UNIVER SITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE “GRIGORE T. POPA” IAȘI FACULTATEA DE MEDICINĂ SPECIALIZAREA MEDICINĂ GENERALĂ Aspecte medicale privind… [631935]

UNIVER SITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
“GRIGORE T. POPA” IAȘI
FACULTATEA DE MEDICINĂ
SPECIALIZAREA MEDICINĂ GENERALĂ

Aspecte medicale privind epilepsia
-Proiect la disciplina “Neuroș tiințe ”-

Profesor disciplină :
Prof. Univ. Dr. Walther Bild

Student: [anonimizat], 2017-

2

I. INTRODUCERE

În evoluția sa culturală, științifică și economică, omul a căutat răspunsuri la întrebări
fundamentale cu privire la mediul în care trăiește, încă din cele mai vechi timpuri. Corpul, ca
element de legătură între tot ceea ce alcătuiește universul extern și cel al spiritului a constituit
așadar un model și obiectiv de studiu pentru discipline ca anatomia, fiziologia, genetica. Dacă
anatomia este poate cea mai v eche dintre științele medicale, iar întemeierea geneticii ca știință
vine în secolul XVIII, odată cu cer cetările efectuate de către Gregor Johann Mendel, biolog și
matematician de origine austriacă, neuroștiințele se întemeiază ca obiect de studiu în anii
1950- 1960, odată cu studiile lui David McKenzie Rioch, F rancis O Schmitt, și în special
Stephen W Kuffler , considerat a fi “ tatăl neuroștiințelor moderne ” (W. Maxwell Cowan, 2000) .
Obiectul principal de studi u al neuro științelor , ramură multidisciplinară a biologie i,
este reprezentat de sistemul nervos, din punct de vedere anatomic, m olecular, fiziologic,
biochimic. În perioada modernă, cu ajutorul tehnicilor computaționale, de imagistică ș i
modelare, această diciplină este tot mai aproape de a găsi răspunsuri la întrebări medicale
fundamentale ale omului.
În context preistoric, epilepsia era considerată o formă de concretizare a acțiunii
spiritelor în universul fizic, o dist incție între magie, religie și știință nefiind cunoscută la acel
moment . Primele trimiteri scrise către simptomele asociate bolii au aproape 3000 de ani,
aparținând civilizației Mesopotamiei. Pacientul manifestând o criză de epilpesie era descris ca având gâtul orientat către dreapta, mâinile și picioarele tensionate, ochii larg deschiși, aflat într-
o stare de inconștiență. În scrierea “Sakiku”, aparținând spațiului babilonian, sunt descrise mai
multe tipuri de crize epileptice (miqtu ), de la cele complexe, până la cele de absență. În același
text se face trimitere și către un posibil prognostic medical și tratament. Putem considera că până la Hippocrate, epilepsia a fost o afecțiune cu o singură cauză : Invazia spiritelor malefice
în trup. Școala grecească dinainte de acesta o considera o “boal ă a sacrului ”, ce se manifesta
cu predilecție la oamenii geniali, Împăratul Cezar, ori eroul Hercule nefiind cru țati. Sunt
mărturii despre într eruperi ale activății Senatului, ori de câte ori unul dintre membri avea o
criză de epilepsie, întrucât era un semn al nemulțumirii zeilor . Primul care să aducă într -un
context medical epilepsia a fost Hippocrate, care a considerat -o o boală a creierului, organul
de mediere între intelect, emoții, comportament. Totodată, i- a criticat pe toți cei care, pentru
propria faimă, au pretins că ar cunoaște manifestările și cauzele bolii: “Nu cred că Boala Sacră
este mai sacră decât orice altă boală, dimpotrivă, are cauze definite. Însă, pentru că este complet diferită de orice altă boală cunoscută până acum, a fost atribuită unor posedări divine
de cei care, fiind doar niște simpli oameni, au privit -o cu i gnoranță și surprindere. Creierul
este cauza acesteia, așa cum este cauza și altor boli violente.(…) Cred că cei care au atribuit
simptomele unei astfel de posedări au fost un fel de magicieni, șarlatani, oameni care au
pretins o cunoaștere avansată. Pentru că nu au găsit un tratament, s -au as cuns în spatele
superstiției, numind- o “divin ă”” (Hippocrate, 1985) . Încercând o abordare științifică, acesta a

