Uniunea Monetara Europeana Intre Convergenta Si Asimetrie
Introducere
Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economic, social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape.În materie de politică monetară comună, spre deosebire de alte materii, statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, țările membre pierzându-și suveranitatea asupra politicii monetare.
Obiectivul fundamental al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb, precizat în corpul Tratatului, îl constituie, pe de o parte, asigurarea stabilității prețurilor și, pe de altă parte, fără a aduce vreun prejudiciu stabilității prețurilor, susținerea politicilor economice generale ale UE de realizare a convergenței reale, prin ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate, în deplină concordanță cu principiile economiei libere de piață, ale concurenței și ale coeziunii.
Motivația alegerii acestei temei este are la bază situația actuală a țărilor membre care au ca monedă oficială euro dar și a celor care nu au.
Lucrarea își propune să accentueze necesitatea realizării armonizării economiei europene prin convergența bazată pe schimbul de experiență a celor mai bune practici.
Lucrarea este structurată pe trei capitole.În primul capitol intitulat Uniunea Monetară Europeană am prezentat un scurt istoric, etapele și evoluția acesteia .
În al doilea capitol intitulat convergența nominală versus convergența reală a țărilor membre ale zonei euro am prezentat cele două tipuri de convergență și analiza indicatorilor de convergență nominală și reală în cazul țărilor membre ale zonei euro, pornind de la cele 12 state care au adoptat inițial euro si ajungând la cele 16 care formează astăzi zona euro.
În al treilea capitol intitulat extinderea zonei euro – înte convergență și asimetrie am prezentat analiza gradului de convergență în cazul unei zone euro lărgite iar în final am expus propunerile și concluziile acestei lucrări.
Cap.I Uniunea monetară europeană
Scurt istoric
Uniunea Economică și Monetară reprezintă cel mai ambițios și cel mai riscant proiect al construcției europene care este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării Uniunii Economice și Monetare, aceasta nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.
Rădăcinile monedei unice europene și ale uniunii monetare europene se regăsesc la începuturile Pieței comune în 1958,și chiar mai înainte odată cu crearea Uniunii Monetare Latine de către Belgia,Italia,Elveția,Bulgaria și Grecia care a existat între anii 1865 – 1925.
În concepția Tratatului de la Roma, Uniunea economică și monetară inplică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertabilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice.Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior.Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină eficacitatea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt care impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
Faptul că Tratatul de la Roma nu acordase atenție uniunii monetare si că nevoia unei
monede europene era mai puțin resimțită este explicat de mai multe motive: economia mondială se afla în expansiune la vremea respectivă, sistemul monetar internațional bazat pe acordurile de la Bretton Woods funcționa satisfăcător pentru asigurarea stabilității monetare, iar „mobilitatea limitată a capitalului permitea guvernelor europene o marjă rezonabil de largă de manevră în ceea ce priveste politica monetară. Schimbarea conjuncturii economiei mondiale, recesiunea economică si primele zguduiri ale sistemului de la Bretton Woods, au condus la constientizarea importanței uniunii monetare. Reuniunea la nivel înalt de la Haga, din decembrie 1969, a stabilit să se elaboreze un plan pe etape în vederea creării unei uniuni economice si monetare. "Planul Werner", remis în octombrie 1970, stabilea „un obiectiv ideal: acela al substituirii monedelor naționale printr-o monedă comună" sau, „în lipsa monedei comune, monedele naționale trebuie să fie interschimbabile după o paritate fixă", precum si trei etape de realizare a UEM, preluate 18 ani mai târziu, cu acelasi titlu, de "Planul Delors ", remis la 17 aprilie 1988.
În urma Acordului de la Washington din anul 1971 s-a convenit ca monedele țărilor din Comunitatea europeană să oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste și sub paritatea dolarului, față de 9% cât era în acel moment, prin crearea așa numitului șarpe monetar prin care țările membre au decis să aplice pentru monedele lor aceeași marjă ca și pentru dolar, ceea ce limita posibilitățile de fluctuație.Șarpele monetar a fost întărit pe 3 aprilie 1973 prin crearea Fondului European de Cooperare Monetară.
Primul pas spre coordonarea cooperării monetare a fost făcut prin punerea în aplicare a propunerilor pe care instituțiile comunitare le-au formulat, în cuprinsul unui Memorandum, cunoscut sub numele de Planul Barre 1969, care a constituit punctul de plecare al uniunii monetare și al cărui obiectiv urma să fie realizat în deceniul opt prin realizarea unui transfer progresiv al principalelor politici economice de la nivel național pe plan comunitar.
Tot pe linia definirii strategiei monetare comune face referire și Planul Werner 1971 care prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani, în două etape a unei uniuni economice și monetare având ca obiective: asigurarea liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, forței de muncă și a capitalului, asigurarea convertibilității depline a monedelor țărilor membre, eliminarea marjelor de fluctuație a cursurilor valutare, introducerea unei monede unice.
La 12 aprilie 1972, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, țările CEE la acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând cu 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuație era limitată la ±1,125%.
Astfel este creat “șarpele monetar”, denumirea este dată de imaginea evoluției cursului monedelor europene.
Acestea formează, în evoluția lor, o linie ondulată („un șarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuație autorizate de sistemul monetar internațional.
Șarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuație a monedelor europene fața de $ SUA și între ele, în anumite limite, respectiv: 4,5 % față de $ și 2,25 % între ele. Astfel, există două tipuri de marje față de $ : inferioară și superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piață al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenția Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.
Obligația băncilor centrale participante de a menține cursurile fixe și față de monedele europene a determinat apariția unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA (moneda internațională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci și în monedele tuturor celorlalte țări membre ale mecanismului șarpelui monetar, dintre care unele de importanță nesemnificativă în comerțul mondial și fără statut de monede internaționale.
În data de 16 martie 1973, la Conferința Monetară de la Paris, participanții la mecanismul șarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcționare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internațional. În condițiile renunțării pe plan internațional la cursurile fixe și generalizării cursurilor flotante (din martie 1973), se renunță la obligativitatea susținerii cursului monedelor naționale față de dolarul SUA – mai ales că acesta fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 – dar rămâne valabilă obligația fluctuării concentrate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua “șarpele monetar” și începe cea de-a doua etapă a șarpelui monetar, “șarpele fără tunel”.
Întrucât menținerea cursului monedelor naționale în limitele stabilite se făcea uneori cu dificultate și cu prețul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parități nu au fost suficiente, autoritățile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii monedei naționale din sistem.
Șarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de patru ori, guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.
Înainte de renunțarea la șarpele monetar, în sistem mai rămaseră doar cinci monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez și coroana daneză.
Absența coordonării între țări a transformat șarpele monetar într-un recul al integrării europene, la dispariția sa țările fiind mai departe de uniunea monetară decât fuseseră cu câțiva ani înainte.
În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, țările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilității monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
Dificultățile „șarpelui monetar” au condus autoritățile monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, și cel de la Bremen din 6 – 7 iulie, același an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franța, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg și apoi Anglia.
Progresele înregistrate pe linia finalizării procesului de realizare a pieței unice au încurajat președintele Jaques Delors în concretizarea inițiativei sale de creare a Uniunii Economice și Monetare.
La initiativa Frantei si a Germaniei, prin crearea Sistemului Monetar European s-au pus bazele unui nou spatiu de stabilitate monetara în martie 1979. In momentul conceperii acestuia Europa cunoaste o mare instabilitate. In articolul 102 al Tratatului comunitatii europene economice, care constituie un capitol ce trateaza “cooperarea in materie economica si monetară”, experientele Sistemului Monetar European si dezvoltarea ECU au fost mentionate ca baze de cooperare in vederea convergentei necesare dezvoltarii ulterioare a comunitatii.
În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice și Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredințat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea președintele Comisiei Europene, mandatul de a studia și de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni.
Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice și monetare în trei etape distincte, dar evolutive.
Raportul Delors a prezentat mai multe soluții:
Menținerea în sistem a unor diferite monede naționale între care să se stabilească raporturi de schimb fixe
Propunerea ca alături de monedele naționale să fie utilizată o monedă comună pentru membrii uniunii.
Propunerea unei monede unice
Conceptul de uniune monetara presupune:
garantare la etapele concrete de realizare a acestei uniuni.
Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice și monetare în trei etape distincte, dar evolutive.
Raportul Delors a prezentat mai multe soluții:
Menținerea în sistem a unor diferite monede naționale între care să se stabilească raporturi de schimb fixe
Propunerea ca alături de monedele naționale să fie utilizată o monedă comună pentru membrii uniunii.
Propunerea unei monede unice
Conceptul de uniune monetara presupune:
garantarea unei convertibilitati totale si ireversibile a monedelor statelor membre intre ele;
liberalizarea completa a miscarilor de capital si integrarea completa a pietelor bancare, precum si a celorlalte piete financiare;
eliminarea marjelor de fluctuatie si fixarea paritatii monedelor (este etapa esentiala care implica punerea in practica a unei politici monetare unice si crearea unei institutii supranationale pentru elaborarea si gestionarea centralizata a acesteia).
Politica monetara si financiara a presupus :
a fost infiintat un Comitet monetar, cu statut consultativ, avand obiectivul de a observa permanent situatia monetara si financiara si sistemul general de plati si de a raporta regulat Consiliului si Comisiei in aceste privinte, precum si de a emite avize la cererea acestor institutii sau din proprie initiativa.
statele membre urmau sa considere politica lor cu privire la rata de schimb ca pe o materie de preocupare comuna.
a fost creat Fondul european de cooperare monetara, care trebuia sa contribuie la instituirea progresiva a Uniunii economice si monetare intre statele membre; cu exceptia catorva decizii importante, precum in materie de acorduri intre bancile centrale privind sistemele de schimb si relativ la schema sistemului de asistenta monetara pe termen lung, activitatea Fondului a fost neglijabila.
Cel mai imoprtant document este Tratatul de la Maastricht 1992 pentru că în urma lui a luat naștere Uniunea Economică și Monetară și pentru că a stabilit și principiile ce stau la baza politicii financiare, interzicerea finanțării directe de către banca centrală sau accesul la finanțare în condițiile favorizante a deficitelor publice, clauza potrivit căreia fiecare stat memebru este responsabil pentru finanțarea datoriei sale publice, chiar și în cazul unei crize financiare, statele membre sunt obligate să evite deficitele bugetare excesive, maxim de 3%.
Temeiul juridic pentru funcționarea uniunii economice și monetare este constitui de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, partea I, titlul IV – Politica economică și monetară precum și protocoalele de la acest tratat.
