al instanței sau a
aflării adevărului nu se pot situa în afara legalității după cum nici un
principiu, oricât de important ar fi el, nu se poate realiza decât în formele prevăzute de lege.
Apelând la principiile dreptului procesual penal, cei ce studiază sau
aplică dreptul își pot forma o concepție generală și unitară despre intenția legiuitorului. Formularea lor cons tituie un sprijin în interpretarea corectă a
normelor juridice și transpunerea lor în practică, mai ales în cazul unor texte neclare sau incomplete.

2.CONȚINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE
PROCESULUI PENAL ROMÂN

2.A Legalitatea procesului penal

În dreptul procesual penal, principiul legalității- nulla justitia sine lege,
adică nu există justiție în afara legii – ar fi în esență ceea ce în dreptul penal
reprezintă nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege.
Consacrat în articol 2 cod procedur ă penală care prevede că procesul
penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege, principiul
legalității nu este decât o transpunere pe plan procesual a principiului general al legalității prevăzut în articolul 1 pct.5 din Constituție.

2.B Principiul oficialității procesului penal

Oficialitatea procesului penal consacrată de art. 2 alin 2 cod procedură
penală presupune că actele necesare desfășurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, afară de ca zul când prin lege se dispune altfe l.
Acest lucru presupune că, ori de câ te ori, indiferent pe ce cale, organul
de ur mărire penală află despre săvârș irea unei infrac țiuni pentru care punerea
în mișcare nu se face la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau autorizarea
organului prevăzut de lege, este obligat să se sesizeze din oficiu.

18 Pentru faza urmăririi penale, oficialitatea presupune obligația
organului de urmărire penală care, indiferent în ce mod, ia cunoșt ință de
săvârșirea unei infra cțiuni să dispună începerea urmă ririi penale. Pe lângă
aceste dispoziții cuprinse în conținutul art. 228, în codul de procedură penală
există și altele ce subliniază acest lucru. De exemplu, art. 235 cod procedură
penală prevede că procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale iar a rt. 262 cod procedură penală prevede obligația procurorului de a
dispune trimiterea în judecată a inculpatului atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Oficialitatea fazei de judecată presup une obligația instanței de a efectua
anumite act ivități din oficiu și în baza rolului activ, potrivit dispozițiilor
legale. În art. 300 se precizează că instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima zi de înfățișare, regularitatea actului de sesizare, în art. 300
1 este
prevăzută obligativitat ea instanței de a verifica din oficiu, în cameră de
consiliu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, înainte de
expirarea duratei iar art. 302 cod procedură penală prevede că instanța este
obligată să pună în discuție excepțiile ridicate de părți sau din oficiu și să se
pronu nțe asupra lor prin încheiere m otivată.
Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești
presupune că, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pr ima
instanță procedează la punerea ei în executare. În acest sens, art . 420 prevede
obligativitatea emiterii mandatului de către instanța de executare iar art. 422
indice 1 cuprinde dispoziții privind punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă.

2.C.Principiul aflării adevărului

Realizarea scopului procesului penal presupune, printre altele, ca orice
infracțiune să fie pedepsiră potrivit vinovăției sale și nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Pentru realizarea acestui obiectiv, legiuito rul a prevăzut în mod expres
că aflarea adevărului reprezintă o regulă fundamentală a procesului înscriindu- l printre regulile de bază ale acestuia.
Principiul aflării adevărului prevăzut în articolul 3 al codului de
procedură penală ca principiu genera l, este consacrat și în alte te4xte de lege.
Astfel, potrivit art. 202 cod procedură penală, organul de urmărire
penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului, fapt ce impune ca acesta să adune probe atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului; art. 262 cod proce dură penală prevede obligația pentru procuror
ca, înainte de trimiterea în judecată, să constate dacă au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea a devărului;art. 287 cod procedură
penală prevede că instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în
vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății iar art.

19 316 cod procedură penală prevede rolul activ al procurorului în vederea aflării
adevărului.
A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a reține o stare de fapt
care să corespundă modului în care acestea s -au petrecut în materialitatea lor.

2.D.Principiul rolului activ

Consacrat ca principiu independent al dreptului procesual penal, acest
principiu trebuie a nalizat în strânsă legătură cu cel al aflării adevărului
Interacțiunea existentă între cele două principii a fost explicată atât de
convingător de profesorul T:Pop încât ne permitem să reluăm argumentele
prezentate de acesta.
Pe lângă articolul 4 care co nsacră în mod expres rolul activ al organelor
de urmărire penală și a instanțelor de judecată în desfășurarea procesului penal, în codul de procedură penală există și alte dispoziții ce reglementează
acest fapt.
Articolele date exemplu cu ocazia prezent ării principiului aflării
adevărului ilustrează și rolul activ al organelor de urmărire penală și instanței
de judecată în desfășurarea procesului penal.
Astfel, art. 202 cod procedură penală prevede atât rolul activ cât și
obligația organului de urmărire penală de a strânge probele necesare aflării
adevărului, art.287 cod procedură penală prevede că instanța își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului iar art. 316 cod
procedură penală reglementează rolul activ al procurorului în desfășurarea
cercetării judecătorești și a dezbaterilor.

2.E.Principiul garantării libertății persoanei

O altă regulă de bază a procesului penal, la fel de importantă ca cele
arătate mai sus, este cea care vizează garantarea libertății persoanei
Potrivit art. 5 cod procedură penală, în tot cursul procesului este
garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Dacă cel împotriva căruia s -a luat măsura arestării preventive sau s -a
dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertății consideră
că aceasta este ilegală, are dreptul, pe tot parcursul procesului să se adreseze
instanței competente potrivit legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de
libertate sau căreia i s -a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la
repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.

20 În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv
poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.

2.F.Principiul respectării demnității umane

Potrivit art . 5 indice 1 cod procedură penală, orice persoană care se află
în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea
demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită prin lege .
Acest articol a fost intr odus prin Legea 32/1990 ca o consecință a
aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. În domeniul dreptului penal,
prin Legea 20 din 10 octombrie 1990 a fost incriminată infracțiunea de
tortură.
Constituția României consacră acest principiu în art.22. Potrivit
dispozițiilor constituționale, ,,Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel
de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.”

2.G.Principiul prezumției de nevinovăție

Convenția Europeană a drepturilor Omului prevede în art 6, paragraful
2, că ,,orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată inocentă până când vinovăția va fi legal stabilită
În consens cu reglementările internaționale, în art.23, alin 8 din
Constituția României s- a statuat în mod expres că până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată.
Articolul 5 indice 2 a fost introdus în codul de procedură penală prin
Legea 281/2003. Potrivit textului indi cat ,, orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr -o hotărâre penală definitivă
.”

2.H.Garantarea dreptului de apărare

Fiind unul din principiile fundamentale ale procesului pe nal, garantarea
dreptului la apărare a fost înscris și în articolul 6 din codul de procedură
penală, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003.
Textul articolului 6 din codul de procedură penală reia, de fapt, ideea
constituțională prevăzută de articolul 24 potrivit căreia ,,dr eptul l a apărare
este garantat. În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

21 Articolul 6 stipulează o serie de drepturi pentru părțile din proces și de
obligații pentru organele judiciare, drepturi reiter ate și de alte dispoziții ale
codului de procedură penală.

2.I.Limba în care se desfășoară procesul penal

Potrivit art. 7 din codul de procedu ră penală, astfel cum a fost modificat
prin Legea 281/2003 ,, În procesul penal p rocedura judiciară se desfă șoară în
limba română. În fața organelor judiciare se asigură părților și altor persoane
chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în această limbă.”
În conformitate cu principiul constituțional înscris în art. 127, codu l de
procedură penală, prin articolul 8, asigură părților care nu vorbesc limba în
care se desfășo ară procesul pena l posibilitatea de a lua cunoșt ință de piesele
dosarului, dreptul de a vorbi precum și de a pune concluzii în instanță prin intermediul unui interpret.
Legea304 din 28. 06. 2004 de organizare judiciară cuprinde numeroase
dispoziții în acest sens.

2.J. Celeritatea procesului penal

Celeritatea sau promptitudinea justiției penale a constituit și constituie o
preocupare constantă a celor che mați să aplice legea, știut fiind că, în ochii
opiniei publice, aceasta reflectă modul în care justiția își face datoria.
Art. 21 pct. 3 din Constituție prevede dreptul părților la soluționarea
cauzelor într -un termen rezonabil. Introducerea acestui princ ipiu a dat naștere
la numeroase întrebări în legătură cu semnificația cuvântului de termen
rezonabil. Discuțiile purtate pe această temă au fost numeroase în practică dată fiind complexitatea diferită a cauzelor și temerii că stabilirea unui termen fix a r putea afecta calitatea actului de justiție.
Varianta care s -a impus a fost aceea a stabilirii unor termeni de
soluționare pentru cauze de același gen sau asemănătoare, astfel încât să se stabilească timpul optim de soluționare.

22 CAPITOLUL IV

PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL

1.NOȚIUNEA DE PARTICIPANȚI ÎN PROCESUL PENAL.

După cum s-a subliniat în capitolul anterior, săvârșirea unei infracțiuni
dă naștere unui raport de drept penal ai cărui subiecți sunt statul și făptuitorul,
raport în ca re aceștia au drepturi și obligații reciproce.
Prin aducerea acestui raport în fața organelor judiciare se naște un
raport de drept procesual penal principal la care participă diferite persoane, obligate sau interesate în rezolvarea conflictului născut prin săvârșirea
infracțiunii.
Persoanele care acționează în cadrul procesului penal, în vederea
realizării scopului acestuia, poartă denumirea de participanți.
Profesorul Dongoroz a clasificat acești participanți după mai multe
criterii:
După poziția lor față de acțiunea penală și civilă, subiecții au fost
împărțiți în subiecți activi și pasivi .Din prima categorie fac parte acei subiecți
care, potrivit legii, sunt titularii dreptului de a pune în mișcare acțiunea penală. Din cea de a doua categorie fac parte inculpatul, partea civilă și
partea responsabilă civilmente.
Potrivit unei alte clasificări, subiecții au fost împărțiți în subiecți oficiali
și particulari. La rândul lor, subiecții oficiali au fost împărțiți în subiecți
oficiali judiciari și sub iecți oficiali extrajudiciari. În prima categorie au fost
introduși judecătorii, procuror ii, lucrătorii din aparatul organelor de cercetare
penală. În cea de a doua categorie au fost introduse persoanele cu atribuții de
inspecție, comandanții de nave sa u aeronave. În categoria subiecților
particulari au fost introduse părțile și toți ceilalți participanți
În partea generală a codului de procedură penală există reglementări cu
caracter general privitoare la subiecții proc esuali, atr ibuțiile , măsurile p e
care le pot lua și actele pe care le pot încheia
În ceea ce n e privește considerăm că, din categoria participanților, fac
parte organele judiciare, părțile, apărătorul. Organele judiciare sunt instanța de judecată, procurorul și organul de cercetare pe nală. Părțile sunt cele
definite de art.23- 24 cod proc . penală, adică inculpatul, partea civilă, partea
civilmente responsabilă.

23 CAPITOLUL V

ACȚIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

1.NOȚIUNEA DE ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE

După cum s-a mai subliniat, săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unui
raport de drept penal. Aducerea acestui raport în fața organelor judiciare dă
naștere unui raport de drept procesual penal, unul principal între stat și infractor și unul accesoriu, între victimă și infractor.
Mijlocul legal pr in intermediul căruia conflictul de drept este adus spre
soluționare organelor judiciare poartă denumirea de acțiu ne în justiție. I.
Neagu.
Potrivit art. 9 din codul de procedură penală, acțiunea penală are ca
obiect tragerea la răspundere penală a persoa nelor care au săvârșit infracțiuni
iar potrivit art. 14 cod procedură penală, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente.
Deși cele două acțiuni au ca fundament infracțiunea, între ele există
deosebiri:
1. Săvârșirea unei infracțiuni dă naștere întotdeauna acțiunii penale dar
nu întotdeauna dă naștere acțiunii civile.
Exercitarea acțiunii penale, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, este un
atribut al statului.
Împrejurarea că acțiunea penală aparține statului rezultă nu numai din
faptul că acesta stabilește prin lege condițiile și modalitățile concrete de exercitare a acțiunii ci și din faptul că statul poate dispune de acțiunea penală, uneori în mod sporadic, alteori sub o co ndiție stabilită anterior.. Amnistia, ca
act de clemență aparținând puterii de stat sau abrogarea unei norme penale
încriminatoare, reprezintă cazuri în care statul, ca singur titular, dispune
asupra acțiunii penale. N. Volonciu, Tratat de procedură penal ă, parte
generală, vol. I, Paideia, 228
Dreptul statului de a dispune de acțiunea penală se învederează chiar
când acțiunea se exercită de către partea vătămată. De aceea statul își
păstrează d reptul de a amnistia sau dezinc rimina faptele care fac obiectul
plângerii prealabile a acelui vătămat. Ibidem.
De la caracterul obligator al acțiunii penale fac excepție pricinile de
învinuire privată și privat publică, în care exercitarea acțiunii depinde de
voința părții vătămate.
Dacă regula este că, exercitarea acțiunii penale este obligatorie și
aparț ine statului, în ceea ce privește acțiunea civilă, lucrurile se prezintă altfel:

24 – caracterul facultativ al exercitării acțiunii civile rezultă din chiar
modul de formulare a articolului 15 cod procedură penală, care prevede că
persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau
inculpatului.
– nu întotdeauna săvârșirea unei infracțiuni produce o pagubă.
Se cunoaște că, în cazul infracțiunilor materiale, existența unei pagube
poate fi constatată în majoritatea cazurilor pe când în cazul infracțiunilor de
pericol nu există o astfel de pagubă.
2. Cele două acțiuni se deosebesc în privința scopului, a rezultatului pe
care îl au în vedere
Acțiunea penală are drept scop sancționarea celor vi novați, respectiv în
aplicarea unei pedepse pe când cea de a doua are drept scop desdăunarea
victimei. Cuvântul desdăunare a fost folosit pentru a sublinia că săvârșirea
unei infracțiuni poate produce, pe lângă paguba efectivă și prejudicii de natură materială sau morală.
3. Cele două acțiuni se deosebesc și în privința persoanelor împotriva
cărora aceste acțiuni pot fi îndreptate.
Astfel, dac ă răspunderea penală este perso nală iar subiect activ al
infracțiunii poate fi numai persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani și a săvârșit sau a participat cu vinovăție la săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală, înseamnă că acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva
unei astfel de persoane și care, așa cum am mai subliniat, devine subiec t pasiv
în cadrul raportului procesual penal. În caz de participație acțiunea penală este
exercitată împotriva tuturor participanților.
În ceea ce privește acțiunea civilă, aceasta poate fi exercitată împotriva
inculpatului dar și a părții responsabilă c ivilmente, care vă răspunde alături de
inculpat pentru acoperirea prejudiciului.
4.Cele două acțiuni sun exercitate de titulari diferiți.
Acțiunea penală se pune în mișcare prin ac tul de inculpare prevăzut de
lege iar titularul ei este statul prin organe le judiciare, excepție făcând
infracțiunile prevăzute de art. 279 cod procedură penală, la care punerea în
mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Odată pusă în mișcare acțiunea penală nu mai poate fi stopată decât în
situațiile în care legea prevede posibilitatea împăcării sau retragerii plângerii. Indisponibilitatea acțiunii penale este o trăsătură a acesteia ce o diferențiază de acțiunea civilă care, în principiu, este disponibilă.
Titularul acțiunii civile este persoana vătămată care se poate constitui
parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului și a persoanei responsabile civilmente.

25 Conform art. 17 cod procedură penală, acțiunea civilă se pornește din
oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau
cu capacitate de exercițiu restrânsă.
. 5Cele două acțiuni de deosebesc și în ceea ce privește modul lor de
stingere.
Conform disp. art.10 lit. g, combinat cu art. 11 punct 2 lit. b, procesul
penal încetează atunci când a intervenit decesul făptuitorului. Dacă, într -o
astfel de împrejurare, acțiunea penală se stinge, cea civilă își urmează cursul.
În cauză vor fi introduși moștenitorii inculpatului pen tru a fi obligați la
desdăunarea victimei. Dacă una din părți este o pers oană juridică, în caz de
reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi,
iar în caz de desf iințare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.

2.B. Trăsăturile acțiunii penale.

Având în vedere comparația făcută anterior între acțiunea penală
și cea civilă, ne limităm a preciza, într -o analiză sumară, că trăsăturile acțiunii
penale sunt următoarele:
a. Acțiunea penală este o acțiune ce aparține statului și este exercitată
prin intermediul organelor judiciare inve stite în acest sens.
Ea aparține statului și în cazurile în care punerea ei în mișcare ar fi
subordonată unei condiții de punibilitate și de procedibilitate, fiindcă
asemenea cerințe nu sunt de natură să schimbe trăsătura esențială a acțiunii penale, aceea de a aparține statului. I. Neagu., op. cit. Pag 209
Situația este aceiași și în varianta în care punerea în mișcare a acțiunii
penale este lăsată la dispoziția părții vătămate pentru că statul este acela care efectuează tragerea la răspundere penală sau dispune asupra acțiunii prin
amnistie.
B. Acțiunea penală este obligatorie
C. Acțiunea penală este indisponibilă, odată pusă în mișcare ea nu mai
poate fi retrasă.
Excepție de la această regulă fac excepție situațiile în care legea
permite părții vătăm ate să se împace cu făptuitorul sau s ă-și retragă plângerea.
În aces te situații procesul penal încetează.
D. Acțiunea penală este indivizibilă, ea extinzându -de asupra tuturor
participanților.
Săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane dă dr eptul
statului, indiferent de numărul participanților și de calitatea în care au acționat
(autori, instigatori, complici )să procedeze la tragerea acestora la răspundere.
Acest drept este unic, într -o cauză penală nu se exercită atâtea acțiuni câți

26 partici panți avem, ci efectele acțiunii unice și indivizibile se extind asupra
tuturor făptuitorilor.
Indivizibilitatea acțiunii penale trebuie analizat ă prin prisma
dispozițiilor art. 33 cod procedură penală.
Potrivit textului indicat, situațiile de indivizibi litate sunt următoarele:
când la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane; când
două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite prin același act; în cazul
infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte
materiale alcătuiesc o singură infracțiune.
Având în vedere caracterul indivizibil al acțiunii penale, în toate aceste
situații va exista o singură acțiune penală.
Când după rezolvarea definitivă a pricinii apar în cauză și alte persoane,
neimplicate anter ior, dreptul la acțiune împotriva acestora nu constituie un
drept nou și separat față de cel inițial. În acest caz este vorba de manifestarea aceleiași acțiuni penale, care fiind indivizibilă se extinde asupra tuturor făptuitorilor actuali sau viitori. Ide ntificarea lor treptată nu naște noi
îndriduiri, pentru că raportul de drept penal a fost unic și indivizibil având ca
subiecți activi pe toți cei care au participat la săvârșirea infracțiunii.
Această trăsătură a acțiunii penale este specifică și situați ilor în care
punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a părții
vătămate. Potrivit art. 131 alin 4 cod penal, fapta atrage răspunderea penală a
tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a
făcut s au se menține cu privire numai la unul dintre ei.
Indivizibilitatea acțiunii penale rezultă și din modul în care legiuitorul a
reglementat unele instituții de drept procesual penal. De exemplu, art. 335 cod
procedură penală prevede modul în care se extinde acțiunea penală pentru alte
acte materiale
În literatura juridică de specialitate există însă opinii potrivit cărora
acțiunea penală este extinsă în timpul judecății da că în sarcina inculpatului se
descoperă fapte noi care au legătură cu infracțiunea c are face obiectul cauzei
penale. Este cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau
persoane noi. ( art. 336 și 337).
Având în vedere caracterul indivizibil al acțiunii penale, credem că
cele două cazuri nu pot fi introduse în această categorie și confundate cu situația în care, urmare descoperii de acte noi , acțiunea penală poate fi extinsă Aceasta pentru simplu fapt că, pentru a opera această extindere este necesară existența unui proces în curs de desfășurare care, în cazul descoperiri i de noi fapte sau noi făptuitori, poate fi extins. Această extindere
a procesului nu trebuie confundată cu extinderea acțiunii penale pentru că
situațiile sunt diferite. În cazul descoperirii de noi acte, în articolul 335
legiuitorul folosește expresia ,,extinderea acțiunii penale pe când în articolele
336 și 337 se vorbește de extinderea procesului penal și de punerea în mișcare

27 a acțiunii penale, precum și de faptul că faptul că instanța procedează diferit,
după cum procurorul declară că pune sau nu pune în mișcare acțiunea penală
sau în funcție de faptul că procurorul participă sau nu participă la judecată.
E. Acțiunea penală este individuală, fapt ce presupune că aceasta poate
fi exercitată numai împotriva inculpatului, persoană fizică, care a împlinit
vârsta de 14 ani și are discernământ.

