. Uniunea Europeana Versus Nafta

CAPITOLUL I

TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE

Deciziile privind economia mondială sunt elaborate la nivelul guvernelor naționale. Apariția unor instituții economice ce depășesc granițele unei singure națiuni, cum sunt grupările comerciale regionale apărute în procesul integrării economice și companiile transnaționale, creează o tensiune inerentă între decizia națională și organizarea pe baze transnaționale a activităților economice.

1.1. Raportul globalizare – regionalizare – economie națională

Economia mondială contemporană cunoaște o evoluție complexă, uneori contradictorie. Astfel, paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are loc și o fragmentare a acesteia.
 

1.1.1. Globalizarea și regionalizarea – realități ale economiei mondiale
 

Globalizarea, ca fenomen dominant în economia mondială din ultimele decenii, poate fi definită ca "un declin continuu al importanței economice a granițelor politice naționale și o intensificare fără precedent a relațiilor și interacțiunilor economice, până într-un punct în care diferența dintre tranzacțiile interne și externe devine nesemnificativă sau dispar".

Principalele forme de manifestare a globalizării sunt: internaționalizarea producției și a tehnologiei, globalizarea piețelor de mărfuri, internaționalizarea piețelor de servicii și integrarea piețelor financiare mondiale. Cei mai utilizați indicatori ai integrării economice globale sunt: creșterea comerțului mondial, raportată la creșterea producției mondiale, și creșterea accesului la piețele internaționale de capital, ilustrată de investițiile străine, în special cele directe. Investițiile străine sunt de două feluri: investiții străine indirecte, numite și investiții străine de portofoliu (ISP), constând în cumpărarea de acțiuni într-o companie și investiții străine directe (ISD) ce constau în cumpărarea de active fixe (fabrici, echipamente) într-o țară străină, active ce vor fi administrate de societatea-mamă. În scopuri statistice, Fondul Monetar Internațional consideră că o investiție străină este directă atunci când investitorul deține 10% sau mai mult din capitalul acționarilor într-o companie.

În perioada 1991-1995 comerțul mondial a crescut, în medie, cu 6,1% pe an, înregistrând o creștere mai mare cu peste 4% decât creșterea producției mondiale. În ceea ce privește fluxurile de investiții străine directe (ISD), acestea au crescut în perioada 1980-1990 de 4 ori, cu un ritm mediu anual de 15%, iar intre 1983-1989 (perioadă de creștere economică accelerată), ritmul mediu anual de creștere a ISD a fost de 29%, de 3 ori mai mare decât cel înregistrat de exporturile mondiale și de 4 ori mai mare decât cel înregistrat de producția mondială.

Două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei mondiale. Unul este de natură tehnologică și constă în progresul exploziv în ceea ce privește viteza și eficacitatea comunicațiilor și transporturilor internaționale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora. Celălalt este de natură economică și este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naționale din calea fluxurilor internaționale de bunuri, servicii, tehnologie și capital.

Pentru țările dezvoltate, libera circulație a factorilor de producție (resursele naturale, capitalul, tehnologiile și forța de muncă), a bunurilor și serviciilor vizează minimizarea costurilor și maximizarea profitului. Pentru prima dată în istoria omenirii, totul poate fi produs oriunde și vândut în orice loc. În economiile capitaliste, aceasta înseamnă producerea unor componente și realizarea unor activități în acel loc de pe glob unde sunt mai ieftine și vânzarea produselor sau serviciilor respective acolo unde prețurile și profiturile sunt mai ridicate. Minimizarea costurilor și maximizarea veniturilor înseamnă maximizarea profitului, adică esența capitalismului. Atașamentul sentimental față de o anumită zonă geografică a lumii nu face parte din sistem (Lester C. Thurow, The Future of Capitalism. How Economic Forces Shape Tomorrow's World, William Morrow and Co, Inc., New York, 1996, p. 115). Pentru țările în curs de dezvoltare, participarea sporită la piețele mondiale de bunuri, servicii și capital s-a dovedit benefică pentru asigurarea creșterii economice.

Regiunile cu cea mai mare creștere economică din ultimii cinci ani – Asia de est, unde rata medie reală de creștere a PIB a fost de 10% pe an între 1990-1996, și Asia de sud (cu o rată medie anuală de creștere a PIB de 5%) – au înregistrat grade sporite de integrare în economia mondială, măsurate prin mărimea fluxurilor de ISD atrase și prin creșterea exporturilor.

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare.

În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii '50 au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de comerț liber sau a unor piețe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor și Asia. Cu excepția Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eșuat.

Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor '90. Este mai extins decât primul val și "este posibil să fi fost provocat de interdependența economică internațională crescândă și de progresele în comunicații" (Catedra de Economie, ASE București – Economie, 2001). Acest al doilea val constă în diverse încercări de a crea acorduri de comerț regionale, asociații vamale, uniuni vamale și piețe comune.

Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife și Comerț (GATT) în perioada 1948-1994, o treime au fost încheiate între anii 1990-1994 (Tabelul 1.1). Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil și nici unul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.

Diverse grupări economice regionale au apărut între fostele state socialiste în perioada postcomunistă. Comunitatea Statelor Independente (CIS) s-a creat în 1991 în urma prăbușirii Uniunii Sovietice. Câteva țări membre au semnat o Cartă a cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a țărilor CIS pare să fie spre autonomie națională sporită. Un număr de țări din regiunea Mării Negre au format o asociație foarte largă intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerț și dezvoltare și un secretariat permanent. Însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociației. Grupul țărilor de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia) au convenit să elimine în relațiile lor reciproce tarifele până la sfârșitul secolului și au format Zona de comerț liber central europeană (CEFTA) la care au aderat și Slovenia, Bulgaria, România și țările baltice. Însă toate aceste țări și-au reorientat deja comerțul spre Europa Occidentală și doresc să adere la Uniunea Europeană.

Asociația Nord Americană de Comerț Liber (NAFTA) este o zonă de comerț liber alcătuită din SUA, Canada și Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricțiilor din calea comerțului și investițiilor dintre cele trei țări în următorii 15 ani. Relația trilaterală este, în mod evident, inegală. Canada are un PIB/locuitor puțin mai mic decât SUA dar o populație mult mai redusă. Produsul Intern Brut al Mexicului este aproximativ o zecime din cel al SUA. Comerțul intraregional între cele trei țări este restrâns și șansele de supraviețuire ale acestei asociații sunt mici, dacă NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare.

În America Latină, cea mai semnificativă evoluție recentă în integrarea regională este formarea Uniunii vamale "Mercosur", alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina și Uruguay. "Mercosur" cuprinde 45% din populația Americii Latine, reprezintă 33% din comerțul exterior și aproximativ 50% din PIB-ul acestei zone.

Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relații între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru și Bolivia, însă membrii Pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerț liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piața Comună Central-Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama, dar care până în prezent a înregistrat puține progrese pe calea integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor, creată în 1973, alcătuită din 15 țări membre dar având o populație totală de numai 5,5 milioane de locuitori.

Perspectivele unei Comunități Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordan și Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee interesantă.

În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele 8 țări cu performanță economică de vârf în economia mondială în perioada 1965-1994 – Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, provincia chineză Taiwan, Indonezia, Malayezia și Thailanda – a făcut ca acestea să considere puțin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerț preferențial. Membrii Asociației Națiunilor din Asia de Sud Est (ASEAN) – Singapore, Malayezia, Thailanda, Indonezia, Phillipine și Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerț liber până în anul 2003. Dar aceste țări desfășoară majoritatea comerțului lor cu alte țări, nu una cu alta. Forumul de cooperare economică Asia-Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între țările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore, Thailanda, China, Hong Kong și Taiwan. Deși membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerț și investiții libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relației sub forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC (țări foarte bogate alături de țări foarte sărace) poate împiedica evoluția grupului spre forme superioare de integrare.

1.1.2. Provocări ale integrării globale și regionale

O economie globală generează tensiuni permanente între instituțiile politice naționale și forțele geo-economice extra-naționale ce tind să dicteze politicile economice naționale. Economistul american Lester C. Thurow observa că era reglementării afacerilor exclusiv de către guvernele naționale a apus, în condițiile în care nu au apărut încă reglementările mondiale care să reflecte noile realități economice mondiale. Activitățile economice se mută în țări în care nu există reglementări sau reglementările sunt mai avantajoase pentru întreprinzători. Firmele germane Mercedes Benz și BMW și-au extins activitățile de producție în statele americane Alabama și North Carolina nu întâmplător, ci pentru că aici sunt cele mai puține reglementări guvernamentale și costurile sociale cele mai reduse (Lester C. Thurow, The Future of Capitalism. How Economic Forces Shape Tomorrow's World, 1996, p. 129).

Tensiunile apar datorită faptului că politicile economice internaționale se elaborează la nivelul statelor naționale. Nu există azi un guvern "internațional" care să stabilească regulile ce guvernează schimburile economice internaționale. Obiectivele economice și neeconomice ale fiecărei țări diferă și guvernele naționale păstrează privilegiul de a defini și urmări aceste obiective. În fiecare economie națională, politica economică este rezultatul unui proces complex de negociere ce ține cont de interesele economice și politice ale națiunii. De cele mai multe ori, influențele internaționale în acest proces nu sunt binevenite. Totuși, există unele aspecte ale politicii economice internaționale ce sunt în mod inerent multinaționale, deci nepotrivite unei abordări pur naționale. De aici rezultă o contradicție permanentă între politicile naționale și permanentă între politicile naționale și o perspectivă multinațională (ASE București – Economie, 2001).

Pe de altă parte, pe măsură ce o economie națională se globalizează – este puțin probabil ca beneficiile ce decurg din activitățile economice transfrontaliere să poată fi păstrate în interiorul granițelor naționale. De aceea este necesară o redefinire pe termen lung a interesului național, principala întrebare fiind cum să se beneficieze, în interesul național, de avantajele create de tendința globalizării crescânde și cum să protejezi economia națională de amenințările competiției crescânde? Dilema cu care se confruntă factorii naționali de decizie politică este legată de faptul că politicile și programele ce stimulează activitatea globală pot fi bune pentru economia națională, dar și mai bune pentru alte economii.

Și în procesul integrării regionale apar tendințe contradictorii. Țările membre în grupările comerciale regionale evoluează spre un comerț tot mai liber în cadrul fiecărui bloc, dar în același timp instituie un control institutional tot mai riguros asupra comerțului dintre blocuri. Într-o lume de grupări comerciale regionale, vânzarea produselor unei țări ce nu face parte dintr-o grupare regională va deveni tot mai dificilă.

Integrarea globală și regională reprezintă o provocare majoră și pentru organizațiile internaționale, în special cele din sistemul instituțional creat la Bretton Woods. Dificultățile ajungerii la un acord în cadrul negocierilor din Runda Uruguay a GATT au demonstrat că instituțiile ce reglementează sistemul comercial internațional nu mai sunt adecvate pentru realitățile contemporane.

Principiul fundamental al OMC este acordarea, de către țările membre, în relațiile reciproce, a clauzei națiunii celei mai favorizate. Această clauză înseamnă că fiecare țară va acorda tuturor țărilor tratamentul pe care îl acordă partenerului său favorit. Or, existența aranjamentelor comerciale regionale impiedică transpunerea în practică a acestui principiu fundamental. Germania nu acordă Statelor Unite același tratament comercial pe care îl acordă Franței, partenerul său în Piața Unică a Uniunii Europene. Statele Unite nu acordă Braziliei același tratament comercial pe care îl acordă Mexicului, membru în NAFTA.

Există în relațiile comerciale actuale o serie de aspecte legate de noua economie globală sau regională, ce nu sunt reglementate, cum ar fi: relațiile dintre grupările comerciale regionale, protecția drepturilor de proprietate intelectuală sau a stimulentelor acordate pentru dezvoltarea unor idei noi, exporturile de bunuri culturale etc. Ce instituție va elabora aceste reglementări și cine va asigura respectarea lor ?

Și alte instituții ale sistemului economic internațional postbelic, cum sunt FMI și Banca Mondială, necesită o redefinire a rolului lor. "Creșterea piețelor mondiale de capital și capacitatea lor de a transfera cantități masive de bani în și din țările lumii a treia, demonstrează faptul că FMI trebuie restructurat din temelii și să dispună de fonduri mult mai substanțiale" (Lester C. Thurow, The Future of Capitalism. How Economic Forces Shape Tomorrow's World, William Morrow and Co, Inc., New York, 1996, p. 137)

Procesul de armonizare a legislațiilor, a nivelului taxelor și a cheltuielilor sociale, ce are loc acum în cadrul Uniunii Europene, prin care se încearcă punerea de acord a intereselor celor 15 națiuni între ele, dar și ale acestora cu structurile supranaționale ale Uniunii, ar putea constitui embrionul unor noi reglementări care să asigure funcționarea economiei globale.

1.2. Integrare economică

1.2.1. Delimitări conceptuale

Termenul “integrare economică” nu are un singur înțeles. El este folosit pentru a descrie interdependența dintre economiile naționale care sunt angrenate în comerțul internațional. El se referă, de asemenea, la orice grup de economii naționale care sunt unificate în întregime în sens economic. Integrarea economică poate fi înțeleasă ca un proces ce conduce la abolirea completă a tuturor discriminărilor între unitățile economice aparținând unor diferite economii naționale sau ca o etapă a acestui proces (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1998). Trebuie menționat faptul că sunt și alți termeni folosiți pentru a descrie integrarea economică. Printre termenii cel mai frecvent utilizați se numără acordurile comerciale regionale, acordurile de integrare regională, blocurile comerciale, regionalizarea, acordurile de comerț preferențial, liberalizarea comerțului regional și reducerea tarifară preferențială. În ciuda faptului că acești termeni nu au înțelesuri identice, ei sunt folosiți interschimbabil pentru a face referire atât la proces, cât și la sistemul de relații de schimb ce caracterizează integrarea economică. De fapt, acești termeni predomină în dezbaterile recente asupra liberalizării multilaterale a comerțului. Deși procesele integraționiste conduc la liberalizarea comerțului, în prezent s-a ajuns la a privi regionalizarea ca pe o amenințare asupra liberalizării comerțului internațional, care s-a dezvoltat în cadrul GATT în perioada postbelică.

Integrarea economică poate fi definită, în sens larg, ca înlăturarea discriminatorie a tuturor barierelor comerciale între statele participante, adesea însoțită de stabilirea unor elemente de cooperare și coordonare, cum ar fi armonizarea parțială sau deplină a politicilor economice într-una sau mai multe zone.

Ea presupune absența discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice și de altă natură dintre statele ce constituie ansamblul economic respectiv și poate contribui la stabilitatea și eficiența economică a relațiilor dintre statele membre. Dacă are loc într-o arie geografică restrânsă, integrarea economică este de natură regională.

Cauzele principale ale integrării economice sunt: apariția și manifestarea în forme tot mai acute – începând de la jumătatea secolului al XX-lea – a contradicției dintre posibilitățile de sporire a producției și capacitatea restrânsă a piețelor naționale; gradul înalt de concentrare a producției și de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele și restricțiile mișcării libere a capitalurilor și forței de muncă, pe de altă parte; necesitatea capitalurilor din țările situate într-o anumită zonă de a-și promova și apăra "în comun" interesele amenințate de concurenți internaționali foarte puternici; constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor, depășesc granițele naționale; interesele comune ale țărilor dezvoltate de a menține și extinde relațiile cu fostele țări coloniale devenite independente.

Integrarea economică poate lua mai multe forme (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1998). Tipurile avute în vedere, de regulă, de către teoria integrării economice sunt următoarele:

– zonele de liber schimb sunt acelea în care restricțiile tarifare la import între statele participante sunt înlăturate, dar fiecare țară își păstrează propriile bariere tarifare naționale împotriva nemembrilor. Cel mai bun exemplu de zonă de liber schimb este AELS. Un exemplu mai recent este mult discutata zonă de liber schimb nord-americană NAFTA;

– uniunile vamale implică suprimarea tuturor barierelor comerciale intra-zonă între țările membre și stabilirea unui set comun de tarife externe la importul din țările nemembre. CEE a început ca o uniune vamală;

piața comună reprezintă o uniune vamală în care are loc libera circulație a mărfurilor, serviciilor, forței de muncă și a capitalului între țările membre. Un exemplu al acestui tip de integrare este forma prezentă a UE;

uniunea economică este o piață comună în care politicile naționale, cum sunt politica economică, comercială, fiscală și monetară sunt armonizate. Uniunea economică Benelux, cuprinzând Belgia, Olanda și Luxemburg, este apreciată ca o treaptă în direcția realizării UE. Mai recent, membrii UE au ratificat Tratatul de la Maastricht cu privire la această formă de integrare;

Fig. 1.1. Nivelurile integrării economice regionale

Schematic, tipurile de integrare economică sunt surprinse în figura 1.1 (L Son în I. Popa, N. Sută – Cadrul multilateral al comerțului internațional, Editura Economică, București, 2000): Există mai multe etape sau tipuri de integrare economică ce reprezintă grade sporite de unificare:

Principalele puncte ce le diferențiază pot fi evidențiate astfel:

Liber schimb Tarif vamal Libera circulație Armonizarea tuturor

Tipul blocului între membrii extern a factorilor de politicilor economice comun producție (bugetare, monetare)

Zonă de liber schimb *

Uniune vamală * *

Piață comună * * *

Uniune economică * * * *

Fig. 1.2. Tipuri de blocuri comerciale

Diferitele tipuri de integrare economică realizate în prezent nu corespund perfect clasificării de mai sus. Unele integrări practice prezintă trăsăturile a două sau mai multe forme teoretice. De exemplu, acordul între Australia și Noua Zeelandă nu cuprinde bariere comerciale externe comune, ceea ce îl face un exemplu primitiv de integrare, dar permite libera circulație a muncii și în mare parte libera circulație a capitalului. Această ultimă caracteristică e proprie unor forme de integrare mai complexe, cum sunt piața comuna și uniunea economica.

Unul din motivele confuziei între tipurile și etapele de integrare este acela că, atunci când țările își respectă planul inițial și realizează un tip particular de integrare economică, de exemplu o zonă de liber schimb, ele sunt adesea presate, fie de succesul, fie de eșecul formei inițiale de integrare să recurgă sau să se dezvolte într-o formă mai complexă de integrare ca piața comună sau uniunea vamală. Deci țările trec prin etape ale procesului de integrare.