În privința cadrului instituțional de realizare a obictivelor propuse, art 7 și 8 din același tratat sunt incluse instituții care ajută la funcționarea Uniunii Economice Monetare, acestea fiind următoarele:
Sistemul European al Băncilor Centrale
Banca Centrală Europeană
Rolul institutiilor Europene:- pentru o buna functionare a UEM este nevoie de o cooperare eficienta intre diferitele institutii ale UE. Fiecare dintre acestea joaca un rol specific in generarea celor mai bune perspective de crestere economica, de generare de locuri de munca si de stabilitate a preturilor.
Parlamentul European (PE) – are responsabilitatea de a asigura suprevegherea democratica a Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este garantata prin Tratat. Parlamentul este consultat in problema nominalizarilor pentru presedentie si pentru Comitetul executiv al Bancii.
Parlamentul intervine si in adoptarea legislatiei referitoare la UEM si este consultat de catre Consiliul atunci cand se pune problema acceptarii unei cereri de adeziune la Euro.
Consiliul ECOFIN – joaca rolul unui comitet de administrare a UEM, compus din ministrii economiei si finantelor statelor membre, hatareste daca un stat membru poate sa nu adopte moneda Euro. Detemina orientarea politicii economice si monetare.
Consiliul supravegeaza in egala masura ratele de schimb ale Euro si poate determina orientarea sau abordarea generala a politicii ratelor de schimb.
Principiile care stau la baza realizării uniunii economice și monetare și care constituie o componentă principală a obiectivelor Uniunii sunt:
Sistemul economiei de piață sau al concurenței esteliber acolo unde piețele sunt deschise
Stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei
Existența unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă și a stabilității sociale
Finațele publice puternice și sănătoase în toate statele membre
Libertatea deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare
Stabilirea irevocabilă în ceea ce privește cursul de schimb și în final o monedă unică
Uniunea economică se corelează indispensabil cu uniunea monetară
Politica monetară trebuie să însemne încredere și stabilitate.
Uniunea economică și monetară este considerată o uniune politico-monetară.
Lansarea oficială a euro s-a produs la 1 ianuarie 1999, în ciuda scepticilor care atrăgeau atenția că Uniunea Europeană nu este o zonă monetară optimală.
Beneficiile Uniunii Monetare sunt inainte de toate legate de economiile in conversiunea monedei si alte costuri de tranzitie, acestea fiind estimate a fi foarte mici. Exista si beneficii asociate cu eliminarea variabilitatii si a incertitudinii cursului de schimb. In acest sens, castigurile dinamice ar putea fi considerabile, dar si imposibil de stabilit. Tocmai din aceasta cauza, economistii au avut in general tendinta de a subestima acele castiguri. Pe de alta parte, crearea unei singure monede ar imbunatati transparenta preturilor si ar asigura pe mai departe credibilitatea pietei interne si beneficiile associate cu finalizarea acesteia: “o piata” si acum “o moneda”.
Intreprinderile mici si mijlocii au posibilitati de dezvoltare prin accesarea programelor de finantare puse la dispozitie de Uniunea Europeana.
I.M.M.-urile vor profita de integrare pentru a-si dezvolta afacerile numai daca vor dezvolta programe de investitii si analiza si vor respecta standardele de eficienta si concurenta din U.E.
Vor aparea noi perspective comerciale avantajoase, in ceea ce priveste exportul, aprovizionarile cat si investitiile; trecerea la Euro antreneaza o crestere transparentei preturilor, de care va profita fiecare intreprindere
In urma Uniunii Economice si Monetare, produsul intern brut va inregistra o crestere, ceea ce va determina o dezvoltare economica sanatoasa a tarii respective.
In urma Uniunii Economice si Monetare, au aparut urmatoarele dezavantaje:
stabilirea unor criterii de convergenta prea rigide pentru etapa a doua in realizarea U.E.M., atat de rigide incat nu numai ca nu au fost atinse in 2002 de catre Germania si Franta, dar anul acesta 12 tari membre U.E. nu vor fi capabile sa respecte criteriile de convergenta impuse;
perioada de tranziție a membrilor U.E. spre faza a doua U.E.M. e prea lungă pentru a îndeplini criteriile de convergenta și pentru a asigura o dezvoltare economica in acelasi timp;
criteriile macroeconomice de convergență prevazute în Tratat, se conturează asupra performanțelor nominale ale economiei si nu asupra performantelor sale din sfera reala (rata dobanzii, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publica);
planul de gestionare a bugetului U.E. este împartit in multe rubrici si blocheaza resursele, astfel devenind ineficient;
o data cu lansarea monedei unice (EURO), este clara urmarea “pierderii independentei in fixarea ratelor de dobanda”;
imposibilitatea de a utiliza cursul de schimb valutar drept ca parghie pentru a face exporturile tarilor membre U.E. mai competitive pe plan extern;
influenta puternica a Germaniei in cadrul U.E. conduce la conotatii politice strategice
Multe IMM percep trecera la Euro ca o constrangere sau un proces generator de costuri suplimentare.
Etape în evoluție
În baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a UEM să fie lansată la data de 1 iulie 1990. În același timp, au fost atribuite responsabilități suplimentare Comitetului guvernatorilor băncilor centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene, care, de la înființarea sa în luna mai 1964, a jucat un rol din ce în ce mai important în cooperarea monetară.
Prima etapă a coordonării politicilor monetare a debutat la 1 iulie 1990 – 1994, prin introducerea liberei circulații a capitalurilor între cele 15 state membre, în cadrul căreia au fost adoptate următoarele măsuri:
Eliminarea până la sfârșitul anului 1992 a obstacolelor fizice, tehnice și fiscale din calea schimburilor intracomunitare
Creșterea resurselor și ameliorarea mijloacelor de acțiune ale Fondurilor Structurale ale Comunității pentru promovarea dezvoltării regionale și corectarea dezechilibrelor existente
Întărirea politicilor comune economice și bugetare
Liberalizarea totală a mișcării capitalelor
Suprimarea totală a obstacolelor ce implică integrarea financiară a U.E
Participarea tuturor monedelor U.E la mecanismul cursurilor de schimb ale SME
Ridicarea tuturor obstacolelor din calea utilizării monedei comune ECU
Această etapă s-a încheiat în decembrie 1993 și se consideră că prin măsurile luate a fost dat un nou impuls convergenței economice în interiorul U.E, statele membre adoptând programe anuale de convergență conținând obiective specifice pentru inflație și politica bugetară, având ca scop să asigure o inflație scăzută, finanțe publice sănătoase și rate de schimb stabile.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
Etapa a doua a consolidării convergenței și a preparativelor tehnice a reprezentat un pas de o mare importanță pentru realizarea deplină a Uniunii Monetare și s-a extins până la 31 decembrie 1998.
Înființarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat începutul celei de-a doua etape a UEM. Prin urmare, Comitetul guvernatorilor a încetat să existe. Existența temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară în cadrul Comunității: IME nu avea nici o atribuție în aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană (aceasta rămânând în sarcina autorităților naționale) și nici nu era abilitat să intervină pe piața valutară.
Cele două responsabilități principale ale IME au fost, în primul rând, consolidarea cooperării între băncile centrale și coordonarea politicii monetare și, în al doilea rând, pregătirile necesare pentru înființarea SEBC, pentru aplicarea politicii monetare unice și pentru crearea unei monede unice în cea de-a treia etapă.
În această etapă au fost întreprinse toate măsurile pentru adoptarea noii monede europene – Euro.Ea corespunde integrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, intensificării coordonării politicilor monetare între țările membre și desemnării țărilor care trec în primul val la moneda unică.
Principala schimbare instituțională în cadrul acestui stadiu a fost crearea Institutului Monetar European, premergător viitoarei Bănci Centrale Europene și a Sistemului European de Bănci Centrale constituit din noua bancă înființată și din ansamblul băncilor centrale ale statelor membre. Banca Centrală Europeană este independentă de guvernele naționale și urmărește în principal menținerea stabilității prețurilor și nu finanțarea deficitelor publice naționale sau a datoriei publice externe a statelor membre. Conform deciziei Consiliului de Conducere a Băncii Centrale Europene cotele de participare a celor 15 state la constituirea capitalului ECB au fost: Germania 24,40%, Franța 16,87%, Italia 14,96%, Marea Britanie 14,71%, Spania 8,83%, Olanda 4,27%, Belgia 2,88%, Suedia 2,65%, Austria 2,36%, Grecia 2,05%, Portugalia 1,92%,Danemarca 1,65%, Finlanda 1,32%, Irlanda 0,83%,Luxemburg 0,14%.
În ceea ce privește SEBC obiectivul fundamental definit în art.2 al statutului SEBC și EBEC este de a menține stabilitatea prețurilor.Fără a prejudicia acest obiectiv, SEBC va sprijini politicile economice generale ale Uniunii, contribuind la realizarea obiectivelor comunitare.
Principalele sarcini ale SEBC sunt definirea și implementarea politicii monetare ale Uniunii, conducerea operațiunilor valutare, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor participante, participarea la conducerea politicilor urmărite de autoritățile componente referitoere la supervizarea activităților instituțiilor de credit și stabilității sistemului financiar.
Cadrul instituțional creat se compune dintr-un set de instrumente: SEBC va conduce operațiunile pieței deschise, va oferi facilități de durată și va putea solicita instituțiilor de credit să păstreze rezerve minime în conturile sale.
În ceea ce privesc operațiunile pieței libere pot fi clasificate în patru categorii: operațiuni principale de refinanțare, respectiv tranzacții inverse ce formează lichidități cu frecvență săptămânală, operațiuni de refinanțare pe termen lung, operațiuni de reglaj prin care se urmărește stăpânirea lichidităților existente pe piață și fixarea optimă a ratei dobânzii, operațiuni structurale prin emiterea de obligațiuni.
În ceea ce privesc facilitățile permanente, acestea urmăresc să furnizeze sau să absoarbă lichiditățile pe termen scurt, să semnalizeze starea generală a politicii monetare și să coreleze ratele dobânzii.
Prin decizia de aplicare efectivă a rezervelor minime se urmărește stabilitatea ratelor dobânzii pe piața monetară, crearea sau sporirea unei pneurii de lichidități structurală și contribuția la controlul expansiunii monetare.
Tot în această etapă sau luat măsuri pentru: adoptarea legislației care interzice finanțarea activităților din sectorul public prin emisiunea de monedă, adoptarea legislației care să interzică accesul privilegiat al sectorului public la instituțiile financiare, adoptarea legislației care să interzică preluarea datoriilor sectorului public ale unei țări membre de către comunitate sau de către un alt stat membru, obligația ca statele membre să evite deficitele bugetare excesive, adoptarea legislației naționale care să asigure independența băncilor centrale ale statelor membre pentru a fi compatibile cu SEBC.