3.ACȚIUNEA CIVILĂ
3.A.Noțiune. Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal.

Conform art. 14 cod procedură penală, acțiunea civilă are ca
obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, pr ecum și a părții
responsabile civilmente.
Pornind de la conținutul acestor dispoziții, în literatura juridică,
acțiunea civilă a fost definită în multe variante, dar foarte asemănătoare.
Astfel s-a arătat că ,, mijlocul juridic care servește la aducerea r aportului de
drept civil în fața organelor judiciare este acțiunea în justiție, care poartă
denumirea de acțiune civilă.” V. Dongoroz și alții, Explicații Teoretice ale
codului de procedură penală român, parte generală, vol. V, Ediția a II -a,
Editura Acad emiei R omâne, Editura All BecK, Bucureș ti 2003, pag75. Sau că
mijlocul legal prin care persoana păgub ită material sau moral cere să -i fie
reparat prejudiciul cauzat este acțiunea civilă. Condițiile exercitării
acțiunii civile în procesul penal sunt următoa rele: infracțiunea să fi cauzat un
prejudiciu material sau moral; între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut
să existe o legătură de cauzalitate; prejudiciul să fie cert; prejudiciul să nu fi
fost reparat; în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu să existe
cererea de constituire ca pa rte civilă în cadrul procesului penal.
Pentru ca acțiunea civilă să poată fi exercitată în cadr ul procesului
penal este necesar ca ele să fie îndeplinite cumulativ.
1 Prin infracțiune să se fi cauzat un prejudiciu material sau moral
Existența prejudiciului este o condiție pentru exercitarea acțiunii civile.
Element esențial al răspunderii civile, prejudic iul poate fi material ,
moral și, în unele opinii mixt, adică material și moral. Prejudiciul mate rial
presupune încălcarea unui drept care are o valoare patrimonială. Astfel de
prejudicii se produc, în cele mai multe situații, în cazul infracțiunilor
materiale, care produc o schimbare în realitatea înconjurătoare.
Astfel, în cazul infracțiunii de fur t, pre judiciul cauzat constă în valoarea
bunului sustras, în cazul infracțiunii de distrugere valoarea bunurilor
deteriorate.

28 Există infracțiuni, cum sunt de exemplu cele de pericol, care nu pot
genera prejudicii. De exemplu, în cazul conducerii unui aut ovehi cul pe
drumurile publice, nu există prejudiciu. Persoana care, urmare săvârșirii
acestei infracțiuni de către inculpat, a suferit o pagubă constând în reparațiile efectuate la autoturismul dete riorat, va avea posibilitatea să -și recupereze
prejudiciul promovând o acțiune civilă în fața instanței civile.
Prejudiciul moral privește atingerile aduse drepturilor personalității (
imaginea, reputația, respectul vieții private, onoarea, calitatea vieții, mediul înconjurător), drepturilor familiale ( drept ul de a vizita copilul, diferitelor
sentimente cum ar fi cel privind suferințele unei persoane dragi, ale unui animal Etc Ibidem, pag 280.
O mare perioadă de timp în practica instanțelor noastre nu au fost
acordate despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. Această poziție a fost
rezultatul unei decizii de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem , nr. VII din 29 decembrie 1952 ce avea următorul conținut; Din totalita tea principiilor
constituționale…reiese că izvorul principal de venit este munca. Nu se poate deci concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru suferința morală provocată omului. Repararea unor atare prejudicii se face în mod corespunzător, prin sancționarea celor vinovați, prin publicarea hotărârilor de condamnare și prin alte mijloace adecvate modului în care prejudiciul moral a
fost provocat, astfel încât cel ce a fost vătămat în cinstea, demnitatea sau
afecțiunea sa să capete o deplină satisfacție morală, care să contribuie totodată la educarea cetățenilor în spiritul respectului normelor de conviețuire
socialistă.”
În prezent, teza reparării daunelor morale nu mai reprezintă subiect de
dispută între juriști.
În practica judiciară s-au pronunțat numeroase hotărâri prin care s-a u
acordat despăgubiri bănești pe ntru daunele morale suferite
Prejudiciul mixt se referă la daunele cauzate integrității fizice ale unei
persoane în cazul vătămării corporale, provocării unei boli sau chiar morții persoanei, întrucât prejudiciul poate fi atât moral, când are consecințe de ordin estetic, asupra vieții private, când are consecințe asupra unor plăceri obișnuite ale persoanei, ca de pildă, practicarea unor sporturi sau jocuri, când
au fost provocate suferințe fizice.
2. Între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să existe un raport de
cauzalit ate
Privind acest raport ca o relație cauză -efect, cauza este infracțiunea iar
efectul este paguba produsă prin infracțiune Constatarea raportului de
cauzalitate se impune numai la infracțiunile materiale, deoarece la acestea se prevede în norma de încriminare existența unui rezultat, a unei daune pentru a
se realiza conținutul lor în formă consumată. De exemplu, între infracțiunea de vătămare corporală și prejudiciul suferit trebuie să existe un raport de

29 cauzalitate. Dacă prejudiciul suferit de victimă se datorează altei ca uzeze nu
există temei pentru tragerea la răspundere a făptuitorului.
3.Prejudiciul să fie cert
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în
privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Este cert,
prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui precum și cel viitor
dacă, la data la care se solicită, este sigur că se va produce în viitor și este
susceptibil de evaluare.
Prejudi ciul actual este totdeauna și cert. Există însă situații în care și o
pagubă viitoare se poate prezenta ca fiind certă, de vreme ce la data solicitării
se cunosc urmările păgubitoare în viitor iar prejudiciul poate fi evaluat.
În practica instanțelor inve stite cu soluționarea cauzelor penale, ace astă
problemă apare cel mai frec vent în cazul infracțiunilor de vătămare corporală.
De exemplu, în caz de pierdere sau diminuare a capacității de muncă,
instanțele acordă victimei nu n umai despăgubiri pentru prejud iciul suferit
până la data pronunțării hotărârii ci și pentru cele viitoare, cum ar fi plata unor despăgubiri periodice, până la încetarea stării de nevoie.
4. Prejudiciul să nu fi fost reparat.
Impunerea acestei condiții a avut drept scop acela de a înlătura
efectele infracțiunii și nu acela de a furniza o sursă de dobândire a unor
venitur i suplimentare pentru cel ce le sol icită, de îmbogățire fără just temei.
În mod frecvent, persoana de la care se solicită repararea prejudiciului
este autorul infracțiunii. Există însă situații în care altcineva decât autorul
infracțiunii a achitat, parțial sau total prejudiciul. Astfel de situații apar în
cazul în care recuperarea s -a făcut de un asigurator sau de către o terță
persoană.
În cazul despăgub irilor achitate de asigurator dacă se dovedește că
prejudiciul nu a fost acoperit integral, persoana păgubită este în drept să
solicite despăgubiri constând în diferența dintre paguba efectiv suferită și suma primită de la asigurator.
În situația în care prejudiciul a fost reparat de terțe persoane cărora nu
le revenea această obligație, problema trebuie analizată în funcție de titlul cu care s -a făcut acea despăgubire. Astfel, dacă terțele persoane au achitat sau a
contribuit la acoperirea prejudiciului din dorința de a ajuta victima și nu de a
scuti pe inculpat, atunci partea vătămată, constituită parte civilă în cauză, are dreptul la plata integrală a prezudiciului. Dimpotrivă, dacă terțele persoane au contribuit la repararea prejudiciului din dorința de a -l ajuta pe inculpat, partea
civilă este îndreptățită să solicite diferența dintre prejudiciul integral suferit și suma primită de la terțele persoane. I. Neagu, pag 241.
5. Să existe manifestarea de voință a părții vătămate de a se constitui
parte ci vilă în cauză.

30 Pentru partea vătămată, persoană fizică sau juridică, cu capacitate
deplină de exercițiu, această manifestare de voință se poate exprima în cursul
urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare .
Potrivit art. 17 cod procedură penală, acțiunea civilă se pornește și se
exercită din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

31 CAPITOLUL VI

COMPETENȚ A ÎN MATERIE PENALĂ

1.NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ

Deși justiția este unică în esența sa nu po ate fi exercitată de o persoană
unică ci exercițiul ei concret este distribuit la diferite instanțe și autorități ce -și
desfășoară activitatea într -o zonă teritorială.
Acest lucru presupune că o persoană ce funcționează în sistemul
judiciar nu poate soluționa orice infracțiune comisă pe teritoriul țări ci doar
anumite infracțiuni ce I -au fost date prin lege în competența sa.
De altfel, nici nu ar putea fi conceput ă o justiție imparțială fără
existența unor reguli prin care să se stabilească cine, în ce condiții și în ce limite, un organ judiciar trebuie să -și exercite atribuțiile.
Simplist, am putea afirma că noțiunea de competență semnifică
împărțirea, delimitar ea, repartizarea justiției.
Pornind de la aceste criterii, în literatura juridică de specialitate
noțiunea de competență a fost definită în variate moduri, diferența constând în modul de formulare, nicidecum din conținutul definiției.
Astfel, competența penală ar consta în capacitatea unui organ judiciar
de a îndeplini acte procesuale care să fie valabile și să producă toate efectele prevăzute de lege. Conform acestei concepții, categoria juridică de competență determină dreptul și în același timp obligația organelor judiciare de a desfășura anumite activități. Această capacitate poate fi concepută în sens pozitiv ca o împuternicire dată organelor judiciare într -o direcție sau în sens
negativ ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuțiuni al fiecărui
organ. N. Volonciu, pag 273.
Profesorul Traian Pop considera că noțiunea de competență determină
capacitatea pe care o au diferitele organe de a exer cita jurisdicțiune:asupra
căror cauze penale, în ce grad, și în ce circumscripție teritorială . Determinarea
acestei capacități implică determinarea măsurii, limitei în care un organ, instanță, sau judecător, poate exercita jurisdicțiune, adică poate aplica legea,
statua sau decide. T. Pop, vol. II, pag 120.
În alte formulări, competența a fost de finită ca o abilitare legală dată
unui organ judiciar de a îndeplini anumite acte sau ca sfera atribuțiilor pe care
le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal. Vdongoroz, Apud T.Pop, vol II, pag 121 I. Neagu vol. I, pag 262.

32 2.FELURILE COMPETENȚEI

Repartizarea cauzelor penale și a activităților procesuale între
organele judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a
competenței. Formele competenței reprezintă criteriul sau m odalitatea în
funcție de care se diferențiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele cauze penale. N. Volonciu, op cit, pag 275
Fundamental, sunt trei forme de competență: materială, teritorială și
funcțională. Distincția se face după trei criterii principale: materie, teritoriu și
funcțiune. T. Pop, pag 125.
Competența materială sau ratione materiae este determinată de
criteriul materiei sau obiectului procesului. Potrivit acestui criteriu unele
infracțiuni sunt judecate în primă instanță numai de judecătorie, altele numai
de tribunal iar altele de curtea de apel. Competența materială stabilește care
dintre organele penale de grade diferite este competent să soluționeze cauza.
La stabilirea competenței materiale l egiuitorul a avut în vedere
natura, gravitarea infracțiunii complexitate cerc etării anumitor infracțiuni.
În acest sens, legiuitorul a recurs la o determinare generală, dând în
competența judecătoriei toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competenț a altor organe.
Dacă pentru stabilirea competenței materiale a judecătoriilor ,
legiuitorul a folosit ace astă determinare generală, pentru celelalte categorii de
instanțe a folosit determinarea concretă. De exemplu, în art. 26 cod procedură penală este reg lementată competența materială a tribunalului militar, în art. 27
competența tribunalului, în art.28 competența tribunalului militar teritorial, în art. 28
1 competența curții de a pel, în art. 282 Curții militare de apel iar în art.
29 a Curții Supreme de J ustiție.
Potrivit art. 197 cod procedură penală, nerespectarea dispozițiilor
referitoare la competența după materie sunt sancționate cu nulitatea absolută.
Acest lucru presupune că ex cepția de necompetență materială poate fi
ridicată în tot cursul proces ului penal, până la pronunțarea hotărârii definitive.
Competența teritorială sau ra tione loci reprezintă criteriul cu ajutorul
căruia se determină care dintre organele de același grad este competent să
soluționeze o anumită cauză. I.Neagu, op cit, pag 267.
În acest sens legiuitorul a stabilit și niște criterii cu ajutorul cărora se
determină competența.
Aceste criterii sunt prevăzute în art. 30 și sunt următoarele:
– locul unde a fost săvârșită infracțiunea;
– locul unde a fost prins făptuitorul;

33 – locul unde locuiește făptuitorul;
– locul unde locuiește partea vătămată;
Această criterii de determinare își au aplicabilitate doar în cazul unor
sesizări simultane, în situația în care sesizarea s- a făcut la date diferite,
competența revine organului care a fost mai întâi sesizat iar judecarea cauzei
revine aceleia dintre instanțele competente potrivit art.30 alin 1, în a cărei
circumscripție s-a efectuat urmărirea.
Conform disp. art. 30 alin ultim cod procedură penală, prin ,,locul
săvârșirii infrac țiunii se înțelege locul unde s -a desfășurat activitatea
infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul
acesteia.”
Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel
ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori
județean, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește căreia dintre instanțele prevăzute în alin. 1 îi revine competența de a judeca, ținând seama ca, în
raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.
Potrivit art. 31 cod procedură penală, infracțiunile săvârșite în afara
teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a
căror circumscripție își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta
nu are domi ciliul și nici nu locuiește în România, iar fapta este de competența
judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanța competentă după materie și calitatea persoanei, din municip iul
București, afară de cazul câ nd prin lege se dispune altfel.
Infracțiunea să vârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a
cărei circumscripție se află primul port de aterizare pe teritoriul român.
Dacă nava nu ancorează într -un port român sau dacă aeronava nu
aterizează pe teritoriul român, competența este cea prevăzută de alin 1, afară
de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Excepția de necompetență teritorială poate fi ridicată numai până la
citirea actului de sesizare în fața primei instanțe de judecată. Ea poate fi
ridicată da procuror, de oricare dintre părți, sau puse în discuția părților din oficiu.
Nerespectarea dispozițiilor ce reglementează competența teritorială
atrage sancțiunea nulității relative.

34 Competența personală sau ratione personae reprezintă criteriul cu
ajutorul căruia competența instanței se stabilește în funcție de calitatea
făptuitorului.
Competența personală se determină în funcție de calitatea pe care
făptuitorul o are în momentul săvârșirii infracțiunii.
Conform disp. art. 40 cod procedură penală, câ nd competența instanței
este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă să
judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea
calitate, în cazurile când:
– fapta are legătură cu atrib uțiile de serviciu ale făptuitorului
– s-a dat o hotărâre în primă instanță
Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină
schimbarea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele
prevăzute în art. 29 pct. 1 ( senatori, deputați, membrii ai guvernului,
judecătorii Curții Constituționale, etc. )
Calitatea de militar atrage competența perso nală a organelor judiciare
militare. Conform disp. art. 26 punct 1 lit a, c.p.p. tribunalul militar judecă în
primă instanță infracțiunile prevăzute în art. 331- 352 din codul penal, precum
și alte infracțiuni săvârșite în legăturile cu îndatoririle de serviciu, comise se militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date în
competența altor instanțe.
Competența de a jude ca revine instanței militare chiar și în situația în
care infracțiunea este săvârșită de un militar străin. I. Neagu, pag 273
În același sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție , prin
decizia nr . 246 din 15 iunie 1999, cu următoarea motivare: Nee xistând nici o
dispoziție legală prin care militarii, cetățeni ai altor state, care săvârșesc
infracțiuni pe teritoriul României să fie exceptați de la jurisdicția insta nțelor
militare, se sta bilește că, în cauză, competența de judecare a inculpatului, fos t
student la Academia de Poliție ,,Al. I. Cuza”, revine Tribunalului Militar.
Competența specială reprezintă criteriul cu autorul căruia se stabilește
competența materială exclusivă a unui organ judiciar de a soluționa anumite
cauze privind infracțiuni pr in care se aduc atingere unor relații sociale
determinate prin lege.
Împărtășim punctul de vedere potrivit căruia întră în categoria
instanțelor care au o competență specială instanțele maritime și fluviale. Aceste instanțe au competența de a rezolva cau zele penale privind
infracțiunile săvârșite în legătură cu regimul navigației maritime și fluviale.
Apud, I. Neagu, pag. 274.

35 3.COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI DIN ROMÂNIA

3.A.Competența judecătoriei ( art.25 C. proc. pen.)

Judecătoriile sunt in stanțe fără personalitate juridică, organizate în
județe și în sectoarele municipiului București. Localitățile care fac parte din
circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea ministrului Justiției, cu avizul Consiliului Superior
al Magistraturii.
Din punct de vedere al competenței funcționale, judecătoria judecă
numai în primă instanță
Conform disp . art. 25 alin 1 C . proc. pen., judecătoria jud ecă în primă
instanță toate infracțiunile, cu excepț ia celor date prin lege în competența altor
instanțe. Art. 25 alin 2 C. proc. pen. , prevede că judecătoria soluționează și
alte cazuri anume prevăzute de lege.
Prin Decretul nr. 203/1974, în cadrul judecătoriilor Constanța și Galați
au fost înființate sec ții maritime și fluviale care judecă în primă instanță
următoarele categorii de infracțiuni:
– infracțiunile contra siguranței navigației pe apă, contra disciplinei și
ordinii la bord și alte infracțiuni în legătură cu activitatea marinei civile
prevăzute în Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă;
– infracțiunile împotriva protecției muncii, infracțiunile de serviciu sau
în legătură cu serviciul prevăzute de Codul penal, săvârșite de personalul marinei civile, cu excepția infracțiunii prevăzute de art. 252C.pen.
– infracțiunile contra patrimoniului prevăzute în codul penal
referitoare la bunurile aflate în administrarea sau folosința unităților marinei civile, ori încredințate a cestora prin expediție, transpo rt sau păstrare, săvârșite
de personalul marinei civile.
Infracțiunile contra patrimoniului prevăzute în codul penal referitoare
la bunuri aflate în administrarea sau folosința unităților marinei civile, în
cazul în care fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol nave, utilaje portuare,
insta lații de încărcare, descărcare și manipulare a mărfurilor în port sau a creat
o stare de pericol pentru siguranța navigației, ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport maritimă sau fluvială.

3.B.Competența tribunalului militar (art. 2 6cod proc. pen.)

Sub aspect funcțional această instanță este egală în grad cu jude cătoria
și judecă dosare penale numai în primă instanță.

36 Potrivit disp . art 26 cod penal, competența acestuia este următoarea:
În primă instanță , tribunalul militar jude că infracțiunile prevăzute în
art. 331- 352 din Codul penal, precum și alte infracțiuni săvârșite în legătură
cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel
inclusiv, cu excepția celor date în competența altor instanțe;
De asemen ea, tribunalul militar judecă infracțiunile prevăzute de
Codul penal în art. 348 -354, săvârșite de civili, precum și alte cauze anume
prevăzute de lege.

3.C.Competența tribunalului ( art. 27 cod proc pen.)

Potrivit art. 27 cod proc. pen, tribunalul jude că în primă instanță, în apel
și în recurs și soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile
din circumscripția sa, precum și în alte cazuri anume prevăzute da lege.
În primă instanță, tribunalul judecă următoarele infracțiuni:
– infracți unile prevăzute în codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3,
190, 197 alin. 3, 209 alin 3 și 4, 211alin 2 și 21 și 3, art. 212, art. 215 alin5,
art. 2151alin. 2, 252, 254, 255, 257, 266 -270, 273 -276 când s-a produs o
catastrofă de cale ferată, 2791, 298, 312 și 317, precum și infracțiunea de
contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniții sau materii explozive sau
radioactive.
– infracțiunile săvârșite cu intenție, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
– infracțiunile privind siguranța naționa lă a României prevăzute în legi
speciale;
– infracțiunea de spălare a banilor, precum și infracțiunile privind
traficul și consumul ilicit de droguri;
– infracțiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta privește sistemul
bancar,
– alte infracțiuni date prin lege în competența sa.
Ca instanță de apel, tribunalul judecă apelurile împotriva hotărârilor
penale pronunțate de judecătorii în primă instanță, cu excepția celor privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2 lit. a.
Ca instanță de recurs, j udecă recursurile împotriva hotărârilor penale
pronunțate de judecătorii, în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.

