UNIVERS ITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI Facultatea de B iologie Specializarea B iologie LUCRARE DE LICENȚĂ Coordonator: Șef. lucrări dr. Sabina… [627771]

UNIVERS ITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
Facultatea de B iologie
Specializarea B iologie
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator:
Șef. lucrări dr. Sabina Ioana Cojocaru
Absolvent: [anonimizat] 2017

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
Facultatea de Biologie
Specializarea Biologie
Studiul unor modificări fiziologice și
biochimice în plantule de grâu și
secară tratate chimic
Coordonator:
Șef. lucrări d r. Sabina Ioana Cojocaru
Absolvent: [anonimizat] 2017

Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 6
Capitolul I. Biologia speciei Triticum aestivum ………………………….. ………………………….. ……… 7
I.1. Noțiuni generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 7
I.1.1. Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 7
I.1.2. Importanța economică ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 7
I.1.3. Răspândire ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 8
I.2. Prezent area plantei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 8
I.2.1. Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 8
I.2.2. Sistematică. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 11
I.2.3. Compoziția chimică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 14
I.2.4. Citologia grâului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 15
I.3. Tehnica culturi i ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 16
I.3.1. Cerințele grâului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 16
I.3.2. Repausul seminal. Germinarea ………………………….. ………………………….. ………………. 19
I.3.3. Sămânța. Semănatul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 21
I.3.4. Lucrările solului. Rotația culturii ………………………….. ………………………….. ……………. 22
I.3.5. Îngrășăminte ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 22
I.3.6. Recoltarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 23
I.4. Boli și dăunători ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 24
Capitolul II. Biologia speciei Secale cereale ………………………….. ………………………….. ……….. 26
II.1. Noțiuni generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 26
II.1.1. Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 26
II.1.2. Importanța economică ………………………….. ………………………….. …………………………. 26
II.1.3. Răspândire ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 26
II.2. Prez entarea plantei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 27
II.2.1. Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 27
II.2.2. Sistematică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 28
II.2.3. Compoziția chimică ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 30
II.3 Tehnica culturii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 31

II.3.1. Cerințele secarei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 31
II.3.2. Locul în asolament ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 31
II.3.3. Sămânța și semănatul ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 32
II.3.4. Lucrările solului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 32
II.3.5. Îngrășăminte ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 33
II.3.6. Recoltare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 33
II.4 Boli și dăunători ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 34
Capitolul III. Stresul oxidativ ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 36
III.1. Noțiuni generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 36
III.2. Tipuri de radicali liberi ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 36
III.2.1. Specii reactive de oxigen ………………………….. ………………………….. …………………….. 36
III.2.2. Specii reactive de azot ………………………….. ………………………….. ………………………… 37
III.2.3. Specii reactive de sulf ………………………….. ………………………….. ………………………… 38
III.3. Tipuri de antioxidanți celulari ………………………….. ………………………….. ……………………. 38
III.3.1. Clasificare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 38
III.3.2. Enzimele stresului oxidativ ………………………….. ………………………….. …………………. 39
III.3.2.1. Superoxid dismutaza ………………………….. ………………………….. ……………………. 39
III.3.2.2. Catalaza ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 40
III.3.2.3. Peroxidaza ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 41
Capitolul IV. Influența metalelor grele asupra creșterii și dezvoltării plantelor …………………. 41
IV.1. Noțiuni generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 42
IV.2. Influența cadmiului asupra creșterii și dezvoltării plantelor de cultură …………………….. 43
Capitolul V. Material și metode de cercetare ………………………….. ………………………….. ……….. 46
V.1. Materiale de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 46
V.2 Metode de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 46
V.2.1. Realizarea tratamentului ………………………….. ………………………….. ………………………. 46
V.2.2. Determinarea cantitativă a proteinelor solubile prin metoda Bradford ………………… 49
V.2.3. Determinarea activității superoxid dismutazei prin metoda Winterbourn ……………. 50
V.2.4 Dete rminarea activității catalazei prin metoda Sinha ………………………….. …………….. 52
V.2.5. Determinarea activității peroxidazei prin metoda L.V. Gudkova și R.G. Degtiari … 54

Capitolul VI. Rezultate și discuții ………………………….. ………………………….. ………………………. 56
VI.1. Rata de germinare a plantulelor ………………………….. ………………………….. ……………… 56
VI.2. Lungimea plantulelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 58
VI.3. Masa plantulelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 60
VI.4. Cantitatea de proteine solubile ………………………….. ………………………….. ……………….. 61
VI.5. Activitatea specifică medie a superoxid dismutazei ………………………….. ………………. 62
VI.6. Activitatea specifică medie a catalazei ………………………….. ………………………….. ……. 64
VI.7. Activitatea specifică medie a peroxidazei ………………………….. ………………………….. … 66
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 68
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 69

6 Introducere
Metalele grele sunt prezente pe scară largă în mediul înconjurător ca rezul tat al activităților
industriale , dar și al stilurilor de viață antropice. Utilizarea excesivă a îngrășămintelor și a
fertilizatorilor, pesticidele, irigarea cu ape reziduale și viața urbană conduc la creșterea
progresivă a conți nutului de metale grele din sol. Cadmiu l poate ajunge în alimentația oamenilor
în urma preluării acestuia din sol de către plante. Numeroase studii au demonstrat faptul că
diferite metale grele sunt esențiale pentru creșterea și dezvoltarea plantelor. Însă concentrațiile
ridicate po t avea efecte nocive asupra fiziologiei și a parametrilor biochimici ai plantelor, având
ca rezultat o creștere redusă și o producție în masă scăzută.
Cerealele sunt plantele cu cea mai mare importanță pentru hrana oamenilor și a animalelor.
Acestea preiau cu ușurință cadmiul prezent în sol și îl transportă în părțile lor comestibile . Prin
urmare, datorită consumului lor major, produsele din cereale reprezintă sursele principale de
expunere a oamenilor la cadmiu.
Prin urmare, obiectivele prezentei lucrări s unt de a investiga efectele acestui metal greu
asupra unor cereale des cultivate în țara noastră. Pentru a realiza acest lucru, au fost determinați
parametrii fiziologici: rata de germinare, lungi mea, masa plantulelor și activitățile unor enzime
cu rol anti oxidant: superoxid dis mutaza, catalaza și peroxidaza.

7 Capitolul I. Biologia speciei Triticum aestivum
I.1. Noțiuni generale
I.1.1. Istoric
Ca plantă cultivată, grâul prezintă o vechime mare, folosirea lui ca aliment fiind demonstrată
încă din perioada mezolitică, în Orientul Mijlociu. În renumitele peșteri de la Mount Carmel,
s-au descoperit seceri cu lamă de cremene ascuțită și mâner de lem n, folosite la secerarea
gramineelor. Primele vestigii de spice întregi, spiculețe, glume și boabe de grâu au fost
conservate prin carbonizare, uscare sau prin acțiunea turbei. Îndepărtarea glumelor și a paleelor
de pe bobul de grâu se făcea cu mare greuta te datorită faptului că acestea erau groase, tari și
rezistente. Cu cel puțin 3000 de ani î.e.n., egiptenii foloseau paie de grâu ca element component
al cărămizilor folosite în construirea zidurilor cetății. Egiptul era o bază importantă de cultură
a grâu lui, Alexandria fii nd centrul principal de comerț.
În Europa, săpăturile au scos la iveală faptul că grâul era cultivat încă din neolitic. La noi,
cultura grâului este cunoscută din timpuri străvechi. Grecia se aproviziona nu numai din Asia,
ci și din părț ile noastre. Acest lucru este dovedit de coloniile grecești formate pe coastele Mării
Negre. Monedele cetăților Tomis și Kallatis aveau inscripționate pe ele spice de grâu, arătând
legătura lor cu comerțul cu grâu, ca marfă principală.
Grâul a fost domesti cit începând de la speciile sălbatice Triticum boeoticum și Triticum
dicoccoides . Datorită selecției empirice, specia predominantă de cultură în Asia, Africa și
Europa în perioada 6000 -300 ani î.e.n. era Triticum diccocum . Încă din mileniul al 2 -lea î.e.n. ,
Triticum dicoccum , o specie de grâu cu bobul îmbrăcat, a fost înlocuit cu Triticum durum care
avea bobul golaș și era mai ușor de treierat. În Europa, Triticum durum a fost înlocuit de
Triticum aestivum și Triticum compactum (Ceapoiu , 1984).
I.1.2. Impor tanța economică
Cel mai important produs alimentar pentru om este reprezentat de cereale. 50 -55% din
caloriile consumate în toată lumea provin din cereale. Grâul este folosit în principal ca materie
primă în fabricarea pâinii, aliment de bază pentru toată populația globului, fiind cel mai
satisfăcător aliment atât economic , cât și nutritiv. El este bogat în proteine, acestea asigurând
creșterea și dezvoltarea organismului, dar au și un rol biocatalitic și energetic foarte important.
Fiind recoltat devreme, grâul este un premergător bun pentru culturile de primăvară,
permițând o bună lucrare a solului vara și toamna, ajutând la acumularea nitraților, la

8 combaterea buruienilor și a paraziților . Rădăcinile fibroase sunt răspândite atât lateral , cât și în
profun zime, cu rol în fixarea solului (Ceapoiu , 1984).
I.1.3. Răspândire
Răspândirea culturii grâului pe glob este influențată de climă, sol și condițiile economice.
Cei mai importanți factori climatici sunt: tempera tura, precipitațiile și lumina.
În ceea ce pri vește temperatura, a fost dovedit că unele specii de grâu de toamnă pot fi
cultivate dincolo de Cercul Polar sau la sud de paralela 45°. Zonele perfecte pentru cultura
grâului sunt zonele temperate de nord și cele de sud, aici fiind cele mai întinse supraf ețe de grâu
cu producții ridicate la hectar.
Un alt rol foarte important îl are umiditatea. Cele mai prospere producții de grâu se găsesc
în zonele subaride și subumede, pe când în zonele aride și umede producțiile de grâu sunt foarte
mici sau nu crește deloc. Contraindicate pentru grâu sunt temper aturile și umiditatea ridicată.
Natura solului influențează foarte mult zonele în care se poate cultiva grâul. Datorită
conținutului mare de humus, cernoziomurile sunt cele mai bune zone pentru culturi reușite d e
grâu.
În special în țările în curs de dezvoltare, răspândirea grâului este influențată de factorii
economici. Sporirea populației a fost urmată de introducerea și extinderea culturii de grâu. În
România, cele mai bune rezultate date de grâu sunt în Câmpi a Română, Câmpia de Ves t,
Câmpia Moldovei și Dobrogea (Ceapoiu , 1984) .
I.2. Prezentarea plantei
I.2.1. Morfologie
Planta prezintă un sistem radicular (Fig. 1) format
dintr -un număr de 3 -5 rădăcini embrionare, care
ajunge la o adâncime de peste 1 m, chiar 2 m. După
formarea rădăcinilor embrionare, de la nodurile
inferioare ale tulpinii cresc rădăcinile adventive, ce
formează o rețea deasă, răspândindu -se pe 25 -30 cm
în jurul plantei.
Paiul de grâu este format din 5 -7 internoduri,
lipsite de măduvă în interior. Ultimul internod este
plin cu măduvă numai la grâul tare.
Fig. 1. Sistemul radicular al grâului de toamnă
http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/GRAU
L93721.php

9 Frunzele poartă urechiușe (cu peri) potrivite ca mărime și ligulă. Limbul este lanceolat,
ascuțit, de cele mai multe ori neacoperit de peri, iar culoarea este verde închis.
Inflorescența grâului (Fig. 2) este un spic format dintr –
un rahis și spiculețe, așezate de -o parte și de alta a acestuia.
Rahisul este compus din mai multe articule lățite și ușor
arcuite, la extremitatea superioară având câte un spiculeț.
Spiculețul este format dintr -un ax scurt, cu două glume
puternic carenate la bază și cu un vârf ascuțit, uneori
prelungit cu o aristă. Între cele două glume se găsesc 2 -5
flori. Învelișul floral este format din două palei: cea
inferioară fiind aristată sau nearistată, ia r cea superioară
membranoasă, nearistată. Organele sexuale se află între
cele două palei: androceul și gineceul. Lodiculele se găsesc
la baza gineceului și spre paleea inferioară. La grâu ,
deschiderea florii se face de la mijlocului spicului
înaintând trep tat spre ambele extremități. În momentul în
care organele sexuale ajung la maturitate, paleea inferioară
se îndepărtează de cea superioară datorită presiunii celor
două lodicule.
Deschiderea florii duce la creșterea și desfacerea stigmatului. Datorită creș terii rapide a
filamentelor, anterele ies afară din palei. Florile se deschid mai mult dimineața, rămânând
deschise, de cele mai multe ori, 3 -5 minute.
Fructul grâului este o cariop să, de culoare galbenă -deschisă.
Radicula întrece în creștere mugurașul în condiții normale de germinare, existând cazuri în
care mugurașul apare înaintea radiculei. Umiditatea are o influență foarte mare asupra creșterii
acestor două părți ale embrionului. În caz de umiditate ridicată, radicula cr ește mai încet decât
mugurașul.
La început, după răsărire, plăntuța crește rapid în înălțime. După ceva timp, creșterea în
înălțime se reduce și planta începe a înfrăți. Factorii care influențează adâncimea la care se
formează nodul de înfrățire sunt importan ți, mai ales la grâul de toam nă, deoarece rezistența
acestuia la iernat depinde de formarea unui nod de înfrățire adânc. Iluminarea plantelor un timp
mai lung duce la formarea unui nod de înfrățire adânc, pe când la lumină slabă nodul de înfrățire
se formează superficial. Temperatura scăzută încetinește creșterea, ducând la formarea unui nod
Fig. 2. Inflorescența grâului
http://herbarium.usu.edu/webmanual/info.as
p?name=Triticum_aestivum&type=illustrati
on

10 de înfrățire adânc. Densitatea redusă a plantelor pe unitatea de suprafață face ca nodul de
înfrățire să se formeze adânc.
Formarea paiului reprezintă faza de vegetație în care intră numai plantele trecute prin stadiul
de iarovizare. În țara noastră, soiurile de grâu de toamnă cultivate prezintă o perioadă de
iarovizare care variază ca durată.
Bobul de grâu (Fig . 3) are o formă mai mult sau mai puțin
ovoidală. Partea apicală poate fi turtită sau ro tunjită,
acoperită cu un smoc de perișori, iar partea bazală este
rotunjită, prezentând o teșitură oblică în zona embrionului și
un hil, care reprezintă cicatricea rămasă în urma desprinderii
de pe axa spiculețului. Partea dorsală este bombată, iar partea
ventrală este ușor aplatizată, având un șanț longitudinal cu
lungime și adâncime care variază. Lungimea bobului este
cuprinsă între 4,0 și 12,0 mm, iar grosimea între 1,5 și 4,0
mm.

Într-o secțiune longitudinală a bobului de grâu
(Fig. 4 ) putem ob serva următoarele elemente
componente: pericarp, tegumentul seminal, stratul
nuclear, stratul aleuronic, endospermul și embrionul.
Pericarpul este învelișul propriu -zis al seminței, provine
din peretele ovarului și are următoarele straturi: cuticula
epicar pului, mezocarpul și endocarp. Tegumentul
seminal este foarte subțire, format din două integumente,
cel intern adesea fiind colorat în galben, brun sau roșu.
Stratul nuclear este greu de observat; între tegumentul
seminal și stratul nuclear se află o membr ană
semipermeabilă lipoproteică ce are rolul de a împiedica
pierderea materialului nutritiv din endosperm și
pătrunderea paraziților. Stratul aleuronic are un singur
strat de celule mari, pătrate, cu pereți groși care în
interior au granule de aleuronă bog ate în proteine,
Fig. 3. Structura anatomică a bobului de
grâu
https://www.botham.co.uk/kids/bread.html

Fig. 4. Secțiune longitudinală printr -un bob de
grâu (Triticum aestivum ssp. vulgare). per,
pericarpul; te, peri la partea apicală a bobului;
cic, cicatricea de la baza bobului; teg,
tegumentul seminal; al, stratul aleuronic; end,
endospermul. La stânga jos embrionul, scut,
cotiledonul; t, tulpinița; m, gemula; cp,
coleoptilul; r, radicula; ep, epiblastul (×15)
(după Grințescu, 1928 -1934)

11 fosfoproteine, lipide și enzime hidrolitice. Endospermul reprezintă partea centrală a bobului și
este format din celule pline cu grăuncioare de amidon. Embrionul este așezat în plan median la
baza cariopsei, prezentând un singur cotiledon. Denumirea de scutellum a cotiledonului vine de
la faptul că acesta are forma unui scut. Cotiledonul este format din celule uniforme, exceptând
celulele apropiate endospermului care sunt alungite, au vârful orientat spre endosperm și sunt
strâns lipite de acesta, formând epiteliul. Vârful vegetativ al mugurelui terminal se află în
extremitatea superioară a scutișorului. Hrana necesară germinării embrionului, dar și digestia
materiilor de rezervă din endosperm este realizată de acest scut. Epiblastul este aș ezat în fața
embrionului și este format dintr -un strat îngust de celule, constituind un cotiledon vestigial.
Plantula se găsește între scutișor și epiblast într -o formă rudimentară și este formată din
radiculă, tigelă și gemulă. Din ea se va dezvolta viito area plantă (Ceapoiu , 1984) .
I.2.2. Sistematică.
Grâul aparține familiei Graminaceae, genul Triticum. Speciile importante ce aparțin genului
Triticum sunt în număr de 20 (Zamfirescu, 1956):
• Triticum aegilopoides (Link.), Bal., este o specie sălbatică cu un singur bob, răspândită
în Asia Mică. Bobul, restrâns în palee, este ferit de atacul păsărilor, iar spiculețele ajunse
la maturitate au glumele terminate ascuțit și carena pronunțată. Această specie nu este
rezistentă la boli, fiind atacată în special de f ăinare, rugina brună și rugina galbenă.
• Triticum urarthu Thum. este tot o specie de grâu sălbatic, care însă prezintă un dinte
slab pronunțat la terminația superioară a carenei glumei. În plus, frunzele sunt acoperite
cu perișori de culoare verde -deschis. Bolile care atacă specia sunt rugina galbenă și mai
puțin rugina brună și cea neagră.
• Triticum monoccocum L. prezintă un pai mai înalt și un spic mai lung și mai lat.
Spiculețele au un singur bob, iar spicul este mai puțin fragil decât cel de la formele
sălbatice. Formele de Triticum monoccocum sunt mai rezistente la boli decât cele
sălbatice, însă există cazuri în care sunt și acestea atacate de rugină și făinare.
• Triticum dicoccoides Kӧrn. este grâul de toamnă cu două boabe în spiculeț, spicul este
lax, m are, care se desface în bucăți înainte de maturitate. Spiculețul este lung, carena
glumei aripată, rahisul lung cu perișori pe margini, iar „potcoava” se poate observa la
capăt. Se treieră destul de greu, iar boabele au un conținut mare de proteine.
• Triticum chaldicum Men. este grâul de toamnă cu noduri și frunze păroase, spic alungit,
îngustat și fragil la coacere. Pe segmentele rahisului sunt prezenți perișori.