3
considerat că ereditatea ar avea un rol deosebit : “Originea sa, ca și în cazul altor boli, este
ereditară.(…) Își face apariția cât timp embrionul este încă în uter . ” Factorii provocatori ai
unor crize epileptice sunt, în viziunea acestuia, expunerea capului la soare, plânsul, frigul,
schimbări de temperatură și intensitate a vântului. În ceea ce privește tratamentul, acesta
considera că este o boal ă tratabilă, except ând cazurile în care pacientul ar avea o vârstă mai
înaintată. Pentru aceste considerații, Hippocrate avea să fie întemnițat o bună perioadă a vieții sale.
Primele cercetări mai amănunțite din spațiul european în cee a ce privește această
patologie au fost făcute odată cu contribuțiile lui Thomas Willis, în “ Essay of the pathology of
the brain and nervous stock: in which convulsive diseases are treated of . Prima problemă cu
care s -au confruntat cercetătorii secolului 19 a fost diferențierea între epilepsia în care creierul
are o morfologie normală, de cea asociată cu alte patologii . Odată cu conceptualizarea
funcționării creierului, descoperirea cortexului motor, s -a putut face o distincție între crizele
generale și cele parțiale (Todman, 2008) . Utilizarea electroencefalogramei a dus la progrese
semnific ative privind localizarea crizelor epileptice, punctul inițial fiind trasat de către Jackson,
care a elaborat prima teorie electrică de manifestare a epilepsiei, cauzată de “descărcări
electrice excesive, ocazionale și bruște la nivelul materiei cenușii .” (Herpin, 1852) . În ceea ce
privește abordarea terapeutică, la m ijlocul secolului 19 s -a propus ca tratament bromul , deși
avea un oarecare efect toxic și eficacitate redusă. Î n 1902, chimiștii germani Emil Fischer și
Joseph von Mering au sintetizat barbitalul, un compus rezultat din condensarea dietil –
malonatului cu ureea, ce este utilizat până în prezent î n tratamentul acestei afecțiuni (Perruca
P., 2012) .
II. EPILEPSIA – DEFINIȚ IE SI MECANISM FIZIOLOG IC

II.1. Defini ție
Epilepsia (cuvântul provine din greaca veche, înseamnă “convulsie, atac”,
“posesiune”) reprezint ă un complex de tulburări neurologice de lungă durată, ce sunt
caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice , episoade de mișcări involuntare pentru o
parte a corpului (crize parțiale), sau pentru tot c orpul (crize generalizate, conv ulsive1), asociate
cu stările de inconsțiență. Acestea pot afecta personalitatea, memoria, capacitatea motorie.
Diagnosticul de epilepsie este identificat prin apariția crizelor de epilepsie la mai mult de 24 de ore între ele, fiind necesară și electroencefalograma. C rizele generalizate pot produce
pacientului diverse leziuni, ajungându- se chiar la situații de fracturi ale unor oase. Crizele au
tendința de a se repeta la diverse intervale de timp, neavând vreo cauza subiacentă detectabilă.
Crizele cu o cauză cunoscută, cum ar fi cele din cazul consumului de substanțe toxice, nu sunt
obligatoriu crize epileptice.
În statisticile anului 2005 , se estimează că aproximativ 50 de milioane de oameni se
confrunt ă cu această afecțiune, ceea ce o face una dintre cele mai frecvente afecțiuni

1 Convulsia – Afecțiune paroxistică datorată descărcărilor anormale, excesive, hipersincrone, dintr -un grup de
neuroni ai Sistemului Nervos Central (Eugene Braunwald, 2002) ;

4
neurologice. La nivel global, sunt înregistrate circa 2.4 m ilioane de cazuri în fiecare an (World
Health Organization, 2005) . Pe continentul nostru se estimează că un număr de 311.000 de noi
cazuri sunt diagnosticate în fiecare an. Se observă o diferență de incidență între țările mai
dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate (80% dintre cazuri sunt înregistrate în țările în curs de
dezvoltare ), mai ale s din cauza lipsei de acces la tratament și de îngrijire medicală.
În ceea ce privește incidența cazurilor de epilepsie la nivel european, acestea variază de
la 28.9 la 47 per 100.000 de locuitori. Dacă rata de incidență este mai crescută în primii ani de
viață (0.1- 4 ani), aceasta scade după 20 de ani, și cr ește exponențial după 65 de ani (F igura 1).
La copii și adolescenți, numărul de cazuri diagnosticate în fiecare an este de 130.000, la adulții
cu vârste cuprinse între 20- 64 de ani este de 96.000, i ar la adulții cu vârste peste 65 de ani,
85.000 (Forsgren L., 2005) . În ceea ce privește repartiția pe sexe, se observă o incidență mai
mare la bărbați, decât la femei. La femei, riscul cel mai mare de epilepsie este asociat cu
perioada primei m enstruații, o treime dintre femei au raportat o recurență mai ridicată a crizelor
în timpul ovulației și menstruației, și în special după instalarea menopauzei. Experimental, s -a
constatat rolul antagonic al hormonilor sexuali în epilepsie, estogenii influ ențând declanșarea
epilepsiei, spre deosesbire de progesteron, cu efectiv anti -convulsiv. Nu s -a constatat totuși o
diminuare a fertilității la pacienții suferind de epilepsie, decât prin prisma propriilor temeri cu
privire la moștenirea bolii de către urm ași și a medicației, care influențează sistemul endocrin.
La bărbați, efectul hormonilor sexuali este mai puțin cunoscut, utilizarea medicamentelor anti-epileptice având totuși un rol mai important în scăderea nivelului de testos teron (World Health
Organization, 2005) .