37 3.D.Competența tribunalului militar teritorial ( art. 28 cod. proc
pen.)
Potrivit art. 28 cod procedură penală, tribunalul militar teritorial
judecă în primă instanță, în apel și în recurs. De asemenea, soluționează
conflictele de competență ivite între tribunale militare din competența sa,
precum și alte cazuri anume pre văzute de lege.
În primă instanță, tribunalul militar teritorial judecă infracțiunile
menționate în art. 27 pct.1 lit. a -e, săvârșite în legătură cu îndatoririle de
serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv precum și alte
infracțiuni date î n competența sa.
Ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate
în primă instanță de tribunalele militare, cu excepția infracțiunilor menționate în art. 279 alin 2 lit. a și a infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare,
sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
Ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor menționate în art. 279
alin 2 lit. a și a infracțiunilor contra ordini i și disciplinei militare, sancționate
de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.

3.F.Competența Curții de Apel ( art. 281 Cod proc. pen.)
Conform disp. art. 281 Cod proc. pen, Curțile de apel j udecă în primă
instanță, în apel și recurs și soluționează conflictele de competență ivite între
tribunale sau între judecătorii și tribunale din circumscripția sa ori între judecătorii din circumscripția unor tribunale diferite aflate în circumscripția
Curții, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege. De asemenea, soluționează cererile prin care s -a solicitat extrădarea sau transferul
persoanelor condamnate în străinătate.
În primă instanță,curțile de apel judecă următoarele infracțiuni:
– infracțiunile prevăzute în codul penal în art. 155-173 și 356 -361;
– infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii și tribunale, de
procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, precum și notarii publici;
– infracțiunile săvârșit de j udecătorii, procurorii și controlorii
financiari ai camerelor de conturi județen e, precum și controlorii financiari de
la Curtea de Conturi;
– alte infracțiuni date de lege în competența sa;
Ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunțate de tribunale în primă instanță;

38 Ca instanță de recurs, curțile de apel judecă recursurile împotriva
hotărârilor penale pronunțate de tribunale în apel, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege.
3.G.Competența Curții Militare de Apel ( art. 282 Cod proc. pen.)
Din punct de v edere al competenței funcționale, Curtea Militară de
Apel judecă în primă instanță, în apel și recurs. De asemenea, soluționează
conflictele de competență ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribuna le militare și tribunale militare teritoriale ori între tribunale militare din
raza de competență a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege.
În primă instanță, Curtea Militară de Apel judecă următoarele
infracțiuni:
– infracțiunile prevăzute în Codul penal în art. 155- 173 și 356-361,
săvârșite de militari;
– infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și ai
tribunalelor militare teritoriale, precum și de procurorii militari de la parch etele militare de pe lângă aceste instanțe;
– alte infracțiuni date de lege în competența sa;
Ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate
în primă instanță de tribunalele militare teritoriale;
Ca instanță de recurs, judecă rec ursurile împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.
3.I.Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ( art. 29 cod
procedură penală)
Conform art . 29 cod procedură pen ală, astfel cum a fost modificat prin
Legea 281/2003, sub aspectul competenței funcționale, Înalta Curte de
Casație și Justiție judecă:
– în primă instanță;
– în recurs;
– recursurile în interesul legii;
– recursurile în anulare;
– soluționează:
1. Conf lictele de competență în cazurile în care Înalta Curte de
Casație și Justiție este instanța superioară comună;
2. Cazurile în care cursul justiției este întrerupt;
3. Cererile de strămutare;
4. Alte cazuri anume prevăzute de lege.
În prima instanță, Înalta Curte de casație și Justiție judecă:

39 ♦ infracțiunile săvârșite de senatori și deputați;
♦ infracțiunile săvârșite de membrii Guvernului;
♦ infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale, de
membrii, judecătorii și procurorii Curții de Conturi, de
președin tele Consiliului Legislativ și de Avocatul Poporului;
♦ infracțiunile săvârșite d mareșali, amirali, generali și chestori;
♦ infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai Înaltului Cler, care au ce l
puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
♦ infracțiunile săvârșite de judecătorii și magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de
apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanțe și de procurorii
Parchetului Național Anticorupție;
♦ alte cauze date prin lege în competența sa;
Ca instanță de recurs, judecă:
♦ recursurile împotriva hotărârilor penale pr onunțate în primă
instanță, de curțile de ape l și Curtea Militară de apel;
♦ recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, ca instanțe
de apel, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;
♦ recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de secția penală a Înaltei Curți de Casație și justiție,
precum și în alte cazuri prevăzute de lege;
Potrivit art . 20 din Legea 303/2004, secția penală a Înaltei Curți de
Casație și Justiție judecă , în primă instanță procesele și cererile date prin lege
în competența sa, precum și recursurile, în condițiile prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluționează recursurile și cererile în
cauzele judecate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și
Justiție. Completul de 9 judecători judecă și alte cauze date în competența sa
prin lege, precum și ca instanță disciplinară.
Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în secții unite pentru:
– judecarea recursurilor în interesul legii;
– soluționarea, în condițiile legii, a sesizărilor privind schimbare a
jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție;
– sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității
legilor înainte de promulgare.
3.F.Prorogarea de competență prin strămutarea cauzei
penale.
Un alt caz de prorogare de com petență, reglementat de legiuitor prin
art. 55 -61 cod de procedură penală, este cel ce decurge din admiterea unei
cereri de strămutare. Competentă a soluționa cererea de strămutare este Înalta

40 Curte de Casație și justiție care, atunci când găsește cerere întemeiată,
strămută judecarea cauzei de la instanța competentă la o altă instanță egală în
grad.
Codul nostru de procedură penală nu face nici un fel de precizări în
legătură cu temeiurile strămutării de unde se poate deduce că pot fi invocate orice motive cu condiția ca, acele temeiuri, să conducă la concluzia că numai
prin strămutarea cauzei la o instanță egală în grad se va asigura desfășurarea
normală a procesului penal.
În literatura juridică de specialitate și în practică au fost considerate
motive temeinice : faptul că una dintre părți este rudă cu vreunul dintre
judecătorii instanței; atmosfera creată în localitatea respectivă în urma
popularizării modului de săvârșire a infracțiunii; faptul că una dintre părți
este primarul sau prefectul județului iar instanța la care s-a făcut plângerea își
are sediu în aceiași localitate.

Procedura strămutării
Cererea de strămutare poate fi formulată de partea interesată, de
procuror și de ministrul justiției. Ea se formulează în scris și trebuie să
cuprindă date referitoare la numărul dosarului, obiectul cauzei, denumirea
instanței. De asemenea, trebuie să cuprindă motivele ce au stat la baza
formulării cererii și mențiunea dacă în cauză se găsesc arestați În sprijinul
cererii sale, solicitantul poa te să atașeze înscrisurile pe care le consideră
necesare
Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curț i de Casație și justiție.
La primirea cererii, președintele acesteia poate dispune suspendarea judecării cauzei. După investirea instanței supreme, sus pendarea poate fi dispusă doar
de aceasta. Cererea făcută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție suspendă de drept judecarea cauzei.
În vederea soluționării cererii de strămutare, Președintele Înaltei Curți
de Casație și Justiție cere informații de la președintele instanței superioare
celei la care se află dosarul a cărei strămutare se solicită, comunicându- i
totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Când Curtea Supremă este instanța ier arhic superioară, informațiile se
cer Ministerului Justiției.
În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceiași
cauză, cer erea de informații este facultativă.
Potrivit art. 58 cod proc. pen, președintele instanței ierarhic superioare
celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoștiințarea părților despre introducerea cererii de strămutate, despre termenul fixat pentru soluțion area
acesteia, cu mențiunea că părțile pot trimite memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentr u soluționarea cererii.

41 În informațiile trimise Înaltei Curți de Casație și Justiție se face
mențiune expresă despre efectuarea încunoștiințărilor, atașându- se și dovezile
de comunicare a acestora.
Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestați, președintele
dispune desemnarea unui apărător din oficiu.
Examinarea cererii de strămutare se face în ședință secretă. Atunci
când părțile se prezintă, se ascultă și concluziile acestora. Înalta Curte de
Casație și Justiție dispune, prin încheiere, fără a rătarea motivelor, admiterea
sau respingerea cererii.
În cazul în care, Înalta Curte de Casație și justiție, găsește cererea
întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce
măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s -a strămutat cauza se
mențin.
Dacă instanța la care se află cauza a cărei strămutare se cere a
procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată
prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Instanța la care s -a strămutat ca uza rămâne competentă și după
completarea urmăririi penale, consecutivă restituirii cauzei la procuror, conform art. 333 cod proc . penal. I. Neagu, pag 315.
În literatura juridică de specialitate s- a apreciat că, în cazul admiterii
cererii de strămutare, pot fi desființate toate actele procesuale și procedurale
îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza. În argumentarea
acestui punct de vedere s -a plecat chiar de la dispozițiile art 60 alin 4 care
prevăd desființarea hotărârii ca efect a l strămutării, atunci când instanța la
care s -a aflat cererea a procedat între timp la judecarea ei. Ori, desființând o
hotărâre, este evident faptul că legea a înțeles să supună desființării orice act
îndeplinit de către instanța de la care se strămută ca uza. I. Neagu, op. cit, pag
314.

4.DECLINAREA DE COMPETENȚĂ

După cum am mai arătat, nerespectarea dispozițiilor vizând
competența materială sau după calitatea persoanei sunt sancționate cu nulitate
absolută iar cele privind competența teritorială c u nulitate relativă.
Consecințele pe care le produce în procesul penal constatarea nulității absolute sunt multiple: trimiterea spre judecare a ca uzei la instanța
competentă, ch eltuieli judiciare mai mari, o stare de disconfort pentru părți,
aglomerarea rolului instanțelor.

42 Pentru a evita astfel de situații, legiuitorul a prevăzut obligația
instanței de a -și verifica din oficiu competența dar și posibilitatea procurorului
și a părților de a ridica aceste excepții în cursul procesului penal.
Potrivit disp. art. 39 cod proc. pen., excepția de necompetență
materială sau după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului,
până la pronunțarea hotărârii definitive.
Excepția de necompetență teritorială poate fi ridicată până la citirea
actului de sesizare în fața primei instanțe.
Astfel, dacă instanța de judecată constată că nu este competentă își
declină competența și trimite dosarul instanței de judecată arătată ca fiind
competentă prin hotărârea de declinare.
Dacă declinarea a fost de terminată de competența materială sau după
calitatea persoanei, instanța căreia I s -a trimis cauza poate folosi actele
îndeplinite și poate menține măsurile dispuse de instanța desesizată
În cazul declinării pentru necompetență teritorială, actele îndepl inite
sau măsurile dispuse se mențin.
Hotărârea de declinare a competenței nu este supusă apelului și nici
recursului.
5. CONFLICTELE DE COMPETENȚĂ

Apare în situația în care, două sau mai multe organe judiciare,care au
aceiași competență funcțională, se declară competente asupra aceleiași cauze
sau, dimpotrivă, necompetente.
În prima ipoteză ne aflăm în prezența unui conflict pozitiv de
competență iar în a două, în prezența unui conflict negativ.
Fiind vorba de un conflict apărut între două sau mai multe organe
judiciare care au aceiași competență funcțională, soluționarea conflictului se face de instanța ierarhic superioară. Astfel, dacă conflictul de competență ia
naștere între două judecătorii aflate în raza de competență a aceluiași tribunal, conflictul va fi soluționat de acesta. Dacă conflictul de competență ia naștere între două judecătorii din raza a două tribunale diferite, dar aflate în raza de competență a aceleiași curți de apel, competentă de a soluționa conflictul este acea curte de apel, Dimpotrivă, atunci când conflictul apare între două
judecătorii aflate în raza de competență a unor curți de apel diferite, conflictul va fi soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Când conflictul de competență se ivește între o insta nță civilă și una
militară, soluționarea conflictului este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Sesizarea instanței superioare pentru soluționarea conflictului de
competență se face de către instanța care s -a declarat cea din urmă

43 competen tă, în caz de conflict pozitiv, sau de instanța care s-a declarat cea din
urmă necompetentă, în caz de conflict negativ.
Instanța care și -a declinat competența ori s-a declarat competentă cea
din urmă ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență.
Soluționarea conflictului de către instanța superioară se face cu
citarea părților. Instanța căreia I s-a trimis dosarul prin hotărârea de stabilire a
competenței, nu se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în
urma noii situații de fa pt ce rezultă din completarea cercetării judecătorești, se
constată că fapta constituie o infracțiune dată prin lege în competența altei
instanțe.
Când instanța sesizată cu soluționarea conflictului de competență
constată că acea cauză este de competenț a altei instanțe decât cele între care a
intervenit conflictul și față de care nu este instanță superioară comună, trimite
cauza instanței superioare comune.
Potrivit disp. art. 45 cod. Proc. pen, conflictul de competență între doi
sau mai mulți procuror i se rezolvă de către procurorul superior comun
acestora. Când conflictul se ivește între două sau mai multe organe de
cercetare penală, competența se sta bilește de către procurorul care exercită
supravegh erea a supra activității de cercetare penală a acest or organe.

6. INCOMPATIBILITATEA, ABȚINEREA, RECUZAREA

Potrivit disp. art 2 din Legea 304 din 28 iunie 2004, privind
organizarea judiciară, justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
Realizarea acestor deziderate dar mai ales înfăptuirea unei justiții în care
cetățeanul să aibă deplină încredere, au reprezentat o preocupare permanentă
în istoria dreptului românesc.
În codul de procedură penal din 1864, cazurile de incompatibilitate și
procedura r ecuzării au fos t reglementate prin art. 550-572 iar în Codul de
procedură penală din 1936 prin art. 56-59 dar și prin art. 126-131 din legea de
organizare judiciară din 25 iunie 1924.
Evitarea situațiilor în care, participarea unor persoane ce -și desfășoară
activitatea în justiție, la soluționarea unor cauze penale , ar genera anumite
suspiciuni, a constituit o preocupare și pentru legiuitorul nostru care, în
capitolul II, secțiunea I, a reglementat aceste incompatibilități.

6.A.Incompatibilitatea
Este o instituție prin intermediul căreia anumite persoane făcând parte
din organele care desfășoară procesul penal sau care ajută la soluționarea

44 acestuia, sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. N. Volonciu,
op cit, pag. 322.
Potrivit art. 46 -48 situațiile în care un judecător este incompatibil sunt
următoarele:
♦ Judecătorii care sunt soți sau rude apropiate între ei nu pot face
parte din același complet de judecată. ( art 46 Cod. Proc pen.).
Acest caz de incompatibilitate a fost introdus în scopul evităii
oricăror speculații legate d e faptul că membrii completului fiind soți
sau rude apropiate s -ar putea influența reciproc cu ocazia deliberării
sau le -ar fi mai ușor, date fiind relațiile dintre ei, să favorizeze o
parte în defavoarea alteia.
În practică acest caz de incompatibilitate a fost extins. Astfel, s -a
considerat că este incompatibil să soluționeze cauza soțul/ soția a
cărui partener a întocmit actul de trimitere în judecată. Considerăm
că, printr -o astfel de interpretare a textului de lege s-a găsit o soluție
menită să înl ăture orice suspiciuni legate de corectitudinea
desfășurării procesului penal.
♦ Judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai
poate participa la judecarea aceleiași cauze într -o instanță
superioară, sau la judecarea cauzei după desființare a hotărârii cu
trimitere în apel sau după casare în recurs.
De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și -a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea
fi dată în acea cauză.
Aceste cazuri de incompatibilitate au la bază principiul potrivit căruia,
judecătorul care s -a pronunțat într -o cauză nu mai poate face acest lucru într -o
etapă ulterio ară. Potrivit textului de lege mai sus redat, este în situație de
incompatibilitate judecătorul care, înainte de a fi s oluționat cauza, se pronunță
asupra fondului cauzei. Nu are importanță dacă antepronunțarea s- a făcut
înainte de investire sau în cursul procesului, dacă s- a făcut la prima instanță
sau în căile de atac, dacă s -a făcut într -un cadru oficial sau în împrejur ări
ocazionale.
Considerăm că nu se află în incompatibilitate judecătorul care
anterior,cu ocazia judecării cauzei la prima instanță, în lipsa judecătorului
căruia i -a fost repartizată cauza, a făcut parte din completul de judecată la
unul sau mai multe termene în care s -au administrat probe și care a fost
desemnat să soluționeze cauza cu ocazia rejudecării Având în vedere că
acesta nu s -a pronunțat asupra fondului cauzei, nu este incompatibil să
participe la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel
sau după casarea cu trimitere în recurs.
De asemenea, considerăm că nu este incompatibil să facă parte din
completul pentru soluționarea cauzei în apel sau recurs, judecătorul care,

45 anterior, a făcut parte dintr -un astfel de complet iar cauza a fost trimisă spre
rejudecare la instanța de fond, urmare constatării unei nulități absolute. Ex:
situația în care cauza a fost trimisă spre rejud ecare pe motiv că inculpatului nu
i s-a asigurat apărarea iar aceasta este obligatorie; completul nu a fost compus
corespunzător sau minuta nu a fost semnată de toți membrii completului.
♦ Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca , dacă
în cauza respectivă :
– a pus în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în
judecată ori a pus c oncluzii în fond în calitate de procuror la
instanța de judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale;
– a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți; -a
fost expert sau martor;
– există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice
formă, el, sau vreo rudă apropiată.( art. 48 cod. Proc. pen.)
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 48 cod procedură
penală, au la bază principiul potrivit căruia orice persoană care anterior a
participat în c alitate de procuror, apărător, expert, martor sau are vreun
interes în cauză, nu poate participa la soluționarea acelei cauze în calitate de
judecător datori tă faptului că luând cunoștință de cauză în respectiva calitate ,
ar putea avea o poziție subiecti vă.
Incompatibilitatea procurorului, grefierului, organului de cercetare
penală și a magistratului a sistent
Potrivit art. 49 cod procedură penală, cazul de incompatibilitate
prevăzut de art. 46 cod proc . pen. se aplică și procurorului, magistratului-
asistent sau, după caz grefierului de ședință, când cauza de incompatibilitate
există între ei sau între vreunul dintre ei și unul dintre membrii completului de judecată.
Din conținutul textului redat mai sus rezultă că nu pot face parte din
același complet de judecată persoane car e sunt soți și rude apropiate,
indiferent da calitatea pe care aceștia o au: judecători, procurori sau grefieri
de ședință. De asemenea, trebuie reținut faptul că, legiuitorul a interzis participarea în complet a procurorului și gre fierului care sunt rude între ei,
deși atributul deliberării aparține judecătorului, tocmai în ideea înlăturării oricăror suspiciuni.
Alte situații de incompa tibilitate:
– procurorul, persoana care a efectuat urmărirea penală, magistratul
asistent și gre fierul de ședință sunt incompatibili, dacă în cauza respectivă au
avut calitatea de reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți sau dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată ( art. 49 alin 2);

46 – procurorul care a participat ca judecător la soluționarea cauzei în
primă instanță nu poate pune concluzii la judecarea cauzei în căile de atac
( art. 43 alin 3);
– persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să
procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau
refacerea este dispusă de instanță ( art. 49 alin );
În legătură cu acest ultim caz de incompatibilitate, în practica
judiciară s -a statuat că acesta este operant doar în situația în care , în baza disp .
art. 333 cod proc . pen., instanța a dispus restituirea pentru completarea
urmăririi penale, nu și în situația prevăzută de art.333 cod proc. pen. , când
cercetările sunt efectuate pentru a verifica temeinicia cererii de reviz uire.
De asemen ea, s -a conchis că procur orul este incompatibil să
completeze sau să refacă urmărirea penală doar în situațiile în care a efectuat
el urmărirea penală nu și în situația în care el a desfășurat o activitate de
supravegh ere.
Incompatibilitatea expertului și interpretului
Potrivit disp. art. 54 cod pro .c pen ., dispozițiile art. 48, 50, 51, 52 și 53
se aplică în mod corespunzător expertului și interpretului.
Din conținutul acest or reglementări rezultă următoar ele
incompatibilită ți pentru expert și interpre t:
– persoana care a avut calitatea de procuror și, în aceiași cauză a pus în
mișcare acțiun ea penală, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea în
judecată sau a pus concluzii la instanța de fond;
– a fost reprezentant sau apărător al vreuneia di ntre părți
– calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceiași
cauză. Calitatea de expert are întâietate.
Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceiași cauză nu constituie un motiv de recuzare

6.B.Abținerea
Abținerea reprezintă actul propriu, al persoanei aflată în stare de
incompatibilitate, prin care aceasta se abține de la soluționarea cauzei Ea este o auto -recuzare. T.Pop, vol II, pag 282.
Spre deosebire de recuzare care are întotdeauna la bază cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege, motivele de abținere au un caracter mai
larg. Ele nu pot fi circumscrise și limitate ca și cazurile de revizuire, fiindcă
nu pot fi evaluate sau identificate motivele care ar putea aduce atingere
prestigiului și demnității magistratului, pe de o parte iar pe de altă parte, imparțialității și obiectivității actului de justiție. De exemplu, din punct de

47 vedere legal, judecătorul nu este incompatibil să participe la soluționarea
cauzei în care fosta sa soție are calitatea de parte, atâta timp cât nu are nici un
interes în cauză. Pentru evitarea oricăror speculații, credem că, într -o astfel de
situație, judecătorul va trebui să se abțină iar cererea sa să fie admisă.
Potrivit disp. art. 50 cod proc. pen, persoana incompatib ilă este
obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care
supravegh ează ce rcetarea pe nală sau procurorului ierarhic superior, că se
abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie mot ivul abținerii.
Declarația de abținere se face de îndată ce persoana a luat cunoștință
de existența cazului de incompatibilitate.