12 • Triticum timopheevi Zhuk. este grâul de primăvară cu frunze prevăzute cu peri tari și
numeroș i, spicul aristat, cariopsa alungită cu calități de panificație superioare. Are o
imunitate mare la rugină, fiind folosit în lucrări de selecție din mai multe țări.
• Triticum dicoccum Schubl. este un grâu înalt, cu spic aristat acoperit de un strat ceros,
și nu are „potcoavă”. Este una din cele mai vechi cereale aflate în cultură.
• Triticum palaeocolchicum Men. este un grâu cu spicul fragil, adaptat la condițiile din
Georgia de vest. Prezintă o cultură veche, cunoscută încă din epoca neolitică. Are un
spic f usiform, comprimat lateral, spiculețele sunt multiflore, însă nu posedă însușiri
prețioase practice.
• Triticum cartlicum Nevski, grâul cu glume aristate, rahis subțire, bob golaș, spic
nefragil, în Georgia ocupând lo cul al doilea după grâul comun.
• Triticum durum Desf. este o specie de grâu ce urmează grâul comun în ceea ce privește
importanța sa. Este caracteristic zonei de stepă, spicul este lung, dens, acoperit cu palei,
aristele sunt paralele cu spicul, bobul este alungit cu un smoc de păr slab vizibil la vârf.
În secțiune transversală, bobul de grâu are o formă unghiulară. Internodul superior este
plin cu măduvă , iar restul paiului este gol.
• Triticum orientale Perc. este o specie ce s -a adaptat la condițiile de irigare,
caracterizându -se prin plante înalt e cu frunze, spic și boabe lungi. Nu este folosită la
hibridări deoarece este pe cale de dispariție.
• Triticum turgidum L. este grâul cu glume scurte și umflate ce ajung până la jumătatea
paleelor. Are o productivitate mare, fără a avea bune însușiri pentr u panificație.
• Triticum polonicum L. este o specie de climă caldă și uscată cu spiculețe lungi, glum e
pergamentoase și boabe lungi.
• Triticum macha Dek. Et Men. este o specie cultivată în regiunile muntoase, rahisul
spicului este fragil și se frânge înainte de coacere, spiculețele sunt îmbrăcate în pleve ,
iar aristele sunt scurte și puternic dințate. Datorită faptului că prezintă o sensibilit ate
mare la rugină și la f ăinare nu prezintă un interes economic ridicat.
• Triticum spelta L. este grâul cu spic lax, rahisul fragil și bobul îmbrăcat. De obicei, linia
de ruptură la speciile cu rahisul fragil apare la partea inferioară, însă la această specie,
linia de ruptură apar e la partea superioară.
• Triticum vavilovi (Thum). Iakubz. este un grâu ramificat, speltoid, ramificarea nu se
limitează numai la partea inferioară a spicului, ci se produce pe toată lungimea acestuia.
Frunzele sunt într -un număr redus, acoperite de un stra t ceros. Bobul este făinos , iar

13 paiul este tare. Formele acestei specii sunt slab rezistente la ger și sensibile la atacul
ruginii.
• Triticum sphaerococcum Perc. este o specie de grâu cu paiul tare ce se îndoaie greu,
frunza este scurtă și lată , iar bobul este mic, rotund și sticlos. Spicul este scurt și dens,
cu ariste mici. Caracteristica principală a acestei specii este rezistența ridicată la cădere.
• Triticum amplissifolium Zhuk. e ste o specie de primăvară, cultivată în China de mijloc,
cu o sensi bilitate ridicată la făinare. Frunza este lată, spicul inflat, spiculețele au 5 -6
flori, iar bobul este aproape rotund.
• Triticum compactum Host. e ste o specie de grâu foarte asemănătoare cu grâul de
primăvară , singura diferență fiind spicul scurt și foarte dens.
• Triticum vulgare Host. e ste specia comună de grâu ce se cultivă pe suprafețe întinse de
pe toate continentele. Prezintă o mare diversitate de forme, fiind o specie relativ nouă.
Până în prezent se cunosc aproximativ 4000 de soiuri de scurtă durată, deoarece ele sunt
înlocuite de altele mai bune și mai bine adaptate la condițiile de mediu. Grâul comun se
caracterizează printr -un spic lax, bobul cu un smoc vizibil de peri, paiul gol, iar
spiculețele cu 3 -5 flori din care numai 3 formează b ob.
Dintre t oate speciile de grâu, cele mai importante sunt Triticum aestivum ssp. vulgare
(grâul comun) și Triticum durum (grâul durum).
Grâul comun (Fig. 5) este cea mai
răspândită specie de pe glob, 90% din
suprafața mondială semănată fiind ocupată de
acesta. Boabele se utilizează în principal la
fabricarea pâinii, de aici și denumirea de
„ grâu de pâine”. Cuprinde un număr mar e de
soiuri, cu forme atât de primăvară cât și de
toamnă. Grâul comun prezintă spice aristate
sau nearistate, cu densitate diferită în funcție
de soi și cu mai multe flori în spiculețe. La
descrierea soiurilor se iau în considerare
caracteristicile glumelo r, rahisul nu se rupe la
treierat , iar paiul este, de obicei, gol în
interior. Bobul are o formă oval -alungită,
aproximativ rotundă în secțiune, de
culoare roșie sau albă. Varietățile grâului
Fig.5. Triticum aestivum ssp. vulgare
http://www.sci -news.com/genetics/science -draft -sequence -wheat –
genome -02069.html

14 comun se diferențiază după particularitățile morfologice ale spi cului matur (prezența aristelor,
culoarea lor, pubescența glumelor, etc.).
Grâul dur se situează pe locul al doilea ca importanță după grâul comun. Boabele acestei
specii se folosesc în prepararea pastelor făinoase. Este un grâu caracteristic de stepă, cuprinzând
și forme de primăvară și de toamnă. Paiul este plin cu măduvă în partea superioară, spicul este
scurt (4 -10 cm), pătratic în secțiune transversală, este întotdeauna aristat, cu aristele mai lungi
decât spicul și paralele cu acestea. Glumele sunt groase, carenate, gălbui, rahisul este flexibil ,
iar un spiculeț prezintă 5 -7 flori. Bobul este mai lung decât cel al grâului comun, mai sticlos,
alb, bogat în substanțe proteice. Grâul dur cuprinde mai multe varietăți, care se deosebesc după
pubescența ș i culoarea spicelor, culoarea aristelor și boabelor (K ӧrnicke, 1885).
În ultimele decenii, originea speciilor de grâu a fost discutată destul de mult. Pentru a stabili
filogenia speciei, cercetătorii au folosit diferite metode. O primă metodă luată în vede re a fost
reprezentată de caracterele morfologice. Astfel, s -au stabilit două tipuri: grânele adevărate,
adică acelea cu bobul golaș și rahisul spicului nefragil ( Tr. vulgare, Tr. compactum, Tr. durum,
Tr. turgidum, Tr. polonicum, Tr. persicum ) și grânele neadevărate, adică acelea cu bobul
îmbrăcat și rahisul spicului fragil ( Tr. spelta, Tr. dicoccum, Tr. monococcum ). Dar această
metodă nu este destul de satisfăcătoare.
O contribuție însemnată la lămurirea problemei filogeniei speciei este adusă de Zade car e
folosește metoda serologică. Această metodă se bazează pe stabilirea gradului de rudenie dintre
protein ele diferitelor specii de grâu (Ceapoiu, 1984).
I.2.3. Compoziția chimică
Tabel 1. Compoziția chimică a grâului (Zamfirescu, 1956)
După Popov și Elkin După Fingerling -Kellner
% %
Apă 13,6 Substanță uscată 86,6
Substanțe proteice 16,8 Substanțe proteice 12,1
Extractive neazotate 63,8 Extractive neazotate 69,0
Substanțe grase 2,0 Substanțe grase 1,9
Celuloză 2,0 Celuloză 1,9
Substanțe minerale 1,8 Substanțe minerale 1,7
Compoziția chimică (Tabel 1 ) a grâului variază în funcție de mai mulți factori: solul,
temperatura, umiditatea, starea de sănătate a plantei, etc.

15 Apa este preze ntă în cantitate de 12 -15% și poate fi în stare liberă sau fixată de particulele
coloidale. Procesul de panificație este in fluențat de raportul dintre apa liberă și cea fixată.
Substanțele proteice se găsesc în proporție de 12,1 până la 16,8%, constituind partea cea
mai importantă sub aspectul valorii nutritive. La grâul românesc , conținutul proteic poate
ajunge până la 20,34% , iar la cel sovietic până la 24%. Clima, solul și agrotehnica aplicată
influențează foarte mult conținutul proteic. De obicei, grânele din regiunile uscate și călduroase
sunt mai bogate în substanțe proteice decât cele din regiunile umede și reci. Conținu tul proteic
este influențat și de cantitatea de azot prezentă în sol. Astfel, grâul din solurile sărace în azot
are proteină mai puțină decât cele din solurile bogate în azot.
Extractivele neazotate reprezintă proporția cea mai mare în bobul de grâu, oscil ând între 61
și 75,8%. Ele sunt formate în principal din amidon (mai mult de 90%) și mici cantități de zahăr
și dextrină.
Grăsimile , datorită faptului că pot râncezi ușor, alterează calitățile organoleptice ale
făinurilor. Făina albă se conservă mult mai b ine decât cea integrală datorită faptului că aceasta
nu conține părți de embrion sau învelișul bobului.
Celuloza este localizată în cea mai mare parte în părțile periferice (tegumentul seminal și
pericarp) într-o cantitate de 1,9 -2,5%.
Substanțele minerale se găsesc în proporție de 1,5 -2,3%, fiind reprezentate de fosfor,
potasiu, magneziu, fier, flor, compuși a i clorului, sodiului, etc. Făina integrală este mai bogată
în substanțe minerale , deoarece ace asta se află în părțile periferice ale bobului de grâu. În
condiții de nutriție minerală , conținutul bobului în substanțe minerale se îmbunătățește.
Compoziția chimică în ansamblu a boabelor de grâu determină valoarea lor nutritivă. Pentru
a caracteriza valoarea nutritivă , este important să ne concentrăm pe va loarea biologică a
proteinelor, deoarece cerealele contribuie cu aproximativ 60% la necesarul de proteine al
omenirii.
Din cauza faptului că proteinele conțin toți aminoacizii esențiali (acizi pe care organismul
uman nu îi poate sin tetiza), valoarea lor es te mare (Ceapoiu, 1984).
I.2.4. Citologia grâului
De la un organ la altul, celulele somatice ale grâului diferă ca formă, mărime și funcție, însă
au aceeași structură și organizare. O celulă somatică este formată din perete celular, la exterior,
impregnat cu hemiceluloză și lignină. Lipită de peretele cel ular se află membrana
citoplasmatică care are o structură lamelară de natură lipido-proteică. La interior găsim
citoplasma, un lichid vâscos, incolor, nemiscibil cu apa. În citoplasmă sunt incluse diferite

16 organite celulare: nucleu, plastide, mitocondrii, ribozomii, reticulul endoplasmatic.
Mitoza se produce în țesuturile embrionare ale vârfurilor vegetative ale grâului. Aceasta
cuprinde cariochineza (diviziunea nucleului) și citochineza (diviziunea citoplasmei).
Diviziunea celulelor somatice are 5 faze: i nterfaza, profaza, metafaza, anafaza și telofaza. În
interfază , nucleul este voluminos, prezentând o structură slab organizată. Cromozomii nu pot fi
identificați deoarece sunt slab condensați. Nucleolul și cromocentrele sunt singurele corpuscule
vizibile. În profază apar cromozomii alcătuiți din două cromatide legate la nivelul constricției
mediane a cromozomului prin centromer. Membrana nucleară se resoarbe la sfârșitul profazei.
În metafază, cromozomii se scurtează mult, se condensează și se concentrează în regiunea
ecuatorială a celulei, formând placa ecuatorială. Fusul de diviziune se formează în profază și în
cursul metafazei, fiind alcătuit din filamente citoplasmatice ce se întind de la placa ecuatorială
spre poli. Tot aici are loc și dizolvarea nucle olului. În anafază, cromozomii sunt scurtați la
maxim, cromatidele fiecărui cromozom se despart , iar centromerul se divide în două. În acest
mod, cromatidele se transformă în cromozomi, care se deplasează pe filamentele fusului nuclear
spre polii opuși ai celulei, centromerul dirijând această mișcare. Telofaza este constituită din
gruparea cromozomilor la poli. Tot acum fusul nuclear se dizolvă, are loc reorganizarea
nucleolului și formarea membranei nucleare.
Meioza este un tip de diviziune în care are loc o reducere la jumătate a numărului de
cromozomi. Aceasta constă în două diviziuni succesive, denumite meioza I și meioza II, în
urma cărora o celulă diploidă dă naștere la patru celule haploide. Meioza I este caracterizată
prin reducerea numărului de crom ozomi la jumătate și prezintă următoarele faze: profaza,
metafaza, anafaza și telofaza. Meioza II are loc în cele două celule haploide care au rezultat în
urma meiozei I (Ceapoiu, 1984).
I.3. Tehnica culturii
I.3.1. Cerințele grâului
Exigențele grâului de toamnă comun pentru condițiile din țara noastră față de temperatură
sunt :
• Germinarea: temperatura minimă: 4 -5ș C, temperatură optimă: 23 -25șC, temperatură
maximă: 30 -35șC;
• Răsărirea: temperatura optimă: 15 -20ș C;
• Înfrățirea: temperatura optimă: 8 -10ș C;
• Împăierea: în prima etapă: 8 -12ș C, în a doua etapă: 15 -18ș C;
• Înspicarea: temperatura optimă: 16 -20ș C;

17 • Înflorirea: temperatura optimă în cursul nopții: 11 -12ș C, iar în timpul zilei: 18 -22ș C.
Rezistența la iernare reprezintă rezistența grâului de toamnă la acțiunea nefavorabilă a unor
factori externi din timpul iernii.
Temperatura scăzută este factorul ce produce cele mai mari pagube grâului. În țara noastră,
grâul trecut de prima fază de călire poate rezista la temperaturi cuprinse între 12 -15ș C, pe câ nd
cel trecut de ambele faze rezistă la temperaturi cuprinse între -21 și -23ș C. Temperatura minimă
din sol, la nivelul nodurilor de înfrățire este foarte importantă pentru supr aviețuirea grâului
peste iarnă.
Fenomenul de dezrădăcinare a plantelor rezultă din alternanța înghețului din timpul nopții
cu dezghețul din timpul zilei, provocând umflarea și dezumflarea repetată a solului și ruperea
rădăcinilor. În primele zile însorite și călduroase, partea aeriană a plantei se usucă.
Rezistența la ger este spori tă și de înghețarea solului pe toată adâncimea de pătrundere a
rădăcinilor, deoarece în plantă se menține o stare fiziologică constantă și omogenă.
Un strat gros de zăpadă dăunează grâului atunci când iernile sunt calde, iar solul este
neînghețat. Lipsa ox igenului și consumul ridicat de zaharuri prin respirație, care nu mai pot fi
înlocuite prin fotosinteză datorită absenței luminii , produc pagube mari.
O altă cauză care duce la moartea plantelor este asfixierea sub apă. Are loc primăvara, în
urma topirii b ruște a zăpezii. Plantele mor datorită lipsei oxigenului , dar și din cauza atacului
unor paraziți. Apare și fenomenul de putrezire a plantelor numit clocire.
Cele mai întinse suprafețe din zonele de stepă și silvostepă sunt ocupate cu grâu. Chiar dacă
grâul este mult mai rezistent la secetă decât multe alte plante, el are nevoie de cantități
însemnate de apă pentru creștere și dezvoltare.
Cea mai mare cantitate de precipitații este necesară în faza împăierii, datorită volumului
mare de masă vegetativă c e se formează. În ordine descrescătoare urmează: înspicarea,
umplerea bobului, înfrățirea și coacerea în lapte.
Luminozitatea ridicată duce la obținerea un or producții mari și de calitate superioară.
Lumina abundentă sporește rezistența la cădere a grâului .
Stresul nutritiv este răspunsul plantei la deficiența unui element nutritiv. Există două tipuri
de elemente: macroelemente (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu și sulf) și microelemente
(fier, mangan, b or, zinc, molibden, cupru și aluminiu).
Azotul e ste cel mai important element pentru nutriția plantelor. El intră în compoziția tuturor
acizilor aminici, este constituentul de bază al proteinelor din grâu (prolaminele, gluteinele,
albuminele, globulinele), ajută la formarea heteroproteidelor , dar și la alcătuirea enzimelor.
Nevoi le grâului de azot sunt prezent e în toate fazele de vegetație, de la semănat până la

18 maturitate. Cantități normale de azot din sol duc la creșterea rapidă a organelor plantei, la
apariția culorii verde -închis și la aspectul sănăt os. Aprovizionarea insuficientă cu azot duce la
încetinirea creșterii prin tulburarea diviziunii celulare și reducerea înfrățirii. Dacă pe tot
parcursul vegetației nivelul de azot este scăzut, plantele rămân mici, îngălbenite, iar recolta de
boabe este red usă semnificativ. Excesul îngrășămintelor cu azot duce la creșterea exagerată a
plantelor, colorarea lor în verde închis spre albastru, acumularea unor cantități ridicate de apă
în țesuturi și slăbirea eleme ntelor de susținere a tulpinii.
Fosforul are un r ol important în procesele vitale ale plantelor și este indispensabil în toate
fazele de vegetație deoarece ia parte la procesul de diviziune celulară. Fosforul echilibrează
unele efecte nefavorabile are azotului: sporește rezistența la boli, crește rezistența la iernare , la
secetă, etc.
Potasiul este prezent în abundență în meristeme. Acesta activează procesul de fotosinteză și
menține un echilibru stabil între hidrații de carbon și proteine. În cantități mici, potasiul
împiedică creșterea tulpinii, slăbește rezistența ei, vârful și marginile frunzelor se îngălbenesc,
apoi se usucă.
Calciul activează diviziunea mitotică, formarea țesuturilor și are un rol important în
determinarea structurii membranelor celulare. Deci, calciul previne stresul termic și hidric.
Lipsa aces tuia duce la răsucirea spre vârf a frunzelor, moartea rădăcinilor adventive de la primul
nod și împiedicarea formării boabelor de grâu.
Magneziul are un rol dominant în procesul de fotosinteză deoarece este componentul
principal al clorofilei. Se găsește î n cantități mari în frunze, fiind mai mobil decât calciul.
Carența de magneziu duce la cloroza frunzelor bătrâne mai întâi, apoi se extinde și la restul.
Sulful formează unii acizi aminici, iar carența de sulf încetinește creșterea plantelor.
Fierul este u n microelement al cărui rol principal este în procesul de respirație. Deficitul de
fier duce la colorarea striațiilor dintre nervurile frunzelor în galben și în final duce la
îngălbenirea întregii frunze.
Manganul are rol î n activarea fotosintezei și a res pirației, iar carența de mangan duce la
dezorganizarea cloroplastelor și apariția unor pete necrotice albe pe frunzele bătrâne.
Borul ajută la reproducere prin formarea grăuncioarelor de polen, germinarea acest ora,
formarea ovulelor și fecundația. Deficitu l de bor duce la atrofierea anterelor și a ovulelor.
Zincul, în principal, activează procesul de formare a hormonilor de creștere. Carența de zinc
se evidențiază prin sistarea creșterii plantei.
Molibdenul are rol important în procesul de fixare a azotului .