Figura 1: Incid ența epilepsiei pe categorii de vârste (după World Health Organization, 2005)

II.2. Mecanism fiziologic

Mecanismul de declanșare al crizelor epileptice este în strânsă cu depolarizarea
excesivă la nivel cortical pen tru unii neurouni. Dacă în mod obișnuit, activitatea creierului este
asincronă, în cazul unei crize epileptice, pe fondul unor cauze structurale sau funcționale, un

5
grup de neuroni se descarcă în mod excesiv și sincronizat, generând o undă de depolarizare
(schimbare paroxistică de depolarizare) (Somjen, 2004) , proces denumit și epileptogeneză.
Una dintre structurile implicate în localizarea crizelor epileptice îl constituie
hipocampul , format din două structuri conexe : Hipocamp ul propriu- zis și girusul dințat. Acesta
se află în partea medială a lobului frontal, alcătuind împreună cu cortexul cingular , cortexul
oflactiv și sistemul limbic, implicat în procesul învățării, memorie, comportament, emoții. Cu
toate că neurogeneza are loc preponderent în stadiul embrionar, ea poate continua pe parcusul
vieții în structuri ca girusul dințat, așadar orice disfuncție la acest nivel poate genera patologii
asociate schizofreniei, epilepsiei. Crizele acute, generate de diverși stimuli produc o
hiperexcitabilitate neuronală, cresc toxicitatea la nivel tisular, provocând aberații ale
neurogenezei, și odată cu aceasta, declanșează epilepsia (Kuruba R, 2009) .
Starea de hiperexcitabilitate neuronală poate rezulta printr -o stare de excitare ori
inhibare crescută a neurotransmițătorilor, o alterare a canalelor ionice voltaj- dependente sau a
concentrației ionilor intra – și extracelulari. În transmiterea sinaptică, un rol esențial îl au
neurontransmițătorii, substanțe chimice care modulează și amplifică i mpulsurile nervoase în
sinapse (F igura II.2). Aceștia sunt grupați în 5 categorii:
• aminoacizi: GABA, glutamat, glicină, aspartat;
• peptide: somatostatină, vasopresină, peptide opioide ;
• amine biogene : dopamin ă, norepinefrină, epinefrină, histamină, ser otonină ;
• purine : ATP, adenozină ;
• alte molecule : acetilcolină ;

Neurotransmițătorii stocați la nivelul butonilor terminali în vezicule de mediator sunt
eliberați în fanta sinaptică în momentul declanșării potențialului de acțiune. Când acesta ajunge
la sina psă, declanșează o creștere a concentrației de Ca submembranar din regiunea
presinaptică și deschiderea canalelor pentru același ion. Ca++ pătruns în terminalul presinaptic
stimulează transportul veziculelor spre membrana sinaptică, unde acestea fuzionează cu
membrana, și moleculele sunt eliberate în fanta sinaptică. Apoi, mediatorul se cuplează cu receptorul specific, ceea ce provoacă deschiderea/închiderea unor canale ionice sau transducția semnalului la mesagerii de ordin 2 sau proteine G în terminalul p ostsinaptic . Cel mai important
neurotransmi țător excitator este amino acid glutamatul, cu receptori în regiunea post -sinaptică.
Cel mai important neurontransmițător inhibitor este GABA, ce interacționează cu receptorii GABAa (post -sinaptic) și GABAb (presinaptic) (Șerban et al , 2008) . Inhibiție Excitație
GABA
GLUTAMATInhibiție Excitație
Figura 2 : Raporturile neurotransmi țătorilor GABA -GLUTAMAT în mod normal (stânga) și în timpul unei crize
epileptice (dreapta)