Principalele sarcini au fost: pregătirea tehnică a Etapei a III a și coordonarea politicilor monetare a statelor membre. Cea mai importantă pregătire tehnică era determinarea cadrului organizatoric, de reglementare, logistic pentru SEBC, până la sfarsitul anului 1996.
Modul de îndeplinire de către statele UE a criteriilor de convergență stipulate în tratatul de la Maastricht pentru anul 1997 se prezintă astfel:
Tabelul nr.1 Datele realizate de statele membre UE
http://www.ecb.int/stats/html/index.en.html
Din acest tabel rezultă că statele care au îndeplinit cerințele impuse au fost Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia, Austria, Portugalia,Finlanda, Irlanda și Luxemburg.
A treia etapă a introducerii monedei unice a început la 1 ianuarie 1999.De la această dată euro a devenit monedă cu drepturi depline și ratele la conversie a monedelor naționale ale statelor din EUROLAND au fost fixate irevocabil.Monedele naționale vor rămâne inițial în circulație o perioadă de timp, euro înlocuiește ECU la cursul 1 Ecu = 1 euro.
În decembrie 1995 Consiliul European a adopatat un scenariu detaliat cu scopul de a clarifica scopul procesul introducerii monedei unice pentru toți agenții economici și cetățenii europeni.Deși tranziția presupunea cele mai scăzute costuri posibile aceasta nu trebuia să restrângă competiția dintre companii și bănci, fiind necesară totodată o transparență a acestui proces și o putere de convingere în scopul acceptării puglice.
Scenariul stabilit la Madrid era următorul:
În decursul anului 1998, Consiliul European trebuia să stabilească țările ce vor face parte din Uniunea Economică și Monetară în funcție de gradul de îndeplinire a criteriilor de convergență în anul 1997
1 ianuarie 1999, Uniunea Monetară va începe prin fixarea irevocabilă a ratelor de schimb între țările calificate pentru UEM .BCE va iniția o singură politică monetară și valutară gestionată în euro.Ecu va înceta să mai existe.
1 ianuarie 2002 vor fi introduse bancnote și monezile euro
1 iulie 2002 sfârșitul fazei de tranziție.Monezile țărilor membre ale UEM vor fi complet înlocuite.
Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru și Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor țări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.
Admiterea statelor în această etapă a fost condiționată de îndeplinirea unor criterii de convergență:
Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflației a celor mai bune trei țări membre ale UE cu cele mai stabile prețuri
Deficitul bugetar să nu depășească 3% din P.I.B ul fiecărei țări
Datoria țării respective să nu depășească 60% din P.I.B ul acesteia
Rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale față de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu
Rata de schimb nu trebuie să depășească marjele normale de 2,5% mai mult sau mai puțin prevăzute de SME.Trebuie ca moneda națională să fie integrată în SME de cel puțin doi ani.
Crearea sistemului monetar bazat pe EURO este rezultatul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 si al textelor fondatoare prezentate Consiliului de la Dublin, cunoscute sub numele de prima reglementare si, respectiv, a doua reglementare – documente care definesc cadrul juridic al euro.
Cap.II. Convergența nominală versus convergența reală a țărilor membre ale zonei euro
2.1 Convergența nominală
Convergența nominală este un proces multilateral, care se definește prin armonizarea treptată, într-un grad relativ ridicat, a instituțiilor și politicilor naționale ale țărilor membre cu cele ale UE, în sfera monetară și financiară.
Criteriile de convergență nominală reprezintă condițiile minime pe care trebuie să le îndeplinească un stat membru al UE pentru a intra în zona euro. Intrarea în această zonă înseamnă că statele trebuie să renunțe la moneda națională și la politica monetară națională și, totodată, să adopte atât moneda unică europeană, cât și politica monetară comună, concepută și coordonată de Banca Centrală Europeană.
Fazele convergenței nominale
Convergența nominală prin integrarea monetară este un proces de durată. Acest proces se împletește strâns cu cel de convergență instituțională și reală și descrie trei faze principale: preaderarea la UE, postaderarea la UE și euroizarea.
Faza de preaderare la UE Această fază se referă la transformările și construcțiile instituționale, precum și la mecanismele de funcționare a sistemului monetar. Ea durează până la aderarea la UE. În faza de preaderare, țările candidate, pe de o parte, își păstrează suveranitatea lor monetară, fapt care le permite să aleagă regimul ratelor de schimb adecvat ca ancoră pentru asigurarea stabilității macroeconomice. Pe de pe altă parte, în această fază, țările respective trebuie să adopte acquis-ul comunitar, constând în asigurarea independenței băncii centrale, liberalizarea fluxurilor de capital, interdicția finanțării directe a guvernului de către banca centrală, interdicția privind accesul privilegiat al guvernului la instituțiile financiare.
Pentru a asigura stabilitatea macroeconomică prin reducerea inflației, echilibrarea balanței de plăți, păstrarea deficitului bugetar și a datoriei publice la cote rezonabile, în faza preaderării, țările candidate au libertatea de a folosi regimurile de rate de schimb cele mai adecvate/eficiente. Practic, regimurile acoperă tot spectrul de aranjamente: de la regimul rigid/fix impus de consiliul monetar până la cel de flotare liberă. În perioada premergătoare aderării la UE (1999–2004 și 1999–2006), țările candidate au practicat următoarele regimuri ale ratelor de schimb (tabelul 1):
Tabelul nr.1- Regimurile ratelor de schimb practicate de țările care au aderat la UE în anii 2004 și 2007:
Sursa: Irina Bălteanu, Există riscul unui atac speculativ în țările în tranziție înainte de intrarea în Uniunea Economică și Monetară?, în Noii economiști despre tranziția în România Daniel Dăianu, Mugur Isărescu, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Practica acestor țări dovedește că nu există o rețetă unică de optimizare a regimului ratelor de schimb. Alegerea acestuia a fost făcută după caracteristicile și prioritățile specifice fiecărei țări. Fie că au optat pentru soluții flexibile (flotare liberă sau flotare controlată), fie că au optat pentru soluția ratelor de schimb fixe, guvernele acestor țări au reușit să asigure îndeplinirea sarcinilor principale de a stabiliza economiile prin diminuarea inflației, de a restabili echilibrul balanțelor de plăți, de a reduce probabilitatea atacurilor speculative și a preveni efectele negative ale capitalurilor volatile.
În perioada de preaderare, neexistând restricții, a fost posibilă adoptarea diferitelor tipuri de rate de schimb. Odată cu intrarea în UE, la 2 mai 2004, a celor10 state, iar la 1 ianuarie 2007, a României și Bulgariei, țările respective trec în mod obligatoriu prin purgatoriul unui nou mecanism al ratei de schimb, numit ERM II (Exchange Rate Mechanism II), ca fază intermediară, pregătitoare pentru intrarea în zona euro. La adoptarea sa, mecanismul ratei de schimb a fost excesiv de restictiv, fluctuațiile zilnice trebuind să se încadreze într-un interval (față de media calculată pe doi ani) de ±2,5%. Acest mecanism este cunoscut sub denumirea de ERM I. În urma frecventelor încălcări ale acestei restricții de către statele membre, intervalul de fluctuație a fost lărgit la ±15%. Noul mecanism este denumit ERM II.
Faza de postaderare.Această fază se întinde de la aderarea oficială a țărilor la UE și până la intrarea lor în zona euro. Principala caracteristică a acestei faze constă în faptul că țările vizate își pierd în cea mai mare parte suveranitatea lor monetară, întrucât Banca Centrală Europeană preia cele mai importante prerogative ale băncilor centrale naționale în materie de politică monetară.
Potrivit criteriilor de la Copenhaga, noii membri ai UE sunt obligați să depună toate eforturile pentru a putea să adere la UEM într-un termen cât mai scurt, însă numai în condițiile respectării criteriilor stabilite. Deci noii veniți în UE nu se vor bucura de derogare de a intra în ERM II și în zona euro, așa cum li s-a permis Marii Britanii și Suediei. România, precum și alte țări care au semnat Tratatul de aderare la UE, au stabilit calendarul privind intrarea în ERM II și integrarea în zona euro cu termene diferite în funcție de ritmul de pregătire al fiecăreia în parte (tabelul 2).
Tabelul nr.2 – Calendarul privind data intrării în ERM și în zona euro a unor țări central-europene
Sursa: Mugur Isărescu, Programul economic de preaderare, ediția 2005, Obiectivele pe termen mediu ale politicii monetare și cursului de schimb, București, 20 iulie 2005; Napoleon Pop, Adoptarea euro de către România. Recomandări pentru pregătirea unei strategii de succes, INCE, Probleme economice, colecția Biblioteca economică, vol. 173, 2005, p. 29.
Potrivit reglementărilor Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene, noile țări membre, pentru a avea acces la zona euro, trebuie să participe cel puțin doi ani la ERM II, stadiu caracterizat prin rate de schimb fixe, însă ajustabile. În acest fel, noii intrați devin, într-o perioadă scurtă de timp (circa doi ani), membri ai UEM. Din tabel reiese că intrarea în ERM II se face la circa 2 ani după data aderării. Sunt cazuri de țări care au adoptat ERM II încă din momentul aderării (Italia, Finlanda, Grecia, Letonia, Cipru și Malta), iar altele, după o lună de la aderare (Estonia, Lituania și Slovenia). Acest fapt este cauzat, în cea mai mare parte, de aplicarea politicii de liberalizare a fluxurilor internaționale de capital, ca parte importantă și sensibilă a acquis-ului comunitar, deși le face mult mai vulnerabile la atacurile speculative.
Construcția politicii monetare din faza postaderare este axată pe îndeplinirea celor patru criterii de convergență nominală stipulate de Tratatul de la Maastricht, și anume: stabilitatea prețurilor, stabilitatea ratelor de schimb, o rată scăzută a dobânzilor pe termen lung și o poziție fiscală sustenabilă (deficit neexcesiv) (tabelul 3):
Tabelul nr.3 Lista criteriilor de convergență nominală stipulate de Tratatul de la Maastricht
Sursa: Tratatul de la Maastricht (art. 121), Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (art. III 198) și Protocolul privind criteriile de convergență (anexă la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa
Deși toate statele care au intrat în UE au devenit, în mod virtual (după o anumită perioadă), și membre ale UEM, totuși, nu toate acestea au același statut în raport cu integrarea în spațiul euro. Din cele 27 de state membre UE, 12 sunt integrate în spațiul monetar comun (zona euro), 2 beneficiază de așa-numita clauză opting-out (neparticipare), care le permite să opteze sau nu pentru zona euro, iar restul de 13 țări (care au intrat în UE după semnarea Tratatului de la Maastricht) vor deveni membre UEM, adică vor avea acces în zona euro și vor adopta moneda unică numai după ce ele vor face parte, pentru o perioadă de cel puțin doi ani, din ERM II (ca perioadă de pregătire) și numai dacă dovedesc, prinrezultate concrete, că îndeplinesc criteriile de convergență nominală. Atât timp cât aceste condiții (criterii) nu sunt îndeplinite, țările respective rămân mai departe state membre cu statut de derogare, excluse de jure și de facto de la drepturile și obligațiile aferente Sistemului European al Băncilor Centrale, ca și de la alte drepturi și obligațiuni pe care le conferă apartenența la zona euro.