19 Cuprul intră în componența a numeroase enzime ce catalizează oxidarea directă a unor
produse celulare. Lipsa cuprului duce la răsucirea și cloroza frunzelor , dar și la încetarea
creșterii spicelor.
Aluminiul este un factor limitativ al dezvoltării grâulu i pe soluri acide. Acesta împiedică
transportul calciului în plantă, iar soiurile sensibile la aluminiu își reduc sistemul radicular
(Ceapoiu, 1984) .
I.3.2. Repaus ul seminal. Germinarea
La puțin timp după recoltare, boabele de grâu nu germinează deloc. Rep ausul seminal este
perioada în care semințele au o rezistență la germinare. Această perioadă variază de la câteva
zile, până la câteva săptămâni. Factorii implicați în repausul seminal sunt factori interni
(însușirile fiziologice, biochimice și anatomice a le embrionului, culoarea boabelor ), dar și
factori externi (temperatura, umiditatea, etc.).
Germinarea bobului de grâu
(Fig. 6) are loc în condiții favorabile
de umiditate, temperatură și aer.
Atât prin hil , cât și prin părțile mai
subțiri are pericarpului și ale
tegumentului seminal are loc
trecerea apei și a oxigenului
dizolvat. Odată cu stabilizarea
protoplasmei, enzimele ce
transformă substanțele chimice
comple xe în substanțe simple intră în
acțiune. Astfel, se creează condiții
bune pentru procesele de respirație, digestie și asimilare a embrionului. Temperatura optimă
necesară germinării variază în funcție de specie, oxigenul este indispensabil ace stui proces, iar
germinarea are loc atât la lumină , cât și la întuneric. Ca sursă de hrană și energie, embrionul
folosește în principal substanțele ușor solubile din propriile sale țesuturi. Însă acestea nu sunt
suficiente și de aceea este necesar să se recurgă la subs tanțele de rezervă (amidonul și
proteinele) din endosperm. Celulele epiteliale ale scutului secretă enzime ce dizolvă pereții
celulelor endospermului (citaza), ce transformă amidonul în maltoză și zaharoză (amilaza) și
care transformă maltoza în glucoză și levuloză (maltaza). În urma acestor procese rezultă un
lichid lăptos ce este transferat în țesuturile embrionului.
Fig.6. Structura și germinația bobului de grâu
http://www.seedbiology.de/structure.asp

20 Teaca mare a rădăcinii este primul element ce determină germin ația. În urma umflării
acesteia se produce o crăpătură în pericarp ce lasă vi zibilă plumula. Odată ce coleoriza s -a mărit,
este străpunsă de rădăcina primară. La scurt timp, apare și prima pereche de rădăcini laterale
care ies din părțile laterale ale hipocotilului, la nivelul epiblastului. A doua pereche de rădăcini
laterale apare după 1 -2 zile, deasupra primei perechi. Numărul maxim de rădăcini este 6 (8 în
mod excepțional). Pe toată lungimea lor, rădăcinile sunt subțiri și la fel de groase. Acestea
prezintă perișori fini, în număr mare cu rol în absorbția apei și a sărurilor mine rale din sol.
Piloriza acoperă vârful rădăcinilor și se reînnoiește mereu odată cu pătrunderea mai adâncă în
sol a rădăcinilor. În Fig. 7 sunt ilustrate etapele
germinării bobului de grâu.
Odată cu creșterea rădăcinilor seminale are loc și
creșterea tigelei. În embrion ea este scurtă, alcătuită din
hipocotil și epicotil. Epicotilul prezintă mai multe
noduri cu câte o frunzuliță și internoduri foarte scurte.
Când începe procesul de germinație, partea inferioară a
epicotilului începe să se alungească, î mpingând la
suprafață nodurile superioare și vârful vegetativ.
În condiții normale, grâul răsare după 4 -6 zile,
coleoptilul fiind primul organ ce apare la suprafața
solului. Rolul său principal este de a prote ja frunzele
tinere ale mugurelui terminat la pătrunderea prin sol. La
puțin timp după ieșirea coleoptilului, prin porul acestuia
apare prima frunză. O singură frunză iese din fiecare
nod, dispoziția acestora fiind alternă.
În primele faze de creștere, rădă cinile seminale au
rolul de a alimenta plantula cu apă și săruri minerale.
Odată ce rădăcinile embrionare nu își mai îndeplinesc
rolul, sunt înlocuite de rădăcinile adventive, care au funcția de a ancora planta de sol, de a o
menține erectă și de a o aprov iziona cu apă și săruri minerale. Acestea apar aproape de suprafața
solului din nodurile tulpinii.
Din nodul de înfrățire al tulpinii primare iese prima pereche de rădăcini adventive, din al
doilea nod iese a doua pereche, iar următoarele perechi apar din nodurile superioare primelor
două. Datorită faptului ca internodurile sunt foarte scurte, se creează impresia că toate rădăcinile
pleacă din același punct.
Fig. 7 . Fazele germinării grâului comun. A, bob
în faza de repaus seminal; B, coleoptilul și
coleoriza în faza străbaterii cojii bobului; C,
prima rădăcină seminală cu rudimentele primei
perechi de rădăcini laterale; D, faza de trei
rădăcini seminale; F, șase rădăcini seminale
(după Peterson, 1965)

21 Primele rădăcini adventive nu sunt ramificate. Cele care apar mai târziu se ramifică
abundent, împân zind solul atâ t lateral cât și în profunzime (Ceapoiu, 1984) .
I.3.3. Sămânța. Semănatul
Pentru semănat, sămânța trebuie să aparțin ă soiului recomandat în zonă și să îndeplinească
anumite condițiile pentru a da o plantă bună. Este cunoscut faptul că atât pe învelișul seminței ,
cât și în interiorul acesteia se găsesc agenții patogeni a i diferitelor boli ce provoacă daune
deosebit de mari producției. Pe învelișul boabelor se găsesc spori ai speciilor de Tilletia ce
produc e mălura comună, de Fusarium ce produc e furioza, iar în interiorul bobului, ca rezultat
al infecțiilor din timpul înfloritului, se află g ermeni ai tăciunelui zburător.
Agenții infecțioși de pe semințe trec din stadiul de repaus la viața activă în procesul de
germinație și de creștere al plantu lei, provocând moartea acesteia. Semințele se tratează
obligatoriu înainte de semănat, pentru a combate atacul de boli și dăunători, cu diferite substanțe
fungicide sau insectofungicide. În țara noastră, cel mai utilizat preparat este Criptodinul, un
fungi cid pe bază de clorură etil -mercurică. Indiferent de preparatul folosit, tratamentul trebuie
aplicat numai cu 2 -3 zile înainte a semănatului ; dacă intervalul este mai mare, capacitatea
germinativă a semințelor poate fi afectată.
Semănatul grâului de toamnă trebuie sa înceapă, în general, când temperatura medie a
aerului este cuprinsă între 13 -15ș C și să se termine când temperatura scade la 9ș C. Timp de
40-50 de zile, plantele de grâu trebuie să vegeteze la temperaturi mai mari de +5ș C , înainte de
a intra în iarnă. Acestea trebuie să își dezvolte puternic rădăcinile embrionare, să depoziteze
cantități ridicate de zaharuri atât în nodul de înfrățire , cât și în frunze și să formeze 2 -3 frați
pentru a trece cu bine de condițiile nefavorabile din timpul iernii.
Dacă grâul de toamnă se seamănă după perioada optimă, apare o scădere importantă a
producției, deoarece plantele nu își mai parcurg procesul normal de călire, a formării nodului
de înfrățire și de a -și acumula elementele nutritive.
Efecte negative prezint ă și semănatul înainte de perioada optimă. În toamnele călduroase,
plantele sunt atacate de afide, muștele cerealelor sau făinare, ele devin sensibile la iernare
datorită faptului că se dezvoltă vegetativ prea mult în toamnă, iar stagnarea creșterii plante lor
din primăvară este dată de tulburările fizi ologice cauzate de temperatură.
În condiții de umiditate normale, adâncimea la care trebuie semănat grâul este de 4 -5 cm.
Atunci când stratul umed al solului este mai coborât sau patul germinativ este mai usca t,
condițiil e de mai sus pot fi neglijate (Ceapoiu, 1984) .

22 I.3.4. Lucrările solului. Rotația culturii
În urma lucrărilor solului trebuie să se asigure acumularea și păstrarea cantității de apă din
precipitații, o cantitate ridicată de nitrați, sol afânat ș i combaterea dăunătorilor, a bolilor și a
buruienilor. Aratul este lucrarea de bază după recoltarea plantelor premergătoare grâului. Cele
mai importante aspecte la această lucrare sunt: data efectuării și adâncimea.
Aratul trebuie efectuat imediat după rec oltarea plantelor timpurii, deoarece după
descoperirea terenului în urma recoltării, pierderile de apă din sol se intensifică. În plus,
întârzierea acestei lucrări împiedică acumularea cantității potrivite de nitrați (Staicu, 1938), de
fosfor, de potasiu mobil (Pintilie, 1971) și de apă. Grăparea arăturii de vară se face cu grapa
stelată care nivelează solul, reducând astfel suprafața de evaporare a apei.
Adâncimea arăturii trebuie corelată cu umiditatea solului și adâncimea arăturii plantei
premergătoare.
Plantele premergătoare grâului de toamnă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să
elibereze terenul cât mai devreme în vară, să lase terenul curat de buruieni și cu un conținut
ridicat de substanță organică. În țara noastră , plantele premergătoare grâului se pot grupa în
două categorii: plante ce sunt recoltate în prima parte a verii și plante recoltate în a doua
jumătate a verii.
Mazărea este una din cele mai bune plante premergătoare grâului datorită faptului că aceasta
lasă solul bogat în azot, fără buruieni, afânat și de o umiditate excelentă. Rapița de toamnă este
o plantă premergătoare pentru grâu la fel de bună precum mazărea, deoarece în urma recoltării
solul rămâne umed, „dospit”, fără buruieni și cu o cantitate ridi cată de substanță organică. Alte
plante timpurii bune pentru cultura grâului sunt: fasolea, cânepa pentru fibre, inul pentru ulei,
cartoful, soia, floarea -soarelui, etc . (Ceapoiu, 1984) .
I.3.5. Îngrășăminte
Grâul consumă cantități mici de elemente nutritive în vederea realizării recoltei.
Aproximativ 70% din azot și 66% din fosfor asimilate de plante din sol sunt depozitate în
sămânță, iar 70% din potasiu se află în producția auxiliară.
Datorită faptului că sistemul radicular al grâului explorează u n volum mai redus de sol și
prezintă o putere mai mică de absorbție, grâul este foarte pretențios față de îngrășăminte, chiar
dacă are un consum redus de substanțe nutritive.
Chiar dacă perioada de vegetație a grâului este mar e, acest a absoarbe elementele nutritive
într-un timp scurt. Pentru a obține recolte mari, cerințele nutritive nu pot fi satisfăcute numai
din sol, oricât de fertil ar fi acesta.

23 O măsură necesară pentru cultura de grâu o reprezintă aplicarea îngrășămintelor cu azot
primăvara timpuriu pentru a completa rezervele solului. Formarea rădăcinilor, răsărirea și
înfrățirea din timpul toamnei determină un consum ridicat de elemente nutritive. O
aprovizionare bună a plantelor cu principalele substanțe nutritive este necesară pentru
parcurgerea n ormală a perioadei de iarnă, aceasta favorizând diferitele procese fiziologice.
Primele îngrășăminte folosite în Români a au fost cele fosfatice. Dar, odată cu dezvoltarea
industriei îngrășămintelor, a început folosirea intensă a îngrășămintelor cu azot. Sp orurile
obținute prin aplicarea acestor îngrășăminte creșteau într -un timp lent, fiind astfel evidențiată
necesitatea îngrășămintelor cu potasiu. Potasiul are un efect pozitiv în special pe solurile acide,
erodate , dar și în condiții de irigare.
Diferenție rea dozelor de îngrășăminte în funcție de planta premergătoare este necesar ă
datorită faptului ca unele specii contribuie la scăderea fertilității solului prin consumul ridicat
de elemente nutritive, pe când altele prin procese de fixare biologică a azotul ui sporesc
fertilitatea.
Tipul de sol este foarte important în ceea ce privește diferențierea dozelor de îngrășăminte.
Folosirea gunoiului de grajd și a resturilor vegetale rămâne ce mai eficientă măsură în
vedere a asigurării unui bilanț pozitiv al element elor nutritive. Chiar dacă depozitarea,
transportul și administrare a gunoiului de grajd necesită un volum mare de muncă, nu trebuie să
se uite faptul că acesta are o valoare deosebită.
Chiar dacă conține o cantitate mare de substanțe nutritive, gunoiul pro aspăt nu este indicat
să se aplice direct la cultura grâului, deoarece există un risc mai mare de a infesta solul cu
semințe de buruieni.
În urma experiențelor efectuate, s -a demonstrat că sporuri mari de recoltă se realizează în
urma folosirii îngrășămint elor cu azot. În substanța organică se găsește înmagazinată peste 90%
din rezerv a de azot a solului.
Epoca de aplicare a îngrășămintelor cu a zot are o importanță deosebită (Ceapoiu, 1984) .
I.3.6. Recoltarea
Recoltarea grâului este un proces care include și transportul recoltei la bazele de
recepționare , dar și eliberarea terenului pentru a trece la arătura de vară. La grâu, recoltarea se
practică în două moduri: direct și divizat.
Recoltarea directă se face cu ajutorul combinei, un utilaj agricol care execu tă secerarea
plantelor, treierarea și strângerea boabelor. Pentru a putea folosi combina se cere îndeplinirea
următoarelor condiții: cultura să fie în faza de coacere deplină, cultura să fie cât mai puțin

24 îmburuienată, plantele să nu fie căzute , iar vremea să fie însorită. Umiditatea boabelor trebuie
să fie în jur de 14%, deoarece pierderile la recoltarea cu combina sunt mai mici (2,5 -3%) ( Toma,
1975) , iar păstrarea boabelor nu prezintă dificultăți.
Recoltarea divizată se realizează în condiții nefavorabile , cum ar fi: zone umede, ani ploioși,
culturi îmburuienate excesiv sau coacerea neuniformă. Acest tip de recoltare are două faze:
secerarea plantelor în faza de coacere și treierarea lor ulterioară.
După procesul de recoltare, boabele de grâu sunt transpor tate la bazele de recepționare. Aici,
grâul este supus la mai multe analize, cele obligatorii fiind: greutatea hectolitrică, puritatea,
umiditatea și starea sanitară. Rezultatele acestor analize vor stabili măsurile care se impun în
conservarea grâului.
Eliberarea terenului de paie se realizează cu ajutorul unor prese de paie care strâng paiele,
le presează și le leagă în baloturi. Datorită faptului că paiele de grâu au o valoare economică
deosebită, ele trebuie strânse și depozitate bine în vederea folosir ii lor în industria celulozei,
hrana animalelor sau ca așternut, etc . (Ceapoiu, 1984) .
I.4. Boli și dăunători
Numeroase pagube ale producției plantelor agricole sunt înregistrate datorită diferitelor boli
infecțioase și neinfecțioase. Agenții patogeni, în special ciupercile produc bolile infecțioase, iar
diferiți factori externi provoacă boli neinfecțioase.
Virusurile, micoplasmele, bacteriile și ciupercile sunt agenții patogeni ce induc bolile
infecțioase, ciupercile fiind cele care produc cele mai mari pa gube. Datorită unei evoluții
forțate, la cele mai importante specii de ciuperci a apărut un număr mare de rase fiziologice ce
s-au format prin recombinare de gene, mutație și parasexualitate. Bolile infecțioase se combat
prin metode chimice, biologice , gen etice , dar și prin combinarea lor cu metode agrofitotehnice.
Metodele genetice sunt cele mai eficiente, însă crearea unor soiuri rezistente pentru anumite
boli poate fi foarte dificil ă. Pentru a forma o strategie bună de combatere este esențial să se
cunoa scă morfologia, biologia și ecologia agenților patogeni, dar și simptomatologia bolii.
Până în prezent sunt cunoscute 30 de viroze ale grâului. Deosebirea dintre aceste boli se
face în funcție de însușirile morfologice, biochimia, serologia virusurilor, în funcție de vectorii
care transmit aceste virusuri, specificitatea gazdei și simptomele bolii. Virozele grâului se
manifestă astfel: piticire, dezvoltarea plantelor în formă de rozetă, cloroza mozaicată și necroza
foliară. Transmiterea bolii se face cu a jutorul insectelor (afide în special) dar și de unii fungi,
acarieni sau chiar de om. Cultivarea soiurilor rezistente este cea mai eficace metodă de a
combate virozele.