6

Figura 3: Sinapsa neuronal ă: Mecanism fiziologic
După depolarizare, neuronii piramidali prezintă o perioadă de latență, în care nu mai
generează activitate electrică, datorită acțiunii conjugate a adenozinei, a altor neuroni
inhibitori, respectiv a unor canale ionice . O criză implică reducerea inhibiției corticale mediată
prin GABA (acid gama aminobutiric), asociată cu excitația mediată de către glutamat. Zonele
cu neuroni hiperexcitabili constituie “focarul crizei”. Un alt mecanism de declan șare a crizelor
are drept cauză o anumită leziune la nivel cerebral, cu efect direct în amplificarea sensibilității
receptorilor, ori diminuarea răspunsului circuitelor inhibitoare. Odată generate, crizele se vor
propaga prin conexiuni corticale, local, și prin intermediul corpus callosum , la distanțe mai
mari. Nu în ultimul rând, nefuncționarea barierei hematoencefalice poate reprezenta un
mecanism cauzal, putând permite un schimb defectuos de substanțe între sânge și țesutul nervos.
Criza focală implică doar o arie localizată a cortexului , în timp ce criza generalizată
implică simultan arii corticale extinse ale ambelor emisfere. Pierderea conștienț ei apare prin
extinderea anomaliei spre talamus ș i SRAA (sistemul reticulat activator ascendent ). Crizele
epileptice induc o creștere anormală a metabolismului cerebral, creșterea fluxului sanguin, un
consum exagerat de glucoză ș i oxigen. Î n crizele severe, consumul de glucoză ș i oxigen peste
rezervele existente ale creier ului duce la epuiz are metabolică, acumulare de lactat, inhibiț ie a
sintezei de proteine. Electroencefalograma (figura II.3) și Rezonanța Magnetică de Rezoluție
Înaltă sunt absolut esențiale în evaluarea activității electrice a creierului în timpul unei crize,
respectiv iden tificarea unei potențiale leziuni cerebrale. A – Componenta presinaptic ă
B – Componenta postsinaptică
1. Mitocondrie
2. Vezicule cu mediator chimic
3. Receptor membranar
4. Fanta sinaptică
5. Receptor membranar
6. Canal ionic de Ca
7. Neurotransmițător
8. Pompă de reabsorbție a mediatorului

7

Figura 4: Aspectul unei electroencefalograme în timpul unei crize generalizate (Chabardès S., 2002)

II.3. Clasificarea tipurilor de crize epileptice
În definirea tipurilor de crize sunt luate în calcul locația inițială a descărcărilor electrice
anormale în cortex, intensitatea, respectiv gradul de conștiență a pacientului în timpul acestora
(Commission on Classification and Terminology of the International League Against Epilepsy,
1981) :
A. Crizele par țiale (focale sau locale) :
Sunt cele la care semnele clinice ș i EEG indică activarea unui sector limitat al unei
emisfere cerebrale. Uneori, aceste crize pot declanșa crize generalizat e, la nivelul întregului
cortex . Acestea includ senzații neobișnuite (senzația de membru amorțit, de gâdilat), midriază,
orientarea privirii către o anumită parte a corpului, contracții anormale ale unor grupe de mușchi, senzații dureroa se, transpirații excesive, imposibilitatea temporară de a vorbi.
a) Crize parțiale simple (fără pierderea cunoștinței)
b) Crize parțiale complexe (implică alterarea cunoștin ței)
c) Crize parț iale cu generalizare secundară

Figura 5: Principalele regiuni ale creierului afectate de crizele epileptice
Lobul Frontal
Controlează emoțiile,
mișcările, memoria, limbajul,
personalitatea – Crizele focal –
jacksoniene
Lobul Temporal
Controlează auzul, limbajul, emoțiile, memoriile – Senza
ții
olfactive, auditive, alterarea
personalității Lobul Parietal
Interpretează și integrează senzațiile care include durerea,
temperatura, atingerea –
Senzații de am orțire, gâdilat
Lobul Occipital
Centrul de procesare vizuală –
Halucinații vizuale