6.C. Recuzarea
Recuzarea reprezintă manifestarea de voință, exprimată oral sau scris,
prin care oricare dintre părțile din proces solicită înlăturarea organului judiciar
aflat în situația de incompatibilitate de la judecarea cauzei.
În cererea de recuzare trebuie arătat cazul de incompatibilitate ce
constituie motivul recuzării. Ea poate fi formulată oricând în cursul urmăr irii
penale cât și în cursul judecății, cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor.
6.D.Procedura de soluționare a cererii de abținere sau recuzare
în cursul judecății.
Această procedură este reglementată de art. 52 cod procedură penală.
Potrivit acestor dispoziții, abținere sau recuzarea judecătorului,
procurorului, magistratului- asistent sau grefierului se soluționează de un alt
complet, în ședință secretă, fără participarea celui care declară că se abține sau
care este recuzat.
Completul desemnat să soluționeze cerere de abținere sau recuzare are
aceiași compunere, adică același număr de judecători ca și completul
desemnat să soluționeze cauza. Dacă completul este format din mai mulți judecători iar abținerea sau recuzarea îi privește numai pe u nul dintre ei,
completul va fi completat cu un judecător.
În sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor, completarea se face cu
unul dintre judecătorii aflați pe lista judecătorilor de serviciu.
Examinarea declarației de abținere sau a c ererii de recu zare se face de
îndată, ascultându- se procurorul când este prezent în instanță, iar dacă se
găsește necesar, și părțile, precum și persoana care se abține sau a cărui recuzare se cere.
Când abținerea sau recuzarea a fost admisă pe motiv că membrii
complet ului sunt soți sau rude între ei, instanța admițând recuzarea va stabili
care dintre persoane nu va lua parte la soluționarea cauzei.

48 În caz de admitere a abținerii sau recuzării, instanța desemnată să
soluționeze cererea, va stabili în ce măsură se mențin actele sau dispozițiile
date de persoana recuzată.
Abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să
cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător și se soluționează de instanța ierarhic superioară. Aceasta, în cazul când găsește întemeiată abținerea sau recuzarea, desemnează pentru
judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a produs
abținerea sau recuzarea.
În cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv, c ând se recuză
întreaga instanță, instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze
cererea de recuzare, înainte de a se pronunța asupra recuzării, dispune cu
privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege.
Instanța supremă a statuat că cererea de recuzare privind întreaga
instanță, fără indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, este inadmisibilă. ( art. 52 alin 5).
Respingând cererea de recuzare privind întreaga instanță, ca
inadmisibilă, instanța ierarhic superioară nu dispune cu privire la arestarea preventivă a in culpatului, întrucât în atare caz prevederile art. 52 alin 5
1 Cod
procedură penală, nu sunt aplicabile, în art. 52 alin 5 prevăzându- se în mod
expres că recuzarea care prive ște întreaga instanță trebuie să cuprindă
indicarea corectă a cazurilor de incompatibilitate în care se află fiecare
judecător. Curtea Supremă de Justiție, completul de 9 judecători, decizia nr.
237 din 15 Septembrie 2003, Dreptul, nr. 2/2004, pag 218.
Conform disp. art. 52 alin 7 , încheierea prin care s-a admis sau s -a
respins abținerea, ca și aceea prin care s -a admis recuzarea , nu sunt supuse
nici unei căi de atac. Din conținutul acestor dispoziții rezultă că poate fi recrut ată doar încheierea prin care s -a respins cererea de recuzare.
Termenul de recurs este de 48 ore din momentul pronunțării. Dosarul
se înaintează de îndată instanței de recurs. Recursul se judecă în termen de 48 ore din momentul primirii dosarului, în cameră de consiliu, cu participarea părților.

6.E.Procedura de soluționare a cererii de abținere și recuzare în
cursul urmăririi penale.

În cursul urmăririi penale cererea de abținere sau recuzarea a
persoanei care efectuează cercetarea penală se soluționează de procurorul care supraveghează cercetarea penală iar cererea de abținere sau recuzare a procurorului de către procurorul ierarhic superior.

49 Cererea de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală se
adresează fie acestei persoane, fie procu rorului. Dacă cererea este adr esată
persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o
înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 ore, procurorului , fără a întrerupe cursul cercetării penale.
Procurorul este obligat să soluționeze cererea în cel m ult 3 zile, printr –
o ordonanță.
Cererea de abținere și recuzare care privește pe procuror se
soluționează de procurorul ierarhic superior.

50 CAPITOLUL VII
PROBELE ȘI MIJLOACELE
DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

1.PROBELE

1.A. Noțiunea de probă. Scurt istoric a evoluției probei.

Aproape toate activitățile desfășurate în cadrul procesului penal au ca
scop adunarea și administrarea probelor necesare aflării adevărului, adică
adunarea dovezilor necesare pentru descoperirea faptelor care constituie
infracțiuni și tragerea la răspundere a celor vinovați.
Astfel, potrivit art. 200 cod proc . pen., urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la
identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acest ora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. De
asemenea, în conformitate cu disp. art. 287 cod procedură penală, instanța își
formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.
Cuvântul probă provine di n latinescul probo, avi, atum, are, adică
dovadă, încercare, cercetare.
Pe parcursul timpului probele au fost definite în variate moduri. Cele
mai multe s -au axat pe explicarea scopului, funcției sau modului de
administrare a probei.
Probele, spunea profesorul Tanovicianu, au menirea de a pune în
evidență adevărul real cu privire la o învinuire concretă, evidențiind fie vinovăția, fie nevinovăția: I. Tanovicianu, vol IV, pag 609
Profesorul Dongoroz definea probele ca fiind elementele de informațiune create sau prilejuite de firea lucrurilor ( de exemplu, urmele lăsate de
infracțiune sau infractor, percepțiile vizuale sau auditive ale unor persoane
care întâmplător au asistat la comiterea faptului ), mai precis, toate acele
elemente de informațiune care po t arunca o lumină asupra existenței
infracțiunii sau asupra vinovăției infractorilor. V. Dongoroz, Curs de proc.
pen., nr. 44, pag 207.
În codul de procedură penală în vigoare, probele sunt definite în art.
63. Potrivit textului indicat, constituie probă orice element de fapt care
servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Cum probele sunt cele care trebuie să conducă organul judiciar la
stabilirea adevărului, ele prezintă o mare importanță. În sistemul nostru de

51 drept , probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe sa
face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma
examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
În evoluția dreptului procesual, sistemul probator a parcurs până azi
patru faze bine distincte
În opinia profesorului Tanovicianu, aceste faze au fost următoarele:
Faza primiti vă (etnică), în care probele erau nereglementate, orice
știință directă sau indirectă, orice urmă precisă sau echivocă, orice relatare veridică sau deformată putând servi ca probă. Aprecierea judecătorului în acest sistem era absolută, ea neavând nevoie să se traducă într -o motivare
corespunzătoare a elementelor care au stat la baza convingerii.
Faza religioasă ( teocratică ), în care se făcea apel la intervenția
divinității pentru a oferii judecății proba irefutabilă de vinovăție sau
nevinovăție. În acest sistem probele se obțineau pe calea ordaliilor și duelului
judiciar. Ordaliile constau în d iferite puneri la încercare prin care se afla
cuvântul divinității ( De ex, punerea mânii în foc, scoaterea unui obiect din apă clocotită, ținerea unui fier înroșit în mână ). După încercare, rănile se înfășurau cu o cârpă iar dacă, după trei zile nu ma i exista nici o urmă de rană,
inculpatul era achitat. Duelul judiciar reprezenta tot o încercare pe care o trecea cel în favoarea căruia hotărea divinitatea.
Faza legală (autocratică ), a reprezentat faze în care probele au fost
nu numai reglementate dar și tarifate în funcție de valoarea lor. Pentru fiecare
fapt penal se cereau anumite probe, pedepsele variind în raport de valoarea cantitativă și calitativă a probelor administrate. Principalele probe erau : mărturisirea, aflarea corpului delict, martorii. Mărturisirea se obținea prin tortură iar numărul martorilor era foarte important, un singur martor nefiind
suficient.
Faza sentimentală ( modernă), reprezintă faza în care probele sunt
guvernate de cea mai mare libertate sub raportul administrării lor, valoarea
fiecărei probe depinzând nu de o tarifare apriorică ci de aptitudinea concretă de a dezvălui adevărul. Acestei libertăți de probațiune îi corespunde o libertate completă de apreciere acordată judecătorilor cu singura îndatorire a motivării ho tărârii.

1.B.Clasificarea probelor
În literatura juridică și doctrină probele au fost clasificate după diferite
criterii, unele mai importante iar altele lipsite de interes.
Cea mai veche clasificare, făcută de Aristotel, are la bază derpt
criteriu izvorului probei. După acesta, probele puteau fi împărțite în probe
artificiale și probe neartificiale. În categoria probelor artificiale, produse de speculațiile intelectului și de artificiile oratorice ale acuzatorului sau

52 apărătorului, intrau deducțiile argumentările, prezumțiile iar în categoria
probelor neartificiale, acelea care există de la sine și au corespondent în
realitatea exterioară și istorică, adică martorii, înscrisurile. T. Pop, vol. III,
pag 204.
Trebuie făcută precizarea că această c lasificare nu s-a bucurat de prea
multă apreciere în literatura de specialitate. Considerată simpatică din punct de vedere literar, dar insuficientă din punct de vedere juridic, aceasta a fost
asociată cu clasificarea tradițională în probe directe și probe indirecte.
Potrivit altei clasificări, probele se împart în probe generice și probe
specifice. Proba ge nerică este aceea care servește la constatarea existenței
infracțiunii și a genului ei iar proba specifică este aceea care folosește la
stabilirea vi novăției infracțiunii.
Dintre clasificările mai des folosite în doctrină, amintim :
După caracterul și natura lor: probe în acuzare și probe în apărare.
Probele în acuzare sunt cele care servesc la stabilirea vinovăției inculpatului
sau existența unor c ircumstanțe atenuante iar cele în apărare sunt cele care
dovedesc, fie nevinovăția inculpatului, fie existența unor circumstanțe menite să atenueze răspunderea penală a acestuia.
După obiectul sau eficacitatea lor ; probe directe și probe indirecte.
Probele directe sunt cele ce dovedesc în mod direct vinovăția sau nevinovăția
inculpatului. Exemplu, actul medical din care rezultă starea de paralizie a făptuitorului și data debutului bolii, probă din care se poate deduce că
inculpatul nu a putut comite fapta pentru care este cercetat.
Probele indirecte sunt acele probe care pot conduce la anumite concluzii în cauza penala doar dacă sunt coroborate cu alte probe. Ex, infractorul a fost
văzut în apropierea locului săvârșirii infracțiunii; cu două zile înainte de
săvârșirea omorului, inculpatul a amenințat victima.
După izvorul lor : probe imediate și mediate.
Probele i mediate sunt cele care provin dintr -o sursă originală. Constituie o
astfel de probă declarația martorului care a fost de față la altercația dintre
părți.
Probele mediate sunt cele ce provin dintr -o sursă secundară. Constituie o
astfel de probă declarația martorului care, fără să fi fost de față la altercația
dintre părți, descrie incidentul astfel cum l -a aflat de la una dintre părți sau din
declarația martorului ocular.

1.C.Obiectul probațiunii

53 Din obiectul probațiunii fac parte fapte sau împre jurări care au
importanță asupra fondului cauzei și fapte sau împrejurări care privesc
normala desfășurare a procesului penal.

1.C.3.Faptele si milare, auxiliare și negative
Aceste fapte nu intră în obiectul probațiunii fiindcă nu sunt legate în
mod direct de obiectul probațiunii.
Datorită faptului că, în foarte multe situații acestea furnizează informații utile
pentru soluționare cauzei, dar și din considerații didactice, vom face o scurtă
prezentare a lor.
Faptele auxiliare sunt acelea care pot furniza informații utile pentru
rezolvare unui fapt principal. Ex: declarația unor martori care declară că au
fost căutați de inculpat care le -a sug erat ce anume ar trebui să declare în
legătură cu infracțiunea.
Faptele similare sunt asemănătoare cu cele ce formează obiectul
probațiunii. În cele mai multe situații ele nu constituie o probă concludentă.
Uneori însă ele pot furniza informații utile pe ntru descoperirea unor infractori
specializați în comiterea unui gen de infracțiuni, cu mod specific de operare.
Faptele negative nu intră în obiectul probațiunii și ca atare solicitările
de a face dovada unor astfel de fapte nu sunt încuviințate de org anele
judiciare. Astfel, cererea inculpatului prin care dorește să dovedească cu ajutorul unui martor că nu a fost niciodată într -un anumit loc sau că nu a
cunoscut o anumită persoană, va fi respinsă. Dacă fapta negativă pe care inculpatul dorește să o dov edească este determinată, ca de p ildă faptul că în
data X nu a fost într -o anumită localitate întru-cât s -a aflat în alt loc, împreună
cu martorul, proba va fi admisă iar alibiul inculpatului va fi verificat.
În concluzie, faptele negative se pot proba da că sunt limitate și
determinate.

1.C.4. Faptele și împrejurările care nu pot forma obiectul probațiunii.

Potrivit disp. art. 63 cod proc . penal sistemul legal ce guvernează
dreptul nostru procesual penal în materie de probe este cel al probelor liber e.
Aceasta presupune că, mijloacele de probațiune, nu sunt limitate și
limitativ determinate și că, în principiu, sunt admise orice mijloace de probă.
Corelativ cu acesta, principiul liberei aprecieri a probelor constă în
libertatea organului judiciar în apreci erea probelor. Aceasta presupun e că

54 probele nu au o valoare probantă dinainte stabilită de lege, aceasta o
stabilește organul judiciar, după propria lui convingere.
Există totuși situații în care anumite fapte sau împrejurări nu pot
forma obiectul probațiunii. Inadmisibilitatea probei în aceste situații se
datorează fie unor limitări legale fie faptului că ceea ce se dorește a se dovedi vine în contradicție cu cunoștințele științifice ale organului judiciar.

Limitări legale.

Există situații în care legea interzice în mod expres administrarea de
probe pentru dovedirea unor fapte sau împrejurări. Astfel, în cazul
infracțiunilor de insultă și calomnie, proba verității este admisibilă numai
dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes
legitim.
De asemenea, cel ce invocă în cadrul procesului penal o chestiune
prealabilă a cărei dovadă o face printr -o hotărâre civilă definitivă, nu trebuie
să facă dovada celor reținute de instanța civilă și nici nu se admite proba
contrarie, știut fiind că potrivit art. 44 cod proc . penal, hotărârea definitivă a
instanței civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat.
Un alt exemplu poate fi desprins din dispozițiile art.22 cod proc . pen.
Potrivit căruia hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit -o și a vinovăției aceste ia.
Faptele și împrejurările fanteziste nu pot intra în obiectul probațiunii.
De pildă susținerea inculpatului că a omorâ t victima pentru a scoate duhurile
rele din ea.

1.C.4.Faptele și împrejurările care nu trebuiesc dovedite sunt
următoarele:
Prezu mțiile.
Dacă , în cursul procesului, o persoană invocă o prezumție legală nu
trebuie să facă dovad a faptului prezumat. Astfel, dacă un minor invocă faptul
că, la data comiterii infracțiunii nu avea vârsta de 14 ani și prin urmare, nu
avea discernământ, el nu trebuie să facă nici o dovadă deoarece prezumția
este absolută. În situația în care, se in vocă o prezumție relativă, în cazul de
față că minorul nu avea împlinită vârsta de 16 ani, cel ce dorește să răst oarne
această prezumție va trebui să dovedească existența discernământului
minorului. În concluzie, în cazul unei prezumții absolute , partea care o invocă

55 nu trebuie să facă dovada celor susținute și nici nu se admite proba contrarie.
În cazul prezumțiilor rela tive, cel ce invocă prezumția nu trebuie să facă nici o
dovadă însă de admite proba contrarie.
Faptele evidente și notorii nu treb uiesc dovedite.
Faptele evidente reprezintă acele cunoștințe despre lumea
înconjurătoare pe care le posedă orice individ. Astfel, orice persoană
cunoaște faptul că z iua are 24 ore, că iarna este mai fri g ca vara sau că anul
are patru anotimpuri.
Faptele notorii reprezintă acele fapte care sunt cunoscute de un număr
mare de persoane.
Prin not orietate generală se înțelege că faptul respectiv, ce ar trebui
dovedit, e ste cunoscut de toată lumea iar cea locală de un număr mare de
persoane aflate într -o zonă delimitată geografic. Astfel, este de notorietate
generală că M. Eminescu este cel mai mare poet român și de notorietate locală faptul că Teatrul Național din Clu j se află în centrul orașului și nu în zona
gării.
Faptele necontestate reprezintă acele fapte care nu trebuiesc dovedite
pentru că nu sunt contestate de părți . Desigur că, în această categorie, nu intră faptele esențiale în soluționarea procesului penal. Astfel, în baza rolului activ, instanța nu se va limita la a constata faptul că inculpatul a vătămat pe
victimă. Chiar dacă nici una dintre părți nu contestă acest lucru, având în
vedere că faptul necontestat este esențial în soluționarea procesului, în baza
rolului activ instanța este obligată să administreze probe pentru a stabili exact împrejurările în care a fost comisă fapta și dacă, în cauză, nu operează vreo împrejurare care atenuează sau înlătură răspunderea penală.
Alta este situația când faptu l necontestat nu are valoare esențială
pentru soluționarea procesului. De pildă, atâta timp cât nici una dintre părți nu contestă locul săvârșirii infracțiunii iar aceste împrejurări nu au relevanță la încadrarea juridică, faptul respectiv nu trebuie doved it.
Astfel într -un proces de furt, reprezintă un fapt neesențial și ca atare
nu trebuie dovedit, dacă este necontestat de părți, faptul că furtul s -a comis la
colțul sau la mijlocul străzii. Dacă ne aflăm în prezența unui furt comis pe timpul nopții prob lema se pune altfel. Fiind o împrejurare esențială în funcție
de care se stabilește încadrarea juridică ( furt sau furt calificat ) credem că organul judiciar este dator să verifice acest aspect, chiar dacă este necontestat de părți, desigur în situația în care, raportat la momentul comiterii
furtului, ar putea apărea discuții de acest gen ( furtul s -a comis înainte de a se
însera sau înainte de a se lumina de ziuă ).