25 Micoplasmele sunt bacterii datorită faptului că se înmulțesc pe medii artificiale și su nt
sensibile la antibiotice, însă se deosebesc de ele deoarece prezintă o membrană fină, nu r igidă
precum cea a bacteriilor. Transmiterea lor are loc cu ajutorul insectelor, prin lăstari sau
fragmente de plante. Se cunoaște o singură boală cauzată de micop lasme numită îngălbenirea
asterului ( Aster yellows ), dar nu produce pagube importante.
Bacteriile patogene pentru plante sunt organisme unicelulare care nu formează spori.
Simptomele bacteriozelor sunt: cloroza și necroza frunzelor, putrezirea și deformare a plantelor,
etc. Dezvoltarea bacteriilor și accentuarea simptomelor sunt favorizate de umiditatea crescută
și temperatura cuprinsă între 20 -25ș C. Locul de intrare a bacteriilor este prin stomate și răni,
iar după stabilirea în vasele conducătoare încep s ă producă toxine ce declanșează boala.
Ciupercile produc majoritatea bolilor la grâu. Precum insectele, ciupercile prezintă o
capacitate ridicată de înmulțire și de adaptare la condițiile de mediu . Infecțiile se manifestă prin:
leziuni, pătări, producerea de rugini, putrezirea unor organe, fenomene rezultate în urma
consumului de substanțe nutritive din planta -gazdă și producerea de toxine ce dereglează
funcțiile fiziologice ale pl antei.
Bolile neparazitare sunt reprezentate de bolile produse de variațiile extreme ale unor factori
externi ( temperatura, umiditatea, lumina, vântul, etc.), de deficitul elementelor nutritive sau
excesul de pesticide. În cantități excesive, pesticidele produc pagube serioase culturilor de grâu,
cum ar fi: ofilirea, necroza și bru nificarea frunzelor, iar unele fungicide pot chiar sista
germinarea semințelor. O consecință importantă a excesului de pesticide este intoxicarea
plantelor cu reziduuri ce sunt d ăunătoare omului și animalelor.
Condițiile ecologice din culturile de grâu inf luențează evoluția dăunătorilor. Datorită
faptului că sistemul intensiv de cultură a grâului oferă condiții de hrană și viață ce avantajează
înmulțire a excesivă a diferitelor specii de dăunători, se impune cunoașterea dăunătorilor pentru
a se putea împiedi ca apariția lor. Exemple de dăunători ai grâului: Locusta migratoria (lăcusta
migratoare), Dociostaurus maroccanus (lăcusta marocană), Gryllotalpa gryllotalpa
(coropișnița), Haplothrips iritici (tripsul grâului), Macrosteles sexnotatus (cicorița grâului), etc.
(Ceapoiu, 1984).

26 Capitolul II. Biologia speciei Secale cereale
II.1. Noțiuni generale
II.1.1. Istoric
Secara nu prezintă o vechime la fel de mare precum grâul. Prima mențiune despre secară,
la greci, a fost făcută de Claudius Galluos (131 -201 e.n.) , care amintea de o cereală din Tracia,
din care se prepara o pâine neagră și neplăcută la gust. Însă săpăturile făcute în Saxonia, Silezia
au demonstrat faptul că secara era cultivată încă din secolele VII și VI î.e.n.
Luând în considerare descoperirile i storice, s -a dovedit că secara s -a răspândit din Est în
Centrul și Vestul Europei. În peninsula balcanică, secara s -a răspândit mult mai târziu, abia în
secolul I al erei noastre (Zamfirescu, 1956) .
II.1.2. Importanța economică
Ca plantă alimentară și fura jeră, secara este foarte prețioasă. Boabele de secară conțin
aproximativ 11 -12% substanțe proteice și 69% hidrați de carbon . Hrana de bază pentru o bună
parte a populației o reprezintă pâinea din făină de secară. În plus, făina și uruiala obținute din
secară reprezintă un nutreț valoros pentru animale. În hrana vacilor de lapte se folosesc tărâțele
de secară ce au un conținut proteic ridicat (14 -15%).
Pe lângă valoarea ei în alimentația omului și a animalelor, secara mai servește și ca materie
primă pentru industria spirtului, amidonului, dextrinei și glucozei.
Paiele sunt un produs accesoriu din cultura secarei. Ele pot fi folosite la acoperirea
adăposturilor, ca așternut sau la diferite împletituri: rogojini, funii, pălării.
Secara nu este pretențioasă faț ă de climă și sol. Se dezvoltă bine pe solurile nisipoase, dând
posibilitatea de a le valorifica. Dă rezultate bune în condiții de climă rece și umedă, dar și în
regiuni cu umiditate scăzută. Primăvara timpuriu, înălțându -și paiul, secara combate cu ușurin ță
buruienile. Asemenea însușiri au făcut ca secara să poată înlocui grâul și orzul în condiții
nefavorabile de climă și sol.
II.1.3. Răspândire
Suprafața cultivată cu secară, înaintea celui de -al doilea război mondial, era de aproximativ
43 de milioane de hectare, iar Uniunii Sovietice îi revenea 53% din această suprafață. În Europa
centrală, Germania în special, secara predomină pe solurile nisipoase și în părțile muntoase
(Zamfirescu, 1956) .

27 II.2. Prezentarea plantei
II.2.1. Morfologie
Secara este o plantă anuală, ce face parte din familia Graminaceae, genul Secale.
Față de rădăcina grâului, cea a secarei este mult mai dezvoltată. În condiții de umiditate
ridicată, rădăcina secarei se răspândește 20 -35 cm în jurul plantei și 140 -175 cm în adâncime.
Secara de toamnă (Fig. 8) își formează sistemul
radicular timpuriu, rezistâ nd ușor la secetele
primăverii.
Tulpina poate ajunge până la 1,5 -2,0 m și
chiar mai mult în condiții favorabile. În mod
normal, ea este formată din 5 -6 internoduri.
Nodul de înfrăți re se formează mult mai
devreme decât cel al grâului. Înainte, se credea că
secara se înfrățește complet în toamnă, dar
studiile ulterioare au demonstrat faptul că aceasta
își continuă înfrățirea primăvara devreme.
Alungirea paiului are loc mai repede și mai
devreme decât la grâu, planta fiind capabilă să
utilizeze mai bine umidi tatea din sol pe timpul
iernii.
Putem recunoaște ușor plantele de secară după culoarea roșiati că-violetă, culoare datorată
acumulării unor cantități mari de autocian i. Această culoare dispare după câteva zile, frunzele
căpătând culoarea verde -albăstruie. Pe fața superioară, frunzele tinere prezintă numeroși
perișori. Lungimea limbului variază între 12 și 20 cm, iar lățimea între 0,8 și 1,0 cm. Frunzele
din partea de mijloc a tulpinii sunt mai lungi și mai groase decât cele superioare, iar la baza
limbului sunt două urechiușe care nu prezintă peri.
Secara prezintă o inflorescență de tip spic. Rahisul nu este fragil, este compus din articule
scurte și acoperite de peri pe margini. De -o parte și de alta a rahisului sunt așezate spiculețe, la
fiecare călcâi câte unul. Glumele sunt aproape aciforme, cu o singură nervură, cu o carenă
longitudinală, iar în extremitatea superioară se termină cu un vârf aristiform. Paleele sunt mult
mai lungi și mai late decât glumele. Paleea inferioară are o carenă evidentă și se continuă cu o
aristă de 1 -3 cm lungime, subțire și așezată paralel cu spicul. Paleea superioară a re două carene
evidente.
Fig. 8. Secale cereale
http://www.pfaf .org/user/Plant.aspx?LatinName=Secale
+cereale

28 Spiculețul are 2 -3 flori, însă numai 2 sunt fertile în cele mai multe cazuri. În condiții de
umiditate și hrană excesivă, pot exista spice cu rahisul ramificat.
Față de grâu, înspicatul secarei are loc cu 10 -15 zile înainte. Însă, abia după 10 -12 zile de la
apariția spicului florile încep să se deschidă. Înflorirea începe ceva mai jos de mijlocul spicului
și avansează spre ambele extremități.
O floare stă deschisă timp de 15 -30 de minute, spicul înflorește 3 -4 zile, iar întreaga pla ntă
8-14 zile. Abia când temperatura este de minim 12 -13ș C are loc deschiderea florilor. De
asemenea, atingerea spicelor unele de altele sau o ușoară lovire favorizează deschiderea florilor.
În timpul deschiderii florilor, anterele sunt împinse afară, cee a ce duce la vărsarea
conținutului la exterior. Astfel, șansele de autopolenizare sunt reduse. Florile se închid după
fecundare.
Secara este o plantă alogamă anemofilă. În cazul în care polenul cade pe stigmatul acele iași
flori el poate încolți, dar crește rea tubului polinic se oprește. Astfel, fecundarea încrucișată este
favorizată. Însă autofecundarea nu este exclusă, așa cum este posibilă și fecundarea între florile
aceluiași spic sau aceleiași plante. Plantele obținute din boabe produse prin autofecund are au o
tendință pronunțată spre degenerare.
Numai dacă timpul este favorabil, fecundarea și polenizarea se pot face în condiții bune. Pe
timp rece, ploios, arșiță și uscăciune florile nu se deschid, deci polenul nu poate fi t ransportat
la celelalte plant e.
Secara are un fruct întotdeauna golaș, la maturitate vârful său iese din palei. Prezintă o formă
alungită, comprimată pe laturi, îngustată și ascuțită spre bază cu un smoc vizibil de peri la vârf.
Lungimea bobului este de 7 mm, lățimea de 2,5 mm , iar gr osimea de 2,5 mm. Are diferite
culori: galben, verzui și galben -brun. Suprapunerea culorii învelișului peste culoarea cel ulelor
din stratul aleuronic dă culoarea bobului. Învelișul este galben -deschis până la galben -brun-
închis; celulele stratului aleuroni c au culoarea galbenă. În cazul în care celulele cu aleuron ă
conțin pigment albăstrui, atunci bobul capătă o culoare verzuie (Zamfirescu, 1956) .
II.2.2. Sistematică
După P. M. Jukovski (1950 ), genul Secale cuprinde 13 specii, grupate în 3 secții:
• SECȚIA SILVESTRIS – sunt incluse speciile anuale cu spicul fragil, gluma purtând o
aristă lungă.
1. Secale silvestre, Host. Glumele spicului sunt lung aristate, iar rahisul este fragil.
Este o plantă anuală de stepă. Prezentă de la din Câmpia Ungariei până în Asia

29 Centrală, dar fără a avea o continuitate. Solurile pe care crește sunt cele afânate
sau nisipoase.
• SECȚIA PERENNANTES – sunt incluse speciile perene, care au rizomii scurți, spicul
care la maturitate se desface ușor în spiculețe , iar glumele nearistate.
1. Secale kuprijanovii , Grossh. Este o specie p erenă, cu numeroase frunze verde –
deschis. Tulpinile sunt așezate lax, spicele sunt aplecate , iar la maturitate se despart
în spiculețe. Planta poate ajunge până la 2 m în înălțime. Se gă sește în Caucazul
de Nord, Transcaucazia, Abhazia și Armenia, crește în stare sălbatică , dar ca plantă
furajeră este foarte valoroasă.
2. Secale ciliatoglume , (Boiss.) Grossh. Este o specie perenă cu peri pe părțile
aeriene, rizomi scurți, înă lțimea poate aju nge până la 1 m, spicul este drept , iar
rahisul fragil. Este prezent în special pe co astele stâncoase, în Kurdistan.
3. Secale anatolicum , Boiss. Este o plantă perenă, rizomi scurți, spic fragil și cu o
putere de înfrățire scăzută. Se găsește în Azerbaidjan, Transcaucazia sudică și în
părțile muntoase ale Asiei Mici.
4. Secale dalmaticum , Vis. Este o plantă perenă, cu un strat albăstrui ceros ce acoperă
tulpina și frunzele. Se dezvoltă pe calcarurile Dalmației.
5. Secale montanum , Guss. Este o plantă perenă ce prezi ntă rizomi scurți și groși,
frunzele sunt liniare și înguste, teci le netede , iar limbul este aspru. O putem găsi în
Italia, Spania, Maroc.
6. Secale africanum, Stapf. Este o specie perenă cu o putere mare de înfrățire. Tulpina
este subțire, frunzele înguste, spicele mici , iar înăl țimea ajunge până la 1,0 -1,5 m.
Este prezentă în sudul Africii .
• SECȚIA CEREALIA, ROSHEV. – sunt incluse specii anuale cu rahis nefragil.
1. Secale vavilovi , Grossh. Este o plantă anuală care are părțile aeriene acoperite de
un strat ceros . Crește în nisipurile de pe coast ele Araratului , dar și în valea râului
Araks.
2. Secale ancestrale , Zhuk. Plantă anuală de toamnă cu înălțimea ce poate ajunge
până la 2 m, cu spice mari și foarte fragile, uneori prezentând peri aspri. Rahisul
are pe segment e „potcovioara”, boabele sunt turtite și trăiește pe nisipurile din Asia
Mică.
3. Secale ajganicum, (Vav.) Roshev. Este o plantă anuală cu spicul fragil, în
Afganistan crește ca buruiană în plantele de grâu de toamnă și de primăvară.

30 4. Secale dighoricum , (Vav.) Roshev. Plantă anuală cu spic fragil, asemănător cu cel
de la Secale ajganicum. Este găsită în Osetia de nord, unde crește ca buruiană în
culturile de grâu.
5. Secale segetale , (Zhuk.) Roshev. Plantă anuală de toamnă sau primăvară, cu
înălțimea de 1 -2 m, spi cele mari, de culoare diferită, care la maturitate nu se
sfărâmă în spiculețe. Spicul are ariste foarte fragile, această specie având și forme
autogame. Crește ca buruiană în culturile de grâu din zonele muntoase a le
Caucazului și Asiei.
6. Secale cereale , L. Este singura specie din genul Secale care se cultivă. Este o plantă
anuală cu spice nefragile. Provine din Secale segetale.
II.2.3. Compoziția chimică
Tabel 2. Compoziția chimică a secarei (Zamfirescu, 1956)
Boabe Paie
Substanțe
brute
% Substanțe
digestibile
% Substanțe
brute
% Substanțe
digestibile
%
Substanțe uscate 86,6 – 85,7 –
Substanțe proteice 11,5 9,6 3,1 0,6
Extractive fără de azot 69,5 63,9 33,2 12,9
Substanțe grase 1,7 1,1 1,3 0,4
Celuloză 1,9 1,0 44,0 22,0
Cantitatea de substanțe proteice din bobul de secară variază între 7,17 și 18,72% (Tabel 2) .
Ea este influențată de condițiile climatice. De exemplu, un climat secetos sporește conținutul
substanțelor proteice și îl scade pe cel al substanțelor extractive fără azot, iar vremea umedă
acționează în sens opus. Gliadina, componentul principal al substanțelor proteice este în
cantitate mult mai mică decât în boabele de grâu. Lipsa unor acizi aminici (lizina) face ca
valoarea nutritivă a secarei să fie inferioară grâului. De asemenea, și gradul de digestibilitate a
proteinei brute este mai scăzut la secară decât la grâu.
În embrion se găsesc depozitate su bstanțe grase în proporție de 12 ,5%.
Extractivele fără azot, în special amidonul, se găsesc în proporția cea ma i mare. Conținut ul
lor variază între 60 și 80%.
Cenușa din boabe se găsește în proporție de 2%. Boabele de secară sunt de două ori mai
sărace în cenușă decât paiele. Aproape jumătate din cantitatea de cenușă este formată de fosfor,

31 iar a treia parte este r eprezentată de potasiu. Siliciul este într -o cantitate ridicată în paiele de
secară, formând mai mult de jumătate din cenușă. Iar o cantitate mare de potasiu și calciu intră
în compoziția substanței minerale a paielor (Zamfirescu, 1956) .
II.3 Tehnica cultu rii
II.3.1. Cerințele secarei
Pentru a ajunge la maturitate, secara de toamnă are nevoie de 270 -280 de zile, iar cea de
primăvară de 105 -120 de zile.
Secara are cea mai mare rezistență față de temperaturile joase din iarnă. Normal ea rezistă
până la -25ș C , însă sunt soiuri care pot rezista până la -30ș C. În cursul iernii, secara poate fi
lezată ușor dacă este acoperită de un strat gros de zăpadă un timp mai lung. Aceasta are un
consum mai ridicat de substanțe energetice decât grâul, datorită faptului că e a intră în iarnă cu
o masă mai mare de frunze și duce o viață mai intensă la temperaturi joase. Planta nu își poate
produce aceste substanțe în lipsa luminii, consumându -le pe cele prezente în țesuturi. Acest
lucru duce la epuizarea și în final moartea pla ntei.
La încolțire, secara necesită o temperatură de 1 -2ș C minim.
Din punctul de vedere al umidității, secara este mai puțin pretențioasă decât celelalte cereale.
Formarea din timp a tulpinii permite plantei să folosească umiditatea solului obținută în ti mpul
toamnei și al iernii. În plus, coacerea timpurie face ca planta să evite seceta din vară. Un stadiu
important din cursul vegetației îl reprezintă epoca înfloritului. Î n perioadel e reci și ploioase sunt
împiedicate polenizările și fecundațiile normale, rezultând spice știrbe.
Față de sol, secara este mai puțin pretențioasă. Acest lucru demonstrează răspândirea ei pe
solurile mai puțin fertile. Este printre puținele plante care se pot cultiva cu succes în solurile
nisipo -lutoase, luto -nisipoase și chiar nisipoase, datorită dezvoltării puternice a sistemului
radicular și a capacității rădăcinilor de a solvi și absorbi substanțele minerale greu solubile din
sol (Zamfirescu, 1956) .
II.3.2. Locul în asolament
Pentru a alege locul ocupat de secară în asolament este necesar să se țină cont de:
– cerințele secarei față de sol;
– formarea din timp a paiului, fapt care îi permite să combată cu ușurință buruienile;
– folosirea mai eficientă a umidității din sol adunată în timpul toamnei și al iernii.
Cel mai favorabil loc din asolament pentru secară este după ierburile perene. Un rezultat
bun este obținut și după leguminoase (mazăre, linte, lupin). Lăsând un teren curat de buruieni