2.2 Convergența reală
Mediul poate fi fie favorabil, fie ostil dezvoltării economiei reale, după cum acest mediu devine armonizat și compatibil ori diferențiat și incompatibil între țări și după cum el stimulează sau frânează desfășurarea proceselor reale. Cu alte cuvinte, dacă sistemul monetar și instituțiile statelor membre suferă transformările necesare încât ele să acționeze pe piața unică europeană în mod unitar și în deplină consonanță cu cerințele înlăturării decalajelor economice între țările sărace și cele bogate, înseamnă că mediul respectiv acționează în direcția realizării convergenței economiei reale.
Convergența reală este un proces natural, care se bazează exclusiv pe forțele pieței, potrivit căruia cu cât piața este mai mare, mai funcțională, mai puțin distorsionată, cu atât procesul de convergență este mai sigur și mai rapid.
Primul mod de a percepe realizarea convergenței reale prin prisma exclusivă a forțelor pieței este cel care aparține teoriei neoclasice de creștere. Considerând că rezultatul economic (PIB pe locuitor) este dat de contribuția mai multor factori de producție (capital, muncă, resurse naturale, progres tehnologic), modelul neoclassic ia ca ipoteză fundamentală dependența creșterii de particularitățile randamentului capitalului, care are tendința generală de descreștere în raport cu creșterea economică. La o anumită creștere a capitalului, rezultatele vor cunoaște sporuri mai mici decât proporționale. Mai precis, la aceeași rată de economisire (investiții), randamentul marginal al capitalului este în descreștere, astfel încât țările sărace, cu o zestre de capital pe locuitor mică, cunosc o rată de creștere a randamentelor capitalului mai mare decât țările bogate, care au o zestre de capital pe locuitor considerabil mai mare.
Noua teorie a convergenței se bazează pe luarea în considerare și operaționalizarea efectelor produse de factorii intangibili (inclusiv pe cei privind politicile economice). Aceste efecte, numite externalități, se revarsă (spillovers) în economie într-un fel special, adică asupra altora decât asupra producătorilor lor direcți. Efectele produse sunt cu mult mai mari decât inputurile necesare producerii lor sau decât cuantumul remunerării lor.
Procesul de convergențã realã influențeazã variabilele nominale, atât favorabil, cât și nefavorabil:
reformele structurale impulsioneazã convergența PIB-ului/locuitor ceea ce conduce la o creștere neinflaționistã a salariilor; determinã de asemenea o creștere a veniturilor, o majorare a încasãrilor bugetare ceea ce va reduce deficitul bugetar și datoria publicã;
diferențele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile și cel al bunurilor necomercializabile, precum și majorãrile salariale uniforme în cele douã sectoare (efectul Balassa-Samuleson) vor genera persistența unui nivel mai ridicat al inflației.
Relevante în aprecierea măsurii în care un proces de convergență poate fi confirmat sunt nivelurile înregistrate în decursul timpului de către indicatori ce privesc: omogenitatea, concentrarea, polarizarea, entropia, complementaritatea. Fiecare dintre aceste aspecte redate prin indicatori specifici confirmă sau infirmă o caracteristică a convergenței sau o particularitate care determină un astfel de proces.
A perpetua disparitțiile și starea de subdezvoltare a unor țări și teritorii ale UE ar însemna o flagrantă incompatibilitate cu însuși statutul Comunităților Europene și cu strategia UE, potrivit căreia, într-o perioadă previzibilă de timp, ea (UE) ar urma să devină prima forță economică și tehnologică a lumii, să ocupe locul de frunte în competiția mondială pe tărâmul economic, științific, tehnologic și al condițiilor de trai. Evident, o atare strategie exclude perpetuarea disparitiilor și existența unor zone subdezvoltate și sărace și, totodată, impune aplicarea politicilor de valorificare maximă a resurselor tuturor țărilor și regiunilor componente, ridicarea lor economică și socială. Tocmai de aceea, prin tratatele sale, UE a adoptat o politică fermă de coeziune economică și socială, care întregește realizarea convergenței economice reale la nivelul tuturor țărilor și regiunilor componente.
Privind lucrurile din această perspectivă, merită să fie subliniat faptul că toate cele
12 țări participante la ultimele două valuri de aderare au devenit țări de coeziune, întrucât nivelul PIB pe locuitor al acestora se înscrie cu mult sub pragul de 90% din nivelul mediu al UE 27. Ca atare, toate aceste țări se înscriu în criteriul de bază pentru a deveni beneficiare ale Fondului de coeziune pentru finanțarea proiectelor de infrastructură și de mediu. De asemenea, cea mai mare parte a regiunilor acestor țări pot deveni eligibile pentru finanțarea proiectelor din Fondurile structurale, întrucât nivelul PIB pe locuitor al acestora se înscrie sub pragul de 75% față de media UE 25.
Așa cum s-a arătat mai sus, noile țări membre au beneficiat de sprijin economic din partea UE încă din perioada de preaderare, prin aplicarea unor programe speciale pregătitoare (PHARE, ISPA, SAPARD .). În perioada postaderare, prin aplicarea noilor programe, sprijinul financiar devine mai consistent ca obiective fixate și mecanisme de aplicare, precum și ca mărime a fondurilor alocate prin bugetul multianual UE (2007-2013).
Ultimele cercetări empirice de validare a diferitelor ipoteze de convergență atestă faptul că nu există și nu poate exista situația de aliniere a tuturor țărilor la o convergență absolută. Ceea ce se verifică sau se confirmă de către realitatea economică și socială a țărilor și regiunilor este mai degrabă convergența de grup, privită în dinamica sa, în funcție de factorii de influență care acționează în cadrul sistemului economic. În actualele condiții, factorul care hotărăște dinamica în țările dezvoltate este cel reprezentat de cunoaștere, sub multiplele sale manifestări. Factorul cunoaștere determină ritmuri de creștere superioare în țările dezvoltate față de țările sărace.
2.3 Analiza indicatorilor de convergență nominală și reală
Dacă în faza de preaderare la UE țările candidate se bucurau de un grad relativ ridicat de libertate în stabilirea și practicarea politicii monetare, în faza post-aderare gradul de libertate s-a restrâns în special prin impunerea criteriilor de convergență stipulate în Tratatul de la Maastricht și prin obligativitatea de a aplica ERM II înainte de a adopta euro, în condițiile liberalizării totale a comerțului și a fluxurilor de capital. Ca urmare, s-a restrâns plaja instrumentelor de control al funcționării economiei și a sporit gradul de vulnerabilitate a stabilității macroeconomice, ceea ce poate afecta major procesul de convergență reală.
Stabilitatea cursului de schimb versus reducerea ratei inflației și efectul Balassa-Samuelson
O temă din domeniul convergenței nominale în jurul căreia au loc ample dezbateri este și aceea privind imposibilitatea realizării simultane de către țările CEE, care pășesc în faza de preaderare la UEM, a următoarelor două condiții: stabilitatea cursului de schimb și reducerea ratei inflației. În fapt, aceasta este o reluare a unei ipoteze formulate în 1964, în mod independent, de Balassa și de Samuelson, când ei se refereau la efectele relațiilor comerciale dintre țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate. În demersurile lor științifice, ei au pornit de la clasificarea ramurilor economiei în două mari sectoare – comercializabile la export și necomercializabile – acceptând ipoteza unei creșteri mai rapide a productivității în sectoarele comercializabile decât în cele necomercializabile din țările mai puțin dezvoltate. Ei au demonstrat că, în acest caz, se va produce în mod inevitabil nu numai o rată a inflației mai înaltă, provocată și indusă în economie de sectorul de bunuri necomercializabile (servicii), ci și o apreciere a ratei de schimb reale în țările respective, dată de creșterea productivității realizată în sectorul de bunuri comercializabile.
Prima situație similară se referă la existența decalajelor dintre țări privind nivelul de dezvoltare economică exprimat prin PIB/locuitor și calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPC–euro). Și la nivel european există diferențe apreciabile de dezvoltare economică între statele membre UE 15 și țările care au aderat în 2004 și 2007. Trebuie subliniat că aceste țări sunt mai puțin dezvoltate chiar decât au fost Grecia, Portugalia și Spania în anii aderării lor la Comunitatea Europeană.
Tabel – Raportul în care s-au aflat diferite țări în anii aderării la UE, în ce privește nivelul dezvoltării (PIB/locuitor calculat la PPC–euro, în %)
A doua situație (ipoteză) pe care o avea în vedere teoria B–S și care seamănă cu aceea în care sunt implicate țările CEE se referă la urmările sau efectele aplicării strategiei privind ajungerea din urmă (catch-up) a țărilor dezvoltate prin creșterea productivității și prin integrarea comercială. Analizând lucrurile din perspectiva ofertei (supply-side), se evidențiază faptul că are loc o creștere importantă și mai rapidă a productivității în sectorul bunurilor comercializabile (industrie) decât în sectorul bunurilor necomercializabile (servicii), în care sunt cuprinse și așa-numitele bunuri publice, inclusiv utilitățile publice cu caracter de monopol sau semimonopol. De regulă, creșterea productivității este însoțită de creșterea salariilor. Ca urmare, un spor mai rapid al productivității în sectorul bunurilor comercializabile decât în cel al bunurilor necomercializabile aduce după sine o creștere mai rapidă a salariilor în primul sector, acestea depășind nivelul salariilor din cel de-al doilea. Posibilitatea deplasării forței de muncă spre locurile de muncă mai bine plătite reprezintă o presiune reală exercitată asupra sectorului de bunuri necomercializabile de a spori salariile propriilor salariați, fără ca aceștia să aibă un aport real la creșterea productivității. La aceasta se mai adaugă și presiunile exercitate de sindicatele din serviciile publice pentru sporirea salariilor din acest sector, sporire justificată nu prin creșterea productivității, ci prin insuficiența mijloacelor de trai. Neexistând un echivalent al creșterilor salariale prin sporul de productivitate, singura supapă pentru a asigura acoperirea costurilor prin venituri plus un profit minim în sectorul bunurilor necomercializabile (servicii) este aceea de a crește prețurile la aceste bunuri. La aceasta mai trebuie evidențiat și următorul fapt: întrucât o parte din bunurile acestui sector reprezintă inputuri pentru sectorul bunurilor comercializabile, poate avea loc o scumpire și a acestora din urmă cu o rată aflată dincolo de rata de creștere a productivității din acest sector. Dacă aceste creșteri de prețuri nu sunt însoțite de sporuri cel puțin echivalente de productivitate, se produce creșterea inflației.