1.2.2. Scurt istoric al integrărilor regionale

Integrarea economică nu este un fenomen nou. El poate fi localizat în formarea timpurie a uniunilor vamale din dorința politică de a aboli taxele și tarifele interne. Este cazul Franței în ultima parte a sec. XVIII și a numeroase state din Europa Centrală care la acea vreme erau divizate de mai mult de 1800 de frontiere vamale. Unul din aceste state, Prusia, a recurs la formarea unei uniuni economice care a culminat cu formarea Zollverein în 1834, când cele mai multe state membre, inclusiv Germania ulterior, au adoptat tarifele externe ale Prusiei. De abia la mijlocul sec. XIX, Elveția și Italia au abolit tarifele lor interne. Diminuarea comerțului cu coloniile și formarea statelor suverane în Europa au fost factorii principali care au condus la o serie de tratate cuprinzând clauza națiunii celei mai favorizate. Aceasta la rândul său a condus la reduceri tarifare majore atât în Europa, cât și în restul lumii. Perioada între mijlocul sec.XIX și primul război mondial e prima perioadă de acorduri comerciale multilaterale. Această perioadă e în unele privințe, superioară multilateralismului actualului sistem GATT.

Prin contrast, perioada interbelică a fost marcată de semnarea unor acorduri protecționiste bilaterale și blocuri comerciale discriminatorii. Evoluția economiei mondiale în această perioadă este frecvent folosită ca argument pentru a accentua consecințele nefavorabile ale bilateralismului. În realitate, nu există bilateralism negativ sau multilateralism pozitiv sub toate aspectele. Efectele fiecăruia depind de setul particular de circumstanțe. Mai mult, recent a fost demonstrat că teza potrivit căreia bilateralismul perioadei interbelice a distorsionat comerțul internațional nu este bazată pe date empirice relevante. De fapt, se poate aprecia că dacă țările nu s-ar fi orientat către această formă de comerț, regresul comerțului internațional și criza ar fi fost și mai profunde.

Primul semn al interesului postbelic în ceea ce privește integrarea economică regională s-a făcut simțit în anii ’60, prin fondarea în 1957 a primei uniuni vamale de state suverane, CEE. După CEE, Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS) a fost fondată în 1960, iar în cealaltă parte a lumii, zona de liber schimb Australia-Noua Zeelandă (ANZCERTA sau CER) a fost fondată în 1965. Au mai fost, de asemenea, un număr de încercări de a realiza diverse forme de integrare economică, dar acestea au eșuat aproape în întregime. Primul val al regionalizării postbelice a fost urmat de o perioadă în care sistemul comerțului mondial reglementat, în cadrul GATT, a atins apogeul. Al doilea val de acorduri comerciale preferențiale a inceput în anii ’80, prin creșterea numărului de membri al CE și a continuat cu crearea CUSTA și angajarea mai puternică pe linia liberului schimb în CER, ASEAN și APEC. Trecerea spre liberalizarea comerțului în regiunea Asia-Pacific a devenit cunoscută ca o formă de regionalizare deschisă, fiind bazată pe integrarea piețelor și nediscriminatorie. Tabelul 1.1 ilustrează cum comerțul intraregional a crescut chiar mai rapid decât comerțul mondial.

Tabelul 1.1

Ponderea comerțului intraregional în ansamblul comerțului regiunii

Sursa: OMC.

Interesul crescând pentru regionalizare în anii ’90 provine din eșecul negocierilor în cadrul Rundei Uruguay a GATT. S-a apreciat atunci că țările pot relansa comerțul mondial mai degrabă prin negocieri bilaterale decât prin negocieri multilaterale. Țările s-au orientat astfel spre acordurile bilaterale în ideea estompării reducerii comerțului mondial.

1.3. Consecințe ale creării unei zone de comerț liber sau

uniuni vamale

1.3.1. Crearea de comerț și deturnarea de comerț

Deși această analiză se axează pe efectele formării uniunilor vamale, cea mai mare parte a acesteia poate fi aplicată și altor forme de integrare economică. Țările grupate într-o uniune vamală înlătură restricțiile comerciale în cadrul uniunii și implementează o politică comercială unică față de nemembri, incluzând un tarif extern comun la importuri.

La prima vedere, s-ar părea că o uniune vamală duce în mod automat la creșterea bunăstării, iar crearea unei enclave de liber schimb reprezintă un pas spre realizarea liberului schimb la nivel mondial. Această idee, respectiv că bunăstarea mondială poate fi sporită prin eliminarea restricțiilor comerciale în interiorul unui grup de țări, se află la baza Art. XXIV al GATT care permite exceptarea de la codul nediscriminării a uniunilor vamale, a zonelor de liber schimb și a acordurilor intermediare spre o anumită formă de integrare. Cu toate acestea, nu e obligatoriu ca liberul schimb din cadrul uniunilor vamale sau altor tipuri de integrare regională să conducă în mod necesar la creșterea bunăstării (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1998).

Viner a studiat efectele formării uniunii vamale asupra producțiilor țărilor membre (Jacob Viner a avut contribuția decisivă în analiza completă a efectelor uniunii vamale asupra bunăstării). El a găsit două efecte posibile asupra producției cu implicații contradictorii. Pentru descrierea acestor două efecte, Viner a folosit termenii “creare de comerț” și “deturnare de comerț” (P. Krugman, M. Obstfeld – Economie internationale, Ed. DeBoeck Ouvertures Universitaires, Paris, 1997). De acum înainte, elementul fundamental al teoriei uniunilor vamale va fi faptul că efectul net al uniunii vamale depinde de raportul dintre crearea de comerț și deturnarea de comerț.

Viner a dovedit că formarea unei uniuni vamale creează comerț între statele membre ca urmare a eliminării mutuale a tarifelor aplicate de către fiecare la bunurile celuilalt. Deturnarea de comerț schimbă fluxurile comerciale dinspre țările nemembre spre țările membre ca urmare a tarifului discriminatoriu practicat de către uniune. Se consideră că crearea de comerț este benefică, în timp ce deturnarea de comerț este dăunătoare. Aceasta deoarece crearea de comerț presupune substituția producției interne ineficiente (cu cost mai mare) cu producția eficiență a partenerului regional. În același timp, deturnarea de comerț are un cost al bunăstării de vreme ce implică substituția producției eficiente a unei a treia țări cu producția ineficientă a țării partenere.

În timp ce această analiză ia în considerare numai efectul uniunii asupra producției, o examinare adecvată a efectelor bunăstării trebuie, de asemenea, să ia în calcul și latura consumului, de vreme ce efectele creării și deturnării de comerț se regăsesc în creșterea sau scăderea surplusului consumatorului. Atunci când consumatorii au posibilitatea de a renunța la bunurile naționale mai scumpe în favoarea bunurilor importate mai ieftine, surplusul lor va crește. Invers, atunci când ei sunt forțați să consume bunurile mai scumpe produse în țările membre ale uniunii vamale în dauna bunurilor mai ieftine provenind din țările nemembre, ei vor suferi o pierdere a surplusului consumatorului. Deci efectele totale ale creării de comerț și ale deturnării de comerț ar trebui să țină seama atât de implicațiile asupra producției, cât și de implicațiile asupra consumului.

Cele două efecte pot fi ilustrate de modelul echilibrului parțial. Efectele eliminării barierelor tarifare dintre parteneri, asupra bunăstării, depind, în principal, de situațiile de regim vamal ante și post-uniune, putând fi ilustrate cu ajutorul modelului de echilibru parțial. Fig.1.3. schematizează mecanismele care pot însoți intrarea unei țări într-o uniune vamală Analiza se axează pe efectele formării uniunilor vamale dar, cea mai mare parte a acesteia poate fi aplicată și altor forme de integrare economică. Pentru a simplifica, să presupunem că toate curbele de ofertă sunt perfect plate.

Vom considera următoarele două cazuri (L. Son, 2000 ):

Crearea blocului comercial este costisitoare, ca urmare a multiplelor schimburi deturnate de la furnizorii cu cost redus spre furnizori cu cost ridicat;

Crearea blocului comercial este favorabilă pentru că ea încurajează schimburile cu furnizorul care are cel mai scăzut cost.

CAZUL I

A. Preponderența efectului de deturnare a schimburilor conduce la o pierdere netă

Prețul unei mașini (dolari)

6000 A Prețul inițial în țara A

5500 a b B Prețul în țara parteneră B

c

5000 E D C Prețul în restul lumii (țara C)

Dm

Cantitatea importată de țara A

0 10 15 20 (mil. mașini pe an)

Fig. 1.3a. Crearea și deturnarea schimburilor comerciale legate de integrarea într-o

uniune vamală: piața automobilelor importate de țara A

Pe fig 1.3. A, în absența oricărei taxe vamale, consumatorii din țara A pot cumpăra mașini, cel mai ieftin, din țara C, la prețul de 5000 dolari. Cealaltă posibi-litate, mai puțin costisitoare, este cea a mașinilor din țara B, la prețul de 5500 dolari. În caz de liber schimb, în punctul E, țara A ar importa mașini numai din țara C.

Presupunem că, înainte de uniunea vamală, țara A avea o taxă vamală uniformă, prohibitivă, la importul automobilelor, de exemplu, de 1000 dolari, fapt ce ridică costul automobilelor importate din țara C de la 5000 la 6000 dolari. Dacă ar cumpăra mașini din țara B, consumatorul din A ar trebui să plătească 6500 dolari, ceea ce îl împiedică să obțină din B. În punctul A, în care taxa vamală percepută este de 1000 dolari, țara A prelevează venituri totale din taxe vamale de 10 milioane dolari (1000 dolari x 10000 mașini).

Prin integrarea țării A în uniunea vamală, ea va elimina toate barierele tarifare la importul produselor provenind din uniune și păstrează vechile taxe vamale asupra bunurilor importate din surse exterioare, dar mai puțin scumpe (țara C). Prețurile automobilelor țării B nu se ridică decât la 5500 dolari (față de 5500 dolari prețul plus 1000 dolari taxa vamală) și, în consecință, mașinile din țara B vor înlocui toate importurile anterioare de mașini efectuate de țara A. Cumpărătorii din A, în noua situație de preț, mai mic (de la 6000 la 5500 dolari), vor cumpăra mai multe mașini de import din țara B (în punctul B). Astfel, importurile inițiale de 10000 mașini din țara C cu costul cel mai redus, sunt înlocuite, în totalitate, cu importuri de la noi parteneri comerciali din cadrul uniunii (țara B). Cumpărătorii țării A se găsesc într-o situație mai bună: ei câștigă suprafețele a și b, care reprezintă surplusul consumatorului. Pe de altă parte, țara A pierde toate veniturile sale obținute din taxele vamale anterioare, suprafața a + c (10 milioane dolari). Deplasarea din punctul A în punctul B, creează noi fluxuri de import (5000 mașini suplimentare) care, pe de altă parte, aduc câștiguri naționale (suprafața b), întrucât noul preț permite o creștere a cererii ei; să nu uităm, însă că aceasta deturnează schimburi comerciale de 10000 mașini care, în loc de a proveni de la furnizorul cel mai puțin scump, sunt importate de la țara parteneră, conducând la costuri suplimentare. În acest caz, pierderea depășește câștigul, generând astfel o pierdere netă.

Câștigul suprafeței b = (1/2) (6000 – 5500) x (15000 – 10000) = câștig de 1,25 milioane dolari

Pierderea suprafeței c = (5500 – 5000) x 10000 = pierdere de 5 milioane dolari

Pierdere netă = 3,75 milioane dolari

CAZUL II

B. Preponderența efectului de creare a schimburilor duce la obținerea unui

câștig net

În acest caz, prețul din țara B nu este mult mai ridicat decât cel care este cerut de furnizorii din țara C. Eliminarea taxei vamale pentru mașinile din țara parteneră B generează importuri suplimentare de 9000 de astfel de mașini și aduce un câștig, legat de crearea de schimburi, reprezentat prin suprafața b. 10000 de alte mașini continuă să fie deturnate de la sursa de aprovizionare cea mai puțin scumpă (țara C), dar această deturnare de schimburi costă mai puțin decât pe fig.1.3.B.

Prețul unei mașini (dolari)

A Prețul inițial în țara A

6000

a b

5100 B Prețul în țara parteneră (țara B)

5000 Prețul în restul lumii (țara C)

c C

0 10 19 20 Cantitatea importată de țara A (mil. mașini pe an)

Fig. 1.3b. Crearea și deturnarea schimburilor comerciale legate de integrarea într-o

uniune vamală: piața automobilelor importate de țara A

Astfel, efectele nete sunt:

Câștigul suprafeței b = (1/2) (6000 – 5100) x (19000 – 10000) = câștig de 4,05 milioane dolari

Pierderea suprafeței c = (5100 – 5000) x 10000 = pierdere de 1 milion de dolari

Câștig net = 3,05 milioane dolari

În consecință, dacă se consideră că câștigurile și pierderile egale cu “a” se anulează, la nivelul țării A se pot evidenția două efecte de bunăstare:

1. Un câștig în termeni de bunăstare, născut din crearea de schimburi (aici din schimbul de 5000 mașini suplimentare). Crearea de schimburi este volumul net de noi schimburi generat prin formarea blocului comercial. Ea este la originea câștigului național reprezentat prin suprafața b pe fig 1.3.A. Suprafața b semnifică două tipuri de câștiguri pentru economia țării: câștigurile legate de consumul suplimentar de produse, câștigurile legate de înlocuirea unei producții autohtone, cu cost ridicat, prin producția cu cost scăzut a unui partener.

2. O pierdere de bunăstare, datorită deturnării de schimburi ( a 10000 mașini). Deturnarea de schimburi este volumul de schimburi deturnate de la exporturile externe cu cost scăzut, în profitul exportatorilor parteneri în cadrul blocului, al căror cost este mai ridicat. El antrenează pierderea națională reprezentată prin suprafața c.

Rezultatul general este următorul: câștigurile provenite dintr-o uniune vamală sunt legate de crearea de schimburi și pierderile sunt legate de o deturnare de schimburi.

Efectul net asupra bunăstării, respectiv câștigul datorat creării de schimburi, diminat cu pierderea datorată deturnării de schimburi, poate fi pozitiv sau negativ. În primul caz, cazul A de pe fig. 1, predomină pierderea datorată deturnării de schimburi. Dar câștigul datorat creării de schimburi ar predomina dacă noii parteneri ai Uniunii vamale, precum țara B, ar fi fost fabricanții cu costul cel mai scăzut din lume, cum presupune cazul B din fig.1. Dacă ei pot oferi mașini aproape la fel de ieftine, ca și mașinile din țara C, deturnarea clienților de la acești furnizori nu va conduce la un cost foarte ridicat. Cazul B presupune că, pentru fiecare din cele 10000 mașini deturnate, costul datorat deturnării schimburilor nu este decât de 100 dolari. În același timp, în cazul B schimburile create sunt substanțiale. Eliminarea taxei vamale de 1000 dolari pentru importul din țara B face ca prețul importurilor să scadă de la 6000 dolari (vechi preț al mașinilor din țara C importate cu taxă vamală) la 5100 dolari (prețul mașinilor din țara B fără taxă vamală), ceea ce înseamnă un câștig substanțial. În cazul particular B, al figurii 1, uniunea vamală aduce un câștig național (și mondial) net asupra schimburilor de acest tip de automobile. Studiind cazul unui bun unic pe figura 1.3, se pot identifica condițiile în care câștigurile depășesc pierderile. Câștigurile ocazionate prin crearea de schimburi sunt cu atât mai mari cu cât: (a) diferența între costurile în țară și costurile în țările partenere (curbele de ofertă) este mai mare, (b) diferența între costurile partenerului și cele ale lumii exterioare (curbe de ofertă) este mai mică, (c) curba de cerere de import este mai elastică. Astfel, cazul cel mai favorabil de creare de schimburi este cel care corespunde taxelor vamale ridicate înainte de formarea uniunii (care permit diferențe mai mari de cost în (a)), la costuri care, undeva în cadrul uniunii, sunt aproape la fel de slabe ca cele al lumii exterioare și la cereri de importuri elastice. Invers, cazul cel mai puțin favorabil de deturnare de schimburi este cel care corespunde unor cereri de importuri inelastice și la costuri ridicate în cadrul noii uniuni vamale.

Din analiza parțială a echilibrului nu putem aprecia foarte exact efectele potențiale ale uniunii vamale asupra bunăstării, dar nu trebuie omis impactul unor factori ai efectelor uniunii vamale asupra bunăstării:

1) Mărimea taxelor afectează intensitatea efectului creării de comerț. Taxe ridicate ante-uniune, în raport cu viitoare țări membre, cresc probabilitatea creării de comerț și a obținerii de beneficii prin crearea uniunii vamale.

2) Cu cât proporția importurilor ante-uniune, în totalul consumului, este mai mică, respectiv proporția bunurilor indigene mai mare, cu atât este mai redusă probabilitatea ca formarea uniunii vamale să genereze pierdere pentru membrii săi. Aceasta se bazează pe faptul că înlocuirea produselor autohtone cu produse din țările membre determină crearea de comerț, iar înlocuirea lor, cu bunuri originare din țările nemembre, determină deturnarea de comerț. Cu cât este mai mică importanța relativă a țărilor nemembre, cu atât sporesc șansele unor efecte de creare de comerț.

3) Cu cât structurile producției în țările membre sunt mai competitive, cu atât sunt șanse mai mari ca bunăstarea acestor țări să crească. Aceasta se bazează pe ipoteza că este mai probabilă crearea de comerț între țări cu structuri similare ale producției, deoarece aceste țări tind să înlocuiască producția autohtonă mai puțin eficientă cu importuri din țările membre. Mai mult, cu cât este mai mare diferența între costurile de producție pentru bunuri similare, cu atât mai mari vor fi câștigurile obținute din uniunea vamală (diferența de costuri va mări posibilitățile de alocare a resurselor și de creare de comerț). Pe de altă parte, dacă structurile de producție ale țărilor sunt complementare, formarea uniunii vamale va duce la înlocuirea bunurilor țărilor membre cu bunuri mai ieftine din punct de vedere al costului, din țările nemembre.

(4) Cu cât dimensiunea uniunii (suprafață, număr de țări) este mai mare, cu atât probabilitatea ca efectele de creare de comerț să depășească efectele de deturnare de comerț este mai mare, deoarece este mai mare probabilitatea ca țările cu costurile de producție cele mai mici să fie incluse în uniune. În cazul extrem în care uniunea vamală înglobează întreaga lume, rezultatul va fi liberul schimb generalizat, fără nici un efect de deturnare de comerț. Țările mici vor câștiga mai mult decât țările mai mari atunci când devin membre ale unei uniuni, ca urmare a impactului dimensiunii pieței asupra posibilităților de realocare a producției și a dezvoltării economiilor de scară.

(5) Costurile transportului joacă, și ele, un rol în aprecierea efectelor de bunăstare. Cu cât costurile transportului între țările membre sunt mai mici, cu atât beneficiile din uniunea lor vamală vor fi mai mari. De aceea, este de așteptat ca țările vecine să aibă șanse mai mari să formeze o uniune vamală benefică, decât țările depărtate. Costurile transportului și ale altor sisteme de comunicație sunt factorul principal în formarea așa-numitor blocuri comerciale “naturale” (Krugman, P. – Regionalism Versus Multilateralism: Analytical Notes, Cambridge University Press, 1993). Liberalizarea comerțului în cadrul unor astfel de tipuri de blocuri, va da naștere unor fluxuri comerciale interregionale, mărind în acest fel câștigurile obținute din formarea blocurilor.