32 și cu o umiditate bună, secara reprezintă o plantă premergătoare ideală pentru plantele din
regiunea respectivă (Zamfirescu, 1956) .
II.3.3. Sămânța și semănatul
Pentru semănat, sămânța trebuie să fie pregătită din timp. Curățarea seminței cu ajutorul
vânturătoarei nu este suficientă. Este necesar ca aceasta să fie trecută printr -un selector pentr u
a se realiza sortarea pe categorii. Un factor ce contribuie la sporirea producției este folosirea
boabelor mari și grele.
Secara se seamănă la fel ca și celelalte cereale, distanța dintre rânduri fiind de 12 -15 cm. O
însemnătate definitorie pentru mărime a și calitatea producției o are epoca semănatului. În
toamnă, secara trebuie să fie semănată înainte de grâu, pentru ca înaintea sosirii iernii aceasta
să își fi terminat înfrățirea. O semănare târzie duce la ineficiența acesteia de a lupta cu seceta.
Dato rită faptului că secara nu este atacată de musca de Hessa și poate vegeta mai bine la
temperaturi joase , putem deduce că perioada optimă de însămânțare a secarei este mai lungă
decât cea a grâului. În țara noastră, perioada optimă este între 1 și 20 septem brie, mai timpurie
în nord și mai târzie în sud.
În condiții normale, sămânța de secară trebuie să fie îngropată la 3 -4 cm. În cazul solurilor
umede , adâncimea se poate micșora , iar în cele ușoare se poate mări cu 0,5 -1 cm (Zamfirescu,
1956) .
II.3.4. Lucră rile solului
Solul în care urmează să fie semănată secara trebuie să fie mult mai mărunțit și mai bine
așezat decât cel pentru grâu. Aceste cerințe sunt date de faptul că bobul de secară este mult mai
mic, iar nodul de înfrățire se formează mai la suprafaț ă. Semănarea într -un sol înfoiat duce la
posibilitatea dezrădăcinării, deoarece se mințele sunt îngropate în față.
De obicei, plantele premergătoare secarei sunt cultivate vara, de aceea prima lucrare a
solului este reprezentată de dezmiriștirea cu discuito rul la o adâncime de 5 cm, la cel mult 2 -3
zile de la recoltare. Atunci când solul este în condiții bune de umiditate , se efectuează arătura,
la minim 2 -3 săptămâni după dezmiriștire și cel târziu 3 săptămâni înainte de semănat. Până la
semănat, solul se menține fără buruieni cu ajutorul cultivatorului -extirpator cu care se lucrează
de câte ori este necesar. Înainte de a semăna, solul trebuie afânat superficial prin intermediul
cultivatorului. Arătura principală se execută la o adâncime de 20 -22 cm, iar ca solul să fie cât
mai mărunțit și mai așezat se recomandă aratul în brazde mai înguste.

33 În cazul în care plantele prem ergătoare sunt cultivate târziu, se recomandă executarea
arăturii imediat după procesul de recoltare, apoi se grăpează. Dacă arătura principală se face
aproape de semănat, aceasta trebuie să fie tăvălugită (Zamfirescu, 1956) .
II.3.5. Îngrășăminte
Cu cât re colta este mai mare, cu atât consumul de substanțe minerale din sol crește. Chiar
dacă secara consumă cantități mari de substanțe minerale, cerințele acesteia față de sol sunt
scăzute, l ucru dovedit de însușirile rădăcinii de a solvi și absorbi substanțe g reu solubile din
sol. În faza de formare a paiului, absorbția de substanțe nutritiv e atinge nivelul cel mai înalt.
În cazul unei îngrășări directe, gunoiul de grajd nu poate fi valorificat în întregime din cauza
diferenței între nevoile de hrană ale plante i și timpul în care substanțele nutritive din acest
îngrășământ sunt eliberate. Substanțele nutritive sunt necesare în timpul lunilor de primăvară,
când procese de descompunere se desfășoară încet. Astfel este mai recomandat ca gunoiul de
grajd să fie dat plantelor care îl valorifică mai bine decât secara.
Gunoirea directă, însă cu un gunoi bine dospit se practică în Uniunea Sovietică, unde secara
este o cultură de bază, în urma acestei măsuri obținându -se sporuri semnificative. Efecte foarte
slabe ale apli cării gunoiului de grajd sunt obținute în zona cernoziomurilor. Pentru cultura
secarei din țara noastră este recomandat ca gunoiul de grajd folosit să fie bine fermentat și
aplicat în doze moderate.
Deosebit de eficace sunt îngrășămintele verzi, în special în solurile nisipoase. Cea mai
indicată plantă în asemenea condiții este lupinul care îmbogățește solul cu o masă semni ficativă
de substanță organică.
În ceea ce privește îngrășămintele minerale, trebuie să ținem cont de faptul că secara este
cultivată pe soluri sărace în azot. Dacă secara nu este cultivată după leguminoase sau nu a fost
aplicat gunoi de grajd, atunci îngrășămintele cu azot sunt absolut necesare. Atunci când sunt
folosite cu îngrășămintele fosfatice, îngrășămintele cu azot au cea mai mare eficacitate. În
solurile nisipoase sunt recomandate îngrășămintele cu potasiu.
Primăvara se face îngrășarea din cursul vegetației. În momentul când solul este înghețat se
face prima îngrășare și a doua abia după 2 -3 săptămâni (Zamfirescu, 1956) .
II.3.6. Re coltare
Datorită faptului că frații sunt mai puțin distanțați în creștere și dezvoltare, secara prezintă
o coacere uniformă. Recoltarea secarei se face uneori cu 4 -7 zile înaintea grâului, în faza
maturității în pârgă. Dacă se folosesc mașini obișnuite de recoltar e, procesul trebuie inițiat mai
devreme, însă în cazul în care se folosesc combinele, recoltarea este începută mai târziu. O

34 producție scăzută și de o calitate inferioară este obținută în cazul unei recoltări prea timpurii,
dar și secerarea secarei prea tâ rziu duce la pie rderi mari datorită scuturării (Zamfirescu, 1956) .
II.4 Boli și dăunători
Bolil e secarei sunt reprezentate de:
1. Pintenul (cornul secarei) (Fig. 9), o boală produsă de
ciuperca Claviceps purpurea , producând o infecție
în timpul înfloritului. Vântul poată ascosporii care se
fixează pe stigmatul florilor și germinează, dând
naștere la un tub germinativ ce pătrunde în ovar. În
locul boabelor, spre sfârși tul perioadei de vegetație
se formează organele de rezistență ale ciupercii de
culoare violet -închisă. Secara ce conține acești
scleroți produce o făină inferioară, care provoacă
intoxicații dacă procentul de scleroți depășește
0,1%. Scleroții care au căzu t pe pământ sau care se
găsesc printre boabe fac posibilă propagarea bolii.
Boala este prezentă în special în zonele cu
precipitații atmosferice în timpul primăverii și al
verii sau în ani ploioși. Combaterea acestei boli se face prin: curățarea seminței d e scleroți,
cultivarea soiurilor cu o perioadă de înflorire mai scurtă și evitarea terenurilor afectate cel
puțin 2 ani.
2. Ruginile ce pot ataca secara sunt de 3 tipuri:
• Rugina neagră este provocată de Puccinia graminis f. sp. secalis, o boală care atacă în
special limbul și teaca frunzei , tulpina și spicul.
• Rugina galbenă produsă de Puccinia glumarum f. sp. secalis care a provocat în țara
noastră numeroase pagube.
• Rugina brună produsă de Puccinia dispersa . Această boală este răspândită în părțile
nordice ale țării. Frunzele sunt în special atacate, pe fața lor superioară se formează
pustule cu uredospori de culoare galbenă. Pe fața inferioară apar teleutosporii în p ustule
negricioase, mai târziu.
3. Mălura secarei, boală produsă de ciuperca Tilletia secalis manifestându -se prin apariția
culorii verde -albăstrui a spicelor. În faza de maturitate deplină, spicele infectate se
recunosc după faptul că ele sunt mai răsfirate și stau drepte, fiind mai ușoare decât cele
Fig. 9. Pintenul secarei
Secarei
http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/
index15.php

35 sănătoase. Combaterea se face prin tratarea boabelor cu substanțe chimice antimălurice.
Tratamentul poate fi făcut fie prin tratare uscată cu prafuri fungicide cu bază de mercur
ori prin tratare umedă, folosindu -se soluții în care se scufundă sămânța.
4. Tăciunele secarei, produs de ciup erca Urocystis occulta care formează spori atât pe spic
cât și pe tulpină, frunze și rădăcini. În țara noastră, această boală nu produce pagube
însemnate. Manifestările încep după înflorirea plantei, când apar dungi înguste, la început
albe-cenușii, apoi n egricioase. Cu timpul, aceste dungi se unesc , iar țesuturile se usucă și
pun în libertate sporii. De cele mai multe ori, spicele plantelor rămân sterile . Pentru a
combate această boală se recomandă asolamentul, dezinfectarea semințelor cu fungicide
și cult ivarea soiurilor rezistente la tăciune.
Multe insecte comune tuturor cerealelor atacă secara, cum ar fi: viermii -sârmă ( Agriotes
sp.), viermele alb ( Melolontha sp.), dacul ghebos ( Zabrus tenebrioides ), cărăbușii cerealelor
(Anisoplia sp.), gândacul păros ( Epicometis hirta ). Molia cerealelor ( Tinea granella ),
gărgărițele cerealelor ( Calandra gr anaria) și cleștarii făinii ( Tyroglyphus sp.) atacă secara în
depozite (Zamfirescu, 1956) .

36 Capitolul III. Stresul oxidativ
III.1. Noțiuni generale
Oxigenul atomic este cel mai întâlnit element chimic din scoarța terestră. În atmosferă și în
apă, prezența oxigenului molecular întreține viața organismelor aerobe. Rezerva de oxigen din
prezent s -a obținut în urma procesului de fotosinteză și este menținută constantă cu ajutorul
procesului de respirație. Însă efectul toxic al oxigenului este dat de derivații săi reactivi.
Organismele aerobe înfruntă numeroase probleme datorită derivaților oxigenului prezenți în
natură. De această cauză, ele și -au dezvoltat diferite siste me de apărare pentru a supraviețui. În
urma procesului de fotosinteză, plantele au o sursă în plus de oxigen ce le face mai predispuse
la deteriorări oxidative.
Stresul oxidativ este termenul folosit pentru afecțiunile produse de moleculele reactive de
oxigen, numite radicali liberi. Putem defini stresul oxidativ ca un dezechilibru între oxidanți și
antioxidanți. Acest proces citotoxic se poate desfășura atât în interiorul celulei , cât și la
exteriorul acesteia, în funcție de intensitatea lor. Stresul intra celular poate duce la necroza
celulară sau la dezorganizarea celulei, putând fi fatal unei celule ce nu se reproduce.
Stresul oxidativ implică producerea de radicali liberi și este inițierea unor reacții de oxidare
ce agresează membranele și organitele cel ulare. De fapt, acest stres duce la deteriorarea
peretelui celular și la dezechilibre ale metabolismului celular și ale activității enzimatice ce
avantajează pro ducerea mutațiilor genetice.
Radicalii liberi sunt substanțele derivate din compuși oxidați incomplet, compuși ce au trecut
prin arderi parțiale care prezintă în structura lor grupări de oxigen care au posibilitatea de a
iniția la suprafața membranelor celulare sau în interiorul celul ei reacții agresive de oxidare.
Aceștia rezultă în urma expunerii la diverși factori de mediu, care pot fi mai mult sau mai puțin
evitați: alimente (cu substanțe chimice), fum de țigară, gaze de eșapament, radiații UV, metale
grele (în special plumb) (Inzé, 2002 ).
III.2. Tipuri de radicali liberi
Radicalii liberi se pot clasifica, după natura elementului ce conține electroni neîmperecheați ,
în:
III.2.1. Specii reactive de oxigen
Sunt reprezentate de radicalii de oxigen (superoxid, hidroxil, peroxid) , dar și de derivații non –
radicalici ai oxigenului (peroxid de hidrogen, oxigen singlet, ozonul). Formele radicalice active

37 sunt stări chimice ale oxigenului caracterizate prin prezența unui electron neîmperecheat în
orbitali atomici sau moleculari. Datorită faptu lui că dubletul electronic este incomplet, există
molecule foarte instabile chimic ce pot extrage un electron dintr -o altă moleculă care ulterior
va fi oxidată.
Orice transfer de electroni din proteine sau sistem enzimatic poate duce la formarea acestor
specii reactive de oxigen ca produși ai reacțiilor de transfer de electroni. În mitocondrii, această
generare este apreciată pentru 1 -2% din totalul oxigenului consumat în condiții reducătoare.
Concentrațiile intramitocondriale ale oxigenului sunt menținute constant la nivel scăzut datorită
concentrațiilor crescute de superoxid dismutaza.
Superoxidul ( O2.-) este cel mai cunoscut radical liber al oxige nului care se formează prin
captarea unui electron ce se plasează pe unul din orbitalii n. de antilegătură, co nstituind prima
etapă a activării oxigenului pe calea reducerii univalente.
Radicalul hidroxil (OH.) alături de 1O2 este cea mai puternică specie a oxigenului, reacționând
cu viteză mare cu orice moleculă organică, îns ă are o viață extrem de scurtă.
Peroxi zii și produșii lor de descompunere reprezintă cele mai stabile specii active ale
oxigenului, ei fiind etapa finală a activării oxigenului. Aceștia sunt prezenți atât în organisme
cât și în obiectele din jur (plastic, cauciuc, vopsea, carburanți).
Peroxidu l de oxigen (H 2O2): prin adăugarea unui al doilea electron la superoxid produce ionul
peroxid O 22- ce nu prezintă electroni impari , dar nici caracter de radical liber. H 2O2 se formează
ușor prin reacții de dismutare ale O 2.-. Peroxidul de oxigen este un agent oxidant slab ce
acționează, în special, asupra compușilor nesaturați și triptofanului. Dintre toate speciile
reactive ale oxigenului, H2O2 este cel mai stabil ș i poate fi măsurat cu ușurință.
Oxigenul singlet (1O2) este ob ținut prin reacții de oxido -reducere, descompunere sau
radioliză. Acesta prezintă un caracter electrofil și reacționează cu numeroși compuși organici
(acizii grași polinesaturați, oleine) formând hiperoxizii sau cu compuși organici ce conțin sulf
sau azot și produc oxizi.
Ozonul este un radical liber al oxigenului care produce alterări caracteristice reacției de
hipersensibilitate la plante (Nitu, 2004) .
III.2.2 . Specii reactive de azot
Oxidul nitric este o moleculă gazoasă ce acționează în funcție de molec ulele țintă ca oxidant
sau ca reducător. Nu este o specie chimică agresivă, însă poate fi transformat într -o varietate de
molecule înrudite cum ar fi: -S-NO (S nitrozotiol), Fe -NO (nitrozil feric), NO 2 (dioxid de azot ),
ONOO- (peroxinitrit), NO-2 (nitrat) și NO-3 (nitrit). Unele dintre acestea sunt mult mai puternice

38 decât NO în atacul moleculelor biologice. A fost sugerat că ONOO- este implicat în leziuni ale
țesuturilor datorate acțiunii sale puternic oxidantă. Oxidul nitric este un radical mic,
paramagne tic, ușor solubil în apă și direct solubil în lipide. Aceste proprietăți îi permit să
difuzeze di rect prin membranele biologice.
Dioxidul de azot (NO 2) este un intermediar pentru sinteza industrială a acidului azotic. Este
obținut prin oxidarea oxidului nitric de către oxigenul din aer (Nitu, 2004) .
III.2.3. Specii reactive de sulf
Sulful este un constituent al multor molecule organice , însă prezintă și o importanță mare sub
formă de grupări Fe -S pentru activitatea multor enzime, în special a celor implic ate în reacțiile
redox. Sub formă de grupări tiol, sulful este important pentru aspectele variate ale
metabolismului. Datorită faptului că grupările tiol sunt oxidate și reduse ușor, controlul redox
al metabolismului celular a devenit din ce în ce mai impo rtant. Așa cum oxigenul și azotul
prezintă specii reactive, sulful poate forma și el, de exemplu în cazul în c are o grupare -SH este
oxidată (Nitu, 2004) .
III.3. Tipuri de antioxidanți celulari
Datorită faptului că ace ste specii reactive afectează principalele componente celulare,
plantele și -au creat mecanisme de eliminare a acestora. În apărarea față de stresul oxidativ, rolul
princi pal îl au enzimele antioxidante: superoxid dis mutază, peroxidază, catalază , dar și
moleculele antioxidante cu greutate moleculară mică.
III.3.1. Clasificare
Plantele prezintă un sistem complex de apărare împotriva stresului oxidativ, sistem compus
din componente nonenzimatice și enzimatice.
Antioxidanții neenzimatici interacționează cu numeroase componente cel ulare și, pe lângă
rolul de apărare și de cofactori enzimatici, aceștia influențează creșterea și dezvoltarea
plantelor. Ei sunt reprezentați de: acidul ascorbic, glutationul, tocoferolii, carotenoizii și
compușii fenolici.
Acidul ascorbic este cel mai des întâlnit antioxidant cu greutate moleculară mică, care are un
rol important în apărarea organismelor împotriva stresului oxidativ. Este considerat un
antioxidant foarte puternic datorită capacității sale de a dona electroni în mai mult e procese
fiziologic e la plante, inclusiv în creștere, diferențiere și metabolism. Mai mult de 90% din
cantitatea de acid ascorbic este localizată în citoplasmă.