A treia situație similară cu cea analizată de Balassa și Samuelson este cea referitoare la impactul integrării comerciale asupra evoluției ratelor de schimb. Analiza ratei de schimb, a evoluției acesteia sub impactul integrării comerciale este importantă din două puncte de vedere: al relevării cauzelor fluctuațiilor pe termen scurt și mediu; al tendințelor de echilibru (convergență) pe termen lung, ca o confirmare a acțiunii legii prețului unic (law of one price – LOOP). Ambele aspecte sunt supuse dezbaterilor științifice cu rezultate remarcabile. Ne-au atras atenția însă acele studii care analizează efectul B–S din perspectiva impactului pe care îl produc relațiile dintre creșterea productivității, salariilor și prețurilor în cele două sectoare producătoare de bunuri comercializabile la export și necomercializabile asupra evoluției ratelor de schimb reale de piață față de ratele de schimb bazate pe estimarea parității puterii de cumpărare luate ca reper.
Studiile care analizează economiile țărilor CEE ajung la concluzia că ratele de schimb reale de piață tind spre starea de echilibru (convergență), inițial, printr-un proces de eliminare a subaprecierii valutelor naționale în raport cu cele de referință și, apoi, de apreciere reală a acestora ca manifestare a unui proces natural de evoluție pozitivă a economiei reale – creșterea productivității și competitivității bazate pe calitate.
Rate de schimb și indici de deviere
O problemă privind rata de schimb mult discutată, mai ales în lumea exportatorilor și importatorilor, o reprezintă aprecierea sau deprecierea valutelor (în raport cu valutele de referință) ca factor important de influență a competitivității, știind că un proces semnificativ de apreciere a valutei naționale descurajează exportul și încurajează importul, iar un proces de depreciere acționează în mod invers.
În tabelul următor, redăm evoluția indicilor de deviere a ratelor de schimb de piață de la ratele de schimb PPC din țările CEE care au aderat la UE în 2004 și 2007, precum și din unele țări membre UEM. Indicii reprezintă raportul dintre PIB/locuitor evaluat prin PPC–euro și PIB/locuitor evaluat prin ratele de schimb de piață.
Datele din tabel sugerează următoarele concluzii mai importante:
1. Ratele de schimb reale din țările CEE, în general, sunt subevaluate într-un mod extrem de accentuat. Procesul de subevaluare a avut loc mai ales în prima parte a deceniului nouă, începând cu eliminarea cererii reprimate de valută și apoi amplificat de șocurile produse de unele acțiuni cerute de reforma economică, precum: liberalizarea prețurilor, efectuarea privatizărilor, slăbirea managementului economic la toate nivelurile, reorientările fluxurilor comerciale, instalarea în verigile economice a unui grad înalt de corupție, vidul legislativ, izbucnirea unei recesiuni economice accentuate, însoțite de o inflație ridicată, apropiată, în unele cazuri, de hiperinflație. La acestea se mai pot adăuga și unele acțiuni politice de devalorizare a monedelor naționale, pentru corectarea dezechilibrelor din balanțele externe ale țărilor respective.
2. După o accentuată subevaluare a ratei de schimb reale din prima jumătate a deceniului nouă, la care România, Bulgaria și țările baltice au deținut recordul, a urmat un proces de apreciere în toate țările, odată cu procesul de redresare economică și de creștere a productivității în ritmuri superioare multor țări membre UE. Cu toate progresele făcute pe această linie, țările CEE rămân încă tributare unui grad relativ ridicat de subevaluare. Ca atare, există încă rezerve însemnate de apreciere a ratelor de schimb reale ale acestor țări. Acest fapt creează însă țărilor respective dificultăți comerciale – descurajarea exporturilor și încurajarea importurilor.
3. Spre deosebire de țările CEE, statele dezvoltate membre UE înregistrează o supraevaluare a ratei de schimb reale. Potrivit datelor cuprinse în tabelul din anexa 1, indicatorul de deviere atinge valori anuale ce oscilează între 0,95 și 0,96 pe total UE 15 sau între 0,78 și 0,96 în Germania, între 0,87 și 0,98 în Franța etc. Și țările dezvoltate din afara UE înregistrează rate de schimb supraevaluate.
Relevante în aprecierea măsurii în care un proces de convergență poate fi confirmat sunt nivelurile înregistrate în decursul timpului de către indicatori ce privesc: omogenitatea, concentrarea, polarizarea, entropia, complementaritatea. Fiecare dintre aceste aspecte redate prin indicatori specifici confirmă sau infirmă o caracteristică a convergenței sau o particularitate care determină un astfel de proces.
Convergenta σ și dinamica dispersării valorilor PIB în țările UE
Datele utilizate pentru calculul indicatorilor împrăștierii σ2, σ, CV se referă la PIB per capita (PPS) și sunt exprimate sub formă de proporții în raport cu media UE în anii 2000 și 2006. Rezultatele calculelor sunt prezentate în tabelul 3.
Atât în anul 2000, cât și în 2006, țările UE, din perspectiva poziționării PIB per capita în raport cu media, reprezintă un ansamblu nu prea omogen (CV > 0,4). În intervalul analizat, împrăștierea mai curând s-a accentuat, așa încât convergența nu este confirmată din perspectiva indicatorilor împrăștierii. În varianta ponderată (5a), în sensul includerii în calcule a ponderilor ce privesc populația fiecărei țări în totalul populației UE-27 din anii care delimitează un interval mai mare (1997–2005), au rezultat următoarele valori ale dispersiilor ponderate: 0,18732 pentru anul 1997, respectiv 0,18835 pentru anul 2005. Așadar, gradul de dispersare a valorilor PIB per capita se menține, cu o ușoară creștere (la nivelul celei de a treia zecimale).
Gradul de concentrare a țărilor UE în raport cu PIB per capita
Pentru a aprecia gradul de concentrare și evoluția sa în decursul timpului, s-a procedat, într-o primă etapă, la gruparea țărilor UE-27 în raport cu nivelul PIB per capita în anul 1996 (baza de comparare). Menționăm că grupele au fost menținute și în anul 2005, nu numai pentru a asigura comparabilitatea, ci mai ales pentru faptul că omogenitatea în fiecare grupă nu s-a modificat semnificativ, doar limitele intervalelor au devenit altele.
În tabelul prezentat în cele ce urmează (tabelul 4), menționăm numărul grupei pentru care limitele de interval au reprezentat în 1996 valorile (PIB per capita): mai puțin decât 9000 – grupa 1; 9001–13000 – grupa 2; 13001–17000 – grupa 3; peste 17001 – grupa 4. Numărul de țări, ponderile privind PIB, dar și populația în 1996, precum și în 2005 sunt incluse în coloanele tabelului.
Pe baza datelor din coloanele 5–6, respectiv 9–10 privind ponderile cumulate pentru fiecare dintre anii de referință au fost trasate curbele Lorenz (fig. 1, 2):
Reprezentările grafice semnalează un grad moderat de concentrare, dacă avem în vedere populația drept criteriu de referință în aprecierea venitului (PIB). Inegalitățile sunt evidențiate mai curând de ponderile extreme, în sensul că aproape 1/5 din populație (mai precis 19%) produce doar 8% din PIB, aspect „compensat” de faptul că 64% din populația UE asigură 77% din PIB.
Coeficientul Gini în varianta ponderată (4) s-a menținut la același nivel, dacă a fost calculat pentru gruparea statelor în anul 1996, G=0,155, precum și în cazul aceleiași grupări, în condițiile realizării de creșteri, mai ales în ce privește PIB, în anul 2005, an pentru care nivelul obținut a fost aproximativ același, G=0,1553.
Rezultă că, din perspectiva ambelor metode ce privesc aprecierea concentrării, nu au avut loc schimbări semnificative, iar avansarea spre starea de „echitate” compatibilă cu realizarea convergenței în UE nu poate fi semnalată, cel puțin în intervalul 1996–2005.
Abordarea convergenței din perspectiva indicelui Theil
În vederea determinării indicelui Theil (15), au fost considerate datele privind proporția PIB per capita înregistrate de fiecare dintre țările UE în raport cu media realizată în UE-25 (PIB per capita PPS UE-25=100). Proporțiile PIB realizate de România, și de Bulgaria au fost, de asemenea, introduse în calcul. Datele se referă la 2 ani suficient de distanțați în timp (1997 și 2006), iar rezultatele, în urma a aplicării relației (15), au fost următoarele:
T (1997)=171,924;
T (2006)=191,8.
Evoluția în timp a indicatorului nu confirmă dezvoltarea unui proces de convergență în UE, cel puțin din perspectiva PIB per capita. De subliniat faptul că, în comparație cu alți indicatori abordați (privind dispersarea sau concentrarea), indicele Theil relevă mai accentuat depărtarea de stadiul „echipartiției” pe măsură ce ne apropiem de prezent.
Convergența, urmare a unor tranziții probabile în timp. Matricea probabilităților de tranziție
În vederea determinării elementelor matricei probabilităților de tranziție (treceri de la o grupă de țări la alta), am utilizat date privind PIB per capita UE-25=100%. Pentru gruparea țărilor UE, am avut în vedere faptul că media PIB prezintă o evoluție continuă în timp. Ca urmare, limitele fiecărui interval de grupare au fost centrate pe medie, prin introducerea în calcule a distanței (redată ca proporție) de la media fiecărui an din intervalul 2000–2006. Pentru a obține probabilități de trecere stabile, am procedat la calculul mediei proporțiilor care reprezentau treceri de la o grupă la alta în anul t față de anul anterior (vezi relația 41). Așadar, media a 6 proporții reprezentând treceri de la grupa i la grupa j, în decursul anului t față de numărul existent de țări din anul t–1. Desigur, aceasta, în condițiile existenței de treceri an de an în întreg intervalul. În realitate, trecerile constatate au fost reduse numeric, ceea ce se observă dacă analizăm nivelul elementelor nediagonale ale matricei redate în cele ce urmează. În tabelul următor este redată matricea probabilităților de tranziție, inclusiv a intervalelor utilizate, ale căror limite exprimă proporția PIB per capita în raport cu media în UE.