În concluzie, crearea de comerț, în general, este de așteptat să fie mare atunci când țările membre ale uniunii au nivele similare de dezvoltare, costuri mici de transport, au un volum de comerț intra-regional important și un nivel scăzut de protecție externă.

1.3.2. Modificarea de comerț

În afară de crearea de comerț și deturnarea de comerț, se manifestă și un al treilea efect asupra fluxurilor comerciale, dar acesta nu se datorează tarifelor discriminatorii introduse de uniune. Potrivit lui Ethier și Horn, schimbarea naturii comerțului cu lumea exterioară, ca urmare a înlocuirii unui set de tarife cu altul, este denumită modificare de comerț (Ethier, W. and Horn, H. – Monopolistic Competition and International Trade, Clarendon Press, Oxford, 1984). Acest efect diferă de efectul de deturnare de comerț. Deturnarea de comerț se bazează pe prețuri discriminatorii și are un sens negativ, reducând volumul comerțului cu restul lumii. Modificarea de comerț nu se bazează pe prețuri discriminatorii și poate avea un sens pozitiv sau negativ: poate duce fie la creșterea, fie la scăderea comerțului cu restul lumii.

Analiza lui Ethier și Horn ia în considerare trei țări: Canada, Japonia și SUA. Inițial, SUA și Canada schimbă automobile între ele și fiecare în mod independent cu Japonia. După formarea unei uniuni vamale, Canada și SUA introduc un tarif extern comun la mașinile importate din Japonia. Formarea uniunii vamale duce la diminuarea volumului schimburilor cu Japonia, manifestându-se efectul de deturnare de comerț. În continuare, presupunem că automobilele pot fi împărțite în două categorii, de exemplu, de clasă mare și de clasă mică. SUA și Canada schimbă masini de clasă mare între ele și automobile de clasă mică cu Japonia. Uniunea vamală are ca rezultat o creștere a comerțului cu automobile mari între SUA și Canada. Natura schimburilor între Canada, SUA și Japonia suferă astfel modificări. Efectele asupra bunăstării sunt aceleași ca și în cazul deturnării de comerț, deoarece Japonia produce un înlocuitor pentru bunul produs în interiorul uniunii vamale. Presupunem în continuare că SUA importă motoare din Japonia și caroserii din Canada. În condițiile uniunii vamale între SUA și Canada, nu se vor mai percepe tarife la importul de caroserii. Va avea loc astfel o creștere a importurilor de caroserii din Canada. Aceasta va avea drept consecință creșterea importurilor de motoare din Japonia, cu toate că la aceste importuri se va percepe un anumit tarif. Acest efect, concretizat în creșterea comerțului cu Japonia, este o modificare de comerț, în sens pozitiv.

După cum rezultă din exemplul de mai sus, gradul de substituție și complementaritate între bunuri este decisiv în determinarea măsurii în care efectul modificării de comerț va diferi de efectul deturnării de comerț. Concluzia pe care o putem trage este aceea că, cu cât comerțul între țările uniunii vamale se bazează mai mult pe produse diferențiate care sunt mai degrabă complementare decât substituibile, cu atât mai majoră va fi încorporarea efectului modificării de comerț în efectul deturnării de comerț. Deci, trebuie avute în vedere ambele efecte, atunci când studiem efectele uniunii vamale asupra bunăstării (Gr. Silași, 1999).

1.4. Teoria fundamentală a piețelor comune

Analiza noastră privind integrarea economică regională s-a axat doar pe acele tipuri de integrare economică care presupun imobilitatea factorilor de producție în afara granițelor naționale. O piață comună diferă de aceste tipuri de integrare prin aceea că implică integrarea completă atât a piețelor produselor, cât și a piețelor factorilor. Prima este realizată prin liberalizarea comerțului regional, la fel ca și într-o uniune vamală. Ultima este realizată prin eliminarea obstacolelor în calea liberei circulații a factorilor de producție între statele membre. Integrarea completă a piețelor factorilor nu poate fi obținută fără o anumită armonizare în ceea ce privește reglarea piețelor muncii și capitalului. Descrierea unei piețe comune are deci în vedere armonizarea reglărilor în domeniul liberei circulații a factorilor de producție, în domeniul taxelor și al celorlalte politici conexe.

O analiză adecvată a plusurilor unei piețe a factorilor complet integrate, comparativ cu o uniune vamală, trebuie să cuprindă atât efectele cu impact static, cât și efectele cu impact dinamic, precum și efectele pe care mobilitatea perfectă a factorilor le are asupra politicilor macroeconomice naționale, asupra politicilor de securitate socială și asupra sistemului de taxe. Ne vom referi în continuare doar la unul din aspectele acestei analize : costurile și beneficiile adiționale pe care le generează includerea piețelor integrate ale factorilor în piețele deja integrate ale bunurilor. Celelalte aspecte ale acestei analize au făcut obiectul studiilor lui Robson (P.Lindert – Economie internationale, Ed. Economica, Paris,1997).

Dincolo de ideea de comerț internațional, trebuie avut în vedere aspectul realizării eficienței Pareto în alocarea resurselor la nivel mondial (cu alte cuvinte, scopul este creșterea venitului real pentru toți participanții). Una din căile de a îndeplini acest obiectiv este prin liberul schimb perfect al bunurilor și serviciilor, astfel încât egalitatea prețurilor mărfurilor duce la egalitatea prețurilor factorilor. În mod alternativ, libera circulație perfectă a factorilor la nivel internațional va determina egalizarea prețurilor factorilor.

Piața comună presupune aspecte ale ambelor procese menționate. Comerțul între țările membre este liberalizat, dar nu sunt eliminate toate distorsiunile. Prețurile factorilor nu pot fi deci egalizate doar prin comerț. Orice grad de diferențiere între prețurile factorilor va necesita creșterea mobilității factorilor pentru a determina apropierea productivităților marginale ale factorilor. Cauzată de diferențele de preț, această realocare a factorilor în interiorul pieței comune dă naștere unor câștiguri similare celor realizate prin mișcarea internațională a factorilor. În ultimul caz, mobilitatea factorilor nu se limitează la granițele integrării regionale, în timp ce, în cazul nostru, factorii sunt liberi să circule doar în interiorul zonei integrate. Totuși, această diferență nu are nici o legătură cu analiza câștigurilor din mobilitatea factorilor.

Figura 1.4. utilizează diagrama în formă de U pentru a ilustra principalele caracteristici ale producției în două țări, țara H și țara F, care au creat o uniune vamală, dar nu permit încă fluxul liber al factorilor (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, New York, 1998). Pentru simplificare, ne referim la mișcarea unui singur factor, de exemplu capitalul. Se pornește de la ipoteza uzuală a producerii unui singur bun în condiții de competitivitate perfectă, fără distorsiuni.

Figura 1.4. Efectele mobilității capitalului în piața comună

Valoarea capitalului este dată și fixă, astfel încât țara H deține inițial OKKU din stocul total de capital, iar restul de KUOK* reprezintă stocul inițial de capital al țării F. Fiecare țară folosește un alt factor, de exemplu munca, în producție. Volumul de muncă este, de asemenea, dat și fix. Mai mult, factorul muncă nu poate circula între țări.

Anterior constituirii pieței comune, câștigul ce revine factorului capital este diferit în cele două țări: în țara H, capitalul câștiga mai puțin (ru) decât în țara H (ru*). Efectele introducerii mobilității capitalului asupra producției, asupra veniturilor naționale și asupra distribuției venitului între țara H și țara F sunt prezentate în tabelul 1.2.

Efectele statice ale mobilității capitalului ca urmare a creării unei piețe comune între țara H și țara F, se traduc printr-o creștere de valoare v a producției naționale a țării H comparativ cu producția autohtonă a aceleiași țări, respectiv o creștere de valoare u a producției naționale a țării F comparativ cu producția ei autohtonă.

Câștigul net total este prin urmare v + u. Acest câștig reflectă creșterea eficienței alocării de-a lungul pieței comune prin raportare la uniunea vamală.

Pe lângă aceste efecte asupra alocării, se manifestă și efecte asupra distribuției în interiorul fiecărei țări. În țara H, care se confruntă cu o ieșire de capital, productivitatea marginală a muncii scade. În consecință, munca este remunerată cu salarii mai mici. Cu alte cuvinte, deținătorii factorului muncă pierd, iar cei ai factorului capital câștigă de pe urma creării unei piețe comune care încorporează mobilitatea capitalului. În țara F, plusul de capital determină creșterea productivității marginale a muncii, precum și mărirea salariilor față de nivelul lor într-o uniune vamală. Deținătorii de muncă vor fi deci dezavantajați comparativ cu deținătorii de capital. Această situație s-ar schimba radical, în cazul în care piața comună ar implica mobilitatea muncii, și nu a capitalului. În ipoteza că ambii factori sunt liberi să circule, o eventuală analiză nu ar putea învedera toate efectele posibile. Valoarea analizei de mai sus este deci limitată, datorită ipotezelor pe care se bazează. În plus, multe aspecte importante ale mobilității factorilor sunt ignorate în acest studiu. Sunt scoase la iveală doar efectele asupra eficienței alocării resurselor.

Tabelul 1.2

Introducerea mobilității capitalului

Sursa: Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, New York, 1998

Pentru a putea pune în balanță crearea unei piețe comune și celelalte forme de integrare economică, este necesar studiul efectelor dinamice. Cele mai multe efecte dinamice sunt legate de posibilitatea dezvoltării diferite a diverselor regiuni ale unei piețe comune, ca urmare a mobilității factorilor. Un astfel de exemplu este polarizarea, accentuarea diferențelor regionale datorită migrării intraregionale a factorilor. Polarizarea generează teama ca atât capitalul cât și munca calificată să fie atrase către regiunile mai avansate ale integrării. În această situație, producția se va concentra în aceste regiuni avansate, ducând la rate de creștere diferite în interiorul zonei integrate. șomajul și celelalte probleme sociale se vor accentua în mod corespunzător în regiunile mai puțin dezvoltate ale pieței comune. Pe de altă parte, este posibil ca anumite efecte dinamice pozitive să fie resimțite, chiar dacă creșterea este concentrată doar într-una sau câteva regiuni. Aceste efecte presupun răspândirea tehnologiei prin intermediul integrării, deoarece rata ridicată de creștere a centrului mărește cererea pentru produsele celorlalte regiuni, ceea ce duce, de asemenea, la creșteri ale acestor regiuni. Mulți autori apreciază că efectele polarizării sunt predominante. Această ipoteză determină creșterea preocupărilor pentru elaborarea unor politici regionale puternice și necesitatea transferului de venituri dinspre regiunile mai avansate spre cele rămase în urmă. La rândul său, aceasta presupune un cadru instituțional riguros care forțează piața comună să evolueze spre alte forme de integrare.

Sumarizând, efectele așteptate ale unei piețe comune pot fi ilustrate grafic astfel:

Fig. 1.5 Efectele așteptate prin constituirea pieței unice

Sursa: Gr. Silași – Forme de integrare regională, Ed. Sedcom Libris, Iași, 1995

CAPITOLUL II

UNIUNEA EUROPEANA – CEA MAI IMPORTANTĂ UNIUNE REGIONALĂ

2.1. Constituirea blocului vest-european

Uniunea Europeană este gruparea economică ce a înregistrat succesul de cea mai lungă durată în cadrul procesului integrator. Este o grupare alcătuită din 15 țări dezvoltate și industrializate, deși nivelul de industrializare diferă semnificativ între țările membre.

În 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 țări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franța, Germania, Italia). Obiectivele Tratatului erau crearea unei piețe comune în care țările membre să desfășoare politici comune agricole și regionale care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite care să preîntâmpine rivalitățile ce au dus la declanșarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani și care să constituie un partener economic și politic de calibru egal pentru SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971, CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizeze o uniune economică. De atunci s-a creat o piață comună în care însă se mai păstrează bariere netarifare și impedimente în calea fluxului de forță de muncă și de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie națională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex odată cu lărgirea comunității de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981 iar Spania și Portugalia în 1985) și apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995). În actuala configurație, Comunitatea Europeană este o vastă piață comună cu o suprafață de 2.241.000 km2 și o populație de 367,8 milioane de locuitori, cu un PIB de 5767,2 miliarde de unități monetare (ceea ce reprezintă aproximativ 25% din PIB mondial) și un PIB pe locuitor de cca 15.000 de unități monetare. De asemenea, Uniunea Europeană realizează aproximativ 2/5 din comerțul mondial, fiind cel mai mare importator de produse agricole, textile și îmbrăcăminte, de exemplu.

În 1987 CE a votat Actul European Unic (AEU), un amendament la Tratatul de la Roma ce prevedea încheierea până în anul 1992 a procesului de formare a Pieței Interne. Documentul a facilitat atingerea acestui obiectiv prin limitarea dreptului țărilor membre individuale de a se opune propunerilor CE. De asemenea, a lărgit atribuțiile Comisiei Europene în domenii cum sunt mediul înconjurător, politica monetară, sănătate, standarde de securitate și politică externă. Problemele nerezolvate de AEU privesc comerțul cu servicii, politica agricolă comună, achizițiile guvernamentale, barierele tehnice în calea comerțului și mobilitatea capitalului. Aceste probleme sunt controversate tocmai pentru că decizia asupra lor implică un echilibru fragil între cooperarea internațională și suveranitatea națională.

În anul 1991, CE și EFTA au hotărât crearea Spațiului Economic European (SEE), cea mai mare și mai bogată "piața comună" europeană cunoscută în istorie, deocamdată o mare zonă economică liberă. Cu toate că anul 1992 a fost declarat anul final al integrării economice regionale, analiștii și factorii de decizie politică și-au dat seama că integrarea este un proces continuu, un obiectiv ce nu poate fi înfăptuit până la o dată stabilită.

Ideea perenă de unificare europeană a culminat la întâlnirea Consiliului European de la Maastricht (Olanda) din anul 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Marea Piață Europeană, Uniunea Economică și Monetară, Uniunea Politică, rolul Parlamentului European, cetățenia comună etc. Acest Tratat avea menirea să creeze, până în anul 1999, o uniune economică și monetară a celor 15, cu o politică externă și de securitate comune, măsuri comune în domeniul politicii sociale și o monedă unică (Euro).

În privința extinderii UE spre est, prin integrarea statelor central și est-europene aflate în tranziție la economia de piață, Tratatul de la Maastricht prevede, în articolul O, posibilitatea ca orice stat european să devină membru al Uniunii Europene, dacă îndeplinește următoarele condiții: are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democrației; adoptă o politică economică în concordanță cu principiile economiei de piață și concurenței libere; primește avizul favorabil al Consiliului European.

Teama că după crearea uriașei Piețe Interne liberalizarea comerțului între țările membre va fi însoțită de crearea unei "Fortărețe Europene" în care se înăspresc barierele în comerțul cu țările nemembre, a determinat numeroase firme neeuropene, în special din Japonia și din SUA să-și extindă prezența în Europa. De exemplu, corporația Toyota a investit 1 miliard $ într-o firmă de automobile din Marea Britanie. De altfel, țările membre sunt divizate în privința protecționismului. Germania, Marea Britanie, Danemarca și Olanda promovează, în general, un comerț relativ liber, în timp ce alte țări membre, în special Franța și Italia tind să fie mai protecționiste. O altă chestiune asupra căreia interesele țărilor membre diferă este aceea a politicii regionale, al cărei obiectiv este dezvoltarea zonelor în declin sau mai puțin dezvoltate din Grecia, Italia, Franța, Spania, Portugalia, Marea Britanie și Irlanda. Controversele privesc, în general, modul de elaborare și selecția proiectelor ce vor fi finanțate din fonduri comunitare.

Problemele cu care se confruntă UE (rata înaltă a șomajului, o rămânere în urmă în dezvoltarea noilor industrii bazate pe tehnologii înalte, menținerea măsurilor protecționiste în politica agricolă comunitară, lipsa unor politici comune în domenii ca educație, sănătate, protecție socială, afaceri interne, securitate și afaceri externe) evidențiază dilema fundamentală cu care se confruntă și statele participante la economia mondială: cum să profiți de beneficiile cooperării și comerțului internațional și să păstrezi în același timp niveluri politic acceptabile de control în politica economică și socială. Aceasta dilemă devine tot mai evidentă pe măsură ce membrii UE încearcă să depășească piața comună îndreptându-se spre uniunea economică și politică, inclusiv prin extinderea Uniunii spre est, extindere pe care Consiliul European de la Madrid (1995) o considera o necesitate politică și o ocazie istorică pentru Europa.

2.2. Tratatul de la Roma și realizarea uniunii vamale

2.2.1. Prevederile Tratatului de la Roma

Prevederile Tratatului de la Roma care au vizat crearea uniunii vamale se refereau la:

înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import și de export în relațiile comerciale dintre țările semnatare, atât pentru produsele industriale, cât și pentru cele agricole;

înlăturarea completă, dar treptată, a restricțiilor cantitative și a altor bariere netarifare din calea comerțului reciproc al țărilor membre;

instituirea unui regim fiscal comun în țările membre și elaborarea și adoptarea unor reguli comune privind desfășurarea concurenței în cadrul comunității;

instituirea unei politici comerciale comune față de terți și armonizarea legislațiilor vamale ale țărilor membre pentru a se aplica uniform de către toate acestea.

Prevederile Tratatului de la Roma care au vizat crearea uniunii economice și monetare se refereau la (Gr. Silași, 2002):

înlăturarea tuturor restricțiilor cu privire la circulația forței de muncă în cadrul comunității;

înlăturarea tuturor restricțiilor cu privire la circulația capitalurilor și serviciilor în cadrul comunității;

instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice comunitare, a unei politici comune în domeniul transporturilor, investițiilor, în domeniul monetar și a unor măsuri comune pentru remedierea deficitelor din balanțele de plăți.

Un capitol special din Tratatul de la Roma, cu implicații asupra comerțului internațional, este și cel referitor la asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări la CEE.

2.2.2. Instituirea tarifului vamal comun față de terți

Formal, Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri pentru traducerea în fapt a prevederilor lui au fost luate abia la 1 ianuarie 1959, anul 1958 fiind considerat un an de pretranziție. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare vamală în relațiile reciproce dintre țările semnatare. Perioada de realizare a uniunii vamale a fost scurtată la zece ani și, în funcție de aceasta, a fost adoptat și pus în aplicare un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale și la o parte din produsele agricole, care s-a încheiat la 1 iulie 1968.

Paralel cu desființarea integrală a taxelor vamale de import în relațiile comerciale reciproce dintre țările membre, au fost înlăturate și marea majoritate a restricțiilor cantitative, precum și alte bariere netarifare, cu efecte similare, iar taxele vamale de export au fost desființate integral încă din anul 1960. Totodată, au fost adoptate de către țările membre așa-numitele contingente tarifare comunitare, în conformitate cu angajamentele asumate de CEE în cadrul GATT.