39 Glutationul este o non -proteină cu rol esențial în apărarea intracelulară împotriva leziunilor
oxidative datorate speciilor reactive de oxigen, însă mai este implicat și în creșterea și
dezvoltarea celulară, reglementarea transportului sulfatului, conjugarea de metaboliți și sinteza
unor proteine și acizi nucleici.
Tocoferolii reprezintă un grup de antioxidanți lipofi lici sintetizați numai de organismele
fotosintetice. Sunt localizați în părțile verzi ale plantei și au rol în detoxifierea radicalilor liberi,
prevenind propagarea în lanț din auto -oxidarea lipidelor.
Carotenoizii sunt pigmenți prezenți în cloroplastul și cromoplastul plantelor, neutralizând 1O2
pentru a preveni leziunile oxidative și a proteja aparatul fotosintetic.
Compușii fenolici sunt metaboliți secundari diverși cu proprietăți antioxidante, prezenți în
abundență în țesuturile plantelor.
Antioxidanț ii enzimatici sunt reprezentați de enzimele sistemului de apărare care
funcționează în diferite compartimente subcelulare și răspund corespunzător atunci când
respectivele celule sun t expuse la stresul oxidativ.
III.3.2. Enzimele stresului oxidativ
Princip alele enzime implicate în eliminarea radicalilor liberi din organismele vii sunt
reprezentate de: superoxid dismutaza, catalaza, peroxidaza.
III.3.2.1. Superoxid dismutaza
Superoxid dismutaza (Fig. 10) are rol important în apărarea tuturor organismelor aer obe
împotriva stresului oxidativ prin catalizarea dismutării radicalului liber de superoxid în oxigen
și peroxid de hidrogen, ast fel:
.O2 + .O2 + 2H+ O2 + H 2O
Fig. 10. Model pentru structura
tridimensională a SOD
http://www.wikiwand.com/es/Super
%C3%B3xido_dismutasa

40 Această enzimă antioxidantă are rolul de a proteja celulele vii de efectele nocive ale
radicalilor liberi de superoxid, formele cele mai nocive ale speciilor reactive de oxigen.
Radica lul de superoxid este generat prin reducerea univalentă a O 2 în cursul diferitelor reacții
enzimatice sau sub acțiunea radiațiilor ionizante. Rolul central al superoxid dismutazei în
protecția contra stresului oxidativ se datorează faptului că ea este prez entă în toate organismele
aerobe și în majoritatea compartimentelor subcelulare generatoare de oxigen activat.
Există trei tipuri distincte de SOD, care au fost clasificate pe baza metalului conținut în
structura lor : unele izoenzime ale Cu (II) -Zn(II) – SOD au fost descoperite în citosol iar altele
în cloroplastele plantelor superioare; Mn(III) – SOD este prezentă în mito condriile celulelor
eucariote, p recum și în celulele procariotelor; Fe(III) – SOD a fost evidențiată în celulele
procariote și în unele a lge eucariote. (Artenie, 2008)
Este prezentă în majoritatea compartimentelor celulare ce generează oxigen activat. La plante
s-au descoperit 3 izoenzime ale SOD: Cu -Zn-SOD (prezent în citosol, cloroplast și
mitocondrie ), Mn -SOD (prezent în mitocondrie) și Fe-SOD (prezent în cloroplast). Activitatea
acestei enzime crește atunci când plantele sunt expuse la diferite forme de stres, în special seceta
și toxicitatea metalică (Inzé, 2002) .
III.3.2.2. Catalaza
Catalaza (Fig. 11) este o enzimă antioxidantă, răspândită în toate organismele aerobe. Alături
de peroxidază și glutation peroxidază, este implicată în detoxifierea peroxidului de hidrogen, o
specie reactivă de oxigen care se formează atât în
metabolismul normal cât și în numeroase stări
patologice, sub acțiunea diferitelor oxidaze și a
superoxid dismutazei (Artenie, 2008). Acumularea în
celula vie a peroxidului de hidrogen poate cauza
oxidarea unor compuși ch imici celulari (ADN, proteine
și lipide), conducând la mutageneză sau moartea
celulei.
Catalaza a fost prima enzimă descoperită și caracterizată dintre cele antioxidante. Are o
specificitate mare pentru H 2O2 și o activitate scăzută pentr u peroxizii organici. Catalaza , spre
deosebire de celelalte tipuri de enzime reducătoare de H 2O2, nu necesită echivalenți reducători
celulari.
Fig. 11. Model pentru structura tridimensională a
catalazei
http://www.wikiwand.com/es/ Catalasa

41 În celula vie, catalaza are rolul biologic de a descompune apa oxigen ată conform următoarei
reacții:
Acțiunea catalazei se c orelează cu mersul multor reacții biochimice implicate în
metabolismul glucidelor, lipidelor, aminoacizilor, proteinelor și altor substanțe. Fapt care
explică răspândirea largă a catalazei în organismele animale, plante și microorganismele
aerobe. (Artenie , 2008)
Determinarea acțiunii catalazei se poate determina prin metode manometrice, titrimetrice,
spectrofoto metrice, etc.
III.3.2.3. Peroxidaza
Peroxidaza (Fig. 12) este o enzimă bicomponentă, ce aparține hemproteinelor. Are un rol
esențial în procesele oxidoreducătoare din timpul respirației la plante și animale. Cu ajutorul
apei oxigenate, peroxidaza catalizează oxidarea diferitelor substrate de natură chimică
deter minată după următoarea reacție:
AH 2 + H 2O2 A + 2H 2O , unde:
AH 2 – substratul supus oxid ării
A – substratul oxidat
Fenolii (pirocatehrină, pirogalol, acid galic, etc.),
aminele aromatice (benzidină, parafenilendiamină,
etc.) și substanțele ușor oxidabile ( acid ascorbic,
glutationul, nitriți, etc.) sunt doar câteva dintre
substratele ce pot fi oxidate de peroxidază, în
prezența apei oxigenate (Inzé, 2002) .
Fig. 12. Model pentru structura tridimensională a
peroxidazei
http://www.rcsb.org/pdb/explore.do?structureId=1gp1

42 Capitolul IV . Influența metalelor grele asupra creșterii și
dezvoltării plantelor
IV.1. Noțiuni generale
Datorită activităților geologice și antropogene crescute, poluarea solului cu metale grele a
devenit o problemă comună în toată lumea. Unele dintre aceste activități sunt reprezentate de
minerit, topirea metalelor, ardere a combustibililor fosili, utilizarea îngrășămintelor și a
pesticidelor în agricultură, eliminarea deșeurilor municipale, etc.
Există diverse metode de remediere a solurilor poluate cu metale grele. Acestea variază de
la metode fizice și chimice la metode b iologice. Majoritatea metodelor fizice și chimice
(încapsularea, solidificarea, extracția vaporilor și spălarea solurilor) sunt destul de costisitoare
și nu fac un sol adecvat creșterii plantelor. Pe de altă parte, o abordare biologică (bioremediere)
încur ajează stabilirea și restabilirea plantelor pe solurile poluate. Bioremedierea reprezintă o
metodă eficientă de tratare a solurilor poluate cu metale grele. Microorganismele și plantele
folosesc diferite mecanisme în vederea bioremedierii solurilor poluat e. O abordare comună este
folosirea plantelor pentru tratarea solurilor poluate cu metale grele, însă combinarea
microorganismelor și a plantelor reprezintă o abordare eficientă a bioremedierii, asigurând o
curățare eficientă a solurilor.
Metalele grele su nt elemente cu proprietăți metalice precum: ductilitatea, maleabilitatea,
conductibilitatea, stabilitatea cationilor și specificitatea ligandului. Caracteristica principală a
acestor metale este reprezentată de densitatea relativ ridicată și de greutatea a tomică mare ,
numărul atomic fiind mai mare de 20. Organismele necesită cantități mici de Co, Cu, Fe, Mn,
Mo, Ni, V și Zn, însă în cantități excesive, aceste metale devin nocive. Principalele amenințări
asupra organismelor sunt reprezentate de cantitățile m ari de Pb, Cd, Hg și As deoarece acestea
nu au niciun efect benefic asupra organismelor, din contră sunt extrem de dăunătoare atât pentru
plante , cât și pentru animale.
Răspunsul primar al plantelor expuse la un nivel ridicat de metale grele este generarea de
specii reactive de oxigen. Apariția stresului oxidativ în plante ar putea fi consecința indirectă a
toxicității metalelor grele. Expunerea la metale grele declanșează o gamă largă de modificări
biochimice și fiziologice, plantele fiind nevoite să își d ezvolte un mecanism eficient de
combatere a acestor probleme. Plantele produc tioli cu greutate moleculară mică și cu o mare
afinitate pentru metalel e grele ( Bricker et al., 2001 ).

43 Plantele care cresc pe soluri bogate în metale grele suferă atât prin scăderea creșterii , cât și
a randamentului, ceea ce indică implicarea toxicității metalelor grele în inhibarea performanței
generale de creștere a plantelor stresate. De asemenea, la mai multe specii expuse la metale
grele, a fost observată scăderea activi tății mitotice, fapt care a condus la suprimarea creșterii
rădăcinilor.
IV.2. Influența cadmiului asupra creșterii și dezvoltării plantelor de cultură
Cadmiul reprezintă un element chimic neesențial, ce afectează în mod negativ creșterea și
dezvoltarea pla ntelor. În sol, poate fi întâlnit în concentrații cuprinse între 0,01 și 7 ppm, cu o
medie de 0,06 ppm ( Allaway, 1968 ). În mediul înconjurător el provine din centralele electrice,
sistemele de încălzire, traficul urban sau de la industriile de prelucrare a metalelor. Datorită
toxicității sale și a solubilității ridicate în apă, este cunoscut ca un agent poluant foarte
important. Chiar dacă efectele toxice ale cadmiului asupra sistemelor biologice au fost r aportate
de numeroși autori, mecanismele de toxicita te ale cadmiului nu sunt cunoscute pe deplin.
Deschiderea stomatelor, transpirația și fotosinteza sunt afectate de prezența cadmiului în
substanțele nutritive. Cloroza, încrețirea frunzelor și încetinirea creșterii sunt principalele și
cele mai vizibile si mptome ale unei plante intoxicată cu cadmiu. De asemenea, acest metal
poate interfera cu transportul unor elemente (Ca, Mg, P și K) , dar și a apei, afectând astfel și
permeabilitatea membranei celulare .
Cadmiul prezintă o mobilitate ridicată, fiind slab re ținut de sol și absorbit ușor de către
plante. După Hodgson (1970), raportul dintre concentrația cadmiului din sol și cea din plante
este de 1:10.
Solurile acide cu un conținut scăzut în argilă și în materie organică permit trecerea unei
cantități mari de cadmiu în plante. Același efect au și îngrășămintele cu reacție fiziologică acidă.
De aici rezultă faptul că administrarea materiei organice pe solurile poluate cu cadmiu ajută la
micșorarea efectului fitotoxic, prin reținerea lui în sol.
Conținutul de cad miu din plante este cuprins în mod normal între 0,1 și 0,8 ppm ( Allaway,
1968). Valorile mai mari de 1 ppm sunt considerate toxice.
Grâul este una dintre numeroasele cereale care este capabil să acumuleze cantități ridicate
de cadmiu în țesuturile plantei. Este important să înțelegem procesele de transport ale Cd2+ în
rădăcină, ceea ce duce la acumularea acestui metal greu, în exces (Lian -Zhen L ., 2016) .
Câteva studii au demonstrat faptul că stresul oxidativ poate fi implicat în toxicitatea
cadmiului prin inducerea producerii de radicali liberi ai oxigenului sau prin scăderea
antioxidanților enzimatici și neenzimatici. Activitatea ATP -azei din membrana celulară a

44 rădăcinii grâului a fost redusă în timpul tratamentelor pe bază de cadmiu. Producerea
peroxidăr ii lipidice , dar și disturbarea mecanismului cloroplastului alterează funcționalitatea
membranei, inhibând astfel biosinteza clorofilei și reducând activitatea enzimelor fixatoare de
dioxid de carbon.
Metodele de evitare a intoxicării plantelor cu metale g rele sunt diverse. Micorizele sunt o
strategie extracelulară de evitare a toxicității cadmiului. Însă, puține studii au demo nstrat efectul
direct de reducere a toxicității de către acestea. La răsadurile de molid tratate cu cadmiu, o
ciupercă poate crește toleranța gazdei, numai în cazul în care toleranța ciupercii o depășește pe
cea a plantei gazdă. În acel experiment, ciupercile au fost probabil afectate de tratamentul mai
concentrat de cadmiu (5 µM), ele pierzându -și abilitatea de a diminua toxicitatea a cestuia. În
schimb, unele dovezi indirecte au arătat faptul că ciupercile erau încă viabile la o concentrație
de 5µM, demonstrând astfel că mecanismul de ameliorare funcționează până la un anumit prag
de expunere ( Jentschke et al., 1999).
Au existat multe discuții legate de proprietățile și rolul peretelui celular în mecanismul de
toleranță a metalelor grele. Pereții celulelor din rădăcină sunt expuși direct metalelor prezente
în sol. De asemenea, și membrana plasmatică poate fi implicată în procesul de tol eranță,
deoarece este prima structură „vie” țintită de toxicitatea metalelor grele.
Intoxicarea plantelor cu metale grele generează un stres oxidativ, din cauza implicării
acestora în diferite mecanisme de generare a radicalilor liberi de oxigen. Radicalii liberi ai
oxigenului sunt, de fapt, forme reduse ale oxigenului atmosferic, rezultând din stimularea O 2
de a forma un singlet, sau transferul electronilor la O 2 în vederea formării unui radical
superoxid, peroxidului de oxigen sau radicalului hidroxil. În plante, mai există numeroase surse
potențiale de radicali liberi de oxigen, în afară de cei rezultați în urma reacțiilor produs e la
nivelul metabolismului, cum ar fi fotosinteza sau respirația. Superoxid -dismutaza, catalaza,
peroxidaza sunt câteva dintre proteinele ce au rolul de a elim ina radicalii liberi de oxigen.
A fost demonstrat faptul că tratamentele cu cadmiu produc un stres oxidativ, însă în
comparație cu alte metale grele, nu acționează direct asupra producerii de specii reactive de
oxigen. Activ area și inactivarea enzimelor oxidative depinde nu numai de intensitatea stresului ,
cât și de tip ul de țesut și vârsta plantei (Sgherri et al., 2001) .
Toxicitatea cadmiului este explicată prin afinitatea sa față de grupările tiolice ( -SH) din
enzime sau din proteine. Excesul de cadmiu contribuie la dereglarea metabolismului fierului și
la apariția clorozei (Mengel și Kirkby, 1982).

45 În ultimul timp, există un interes tot mai mare în ceea ce privește contaminarea solurilor de
cultură cu metale grele, însă n u se cunosc foarte multe informații despre homeostazia metalelor
și nivelu l de toleranță al organismului.

46 Capitolul V . Material și metode de cercetare
V.1. Materiale de cercetare
Semințele speciilor de cereale ( Triticum aestivum și Secale cereale ), folosite în investigarea
efectului tratamentului cu azotat de cadmiu , au fost cumpărate de la un magazin local, S. C.
UNISED S. A. , din județul Iași.
Substanța de tratament este reprezentată de azotatul de cadmiu. Pentru a determina efectul
acestei soluți i au fost folosite două tipuri de concentrație: una de 50 µM și una de 100 µM alese
după cercetări din literatura de specialitate.
Pentru sterilizarea suprafeței semințelor s -a folosit o soluție de hipoclorit de sodiu de
concentrație 5%.
De asemenea, în ve derea realizării acestui experiment s -au folosit plăci Petri, în care au fost
așezate câte 3 rondele de filtru umezite cu apă distilată, balanța electronică, spectrofotometrul
UV/VIS, pH -metru.
Analizele statistice inclusiv calcularea valorilor mediilor și deviația standard au fost făcut e
utilizând Microsoft Excel .
V.2 Metode de cercetare
V.2.1. Realizarea tratamentului
Suprafața semințelor a fost sterilizată cu hipoclorit de sodiu 5% timp de 10 minute, apoi
clătită bine de câteva ori cu apă distilată. Ulte rior semințele au fost puse la îmbibat timp de 60
de minute în apă distilată . După cele 60 de minute, semințele au fost plasate în plăci Petri, pe
câte trei rondele de hârtie de filtru , la germina t. Pentru fiecare specie, a u fost puse la germinat
câte zece semințe în fiecare placă Petri repartizate as tfel: două plăci care servesc drept martori
(pe toată dur ata experimentului au fost udate cu apă distilată), două plăci în care semințele au
fost tratate cu soluție de azotat de cadmiu 50 µM și două plăci în ca re semințele au fost tratate
cu soluție de azotat de cadmiu 100 µM.
Timp de 14 zile , semințele au fost puse la germinat în condiții de labo rator, la temperatura
camerei (19 – 24ș C) și la o fotoperioadă corespunzătoare lunii Martie, 2017. Acestea au fost
monitorizate zilnic, tratate cu câte 4 ml din soluțiile corespunzătoare și cantitatea de apă distilată
necesară .