8
B. Crizele generalizate (convulsionante și neconvulsionante) – afectează ambele
emisfere încă de la debut. Produc pierderea conștienței, manifestările motorii sunt
bilaterale
B.1. Absențe tipice (petit- mal) : Au loc odat ă cu suspendarea bruscă a
conștienței pentru 5 -15 secunde, pacientul tinde să nu mai răspundă la stimuli, are
privire a fixă. Traseul EEG are un debut și sfârșit brusc , cu complexe vârf -undă mai
mari de 3 Hz , simetrice . Crizele petit- mal sunt frecvente mai ales la copii, la care pot
să apară chiar cu o frecvență de 50 -100 pe zi, înainte de a fi detectate. Unul dintre
factorii precipitanți ai acestor crize este hiperventilația. Se estimează ca 60 -70% dintre
pacienți pot avea remisiune spontană în adolescență.
B.2. Absențe atipice : Au loc odat ă cu suspendarea conștienței pentru 20 -60
secunde, pacientul prezintă, pe lângă st area de absență, și manifestări vegetative,
automatisme (clipit des, spasme musculare de instensitate redusă pentru 10 -30
secunde). Traseul EEG are un aspect herogen, complexele vârf -undă neregulate, sub 3
Hz, cu debut și sfârșit lent). După un astfel de e pisod, pacientul prezintă amnezie post –
ictală.
B.3. Crizele mioclonice: Acestea se prezintă sub forma unor contracții
musculare masive, de scurtă durată, bilaterale a membrelor și trunchiului, însoțite de descărcări polivârf -undă sincrone cu secusele musc ulare. Acestea predomină în
epilepsia mioclonică juvenilă.
– Crizele clonice: Au loc secuse clonice, de amplitudine mare, bilaterale, cu
durată variabilă, de 1- 2 minute.
– Crizele tonice: Au loc contrac ții tonice bilaterale a musculaturii axiale cu
exten sia membrelor, difuze, însoțite de pierderea conștienței și tulburări vegetative .
– Crizele atonice: Acestea se caracterizeaz ă prin pierderea tonusului muscular
și a cunoștinței, au o durată variabilă, până la 10 secunde. EEG prezintă descărcare
generalizată sincronă de unde lente, cu complex vârf -undă.
B.4. Crizele tonico -clonice (grand -mal) : Sunt cele mai frecvente tipuri de
crize generalizate. Debuteaz ă brusc, prin pierderea conștienței, urmată de faza tonică,
clonică și postcritică. Înainte de apariția crizei propriu -zise, aproape 50% dintre pacienți
descriu o stare de scufundare, ridicare, durere, senzație de desprindere de propriul corp,
asociată uneori cu mișcări involuntare ale globilor oculari, numită “aură”, de care își
amintesc la scurt timp după trezire.

o În faza tonică, membrele înțepenesc, antebrațele sunt flectate, pumnii sunt
strânși, gambele și coapsele sunt în extensie pentru 20- 30 de secunde,
eveniment însoțit de un strigăt caracteristic, din cauza c ontracției spastice ale
mușchilor respir atori, însoțit de eliminarea forțată a aerului cu glota închisă.
Maxilarele devin rigide. Faciesul devine palid, ochii “plafoneaz ă”. Dacă este

9
surprins în ortostatism, pacientul va cădea, ceea ce constituie și principala cauză
de rănire. Urmează o contracț ie tonică generală, inițial în flexie, ulterior în
extensie, bolnavul capătă aspect cianotic, datorită apneei.
o În faza clonică , apar contracții ale întregului corp, cu durată de 20 -40 de
secunde. Capul se mișcă ritmic, lateral sau în extensie, musculatura facială se
contractă ritmic, globii oculari execută mișcări în toate direcțiile, pupilele se dilată. Maxilarul inferior are mișcări însoțite de scrâșnetul dinților, limba tinde
să fie proiectată în afară și mușcată. secrețiile salivare și bronșice cresc od ată cu
scurgerea din gură a unui lichid aerat cu sau fără sânge, crește tensiunea
arterială.
o În faza postcritică , contracturile încetează, respirația redevine normală,
sfincterele se relaxează, determinând incontinență urinară sau fecală, faciesul se
recolorează. Pacientul poate prezenta o stare comatoasă, ce este urmată de un
stare de somn de câteva minute sau chiar ore. La trezire, pacientul prezintă o stare de indispoziție generală, cefalee, dureri musculare, amnezi e.

Faza tonică Faza clonică

Faza postcritică

Figura 6: Aspecte clinice ale crizei tonico -clonice (după http://www.epilepsiemuseum.de )

C. Crizele epilept ice neclasificabile
C.1. Crizele neonatale: Acestea constau în perioade scurte de apnee, clipit sau
alte automatisme musculare la nivelul membrelor superioare și inferioare.
C.2. Spasmele infantile : Acestea apar de cele mai multe ori la sugari, se
caracterizeaz ă prin mișcări bruște ale capului, trunchiului, sau membrelor, ce apar

10
episodic, cea mai cunoscută fiind “criza în briceag”, definit ă prin flexia bruscă a gâtului
și abdomenului, odată cu extensia membrelor.
Din punct de vedere al incidenței (Figura 7), cele mai frecvente sunt crizele parțiale
(57% dintre toate tipurile de crize), urmate de crizele generalizate tonico -clonice (23%). Acest
fapt indică mai ales necesitatea cunoașterii acordării primului- ajutor la acești bolnavi, dar și a
unei a bordări terapeutice potrivite.Cele mai rare sunt crizele mioclonice (3%).