Concomitent cu reducerea treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate și trei ajustări ale tarifelor vamale naționale la nivelul tarifului vamal comun față de terți. Prima ajustare cu 30% a tarifelor vamale naționale a avut loc la 1 ianuarie 1961, a doua, tot cu 30% la 1 iulie 1963 iar ultima, cu 40%, la 1 iulie 1968, adică odată cu desființarea integrală a taxelor vamale de import. Cu alte cuvinte, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun față de terți.

Se poate, deci, aprecia că la 1 iulie 1968 s-a realizat, în linii mari, primul obiectiv înscris în Tratatul de la Roma și anume înfăptuirea uniunii vamale a CEE. Acest obiectiv nu a fost realizat integral din două motive: pe de o parte, nu a fost reglementat integral comerțul cu produse agricole, atât cel intracomunitar cât și cel extracomunitar, iar pe de altă parte, nu au putut fi luate toate măsurile pentru a se asigura o circulație liberă deplină a mărfurilor între partenerii comunitari (Sută, Nicolae – Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999).

2.2.3. Politici economice regionale ale CEE

Politica agricolă a constituit unul dintre cele mai dificile capitole ale procesului de integrare economică. Începutul acestui proces a fost marcat de adoptarea, în ianuarie 1962, a Acordului de la Bruxelles, care a schițat viitoarea politică agricolă a CEE și care se referea la următoarele produse sau grupe de produse agricole ce urmau să fie supuse unor reglementări comunitare: cereale, carne de porc, carne de vită, lapte și produse lactate, ouă, păsări, legume, fructe, materii grase de origine vegetală, zahăr, vin, tutun, hamei, in și cânepă; începând din 1980 a fost inclusă și carnea de oaie sub incidența politicii agricole comunitare. Acordul de la Bruxelles din ianuarie 1962 a mai stabilit principiile politicii agricole comunitare, obiectivele acesteia și mecanismele de funcționare.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

liberalizarea treptată a circulației produselor agricole între țările membre și comercializarea lor la prețuri unice, comunitare;

– preferința din partea țărilor membre pentru produsele agricole ale comunității: acest principiu se asigură în practică punându-se în sarcina țărilor membre care ar prefera să cumpere produsele agricole din afara CEE, la prețuri uneori mai scăzute decât cele practicate în interiorul CEE, diferența respectivă de preț prin instituirea taxelor de prelevare (prelevările variabile la import);

compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale țărilor membre în afara CEE în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la prețuri mai mici decât cele comunitare, prin sistemul așa-numitelor taxe de restituire;

protejarea agriculturii țărilor membre de concurența extracomunitară printr-un sistem foarte complex de măsuri de politică comercială (tarifare și netarifare) și restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse regulamentelor de piață și pentru ridicarea continuă a eficienței acesteia;

finanțarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar specializat, denumit Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă (FEOGA).

Din enunțarea acestor principii rezultă că prin instituirea politicii agricole comunitare se urmăresc cinci obiective principale, și anume:

creșterea productivității muncii și a progresului tehnic în agricultură care să asigure folosirea optimă a factorilor de producție și în special a forței de muncă;

asigurarea unui nivel de viață echitabil al agricultorilor;

stabilirea piețelor produselor agricole vizate;

garantarea securității aprovizionării țărilor membre cu produse agricole;

asigurarea de prețuri rezonabile pentru consumatorii comunitari.

Mecanismul politicii agricole comunitare a fost astfel conceput încât să încurajeze comerțul intracomunitar cu produse agricole și să limiteze sau să împiedice importurile extracomunitare, acestea fiind admise numai atunci când CEE este deficitară la anumite produse agricole. Principalele pârghii ale mecanismului de funcționare a politicii agricole comunitare sunt:

Sistemul prețurilor indicative (Prețurile la produsele agricole ce intră sub incidența PAC s-au stabilit inițial în unități de cont, iar ulterior în ECU) sau orientative, care se stabilesc, de regulă, o dată pe an, la începutul campaniei de comercializare pentru produsul agricol respectiv; în general, nivelul acestor prețuri comunitare (care reprezintă limita maximă a acestor prețuri) este mai ridicat decât cel al prețurilor practicate pe piața mondială;

Sistemul prețurilor de intervenție, care se stabilesc tot o dată pe an, la un nivel inferior (cu câteva procente) fată de prețurile indicative sau orientative și care constituie limita minimă a prețurilor comunitare, dar care se situează peste nivelul prețurilor practicate pe piața mondială. În cazul în care, pe piața țărilor membre, prețul de comercializare al unui produs agricol atinge nivelul prețului de intervenție și tinde să scadă sub acesta, ca urmare a faptului că oferta este mai mare decât cererea, atunci, potrivit mecanismului politicii agricole comunitare, se procedează la stocarea produsului respectiv până la restabilirea echilibrului între cerere și ofertă. Produsele care se stochează sunt cumpărate la nivelul prețului de intervenție, finanțarea acțiunii de stocare făcându-se de la FEOGA. Dacă la un anumit produs agricol, cererea depășește oferta și prețul tinde să depășească limita maximă a prețului comunitar (prețul indicativ sau orientativ) înseamnă că gradul de autosatisfacere la produsul respectiv este redus și se admite importul din afara CEE, pentru restabilirea echilibrului între cerere și ofertă ;

Sistemul de protecție la frontieră, care vizează un complex de măsuri de politică comercială menite să contracareze concurența extracomunitară. Acest sistem include: prețul limită prag și prețul de ecluză la importul de produse agricole din afara CEE, taxele vamale și taxele de prelevare, o serie de bariere netarifare, în primul rând din domeniul restricțiilor cantitative. Prețurile prag și prețurile de ecluză sunt prețurile limită sub care nu sunt admise pe piața comunitară importurile de produse agricole provenind din țările terțe. Prețul prag se deduce din prețul indicativ prin scăderea costului transporturilor pe parcurs comunitar. Prețurile de ecluză sunt, în general, mai scăzute decât prețul comunitar și foarte apropiate de nivelul prețurilor mondiale pe care le urmează îndeaproape, fiind, de fapt, prețuri minime de import. La importul de produse agricole din afara CEE se percepe o taxă vamală de import, iar la marea majoritate a acestor produse se percep și taxe de prelevare, care se stabilesc ca diferență între prețul de import (de ecluză) și nivelul maxim al prețurilor comunitare (prețul indicativ sau orientativ), din care se scad cheltuielile de transport (adică prețul prag); aceste suprataxe vamale variază în funcție de nivelul celor două prețuri limită și de aceea sunt denumite și prelevări variabile la import. În afara taxelor vamale și de prelevare, la importurile de produse agricole din țările terțe se operează și cu bariere netarifare, pentru a se asigura protejarea pieței comunitare de concurența țărilor terțe și preferința pentru produsele agricole provenind din țările membre ;

Sistemul taxelor de restituire (sau al subvențiilor de export ) se practică în cazul în care surplusurile de produse agricole, care nu-și găsesc plasament în interiorul CEE, sunt exportate în țările terțe la prețuri mai mici decât cele comunitare. În acest caz, exportatorii comunitari au dreptul să fie compensați cu această diferență de preț, care nu este altceva decât o subvenție directă de export și care se numește taxa de restituire. Taxa de restituire se calculează ca diferență între prețul de export și nivelul prețului comunitar de intervenție. Diferența dintre nivelul taxelor de prelevare și nivelul taxelor de restituire poartă denumirea de “preferință comunitară” și are menirea să încurajeze comerțul intracomunitar cu produse agricole.

Organismul specializat în finanțarea politicii agricole comunitare este Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă (FEOGA), la care se varsă, începând din 1962, și taxele de prelevare care constituie una din sursele de finanțare a politicii agricole comunitare, pe lângă contribuția fixă stabilită anual pentru fiecare țară în parte, potrivit criteriilor convenite. Din fondurile puse la dispoziția FEOGA se finanțează stocarea produselor agricole atunci când oferta acestora depășește cererea și, tot de la FEOGA, se subvenționează agricultura țărilor membre și exporturile de produse agricole în afara CEE.

Lărgirea CEE, precum și impactul cumulat al fenomenelor negative cu care s-a confruntat și se confruntă economia mondială de mai bine de două decenii și jumătate au determinat necesitatea unei reforme a politicii agricole comunitare.

Inițial, instrumentul principal al politicii agricole comune a fost sistemul de garantare a prețurilor pentru o producție agricolă nelimitată, obiectivul urmărit fiind creșterea gradului de autoaprovizionare a Comunității cu produse agricole din producția proprie. Acest obiectiv a fost atins și chiar depășit la o serie de produse agricole. Au început să apară surplusurile de produse agricole care trebuiau stocate și exportate în afara Comunității (de cele mai multe ori la prețuri mai mici decât cele comunitare). Aceste activități trebuiau finanțate de la FEOGA și bugetul agricol continua să crească.

Pentru a micșora aceste costuri s-a făcut primul pas pe linia reformei PAC în 1979, când s-a trecut la menținerea de prețuri garantate doar pentru o cantitate limitată de produse agricole, cantitate stabilită anual de către miniștrii agriculturii din țările comunitare. Această măsura trebuia să conducă la scăderea stocurilor și la reducerea exporturilor în afara comunității la o serie de produse agricole, la prețuri mai mici decât cele comunitare și, în consecință, la micșorarea costurilor politicii agricole comunitare (pentru stocare și subvenționare a exporturilor).

Al doilea pas pe linia reformei politicii agricole comunitare a fost făcut în 1984, când s-a încercat să se alinieze producțiile agricole la nivelul cererii comunitare pentru produsele vizate de PAC (plus exportul), dar rezultatele au întârziat să apară și cheltuielile din bugetul agricol rămâneau în continuare ridicate.

De aceea, în 1988 s-a făcut al treilea pas pe linia adâncirii reformei politicii agricole comunitare. În 1988, Consiliul de Miniștri al CEE a hotărât aprobarea anuală a unui plafon maxim de cheltuieli cu politica agricolă comunitară care nu mai putea să depășească ritmul creșterii PIB-ului comunitar (putea să atingă maximum 74% din creșterea acestuia). De asemenea, “cei 12” au hotărât atunci să introducă limite garantate la majoritatea produselor agricole care intrau sub incidenta PAC, aceste limite fiind denumite stabilizatori. Dacă producția depășea nivelul fixat pentru produsul (grupa de produse) respectiv (adică, cantitatea maximă garantată – maximum garanteed quantity-M.G.Q.), plățile de sprijin pentru producătorii acestor produse se reduceau automat. Această reducere se aplică pentru întreaga producție a produsului agricol vizat și nu doar pentru surplusul de producție situat peste cantitatea maximă garantată.

Comisia Europeana a hotărât să facă noi pași pe linia unei reforme radicale a PAC, subliniind încă din 1991 că singura opțiune valabilă pe termen lung ar fi instituirea politicii prețurilor competitive, care să facă față atât concurenței intracomunitare, cât și celei extracomunitare. În acest context, în iunie 1992, Consiliul de Miniștri al CEE a adoptat cel mai radical pachet de măsuri menit să pună pe noi baze PAC și să constituie elementul cheie al aplicării strategiei comunitare de dezvoltare a zonelor rurale din țările membre.

Obiectivele principale ale reformei PAC urmau să fie:

a) menținerea poziției de leader a Comunității Europene pe piața produselor agricole atât la producție, cât și la exportul de astfel de produse, prin creșterea competitivității agricultorilor europeni atât pe piața intracomunitară, cât și pe cea mondială;

b) apropierea producției comunitare de nivelul cererii reale de produse agricole pe piața comunității, fără a neglija și cererea de produse agricole pe piața mondială;

c) acordarea de ajutor financiar acelor fermieri comunitari care au cea mai mare nevoie de el (în limitele unui buget agricol care să nu crească, ci să scadă);

d) încurajarea fermierilor comunitari să rămână pe pământurile lor (să nu migreze spre orașe, mai ales în condițiile în care Comunitatea Europeană se confruntă cu un șomaj foarte mare);

e) protejarea mediului și dezvoltarea potențialului economic și social al zonelor rurale.

Instrumentul principal al pachetului de măsuri de reformă a PAC este reducerea treptată a prețurilor la produsele agricole cu ponderea cea mai mare în agricultura comunitară (pentru a deveni cât mai competitive) în legătură directă cu restrângerea cultivării unor terenuri agricole, care pot căpăta altă destinație utilă și de mare perspectivă.

În ceea ce privește politica comercială a CEE față de țările terțe, măsuri pe linia statuării treptate a unei politici comerciale comunitare față de terți au fost luate încă din primii ani de aplicare a Tratatului de la Roma. Astfel, în anul 1961, organele comunitare ale CEE au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor acorduri comerciale cu țările terțe, statele membre ale CEE să ceară introducerea “clauzei comunității” în aceste acorduri, clauza prin care partenerul să recunoască limitele impuse de Tratatul de la Roma în ce privește măsurile de politică comercială care vizau schimburile comerciale intracomunitare.

În cursul anului 1962, organele comunitare au elaborat și adoptat un memorandum cu privire la politica comercială în cadrul căruia relațiile comerciale ale CEE cu țările terțe au fost împărțite pe trei grupe: relații comerciale cu țările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE și ale GATT; relații comerciale cu țările în curs de dezvoltare, membre ale GATT; relații comerciale cu alte țări terțe, inclusiv țările socialiste, făță de care s-a preconizat un tratament discriminatoriu în raport cu celelalte țări terțe.

Pe baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, organele comunitare au elaborat un program concret, eșalonat în timp, menit să ducă până la sfârșitul perioadei de tranziție (1968) la stabilirea și aplicarea unei politici comerciale comunitare față de terți. Programul se referă în special la patru categorii de măsuri (Sută, Nicolae – Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999): 1) întocmirea de liste comune de liberalizări cantitative la importul provenind din țările terțe; 2) elaborarea și aplicarea în practică a unor reguli comune privind contingentările și alte măsuri de politică comercială din domeniul netarifar; 3) elaborarea și aplicarea unor reguli comune privind relațiile comerciale cu țările socialiste; 4) transformarea treptată a acordurilor comerciale bilaterale încheiate cu terții în acorduri comunitare.

În ce privește politica comercială față de țările socialiste, programul a prevăzut împărțirea importurilor provenind din aceste țări în trei grupe:

1) produse supuse unui sistem de contingente restrictive;

2) produse liberalizate la importul din țările socialiste;

3) alte produse care să fie supuse unor reguli comune la import.

Totodată, programul a prevăzut și măsuri privind coordonarea politicii țărilor membre ale CEE referitoare la exportul de mărfuri către țările socialiste, discriminându-le în această privință în raport cu celelalte țări terțe.

Problema cea mai spinoasă din cadrul programului a fost transformarea acordurilor comerciale bilaterale în acorduri comunitare, aceasta însemnând transferarea dreptului de a negocia astfel de acorduri cu țările terțe organelor comunitare. Din cauza puternicelor divergențe intra și extracomunitare, această măsură de politică comercială a început sa fie pusă efectiv în aplicare la 1 ianuarie 1973 pentru țările terțe nesocialiste și la 1 ianuarie 1975 pentru țările socialiste.

Momentul cel mai important în politica comercială față de terți a avut loc la 1 iulie 1968, când a fost pus efectiv în aplicare tariful vamal comun. Un alt moment important al instituirii politicii comerciale comunitare față de terți îl constituie adoptarea în iunie 1971 de către organele comunitare a Schemei de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, schemă care a intrat în vigoare la 1 iulie 1971 și care se revizuiește anual, atât în ce privește lista produselor ce intră sub incidența sistemului preferențial, cât și în ce privește lista beneficiarilor.

În sfârșit, o altă măsură de politică comercială care a stat în atenția organelor comunitare la începutul deceniului opt vizează domeniul promoțional și de stimulare a exporturilor și se referă la armonizarea reglementărilor din țările membre privind acordarea creditelor de export, asigurarea și garantarea acestora, precum și garantarea investițiilor de capital efectuate în țări terțe. Reglementările comunitare adoptate în aceste două domenii au intrat efectiv în vigoare chiar din anul 1973.

2.3. Piața Comună : asigurarea celor patru libertăți de circulație

2.3.1. Libera circulație a mărfurilor

Cele șase țări fondatoare au reușit să creeze fundamentele pieței unice în intervalul convenit, construind uniunea vamală și punând bazele unei politici comune în domeniul circulației produselor agricole. În schimb, în alte trei domenii – circulația persoanelor, capitalurilor și serviciilor – progresele înregistrate inițial au fost mult mai modeste.

Realizarea uniunii vamale presupune desființarea obstacolelor în calea schimburilor între țările membre și realizarea unei politici comerciale comune față de terți. Conform Tratatului de la Roma, termenul final era 31 decembrie 1969; obiectivul a fost realizat însă cu 18 luni în avans, la 1 iulie 1968.

Elaborarea Tarifului vamal comun (TVC) trebuia să se conformeze prevederilor GATT, conform cărora, tariful vamal al unei uniuni vamale nu putea crea incidente protectoare suplimentare față de cele generate de tarifele precedente ale țărilor membre. În baza tratatului, taxele vamale ale tarifului comun se vor stabili la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate în cele patru teritorii vamale ale Comunității de origine, Germania, Italia, Franța și Benelux. Ecarturile față de viitorul tarif vamal comun fiind destul de mari, țările au recurs la reducerea lor în mod progresiv: 30% până la sfârșitul lui 1961, încă 30% până la sfârșitul lui 1965, respectiv 40% până la 31 decembrie 1969. În fapt, punerea în aplicare a TVC a fost mult mai rapidă: la 1 iulie 1968, odată cu eliminarea taxelor vamale între țările membre, s-a și pus în aplicare TVC față de terți.

În ceea ce privește eliminarea restricțiilor cantitative, Tratatul de la Roma preciza că sunt interzise atât restricțiile cantitative la export și la import, cât și toate măsurile cu caracter echivalent. În plus, statele membre aveau obligația să se abțină, în schimburile reciproce, de “a face mai restrictive contingentările și măsurile cu caracter echivalent existente la data intrării în vigoare a prezentului tratat”.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici, deoarece același tarif vamal putea fi interpretat și aplicat în mod diferit, în functie de regimul vamal din țara respectivă, ceea ce a dus la necesitatea armonizării legislațiilor vamale naționale. Tratatul CEE a prevăzut și posibilitatea apariției unor dificultăți particulare, sectoriale sau regionale,care să impună existența unor măsuri de salvgardare, unele temporare, aplicabile numai pe parcursul perioadei tranzitorii, altele cu caracter permanent, unele cu caracter particular, vizând anumite domenii ale economiei, altele cu caracter general.

Eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative nu au fost suficiente pentru realizarea unei veritabile piețe comune. Efectul reducerii taxelor vamale cu un anumit procent putea fi anulat prin creșterea, cu același procent, a impozitelor indirecte aplicate aceluiași produs importat. La începutul procesului de integrare, diferențele între nivelurile de impozitare practicate erau foarte mari, ceea ce putea influența de o manieră negativă procesul integrării europene. Pentru a evita aceste neajunsuri nu existau decât două soluții: fie armonizarea sistemelor fiscale, care presupunea o perioadă îndelungată, fie aplicarea principiului impozitării la locul de destinație. Atât GATT, cât și tratatele privind crearea CEE, dar și AELS au adoptat aceeași regulă, și anume impozitarea în țara de consum. Aplicând această formulă, vânzătorul este scutit de taxe la export și supus fiscalității din țara în care intra. Această formulă a funcționat în decursul primilor ani ai procesului de integrare.

Deoarece, începând cu 1 ianuarie 1958, data intrării în vigoare a tratatului, Franța a fost singura care a trecut la aplicarea taxei pe valoare adăugată celelalte cinci țări continuând să aplice taxa în cascadă asupra cifrei de afaceri, s-a decis suprimarea taxei în cascadă care putea altera condițiile de manifestare a concurenței pe piață, generalizând taxa pe valoare adăugată. Data de 1 ianuarie 1970 a fost fixată ca data limită pentru aplicarea TVA în cele șase țări membre. Germania și Olanda au realizat acest lucru în avans, la 1 ianuarie 1968 și 1 ianuarie 1969, Luxemburgul a respectat termenul, 1 ianuarie 1970, în timp ce Belgia, 1 ianuarie 1971, și mai ales Italia, 1 ianuarie 1973, au realizat acest lucru cu întârziere.

Consiliul de Miniștri a decis în cele din urmă trecerea la un sistem în două etape, care comporta inițial o perioada tranzitorie (1 ianuarie 1993 – 1 ianuarie 1997). În perioada de tranziție se menține un sistem fiscal apropiat de cel existent, suprimându-se totuși barierele fiscale la frontierele intracomunitare. Această dispariție a frontierelor interne antrenează dispariția relației directe între plata impozitului și intrarea fizică a unei mărfi pe teritoriul fiscal al unei țări. În principiu, acest regim tranzitoriu va fi înlocuit, începând cu 1 ianuarie 1997 printr-un sistem generalizat de impozitare în țara de origine. Noul sistem impune o strânsă cooperare între diferitele administrații fiscale, care trebuie să poată controla și recupera declarațiile întreprinderilor exportatoare și importatoare. Pe de altă parte, trecerea la aplicarea TVA în țara de origine impune rezolvarea modalității de compensare între țările membre. Asupra modalității de compensare, țările membre nu au ajuns la un acord definitiv, deciziile în domeniul fiscal putând fi luate numai în unanimitate.

Cu puțin înainte de finele primei perioade de tranziție (31 decembrie 1969), se constată că produsele și serviciile destinate să satisfacă nevoi ale sectorului public nu au făcut obiectul procesului de liberalizare. Achizițiile făcute de instituții și organisme publice constituiau un debușeu important și în creștere (în epocă era estimat a reprezenta între 7 și 11% din PIB comunitar). Se impune precizarea că piețele publice sunt de două feluri (Sută, Nicolae – Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999): pe de o parte, piețele de furnituri (ca, de pildă, achiziționarea de vehicule) și, pe de altă parte, piețe ale muncii (de exemplu, construirea unei șosele), primele vizând libera circulație a mărfurilor, în timp ce, cele din a doua categorie, libera circulație a serviciilor.

Comunitatea a adoptat două directive, una în 1971, privind piețele publice, și alta în 1977, privind piețele publice de furnituri, prin care sunt coordonate procedurile naționale privind gestionarea piețelor publice și sunt introduse un minimum de reguli comune pentru piețele care depășesc o anumită limită în privința volumului tranzacțiilor. Rezultatele nu au fost cele așteptate, piețele publice continuând să fie rezervate întreprinderilor naționale.

În perspectiva creării pieței unice au fost inițiate noi acțiuni. În domeniile care erau deja acoperite (piețe publice ale muncii și furniturilor), s-a introdus obligația de preinformare, prin publicarea în Journal Officiel des Communautes a principalelor informații privind profilul viitoarei piețe, informații necesare întreprinderilor pentru a-și pregăti ofertele. Pentru sectoarele până atunci excluse, apa, energie, transporturi și telecomunicații, a fost adoptată o directivă conform căreia aceste sectoare vor fi deschise concurenței, începând cu 1 ianuarie 1993.

Obstacolele tehnice sunt considerate cele mai importante bariere în calea schimburilor intracomunitare. În această categorie se includ toate reglementările impuse atât produselor naționale, cât și importate privind respectarea normelor tehnice și calitative vizând să satisfacă anumite condiții de igienă, securitate a muncii, protecția mediului și a consumatorilor. Ele se întâlnesc mai ales în sectoarele de înaltă tehnologie, în industria farmaceutică, a materialelor de transport, dar și în domeniul industriei agroalimentare.

Acțiunile întreprinse de Comunitate nu au vizat decât desființarea barierelor legate de reglementările impuse de state, nu și normele elaborate de asociațiile profesionale cu scopul de a-și diferenția produsele, deși și acestea se puteau transforma în mijloace de protecție. Ideea de la care s-a plecat inițial a fost faptul că nu este posibil și nici necesar să fie eliminate toate aceste reglementări diverse, convenindu-se asupra armonizării lor. În acest sens, în 1969 Consiliul a adoptat unele programe generale, pentru produse industriale și alimentare, care prevedeau: abținerea țărilor membre de la a mai introduce noi obstacole, recunoașterea reciprocă a controalelor, o procedură suplă de adaptare la progresul tehnic, precum și un calendar pentru prezentarea și adoptarea directivelor relativ la apropierea legislațiilor statelor membre.

Metoda armonizării s-a dovedit dificilă, costisitoare și de lungă durată, trebuind definite norme europene acceptabile în fiecare țară și pentru fiecare produs. Menținerea regulii unanimității a complicat și ea lucrurile. La începutul anilor ’80, devenea evident faptul că trebuia găsită o nouă abordare în materie de armonizare tehnică și de standardizare. La propunerea Comisiei, la 7 mai 1985 Consiliul a aprobat o rezoluție privind această nouă abordare, conform căreia armonizarea legislativă se va limita la adoptarea exigențelor esențiale privind securitatea, sănătatea și mediul, cărora trebuiau să le corespundă produsele trimise pe piață. Astfel, normele, stabilite de organismele europene de standardizare, propun soluții tehnice valabile, dar neobligatorii.

Această formă de armonizare a reprezentat o modalitate mai flexibilă de realizare a pieței unice, prin promovarea normelor alternative. Una din principalele calități ale acestei noi abordări este de a fi putut regla prin adoptarea unei singure directive, probleme legate de reglementarea unui mare număr de produse, fără a mai fi necesare adaptări sau modificări frecvente.

Rămânea însă deschisă problema produselor pentru care nu existau reglementari la nivel european. Principiul recunoașterii mutuale a normelor naționale, conform căruia toate produsele care sunt conforme reglementărilor dintr-un anumit stat membru pot fi vândute într-o altă țară membră, chiar dacă aceste produse au fost elaborate conform unor prescripții tehnice diferite, va reprezenta baza noii abordări comunitare în vederea desființării barierelor tehnice. Aplicarea acestui principiu nu duce la suprimarea tuturor obstacolelor în calea schimburilor. Aceste obstacole sunt minime în domeniile care impun o armonizare minimală a normelor și sunt mult mai importante în alte domenii. Buna aplicare a principiului recunoașterii mutuale presupune respectarea principiului proporționalității, respectiv exigențele impuse unui importator trebuie să fie rezonabile, și nu excesive în raport cu obiectivul urmărit – sănătate, securitate, mediu.

2.3.2. Libera circulație a capitalurilor

Liberalizarea mișcării capitalurilor s-a înfăptuit cu multe sincope, după unele timide realizări ale anilor ’60 urmând, până la mijlocul anilor ’80, o perioadă de stagnare sau chiar de regres, urmată de o nouă perioadă de revigorare. Articolele Tratatului de la Roma consacră două principii generale în domeniu: libera circulație a capitalurilor și nondiscriminarea plăților în interiorul Comunității, dupa origine și destinație.

În privința asigurării liberei circulații a capitalurilor, Tratatul prevede că: “țările membre se străduiesc să nu introducă nici o nouă restricție valutară în interiorul Comunității, de natură să afecteze mișcările de capitaluri și plățile curente aferente acestor mișcări, și să nu facă să devină și mai restrictive reglementările existente”. Cu alte cuvinte, singura obligație a țărilor membre era de a desființa treptat, și numai în măsura în care era necesar pentru buna funcționare a pieței, restricțiile puse mișcării de capitaluri aparținând persoanelor rezidente în țările membre.

Un alt principiu ce trebuia respectat, cel al nondiscriminării după origine și destinația fondurilor în interiorul Comunității, prevedea desființarea progresivă a restricțiilor din calea mișcărilor de capitaluri aparținând rezidenților din țările membre, ca și a discriminărilor de tratament bazate pe naționalitatea sau locul de rezidență al părților sau în funcție de localizarea plasamentului. Conform Tratatului, Consiliul urma să decidă (inițial în unanimitate, apoi cu majoritate calificată) directivele necesare realizării treptate a liberalizării mișcărilor de capital. Pentru a evita apariția unor situații nedorite, tratatul menționa și posibilitatea apelării la clauze de salvgardare, specifice sau generale.

Măsurile menționate demonstrează faptul că la începutul anilor ’60, țările membre adoptaseră o strategie minimală în domeniul liberalizării capitalurilor, una din consecințe fiind faptul că nu s-a trecut la constituirea unei piețe comune în domeniul serviciilor bancare și financiare, deoarece aceasta ar fi solicitat, pe lângă asigurarea libertății prestației serviciilor financiare și libertatea necondiționată a tuturor mișcărilor de capital. Liberalizarea mișcării capitalurilor financiare și monetare a impus țărilor membre să aleagă între avantajele și dezavantajele acestui proces, cu alte cuvinte între eficacitate și stabilitate, la începutul anilor ’60, țările CEE optând pentru ultima alternativă. A urmat începând cu anii 1960-1962 o lungă perioadă de stagnare influențată desigur și de criza sistemului monetar internațional.

În 1973 și în 1979 nu se constata nici un progres față de deciziile luate în 1962. În 1982, chestionată asupra stadiului aplicării directivelor din 1960 și 1962, Comisia creiona următoarea imagine: în ceea ce privește operațiunile de capital din prima categorie, Franța, Italia, Irlanda, Danemarca au fost autorizate săse deroge de la unele din obligațiunile lor. În privința mișcărilor de capital din a doua categorie, 8 din cele 12 țări membre (Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) au atorizat menținerea de restricții totale sau parțiale asupra tranzacțiilor. Prin urmare, la începutul anilor 80, majoritatea țărilor recurgeau la măsuri de salvgardare sau mențineau restricțiile în calea liberei circulații a capitalurilor. Reluarea mișcării de liberalizare a capitalurilor se va realiza la finele anilor odată cu Actul Unic Vest-European.

Obiectiv central al Actului Unic European îl reprezintă realizarea progresivă a marii piețe interne, în decursul unei perioade care va expira la 31 decembrie 1992. În mai 1986, Comisia va prezenta un program de liberalizare în trei faze:

-1. Eliminarea regimurilor derogatorii rezultând din aplicarea clauzelor de salvgardare;

-2. Sporirea obligațiilor comunitare în domeniul liberalizării;

-3. Asigurarea liberalizării totale a mișcărilor de capital.

În 1988, la propunerea Comisiei, este adoptată de către Consiliu directiva vizând liberalizarea completă a mișcării de capital. țările care nu-și liberalizaseră încă circulația capitalului dispuneau de o perioadă tranzitorie de doi ani, respectiv până la 1 iulie 1990, cu unele excepții: Irlanda și Spania, care puteau menține restricțiile până la 31 decembrie 1992, în timp ce Grecia și Portugalia până la 31 decembrie 1996.

În fapt, începând cu 1 ianuarie 1993, (mai puțin în Grecia și Portugalia), libera circulație a capitalului era asigurată în interiorul Comunității. țările membre trebuiau, în mod egal, să încerce să atingă și în relațiile cu țările terțe același grad de liberalizare ca și cel atins în interiorul Comunității (principiul erga omnes).

2.3.3. Libera circulație a serviciilor

Deși sectorul serviciilor este cel care ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din UE (peste 60%), progresele în acest domeniu au fost mai lente decat în domeniul circulației bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993; serviciile de asigurări s-au integrat în piața unică de la 1 iulie 1994, iar cele privind investițiile, de la 1 ianuarie 1996. Progrese consistente s-au înregistrat și în alte două sectoare esențiale ale serviciilor: transporturile și telecomunicațiile.

Tratatul de la Roma afirmă egalitatea de tratament a prestatorilor externi și interni: “fără a aduce prejudicii dispozițiilor capitolului relativ la dreptul de stabilire (Libertatea de stabilire cuprinde accesul la activitățile salariale, constituirea și gestionarea de întreprinderi), prestatarul poate, pentru executarea prestației sale, să își exercite cu titlu temporar activitatea în țara în care este furnizată prestația, în aceleași condiții ca cele pe care această țară le impune propriilor resortisanți.” Tratatul CEE conține și prevederi speciale privind realizarea libertății de stabilire, care implică accesul la activități nonsalariale și exercitarea acestora. În cazul persoanelor fizice trebuie făcută diferența între libera circulație a lucrătorilor, care vizeaza persoanele salariate, și libertatea de stabilire, care vizează persoanele care exercită activități nonsalariale. Trebuie, de asemenea, subliniată distincția între libertatea de stabilire și cea de prestare de servicii: prima are un caracter durabil, în timp ce a doua unul temporar.

Conform dispozițiilor din tratatul CEE, țările trebuie să acorde resortisanților unui alt stat membru, persoane fizice sau morale, același regim pe care-l acordă și naționalilor. Pentru a se realiza acest lucru, în prima fază, țările nu vor mai introduce restricții noi în calea libertății de stabilire a resortisanților din alte țări membre sau în calea liberei circulații a serviciilor, urmând ca treptat, restricțiile existente să fie suprimate, pe parcursul unei perioade tranzitorii (până la 1 ianuarie 1970, pentru țările de origine).

Conform celor prevăzute de tratat, Consiliul a adoptat, la sfârșitul anului 1961, programe generale, cuprinzând date precise pentru adoptarea directivelor. Aplicarea lor s-a făcut cu întârziere, astfel încât, la sfârșitul lui 1972, Consiliului de Miniștri îi erau înaintate încă 56 de directive vizând mai ales profesiunile liberale. Cu toată această întârziere trebuie spus că, în domeniul comercial sau industrial, libertatea de stabilire sau prestare a serviciilor era deja realizată. Nerezolvată era încă problema deschiderii piețelor publice ale muncii.

În paralel cu procesul de liberalizare a mișcărilor de capital, liberalizarea serviciilor financiare a fost făcută pe baza a două principii (N. Sută, 2001):

Realizarea treptată a liberei circulații a produselor financiare și a libertății de prestație a serviciilor financiare dincolo de frontierele naționale: orice intermediar financiar cu sediul într-una din țările membre poate să-și ofere produsele și serviciile rezidenților dintr-un alt stat membru;

Serviciilor financiare li se vor aplica aceleași abordări ca și în cazul altor bunuri și servicii: recunoașterea reciprocă și armonizarea minimală.

În domeniul asigurărilor, constituirea unei veritabile piețe europene întâmpină greutăți datorită unor elemente caracteristice ale acestei piețe cum ar fi : asigurările trebuie realizate în funcție de specificul național; unele piețe sunt atomizate (Spania), iar altele sunt dominate doar de câteva firme mari ; pe unele piețe acționează agenți exclusivi (Germania, Danemarca, Luxemburg), pe altele agenți generali (Franța și tările din sud), pe altele brokeri și agenți independenți (Marea Britanie, Olanda, Belgia).

Cele mai importante progrese s-au realizat în domeniul asigurărilor altele decât cele de viață. În acest domeniu, Consiliul a adoptat în 1973, o primă directivă, care a permis suprimarea restricțiilor și libertatea de stabilire, dar a trebuit așteptat anul 1992 și obligația fixată prin Actul Unic de realizare a marii piețe interne, pentru a se introduce libertatea de stabilire și prestare pe baza unei licențe unice.

2.3.4. Libera circulație a persoanelor

Tratatul CEE impune, pentru asigurarea liberei circulații a forței de muncă, respectarea a două principii generale:

-realizarea liberei circulații a forței de muncă în interiorul Comunității până cel mai târziu la sfârșitul perioadei tranzitorii (31 decembrie 1969, pentru cele șase țări originare);

-abolirea oricărei discriminări fondate pe naționalitate între lucrătorii din țările membre, în ceea ce privește locul de muncă, remunerarea și alte condiții de muncă.

Erau avute în vedere și situații particulare, respectiv dispozițiile acestui articol nu se aplicau angajaților din administrația publică, fiind în același timp specificate și situațiile în care putea interveni o limitare a liberei circulații a forței de muncă, din motive de ordine publică, securitate și sănătate publică.

Între cele șase țări originare, libera circulație a lucrătorilor s-a realizat în trei etape:

În perioada 1961-1964, era asigurată prioritatea pieței naționale, angajarea unui lucrător dintr-un alt stat membru făcându-se numai în situația în care nu există unul disponibil printre naționali;

În perioada 1964-1968, s-a pregătit piața comunitară a forței de muncă, renunțându-se la prioritatea acordată pieței naționale; reglementările adoptate pentru această perioadă prevedeau acordarea unei priorități resortisanților proveniți din țările membre în raport cu cei din terțe țări, cu menținerea unor clauze de salvgardare în situațiile în care era necesară folosirea prioritară a lucrătorilor naționali;

Realizarea anticipată a liberei circulații a forței de muncă în 1968. Cum mobilitatea forței de muncă între țările membre rămânea scăzută, s-a hotărât desființarea obstacolelor în calea circulației lucrătorilor. Prin urmare, la 29 iulie 1968, s-a luat decizia asigurării liberei circulații a lucrătorilor salariați.

Realizarea pieței unice presupunea și obligația asigurării unui anumit nivel de protecție socială a lucrătorilor. Unul din aspectele sociale în care piața unică a înregistrat progrese importante a fost cel al asigurării sănătății și siguranței în locul de muncă. În acest domeniu, în 1993, o directivă cu caracter general a fixat un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate și directive specifice, vizând durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecție, etc.

Toate statele membre, cu excepția Marii Britanii, au adoptat, în 1989, Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaților și au subscris dispozițiilor din capitolul privind politica socială a Tratatului UE.

Libera circulație a persoanelor s-a dovedit mult mai dificil de realizat, deoarece ridică și probleme de securitate și ordine publică. Acordul semnat la Schengen, în iunie 1985, între Germania, Franta și țările Benelux, a vizat suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune. țărilor semnatare li s-au alăturat ulterior Italia (1990), Spania și Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995), Danemarca, Finlanda și Suedia (1996), deci în prezent numai Marea Britanie și Irlanda nu au subscris la acest acord.