Numărul de țări repartizate în grupe în anul 2000, precum și la sfârșitul intervalului (2006) este redat în tabelul următor:
Se observă că o caracteristică a modificărilor structurale în decursul timpului o constituie caracterul extrem de limitat al deplasărilor de la o grupă la alta. Aceasta face ca evoluția pe planul creșterii economice să se realizeze în pași aproximativ egali, înaintându-se „odată cu plutonul” (la unison cu grupa). Totuși, în condițiile acceptării unei variante optimiste (în favoarea convergenței), o relativ lentă orientare spre medie poate fi constatată, aspect care apare mai evident în tabelul 6. Prognoza elaborată pentru următoarea perioadă de 6 ani a presupus înmulțirea vectorului dispunerii țărilor în grupe în anul 2006, cu matricea probabilităților de tranziție (vezi relația 43). Așadar, înmulțim (10 2 2 2 4 4 3 ) cu matricea:
Redăm în următorul tabel prognoza (cifre rotunjite) privind structura pe grupe a actualelor țări din UE în anul 2012:
Elementul fragil al întregului demers presupus de utilizarea metodei de obținere a unor astfel de prognoze îl reprezintă perpetuarea, pe perioade relativ îndelungate, a comportamentului (ne referim la proporția trecerilor de la o grupă la alta) observat în trecut. Rezultatele obținute confirmă (sub rezerva menționată) desfășurarea unui lent proces de convergență.
Din perspectiva stadiului în care se situează țările UE în planul convergenței, situația poate fi caracterizată drept îngrijorătoare, dacă privim lucrurile din perspectiva țărilor mai puțin dezvoltate. Aceasta întrucât procesul de convergență prezintă semnale contradictorii: din perspectiva coeficientului de variație, dar și a indicelui Theil, procesul este mai curând de divergență, conform coeficientului Gini gradul de concentrare se menține în timp (perioadele avute în vedere se referă la ultimii 7–10 ani); tranziția țărilor spre intervalul median este dificil de sesizat (procesul Markov); dependența ritmului de creștere de nivelul de pornire este confirmată (convergența β) sub rezerva unei determinații scăzute. Așadar, cel puțin în ce privește PIB pe locuitor în ultimii 10 ani, convergența țărilor UE oferă semnale de realizare extrem de slabe. O explicație ar putea fi contrapunerea a două tendințe: de convergență a economiilor vechilor țări membre, de divergență, ca urmare a apariției de noi țări în UE, ale căror niveluri de dezvoltare se poziționează îndeosebi spre zona inferioară a clasamentului și mai puțin spre cea mediană.
Cap. III. Extinderea zonei euro – înte convergență și asimetrie
În prezent, sunt 12 țări membre UE care încă nu au adoptat euro și care prezintă diferențe notabile în ceea ce privește statutul lor juridic și stadiul procesului de convergență. Danemarca și Marea Britanie au un statut special datorită clauzei de exceptare, astfel încât gradul de convergență în vederea aderării la zona euro va fi evaluat numai la cererea acestor țări.
Toate celelalte zece țări (Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Suedia) sunt state membre UE cu derogare. Aceasta înseamnă că țările menționate și-au luat angajamentul ca în cele din urmă să adopte euro. Totuși, momentul adoptării efective și traiectoria optimă a procesului de convergență în vederea adoptării euro trebuie analizate în funcție de fiecare țară.
Adoptarea euro face necesară menținerea monedei naționale a țării candidate în cadrul MCS II, fără tensiuni majore, timp de cel puțin 2 ani, înaintea evaluării convergenței și îndeplinirii celorlalte „criterii din Tratatul de la Maastricht”.
În prezent, cinci state membre UE din afara zonei euro participă la MCS II. Acestea au aderat la mecanismul MCS II la date diferite, unele având angajamente unilaterale privind cursul de schimb.
La data de 1 ianuarie 1999, Danemarca a intrat în MCS II cu o bandă de fluctuație a cursului de schimb de ±2,25% față de paritatea centrală. La data de 28 iunie 2004, au aderat Estonia, Lituania (și Slovenia). Atât Estonia, cât și Lituania au întrat în MCS II cu o bandă de fluctuație a cursului de schimb de ±15% față de paritatea centrală. În plus, aceste țări au decis să mențină consiliul monetar ca angajament unilateral. La data de 2 mai 2005, Letonia a aderat la MCS II (împreună cu Cipru și Malta). Letonia, de asemenea, a decis să intre în MCS II cu o bandă de fluctuație de ±15% față de paritatea centrală, dar a continuat să mențină o bandă de fluctuație de ±1 ca angajament unilateral.
În cele din urmă, la data de 25 noiembrie 2005, Slovacia a aderat la MCS II, participând cu un curs de schimb având o bandă de fluctuație de ±15% față de paritatea centrală.
În prezent, Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Suedia alcătuiesc grupul stator membre UE cu derogare care nu au intrat în MCS II.
Pentru a adera la zona euro, statele membre UE trebuie să îndeplinească o serie de criterii de convergență juridică și economică. Îndeplinirea criteriilor de convergență într-o manieră sustenabilă asigură unei țări integrarea fără sincope în uniunea monetară. Această abordare este fundamentată solid pe argumente economice. Odată ce o țară aderă la uniunea monetară, aceasta renunță la posibilitatea utilizării ratei dobânzii de politică monetară. Având în vedere faptul că deciziile privind politica monetară în cadrul UEM sunt luate în funcție de condițiile economice care prevalează în zona euro ca întreg, este necesară o convergență economică durabilă pentru a asigura o pregătire suficientă a economiei respectivei țări pentru uniunea monetară. Introducerea euro poate fi spre avantajul substanțial al unei țări care a realizat o convergență sustenabilă. Avantajele includ eliminarea riscurilor aferente cursului de schimb în relația cu principalii parteneri comerciali, costuri reduse legate de tranzacții și informații, o protecție sporită față de anumite turbulențe financiare, precum și o reducere a primelor de risc și rate mai scăzute
ale dobânzilor pe termen lung, datorită unui cadru credibil de politică fiscală și monetară. Atât pentru zona euro, cât și pentru UE, avantajul principal al extinderii zonei euro constă în finalizarea procesului de creare a pieței unice de bunuri, servicii și de capital. De aceste avantaje, însă, nu se poate beneficia în cazul adoptării premature a euro, care poate avea efecte negative asupra economiei unei țări. Diferențele în ceea ce privește ciclurile economice pot avea drept rezultat rate „suboptime” ale dobânzii în context național (din perspectiva stabilizării economice, cât și a alocării de resurse) și producerea de „bule” sau „crize”. În absența unei convergențe durabile, o țară se poate confrunta cu probleme de competitivitate, care nu mai pot fi soluționate prin ajustarea cursului de schimb. Țara cu o flexibilitate a salariilor și a prețurilor insuficientă pentru a permite adaptarea la schimbările în domeniul competitivității și/sau la șocuri poate fi confruntată cu riscul unor pierderi economice pe o perioadă îndelungată. Pentru întreaga zonă euro, adoptarea prematură a euro ar putea avea drept consecință pierderea credibilității proiectului UEM.
CRITERIUL STABILITĂȚII PREȚURILOR
Pe parcursul perioadei de referință de 12 luni cuprinsă între aprilie 2007 și martie 2008, valoarea de referință utilizată pentru criteriul stabilității prețurilor a fost de 3,2%, fiind calculată prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratei inflației măsurate prin IAPC în cursul acestui interval în Malta (1,5%), Olanda (1,7%) și Danemarca (2,0%).
Ținând seama îndeosebi de performanțele individuale ale acestor țări pe parcursul perioadei de referință, două dintre cele zece state membre analizate (Slovacia și Suedia) au înregistrat rate medii ale inflației măsurate prin intermediul IAPC inferioare valorii de referință, în timp ce în Polonia acest indicator s-a situat la o valoare egală celei de referință. În celelalte șapte țări care fac obiectul analizei, inflația măsurată prin IAPC s-a plasat la valori superioare celei de referință, devieri substanțiale fiind observate în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania și Ungaria (a se vedea tabelul sinoptic). Cu toate acestea, în aproape toate țările analizate rata medie anuală a inflației va crește în lunile următoare.
Analiza retrospectivă asupra ultimilor zece ani relevă faptul că inflația înregistrată în majoritatea țărilor analizate din Europa Centrală și de Est a scăzut inițial de la nivelurile relative înalte consemnate la finele anilor ’90. Cu toate acestea, având în vedere pornirea de la momente diferite în perioada 2003-2005, inflația s-a reinflamat în cele mai multe dintre statele membre UE analizate, cu precădere în Bulgaria, Estonia, Letonia și Lituania. În România și Slovacia, inflația a urmat un trend în general descendent comparativ cu nivelurile ridicate din anul 2003, deși se pare că de curând această tendință s-a inversat. În Suedia, inflația s-a menținut la niveluri relativ scăzute în cea mai mare parte a acestei perioade.