Figura 7: Inciden ța tipurilor de crize epileptice după (Engel Jr. J., 1998)
II.4. Examenul fizic și tratamentul în epilepsie

Examenul fizic trebuie să urmărească eventualele semne de infecție ori boală sistemi că,
semne ale unui traumatism cranian, consum de droguri sau alcool. Examenul dermatologic ar
putea indica o neurofibromatoză , ascultația cordului și arterelor carotide poate orienta medicul
către o anomalie cerebro -vasculară. Este necesar un examen neurol ogic complet, cu evaluarea
riguroasă a stării psihice a pacientului (Panayiotopoulos, 2005) . Examenele de laborator
necesare sunt hemoleucograma, electroliții, glicemia , bilirubina, albuminele, ALT, ASR,
fosfataza alcalină, GGT , protrombina, ureea, creatinina, ionograma, screening toxicologic. Un
nivel crescut de prolactină l a scurt timp după o criză, poate fi sugestiv cu etiologia acesteia
(epileptică sau non -epileptică), niveluri crescute de 3 -4 ori fiind asociate crizele generalizate
tonico- clonice. În cazuri unor infecții, este necesară și puncția lombară. Tehnicile de imagistică
utilizate în identificarea tipurilor de criză sunt IRM (Imagistic ă prin Rezonanță Magnetică), CT
(Computer Tomograf). EEG (Electroencefalograma) es te testul standard pentru identificarea,
vizualizarea și definirea tipului de criză a pacientului (Ko Y., 2016) . Tratamentul epilepsiei
trebuie să fie concentrat pe diminuarea până la dispariție completă, a crizelor epileptice, fără
efecte adver se. În situația în care crizele sunt determinate de tulburări metabolice, tratamentul
trebuie concentrat pe acele tulburări, fără administrarea suplimentară de medicamente anti –
epileptice. Dacă crizele sunt provocate de consumul de droguri, alcool, este necesar ca
pacientul să nu le mai consume . În situația existenței unor factori precipitanți, este necesară
înlăturarea acestora, evitarea expunerii la stres prelungit, respectarea programului de somn.
A. Tratamentul farmacologic
Crize parțiale
complexe
36%
Crize simple parțiale
14%Alte tipuri de criză
parțială
7%Crize de absență
6%Crize mioclonice
3%Crize generalizate
tonico -clonice
23%Alte tipuri de criză
generalizată
8%Crize neclasificabile
3%

11
Tabel 1: Principalele tipuri de medica ție utilizate în tratamentul epilepsiei (Panayiotopoulos, 2005)

2 T ½ (timp de înjumătățire) – Timpul necesar scăderii la jumătate a concentrației unei substanțe active, medicament în plasmă;
3 Steady -state – Timpul de realizare a concentrației serice stabile;
4 SHA (Sindromul de hipersensibilitate la anticonvulsionante) – Este caracterizat prin triada febră, prurit, disfuncții ale sistemelor de organe (Bohan K.H., 2007) ;
5 Sindrom Stevens – Johnson – Sindrom cauzat de necroliza toxică epidermică, în care epiderma s e separă de țesutul dermic; Medicament și denumire
comercială Efect Efect advers Efecte ce pot pune în pericol
viața T ½
(ore)2 Steady –
state3
(zile)
Carbamazepină (Tegretol,
Finlepsin; Timonil, Ne urotop) Blochează canale le de Na voltaj -dependente Diplopie, alopecie, leucopenie, impotență, aritmie
cardiacă Disfuncț ie hepatică, aplazie medulară,
sindrom Stevens -Johnson 5-12 14-21
Clobazam (Frisium) Crește activitatea inhibitorie GABA Sedare severă, Oboseală, modificări comportamentale,
agresivitate, hipersalivare, amețeli Nu prezintă 5-12 3-5
Clonazepam (Rivotril) Crește activitatea inhibitorie GABA Amețeli, oboseală, modificări comportamentale,
sedare severă Nu prezintă 2-40 4-8
Ethosuxinimid (Zar ontin,
Petinimid, Suxilep, Morfolep) Blochează canalele Ca – dependente Anorexie, scădere în greutate, fotofobii, dureri de cap Sindrom Stevens -Johnson, insuficiență
renală și hepatică 30-40 6-12
Gabapentin (Neurontin) Modifică neurotransmițătorul pentru canalul de
Ca Creștere în greutate, modificări comportamentale Nu prezintă 5-8 2-5
Lamotrigină (Lamictal) Blochează canalele de Na voltaj -dependente Insomnii, astenii, dureri de cap, ameteli SHA4, sindrom Stevens -Johnson5,
insuficiență hepatică 24-30 3-10
Levetiracetam (Keppra) Leagă proteina SV2A Astenie, depresie, tremor, iritabilitate Nu prezintă 23-25
Oxcarbazepină
( Tolep) Blochează canalele de Na voltaj -dependente Hiponatremie, amețeală, reacții alergice, cefalee SHA 8-10 2-3
Fenobarbital (Lumina l,
Gardenal) ¬Na+;¬Ca2+; /GABA; ¬Glutamate Iritabilitate, depresia funcției cognitive, atenție scăzută Sindrom Stevens -Johnson 25-150 14-21
Tiagabină (Gabitril) Crește activitatea inhibitorie GABA Cefalee, oboseală, sedare Nu prezintă 4-8 1-2
Zonisamidă ¬Na+;¬Ca2+ Cefalee, oboseală, anorexie, fotofobie, calculi renali Sindrom Stevens -Johnson, SHA,
agranulocitoză 10
Vigabatrin (Sabril) Crește activitatea inhibitorie GABA Oboseală, creștere în greutate, schimbări
comportamentale Defecte ireversibile ale v ederii 5-7 1-2