2.4. Uniunea Europeană și moneda unică

2.4.1. Necesitatea și condițiile introducerii monedei unice

Din 1986, o dată cu semnarea actului unic vest-european, țările UE au avansat foarte mult în organizarea unei piețe comune: obstacolele din calea schimburilor de bunuri și de servicii nefinanciare sunt foarte mult reduse, mișcările de capitaluri pe termen scurt sau lung sunt libere, iar integrarea piețelor financiare este deja o realitate. Unul din principalele argumente avansate în favoarea unificării monetare este acela că o anumită stabilitate a cursurilor de schimb este necesară pentru funcționarea corectă a acestei piețe comune.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, o țară trebuie să îndeplinească 5 criterii de convergență (Silași, Grigore – Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Ed. Oriz. Univ., Timișoara, 1998) de politici economice pentru a intra în sistemul european de monedă unică. Într-o formulă detaliată aceste criterii sunt:

Rata inflației nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte (în %) rata de inflație medie, înregistrată pe o durată de 12 luni în 3 din cele mai bine situate țări la acest indicator;

Deficitul public trebuie să fie inferior nivelului de 3% din PIB;

Datoria publică brută cumulată a administrațiilor centrale, locale și de securitate socială trebuie să fie inferioară la 60% din PIB;

Ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depașească cu 2 puncte (în %) ratele medii înregistrate în 3 țări care au inflația cea mai redusă;

Fluctuațiile ratelor de schimb ale monedei naționale trebuie să rămână inferioare marjelor autorizate de către SME, fără devalorizare, cel puțin pe o perioadă de 2 ani.

Toate aceste condiții au o finalitate comună: să garanteze ca guvernele urmăresc un obiectiv comun de stabilitate monetară internă și internațională. Aceasta presupune, evident, reducerea ratei inflației și diminuarea fluctuației ratelor de schimb ale monedei naționale. Reducerea datoriei este necesară pentru a evita o finanțare monetară și inflaționistă a deficitelor publice. Reducerea datoriei publice înseamnă, însă, și reducerea deficitului public, deoarece pentru rambursarea în anticipație a unei părți a datoriei acumulate, un stat trebuie să-și degajeze un excedent primar din bugetul său. Convergența ratelor dobânzii pe termen lung este necesară pentru a demonstra atașamentul guvernelor la politica de convergență a ratelor de inflație: investitorii, anticipând o reducere durabilă a decalajelor de inflație, acceptă să reducă, în consecință, ratele dobânzilor.

Analiza nivelului indicatorilor de convergență, la sfârșitul lui 1997 (Tabelul 2.4.), scoate în evidență o serie de aspecte importante pentru dinamica Uniunii. În planul politicilor monetare și al prețurilor, indicatorii de convergență nu ridică probleme deosebite. De asemenea, cu excepția Greciei, toate țările pot să se încadreze simultan în nivelul preconizat pentru rata inflației și pentru nivelul ratelor dobânzii pe termen lung.1 În ceea ce privește realizarea nivelului datoriei publice, însă, cu excepția Luxemburgului și a Finlandei, nici o țară nu pare a fi în măsura să atingă nivelul cerut de Tratatul de la Maastricht. Referitor la ceilalți indicatori, există, de asemenea, o mare diferențiere. Din tabelul 2.4. reiese că pentru obiectivul de deficit bugetar – de 3% din PIB, țările UE se grupează astfel: 9 îl ating, 5 se apropie, iar Grecia prezintă și în acest domeniu o excepție.

În cazul unei interpretări foarte riguroase a criteriilor de convergență, numai Germania, Luxemburg și Franța ar fi intrat în primul val. La acestea, s-ar fi adăugat în virtutea clauzei specifice de participare facultativă, Regatul Unit și Finlanda. În ipoteza unei interpretări politice, mai puțin stricte, alături de țările amintite, ar fi intrat Spania, Portugalia și Danemarca, a căror datorie publică oscila între 68% și 70% din PIB. În plan mai larg, s-ar fi putut încadra Olanda și Suedia, care stăpâneau inflația și deficitul public, deși datoria lor se ridică la 76%-78% din PIB. O problemă aparte privea Italia și Belgia, a căror datorie publică se ridică la peste 120% din PIB, dar care pretindeau luarea în considerare a calității lor de candidate la moneda unică, în virturea eforturilor mari făcute în această direcție.

Tabelul 2.4

Nivelul convergenței la sfârșitul anului 1997

Sursa: Ioan Popa – Integrare Economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999, p.143

Experiența altor etape ale integrării pare să indice ca adevărată alternativă este situată între o Uniune Monetară foarte restrânsă, formată din 3 sau 4 membri, excluzând 4 din cele 6 țări fondatoare ale CEE, și o Uniune Monetară lărgită, primind cvasitotalitatea țărilor doritoare să participe. Interesul politic al Uniunii Europene este realizarea unei Uniuni Monetare lărgite, având în vedere miza pusă pe moneda unică.

În urma summit-ului de la Bruxelles, din 1-3 mai 1998, Comisia Europeană a validat “calificarea” a 11 țări din 15, care vor constitui prima versiune a UEM începând din 1999, pe baza a 4 criterii: deficitul public, datoria publică, dobânda pe termen lung, inflația. Aceste țări, care aveau să constituie așa-numita “zonă euro”, sunt următoarele: Germania, Italia, Olanda, Austria, Portugalia, Luxemburg, Irlanda, Finlanda, Belgia, Spania, Franța. La această listă s-a mai adăugat Grecia.

2.4.2. EURO – monedă internațională

O monedă este internațională, dacă este cerută pe piețele de schimb, ea îndeplinind funcțiile monetare la scara internațională: funcția de rezervă, funcția de mijloc de plată, funcția de măsură a valorii de finanțare.

EURO va deveni monedă internă a unei zone reprezentând între 50 și mai mult de 100% din PIB-ul american, potrivit configurației stabilite în primăvara lui 1998, și va beneficia de o importantă piață financiară lichidă, mai ales din momentul în care Regatul Unit va intra în Uniunea Economică și Monetară. Aceasta va constitui un factor de atracție semnificativ pentru investitorii internaționali. Aspectele legate de realocările de portofoliu, precum și de lichiditatea și profunzimea viitoarei piețe financiare unionale au făcut deja obiectul unor numeroase studii. Poziția puternic predominantă a monedei americane trebuie reconsiderată, atunci când se face o evaluare a dimensiunii viitoarei piețe financiare a euro.

În ceea ce privește rolul de mijloc de plată, euro pare să aibă un real potențial. Utilizarea unei devize ca mijloc de plată se poate aprecia prin studierea piețelor monetare internaționale. Dintr-un total de 200%, mai mult de 84% din tranzacții au o contrapartidă în dolari; în toate centrele financiare, mai puțin Frankfurt, dolarul deține primul loc în ceea ce privește schimburile. Potrivit unor estimări, ne putem aștepta ca, după dispariția monedelor țărilor participante la Uniunea Monetară Europeană, poziția euro să fie cu 15% inferioară poziției actuale cumulate a monedelor europene (70% dintr-un total de 200%).

Cu toate acestea, având în vedere dimensiunea piețelor autohtone și poziția slabă a yenului, dolarul și euro ar putea deveni valutele cele mai tranzacționate. Bineînțeles că apariția unui sistem tripolar nu este exclusă, de vreme ce reforma piețelor financiare presupune și utilizarea largă a yenului pe piețele internaționale.

Referitor la rolul potențial al euro ca unitate de măsură în schimburile comerciale, s-au efectuat numeroase studii privind exprimarea schimburilor mondiale. Deși informațiile datează din 1992 și nu au în vedere decât trei monede, ele permit o estimare a utilizării viitoare a monedei euro în domeniul tranzacției bunurilor.

După realizarea uniunii monetare, fracțiunea de comerț mondial reprezentată de schimburile între membrii Uniunii Europene va dispărea, pentru că nu vor mai avea loc decât schimburi regionale. Diminuarea comerțului mondial determinată de constituirea unei Uniuni largi se cifrează la 26% din valoarea sa inițială. Neluând în considerare decât cinci monede europene, se observă ca schimburile comerciale internaționale potențial libelate în euro s-ar reduce cu 18,3%, dacă Regatul Unit n-ar participa la Uniunea Monetară Europeană.

În același timp, schimburile internaționale libelate în dolari ar deține o pondere de 59,4% din comerțul mondial, cele libelate în yeni – 6,3% din comerțul mondial, iar cele libelate în euro – 24% din comerțul mondial, în condițiile unei Uniuni în 12, la nivelul anului 1992.

Remarcăm faptul că deși valoarea absolută a schimburilor internaționale libelate în valută americană ar trebui să scadă, pentru că o parte a comerțului intra-uniune utilizează dolarul, ponderea lor relativă va crește în mod automat într-o primă fază post-unificare monetară (Silași, Grigore – Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Ed. Oriz. Univ., Timișoara, 1998.). La fel și în cazul yenului, cu atât mai mult cu cât această monedă nu este deloc utilizată în schimburile intra-europene.

Dezvoltarea rolului euro ca unitate de măsură în schimburile comerciale va depinde de factori multipli: de stabilitatea relativă a valutei, de ponderea relativă a zonei euro în comerțul mondial, de preferințele exportatorilor și importatorilor. Mandatul Băncii Centrale Europene în materie de stabilitate a prețurilor, ca și ponderea exporturilor viitoarei Uniuni în totalul mondial reprezintă factori favorabili. Determinanții – natura schimbului, structura schimburilor, deciziile strategice, posibilitatea și dorința de a suporta sau de a se proteja împotriva riscului, precum și influența lor asupra preferințelor exportatorilor sunt dificil de evaluat. Orice încercare de a cuantifica potențialul euro în domeniul schimburilor de mărfuri se lovește de aceste inconveniente.

Devine evident faptul că moneda euro va exercita un efect de atracție asupra țărilor europene rămase pe dinafară, precum și asupra celorlalte țări învecinate. Un stat ce preconizează aderarea la Uniunea Monetară Europeană, va fi tentat să-și raporteze propria monedă națională la moneda europeană și să finanțeze eventualele deficite externe în euro. Dacă dolarul american joacă astăzi un rol primordial ca mijloc de plată și ca monedă de referință pentru numeroase state din Europa Centrală, această situație are șanse mari să evolueze în favoarea monedei unionale. În schimb, speranța formulată în dese rânduri de a vedea o serie de țări asiatice renunțând la dolar în favoarea euro apare ca fiind nefondată, în ciuda dezvoltării rapide a schimburilor între Europa și zona Asiei.

2.4.3. Efectele micro și macroeconomice ale internaționalizării EURO

La nivel microeconomic, utilizarea externă a EURO va reduce expunerea la riscurile de schimb, dar o parte din economiile de acoperire a schimbului pe care le vor obține exportatorii vor trebui să fie retrocedate clienților lor din zona “Dolarului” care vor trebui, din această perioadă, să suporte costurile. Față de țările terțe care nu aparțin nici Uniunii și nici zonei “Dolar”, se poate totuși aprecia un câștig net. Această situație va fi legată în principal de cazul țărilor care își vor ancora monedele lor la EURO, iar eliminarea aproape totală a riscului de schimb va favoriza integrarea economică între UE și aceste țări. Acest câștig nu se va realiza totuși decât asupra unei părți a schimburilor.

Beneficiile macroeconomice sunt, de asemenea, greu de evaluat. Studiile realizate indică faptul că pentru SUA, beneficiile dreptului de seignoriaj internațional, impozit pe care îl plătesc implicit non-rezidenții când dețin active monetare neremunerate, nu depășesc 0,1% din PIB (Silași, Grigore – Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Ed. Oriz. Univ., Timișoara, 1998). Împărțirea acestor câștiguri între EURO și dolar nu ar lăsa Europei decât un câștig foarte redus, iar acest câștig s-ar plăti în afara unei pierderi parțiale rezultate din stăpânirea masei monetare în EURO. La aceasta s-ar putea adăuga totuși o primă negativă de preferință structurală pentru EURO care, pentru același nivel de risc, ar reduce ratele dobânzilor europene și ar favoriza deci creșterea. Invers, prima de risc cerută asupra dolarului ar putea să crească, mai ales dacă deficitul exterior al SUA persistă. Băncile Centrale ale marilor monede vor adapta, deci, comportamentul lor la un nivel mediu, iar BCE nu va avea decât avantaje din ceea ce înseamnă EURO în timp, o veritabilă monedă internațională concurentă dolarului.

CAPITOLUL III

AMERICA DE NORD TINDE SĂ DEVINĂ UN BLOC COMERCIAL

3.1. Canada – United States Free Trade Agreement (CUSTA)

Cu toate că Uniunea Europeană reprezintă, fără îndoială, cel mai reușit și binecunoscut efort integrativ, procesul a depășit granițele Europei, devenind o realitate și pe continentul nord-american. Apărută ca un reflex al creșterii și expansiunii celor doi poli mondiali ai puterii economice și comerciale, UE și Japonia, precum și ca urmare a îngrijorării create de erodarea locului și rolului celei mai mari puteri mondiale – SUA, integrarea nord-americană se înscrie pe linia tendințelor integraționiste actuale cu un impact major asupra desfășurării relațiilor economice internaționale (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1998).

Eforturile de integrare din America de Nord, chiar dacă au demarat relativ recent, au dobândit amploare și recunoaștere. Ceea ce a început cu un Tratat între două țări dezvoltate și aliați apropiați, s-a extins conceptual pentru a include Mexicul, iar planurile pe termen lung presupun integrarea pe viitor și a altor state. Cu toate acestea, efortul integrativ în America de Nord este pur economic, neexistând premise pentru realizarea unei integrări politice.

Ideea stabilirii unei zone de liber schimb între Canada și Statele Unite s-a conturat în urmă cu cel puin 100 de ani. Cu excepția unei scurte perioade de liber schimb din secolul XIX, între 1854 și 1866, precum și a pactului de succes semnat în 1965, până relativ recent nu s-au realizat eforturi serioase în direcția integrării economice. Acest lucru avea să se schimbe în 1988, când s-a semnat un acord privind stabilirea unei zone de liber schimb. Procesul de negociere a fost inițiat de Canada, în încercarea de a-și proteja segmentul său de piață americană împotriva expansiunii agresive a Japoniei și a celorlalte țări. Au existat și alte motive ale inițiativei canadiene, printre care și necesitatea creșterii competiției pe piața canadiană.

Obiectivele CUSTA includ eliminarea barierelor din calea comerțului cu bunuri și servicii, facilitarea dezvoltării concurenței loiale în zonă, liberalizarea condițiilor de investire, precum și stabilirea unor proceduri de reglementare a diferendelor. Abolirea completă a tarifelor și a celorlalte bariere comerciale este prevăzută la sfârșitul unei perioade de 10 ani. Acordul conține însă o serie de prevederi speciale referitoare la anumite sectoare, care ar putea impieta asupra liberalizării comerțului.

Eliminarea tarifelor nu poate avea însă decât un impact economic minor, de vreme ce la data semnării acordului, tariful american mediu practicat la exporturile canadiene era de doar 1%, iar 80% din exporturile canadiene erau scutite de plata taxelor vamale. În aceste condiții, acordul s-a concentrat și asupra unor alte măsuri, cum ar fi măsurile de anti-dumping. Pe scurt, deși nu toate barierele comerciale posibile erau înlăturate, acordul creează cadrul necesar pentru expansiunea comerțului reciproc între Canada și SUA. Deși acest comerț este deja substanțial, reprezentând 21% din volumul schimburilor SUA, se așteaptă ca apropierea geografică să intensifice și mai mult aceste schimburi.

Numeroase studii au făcut estimări asupra efectelor posibile ale CUSTA. Acestea se referă la impactul asupra fluxurilor comerciale, impacturile sectoriale, efectele asupra fluxurilor investiționale, efectele asupra pieței muncii, etc. Majoritatea acestor studii au fost efectuate înainte ca acordul să devină operativ. De aceea, ele sunt categorisite ca studii ex ante. CUSTA a devenit însă operativă de câțiva ani, conducând la efectuarea unor noi studii privind efectele actuale ale CUSTA.

Pe baza cunoștințelor privind efectele liberalizării comerțului regional asupra bunăstării, se poate aprecia că efectele mai ample vor afecta Canada, țara mai mică dintre cele două membre ale blocului. Aceasta, din două motive. În primul rând, Canada, ca țară mai mică, va efectua schimburi la noile prețuri, care vor fi mai apropiate de prețurile inițiale ale SUA, decât de prețurile inițiale ale Canadei. În al doilea rând, posibilitatea de a produce bunuri destinate unei piețe mai largi va permite firmelor canadiene să valorifice economiile de scară la un nivel superior celui inițial. Având în vedere dependenta binecunoscută a Canadei de piața americană, argumentul economiilor de scară justifică și necesitatea ca statul canadian să încheie un acord comercial care să-i faciliteze accesul la piața americană, mai degrabă decât să opteze pentru liberalizarea multilaterală. Deoarece se preconizează că modificarea prețurilor relative în Canada va fi mai amplă decât în SUA, este foarte probabil ca și eventualele șocuri și costuri de ajustare să fie mai semnificative în statul canadian.

Studiile realizate înainte ca acordul să devină operativ, respectiv studiile ex ante, estimau tocmai aceste câștiguri, plasând câștigurile în termeni de venit anual real la un nivel de 9% pentru Canada, respectiv mai puțin de 1% pentru SUA. Cu toate acestea, studiile efectuate după intrarea în vigoare a acordului nu au confirmat aceste estimări. Se pare că acordul canadiano-american a generat o liberalizare sub așteptări tocmai în sectoarele care erau vizate în special: agricultură, textile, oțel. Nici fluxurile de investiții nu au crescut cu mult mai mult. Se pare că fluxurile comerciale s-au orientat spre partenerul ce producea mai ieftin, Mexicul, chiar înainte de implementarea NAFTA.

3.2. Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA)

În februarie 1991, Statele Unite, Canada și Mexic au căzut de acord să înceapă negocierile pentru încheierea unui acord de liber schimb. În august 1992, a fost făcut public faptul că s-a ajuns la o înțelegere, acordul purtând denumirea de NAFTA (North-American Free Trade Agreement). A fost necesar încă un an pentru ca acordul să fie ratificat de către toate cele trei guverne. Toate obstacolele formale în calea acordului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 au fost astfel înlăturate. Acest acord își propune crearea celei mai mari piețe libere din lume, cu 364 milioane de consumatori și un venit total de 6 trilioane de dolari (Rotaru, Ioan – Cadrul instituțional al relațiilor economice internaționale, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 1997). Acordul prevede eliminarea taxelor vamale între Canada, Statele Unite și Mexic la aproape toate produsele admisibile până în anul 2003. Ca și CUSTA, NAFTA a fost inițiat de partenerul cel mai mic – Mexic, confirmând astfel preocupările sale pentru realizarea reformei în domeniul comercial și în domeniul investițiilor. Practic, acordul este o versiune extinsă a acordului CUSTA, deoarece pe agenda sa figurează probleme care au fost doar parțial rezolvate de către precedentul acord de liber schimb, cum ar fi protecția dreptului de proprietate intelectuală, necesitatea unor exporturi performante, etc. Mai mult, NAFTA își propune și abordarea aspectelor legate de mediu.