1.D.Pertinența, concludența și utilitatea probelor

56 Pentru ca o probă să fie încuvii nțată și administrată, trebuie ca proba
respectivă să aibă următoarele însușiri: să fie pertinentă, concludentă și utilă
cauzei.
Probele pertinente reprezintă acele elemente de fapt care au legătură
nu împrejurările ce trebuiesc dovedite. Declarația unui martor care arată că, înainte cu câteva zile de incident, victima împreună cu un vecin s-au înjurat șu s-au amenințat reciproc, r eprezintă o probă pertinentă. A ceastă probă poate fi
inutilă dacă nu este însă concludentă .
Probele concludente reprezint ă acele elemente de fapt care contribuie
la aflarea adevărului și soluționarea cauzei. În exemplul de mai sus, proba este
pertinentă și concludentă, dacă se dovedește că respectivul vecin este autorul
omorului și neconcludentă dacă nu este edificatoare în cauză.
Probele utile reprezintă acele elemente de fapt care, prin informațiile
pe care le conțin, au calitatea de a lămuri aspecte care nu au fost clarificate
prin alte probe. La o primă privire s-ar părea că între probele concludente și utile nu există nici o deosebire. Dacă privim însă procedura de administrare a
probelor ca pe un proces de cunoaștere aflat în mișcare, atunci sesizăm că fiecare probă administrată, mai ales când aceasta este concludentă, reprezintă un pas înainte în acest proces de cun oaștere
Revenind la speța de mai sus, declarațiile a trei martori, vecini cu părțile, care
au ajuns la locul incidentului în momentul în care victima era căzută la
pământ, cu urme de sânge, iar inculpatul se pregătea să fugă, reprezintă, până
la un punct, o probă concludentă deoarece s-au clarificat aspecte esențiale,
neclarificare până în acel moment Încuviințarea și audierea în continuare a unor martori, care cunosc aceleași împrejurări, nu se mai impune, astfel de probe nefiind utile cauzei. Dacă, însă, se încuviințează audierea unor martori
care au surprins momentul în care a debutat sau s-a desfășurat conflictul dintre părți, proba devine concludentă și utilă pentru că ajută la clarificarea unor aspecte noi.

1.E.Sarcina administrării probelor
Potri vit disp. art. 65 cod procedură penală, sarcina administrării
probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de
judecată
Această obligație a organelor de urmărire penală și a instanțelor de
judecată, de a administra probele în procesul penal, se înscrie, de fapt, în
prelungirea altei obligații, aceea de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului.
Această o bligație a organelor judiciare o găsim stipulată în art. 202
care prevede obligația organului de urmărire penală de a strânge probele

57 necesare aflării adevărului și în art.287 alin. 2 care prevede faptul că, instanța
de judecată, își formează convingerea pe baza probelor administrate.
În vederea realizării acestor sarcini, legea prevede obligația oricărei
persoane, care cunoaște vreo probă sau are date despre vreun mijloc de probă,
să le aducă la cunoșt ința organului judiciar sau să le înfățișeze.
Din conținutul textelor indicate mai sus rezultă că, prin sarcina
probațiunii, se înțelege obligația organelor j udiciare de a dovedi împrejurările
penală care formează obiectul probațiunii.
Având în vedere caracteristicile procesului penal, această sarcină
revine subiecților procesuali care exercită acțiunea Principiul care guvernează
această activitate este următorul : cel ce afirmă trebuie să facă dovada ( actori
incumbit probațio ).
Prin urmare, inculpatul nu are obligația să -și dovedească nevinovăția, sarcina
de a dovedi contrariul aparținând organelor judiciare. Aceasta nu exclude
dreptul inculpatului de a se apăra . El poare propune probe pentru a combate susținerile acuzării, situație în care obligația de a face dovada celor afirmate îi revine lui.
1.F.Procedura administrării probelor
După cum rezultă din textele de lege, redate mai sus, în cursul
urmăriri i penale, organele de urmărire penală au obligația de a strânge probele
necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate
aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia.
Obligația aflării adevărului și lămurirea cauzei sub toat e aspectele
impune organului judiciar și alte obligații: să adune probe atât în favoarea cât
și în defavoarea învinuitului sau inculpatului și să -și îndeplinească îndatoririle
chiar dacă învinuitul sau inculpatul nu recunoaște fapta.
Obligația de descop erire și strângere a probelor nu exclude dreptul
părților de a propune probe și de a cere administrarea lor. De altfel, pe
parcursul procesului penal, există câteva momente în care, potrivit dispozițiilor legale, părților li se pune în vedere faptul că au această
posibilitate. Un astfel de moment este prevăzut de art. 72 cod procedură pen.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și
nu este obligat să -și dovedească nevinovăția. În cazul în care există probe de
vinovăție, învinui tul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor da
temeinicie.
Mai mult, dreptul părților de a propune probe pe tot parcursul
procesului penal, este prevăzut expres în art. 67 cod proc . penală. Același text
prevede că cererea pentru administrarea u nei probe nu poate fi respinsă dacă
proba este concludentă și utilă. Desigur că, dacă proba nu întrunește aceste
caracteristici, ea va fi respinsă motivat.

58 În cursul judecății sarcina administrării probei revine instanței de
judecată, în prezența procuror ului a părților și a apărătorilor acestora. Această
procedură se desfășoară în ședința de judecată cu respectarea principiilor
specifice acestei faze, adică : publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea.
Pentru realizarea judecății în condiții de obiectivitate și imparțialitate,
în ședință publică, în prezența tuturor părților, instanța readministrează
probele care au fost administrate în cursul urmăririi penale. Astfel, părțile pot
pune întrebări martorilor propuși, mai mult toate probele administrate în cauza penală sunt supuse discuției procurorului și părților.
În codul de procedură penală, sunt prevăzute câteva momente în
cursul judecății în care părțile au posibilitatea de a pr opune probe noi.
Acestea sunt următoarele:
– art. 320 cod proc. pen, prevede obligația președintelui instanței de a
întreba pe procuror și pe părți dacă au de formulat excepții, cereri sau dacă
propun probe noi. În cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi
administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, i dentitatea și adresa acestora. Procurorul și părțile
pot cere administrarea de probe noi și în cursul cer cetării judecătorești.
– art. 330 prevede că atunci când, în cauza supusă judecății există
mijloace materiale de probă, instanța din oficiu sau la cerere, dispune, dacă
este necesar, aducerea și prezentarea acestora.
– art. 331 cod. proc . pen. Prevede si tuația în care din cercetarea
judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei
este necesară administrarea unor probe noi.
– art. 331 cod proc. pen, prevede obligația instanței ca înainte de
încheierea cercetării judecătorești să verifice dacă există cereri noi pentru
completarea cercetării judecătorești.

1.G. Aprecierea probelor.

Conform disp. art. 63 alin 2 cod proc . pen, aprecierea fiecărei probe se
face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma
examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
Această operație presupune o analiză minuțioasă a într egului probatoriu
administrat în cauză, astfel încât soluția finală să reprezinte reflectarea în practică a principiului aflării a devărului. Aceast ă cântărire a probelor se face
potrivit liberei aprecier i a organului judic iar și trebuie făcută în așa fel încât
probele să se coroboreze între ele și să conducă spre soluția finală. Ca într -un

59 joc de puz zle, orice piesă care nu -și găsește locul pe tablă tre buie discutată și
înlăturată motivat.

2.MIJLOACELE DE PROBĂ

2.A. Noțiunea de mijloc de probă

În vederea strângerii și administrării probe lor necesare aflării
adevărului, legiuitorul a stabilit procedeele prin care se p oate ajunge la acest
rezultat. De aceea, este necesar să nu confundăm aceste căi de investigație cu
probele ce servesc la aflarea adevărului.
Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea
de mijloace de probă. Această definiție se desprinde din dispozițiile art.64 cod
proc. pen, în care se precizează că, mijloac ele de probă prin care se constat ă
elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declarațiile învinuitului sau
inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și părții civilmente,
declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio și video, fotografiile,
mijloacele materiale da probă, constatările tehnico- științifice, constatările
medico-legale și expertizele.
Importanța acordată de legiuitor probelor și modului de administrare a
probelor în procesul penal rezultă din dispozițiile art. 64 alin ultim cod proc.
pen, introdus prin Legea 281/ 2003. Potrivit acestor reglementări, mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Din motive didactice, mijloacele de probă au fost grupate întrei
categorii: declarațiile părților și ale martorilor; înscrisuri și mijloace materiale de probă; r apoarte de constatări ale specialiștilor și de expertiză.

2.B.Declarațiile părților și a le martorilor
2.B.1.Declarația învinuitului sau inculpatului
Chiar dacă, din punct de vedere a valorii probante, declarația
învinuitului sau inculpatului are aceiași valoare ca și celelalte probe, în realitate aceasta are un rol foarte important în stabilirea adevărului dacă ne
gândim că, învinuitul sau inculpatul, este persoana care cunoaște cel mai bine
modul în care s-au derulat faptele. Prevăzând situația în care inculpatul ar
declara mincinos, fie că se declară vinovat, fie că se declară nevi novat,
legiuitorul a prevăzut în art. 69 că, declarațiile învinuitului sau inculpatului
făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
Ascultarea inculpatului în legătură cu faptele reținute în sarcina sa
reprezintă un drept și nu o obligație a acestuia. Pe tot parcursul procesului

60 penal, acesta poate să refuze să dea declarații , poate ca în anumite momente
să consimtă a fi ascultat sau poate ca, încă de la început să -și formuleze.
Dacă pentru învinuit sau inculpat a da declarații reprezintă un drept,
pentru organele judiciare a asculta pe inculpat reprezintă o obligație. Prin
informațiile furnizate de acesta, organul j udiciar are posibilitatea să verifice
apărările inculpatului și să stabilească, coroborând, aceste declarații cu celelalte probe din dosar, o stare de fapt ce reflectă adevărul.
Este motivul pentru care legiuitorul a sancționat încălcarea dispozițiilor
legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului cu sancțiunea nulității
absolute. Aceasta nu trebuie să conducă la concluzia că inculpatul poate fi obligat să dea declarații. Aceasta reprezintă, după cum am mai arătat, un drept și nu o obligație a a cestui.
Codul de procedură penale prevede câteva situații în care organul de
urmărire penală este obligat să procedeze la ascultarea învinuitului sau inculpatului iar acestea sunt următoarele:
În cursul urmăririi penale,
– art. 70 alin 3 prevede obliga ția organului de urmărire penală ca, la
începutul urmăririi penale să pună în vedere inculpatului drepturile și obligațiile pe care le are, printre care și dreptul de a da declarație, atrăgându -i
totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împo triva sa. Dacă
învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte de a -l asculta, îi cere să dea o declarație, scrisă personal, cu
privire la învinuirea ce I se aduce.
– art. 143 alin 3 prevede că, în cazul luării măsurii preventive a reținerii,
organul de cercetare penală trebuie să aducă la cunoștință învinuitului că are dreptul să -și angajeze apărător. De asemenea, trebuie să aducă la cunoștință
învinuitului că are dreptul să nu facă nici o declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
– art. 146
1prevede obligația procurorului ca, înainte de a înainta
propunerea de arestare preventive, să asculte pe învinuit.
– art. 146 alin 8, prevede obligația judecătorului ca, înainte de a se
pronunța asupra propunerii de arestare preventivă, să procedeze la ascultarea
învinuitului.
– art. 1491 prevede obligația procurorului ca înainte de a înainta
propunerea de arestare preventivă, să asculte pe inculpat,
– art. 149 1alin 5 prevede obligația judecătorului de a asculta pe inculpat
înainte de a se pronunța asupra propunerii de arestare preventivă.
– art. 237 prevede obligația organului de cercetare de a asculta pe
inculpat, după punerea în mișcare a acțiunii penale.
– art. 250, 255 și 257 prevede obligația organului de cercetare penală de
a asculta pe inculpat înainte de terminarea cercetării.
În cursul judecății.
– art. 323 prevede obligația instanței de a proceda la ascultarea
inculp atului, la începutul cercetării judecătorești.

61 – art. 323 alin ultim, prevede că , în cursul judecății, inculpatul poate fi
ascultat ori de câte ori este necesar
-341 prevede obligația președintelui instanței ca, înainte de a încheia
dezbaterile, să acorde, personal inculpatului, ultimul cuvânt.

a. Proce dura de obținere a declarațiilor învinuitului sau
inculpatului
Este prevăzută de art. 70- 74. Din conținutul acestor dispoziții rezultă
că această procedură cuprinde o activitate complexă care, din considerații didactice ar putea fi împărțită în curmătoa rele etape:
– etapa identificării inculpatului, are loc înainte de a fi ascultat, în care
învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația
militară, loc de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale și alte date pentru
stabilirea situației sale personale.
– etapa prealabilă ascultării, prevăzută de art. 70 alin 2 , în care
inculpatului I se aduc la cunoștință fapta care formează obiectul cauz ei,
dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a cu fac e nici o declarație,
atrăgându- i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa
Dacă inculpatul consimte să dea o declarație organului de urmărire penală,
înainte de a f i ascultat, I se cere să dea o declarație, scrisă personal, cu privire
la învinuirea ce I se aduce.
– etapa ascultării este reglementată de art. 71 alin ultim. Modul de
ascultare diferă în faza de urmărire penală față de cea a judecații. În cursul
urmăririi penale, dacă sunt mai mulți inculpați, fiecare este ascultat fără să fie
de față cita ții. În etapa judecății, regula este că ascultarea tuturor inculpaților
se face în ședință publică, nemijlocit, în condiții de contradictorialitate și oralitate.
Ori de câte or învinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitate de a
se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul la care se află, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel.

b. Modul de ascultare și de consemnare a declarațiilor.
La început inculpatul este lăsat să declare tot ce știe în cauză, respectiv
să expună liber modul de d erulare a a fa ptelor, astfel cum au fost percepute de
el. Acest moment este foar te important deoarece, din modul de expunere a
faptelor, or ganul judiciar poate să -și formeze o părere în legătură cu
sinceritatea inculpatului, să surprindă eventualele contradicții între acea
declarație și declarațiile anterioare ale inculpatului sau între declarațiile
inculpatului și a celorlalte părți din proces.
Art. 71 alin 2 și 3 prevede două situații care nu pot fi admise cu ocația
ascultării inculpatului. Astfel, ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate
începe cu citirea sau reamintir ea declarațiilor pe care acesta le -a dat anterior

62 în cauză. Rațiunea acestei reglementă ri are la bază faptul că, reamintindu-i -se
inculpatului declarațiile anterioare, este dificilă surprinderea punctelor din
declarație în care acesta a fost nesincer. De asemene a, învinuitul sau
inculpatul nu poate prezenta sau citi o declarație scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor mai greu de reținut.
După această expunere, inculpatului i se pot pune întrebări cu privire la
fapta car e face obiectul cauzei, de către președinte și ceilalți membrii ai
completului, precum și de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea civilmente responsabilă, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se f ace. Instanța poate respinge întrebările care
nu sunt necesare în cauză.
Modul de consemnare a declaraților este reglementat de art. 73 cod.
Proc. pen. Potrivi t acestui text, declarațiile înv inuitului sau inculpatului se
consemnează în scris. În fiecare declarație se vor consemna, totodată, ora
începerii și ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declarația scrisă se citește acestuia, iar dacă inculpatul cere, I se dă să o citească. Când este de acord cu conținutul ei, inculpatul o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit.
Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face
mențiune în declarația scrisă.
Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a
procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de președintele completului de judecată, de grefier, precum și de interpret când declarația a fost luată printr -un interpret.
Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declarațiile
sale sau are de făcut completări, rectifică ri sau precizări, acestea se
consemnează și se semnează în condițiile arătate mai sus.
2.B.2.Declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabilă
civilmente
Potrivit disp. art. 75 cod proc. pen., declarațiile părții vătămate, ale
părții civile și ale părții civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi
la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau
împrejurări ca rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Procedura obținerii declarațiilor părții vătămate, părții civile și părții
responsabilă, este asemănătoare celei urmate pentru obținerea declarațiilor
inculpatului dar prezintă și caracteristici specifice.
Astfel, în etapa prealabilă ascultării, potrivit art. 75 cod. Proc pen,
persoanei vătămate I se pune în vedere că poate participa în proces ca parte
vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, se poate constitui parte civilă. De asemenea, I se atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătăma tă sau de constituire ca pa rte civilă se
poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe de judecată, până la citirea actului de sesizare.

63 În ceea ce privește modul de ascultare, în art. 77 cod proc. pen se
precizează că ascultarea p ărții vătămate, a părții civile și a părții responsabile
civilmente se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea învinuitului
sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

2.B.3.Declarațiile martorilor

În lumina dispozițiilor art. 78 cod proc pen., martorul este persoana
care a re cunoștință despre vreo împrej urare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal.
Proba cu martori este foarte des folosită în procesul penal. Ea prezintă
avantajul că, de cle mai multe ori, martorul prezent la locul infracțiunii, este în măsură să relateze mai obiectiv decât părțile din proces, modul în care s-au
desfășurat faptele. Proba cu martori prezintă însă dezavantajul că, de foarte
multe ori, datorită nivelului de cultură a martorului, gradului de percepere a faptelor, timpului scurs de la data infracțiunii, anumitor sentimente pe care le are față de o parte sau alta din proces, d eclarațiile lor pot conduce organele
judiciare pe o pistă falsă.
Din conținutul art . 83 cod penal, rezultă că martorilor le revin
următoarele obligații: de a se înfățișa la locul, ziua și ora arătate în citație și
de a declara tot ce cunosc în legătură faptele cauzei. I. Neagu, op. cit., pag
338 În principiu, poate avea calitatea de martor orice persoană. Legea
distinge însă între persoanele care nu pot fi ascultate ca martor și persoanele care nu sunt obligate să declare ca martor.
a. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor.
În această categorie pot fi introduse următoarele persoane:
– potrivit art.79, persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate
fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care acesta a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuv iințarea persoanei sau a unității
față de care este obligat a păstra secretul profesional. Intră în această categorie
toate persoanele care au luat cunoștință de faptele și împrejurările cauzei, în virtutea atribuțiilor de serviciu. Această interdicție nu operează în cazul
infracțiunilor contra statului sau contra păcii și omenirii.
Având în vedere importanța probelor în procesul penal, îndeosebi
faptul că, de cele mai multe ori, la locul faptei se găsesc puține persoane,
legea a prevăzut expres că prezintă întâietate calitatea de martor față de aceea de apărător.
– potrivit art. 82 cod pen, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor
dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces c a parte
vătămată. Din conținutul acestui articol rezultă c, partea vătămată și partea civilă nu pot fi ascultate c a martor în cauzele în care au calitatea de parte.
Rațiunea acestei interdicții ete una simplă, fiind părți în procesul penal, acestea sunt tentate să declare în interesul lor.
b. Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

64 În această categorie intră acele persoane care, în principiu, pot fi
ascultate ca martor, însă legea le permite să refuze această calitate . În acest
sens, în articolul 80 se prevede că, soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului, nu sunt obligate să depun ă ca martori.
Conform art. 149 cod penal, sunt rude apropiate ascendenții și
descendenții, frații și surorile, copii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.
Dispozițiile din legea penală privitoare la rude a propiate, se aplică în
caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele firești, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât și descendenților acestuia și în raport cu rudele înfietorului.
Rațiunea acestei reglementări rezidă în faptul că aceste persoane, date
fiind sentimentele lor față de învinuit sau inculpat, sunt tentate să denatureze
adevărul pentru a -l ajuta pe inculpat.
Pentru a evita astfel de situații, legiuitorul a prevăzut obligația
organelor judiciare de a atrage atenția acestor persoane că nu sunt obligate să
depună ca martori.
În situația în care martorul nu dorește să se prevaleze de aceste
dispoziții și vrea să fie audiat,iar declarațiile date sunt mincinoase, el pot fi
tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie
mincinoasă.

2C. Procedura ascultării martorului

Procedura ascultării martorului este prevăzută de art. 84 -86 cod proc . penal
și este asemănătoare celei urmate de organul judiciar
cu ocazia luării declarației celorlalte părți din proces.
Astfel, în prima etapă se procedează la identificarea martorului care
este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă, ocupație. În
această etapă, martorul este întrebat dacă este soț sau rudă a vreunei părți, în
ce raporturi se află cu acesta, precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii.
În funcție de răspunsurile martorului organul judiciar va proceda în
felul următor: va atrage atenția martorului că, potrivit art. 80 cod proc. pen.,
nu este obligat să declare ca martor dacă este rudă cu învinuitul, va atrage atenția martorului că poate participa în proces ca parte vătămată dacă a suferit
vreo vătămare și faptul că, situația în care nu participă în această calitate poa te
fi ascultat ca martor.
În etapa a doua, prealabilă ascultării , martorul este pus să depună
următorul jurământ: ,, Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic
din ceea ce știu. Așa să -mi ajute Dumnezeu.”
În timpul depunerii jurământului, martor ul ține m âna pe cr uce sau pe
biblie.