12
 – efica ce
 – nu este recomandat Medicament Crize focale
simple sau
complexe Crize
secundare
generalizate Crize primare
generalizate Crize
mioclonice Crize de
absență
Carbamazepină     
Clobazam     
Clonazepam     
Ethosuxinimid     
Gabapentin     
Lamotrigină     
Levetiracetam     
Oxcarbazepină     
Fenobarbital     
Tiagabină     
Zonisamidă     
Vigabatrin     
Topiramat     
*Legendă :

Tabel 2: Eficacitatea principalelor medicamente utilizate în tratamentul epileps iei (Panayiotopoulos, 2005)
Decizia de oprire a tratamentului aparține medicului curant, trebuie efecutată micșorând
treptat doza de medicamente anti -epileptice, în perioade de timp de ordinul săptămânilor sau chiar
lunilor. Înainte de opr irea totală, es te necesară o reevaluare neurologică completă. Decizia poate
fi luată în considerare pentru următorii pacienți :
– Pacien ți care nu suferă de crize epileptice ;
– Pacienți care au sindromuri epileptice asociate unei anumite vârste și sunt la vârsta
remisiei;
– Pacienți care nu au mai avut vreo criză epileptică în ultimii 3- 5 ani ;

13
B. Tratamentul chirurgical
Tratamentul chirurgical se adresează pacienților cu epilepsie rezistentă la tratament și mai
ales pacienților cu epilepsie parțială. Acesta poate fie curativ, cu scopul de a reduce până la
dispariție crizele epileptice, sau paliativ, cu scopul de a reduce din fre cvența și intensitatea
acestora. Intervențiile sunt practicate în centre specializate după un studiu preoperator îndelungat
în care bolnavul este evaluat clinic, EEG, neuroimagistic. Există multiple tehnici chirurgicale,
utilizate în funcție de gradul de afectare al pacientului. Spre exemplu, în crizele focale cu origine
corticală se utilizează excizia focală a neocortexului. În cazuri foarte grave, se pract ică
hemisferectomia. La pacienții cu epilepsie de lob temporal se rezecă fie o porțiune din hipocamp și regiunea amigdalian ă, fie porțiunea antero- medială a lobului temporal. În acest tip de tratament,
complicațiile chirurgicale sunt mai mici de 5%, iar ameliorarea stării pacienților este încurajatoare,
cei mai mulți nu mai manifestă crize epileptice post- operator.
În ultimele două decenii abordul neurochirurgical a transformat practica operatorie și a
îmbunătățit se mnificativ rezultatele clinice. Aceste b eneficii au survenit în linii mari prin
perfecționarea acurateței chirurgicale oferite de această tehnică. Realizări analoage includ
aplicarea magnetoencefalografiei. Aceste tehnici permit îmbunătățirea localizării leziunilor și
creșterea rezoluției margin ilor rezecției cu scopul de eliminare completă a leziunii și o mai bună
păstrare a cortexului în parametri funcționali optimi.
Stimularea vagală a fost introdusă în anul 1997 ca o metodă minim -invazivă pentru
pacienții cu vârstă de peste 12 ani, ce manifestă epilepsie rezistentă la tratament, la care abordarea
chirurgicală nu reprezintă o opțiune terapeutică. Aceasta este indicată mai ales în sindromul
Lennox -Gastaut, epilepsiile generalizate primare, în crizele de origine structurală. Frecvența
crizelor s e reduce cu mai mult de 50% la o treime dintre pacienți, însă aceștia trebuie să continuie
tratamentul medicamentos (Parker A., 2001) . Efectele adverse sunt minime, apar mai ales post –
operator, pe ntru o perioadă scurtă de timp, constau în cefalee, amețeli, du reri musculare.
Stimularea cerebrală profundă este o metodă în curs de dezvoltare, a fost până acum aplicată în unele zone ale cerebelului, nuceului caudat, talamusului anterior, hipocamp.
III. CONCLUZII
În prezent, bolile neurologice sunt una dintre cauzele majore de deces la nivel global, cu
precădere în țările în curs de dezvoltare, printre care și în România. Între acestea, epilepsia este
una dintre cele mai frecvente, alăt uri de bolile cardiovasculare, Alzheimer, P arkinson. Datele
statistice din 2015 la nivel european arată o mortalitate asociată epilepsiei de 1.31%, fiind a doua
cea mai frecventă afecțiune neurologică. Se estimează că, până în 2030 aceas tă incidență va crește
la 1.67% (World Health Organization, 2005) . Din aceste cifre se observă că această afecțiune este
una tot mai comună, necesitând o atenție sporită a factorilor decizionali din mediul sectorului sănătății publice. Astfel, epilepsia reprezintă o provocare pentru medici și cercet ători, atât în
abordarea cazurilor existente, cât și în descoperirea cauzelor bolii și identificarea unui tratament viabil pentru pacienți.