3.2.1. Obiectivele și prevederile NAFTA

Obiectivele acordului (definite de o manieră mult mai clară prin principiile și regulile sale, în special tratamentul național, clauza națiunii celei mai favorizate și transparența) sunt următoarele:

eliminarea obstacolelor din calea comerțului cu bunuri și servicii și facilitarea mișcării transfrontaliere a acestor bunuri și servicii între teritoriile Canadei, Statelor Unire și Mexicului;

favorizarea concurenței loiale în zona de liber schimb;

îmbunătățirea substanțială a posibilităților de investire pe teritoriul Canadei, Statelor Unire și Mexicului;

asigurarea într-o manieră eficace și suficientă a protecției și respectării drepturilor de proprietate intelectuală pe teritoriul Canadei, Statelor Unite și Mexicului;

stabilirea unor proceduri eficace pentru aplicarea Acordului, pentru administrarea indisolubilă a sa și pentru reglementarea diferendelor;

crearea unui cadru mai extins de cooperare tripartită, regională și multilaterală, pentru creșterea și intensificarea efectelor ce decurg din Acord.

NAFTA elimină tarifele la majoritatea produselor originare din Canada, Statele Unite și Mexic, în decursul unei perioade de tranziție maximală de 15 ani. Termenele deja prevăzute pentru eliminarea tarifelor în Acordul de liber chimb dintre Canada și Statele Unite vor continua să fie respectate, în așa fel încât comerțul efectuat între Canada și Statele Unite se va derula în întregime în franșiză, începând cu anul 1998. În ceea ce privește relațiile comerciale între Mexic și Statele Unite și între Canada și Mexic, în majoritatea cazurilor, NAFTA prevede abolirea imediată a taxelor vamale existente sau eliminarea progresivă în decursul unei perioade de cinci ani. Tarifele vor fi eliminate pe parcursul unei perioade de 15 ani, în cazul anumitor produse de natură mai delicată. În aceste condiții, țările semnatare ale NAFTA pot decide de comun acord eliminarea mai rapidă a tarifelor vizând orice produs.

În cursul perioadei de tranziție, nivelurile taxelor vor varia în funcție de țara semnatară a NAFTA în care bunurile au fost produse. Astfel, NAFTA poate să prevadă o taxă diferențiată percepută asupra unor produse identice importate de Statele Unite, în funcție de apartenența lor de Canada sau de Mexic. Trei niveluri de taxe sunt prevăzute de NAFTA la majoritatea produselor importate de Canada: taxa variază în funcție de proveniența produselor: produse de origine americană, produse de origine mexicană, produse realizate cu contribuție americană și mexicană. Pentru a cunoaște taxa vamală aplicabilă, comercianții trebuie mai întâi să verifice dacă produsele corespund regulilor de origine ale NAFTA, apoi trebuie să aplice regulile tarifare enunțate la anexa 302.2. a NAFTA.

În principiu, tarifele nu vor fi eliminate decât în cazul produselor “originare”, în sensul definiției date de către art. 401 al NAFTA. În consecință, faptul că produse fabricate în Guatemala sunt transbordate în Mexic, de exemplu, nu le face obiect al taxelor vamale preferențiale ale NAFTA. Acordul prevede, de asemenea, o serie de avantaje în cazul anumitor produse ale Canadei, Statelor Unite sau Mexicului, care nu sunt originare, dar satisfac condițiile stabilite. În acest fel, cantități limitate de produse non originare ar putea face obiectul unui tratament preferențial al NAFTA, în virtutea tarifelor speciale aplicate unor contingente tarifare.

NAFTA creează deci o zonă de liber schimb, însă nu o piață comună. Administrațiile vamale vor continua să existe, iar produsele care vor intra în Canada, SUA și Mexic vor trebui să respecte în continuare dispozițiile legislative și reglementările fiecărei țări. NAFTA nu permite circulația necontrolată a produselor între Canada, Statele Unite și Mexic.

3.2.2. “Regulile de origine”

Unul din aspectele cele mai importante ale Acordului îl constituie regulile de origine. Astfel, NAFTA acordă avantaje diverselor produse provenind din teritoriile vizate. Avantajele cele mai importante sunt rezervate produselor originare din zona NAFTA. Regulile de origine enunțate în Acord precizează care produse sunt originare și împiedică produsele provenite din alte țări să beneficieze de aceleași avantaje prin simplul fapt că tranzitează teritoriile Canadei, SUA și Mexicului. În sensul atribuit de NAFTA, termenul “originar” nu se referă la țara de origine. Astfel, este posibil ca anumite produse să nu fie originare din Canada, Statele Unite sau Mexic și totuși să îndeplinească cerințele necesare tratamentului preferențial, conferit prin regulile de origine.

Definiția dată termenului “originar” de către art. 401 al Acordului are în vedere patru grupe de produse: produse obținute și fabricate în întregime pe teritoriul NAFTA; produse fabricate în întregime pe teritoriul NAFTA și numai pe baza materiilor prime originare; produsele îndeplinind regulile de origine enunțate în anexa 401; produsele neasamblate, ca și produsele asamblate ale căror componente nu satisfac regulile de origine enunțate în anexa 401, dar a căror pondere regională este de cel puțin 60% (în cazul utilizării metodei valorii tranzacționale), respectiv de cel puțin 50% (în cazul utilizării metodei costului net).

În ceea ce privește utilizarea metodei valorii tranzacționale și a metodei costului net, trebuie făcute câteva precizări. Metoda valorii tranzacționale permite calcularea valorii materiilor neoriginare sub formă de procent din valorea tranzacțională a produsului stabilită în virtutea GATT, adică din prețul total plătit pentru produs, cu rezerva anumitor reajustări pentru ambalaj și alte elemente. Această formulă se bazează pe principiile Codului valorii în vamă al GATT și permite calcularea valorii materiilor neoriginare ca un procent al prețului facturat, care este de regulă prețul real plătit pentru aceste materii. Pentru că metoda valorii tranzacționale permite producătorului să considere toate costurile și profiturile sale ca fiind angajate în teritoriu, ponderea valorii regionale stabilită după această metodă trebuie să corespundă unui procentaj mai ridicat, comparativ cu cel rezultat prin utilizarea metodei costului net.

Există totuși anumite situații în care producătorul sau exportatorul nu poate apela la metoda valorii tranzacționale, astfel că metoda costului net este singura soluție posibilă. Metoda costului net se utilizează în cazul în care valoarea tranzacțională nu poate fi determinată, în cazul anumitor operațiuni între persoane înrudite, în cazul unor vehicule cu motor sau al unor piese pentru aceste vehicule, ca și pentru stabilirea ponderii valorii regionale a materiilor intermediare. Producătorul poate, de asemenea, să opteze pentru această metodă a costului net, în situația în care rezultatul obținut prin folosirea metodei valorii tranzacționale îi este defavorabil.

Metoda costului net permite calcularea ponderii valorii regionale ca un procent din costul net al producerii bunului. Costul net se referă la costurile nete angajate de producător, mai puțin cheltuielile de promovare (înțelegând aici inclusiv comercializarea și serviciile post-vânzare), redevențele, cheltuielile de expediere și ambalare, precum și cheltuielile cu dobânzile. Procentul obținut pentru valoarea regională este mai puțin ridicat în cazul metodei costului net comparativ cu metoda valorii tranzacționale, deoarece aceasta din urmă neglijează anumite elemente ale costului net.

Este cunoscut faptul că schimburile între SUA și Mexic s-au dezvoltat rapid chiar și înainte de finalizarea acestui acord, determinând unii analiști să aprecieze că alți factori, respectiv reforma politicii interne mexicane și implicit creșterea economică, influențează comerțul bilateral mai mult decât un acord de liber schimb. Pe de altă parte, se poate face prezumția că Mexicul nu ar fi reușit să implementeze aceste reforme, dacă ele nu ar fi fost necesare în perspectiva acordului cu SUA.

3.2.3. Previziuni și rezultate ale implementării NAFTA

Deoarece Canada câștigă puțin din integrarea NAFTA (comerțul său cu Mexic este de 1% din valoarea comerțului cu SUA), marea parte a controverselor s-au concentrat asupra câștigurilor și pierderilor cu care se pot confrunta Statele Unite și Mexicul. Autorii proiectului au adus argumentul că acordul va da Statelor Unite posibilitatea de acces la un bazin uriaș de forță de muncă mexicană cu cost scăzut într-o perioadă în care tendințele demografice indică lipsa forței de muncă în multe părți ale SUA. Se mai susținea că acordul va oferi firmelor din țările membre accesul la milioane de noi consumatori, iar fluxul liberalizat de comerț va avea ca efect o creștere economică mai rapidă a țărilor membre.

Estimarea efectelor blocului NAFTA a fost făcută de o serie de societăți de consultanță, experți guvernamentali, cercetători universitari, care, în analiza lor, au comparat situația mondială în prezența blocului nord-american, și respectiv, în absența blocului nord-american. Studiile se caracterizează printr-un anumit grad de optimism în privința efectelor naționale nete: cele trei țări vor înregistra, fiecare, slabe câștiguri nete, în timp ce țările din restul lumii vor suferi, în cel mai rău caz, ușoare prejudicii. Rezultatele studiilor întreprinse pot fi sintetizate astfel (D-ru Miron, 1999):

Mexicul ar fi cel care câștigă cel mai mult în valoare relativă, estimările favorabile fiind legate de efectele accelerării probabile a investițiilor străine în Mexic. Vor exista și sectoare care vor suferi: Mexicul va cumpăra mai mult servicii financiare, produse chimice, plastice și echipamente de înaltă tehnologie de pe piața americană;

Pe locul secund sunt câștigurile prevăzute pentru Canada, raportate la nivelul inițial al venitului național sau al salariilor (cu observația că în Canada ar putea fi cel mai slab efect, în termeni absoluți, dintre cele trei țări);

Statele Unite sunt cel mai puțin atinse sub aspect procentual, pentru că economia americană este de departe cea mai dezvoltată dintre cele trei. Potrivit altor cercetări, în general, NAFTA va conduce la sporirea veniturilor naționale și chiar a cererii de forță de muncă, însă prin crearea de locuri de muncă suplimentare, fără a antrena și o creștere a salariilor. În SUA vor exista grupuri mari lezate prin această liberalizare a schimburilor. Principalele sectoare în care vor fi pierdute locuri de muncă și venituri datorită concurenței mexicane vor fi îmbrăcămintea, culturile de câmp, mobila și automobilele.

În ceea ce privește ansamblul țărilor lumii, va exista un grup însemnat lezat prin această liberalizare a schimburilor. Potrivit majorității supozițiilor, o liberalizare a schimburilor (în acest caz liberalizarea disciminatorie a schimburilor din cadrul blocului NAFTA) va produce o pagubă însemnată pentru grupurile care produc bunuri concurate de importuri, chiar dacă, efectul pentru fiecare națiune în ansamblul său și, respectiv, pentru lume în ansamblul său, este pozitiv.

În ciuda acestor previziuni optimiste, NAFTA a fost confruntată cu dificultăți semnificative, la începutul anului 1995, datorită unei deprecieri importante a pesosului mexican și a efectelor acestei deprecieri asupra comerțului.

Criticii NAFTA au susținut că se aștepta prea mult și prea repede de la o țară, Mexic, al cărei sistem politic și a cărei economie nu erau pregătite pentru o economie de piață. Ca răspuns, apărătorii NAFTA au adus argumentul că nu a fost vorba de o problemă sau de probleme de natură economică în cazul Mexicului, ci în primul rând de probleme de natura politică ce pot fi rezolvate.

În ciuda acestui fapt, reformele au transformat Mexicul într-o piață atractivă în adevăratul sens al cuvântului. Produsul intern brut al Mexicului a crescut cu peste 3% în fiecare an începând cu 1989, iar exporturile în SUA au crescut cu 72% din anul 1986. Inflația a scăzut de la 131% în 1987 la valori cu o singură cifră în 1994. Prin instituționalizarea dorinței țării de a trece la economia de piață, acordul de liber schimb a stimulat investițiile străine de capital în această țară.

Statele Unite ale Americii au beneficiat și ele de pe urma succesului Mexicului (Rotaru, Ioan – Cadrul instituțional al relațiilor economice internaționale, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 1997). Balanța comercială a SUA cu Mexicul s-a modificat de la un deficit de 4,9 miliarde de dolari în 1986 la un excedent de 1,3 miliarde de dolari în 1994, datorită dublării exporturilor în această perioadă. Acest fapt a avut ca efect crearea a 264000 noi locuri de muncă. Printre ramurile industriale care au beneficiat de pe urma acordului de liber schimb se numără industria calculatoarelor, industria automobilelor, industria petrochimică și serviciile financiare. În anul 1990, Mexicul și-a deschis piața pentru industria calculatoarelor, eliminând numeroasele și birocraticele drepturi de licență și reducând nivelul taxelor vamale pentru acestea de la 50% la 20%. Ca rezultat, exporturile au crescut cu 23% numai în acel an.

Liberul schimb generează atât câștiguri, cât și pierderi. Cu toate că cei care se opun acordului recunosc că acesta va stimula creșterea economică, ei arată că vor exista sectoare ale economiei SUA care vor avea de suferit de pe urma acordului. Per ansamblu, salariile muncitorilor necalificați din SUA vor scădea datorită ofertei Mexicului de forță de muncă cu salarii mai mici.

Firmele americane au început deja să-și mute o serie de activități în Mexic într-o proporție semnificativă. Posibilitatea s-a lărgit când Mexicul și-a liberalizat restricțiile la export pentru a permite înființarea mai multor așa-numite maquiladoras, adică fabrici care produc sau prelucrează bunuri și părți componente, pentru a fi reexportate înapoi în SUA. Oferta de forță de muncă este foarte mare, salariile sunt scăzute, iar reglementările de drept al muncii sunt lejere în raport cu standardele americane.

3.2.4. Programul maquiladora

Un aspect important se referă la programul maquiladora, care a fost inițiat în anul 1965 de către guvernul mexican ca urmare a abandonării programului anterior ce dădea posibilitatea lucrătorilor mexicani să treacă granițele SUA pentru a presta munci sezoniere. Acest program permite unei firme situate în Mexic ce prelucrează produse pentru export să fie 100% cu capital străin. Ajustări recente ale programului precizează că o parte a producției poate fi vândută și pe piața autohtonă. Doar valoarea adăugată în Mexic face obiectul tarifelor vamale de import percepute la reintrarea în țară. Industria textilă a fost primul sector care a utilizat programul maquiladora. Au urmat apoi și celelalte sectoare industriale intensive în muncă, ca de exemplu componentele electrice, mobila și echipamentul de transport. În 1990, 470000 muncitori erau angajați în maquiladoras. Deși majoritatea aparțin SUA, există și unități aparținând Canadei, Japoniei și Europei. Sectorul maquiladora este unul din cele mai importante sectoare ale economiei mexicane și a devenit al doilea sector important al comerțului exterior, fiind devansat doar de sectorul țițeiului.

Cât privește salariul mediu al unui muncitor maquiladora, acesta reprezintă echivalentul a 1,73$/oră, comparativ cu 2,17$/oră pentru producătorii mexicani. În ultimul timp, liderii sindicali americani reclamă faptul că Mexicul nu asigură un mediu adecvat de muncă și deci o protecție corespunzătoare, fapt ce încurajează firmele din SUA să se mute acolo pentru a scăpa de standardele mai restrictive din propria țară. O comisie comercială internațională de analiză a estimat în anul 1993 că, în timp ce NAFTA va crea un câștig net de 35000 până la 93000 noi locuri de muncă, firmele americane vor suferi pierderi de 170000 locuri de muncă. Aspectul pozitiv este că liberalizarea comerțului a creat locuri de muncă pentru persoane mai bine calificate, și deci mai bine plătite în SUA, ca rezultat al creșterii exporturilor. Cei care au de pierdut sunt producătorii americani de părți componente pentru mașini, producătorii de mobilă, de sticlărie de gospodărie, cultivatorii de sfeclă de zahăr, citrice și arahide, producătorii de legume și de alimente marine. În majoritatea cazurilor, costurile mexicane ridicate de transport și depozitare vor continua să facă din firmele americane – unități mai competitive, aprovizionarea piețelor interne realizându-se de la producătorii americani (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1998).

Dezvoltarea comerțului în regiune se datorează în mare parte programului maquiladora. Este puțin probabil ca NAFTA să impieteze asupra dezvoltării viitoare a acestui program. Deși în prezent, prin semnarea acordului, toate exporturile mexicane pot intra în Statele Unite fără a li se percepe tarife, se apreciază că programul maquiladora va continua să se extindã. Hanson dă o explicație în acest sens. Trăsăturile comerțului între Mexic și Statele Unite anterior constituirii NAFTA relevă faptul că SUA are un avantaj comparativ în producerea componentelor, în timp ce Mexicul, datorită forței de muncă ieftine, are un avantaj comparativ în producerea ansamblelor. Deoarece uzinele mexicane de realizare a ansamblelor se extind în urma acordului de liber schimb, este de așteptat ca cererea pentru componente americane să crească, ducând la expansiunea sectoarelor industriale conexe.

3.2.5. Perspectivele NAFTA

Zona Americii de Nord reunește economii cu stadii diferite de dezvoltare și oferă noi perspective comerțului regional și internațional. Se preconizează că NAFTA va deveni una din grupările economice cele mai puternice din lume (în 1990, cele trei țări aveau un produs național brut de 6270 miliarde de dolari, reprezentând o pondere de circa 20% din comerțul mondial).

Comisia Comercială Internațională a Statelor Unite a realizat o serie de studii privind efectele potențiale ale NAFTA asupra echilibrului general. Potrivit lor, există puține șanse de manifestare a unor efecte de deturnare de comerț care să afecteze statele nemembre, cel puțin din perspectiva importurilor SUA. În același timp, acordul nord-american, deși contribuie la creșterea bunăstării tuturor celor trei state membre, nu pare să ducă la obținerea unor câștiguri prea mari de către Statele Unite și Canada. Mexicul este privit ca principalul beneficiar al acordului, dar și principala sursă de probleme ce persistă în implementarea NAFTA, cum ar fi lipsa unei infrastructuri adecvate, lipsa lucrătorilor calificați, nivelul standardelor în domeniul muncii și al mediului.

În ceea ce privește structura instituțională a NAFTA, s-au creat precondițiile necesare pentru implementarea Băncii de Dezvoltare Nord-Americane, Centrului de Informații al NAFTA, Secretariatului pentru Piața Muncii, precum și oficiilor locale ale Autorității Mediului. Secretariatul NAFTA va avea sediul general la Toronto.