47 Stadiile de germinare au fost surprinse fotografic astfel (Fig. 1 3; Fig. 1 4; Fig. 1 5):
Fig. 13. Semințe de Triticum aestivum (stânga) și Secale cereale (dreapta) în a 5 -a zi de germinare (original)
Fig. 1 4. Semințe de Triticum aestivum (stânga) și Secale cereale (dreapta) în a 10 -a zi de germinare (original)

48 După cele 14 zile, plantulele au fost recoltate de pe plăci și au fost determinați parametrii
fiziologici: rata de germinare, lungimea (Fig. 16 și Fig . 17) și masa plantulelor.
Fig. 1 5. Semințe de Triticum aestivum (stânga) și Secale cereale (dreapt a) în a 14 -a zi de germinare (original)
Fig. 16. Determinarea lungimii plantulelor de Triticum aestivum (original)
Fig. 1 7. Determinarea lungimii plantulelor de Secale cereale (original)

49 Pentru prepararea extract elor vegetale utilizate în determinările biochimice, aproximativ 0,5
g din fiecare material vegetal au fost omogenizate cu sticlă pisată și 5 ml de apă distilată rece.
Omogenatul a fost centrifugat la 4000 rot./min., timp de 15 minute. Supernatantul a servit ca
sursă pentru determinările biochimice .
V.2.2. Determinarea cantit ativă a proteinelor solubile prin metoda Bradford
Această metodă este simplă, rapidă și foarte sensibilă, asigurând obținerea de rezultate
reproductibile la determinarea proteinelor solubile din extractele biologice. Ea permite
determinarea majorității pro teinelor, cu excepția celor cu masa moleculară mică.
Principiul metodei: S-a observat că în mediul acid, colorantul Coomassie Brilliant Blue G –
250 formează cu proteinele un complex cu maximul de absorbție la 595 nm. Colorantul
reacționează cu radicalii de arginină, apoi cu resturile de histidină, lizină, tirozină, fenilalanină
din structura proteinelor (Artenie, 2008) .
Reactivi:
1. Alcool etilic (etanol) 96%.
2. Acid fosforic 89% sau 85%.
3. Reactiv Bradford (Soluție de Coomassie Brilliant Blue G 250). Într -un balon cotat de 100
ml s-au dizolvat 10 mg de Coomassie Brilliant Blue G 250 în 10 ml etanol 96%, apoi s –
au adăugat 9,8 ml acid fosforic 89% și după dizolvarea colorantului s -a completat cu apă
bidistilată la semn (100 ml). Soluția obținută s -a filtrat prin hârtie Whatman nr. 1 și a fost
depozitată la temperatura camerei, în sticlă brună.
4. Soluție etalon de albumină serică bovină 5 mg %. S -au dizolvat 5 mg de albumină serică
bovină în 100 m l de apă bidistilată. Un ml de soluție etalon conține 50 micrograme de
albumină serică bovină.
Mod de lucru: Într-o eprubetă s -au măsurat 0,3 ml supernatant și 0,9 ml reactiv Bradford.
S-a amestecat și s -a lăsat la temperatura camerei. După 5 minute s -a citit extincția probei la
lungimea de undă de 595 nm, față de un control preparat astfel: 0,3 ml apă distilată și 0,9 ml
reactiv Bradford.

50 Calculul rezultatelor: Pentru a calcula cantitatea de proteină în proba de analizat s -a
construit o curbă etalon cu concentrații cunoscute de albumină serică bovină (Fig. 18) . După
aflarea pe curba de etalonare a microgramelor de proteină în proba de analizat, s -a calculat
conce ntrația de proteine în proba analizată. Concentrația de proteine este exprimată în mg / g.
V.2.3. Determinarea activității s uperoxid dismutaz ei prin metoda Winterbourn
Activitatea acestei enzime a fost determinată prin tr-o metodă spectrofotometrică bazat ă pe
inhibarea nitroblue tetrazoliumului de către superoxid dismutază.
Principul metodei: Activitatea superoxid dismutazei s -a determin at pe baza capacității
enzimei de a inhiba reducerea Nitro Blue Tetrazoliului (NTB) de către radicalii superoxid
genera ți în mediul de reacție prin fotoreducerea riboflavinei. Gradul de inhibiție produs d e
enzimă în condiții standard s -a estimat prin determinarea extincțiilor probei și martorului la 560
nm, față de apă distilată (Artenie, 2008) .
Reactivi:
1. Soluție tampon fosfați de potasiu 0,067 M, pH = 7,8. Într -un balon cotat de 500 ml s -au
dizolvat 0,2917 g KH 2PO 4 și 5,4616 g K2HPO 4 în 400 ml apă bidistilată. S -a corectat
pH-ul la 7,8 cu soluție de acid fosforic 1:3 și s -a completa t cu apă bidistilată la 500 ml.
2. Soluți e EDTA disodic 0,1 M cu pH = 7,8. S -au dizolvat 3,7223 g etilendiamintetraacetat
de sodiu (EDTA – Na2×2H 2O) în 75 ml apă bidistilată într -un balon cotat de 100 ml. S –
Fig. 18. Graficul curbei etalon folosit pentru a calcula cantitatea de proteine solubile

51 a corectat pH -ul la 7,8 cu o soluție de NaOH 1N și s -a completat la semn cu apă
bidistilată.
3. Soluție de Nitro Blue Tetrazolium 1,5 mM. S -au dizolvat 12,26 mg Nitro Blue
Tetrazolium chloride în 10 ml apă bidistilată. S -a conservat la rece.
4. Soluție de riboflavină 0,12 mM. S -au dizolvat 4,516 mg riboflavină (vitamina B 2) în
100 ml apă bi distilată la balon cotat. Soluția s -a păstrat în frigider, în flacon de culoare
brună.
Mod de lucru: Pentru a determina activitatea superoxid dismutazei s -a procedat conform
indicațiilor din tabelul următor:
Tabel 3. Indicații pentru determinarea activității SOD (Artenie, 2008)
Reactivi Probă Martor
Soluție tampon fosfați de K 0,067 M, pH 7,8 (ml) 2,55 2,55
Soluție de EDTA 0,1 M cu pH 7,8 (ml) 0,2 0,2
Extract enzimatic (ml) 0,1 –
Soluție de Nitro Blue Tetrazolium 1,5 mM (ml) 0,1 0,1
Soluție de riboflavină 0,12 mM (ml) 0,05 0,05
Proba și martorul au fost expuse timp de 5 minute la o lampă cu neon, la distanța de 10 cm,
după care au fost citite extincțiile acestora la 560 nm, ață de apă distilată. Înaintea introducerii
în cuva spectrofotometrulu i, în martor a fost adăugat 0,1 ml extract enzimatic, a fost agitat și
extincția a fost citită (E martor), în aceleași condiții ca pentru probă (E probă).
Calculul rezultatelor: O unitate de SOD reprezintă cantitatea de enzimă care are o inhibiție
de 50% din maximul de inhibiție a reducerii NBT. In martor, care nu conține SOD, radicalii
superoxid, formați prin fotoreducerea riboflavinei, reduc NBT la un formazan, intensitatea
culorii albastre fiind maximă (100% inhibiție). În probă, SOD transformă o parte din radicalii
superoxid în peroxid de hidrogen, iar cantitatea de formazan formată este mai mică. (Artenie,
2008)
Calculul procentului de inhibiție realizat de enzima din probă s -a realizat după următoarea
formulă:

, unde:
p – masa de țesut vegetal cântărit.

52 Activitatea acestei enzime este raportată la concentrația de proteină în extractul enzimatic,
adică a fost calculată activitatea specifică a S OD raportând numărul unităților enzimatice la
numărul mg de proteină corespunzător.
V.2.4 Determinarea activității c atalaz ei prin metoda Sinha
Activitatea catalazei a fost determinată printr -o metodă iodometrică ce constă în oxidarea
iodurii de potasiu de apa oxigenată nedescompusă și titrarea iodului eliberat cu tiosulfat de
sodiu în prezența amidonului.
Principiul metodei: O perioadă fixă de ti mp, catalaza a fost lăsată să acționeze asupra apei
oxigenate, după care a fost inactivată prin adăugarea unui amestec de bicromat de potasiu -acid
acetic. După stoparea acțiunii catalazei, cantitatea de apă oxigenată rămasă nedescompusă a
redus în mediul a cid bicromatul de potasiu la acetat cromic, care a putut fi determinat
spectrofotometric la 570 nm. Prezența bicromatului de potasiu în mediul de reacție nu a
interferat cu determinarea spectrofotometrică a acetatului cromic, datorită faptului că acesta nu
absoarbe la respectiva lungime de undă (Artenie, 2008) .
Cantitatea de apă oxigenată descompusă de catalază s -a determinat prin diferența dintre
cantitatea inițială și cantitatea finală de apă oxigenată din m ediul de reacție.
Reactivi:
1. Soluție bicromat de potasiu 5%. S -au dizolvat 5 g de bicromat de potasiu ( K2Cr2O7) în
100 ml apă distilată, la balon cotat .
2. Soluție bicromat de potasiu -acid acetic glacial. S -au amestecat 20 ml soluție de bicromat
de potasiu 5% cu 60 ml acid acetic glacial.
3. Soluție tampon de fosfați de potasiu 0,01 M cu pH 7,0. S -au dizolvat 0,2654 g KH 2PO 4
și 0,5312 g K 2HPO 4 în 300 ml apă bidistilată într -un balon cotat de 500 ml. S -a corectat
pH-ul la 7,0 și s -a completat la 500 ml cu apă bidistilată.
4. Soluție substrat de apă oxigenată 0,16 M în soluție tampon de fosfați de potasiu 0,01 M
cu pH 7. S -au diluat 1,8133 ml apă oxigenată concentrată (30%) cu soluție tampon de
fosfați de potasiu 0,01 M la 100 ml într -un balon cotat.

53 Mod de lucru: În două eprubete termorezistente (o probă și un martor) s -au pipetat reactivii
din următorul tabel:
Tabel 4. Reactivii pentru determinarea catalazei (Artenia, 2008)
Specificație Probă Martor
Preparat catalazic (supernatant), ml 0,1 –
Soluție tampon fosfați de potasiu, ml 0,4 0,4
Soluție substrat de apă oxigenată, ml 0,5 0,5
După fix 60 de secunde de la pipetarea soluției substrat de apă oxigenată s -a stopat reacția în
probă prin adăugarea a câte 2 ml soluție bicromat de potasiu -acid aceti c și 0,1 ml preparat
catalazic.
Apoi, eprubetele au fost in troduse în baie de apă la fierbere timp de 10 minute, după care s –
au răcit sub jet de apă și s -au citit extincțiile lor la 570 nm față de apă distilată.
Calculul rezultatelor: Activitatea catalazei se exprimă în unități enzimatice (UE). O unitate
enzimati că reprezintă cantitatea de enzimă care descompune un micromol de apă oxigenată
(0,034 mg) în timp de un minut la temperatura de 20șC și pH = 7. Dacă 1 UE reprezintă 1
micromol de apă oxigenată, atunci diferența dintre numărul micromolilor de apă oxigenat ă din
martor( n 1 = 80 micromoli de apă oxigenată corespunzători la 0,5 ml soluție de apă oxigenată
0,16 M) și numărul de micromoli de apă oxigenată rămași nedescompuși în probă (n 2) după
inactivarea catalazei cu soluție de bicromat de potasiu -acid acetic, ne va da X UE.
Valoarea n 2 a fost aflată din raportul extincțiilor martorului și probei: n 2 = Ep × 80 / Em.
Numărul de micromoli de apă oxigenată care au fost descompuși timp de un minut de către
catalază s -au aflat cu ajutorul următoarei formule:
t = timpul de incubație în minute;
p = greutatea materialului biologic luat pentru analiză în grame.
Prin raportarea numărului de micromoli de apă oxigenată / minut la numărul de mg de
proteină existentă în extractul enzimatic, a fost calculată activitatea cat alazei.

54 V.2.5. Determinarea activității p eroxidaz ei prin metoda L.V. Gudkova și R. G.
Degtiari
Determinarea activității peroxidazei s -a realizat prin intermediul unei metode colorimetrice.
Principiul metodei: Această metodă se bazează pe măsurarea intensit ății culorii produsului
de oxidare a orto -dianisinei cu ajutorul apei oxigenate, sub acțiunea peroxidazei (Artenie,
2008) .
Reactivi:
1. Soluție tampon de fosfați de potasiu 0,4 M cu pH 5,9. S -au dizolvat 21,7744 g KH 2PO 4 și
6,9672 g K 2HPO 4 în 400 ml apă bid istilată. După ce s -a corectat pH -ul la 5,9, s -a completat
la 500 ml cu apă bidistilată.
2. Soluție de orto -dianisidină 1% în alcool etilic 96%. S -au dizolvat 0,1 g orto -dianisidină în
10 ml alcool etilic 96%.
3. Soluție de substrat tamponat. La 200 ml soluție t ampon de fosfați 0,4 M cu pH 5,9 s -au
adăugat 8 ml soluție alcoolică de orto -dianisidină 1% și apă bidistilată până la 400 ml.
Reactivul s -a conservat în sticlă brună și la rece timp de două săptămâni.
4. Soluție de apă oxigenată 0,05% (s -a preparat extratemporaneu). La 30 ml apă bidistilată s –
au adăugat 0,05 ml apă oxigenată concentrată (30%).
5. Soluție de acid sulfuric 50%. La 250 ml apă distilată s -au adăugat cu atenție, în volume mici
și sub agitare, 250 ml acid sulfuric concentrat.
Mod de lucru: Într-o eprubetă de 20 ml s -au măsurat 0,1 ml extract enzimatic, 3 ml soluție
de substrat tamponat, 1,7 ml apă distilată și 0,2 ml soluție de apă oxigenată 0,05%. După 5
minute s -au adăugat 5 ml acid sulfuric 50%, acesta având rolul de a întrerupe acțiunea
peroxidazei. Intensitatea culorii se determină la spectrofotometru, la o lungime de undă de 540
nm și cuva cu lărgimea de 10 mm, față de un martor care conține următorii componenți ,
adăugați în ordinea: apă distilată – 4,7 ml, soluție de acid sulfuric 50% – 5 ml, extract enzimatic
( s-a ales un extract enzimatic colorat mediu) – 0,1 ml și soluție de apă oxigenată 0,05% – 0,2
ml.
Calculul rezultatelor: Activitatea peroxidazei s -a calculat după valoarea coeficientului de
extincție micromolară, egal cu 0,0128. O unitate de peroxidază (UP) corespunde cantității de
enzimă care catalizează descompunerea unui micromol de H 2O2 într-un minut în condiții
optime.

55 Numărul unităților peroxida zice înt r-un gram de țesut s -a calculat cu ajutorul formulei:
UP / g / min = E / 0,0128 × 10 / 1000 × 1 / 5 × 10 / v × 1 / p, unde:
E – extincția probei citită la spectrofotometru;
0,0128 – valoarea extincției micromolare;
1000 – numărul de ml într -un lit ru;
V – volumul extractului peroxidazic (ml) introdus în mediul de reacție;
P – cantitatea de țesut vegetal, în grame.

56 Capitolul VI. Rezultate și discuții
În urma realizării părții experimentale a lucrării de licență, am obținut rezultatele prezentate
și analizate în subcapitolele următoare.
VI.1. Rata de germinare a plantulelor

Tabel 5. Rata medie de germinare a plantule lor de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu
În ceea ce privește rata de germinare a semințelor de Triticum aestivum , remarcăm un procent
de germinare de 100% a semințelor tratat e cu azotat de cadmiu 50 µM, însă în cazul semințelor
tratate cu concentrația de 100 µM , rata de germinare scade, ajungând la un procent de 95%.
Aceste rezultate duc la concluzia că o concentrație mai ridicată de azotat de cadmiu modifică
în sens negativ procesul de germinare a semințelor acestei specii (Tabel 5, Fig. 1 9).

Rata medie de germinare
(martor )
± deviația standard
(%) Rata medie de germinare
(c% 50 µM )
± deviația standard
(%) Rata medie de germinare
(c% 100 µM )
± deviația standard
(%)
100 ± 0 100 ± 0 95 ± 0,05
Fig. 19. Rata medie de germinare a plantule lor de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu 100% 100%95%
0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%100%
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µM%Rata medie de germinare -Triticum aestivum

57 Tabel 6. Rata medie de germinare a plantule lor de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu ± deviația standard
Rata medie de germinare
(martor)
± deviația standard
(%) Rata medie de germinare
(c% 50 µM)
± deviația standard
(%) Rata medie de germinare
(c% 100 µM)
± deviația standard
(%)
85 ± 0,05 90 ± 0 90 ± 0
În schimb , în cazul semințelor de Secale cereale , putem observa din Tabelul 6 și Fig. 20 că
tratamentul cu azotat de cadmiu determină o creștere semnificativă a ratei de germinare de la
un procent de 85% (martor) la cel de 90% (în cazul ambelor concentrații).
Luând în considerare aceste rezultate, putem spune că Triticum aestivum este o plantă mult
mai sensibilă la o concentrație ridicat ă de cadmiu . Similar constatărilor noastre, alte studii au
raportat faptul că utilizarea concentrații lor scăzute de metale grele stimulează creșterea
plantelor, pe când concentrațiile ridicate o inhibă ( Nyitrai et al., 2003 ). Fig. 20. Rata medie de germinare a plantule lor de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu 85%90% 90%
0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%100%
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µM%Rata medie de germinare -Secale cereale

58 VI.2. Lungimea plantulelor
Tabel 7. Lungimea medie a plantule lor de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu
Lungimea medie
(martor)
± deviația standard
(cm) Lungimea medie
(c% 50 µM )
± deviația standard
(cm) Lungimea medie
(c% 100 µM )
± deviația standard
(cm)
8,125 ± 0,175 10,145 ± 0,182 6,98 ± 0,202
Rezultatele investigațiilor morfologice în cazul speciei Triticum aestivum arată o creștere
semnificativă în lungime a plantulelor tratate cu azotat de cadmiu de concentrație 50 µM în
raport cu martorul , probabil datorată prezenței în mediu a azotatului care este un stimulator de
creștere. Efectul inhibitor al cadmiului se manifestă în proba a doua, la o concentrație de 100
µM (Tabel 7, Fig. 2 1).