Evoluțiile la nivelul inflației au survenit, în general, în contextul unui mediu economic dinamic, dar au reflectat și acțiunea unor factori exogeni. Pe plan intern, cererea puternică a contribuit la alimentarea presiunilor inflaționiste într-un număr mare de țări analizate. Cheltuielile aferente consumului privat s-au situat la cote ridicate în aproape toate aceste țări, fiind favorizate de majorarea semnificativă a veniturilor disponibile, de dinamica accentuată a volumului de credite și de nivelurile scăzute ale ratelor dobânzilor reale. De asemenea, investițiile au sporit considerabil în majoritatea acestor țări, fiind stimulate de rentabilitatea înaltă, de nivelurile scăzute ale ratelor dobânzilor reale, de intrările de investiții străine directe, precum și de perspectiva favorabilă a cererii. Cu toate acestea, investițiile nu numai că au alimentat presiunile pe partea cererii (cu precădere în construcții), dar au contribuit și la amplificarea capacităților pe partea ofertei în economiile țărilor analizate. Într-un număr mare dintre acestea, creșterea accelerată a gradului de ocupare a forței de muncă, coroborată cu migrația forței de muncă în interiorul Uniunii Europene, a condus la îngustarea semnificativă a piețelor forței de muncă. Au apărut astfel deficite ale forței de muncă, iar cele deja existente s-au amplificat, exercitând presiuni în sensul creșterii asupra salariilor, care au sporit cu mult peste dinamica productivității, cu precădere la nivelul țărilor cu economii caracterizate de cele mai înalte ritmuri de expansiune. Cu toate acestea, nu toate țările analizate au înregistrat ritmuri alerte de creștere economică. Principala excepție în acest sens o constituie Ungaria, unde ritmul expansiunii economice s-a menținut relativ scăzut, ceea ce reflectă efectele pe termen scurt ale măsurilor adoptate în domeniul consolidării fiscale și corectarea dezechilibrelor macroeconomice (asociate deficitului bugetar și celui extern). În cele din urmă, inflația a fost influențată în bună măsură de ajustările prețurilor administrate și ale impozitelor indirecte efectuate de un număr mare de țări analizate. Totodată, cel mai important factor exogen generator de inflație a fost reprezentat de scumpirea alimentelor și a energiei, fapt ce a exercitat un impact puternic în majoritatea țărilor central și est-europene, în concordanță cu ponderea relativ importantă a acestor componente în coșul de consum al acestor țări. Totuși, în unele dintre țările care practică regimuri flexibile de curs de schimb, aceste scumpiri au fost limitate de aprecierea monedei naționale, cu excepția României, unde procesul de depreciere a leului a alimentat creșterea inflației începând cu mijlocul anului 2007. Privind în perspectivă, prognozele puse la dispoziție de principalele instituții internaționale relevă probabilitatea inflamării inflației pe parcursul anului 2008 în cele mai multe dintre țările analizate, urmată de scăderea acestui indicator în anul 2009. Sondajele referitoare la anticipațiile inflaționiste (cum ar fi cele efectuate de Comisia Europeană) și evoluțiile recente la nivelul acordurilor salariale indică faptul că intensificarea inflației a început să afecteze așteptările inflaționiste într-o serie de țări. Astfel, există riscul semnificativ ca majorările recente și cele anticipate ale prețurilor alimentelor și energiei să conducă la creșteri suplimentare, prin intermediul efectelor secundare, ale salariilor sau să genereze efecte indirecte asupra prețurilor din alte ramuri economice (sectorul serviciilor). În pofida decelerării manifestate în unele dintre aceste economii, amplificarea atât a cererii interne, cât și a celei externe s-a menținut la niveluri relativ ridicate, iar condițiile pe piața forței de muncă au continuat să fie tensionate. În
plus, este probabil ca modificările suplimentare survenite la nivelul prețurilor administrate și ajustările impozitelor indirecte (din care o parte a fost asociată armonizării accizelor în cadrul UE) să exercite în continuare presiuni în sensul creșterii asupra inflației în multe țări în anii următori. În cele din urmă, anticipațiile positive privind veniturile și profitul alimentează riscul unor majorări excesive pe piețele creditului și ale activelor într-un număr mare de state membre analizate.
Pe orizonturi temporale mai îndelungate, în toate țările analizate, cu excepția Suediei, procesul de recuperare a decalajelor trebuie să conducă la aprecierea monedei naționale în termeni reali, cu precădere în cazul țărilor în care se mențin valori ale PIB pe locuitor și niveluri ale prețurilor net inferioare celor din zona euro. În funcție de regimul de curs de schimb adoptat, această apreciere reală se poate concretiza în sporirea inflației sau aprecierea monedei naționale în termeni nominali. Este însă dificil de estimat cu precizie amplitudinea efectelor decurgând din acest proces, iar în cazul țărilor care au înregistrat aprecieri nominale ale monedelor naționale este cu atât mai dificilă evaluarea referitoare la modalitatea în care economiile acestora ar putea funcționa în condițiile unor cursuri de schimb fixate irevocabil.
Crearea unui mediu propice stabilității sustenabile a prețurilor în țările analizate în
actuala ediție a Raportului de convergență necesită o politică fiscală sănătoasă și majorări
moderate ale salariilor, mai ales dacă se ține seama de recenta inflamare a anticipațiilor inflaționiste în unele dintre statele membre UE. Menținerea, consolidarea în continuare și crearea unui mediu favorabil stabilității durabile a prețurilor vor necesita, în majoritatea situațiilor, eforturi suplimentare în planul politicii fiscale, îndeosebi în privința implementării unor măsuri de consolidare credibile. Majorările salariale nu trebuie să depășească sporurile de productivitate obținute și trebuie să țină seama de condițiile de pe piața forței de muncă și de evoluțiile din țările concurente. Totodată, trebuie continuate eforturile în vederea realizării programelor de reformă pe piețele de bunuri și servicii și pe cele ale forței de muncă pentru sporirea flexibilității și menținerea unor condiții favorabile creșterii economice și majorării gradului de ocupare a forței de muncă. În cele din urmă, toate țările trebuie să promoveze o conduită a politicii monetare orientată spre stabilitate în vederea realizării convergenței durabile către stabilitatea prețurilor. În această privință, țărilor participante la MCS II le este adresat îndemnul de a îndeplini angajamentele asumate prin intrarea în acest mecanism.
CRITERIUL FINANȚELOR PUBLICE
Referitor la rezultatele în domeniul bugetar înregistrate de cele zece state membre UE analizate, patru țări (Republica Cehă, Ungaria, Polonia și Slovacia) constituie în prezent obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv. În anul 2007, numai deficitul Ungariei s-a plasat peste nivelul de 3% din PIB, în timp ce Republica Cehă, Polonia și Slovacia au consemnat deficite inferioare acestui nivel. În anul 2007, cu deficite bugetare s-au confruntat și Lituania și România. La polul opus s-au situat trei țări, respectiv Bulgaria, Estonia și Suedia, care au înregistrat excedente bugetare în perioada analizată, în timp ce Letonia a încheiat acest interval cu un buget echilibrat. Pentru anul 2008, Comisia Europeană a elaborat prognoze conform cărora Bulgaria, Estonia și Suedia vor continua să înregistreze excedente bugetare, dar se estimează că nivelurile acestora vor scădea în toate cele trei țări. Deficite cu o amploare mai redusă sunt anticipate pentru Republica Cehă, Ungaria și Slovacia, iar pentru Letonia, Lituania, Polonia și România se așteaptă majorarea deficitelor bugetare. Cu privire la Ungaria, se preconizează menținerea deficitului la valori superioare celei de referință de 3% din PIB (a se vedea tabelul sinoptic).
În ceea ce privește datoria publică, numai Ungaria a înregistrat o valoare superioară celei de referință de 60% din PIB în anul 2007, în creștere cu 0,4 puncte procentuale față de anul anterior, până la 66,0% din PIB. În celelalte țări, nivelurile datoriei au fost mai scăzute, fiind situate între 40% și 50% din PIB în Polonia și Suedia, aproximativ 30% din PIB în Republica Cehă și Slovacia și inferioare acestui nivel în celelalte cinci țări.
Cu privire la intervalul 1998-2007, ponderea datoriei publice în PIB s-a majorat substanțial în Republica Cehă (cu 13,7 puncte procentuale) și într-o măsură semnificativ mai redusă în Polonia, Ungaria, Lituania și Letonia. În schimb, în Bulgaria, Estonia, România, Slovacia și Suedia această pondere s-a situat, în anul 2007, la un nivel net inferior celui din anul 1998. În ultimii ani se constată reducerea ponderii datoriei publice în PIB la nivelul majorității țărilor analizate, în principal pe seama scăderii deficitului primar.
Ponderea datoriei publice în PIB s-a plasat pe un trend ascendent începând cu anul 2002 în Ungaria, ceea ce reflectă compensarea parțială a reducerilor acestei ponderi în prima parte a perioadei analizate, în timp ce în România ponderea datoriei publice în PIB s-a majorat în decursul anului 2007. Pentru anul 2008 se anticipează majorarea ponderii datoriei publice în PIB în Letonia, Ungaria și România, precum și scăderea sau menținerea constantă a acesteia în celelalte țări.
În cele mai multe dintre țările analizate se impune continuarea consolidării fiscale, îndeosebi în țările care încă fac obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv. Ungaria a consemnat în anul 2007 un deficit bugetar de peste 3% din PIB, iar acesta trebuie redus la niveluri inferioare valorii de referință cât mai curând posibil, cu respectarea calendarului prevăzut în acest sens. De asemenea, este imperios necesară o consolidare suficient de ambițioasă în țările care înregistrează deficite bugetare inferioare valorii de referință, pentru a le permite acestora realizarea durabilă a obiectivelor asumate pe termen mediu.
În mod deosebit, pentru țările participante la MCS II care nu au îndeplinit obiectivele pe termen mediu, Pactul de stabilitate și creștere stipulează o ajustare anuală a soldului structural de cel puțin 0,5% din PIB, fapt care le va permite acestora și soluționarea problemelor de natură bugetară ce rezultă din procesul de îmbătrânire a populației.
În prezent se impun în egală măsură politici fiscale mai restrictive în multe dintre țările analizate pentru ca acestea să facă față dezechilibrelor macroeconomice semnificative.
CRITERIUL CURSULUI DE SCHIMB
Dintre țările analizate în actuala ediție a Raportului de convergență, patru state membre UE, respectiv Estonia, Letonia, Lituania și Slovacia, participă la MCS II, iar monedele lor au intrat în acest mecanism cu mai bine de doi ani înainte de elaborarea analizei de convergență potrivit articolului 121 din Tratat.Monedele celorlalte șase țări nu au participat la mecanismul respectiv în intervalul menționat.
Acordurile de participare la MCS II s-au bazat pe o serie de angajamente asumate de autoritățile țărilor respective, care vizează, printre altele, promovarea unor politici fiscale sănătoase și a unor creșteri salariale moderate, limitarea expansiunii creditului și implementarea în continuare a reformelor structurale.
În unele cazuri, au existat angajamente unilaterale ale țărilor respective în ceea ce privește menținerea unor benzi de fluctuație mai restrânse. Aceste angajamente unilaterale nu impun nicio obligație suplimentară față de BCE. În mod deosebit s-a acceptat ca Estonia și Lituania să participe la MCS II, cu menținerea consiliilor monetare existente. De asemenea, autoritățile letone au declarat, cu titlu unilateral, menținerea cursului de schimb al monedei naționale (lats) la nivelul parității centrale față de euro, în cadrul unui interval de fluctuație de ±1%.