65 Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit
credinței religioase a martorului.
Martorului de altă religie decât creștină nu îi sunt aplicabile
dispozițiile ce prevăd ca martorul să țină mâna pe cruce sau biblie.
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: ,, Jur pe
onoare și c onștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea
ce știu.”
Martorii care din motive de conști ință sau confesiune nu depun
jurământul vor ro sti în fața instanței următoarea formulă: ,, mă oblig că voi
spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. “
După depunerea jurământului , organul judiciar pune în vedere
martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mă rturie
mincinoasă.
În legătură cu persoanele minore se impune următoarea precizare:
Potrivit art. 81, minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de
14 ani ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau
a persoanei căr eia îi este încredințat minorul spre creștere și educare. Minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământ; I se atrage însă atenția să depună adevărul.
În ultima etapă se procedează la ascultarea martorului. Acestuia i se
face cunoscut obiec tul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările
pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându- i-se să declare tot ce
știe cu privire la aceasta. Ascultarea martorului se face cu respectarea dispozițiilor art. 71- 74 la care face tri mitere art. 86 cod proc. pen. Aceasta
presupune că martorul este lăsat să declare tot ce știe în legătură cu obiectul cauzei, după care I se pune întrebări în legătură cu cele declarate. Ascultarea
martorilor se face separat, fără să fie de față restul m artorilor

2D. Modul de consemnare a declarațiilor

Declarațiile martorului se consemnează în scris. Declarația scrisă se
citește acestuia, iar dacă cere I se dă să o citească. Când este de acord cu cele
consemnate, martorul o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Pentru a evita
orice speculații legate de o completare ulterioară, organul judiciar barează spațiile goale.

2.D.1.Confruntarea

Confruntarea este un procedeu probatoriu utilizat de organul de
urmărire penală sau instanța de judecată în si tuațiile în care se constată că
există contrazic eri între declarațiile persoane lor ascultat în cauză.
Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele și
împrejurările în privința cărora se contrazic. Prezintă avantajul pen tru

66 organul judiciar că poate verifica reacțiile fiecărei persoane în fața
răspunsurilor celeilalte, mai ales atunci când persoanele confruntate își pun
întrebări reciproc.
Declarațiile persoanelor confr untate se consemnează într -un proces-
verbal.

2.D.2.Folosirea interpre ților.

Folosirea interpreților a fost înscrisă în litera tura juridică de specialitate
printre procedeele speciale de obținere a declarațiilor părților și a martorilor.
Art. 128 precizează că, atunci când una dintre părți sau o altă persoană
care urmea ză să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate
exprima, organul de urmărire penală sau instanța de judecată asigură în mod
gratuit folosirea unui inter pret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părți;
în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat potrivit legii.
La serviciile unui interpret se apelează și în care, unele dintre
înscrisurile aflate la dosarul cauzei sau prezentate în instanță, sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.
Persoana desemnată ca inte rpret este obligată să se înfățișeze la locul,
ziua și ora arătate în citație și are datoria de a asigura exactitatea traducerii.
Înainte de a-și exercita atribuțiile, inter pretul este pus să depună
jurământul. Dispozițiile legate de jurământul martorul ui se aplică și în cazul
interpretului.

2.E.Înscrisurile.
Potrivit art. 89 cod proc. pen, înscrisurile pot servi ca mijloc de probă,
dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În procesul penal înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă sunt în
genere acele înscrisuri care dovedesc stări, situații, raporturi anterioare săvârșirii infracțiunii dar care privesc existența acesteia sau calificarea ei. Sunt, de asemenea, mijloace de probă scrisă înscrisurile care conțin o
informație, o recunoaștere, o relatare cu privire la făptuitor, la faptă sau la împrejurările comiterii acesteia. V. Dongoroz, vol V, pag 215.
Este considerat înscris, în sens de mijloc de probă, orice obiect pe care
se află o exprimare scriptică care poate servi la aflarea adevărului în cauza
penală. Astfel, pot constitui mijloace de probă registrele din care rezulta că inculpații țineau o evidență contabilă dublă sau înscrisul falsificat de inculpată și folosit pentru obține rea unor credite.
Nu orice înscris folosit într -o cauză constituie mijloc de probă. Găsirea
unei scrisori, adresate inculpatului, în casa victimei unui omor, constituie un
mijloc material de probă și nu un mijloc de probă. Aceasta deoarece,

67 scrisoarea res pectivă în conținutul său, nu cuprinde informații menite să
conducă la aflarea adevărului. Constituie însă un mijloc de probă, în sensul
dispozițiilor art. 94 cod penal, deoarece contribuie la aflarea adevărului. Scrisoarea respectivă , găsită în casa vict imei, conduce la concluzia că
inculpatul, contrar celor susținute, a fost în acel loc sau că cineva, probabil autorul omorului, a lăsat -o intenționat pentru a denatura adevărul.
Un loc important în cadrul înscrisurilor ca mijloace materiale de probă
îl ocupă procesele –verbale.
Prin proces-verbal se înțelege acel instrument scriptic în care sunt
consemnate datele și elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat procesul -verbal. V. Dongoroz, op cit, pag 218.
Procesele verbale au ca înscrisuri o funcție dublă, de mijloace de probă
și dovezi procedurale. Ele servesc ca mijloace de probă atunci când prin
conținutul lor sunt puse în lumină unele elemente de fapt care pot servi la
aflarea adevărului în cauza penal.Ca d ovezi procedurale ele servesc la
constatarea îndeplinirii dispozițiilor legale cu ocazia efectuării actelor procedurale. V. Dongoroz, op. cit. Pag 218
În raport de obiectul constatării, procesele verbale se împart, în procese
verbale de constatare a infra cțiunii 8 ex. Procesul- verbal de constatare a
infracțiunii flagrante) și procese -verbale de constatare a actelor procedurale.
V.Dongoroz, 218.
Potrivit disp. art. 90 cod proc pen, procesele verbale încheiate de
organul de urmărire penală sau de instanța de judecată sunt mijloace de probă.
De asemenea, sunt mijloace de probă procesele verbale și actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.
În lumina disp. art. 91 , procesul penal trebuie să cuprindă:
a. data și locul unde este încheiat;
b. numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
c. numele, prenumele , ocupația și adresa martorilor asistați, când există
d. descrierea amănunțită a celor constatate , precum și a măsur ilor
luate;
e. numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă
procesul -verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
f. mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale,
Procesul – verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl
încheie, de martorii asistenți și de persoanele la care se referă. Dacă vreuna
dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune
despre aceasta.
Nerespectarea condițiilor de fonf și de formă a proceselor verbale poate
atrage nulitatea absolută sau rela tivă a actului, în situația în care se face
dovada unei vătămări care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Ca forță probatorie, înscrisurile au aceeași valoare ca și celelalte mijloace
de probă

68
2.F.Interceptările și înregistrările audio sau video

2.F.1.Noțiune.

Prin Legea 281/2003, Secțiunea V1 a Capitolului II din Codul de
procedură penală a suferit numeroase modificări, modificări constând în
faptul că interceptările și înregistrările au fost extinse și la alte categorii de comunicații dec ât cele avute în vedere de Legea 141/1 966 și s -au asigurat mai
multe garanții mijloacelor de probă, cea mai importantă fiind cea care vize ază
autorizarea interceptărilor și înregistrărilor de către judecător.
Includerea acestor mijloace de probă, după o perioadă în care a fost
manifestată re ținere față de ele, în special datorită faptului că pot fi trucate
relativ ușor, a fost considerată în literatura juridică drept o modernizare a
sistemului probațiunii în cadrul procesului penal. 350.
Interceptările și înregistrările pe bandă magnetică a convorbirilor,
precum și înregistrările de imagini au fost definite în literatura de specialitate
drept mijloace de investigație utilizate de organele de urmărire penală în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și a stabilirii adevărului în procesul penal. Gh. Mateuț, În noua reglementare privind
înregistrările audi o sau video în probațiunea penală, D., nr. 8, p. 70;

2.F.2.Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor
sau comunicărilor.
Fiind o m ăsură cu caracter excepțional, condițiile necesare pentru
acordarea autorizației de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau
comunicărilor impuse de art. 91
1 cod proc . pen. sunt următoarele:
– să existe indicii temeinice privind pregătirea sau să vârșirea unei
infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
– stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi
realizată în baza altor prob e.
– indiciile temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei fapte penale
să privească următoarele infracțiuni: infracțiuni contra siguranței naționale
prevăzute de codul penal și de alte legi speciale, trafic de stupefiante, trafic de
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede sau alte valori, în cauza infracțiunilor prevăzute de Legea 78/ 2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot f i descoperite ori ai căror făptuitori nu pot fi

69 identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin
mijloace de telecomunicații.
– să existe autorizarea de interceptare dată de președintele instanței
căreia i -ar reveni comp etența să soluționeze cauza în fond.

2.F.3.Procedura de emitere a autorizației.
Cererea de autorizare se înaintează președintelui instanței căreia I -ar
reveni să soluționeze cauza în fond și se soluționează în cameră de consiliu.
Înainte de a se pronunța asupra cererii, acesta verifică dacă sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de lege. Autorizarea interceptării și înregistrării
convorbirilor și comunicărilor se va face prin încheiere motivată, care va
cuprinde indiciile concrete și faptele care justific ă măsura ; motivele pentru
care măsura este indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de
comunicare sau locul supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate
interceptarea și înregistrarea.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregist rării, până la cel mult
30 zile
Autorizarea poate fi prelungită în același condiții și pentru motive
justificate, fiecare prelungire neputând depășii 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor este de 4 luni.
Măsurile dispuse de instanță vor fi ridicat e înainte de expirarea duratei
pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le -au
justificat.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art.
91
1 alin. 1 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate
dispune, cu titlu provizoriu, pri n ordonanță motivată, intercepta rea și
înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanței imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore .
Instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 24 ore asupra ordonanței
procurorului și, dacă o confirmă și este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării în condițiile art. 91
1alin.1- 3. Dacă
instanța nu confirmă ordo nanța procurorului, ea trebuie să dispună încetarea,
de îndată, a interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea celor efectuate.
Aceste ultime dispoziții au fost interpretate în mod diferit în practică.
Într-o viziune s -a considerat că, în situația în care procurorul a dispus
autorizarea în regim de urg ență însă interceptarea sau înregistrarea nu s -a
realizat din motive tehnice, pre ședintele instanței competente va trebui să
infirme ordonanța procurorului. Potrivit altui punct de vedere, pe care îl
împărtășim, instanța va trebui să confirme ordonanța procurorului, dacă
aceasta a fost dată cu respectarea condițiilor impuse de lege și să constate că

70 interceptarea sau înregistrarea nu s-a putut realiza datorită unor defecțiuni
tehnice. Această soluție ar p ermite președintelui de instanță, la cererea
procurorului să dispună autorizarea pe mai departe a interceptării și
înregistrării. De asemenea, ar conduce la evitarea unor soluții contradictorii și ar permite delimitarea clară a situațiilor în care autoriza rea nu s -a făcut cu
respectarea condițiilor legale.
Înregistrările pot fi făcute și la cererea motivată a părții vătămate
privind comunicările ce -i sunt adresate, cu autorizarea instanței de judecată
Pot fi supuse înregistrării următoarele tipuri de apara te: telefoane fixe,
telefoanele celulare, telefoanele publice utilizate de făptuitori, pagerele,
microfoanele, telecopiatoarele, poșta electronică, fotografiile de urmărire,
înregistrările video.
2.F.3.Procedura de efectuare a înregistrărilor audio -video .

Conform disp. art 91
2, procurorul procedează personal la interceptă rile
și înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie
efectuate de organul de cercetare pe nală. Persoanele care sunt chema te să dea
concu rs tehnic la interce ptări și înr egistrări sunt obligate să păstreze secretul
operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit
codului penal.
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate în art. 911
și 912, procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces verbal
în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efec tuarea acestora,
numărul sau numerele posturilor telefonice între care s -au purtat convorbirile,
numele persoanelor care le -au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei
convorbiri în parte și numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt
tip de suport pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se
atașează la procesul verbal, c u certificarea pentru autenticitate de către
organul de cercetare penală, verificat și contrasemnat de procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. În cazul în care
procurorul procedează la interceptări și înregistrări, certific area pentru
autenticitate se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea, de către
procurorul ierarhic superior. Corespondențele în altă limbă decât cea română
sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul verba l se atașează banda magnetică sau orice alt tip de suport, care conține
înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

2.F.6.Înregistrările de imagini și alte înregistrări.

71 Procedura examinată mai sus a fost extinsă de le giuitor, prin art. 914 și
915 și în cazul înregistrării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de
telecomunicație, autorizate în condițiile legii, precum și în cazul înregistrării
de imagini.

2.F.7.Verificarea mijloacelor de probă.

În scopul de a gar anta veridicitatea înregistrărilor și interceptărilor,
legiuitorul a prevăzut în art. 91 6 faptul că, mijloacele de probă prevăzute în
prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului , a părților sau din oficiu.

2.G. Mijloacele materiale de probă
2.G.1.Noțiune. Clasificare

În lumina dispozițiilor art. 94 cod. proc . pen., mijloacele materiale de
probă sunt obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum
și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului.
Având în vedre faptul că, în foarte multe situații, infracțiunile se comit
pe ascuns și cu speranța că nu vor fi descoperite nici odată , orice urmă lăsată
de inculpat la locul faptei sau în apropierea acelui loc, orice obiect folosit de
inculpat la săvârșirea infracțiunii sau provenit din aceasta, pot conduce organele judiciare spre aflarea adevărului.
Codul de procedură penală împarte mijloacele materiale de probă în
două mari categorii:
– obiecte care conțin o urmă materială a faptei săvâr șite precum și orice
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului.
– obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârșirea infracțiunii, , precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii.
Diferența între cele două rezid ă în faptul că, obiectele arătate în art. 94
reprezintă de fapt, indicii concrete cu privire la săvârșirea infracțiunii sau la persoana care a săvârșit -o, pe când obiectele prevăzute în art. 95, adică
corpurile delicte, reprezintă obiecte în care s -a conc retizat, într -o măsură mai
mică sau mai mare, materialitatea infracțiunii. În literatura juridică mijloacele materiale de probă au fost clasificate după mai multe criterii:
♦ Din punct de vedere al legăturii pe care diferitele mijloace de probă o au cu inf racțiunea:obiecte care poartă urme materiale ale
infracțiunii, care pot servi la aflarea adevărului și corpuri delicte.
Este, de fapt, distincția făcută în codul penal iar cele două categorii
de probă corespund împărțirii probelor materiale în probe directe și probe indirecte.

72 ♦ După izv orul lor: în primare sau originale și reproduse sau copii,
după cum obiectele care constituie mijloace materiale de probă au
putut fi ridicate și păstrate de organele judiciare sau dimpotrivă au
fost ridicate numai urmele aflate pe aceste obiecte prin diferite
procedee ori au fost reproduse acele obiecte prin mulaje,
fotografiere, copiere. Această diviziune corespunde împărțirii
probelor în im ediate și mediate.
♦ După scopul sau obiectul folosirii acestora în procesul penal:pen tru
stabilirea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii, a termenilor acesteia, a situației premisă, a diferitelor
circumstanțe.

2.G.2. Procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor și
mijloacelor materiale de probă .

a. Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Codul de procedură penală prevede două modalități de efectuare a
acestei activități : ridicarea la cerere și ridicarea silită.
Prima modalitate, reglementată de art. 96, 97 și 98 cod proc . pen.,
constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă, de
la persoana care le are în posesie și care este obligat să le predea, sub luare de dovadă.
A doua modalitate, reglementată de art. 99 cod proc. pen, constă în
ridicarea silită a obi ectelor sau înscrisurilor, atunci când nu au fost predate de
bunăvoie, la cererea organelor judiciare.

1. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri la cerere

Pentru ca obiectele și înscrisurile să constituie mijloace de probă, este
necesar ca acestea să fie adunate . În a cest sens, art. 96 cod proc. pen ., a
stabilit obligația organului de urmărire penală sau a instanței de judecată să
ridice toate obiectele ți înscrisurile ce pot fi folosite în acest scop.
O obligație corelativă, aceea de predare, a fost st abilită prin art. 97 în
sarcina oricărei persoane fizice sau juridice , în posesia căreia se află un
obiect sau un înscris ce poate servi la aflarea adevărului. Predarea către
organul judiciar sau instanța de judecată se face sub luare de dovadă.
Dacă org anul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că
și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia
iar dacă obiectul sau înscrisul are caracter confidențial, prezentarea și predarea se face în condiții care să asi gure păstrarea secretului ori a
confidențialității.

Prin articolul 98, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003, au
fost introduse niște dispoziții speciale care prevăd posibilitatea reținerii

73 corespondenței trimisă prin poștă de învinuit sau inculpat. Aceste dispoziții
se înscriu în cadrul stabilit de art. 53 din Constituție care prevede că exercițiul
unor drepturi și libertăți, poate fi restrâns prin lege și numai dacă se impune.
Textul de lege indicat mai sus prevede că instanța de judecată, la
propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul
judecății, se poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și
să nu predea scrisorile, telegramele și orice altă corespondență, ori obiectele
trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.

Procedura reținerii și predării corespondenței
Fiind o măsură excepțională prin care se restrânge exercițiul unor
drepturi și libertăți prevăzute de Constituție, această măsură se poate dispune numai dacă sunt întrunite condițiile arătate în art. 91
1alin.1 și potri vit
procedurii acolo prevăzute.
Aceasta presupune că reținerea și predarea corespondenței și a
obiectelor de către unitățile poștele și de transport, în cursul urmăriri penale, se vor efectua cu autorizarea instanței, la cererea procurorului, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiții:
– sunt date sau indicii temeinice privind pregătire sau săvârșirea unei
infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
– reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor se impun pentru
aflarea adevăru lui,
– infracțiunile pentru care poate fi autorizată această măsură sunt
următoarele: infracțiuni contra siguranței naționale prevăzute de codul penal
și de alte legi speciale, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane,
acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valor i, în
cazul infracțiunilor prevăzute de art. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave.
– descoperirea ac estor infracțiuni sau ident ificarea făptuitorului să nu fie
posibilă decât prin luarea acestei măsuri.
Autorizarea se dă de instanța de judecată căreia îi revine competența să
soluționeze cauza în fond prin încheiere motivată, care va cuprinde indiciile
concrete și faptele care jus tifică măsura, motivele pentru care este
indispensabilă aflării adevărului, perioada pentru care se dispune această
măsură.
Autorizarea se dă pe o perioadă de cel mult 30 zile, cu posibilitatea
prelungirii. Durata maximă a autorizării este de 4 luni.
În cursul judecății, măsura poate fi luată din oficiu de instanța de
judecată.
Potrivit disp. art. 98, reținerea și predarea scrisorilor, telegramelor și a
oricăror alte corespondențe la care se referă art. 98 alin1 pot fi dispuse în
scris, în cazuri urgente și temeinic justificate și de procuror, care este obli gat
să informeze de îndată instanța despre aceasta.
Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se
restituie destinatarului.

74

2.Ridicarea silită de obiect sau înscrisuri.
Având în vedere faptul că pot exista situații în care, persoana fizică sau
juridică, în posesia căruia sa află un obiect sau înscris, poate refuza să -l
predea iar acest lucru să afecteze desfășurarea cercetărilor, prin art. 99 legiuitorul a reglementat și ace astă situație.
Potrivit acestor dispoziții, dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este
predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanța de judecată
dispune ridicarea silită.
În cursul judecății dispoziția de ridicare silită se comunică procurorului,
care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.
Conform disp. art. 103, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și
percheziția domiciliară se poate face între orele 6,66 -20, 00 iar în celelalte ore
numai în caz de infr acțiune flagrantă.
b. Percheziția.

1.Noțiune.
În literatura juridică de specialitate percheziția a fost definită ca fiind
actul procedural care constă în cercetarea efectuată saupra îmbrăcămintei unei
persoane sau la locuința acesteia, cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau
înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare
soluționării cauzei penale.
Având în vedere implicațiile pe care aceasta le are în ceea ce privește
inviolabilitatea domiciliului și reședinței unei persoane, consacrat de art. 27
din Constituție, percheziția poate fi dispusă numai cu respectarea condițiilor
prevăzute de lege.
Potrivit art. 100 efectuarea unei percheziții poate fi dispusă atunci când
persoana căreia I s -a cerut vreun obiect sau un înscris din cele prevăzute la
art. 98tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea percheziției este necesară pentru
descoperirea și strângerea probelor.
Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.
Percheziția dom iciliară
Poate fi dispusă numai de judecător prin încheiere motivată, în cursul
urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecății.