8.12510.145
6.98
024681012
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMcmLungimea medie -Triticum aestivum
Fig. 21 Lungimea medie a plantulelor de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu

59 Tabel 8.. Lungimea medie a plantule lor de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu
La plantulele de Secale cereale se observă efectul stimulator de creștere al azotatului în cazul
soluției de 50 µ M și efectul inhibitor al cadmiului în cazul concentrației de 100 µM , însă acest
efect este mult mai scăzut decât în cazul grâului. (Tabel 8 , Fig. 2 2).
Am putea ajunge la concluzia că acest tratament acționează în mod diferit asupra ce lor două
plantule; l a o concentrație mică este semnificativ vizibil efectul azotul ui ca stimula tor de
creștere al plantelor, dar în cazul concentrațiilor ridicate (de 100 µM) cadmiul are un efect mai
ridicat asupra plantulelor de grâu decât asupra celor de secară.
Lungimea medie
(martor)
± deviația standard
(cm) Lungimea medie
(c% 50 µM )
± deviația standard
(cm) Lungimea medie
(c% 100 µM)
± deviația standard
(cm)
8,715 ± 0,049 9,2 ± 0,049 9,175 ± 0,045
8.7159.2 9.175
8.38.48.58.68.78.88.999.19.29.3
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMcmLungimea medie -Secale cereale
Fig. 22 . Lungimea medie a plantule lor de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu

60 VI.3. Masa plantulelor
Tabel 9. Masa medie a plantule lor de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu
Masa
(martor)
± deviația standard
(g) Masa
(c% 50 µM)
± deviația standard
(g) Masa
(c% 100 µM )
± deviația standard
(g)
0,783 ± 0,019 0,988 ± 0,019 0,658 ± 0,019
În ceea ce privește masele plantulelor de Triticum aestivum , putem observa din Tabelul 9 și
Fig. 2 3 faptul că există o diferență considerabilă între probe și martor. Din oscilațiile dintre
masele acestora se poate ajunge la concluzia că martorul are o valo are medie; în cazul tratării
cu azotat de cadmiu 50 µM masa plantulelor crește semnificativ în comparație cu martorul, pe
când la o concentrație mai ridicată masa scade datorită prezenței cadmiului ca agent inhibitor
(Tabel. 9, Fig. 2 3).
Similar, experime ntele realizate de Street R. A. și colaboratorii au demonstrat faptul că în
cazul tratamentelor cu concentrații ridicate de cadmiu apar efecte nocive atât asupra înălțimii
medii a plantelor dar și a maselor acestora ( Street et al., 200 9).

0.7830.988
0.658
00.20.40.60.811.2
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMgMasa -Triticum aestivum
Fig. 2 3. Masa medie a plantulelor de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu

61 Tabel 10. Masa medie a plantulelor de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu
Masa
(martor)
± deviația standard
(g) Masa
(c% 50 µM)
± deviația standard
(g) Masa
(c% 100 µM)
± deviația standard
(g)
0,707 ± 0,036 0,882 ± 0,036 0,819 ± 0,036
Comparativ cu rezultatele obținute în cazul determinării maselor plantulelor de grâu,
tratamentul aplicat asupra semințelor de Secale cereale a avut un efect diferit. În timp ce masa
plantulelor de grâu, tratate cu soluția de concentrație maximă, a scăzut, la secară crește
semnificativ față de martor (Tabel 10, Fig. 2 4).
VI.4. Cantitatea de proteine solubile
Tabel 11. Variația cantității de pro teine la plantule de Triticum aestivum și Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu
Triticum aestivum Secale cereale
Cantitatea medie
de proteine
(martor )
± deviația
standard
(mg / g ) Cantitatea medie
de proteine
(c% 50 µM)
± deviația
standard
(mg / g ) Cantitatea medie
de proteine
(c% 100 µM)
± deviația
standard
(mg / g ) Cantitatea medie
de proteine
(martor )
± deviația
standard
(mg / g ) Cantitatea medie
de proteine
(c% 50 µM)
± deviația
standard
(mg / g ) Cantitatea medie
de proteine
(c% 100 µM)
± deviația
standard
(mg / g )
274,203 ±
15,111 290,549 ±
4,093 238,746 ±
0,824 77,424 ±
15,462 173,242 ±
13,092 189,725 ±
11,676
Concentrațiile medii ale proteinelo r solubile din plantule (Tabel 11 ) au fost utilizate pentru
calcularea activităților enzimatice specifice. 0.7070.8820.819
00.10.20.30.40.50.60.70.80.91
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMg Masa -Secale cereale
Fig. 2 4. Masa medie a plantulelor de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu

62 VI.5. Activitatea specifică medie a superoxid dismutazei
Superoxid dismutaza este o enzimă care caracterizează un aspect fiziologic important,
reprezentat de catalizarea transformării anionului radical superoxid în oxigen molecular și apă
oxigenată .
În cazul plantulelor de Triticum aestivum se observă o creștere activității enzimei superoxid
dismutază ca răspuns al plantei la factorul de stres (Tabel 12 , Fig. 25). Diferența dintre proba 1
(tratată cu azotat de cadmiu 50 µM) și martor este de 0,001 unități , iar între proba 2 (tratată cu
azotat de cadmiu 100 µM) și martor este de 0,002 unități . Rezultatele indică faptul că prin
tratarea plantulelor cu azotat de cadmi u activitatea superoxid dismutazei se intensifică în timp
ca răspuns al plantei la factorul de stres. Această comportare poate fi apreciată ca o reacție de
apărare, dovedind sensibilitatea organismului vegetal la tratament.

Tabel 12. Variația activității superoxid dismutazei la plantule de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu
Activitatea medie SOD
(martor)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie SOD
(c% 50 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie SOD
(c% 100 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină)
0,014 ± 0,0004 0,003 ± 0,0002 0,007 ± 0,0002
0.0060.0070.008
00.0010.0020.0030.0040.0050.0060.0070.0080.009
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µM UE / mg proteinăActivitatea specifică medie a superoxid dismutazei -Triticum
aestivum
Fig. 2 5. Variația activității superoxid dismutazei la plant ule de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu

63 Tabel 13. Variația activității superoxid dismutazei la plantule de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu
Activitatea medie SOD
(martor)
± deviația standard
(UE / mg pr oteină) Activitatea medie SOD
(c% 50 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie SOD
(c% 100 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină)
0,006 ± 0,0005 0,007 ± 0,0005 0,008 ± 0,0005
La plantulele de Secale cereale , se observă o descreștere semnificativă de 0,011 unități a
activității acestei enzime față de martor în cazul probei tratate cu azotat de cadmiu 50 µM , pe
când, în cea de -a doua probă activitatea superoxid dismutazei prezintă o creștere de 0,007 unități
față de martor ( Tabel 13 , Fig. 26).
Milone et al. (2003) a prezentat răspunsul antioxidant al cerealelor tratate cu concentrații de
10 µM Cd; acesta a demonstrat faptul că enzimele superoxid dismutaza și catalaza au fost
inhibate de către tratament în rădăcinile plantei, în timp ce în frunze superoxid dismutaza a fost
foarte puțin afectată.
0.014
0.0030.007
00.0020.0040.0060.0080.010.0120.0140.016
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µM UE / mg proteinăActivitatea specifică medie a superoxid dismutazei -Secale
cereale
Fig. 26 . Variația activită ții superoxid dismutazei la plantule de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu

64 VI.6. Activitatea specifică medie a catalazei
Catalaza reprezintă o enzimă extrem de eficientă, care face parte din clasa
oxidoreducătoarelor, fiind localizată în peroxizomii celulelor. Participarea sa la catabolizarea
apei oxigenate este un aspect fundamental al r ăspunsului celular antioxidant.
Fiind o enzimă de stres , catalaza are o activitate su perioară probei martor în cazul probelor
de Triticum aestivum supuse tratamentului cu azotat de cadmiu ca urmare a necesității eliminării
peroxidului de hidrogen rezultat din reacțiile metabolice. Diferența dintre proba 1 și martor este
de 0,989 unități en zimatice, iar diferența dintre proba 2 și martor e ste de 3,041 unități
enzimatice ( Tabel 14 , Fig. 27).

Activi tatea medie CAT
(martor)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie CAT
(c% 50 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie CAT
(c% 100 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină)
9,766 ± 0,519 10,755 ± 0,472 15,807 ± 0,418 Tabel 14. Variația activității catalazei la plantule de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu
9.76610.75512.807
02468101214
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMUE / mg proteinăActivitatea specifică medie a catalazei -Triticum aestivum
Fig. 2 7. Variația activității catalazei la plantule de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu

65 Tabel 15. Variația activității catalazei la plantule de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu
Activitatea medie CAT
(martor)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie CAT
(c% 50 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie CAT
(c% 100 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină)
14,11 ± 0,342 8,7235 ± 0,213 9,6865 ± 0,023

La plantule le de Secale cereale , se observă o descreștere semnificativă a probelor tratate față
de martor. În cazul probei 1, tratate cu o concentrație de 50 µM, diferența față de martor este
de 5,3865 unități enzimatice, iar în proba numărul 2 diferența este de 4,4235 unități enzimatice ,
înregistrându -se astfel o activitate a catalazei superioară în cazul concentrației mai mari (Tabel
15, Fig. 28).
În același sens, Cho și Seo (2004) au raportat faptul că stresul oxidativ indus de către cadmiu
la Arabidopsis se datorează acumulării de H 2O2.
14.11
8.72359.6865
0246810121416
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMUE/ mg proteinăActivitatea specifică medie a catalazei -Secale cereale
Fig. 2 8. Variația activității catalazei la plantule de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu

66 VI.7. Activitatea specifică medie a peroxidazei
Precum catalaza, peroxidaza este implicată în multe procese fiziologice care se desfășoară în
organismul plantelor. Modificările activității peroxidazei sunt esențiale în răspunsul la stres,
ajutând la protejarea plantelor împotriva radicalilor liberi.
Analizând rezultatele obținute în urma tratamentului cu azotat de cadmiu, în cazul speciei
Triticum aestivum, se observă o descreștere a activității peroxidazei în cazul plantulelor tr atate
cu o concentrație de 50 µM , însă apare o creștere semnificativă a activității acestei enzime la
plantulele din proba numărul 2 ( Tabel 16, Fig. 29).

Tabel 16. Variația activității peroxidazei la plantule de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu
Activitatea medie PEROX
(martor)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie PEROX
(c% 50 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie PEROX
(c% 100 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină)
0,0236 ± 0,008 0,106 ± 0,001 0,098 ± 0,011
0.1255
0.0850.2345
00.050.10.150.20.250.3
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMUE / mg proteinăActivitatea specifică medie a peroxidazei -Triticum aestivum
Fig. 2 9. Variația activității peroxidazei la plantule de Triticum aestivum tratate cu azotat de cadmiu

67 Tabel 17. Variația activității peroxidazei la plantule de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu
Activitatea medie PEROX
(martor)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie PEROX
(c% 50 µM)
± deviația standard
(UE / mg proteină) Activitatea medie PEROX
(c% 100 µM)
± deviația standar d
(UE / mg proteină)
0,1255 ± 0,004 0,085 ± 0,002 0,2345 ± 0,006
Dimpotrivă, la plantulele de Secale cereale , activitatea peroxidazei este în descreștere în
probele tratate față de martor. (Tabel 17, Fig. 30), existând o diferență de 0,130 unități proteice
între proba tratată cu azotat de cadmiu 50 µM și martor, iar cea dintre a doua probă și martor
este de 0,138 unități proteice.
0.236
0.106 0.098
00.050.10.150.20.250.3
Martor Concentrație 50 µM Concentrație 100 µMUE / mg proteinăActivitatea specifică medie a peroxidazei -Secale cereale
Fig. 30. Variația activității peroxidazei la plantule de Secale cereale tratate cu azotat de cadmiu

68
Concluzii
În urma analizei datelor obținute putem trasa următoarele concluzii :
• azotatul de cadmiu induce plantulelor de Triticum aestivum și Secale cereale
modificări atât la nivel morfologic cât și enzimatic, intensitatea lor fiind corelată cu
concentrațiile soluției utilizate;
• acțiunea superoxid dismutazei se corelează cu acțiune a catalazei și a peroxidazei
datorită faptului că aceasta acționează asupra radicalilor liberi transformându -i în
oxigen molecular și apă oxigenată, care este mai departe descompusă de către
celelalte enzime (catalază și peroxidază);
• tratamentul nu a afect at creșterea și dezvoltarea plantulelor de Secale cereale , fapt
evidențiat de creșterea ratei de germinare, a lungimii și masei plantulelor tratate.
Activitatea scăzută a enzimelor antioxidante, în acest caz, ne poate duce cu gândul la
prezența scăzută a radicali lor liberi în plantulă, deci la inexistența unui stres chimic ;
• la Triticum vulgare parametrii fiziologici sunt vizibil afectați, dar plantul ele fac față
stresului produs de tratament prin creșterea acti vității enzimelor antioxidante;
• secara s -a dovedit a fi mai rezistentă la acumularea de cadmiu în celule, în timp ce în
cazul grâului parametrii de creștere sunt afectați la concentrația maximă de tratament,
dar plantulele au reușit să facă față datorită enzimelor antioxidante.

69 BIBLIOGRAFIE
1. Allaway, W.H., 1968, Agronomic controls over the environmental cycling of trace
elements, Adv. Argon., pg. 20: 235 -274.
2. Artenie , V., Ungureanu , E., Negură , A.M., 2008, Metode de investigare a metabolismului
glucidic și lipidic, Edit. Pim, pg. 93-172.
3. Benav ides, M. P., Gallego, S. M., Tomaro, M. L., 2005, Cadmium toxicity in plants,
Universidad de Buenos Aires, Junin 956 (1113) Buenos Aires, Argentina.
4. Bricker, T.J., Pichtel, J., Brown, H.J., Simmons M., 2001, Phytoextraction of Pb and Cd
from superficial so il: effects of amendments and croppings, Journal of Environmental
Science and Health, Part A Toxic/Hazardous Substances and Environmental Engineering,
pg. 1597 -1610.
5. Ceapoiu, N., Bîlteanu, GH., Hera CR., Săulescu N. N., Negulescu F., Bărbulescu, AL. ,
1984, Grîul, Edit. Academiei republicii socialiste România, București.
6. Cho, U., Seo, N., 2004, Oxidative stress in Arabidopsis thaliana exposed to cadmium is
duet o hydrogen peroxide accumulation, Plant Sci, pg. 168:113 -120.
7. Grințescu, I., 1928 -1934, Curs de bo tanică generală, Ed. Universității din Cluj, Cluj –
Napoca.
8. Hodgson, J.F., 1970, Trace Substances in Environmental Health , D.d. Emphill, Vol. III,
Univ. Missouri Press, Columbia, pg. 45-58.
9. Inzé, D., Montagu, V. M., 2002, Oxidative stress in plants, Ed. Tayl or & Francis, London
and New York.
10. Jentschke, G., Winter, S., Godbold D.L., 1999, Ectomycorrhizas and cadmium toxicity in
Norway spruce seedlin gs., Tree Physiol. pg. 19:23 -30.
11. Jukovski, P.M., 1950, Kulturnie rastenia i ih sorodici (Plantele cultivate și fo rmele sălbatice
înrudite), Moscova.
12. Lian-Zhen, L., Chen T., Peijnenburg W. J.G.M., Yong -Ming L., 2016, Characteristics of
cadmium uptake and membrane transport in roots of intact wheat ( Triticum aestivum L.)
seedlings, Yantai, PR China.
13. Kӧrnicke , F., und Werner H ., 1885. Die Arten und Variäteten des Getreides Berlin -Bonn.
14. Kellner , E., 1975, Probl. genet. teor. aplic., VI, 5, pg. 343-360
15. Mengel, K., Kirkby , EA., 1982, Principles of Plant Nutrition, 3rd edition, International
Potash Institut e, Worblaufen –Bern., Ministry of Social Affairs, Public H ealth and the

70 Environment. 1999. Risk ass essment – Cadmium oxide. Part 1, Belgian Federal Department
of the Enviroment , Brussel , pg. 655.
16. Milone, MT., Sgherri, C., Clijters H., Navari -Izzo, F., 2003, Antioxidative r esponses of
wheat trated with realistic concentrations of cadmium, Environ. Exp. Bot., pg. 50: 265 -273.
17. Nitu, R., Corol, D. I., Toma, N., 2004, Radicali liberi în sisteme biologice; efectele lor
citogenetice, București.
18. Nytrai , P., Bó ka, K., Gáspár, L., S árvári, É., Lenti K., Keresztes, Á., 2003, Characterization
of the stimulating effectt of low -dose stressors in maize and bean seedlings, Journal of Plant
Physiology, Vol. 160 , No. 10 pg. 122 -127.
19. Pintilie, C., SIN, GH., 1974, Rotația culturilor de cîmp, Edit. Ceres, București.
20. Peterson, R. F., 1965, Wheat, botany, cultivation and utilization, Ed. Leonard Hill Books,
Londra.
21. Sgherri, CLM., Milone, AMT., Clijsters H., Navari -Izzo, F., 2001, Antioxidative enzymes
in two wheat cultivars, differently sensitive to drought and subjected to sub -symptomatic
copper doses, J. Plant Physiol., pg. 158:1439 -1447.
22. Staicu, I., 1938, Influența aratului asupra acumulării apei și nitraților din sol și efectele
asupra cantității și calității recoltei grâului de toamnă, Monitor ul Oficial, București.
23. Street, R. A., Kulkarni, M. G., Stick, W. A., Southway, C., Abdillahi, H. S., Chinsamy, M.,
Staden, J. van, 2009, Effect of cadmium uptake and accumulation on growth and
antibacterial activity of Merwilla plumbea – An extensively use d medicinal plant in South
Africa, South African Journal of Botany, vol. 75, No. 3, pg. 611 -616.
24. Toma, D., 1975, Mașini și instalații agricole, Edit. didactică și pedagogică, București.
25. Zamfirescu, N., Velican, V., Valuță GH., 1956, Fitotehnia, Vol. I, Edi t. Agro -silvică de stat,
București

********
1. http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/GRAUL93721.php
2. http://herb arium.usu.edu/webmanual/info.as ?name=Triticum_aestivum&type=illustration
3. https://www.botham.co.uk/kids/bread.html
4. http://www.sci -news.com/genetics/science -draft -sequence -wheat -genome -02069.html
5. http://www.seedbiology.de/structure.asp

71 6. http://www.pfaf.org/user/Plant.aspx?LatinName=Secale+cereale
7. http://www.scrigroup.com/afaceri/agricultura/index15.php
8. http://www.wikiwan d.com/es/Super%C3%B3xido_dismutasa
9. http://www.wikiwand.com/es/Catalasa
10. http://www.rcsb.org/pdb/explore.do?structureId=1gp1