În cadrul MCS II, niciuna dintre paritățile centrale analizate în actuala ediție a Raportului de convergență nu a suferit o devalorizare în perioada de referință. Monedele naționale ale Estoniei și Lituaniei au fost cotate în mod constant la paritățile centrale stabilite. Latsul leton a manifestat un grad deosebit de scăzut de volatilitate față de euro, fiind tranzacționat la un nivel cu aproximativ 1% superior parității centrale din MCS II până la începutul anului 2007. Totuși, în intervalul cuprins între mijlocul lunii februarie 2007 și luna septembrie a aceluiași an, cursul monedei menționate a atins limita inferioară a benzii unilaterale de fluctuație în contextul apariției unor tensiuni pe piața valutară, ca urmare a înregistrării unor dezechilibre macroeconomice însemnate. Aceste tensiuni au fost contracarate parțial de decizia autorităților guvernamentale de a implementa un program antiinflaționist, de intervențiile băncii centrale în sprijinul monedei naționale în luna martie, precum și de adoptarea unei orientări mai restrictive a politicii monetare. Cu referire la Slovacia, în cea mai mare parte a perioadei de referință de 2 ani, volatilitatea cursului de schimb al coroanei slovace în raport cu euro s-a situat la un nivel relativ înalt. În intervalul aprilie-iulie 2006, moneda națională a acestei țări a fost temporar supusă unor presiuni în sensul aprecierii și a fost cotată pentru un timp la niveluri ușor inferioare parității centrale stabilite pentru perioada de participare la MCS II. Ulterior, în condițiile unor fundamente macroeconomice puternice și ale unei percepții favorabile a piețelor financiare din regiune, coroana slovacă a traversat o perioadă prelungită de apreciere. În vederea limitării volatilității cursului de schimb și a tensiunilor excesive de pe piața valutară, banca centrală a Slovaciei a efectuat o serie de vânzări de coroane în schimbul euro. La solicitarea autorităților slovace, în baza consensului reciproc și a unei proceduri comune, paritatea centrală a monedei naționale a fost reevaluată cu 8,5% în raport cu euro, până la nivelul de 35,4424 coroane/1 euro, începând cu 19 martie 2007. În intervalul cuprins între data reevaluării și 18 aprilie 2008, coroana slovacă a fluctuat în cadrul unei marje cu 2,9% până la 8,9% superioare noii parități centrale, fiind supusă unor noi presiuni în sensul aprecierii către finele perioadei de referință. Pe ansamblu, perioada de participare a coroanei slovace la MCS II a fost caracterizată de aprecierea graduală a acestei valute față de euro.
Dintre monedele neparticipante la MCS II, coroana cehă și zlotul polonez s-au apreciat față de euro în intervalul analizat, proces favorizat de fundamente economice puternice, respective dezechilibre externe reduse și rezultate notabile la export. Forintul maghiar a făcut obiectul unor fluctuații ample, asociate cu precădere modificărilor la nivelul aversiunii globale față de risc și percepției asupra piețelor financiare din regiune. La data de 25 februarie 2008, Magyar Nemzeti Bank, de comun acord cu guvernul ungar, a hotărât eliminarea benzii de fluctuație (de ±15% în jurul parității centrale față de euro) și adoptarea unui regim de curs de schimb flexibil.
Până la mijlocul anului 2007, leul românesc a marcat o apreciere substanțială în raport cu euro, beneficiind de susținere din partea creșterii economice accentuate, a intrărilor substanțiale de investiții directe și a diferențialelor ample ale ratelor dobânzilor pe termen lung comparativ cu media zonei euro. Ulterior, trendul ascendant s-a inversat, iar leul s-a depreciat sensibil, în contextul unei aversiuni sporite față de risc pe piețele financiare și al temerilor tot mai pregnante în legătură cu deteriorarea deficitului de cont curent și majorarea inflației. În ceea ce privește coroana suedeză, volatilitatea față de euro a fost relativ ridicată. După ce a traversat o perioadă de apreciere până la mijlocul lunii decembrie 2006, pe fondul expansiunii economice robuste și al unei poziții externe solide, această monedă s-a depreciat față de euro, atingând niveluri apropiate celor consemnate la începutul perioadei analizate. Referitor la leva bulgărească, aceasta și-a păstrat paritatea fixă de 1,95583 leva/1 euro, ca efect al regimului de consiliu monetar având euro drept monedă de referință.
CRITERIUL RATELOR DOBÂNZILOR PE TERMEN ECONOMICE LUNG
Pe parcursul intervalului analizat, respective perioada aprilie 2007 – martie 2008, valoarea de referință aferentă ratelor dobânzilor pe termen lung a fost de 6,5%, rezultat obținut prin adăugarea a 2 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratelor dobânzilor pe termen lung din cele trei țări luate în calcul pentru determinarea valorii de referință aferente criteriului stabilității prețurilor, respectiv Malta (4,8%), Olanda (4,3%) și Danemarca (4,3%).
De-a lungul perioadei menționate, șapte dintre statele membre analizate (Bulgaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Suedia) au consemnat rate medii ale dobânzilor pe termen lung inferioare valorii de referință (a se vedea tabelul sinoptic). Diferențialele ratelor dobânzilor pe termen lung față de media zonei euro au fost relativ restrânse în Republica Cehă, Lituania, Slovacia și Suedia. În schimb, diferențialele acestor rate față de media zonei euro au fost mai ridicate în Polonia și Letonia.În Bulgaria, acest diferențial a atins 39 puncte de bază la sfârșitul intervalului analizat. În România și Ungaria, ratele dobânzilor pe termen lung au depășit valoarea de referință în decursul perioadei analizate, înregistrând niveluri medii de 7,1% și, respectiv, 6,9%. Diferențialele ratelor dobânzilor pe termen lung față de zona euro s-au situat, în medie, la 273 puncte de bază în România și 260 puncte de bază în Ungaria pe parcursul perioadei de referință. Temerile cu privire la dezechilibrele economice interne ale Ungariei și la apariția unor deficite bugetare și de cont current în cazul României au contribuit la menținerea la niveluri ridicate a diferențialelor ratelor dobânzilor aferente obligațiunilor pe termen lung. În Estonia, din cauza absenței unei piețe mature a obligațiunilor în moneda națională și a nivelului redus al datoriei publice, nu este disponibilă o rată a dobânzii armonizată pe termen lung, fapt care face și mai dificil procesul de evaluare a convergenței în perioada premergătoare adoptării euro. Pe parcursul perioadei de referință, au existat, ca și în celelalte state membre UE, unele semnale cu privire la faptul că Estonia se confruntă cu dificultăți legate de sustenabilitatea procesului de convergență. Cu toate acestea, în prezent nu există indicii suficient de relevante care să justifice o evaluare negativă pe ansamblu.
Concluzii
Procesul de convergență economică are drept finalitate atât adaptarea structurii sistemului economic la ciclul economic global cât și a economiilor componenete la caracteristicile structurale ale modelului European.
Necesitate acesteia a apărut odată cu integrarea unor țări mai puțin dezvoltate și cu adâncirea procesului de liberalizare a circulației bunurilor și factorilor de producție.Aceasta pentru că piața nu este în măsură să genereze o convergență economică, ci mai degrabă o accentuare a divergențelor.
Odată ce o țară aderă la uniunea monetară, aceasta renunță la posibilitatea utilizării ratei dobânzii de politică monetară. Având în vedere faptul că deciziile privind politica monetară în cadrul UEM sunt luate în funcție de condițiile economice care prevalează în zona euro ca întreg, este necesară o convergență economică durabilă pentru a asigura o pregătire suficientă a economiei respectivei țări pentru uniunea monetară. Introducerea euro poate fi spre avantajul substanțial al unei țări care a realizat o convergență sustenabilă. Avantajele includ eliminarea riscurilor aferente cursului de schimb în relația cu principalii parteneri comerciali, costuri reduse legate de tranzacții și informații, o protecție sporită față de anumite turbulențe financiare, precum și o reducere a primelor de risc și rate mai scăzute ale dobânzilor pe termen lung, datorită unui cadru credibil de politică fiscală și monetară. Atât pentru zona euro, cât și pentru UE, avantajul principal al extinderii zonei euro constă în finalizarea procesului de creare a pieței unice de bunuri, servicii și de capital. De aceste avantaje, însă, nu se poate beneficia în cazul adoptării premature a euro, care poate avea efecte negative asupra economiei unei țări. Diferențele în ceea ce privește ciclurile economice pot avea drept rezultat rate „suboptime” ale dobânzii în context național (din perspectiva stabilizării economice, cât și a alocării de resurse) și producerea de „bule” sau „crize”. În absența unei convergențe durabile, o țară se poate confrunta cu probleme de competitivitate, care nu mai pot fi soluționate prin ajustarea cursului de schimb. Țara cu o flexibilitate a salariilor și a prețurilor insuficientă pentru a permite adaptarea la schimbările în domeniul competitivității și/sau la șocuri poate fi confruntată cu riscul unor pierderi economice pe o perioadă îndelungată. Pentru întreaga zonă euro, adoptarea prematură a euro ar putea avea drept consecință pierderea credibilității proiectului UEM.
Din perspectiva stadiului în care se situează țările UE în planul convergenței, situația poate fi caracterizată drept îngrijorătoare, dacă privim lucrurile din perspectiva țărilor mai puțin dezvoltate. Aceasta întrucât procesul de convergență prezintă semnale contradictorii: din perspectiva coeficientului de variație, dar și a indicelui Theil, procesul este mai curând de divergență, conform coeficientului Gini gradul de concentrare se menține în timp (perioadele avute în vedere se referă la ultimii 7–10 ani); tranziția țărilor spre intervalul median este dificil de sesizat (procesul Markov); dependența ritmului de creștere de nivelul de pornire este confirmată (convergența β) sub rezerva unei determinații scăzute. Așadar, cel puțin în ce privește PIB pe locuitor în ultimii 10 ani, convergența țărilor UE oferă semnale de realizare extrem de slabe. O explicație ar putea fi contrapunerea a două tendințe: de convergență a economiilor vechilor țări membre, de divergență, ca urmare a apariției de noi țări în UE, ale căror niveluri de dezvoltare se poziționează îndeosebi spre zona inferioară a clasamentului și mai puțin spre cea mediană.
Convergența reală reprezintă din punctual meu de vedere o premisă a integrării economice și monetare a unei economii deoarece aplicarea unor politici comune are o eficiență mai ridicată atunci când structurile economice tind să devină similare.
Bibliografie
Aurel Iancu, Convergența nominală, Editura Granada, 2007
Aurel Iancu, Convergența reală, Editura Granada, 2007
Berceanu Oana, Integrare monetară europeană, Editura Sitech,2007
Cerna Silviu, Economie monetară, Editura Universitaria,2009
Duduială Popescu, Economia europeană, Editura Academică Brâncuși,2009
Gruescu Ramona na,Uniunea economică și monetară europeană, Editura Sitech,2006
Liviu Andrei, Economie Europeană,Editura Economică,2009
Liviu Andrei, Euro,Editura Economică,2007
Marin Dinu,Cristian Socol, Marius Marinaș Economie Europeană.O prezență sinoptică ,Editura Economică,2004
Marius Marinaș, Convergența economică,Editura Economică,2008
Nanu Roxana, Economie monetară internațională, Editura Sitech, 2009
Oprițescu Marin, Monedă și credit, Editura, Sitech,2009
Pecican Eugen, Indicatori privind convergența reală și aplicațiile acestora, Editura Granada, 2008
Stanciu Neguța,Monedă și credit, Editura Sitech,2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uniunea Monetara Europeana Intre Convergenta Si Asimetrie (ID: 148459)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.