75 În cursul ur măririi penale percheziția domiciliară se dispune în camera
de consiliu, fără cit area părților. Prezența procurorului este obligatorie. Ea nu
poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Percheziția dispusă în
cursul urmăririi penale, potrivit disp. art. 100, se efectuează de procuror sau
de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi.
În cursul judecății, instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu
ocazia unei cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziția instanței de judecată
de a se efectua o percheziție se comunică procurorului în vederea efectuării acesteia.
Percheziția corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de
cercetare penală, de procuror sau de judecător. Din interpretarea disp. art. 100 alin. ultim rezultă că ea poate fi dispusă și înaintea începerii urmăririi penale.
Percheziția corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus -o
sau persoana desemnată de acest organ, cu condiția ca acesta, în prealabil, să se legitimeze și să prezinte autorizația. Percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu cea percheziționată.

2. Procedura percheziției
Procedura efectuării percheziției este reglementată de disp. art.104- 111
cod proc. pen.
Potrivit art. 104, organul j udiciar care urmează a efectua percheziția
este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de judecător.
Percheziția dom iciliară se face în prezența persoanei la care se efectuează
percheziția, iar în lipsa acestuia, în prezența unui reprezentant, a unui membru
al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.
Aceste operațiuni se efectuează de organul judiciar în prezența unor
martori asistenți.
Când persoana la care se face per cheziția este reținută ori arestată, va fi
adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, percheziția domiciliară
se face în prezența unui reprezentant ori al unui membru al familiei, iar în
lipsa acestora, a unui vecin cu capacitate de exerciți u.
Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă
încăperile sau alte mijloace de păstrare în care ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a
obiectelor sau însc risurilor care au legătură cu fapta săvârșită, obiectele sau
înscrisurile a căror circulație este interzisă se ridică totdeauna.
Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele și împrejurările din via ța
personală a celui la care se efectuează percheziția, care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.
Art. 107 prevede procedura de identificare și păstrare a obiectelor.
Astfel, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridic ate

76 și celor care asistă, pentru a fi însemnate de către acesta spre neschimbare,
după care se etichetează și se sigilează.
Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica sigilii se
împachetează sau se închid, pe posibil laolaltă, după ca re se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se las în păstrare fie
celui la care se află, fie unui custode.
Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una din
probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia din
persoanele prezente în locul inculpatului la efectuarea percheziției.
În legătură cu efectuarea percheziției și a ridicării de obiecte și
înscrisuri, art. 108 prevede obligativitatea consemnării acestora într -un
proces -verbal.
În afara mențiunilor prevăzute în art. 91, acesta trebuie să cuprindă
următoarele mențiuni: locul, timpul, condițiile în care înscrisurile și obiectele
au fost descoper ite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită,
pentru a fi recunosc ute.
În procesul -verbal se face mențiune și despre obiectele care nu au fost
ridicate, precum și acelea care au fost lăsate spre păstrare.
O copie a procesului verbal se lasă persoanei la care s -a făcut
percheziția sau de la care s -au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori
reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.

c. Cercetarea la fața locului și reconstituirea
1.Cercetarea la fața locului .

Deplasar ea organului judiciar la fața locului prezintă avantajul că, luând
contact cu locul săvârșirii infracțiunii, poate să -și formeze mai ușor o părere
în ceea ce privește obiectul cauzei.
Potri vit art. 129 cod proc. pen, cer cetarea la fața locului se efectuea ză
atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infra cțiunea a fost săvârșită.
În literatura juridică s-a făcut distincție între cercetarea inițială,
realizată cu ocazia constatării sau deplasării inițiale la locul săvârșirii infracțiunii și cercetarea complementară, care are loc ulterior, ori de câte ori
este necesar. În cursul urmăririi penal, organul de urmărire penală efectuează
cercetarea la fața locului în prezența unor martori asistenți, afară de cazul
când acest lucru nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în preze nța
părților, atunci c ând este necesar. Când învinuitul sau inculpatul este reținut
ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi

77 pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură, la cerere,
reprezentarea. Neprezentarea părților în cunoștințate nu împiedică cercetarea.
În cursul judecății, cercetarea la fața locului este dispusă de către
instanță. Dacă în cazul cercetării efectuate de către organul de urmărire penală
participarea procurorului nu este obligatorie, în cazul cele disp use de instanță
participarea procurorului este obligatorie atunci când participarea sa la judecată este obligatorie. Cercetarea locală se efectuează cu citarea p ărților iar
neprezentarea acest ora nu împiedică efectuarea cercetării.
Organul de urmărire pen ală sau instanța de judecată poate interzice
persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.
Despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces verba l.
Acesta trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute în art. 91 cod penal, următoarele: descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace
materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. Se pot face schițe,desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul -verbal.

2.Reconstituirea

Este o acti vitate la fața locului care se dispune de organul de urmărire
penală sau de instanța de judecată, atunci când se consideră că aceasta este necesară pentru verificarea și precizarea unor date. Se poate proceda la
reconstituirea la fața l ocului, în întregime sau în parte, a modului și a
condițiilor în care a fost săvârșită fapta.
Reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului și a
martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Neprezentarea
părților î ncunoștințate nu împiedică efectuarea reconstituirii.
Reconstituirea trebuie organizată în așa fel încât să se obțină o
reproducere cât mai fidelă a faptei și a împrejurărilor în care a fost comisă.
Pentru aceasta, trebuiesc păstrate aceleași condiții de loc, timp, distanță,
condiții, mete orologice , vizibilitat e. În situația în care se reconstituie unele
infracțiuni, ca de exemplu un accident de circulație soldat cu moartea unor
persoane, reconstitu irea trebuie organizată în așa fel încât să n u se producă un
nou accident. Nu se pot reconstitui în întregim e anumite infracțiuni cum sunt
cele prin care se aduce ati ngere moralei publice, ca de pil dă violul.
Despre efectuarea reconstituirii se încheie un proces verbal, care
conține aproape aceleași mențiu ni ca și procesul verbal de cercetare la fața
locului. În caz de reconstituire a modului în care a fost săvârșită fapta, se consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii. Se pot face schițe, desene sau fotografi, ori alte lucrări care se vizează ș i se anexează la dosar.

78 2.G.Constatarea tehnico- științifică și medico-legală.

2G.1.Constatarea tehnico- științifică.
Practica a dovedit, nu de puține ori, că rezolvarea multiplelor probleme
pe care le ridică săvârșirea unei infracțiuni, reclamă, pe lângă solide cunoștințe de drept, cunoștințe din diferite alte domenii.
Potrivit art. 112, când există pericolul de dispariție a unor mijloace de
probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurăr i ale cauzei, organul de urmărire penală
poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico- științifice.
Constatarea tehnico- științifică se efectuează, de regulă, de către
special iști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de
care aparține organul de urmărire penală însă poare fi efectuată și de către specialiști sau tehnicieni ce funcționează în cadrul altor organe.
Organul de urmărire penală care di spune efectuarea constatării tehnico-
științifice stabilește obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Spre deosebire de expertize, termenele stabilite pentru depunerea rapo rtului tehnico- științifice
este mai scurt, dată fiind urgența pe care o reclamă acestea din urmă.
Constatarea tehnico -științ ifică se efectuează asupra mat erialelor și
datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însăr cinat cu efectuarea constatării nu I se pot delega și nici acesta nu- și
poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă
socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.

2.G.2.Constatarea medico-legală
Conform art. 114, constatarea me dico- legală se dispune de către
organul de urmărire penală în cat de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.
Exhumarea în vederea cons tatării cauzelor morții se face numai cu
încuviințarea procurorului.
2.G.3.Rapotrul de constatare tehnico-ști ințifică și medico legală.

79 Operațiile și concluziile constatării tehnico științifice și medico-legale
se consemnează într -un raport.
În situați a în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din
oficiu sau la cererea unei părți, apreciază că raportul tehnico-ști ințific sau
medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, poate
dispune refacerea sau completare a constatării sau efectuarea unei expertize.
Când refacerea sau comple tarea constatării tehnico-științ ifice ori
medico-legale este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite
procurorului, pentru ca acesta să ia măsur i în vederea completării sau refacerii
lui.

2.I.Expertiza

2.I.1.Noțiune. Clasificare expertizelor.

Între mijloacele de probațiune, expertiza deține un loc important datorită
faptului că are la bază o muncă de cercetare, realizată cu date și mijloace specifice.
În art. 116 cod proc. pen. se prevede că atunci când pentru lămurirea
unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt
necesare cunoșt ințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de
judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efec tuarea unei expertize.
Spre deosebire de constatările tehnico științifice și medico legale, care
se dispun doar în cadr ul urmăririi penale și se efectuează în regim de urgență,
expertizele se dispun în ambele faze, cuprind o analiză mai profundă a
probleme lor și nu reclamă aceiași urgență pe care o presupun constatările
medico legale și tehnico- științifice.
Din punct de vedere a valorii probante, expertiza are aceiași valoare ca
și celelalte probe. Ea conduce la aflarea adevărului în cauză numai dacă se
coroborează cu celelalte probe adm inistrate.
Actul normativ care reglementează efectuarea expertizelor judiciare și
extrajudiciare este Ordonanța nr. 2 din 21 ianuarie.

Clasificarea expertizelor.
În literatura juridică de specialitate, expertizele au fos t clasificate după
mai multe criterii, dintre care amintim:
a. După natura problemelor care urmează a fi lămurite:
– expertiza criminalistică, care la rândul ei, este de mai multe
feluri: dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică ,
biocriminalistică.
– expertiza medico -legală

80 – expertiza psihiatrică;
– expertiza contabilă;
– expertiza tehnică.

b. După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării
expertizei: expertiza obligatorie și expertiza facultativă
Efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie în cazul infracțiunii de
omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală
sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului ( art. 117 cod proc pen.)
Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituții sanitare de specialitate.
În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului sau
inculpatului pe timpul nece sar. Această măsură este executorie și se aduce
la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliție.
Efectuarea expertizei medico -legale, este obligatorie în următoarele cazuri:
– în situația în care trebuie stabilite cauzele morții iar în cauză nu s- a
întocmit un raport medico- legal. 8art. 117 alin ultim.)
– în situația în care se solicită suspendarea urmăririi penale. Conform
art. 239 Cod proc . pen., aceasta este posibilă, în c azul în care se constată
printr -o expertiză medico- legală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală
care îl împiedică să ia parte la proces ul penal.
– în caz de revocare a măsurii arestării preventive. Potrivit art.139 alin
7, dacă instanța constată pe baza unei astfel de expertize că cel arestat suferă
de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Direcției Generale a
Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării
preventive.
– în cazul în care se solicită amânarea sau întreruperea pedepsei. (art .
453 lit. a și 455 ).

c. După modul de desemnare a expertului, expertizele sunt de trei
feluri: oficială, contradictorie și supraveg heată.
– expertiza oficială este cea ordonată de organul de urmărire penală sau
instanța de judecată care se adresează organului din care face parte exper tul .
– expertiza contradictorie este aceea în care experții sunt nu miți de
către organele judiciare aleși de către părți.
– expertiza supravegheată se întocmește cu participarea unui expert
recomandat de părți
d. Din punct de vedere a complexității lor , expertizele se împart în
expertize simple și complexe .
Expertizele simple, sunt cele întocmite de către un specialist dintr -un
singur domeniu de activitate

81 Expertizele complexe necesită cunoștințe din mai multe domenii de
activitate.

82
CAPITOLUL VII

MĂSURILE PROCESUALE
CONSIDERAȚII CU CARACTER INTRODUCTIV. IMPORTANȚA
MĂSURILOR PROCESUALE
1. Noțiunea și importanța măsurilor procesuale.
Pentru a asigurarea buna desfășurare a procesului penal, legea prevede
anumite măsuri ce pot fi luate în cursul procesului penal de către organele de
urmărire penală sau instanța de judecată, în special față de inculpați, măsuri
care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale.
Constrângerea personală constă în limitarea, restrângerea sau chiar privarea
de libertate a persoanei ( reținerea, arestarea, obligația de a nu părăsi
localitatea sau țara, aducerea cu mandat ). Constrângerea reală constă în
anumite restricții ce se aplică asupra bunurilor inculpatului sau părții
responsabilă civilmente pentru a se asigura repararea pagubei sau pentru a se
garanta executarea pedepsei amenzii ( măsura sechestrului asigurator sau a
inscripției ipotecare).
1.B. Clasificarea măsurilor procesuale.
În literatura juridică de specialitate, măsurile procesuale au fost clasificate
după mai multe criterii :
• În raport d criteriul stabilit de legiuitor: măsuri preventive și
alte măsuri procesuale
– măsurile preventive sunt măsuri cu caracter de constrângere prin care
învinuitul sau inculpatul este împiedicat să într eprindă anumite activități
care s -ar răsfrânge negativ asupra procesului penal ( reținerea,
arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara).
– alte măsuri procesuale. Din ace astă categorie fac parte măsurile de
ocrotire, de siguranță, măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor și
restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii).
• În raport de valoarea asupra căreia se iau aceste măsuri:
măsuri procesuale personale și măsuri procesuale reale.
– măsurile procesuale persona le sunt cele îndreptate împotriva unei
persoane fizice ( măsurile preventive, de ocrotire, de siguranță, liberarea
provizorie sub control judi ciar sau pe cauțiune)
– măsurile procesuale reale sunt cele îndreptate împotriva bunurilor
persoanelor ( măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor, restabilirea
situației anterioare).
• În raport de scopul urmărit : de constrângere și de ocrotire
– măsurile procesuale de constrângere sunt cele luate forțat asupra
persoanei sau bunurilor acesteia ( măsurile preventive, măsurile
asiguratorii)

83 – măsurile de ocrotire ( măsurile de siguranță, de ocrotire, restituirea
lucrurilor, restabilirea situației anterioare).

2.MĂSURILE PREVENTIVE

2.A. Definirea măsurilor preventive
Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu
caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge neg ativ asupra desfășurării
procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.

2.B.Scopul și cat egoriile măsurilor preventive.
Potrivit dispozițiilor art. 136 cod procedură penală, în cauzele privitoare
la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a
se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica
sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la
judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta o măsură
preventivă.
Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ț inându-se seama de:
scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea,
vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Măsurile preventive prevăzute de codul de procedură penală în art.136
alin.2 sunt următoarele:
– reținerea – ce poate fi luată de organul de cercetare penală și procuror.
– obligarea de a nu părăsi localitatea – se poate lua de procuror în
cursul urmăririi penale sau de instanță în cursul judecății
– obligarea de a nu părăsi țara -se poate lua de procuror în cursul urmăririi
penale sau de instanță în cursul judecăți.
– arestarea preventivă – poate fi luată de judecător și numai în cazul
infracțiunilor infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii.
2.C. Luarea, înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a măsurilor de
prevenție.
2.C.1. Luarea măsurilor de prevenție
Pentru luarea măsurilor de prevenție trebuie realizate cumulativ
următoarele condiții generale:
– să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârșit o faptă prevăzută de legea pen ală. Potrivit art. 143 alin. ultim, sunt
indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă
presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a
săvârșit f apta.
– pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa închisorii.
Condiția se realizează și în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa

84 închisorii cu amenda, pentru toate măsurile cu excepția arestării
preventive. In cazul acestei măsuri operează interdicția prev. de art 136 cod
procedură penală -măsura ar estării preventive nu poate fi dispusă în cazul
infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.
– să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 cod procedură
penală:
a. când identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi st abilite din
lipsa datelor necesare;
b. când infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute
de lege este mai mare de un an;
c. când învinuitul ori inculpatul a fugit ori s- a ascuns în scopul de
a se sustrage de la urmărire sau de la judeca tă, ori a făcut pregătiri pentru
asemenea acte, prec um și dacă în cursul judecății s unt date că inculpatul
urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei;
d. dacă sunt date că inculpatul urmărește să zădărnicească aflarea
adevărului, prin influențarea unui martor sau expert, distrugerea sau
alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin asemenea fapte;
e. inculpatul a comis o nouă infracțiune ori din datele existente
rezultă necesitatea împiedecării săvârșirii unei infracțiuni;
f. inculpatul este reci divist;
g. abrogat
h. inculpatul a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate
prezintă pericol concret pentru ordinea publică;
În evaluarea acestui pericol nu se pot avea în vedere numai date legate
de persoana inculpatului ci și date referitoare la faptă, nu de puține ori aceasta
din urmă fiind de natură a cerea în opinia publică un sentiment de
insecuritate, credința că justiția, cei care concură la înfăptuirea ei, nu
acționează îndeajuns împotriva infracționalității
i. există date sau indicii temeinice care justifică temerea că inculpatul
va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau va încerca o înțelegere
frauduloasă cu ace sta.
În situațiile prevăzute la lit. c-f și i, măsura arestării inculpatului poate
fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau
închisoarea mai mare de 2 ani.
Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care
face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se
încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și
temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Măsura preventivă a reținerii se poate lua prin ordonanță de organul
de cercetare penală sau procuror, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara
prin ordonanța procurorului în cursul urmăririi penale și prin încheierea
instanței în cursul judecății iar arestarea preventivă prin încheiere.
În soluționarea cererilor privind măsurile preventive, instanțele
judecătorești nu au avut un punct de vedere unitar, pronunțându- se diferit cu

85 privire la întocmirea unei minute, în cazurile în care judecătorul sau instanța se
pronunță prin încheiere asupra măsurilor preventive.
Unele instanțe s -au pronunțat în sensul că, în aceste cazuri,
neîntocmirea unei minute nu invalidează încheierea prin care se dispune
asupra măsurilor preventive.
Alte instanțe, dimpotrivă, s -au pronunțat în sensul că încheierile
pronunțate în materia măsurilor pr eventive trebuie să fie precedate de
întocmirea unei minute, sub sancțiunea nulității absolute.
Prin Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casație și
Justiție -Secțiile Unite, a decis că, în toate cazurile în care judecătorul sau
instanța se pronunță prin încheiere asupra măsurilor preventive este
obligatorie întocmirea unei minute, sub sancțiunea nulității absolute.
La pronunțarea acestei hotărâri s -a avut în vedere că dispozițiile art .
309Cod procedură penală, ce prevăd că rezultatul deli berării se consemnează
într-o minută, nu fac nici o distincție în raport cu felul hotărârii care urmează
să fie pronunțată. Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanța
se pronunță asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asup ra
acestora, rezultatul deliberării se consemnează într -o minută, așa cum se
prevede în art.309. În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar
asupra rezultatului deliberării, ceea ce ar atrage sancțiunea nulității absolute
prevăzută în art. 197 alin 2 din codul de procedură penală. Decizia nr. XVII
din 21 noiembrie A Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secțiile Unite, a fost
publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 8 februarie 2006

2.C.2. Înlocuirea și revocarea măsurilor preventive.

Potrivit dispozițiilor art. 139 Cod procedură penală, măsura preventivă
luată se înlocuiește cu alta măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile
care au determinat luarea măsurii.
Din modul de formulare a acestui text rezult ă că o măsură preventivă
mai blândă poate fi înlocuită cu una mai severă și invers.
Când nu mai există nici un temei care să justifice menținerea măsurii
preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmări rii
penale, de instanță sau de procuror, organul de cercetare penală are obligația
să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea
temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.
Când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de
procuror sau instanță, procurorul, dacă apreciază că informațiile primite de la
organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune
aceasta ori, după caz, sesizează instanța.
În cadrul judecării recursului inculpaților împotriva încheierii prin care
a fost menținută măsura arestării preventive, instanța poate dispune, din
oficiu, potrivit art. 3002 raportat la art. 139 cod procedură penală, înlocuirea
măsurii arestării preventive cu aceea de a nu părăsi l ocalitatea, dacă

86 temeiurile care au determinat luarea măsurii s -au schimbat. Procurorul este
obligat să sesiz eze și din oficiu instanța pentru înlocuirea sau revocarea
măsurii preventive luate de către acesta, când constată el însuși că nu mai
există temei ul care a justificat luarea măsurii.
Măsura preventivă se revocă din oficiu și când a fost luată cu încălcarea
prevederilor legale, dispunându- se , în cazul reținerii și arestării preventive,
punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este
arestat în altă cauză.
De asemenea, dacă instanța constată, pe baza unei expertize medico-
legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi tratată în
rețeaua medicală a Direcției Generale a Penitenciarelor, dispune, la ce rere sau
din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive
Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu măsura obligării de a
nu părăsi localitatea sau țara.
Aceste dispoziții se aplică chiar în situația în care organul judiciar
urmează să -și decline competența.

2.C.3. Încetarea de drept a măsurilor preventive.