14
BIBLIOGRAFIE

1. Bohan K .H., M ansuri T. , 2007 – Anticonvulsant hypersensitivity syndrome:
implications for pharmaceutical care. Pharmacotherapy : 1425–1439.
2. Chabardès S., Kahane P., 2002 – Deep brain stimulation in epilepsy with particular
reference to the subthalamic nucleus. Epileptic Disorders , pp. 89- 93.
3. Commission on Classi fication and Terminology of the International League Against
Epilepsy ., 1981 – Proposal for Revised Clinical and Electroencephalographic
Classification of Epileptic Seizures. Epilepsia : 489- 501.
4. Engel Jr. J., Pendel T., 1998 – Epilepsy – A comprehensive textbook. Editura Lippincott –
Raven.
5. Eugene Braunwald, Fauci A. , 2002 – Harrison" s Principles of Internal Medicine (15 ed.).
Editura McGraw -Hill Medical, Baltimore, pp. 56 -70.
6. Forsgren L., Beghi E. , 2005 – The epidemiology of epilepsy in Europe – A systematic
review. European Journal of Neurology , pp. 245- 253.
7. Herpin, T. 1852. Du pronostic et du traitement curatif de l’épilepsie. Paris.
8. Hippocrate. 1985. The Sacred Disease. In Hippocrate, The genuine works of Hippocrat es.
Birmingham: Editura AL.
9. Ko Y., D avid. Y. 2016. Epilepsy and Seizures . Retrieved from Medscape.
10. Kuruba R, H. B . 2009. Hippocampal neurogenesis and neural stem cells in temporal lobe
epilepsy. Epilepsy & Behaviour .
11. Panayiotopoulos C. P., 2005 – The Epilepsies – Seizures, Syndromes and Management.
Editura Blandon Medical Publishing, Oxfordshire, pp. 30- 60.
12. Parker A., Polkey C., Robinson R., 2001 – Vagal nerve stimulation in the epileptic
encephalopathies: 3 -year follow -up. Pediatrics , pp. 108- 221.
13. Perruca P., Gilliam G. , 2012 – Adverse effects of antiepileptic drugs. Lancet neurology ,
pp. 792- 802.
14. Ș erban N., Ș erban L., Bild W., 2008 – Fiziologie umană, Editura PIM, Iași , pp. 60- 75.

15
15. Somjen G., 2004 – Ions in the Brain: Normal Function, Seizures, and Stroke. Editura
Oxford University Press, Oxford, pp. 67- 90.
16. Steinlein S., Ortud K. , 2004 – Genetic Mechanisms that underlie epilepsy. Nature, 5,
pp.234- 250.
17. Todman D., 2008 – Epilepsy in the Graeco -Roman World: Hippocratic Medicine and
Asklepian Temple Medicine Compared. Journal of the History of Neurosciences , pp. 435-
441.
18. W. Maxwell Cowan, D. H . 2000 – The Emergence of Modern Neuroscience: Some
Implications for Neurology and Psychiatry. Annual R eview of Neuroscience.
19. World Health Organization. 2005 – Epilepsy care in the world. Geneva.
20.World Health Organization. 2005 – Fostering epilepsy care in Europe. Cruquius:
Netherlands.
21. Vikram R. Rao, Lowenstein D. H., 2015 – Primer Epilepsy. Current Biology , pp.733- 752.