Potrivit disp. art. 140 cod proc. pen, măsurile preventive încetează de
drept în următoarele situații:
– la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele
judiciare.
– în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau
de încetare a procesului penal ori de achitare.
– atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de
condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului
pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul învinuirii.
2.D.Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării,
revocării sau încetării de dre pt a măsurilor preventive.
Conform disp. art. 1401 cod procedură penală, împotriva ordonanței
organului de cercet are penală prin care s-a luat măsura preventivă a reținerii
se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 ore de la luarea măsurii,
la procurorul care supravegh ează urmărirea penală iar împotriva ordonanței
procur orului prin care s- a luat măsura arestării se poate f ace plângere în
termen de 24 ore la prim -procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul
ierarhic superior în condițiile art. 278 alin. 1 și 2.
Aceștia se pronunță prin ordonanță înainte de expirare a măsurii iar
atunci când consideră că este ilegală sau nu se justifică dispune revocarea ei.
Dat fiind faptul că art. 1401 face trimitere la art. 278, î mpărtășim
punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate, potrivit căruia cel
nemulțumit de modul în care plângerea este soluționată de prim -procuror
sau, după caz, de procurorul ierarhic superior se poate adresa instanței în
condițiile art. 2781.

87 Împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii
obligării de a nu părăsi loc alitatea sau țara, învinuitul sau inculpatul poate
face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii la instanța căreia i -ar
reveni competența să soluționeze cauza în fond. Plângerea se soluționează în
cameră de consiliu în termen de 3 zile, participa rea procurorului și citarea
inculpatului sau învinuitului este obligato rie iar neprezentarea acestuia nu
împiedică judecarea plângerii
Împotriva încheierii prin care se dispune, în cursul urmăririi penale,
luarea măsurii arestării preventive, împotriva măsurii prin care se dispune
revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum
și împotriva încheierii de respingerii a propunem de arestare preventivă,
învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în
termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare,
pentru cei lipsă. Inculpatul sau învinuitul este adus la judecarea recursului, cu
excepția cazurilor când acest lucru nu este posibil, participarea procurorului
este obligat orie, instanța se pronunță prin încheiere în 24ore, în cazul arestării
învinuitului și în 3 zile, în cazul arestării inculpatului, iar dosarul este restituit
primei instanțe în 24 ore de la soluționarea recursului.
Potrivit disp. art. 141 cod procedură pen ală, încheierea dată în primă
instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau
menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de
drept a măsurii arestării preventive, poate fi atacată, separat, cu recurs, d e
procuror și inculpat în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru cei prezenți,
și de la comunicare, pentru cei lipsă.
În aplicarea dispozițiilor art.1403 alin 1 și ale art. 141 din Codul de
procedură penală, instanțele judecătorești nu au avut un punc t de vedere unitar,
pronunțându- se diferit cu privire la posibilitatea atacării, separat, cu recurs, a
încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale, precum și în cursul judecății în primă
instanță și apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare
de drept a măsurilor preventive.
Astfel, unele instanțe s -au pronunțat în sensul că această încheiere poate fi
atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403alin 1 și al art. 141 din Codul de
procedură penală.
Alte instanțe, dimpotrivă, s- au pronunțat în sensul că o atare încheiere nu
poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 140 3alin 1 și art. 141 din Codul de
procedură penală nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierii pronunțate în
cursul urmăririi penale, în primă instanță sau apel, prin care a fost respinsă cererea de
revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive.
Potrivit Deciziei nr. XII din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție -Secțiile Unite, prin care s -a admis recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție,
încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de
revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată, separat cu
recurs. Considerentele avute de instanța supremă au avut la bază formularea dată de

88 legiuitor celor două articole în care se precizează expres încheierile ce pot fi atacate,
separat, cu recurs.
În raport cu prevederile art. 1403 alin 1 și ale art. 141 din Codul de procedură
penală, a recunoaște calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii
pronunțate în cursul urmăririi penale, în primă instanță sau în apel, prin care se
respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, înseamnă a
recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin 7 și art
129 din Constituție, potrivit cărora încheierile instanței privind măsura arestării
preventive sunt supuse căilor de at ac prevăzute de lege, iar î mpotriva hotărârilor
judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căi de atac, în
condițiile legii. În același timp s- ar încălca art. 3851 alin 2 din Codul de procedură
penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot f atacate, separat, cu recurs, potrivit
legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia rec rutată. Decizia
nr. XII din 21 noiembrie 2005 privind aplicarea dispozițiilor art. 1403 alin. 1 și ale
art. 141 din Codul de procedur ă penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile
Unite, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 8 februarie 2006.

3. ANALIZA MĂSURILOR PREVENTIVE
3.A.Retinerea
Între măsurile preventive privative de libertate, reținerea se înscrie ca
cea mai ușoară, aceasta putând și dispusă de organul de cercetare penală sau
de procuror pe o durată de cel mult 24 ore.
Ea poate fi luată față de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice
că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, pentru fapta să vârșită legea să
prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii și să existe unul
din cazurile prevăzute de art. 148 oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea
prevăzută de lege pentru fapta săvârșită.
Dacă măsura a fost luată de orga nul de cercetare penală, acesta este
obligat să încunoșt ințeze de îndată pe procuror cu privire la luarea măsurii iar
dacă reținerea a fost f ăcută de procuror este încunoștințat procurorul ierarhic
superior.
Măsura reținerii poate dura cel mult 24 ore iar din durata ei se deduce
timpul cât persoana a fost privată e libertate ca urmare a măsurii administrative
a conducerii la sediul poliției, prevăzută în art. 31 alin. lit. b din Legea
218/2002 privind organizarea și funcționarea Politiei Române.
În ordonanț a prin care s -a dispus reținerea trebuie să se menționeze ziua
și ora la care reținerea a început iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și
ora la care reținerea a încetat.
Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua
măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la
reținerea învinuitului, o dată cu încunoștințarea la care se referă art. 143 alin 1,
un referat motivat.

89 Procurorul, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege pent ru luarea măsuri i arestării preventive, procede ază, înlăuntrul
termenului prevăzut în alin 1, potrivit art. 146.
Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră
necesar a lua măsura arestării preventive, procedează potrivit art. 146.
3.B.Obligarea de a nu părăsi localitatea
Această măsură constă în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului, de procuror în cursul urmăririi penale ori de instanță în cursul
judecății, de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea organului ce a luat
această măsură.
În cursul urmăririi penale dura ta acestei măsuri nu poate depăș i 30 zile,
afară de situațiile în care este prelungită. Prelungirea se dispune de instanța
căreia i -ar reveni competența să soluționeze cauza în fond, fiecare prelungire
neputâ nd să depășească 30zile.Durata maximă a
măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepțional, când
pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare
de 10 ani, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.
Copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, se
înaintează secției de poliție în a cărei rază teritorială
locuiește inculpatul.
La fel ca și celelalte măsuri preventive, măsura obligației de a nu părăsi
localitatea sau țara, nu are un caracter fix, ea putând fi adaptată la situații
juridice concrete apărute în cursul desfășurării urmăririi penale sau judecății. O
atare posibilitate de adaptare, pe care o au procurorii și judecătorii, rezultă,
indirect, din prevederi le art. 145 alin 1 din Codul de procedură penală.
Conform textului indicat, măsura obligării de a nu părăsi localitatea
constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi
localitatea fără încuviințarea organului care a dispus aceas tă măsură.
Din conținutul acestor dispoziții rezultă că organul care a dispus măsura
are posibilitatea să încuviințeze ca cei cărora li s -a impus o asemenea restricție
să poată, totuși, părăsi localitatea sau țara

3.C.Obligarea de a nu părăsi țara
Măsu ra obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă
învinuitului sau inculpatului, de procuror în cursul urmăririi penale, sau de
instanță în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care
a dispus această măsură.
Măsura obligării de a nu părăsi țara se ia în condițiile prevăzute pentru
măsura obligării de a nu părăsi țara. Copia ordonanței procurorului sau
încheierea instanței se comunică secției de politi e în a cărei rază teritorială
locuieș te inculpatul, organelor compe tente să elibereze pașaportul și organel or
de frontieră.
3.D. Arestarea preventivă

90 3.D.1.Arestarea învinuitului

Potrivit art. 229 cod procedură penală, învinuitul este persoana față de
care se efectuează urmărirea penală când nu a fost pusă împotriva sa
acțiunea penală.
Condițiile ce se cer pentru a putea lua această măsură sunt, conform
art. 146 alini, următoarele: să existe probe sau indicii temeinice că
învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală; pentru infracțiunea
săvârșită legea să preva dă pedeapsa închisorii; să existe vreunul din cazurile
prevăzute de art. 148Cod procedură penală.
Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmărire, când
consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului,
după ascul tarea acestuia în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu
propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive, președintelui
instanței sau judecătorului delegat de acesta.
Dosarul se prezintă președintelui instanței căreia i -ar reveni com petența
să judece cauza în fond sau al instanței corespunzătoare în a cărei
circumscripție se află locul de deținere ori judecătorului delegat de
președintele instanței.
La prezentarea dosarului de către procuror, președintele instanței sau
judecătorul del egat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de
arestare preventivă, până la expirarea celor 24 ore de reținere, în cazul în care
învinuitul este reținut. Ziua și ora se comunică atât apărătorului ales sau numit
din oficiu, cât și procuro rului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prez ența
în fața judecătorului a învinuitului reținut.
Propunerea de arestare se soluționează în cameră de consiliu, în
complet de un judecător, participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau
respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.
Totodată, judecătorul, admițâ nd propunerea, emite, de urgență,
mandatul de arestare a învinuitului . Acesta cuprinde în mod corespunzător
mențiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a -c, e și j, precum și numele și
prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă arestarea preventivă
a acestuia. Judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al
mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de
poliție pentru a fi predat la locul de deținere o dată cu arestatul.
Durata arestării învinuitului nu poate depăși 10 zile.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de24 ore de la
pronunțare, pentru c ei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

3.D.2.Arestarea inculpatului
Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod
procedură penală .

91 Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși
30 zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii.
Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost
dispusă după ascultarea inculpatului, iar î n cazul când arestarea a fost d ispusă
în lipsa acestuia, terme nul curge de la data punerii în executare a
mandatului de arestare.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un
organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.
Propunerea de arestare preventivă se soluționează în cameră de consiliu
de un singur judecător indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul este adus în
fața judecătorului și va fi asistat de apărător. Participarea procurorului este
obligatorie. Judecătorul admite sau respinge propunerea prin încheiere
motivată.
Arestarea nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după
scăderea din 30 zile a perioadei în care a fost reținut sau arestat.
Măsura arestării inculpatului poa te fi luată numai după ascultarea
acestuia de către procuror și de către judecător, afară de cazul când inculpatul
este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la urmărir e sau de la
judecată ori din di cauza stării sănătății, din cauză de forță ma joră sau stare de
necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului.
In cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se
sustrage de la urmărire sau judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea
inculpatului, acesta va fi asculta t imediat ce a fost prins ori s -a prezentat.
Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii
mandatului de arestare a inculpatului.
Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 ore de la
pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă și în cursul
judecății, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în
art. 143 și există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148.
Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de
24 ore și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare,
pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 ore,
iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin
care s -a dispus arestarea este suspensiv de executare.

3.D.4.Procedura prelungirii arestării în cursul urmăririi penale

Conform disp. art. 155 cod procedură penală, arestarea inculpatului
dispusă de instanță poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, motivat,
dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare
privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de
libertate.
Prelungirea duratei arestării preventive po ate fi dispusă de instanța
căreia i -ar reveni competența să judece cauza în fond sau instanței

92 corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere, pe baza
propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală.
Propunerea organul ui de cercetare penală este avizată de procurorul
care exercită supravegherea și înaintată de acesta, cu cel puțin 5 zile înainte
de expirarea duratei arestării, instanței competente.
Dacă arestarea a fost dispusă de o instanță inferioară celei competente
să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanței competente.
Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanței. În cuprinsul
adresei se pot arăta și alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele
cuprinse în propunere.
Când în aceiași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care
durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează
instanța pentru unul dintre inculpați va sesiza, totodată, instanța și cu privire
la ceilalți inculpați.
Art. 159 cod procedură penală, cu denumirea marginală ,,procedura
prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale”, cuprinde numeroase
dispoziții în acest sens.
Astfel, dosarul cauzei va fi depus la procuror, o dată cu sesizarea
instanței, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive și
va putea fi consultat de apărător.
Propunerea de prelungire a arestării se soluționează în cameră de
consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii iar
participarea procurorului este obligatorie.
Inculpatul este adus în fața instanței și va fi asistat de apărător. În
cazul în care inculpatul se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu
poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri deosebite în care de plasarea sa
nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai
în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Instanța soluționează propunerea și se pronunță asupra prelungirii
arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, și
comunică încheierea celor lipsă la judecată în același termen.
Încheierea prin care s -a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi
atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 ore de la
pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.
Recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive iar
inculpatul este adus l a soluționarea acestuia.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s -a dispus prelungirea
arestării preventive nu este suspensiv de executare.
Măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de
deținere, care este obligată să o aducă la cunoștință inculpatului.
Dacă hotărârea primei instanțe care se pronunță asu pra prelungirii
arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanța este obligată să restituie
dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de
recurs.

93 Judecătorul poate acorda și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30
zile, procedura aplicată în fiecare situație fiind cea prezentată mai sus. Durata
totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăș i un
termen rezonabil, și nu mai mult de 180 zile.

3.D.4.Conținutul mandatului de arestare
După întoc mirea hotărârii ( încheiere penală ) prin care s- a dispus
arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandatul de
arestare. În situația în care s -a dispus arestarea mai multor inculpați, se emite
mandat de arestare separat pentru fiecare din ei.
Mandatul de arestare trebuie să cuprindă:
– instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
– data și locul emiterii;
– numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de
arestare;
– date privitoare la persoana inculpatului ( nume , prenume, poreclă,
data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie,
studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresă, cetățenie,
antecedente penale) și codul numeric personal;
– arătarea faptei ce formează obiectul inculpării și denumirea
infracțiunii ;
– încadrarea faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
– temeiurile concrete care determină arestarea;
– ordinul de a fi arestat inculpatul;
– indicarea locului unde urmează a fi deținut cel arestat;
– semnătura j udecăto rului
Potrivit disp. art. 153 cod procedură penală, un exemplar al
mandatului este înmânat celui arestat iar un exemplar este trimis organului
de politie pentru a fi predat la locul de deținere o dată cu arestatul.
Dacă mandatul de arestare a fost dispus în lipsa inculpatului ambele
exemplare se înaintează organului de poliție. Acesta procedează la arestarea
persoanei căreia îi înmânează un exemplar al mandatului după care îl
conduce la judecătorul care a emis mandatul.
Cel arestat poate ridica obiecții în ceea ce privește ide ntitatea. In această
situație este condus în fata instanței locului unde a fost găsit, care, dacă este
necesar, cere relații judecătorului care a emis mandatul.
Până la rezolvarea obiecțiilor, instanța, dacă apreciază că nu există
pericol de dispariție, di spune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia
s-a emis mandatul.
Instanța dispune punerea în libertate în situația în care constată că
persoana adusă nu este cea arătată în mandat sau executarea mandatului
dacă obiecțiile sunt nefondate.

94 Când per soana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat
cu executarea încheie un proces -verbal, prin ca re constată aceasta și
înștii nțează organul judic iar care a emis mandatul, precum

4. ALTE MĂSURI PROCESUALE

4.A. Măsurile de ocrotire.
Acest e măsuri se iau în cursul procesului penal atunci c ând măsura
arestării preventive a fost luată față de un învinuit sau inculpat în a cărui
ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană
căreia i s -a instituit curatela, ori o pe rsoană care datorită vârstei, bolii sau
altei cauze are nevoie de ajutor.
Obligația de a încunoștința a utoritatea competentă să ia ace ste
măsuri revine organului judiciar care a luat măsura reținerii ori a arestării
preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 161 cod. Proc . pen., rezultă că luarea
măsurilor de ocrotire presupune existența a două condiții:
– învinuitul sau inculpatul să aibă în îngrijire un minor, o persoană
pusă sub interdicție, o persoană căreia i s -a instituit curatela ori o persoană
care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor;
– în lipsa învinuitului sau inculpatului această persoană să rămână
fără nici o ocrotire.

4.A. Măsurile de siguranță.
Noțiune.
După cum se știe, măsurile de siguranță sunt mijloace penale ce au
ca scop înlăturar ea unei stări de pericol și preî ntâmpinarea săvârșirii
faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau față de persoanele care au
comis fapte prevăzute de legea penală și se pot lua chiar dacă
făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă , excepție făcând măsura expulzării
prevăzută de art. 112 cod penal.
Dintre măsurile de siguranță prevăzute în art. 112 cod penal,
obligarea la tratament medical și internarea medicală pot fi luate, în mod
provizoriu, și în cursul urmăririi penale. În art. 162 cod proc. pen se
prevede procedura potrivit căreia sunt luate aceste măsuri.
Textul prevede că, dacă procurorul, în cursul urmăririi penale,
constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situațiile
prevăzute în art. 113 sau 114 cod penal , sesizează instanța care, dacă este
cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranță
corespunzătoare. În cursul judecății măsura de siguranță corespunzătoare
este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanța de judecată.

95 Instanța di spune luarea măsurilor de siguranță a obligării la
tratament medical și internare medicală numai după ascultarea învinuitului
ori inculpatului și în prezența apărătorului și a procurorului.
Instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării
medicale provizorii și, totodată, sesizează comisia medicală competentă să
avizeze internarea bolnavilor mintali și a toxicomanilor periculoși.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de
către instanța de judecată.
Hotărârea instanț ei de judecată prin care s -a confirmat măsura
internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă
executarea.
Recentele modificări aduse art. 162 cod proc . pen, potrivit cărora
luarea măsurilor de siguranță reprezintă atributul instanței s-au realizat
prin Legea 281/2003. Înainte de modificarea textului, cele două măsuri
puteau fi luate în mod provizoriu și de procuror și durau până la
confirmarea lor de către instanță.

4.B. Măsurile asiguratorii.

4.C.1. Noțiune și importanță.
Măsuril e asiguratorii sunt măsuri de constrângere ce se iau în cursul
procesului penal, de procuror sau de instanța de judecată, și constau în
indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și
imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și
pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Din conținutul art. 163
rezultă că ele se iau asupra bunurilor și veniturilor învinuitului,
inculpatului sau părții responsabile civilmente, deci a persoanelor chemate
să răspundă , în cadrul procesului penal, pentru paguba produsă prin
infracțiune.
Măsurile asi guratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii
se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului deoarece,
răspunderea penală fiind personală, nu pot fi indisponibilizate decât
bunurile celui tras la răspundere penală.

4.C.2.Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asiguratorii
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei unități din cele la care
se referă art. 145 cod. penal, precum și cele except ate de lege.
În lumina dispozițiilor art. 406 -407 Cod proc. civ. nu pot fi
sechestrate: bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului
sau familiei sale, precum și obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai
multe de același fel; alimentele necesare debitorului și familiei sale pe
timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura,
alimentele necesare până la prima recoltă, animalele destinate obținerii
mijloacelor de existență și furajele necesare pentru aceste anim ale până la

96 prima recoltă; combustibilul necesar debitorului și familiei sale socotit
pentru trei luni de iarnă;
Potrivit disp. art. 409 cod proc. civil, astfel cum acesta a fost
modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138/2000, salariile
și alte venituri periodice realizate prin muncă, pensiile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc periodic debitorului
și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi
urmărite:
– până la ½ din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de
obligație de întreținere sau alocații pentru copii;
– până la 1/3 din venitul lunar pentru orice alte datorii.
Alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru
îngrijirea copilului bo lnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz
de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice
asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, nu pot
fi urmărite pentru nici un fel de datorii.
Măsurile asiguratorii privind reparațiile civile urmăresc să ofere
protecție părții civile împotriva acestui risc și garantează posibilitatea
realizării eficiente a acțiunii civile , prin împiedicarea înstrăinării unor
bunuri sub orice titlu.
Bunurile asupra c ărora sunt instituite măsurile asiguratorii sunt
indisponibi lizate, în sensul că cel ce le are în propr ietate pierde dreptul de
a le înstrăina sau greva cu sarcini, ori dreptul de folosință atunci când
bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligat oriu.
Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat constituie infracțiunea
prev. de art. 243 cod proc. pen, iar sustragerea de sub sechestru infracțiunea
prev. de art. 244 cod penal.