Expansiunea volumului comerțului după implementarea acordului a făcut, de asemenea, obiectul unor cercetări. Conform Biroului de Analiză Economică al Statelor Unite, în primele șase luni ale implementării NAFTA, exporturile SUA către Mexic au crescut cu 16,7%, iar către Canada cu 9,6% comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent. Creșterea exporturilor americane în Mexic se datorează în principal cererii mari pentru automobilele americane. Există, totuși, o anumitã îndoială în ceea ce privește corelarea acestor evoluții pozitive cu implementarea Acordului Nord-American de Liber Schimb. Ceea ce este sigur, până în prezent, este doar faptul că acordul nu afectează relațiile comerciale ale țărilor membre, nu determină creșterea șomajului în SUA și că Mexicul se folosește de el pentru relansarea și stabilizarea economiei.

Țările dependente de comerțul cu țările membre NAFTA sunt îngrijorate de faptul că acordul le va deturna comerțul și va produce numeroase pierderi pentru economiile lor. Succesul economic ascendent al Asiei depinde în mare măsură de accesul ușor pe piețele nord-americane, care dețin peste 25% din veniturile anuale din export ale multor țări asiatice. Este posibil ca producătorii asiatici cu costuri joase să piardă unele exporturi către Statele Unite, deoarece produsele lor sunt supuse unor obstacole tarifare sau netarifare, în timp ce firmele mexicane nu se lovesc de această situație. În mod similar, multe țări din Caraibe și din America Centrală se tem că ramurile lor industriale vor fi amenințate, la fel ca și investițiile, de care este multă nevoie în regiunile respective.

NAFTA ar putea fi primul pas spre crearea unui bloc emisferic (Western Hemisphere Free Trade Area – WHFTA) sau a unei zone de liber schimb, cuprinzând Nordul și Sudul Americilor (Free Trade Area of the Americas – FTAA), dar nimeni nu se așteaptă ca acest lucru să se întâmple foarte curând. A fost nevoie de mai mult de trei ani de negocieri nu tocmai ușoare, pentru a ajunge la un acord între SUA și Canada, două țări cu structuri economice, industriale și sociale similare. Inițiativa poate fi văzută, totuși, ca una benefică menită să contribuie la creșterea prosperității continentelor americane prin liberalizarea comerțului, stimularea investițiilor și reducerea datoriilor. Din perspectiva Statelor Unite, extinderea zonei de liber schimb la nivelul WHFTA ar putea duce la o creștere a exporturilor cu 36$/cap de locuitor și la o creștere a importurilor cu 28$/cap de locuitor, ceea ce poate justifica eforturile administrației Clinton în direcția extindeii NAFTA, prin includerea Chile.

În cazul accentuării presiunilor pe linia creării WHFTA, restul lumii, în particular Asia și Pacificul, se vor găsi în situația de a fi nevoite să contraatace. Implementarea unei noi integrări economice în zona Asia – Pacific ar fi inevitabilă, fragmentând astfel economia mondială în trei mari blocuri și o serie de state rămase pe dinafară.

Provocarea de a extinde zona de liber schimb în toată America Latină rămâne însă semnificativă. Multe țări latino-americane se pregătesc deja din punct de vedere legislativ pentru a fi admise în NAFTA.

3.2.6. NAFTA ca fenomen politic

NAFTA a fost conceput inițial ca o primă treaptă în perspectiva realizării unei zone de liber schimb, întinzându-se între Anchorage (Alaska) și Tierra del Fuego (Argentina). Elocvente pentru această viziune strategică sunt negocierile pe termen scurt privind aderarea Chile la blocul nord-american, precum și negocierile pe termen lung privind crearea unei zone de liber schimb a Americilor. La scurt timp însă după ce NAFTA și-a intrat în drepturi, momentul favorabil pentru materializarea acestor opțiuni nu a fost exploatat cum se cuvine. Congresul american a fost puternic divizat de dezbaterile în problema lărgirii NAFTA, iar președintele Democrat nu a putut să-și convingă colegii de partid să continue pe linia integrării regionale. Țările MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay, cu Bolivia și Chile asociate) și-au elaborat propriul lor program de regionalizare. Membrii MERCOSUR continuă, în prezent, negocierile cu celelalte state latino-americane în vederea extinderii blocului sud-american.

NAFTA și-a propus, printre altele, și contrabalansarea influenței economice și politice crescânde a Uniunii Europene. Ca urmare, constituirea NAFTA a amplificat preocupările Uniunii Europene vis-a-vis de influența Statelor Unite asupra economiei emisferei vestice. UE a continuat, de atunci, negocierile cu MERCOSUR și cu Mexic pentru relații economice mai strânse. Statele asiatice și-au exprimat și ele îngrijorarea privind efectele potențiale de deturnare de comerț, care pot apărea în urma implementării NAFTA. Întreprinderile din aceste țări au răspuns prin creșterea investițiilor în America de Nord. De asemenea, statele asiatice au încheiat o serie de acorduri de integrare regională, inclusiv APEC. Aceste acorduri rămân însă în stadii primare, iar criza din 1997-1998 le-a frânat progresul.

În fine, mai trebuie remarcat faptul că NAFTA pare să fi amplificat importanța economică strategică a Mexicului pentru Uniunea Europeană. Din punctul de vedere al Statelor Unite, NAFTA rămâne o replică la expansiunea continuă a UE.

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE INTEGRAREA

EUROPEANĂ ȘI INTEGRAREA NORD-AMERICANĂ

4.1. Elemente de diferențiere între cele două modele de integrare

economică

Modelul nord-american de integrare economică regională diferă semnificativ de modelul european de integrare. Uniunea Europeană pare să se bazeze pe un concept de politică federală, în care puterea este atribuită, pe de o parte, organelor unionale – Consiliul, Comisia, Parlamentul și Curtea de Justiție, iar pe de altă parte, guvernelor statelor membre. NAFTA însă, se prezintă ca o confederație de state suverane, fiecare membru menținându-și autonomia politică în luarea deciziilor, decizii ce trebuie să țină totuși seama de anumite constrângeri impuse prin acord. Aparatul politic decizional al NAFTA presupune încadrarea deciziilor conferite în mod tradițional ministerelor comerciale de către guvernele lor, în strategia trasată de către autoritatea centrală (Comisia de Liber Schimb). Sub un alt aspect, Curtea Europeană de Justiție atribuie Tratatului Comunității Europene rolul de cartă constituțională, reafirmându-și în același timp poziția sa de garant al acestei constituții. Spre deosebire de Uniunea Europeană, NAFTA nu își propune să servească drept constituție, în sensul modificării ierarhiilor deja instituite pe continentul american.

Tratatul CE are în vedere și adoptarea unor directive, reguli și decizii de către organele Uniunii Politice. Aceste reglementări sunt cunoscute drept “legislația secundară”, denumire ce reflectă statutul lor în raport cu “legislația primară”, respectiv Tratatul CE. Relația dintre legislația primară și cea secundară a Uniunii este similară relației tradiționale dintre constituție și legile elaborate de guvern și aprobate de parlament. Tratatul CE și legislația secundară pot avea efecte diferite asupra statelor memre ale UE, în sensul că această legislație poate fi aplicată în funcție de condițiile existente la nivelul diverselor țări.

Prin contrast, instituțiile politice ale NAFTA nu sunt abilitate să emită o legislație secundară, cu excepția unor situații prevăzute în cadrul acordului (de exemplu, în cazul adoptării regulilor de procedură ale NAFTA privind reglementarea diferendelor). Deci, organelor politice ale NAFTA nu le sunt atribuite prerogarive legislative generale. Teoretic, NAFTA poate exercita o influență directă asupra curților naționale ale țărilor membre. Statele Unite au limitat însă prin legislație, influența directă a NAFTA asupra curții sale naționale.

Sarcinile economice ale părților semnatare ale acordului nord-american au fost negociate în cele mai mici detalii, rezultatul acestor negocieri fiind prezentat în textul acordului NAFTA. Până în prezent, statele membre au respectat prevederile acordului, în conformitate cu termenele și cu condițiile prevăzute. Deși există câteva probleme controversate, per ansamblu, dacă le raportăm la cadrul general, ele apar nesemnificative.

În fine, dar nu în ultimul rând, cele două blocuri economice se află în faze diferite ale procesului de integrare. Uniunea Europeană este o uniune vamală. Tratatul CE prevede eliminarea tarifelor și a celorlalte restricții din calea comerțului între statele membre, inclusiv instituirea unui tarif comun aplicabil bunurilor originare din afara teritoriului UE. Tratatul CE reglementează libera circulație pe teritoriul său a bunurilor originare din afara teritoriului UE, în condițiile plății tarifului comun aplicabil la intrarea bunurilor în orice stat membru. Tratatul CE își propune fundamentarea unei politici comerciale comune, care să permită țărilor membre să urmeze un program coordonat de politică comercială. Tratatul CE prevede și libera mișcare a serviciilor, capitalurilor și persoanelor între statele membre.

NAFTA este o zonă de liber schimb (D. Miron arată în lucrarea sa Integrarea economică regională (Editura Sylvi, București, 2000) că din punct de vedere al rigurozității analitice se pune problema dacă America de Nord poate fi considerată un bloc comercial integraționist în condițiile în care îi lipsește politica comercială comună față de terți. Autorul consideră că NAFTA este în mod indubitabil o zonă conercială preferențială, cu multe din atributele unui bloc comercial (există semnale că se va proceda la o extindere a spațiului comercial preferențial). Acordul prevede eliminarea tarifelor și a celorlalte restricții din calea comerțului între statele membre, dar nu prevede și instituirea unui tarif comun aplicabil bunurilor originare din afara teritoriului NAFTA. Cu excepția unor bunuri originare din afara NAFTA, dar care au suferit transformări într-o țară membră, astfel încât dobândesc un caracter originar, asemenea bunuri provenite dintr-o țară terță fac obiectul plății tarifelor la intrarea în orice țară membră a blocului nord-american. NAFTA își mai propune libera circulație a serviciilor și a capitalului, precum și libera circulație limitată a persoanelor, între țările membre. În privința politicii comerciale trebuie precizat că, în afara unor limite impuse de acord referitor la relațiile cu țările terțe, NAFTA nu mandatează țările membre să urmeze o politică comercială comună.

4.2. Uniunea vamală și liberul schimb

Până în prezent, majoritatea studiilor erau axate pe teoria uniunilor vamale, în vreme ce acordurile de liber schimb erau aproape ignorate. Cu toate acestea, negocierea acordurilor de liber schimb între Canada, SUA și, mai târziu, Mexic, a deplasat recent centrul atenției asupra efectelor zonelor de liber schimb. Reamintim că ceea ce face distincția între o zonă de liber schimb și o uniune vamală este că fiecare țară participantă la o zonă de liber schimb își instituie propriile măsuri de protecție împotriva importurilor din restul lumii. Este deci foarte probabil ca țările membre să practice bariere tarifare și netarifare diferite la importul produselor provenite din afara zonei de liber schimb. Aceasta mărește posibilitatea reorientării de comerț. Acest efect apare atunci când importurile pătrund în zona de liber schimb prin țara membră care practică cel mai redus tarif. Desigur, aceasta presupune ca, costul transportului și celelalte costuri legate de import să nu depășească diferența între ratele tarifare. Consecințele acestei reorientări de comerț sunt, prin urmare, echivalente cu efectele adoptării unui tarif extern comun la nivelul celui mai redus tarif practicat în interiorul zonei de liber schimb, pentru toate mărfurile intrate în statele membre. Presupunând că termenii de schimb nu se modifică, efectul reorientării de comerț va limita extinderea deturnării de comerț și va avea efecte pozitive asupra bunăstării țărilor membre (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1988). Totuși, dacă termenii de schimb se modifică, acest lucru va avea un impact asupra distribuției bunăstării între țările membre și restul lumii. Reorientarea de comerț va reduce atât câștigurile în termeni de schimb ale țărilor membre, cât și pierderile pentru restul lumii, comparativ cu o uniune vamală, în condiții ceteris paribus.

Pe lângă reorientarea de comerț, o zonă de liber schimb creează posibilitatea reorientării producției și reorientării investițiilor. Reorientarea producției apare atunci când producătorii unor bunuri ce necesită materii prime sau componente din import, își amplasează producția în țările cu cele mai reduse tarife la aceste importuri.. NAFTA însă, se prezintă ca o confederație de state suverane, fiecare membru menținându-și autonomia politică în luarea deciziilor, decizii ce trebuie să țină totuși seama de anumite constrângeri impuse prin acord. Aparatul politic decizional al NAFTA presupune încadrarea deciziilor conferite în mod tradițional ministerelor comerciale de către guvernele lor, în strategia trasată de către autoritatea centrală (Comisia de Liber Schimb). Sub un alt aspect, Curtea Europeană de Justiție atribuie Tratatului Comunității Europene rolul de cartă constituțională, reafirmându-și în același timp poziția sa de garant al acestei constituții. Spre deosebire de Uniunea Europeană, NAFTA nu își propune să servească drept constituție, în sensul modificării ierarhiilor deja instituite pe continentul american.

Tratatul CE are în vedere și adoptarea unor directive, reguli și decizii de către organele Uniunii Politice. Aceste reglementări sunt cunoscute drept “legislația secundară”, denumire crea puterii grupurilor de interese și la reducerea tarifului practicat, comparativ cu nivelul tarifului individual adoptat de fiecare țară membră a zonei de liber schimb.

4.3. Relațiile economice externe ale UE și SUA

Înainte de unificarea monetară, țările din zona euro, privite în mod individual, costituiau economii mici sau mijlocii deschise spre exterior. Împreună, ele formează în prezent o zonă relativ închisă, ca SUA și Japonia. Rata de deschidere – măsurată ca pondere procentuală a exporturilor și a importurilor în PIB – era în 1998 de cca. 13%. Zona euro, în ansamblul său, cu vasta sa piață internă și beneficiind de moneda unică, este, la ora actuală, una din cele mai mari economii mondiale, compatibilă prin talia sa cu SUA și Japonia. Trebuie precizat însă că, între statele membre ale zonei euro apar diferențe structurale importante. Ponderile agriculturii, industriei și serviciilor variază între țări.

Între cele trei zone economice, zona euro, SUA și Japonia (Tabelul 4.1.), există, totuși, diferențe în rata lor de deschidere1 globală față de alte regiuni ale lumii. Gradul de deschidere al economiei este același pe cele două coaste ale Atlanticului, între 12 și 13% din PIB, dar el nu este decât de 8% din PIB în Japonia, a cărei piață este tot mai puțin deschisă (rata sa de deschidere atinsese 15% în 1980).

În ceea ce privește protecția tarifară în UE, comparativ cu alte zone, rundele succesive de negocieri multilaterale în cadrul GATT au diminuat considerabil taxele vamale pentru produsele industriale.

Tabelul 4.1

Primele trei puteri industrializate în 1999

Sursa: Eurostat et FMI

Global, costul protecției schimburilor extraeuropene poate fi evaluat între 6 și 8% din valoarea adăugată comunitară, jumătate revenind, în echivalent, costurilor datorate barierelor netarifare. Aceasta ar însemna că rata de protecție în industria europeană ar corespunde unei taxe vamale medii de 14%. Dar această protecție nu este superioară celei de care beneficiază industria americană. Sectoarele cele mai protejate sunt: ciment, chimie-farmacie, lemn, hârtie, electronică (magnetoscoape, fotocopiatoare), oțel, automobile, textile-îmbrăcăminte.

Tabelul 4.2

Media taxelor vamale (la produse industriale) în %, după Runda Tokyo

Sursa: GATT

După cum rezultă din Tabelele 4.2. și 4.3, protecționismul tarifar comunitar nu este mai ridicat decât cel al principalilor săi competitori. După negocierile din cadrul Rundei Tokyo, media aritmetică simplă a taxelor vamale pentru produsele industriale era de 6,4% pentru CEE, de 6,3% pentru SUA (indicatorul de dispersie arată însă că, în cazul SUA, apar numeroase diferențe în ceea ce privește nivelul taxelor aplicate la diferite produse, fiind mult mai protejate produsele sensibile și slab protejate celelalte) și respectiv de 6% pentru Japonia (N. Sută, 2000).

Tabelul 4.3

Media taxelor vamale (la produse industriale) în %, după Runda Uruguay

Sursa: GATT

În concluzie, din punct de vedere tarifar, protecția la granițele comunitare, este foarte slabă, ca și în cazul altor țări industrializate, deși la unele produse sensibile (componente electronice, textile) taxele vamale sunt oarecum mai ridicate.

Tabelul 4.4

Ponderea exporturilor și importurilor, în procente din PIB

Sursa: Bulletin mensuel de la BCE, decembrie 1999

În ceea ce privește exporturile și importurile (Tabelul 4.4.), zona euro apare mai deschisă decât SUA și Japonia. Exporturile sale de bunuri și servicii constituie aproximativ 17% din PIB, în timp ce ele depășesc cu puțin 11% din PIB în cazul SUA și Japonia. În același timp, importurile comunitare reprezintă cca. 15% din PIB, față de cca. 13% și respectiv 10% pentru SUA și Japonia.

Acești indicatori agregați furnizează informații asupra importanței relative a comerțului exterior, dar nu și asupra altor puncte importante, precum rata de deschidere față de diferiți parteneri comerciali regrupați în funcție de localizarea lor geografică sau de nivelul lor de dezvoltare economică.

Tabelul 4.5

Repartizarea geografică a comerțului exterior al

zonei euro, Statelor Unite ale Americii și Japoniei

Sursa: Bulletin mensuel de la BCE, decembrie 1999

Tabelul 4.5. furnizează o repartizare geografică a comerțului exterior al celor trei mari zone economice, importanța fiecărei regiuni partenere fiind exprimată în procente din PIB. Din tabel rezultă că Japonia și zona euro au, în termeni de PIB, grade de deschidere comparabile ale economiilor lor, la importurile din celelalte două zone (cca. 2,5% din PIB), în ciuda faptului că economia japoneză are un grad de deschidere relativ mai mic la schimbul internațional. Aceasta se datorează concentrării tranzacțiilor comerciale japoneze cu celelalte țări industrializate, asupra SUA și zonei euro. Invers, SUA și zona euro au legături comerciale importante cu alte țări industrializate.

Din tabel rezultă că Japonia și zona euro au, în termeni de PIB, grade de deschidere comparabile ale economiilor lor, la importurile din celelalte două zone (cca. 2,5% din PIB), în ciuda faptului că economia japoneză are un grad de deschidere relativ mai mic la schimbul internațional. Aceasta se datorează concentrării tranzacțiilor comerciale japoneze cu celelalte țări industrializate, asupra SUA și zonei euro. Invers, SUA și zona euro au legături comerciale importante cu alte țări industrializate.

O trăsătură comună este faptul că aproximativ jumătate din schimburile fiecăreia dintre cele trei zone se efectuează cu economii emergente, dar există diferențe considerabile în repartiția geografică a acestor schimburi. Cele trei zone apar deschise față de diferite blocuri de țări emergente. Gradul de deschidere al Japoniei față de restul Asiei, la exporturi, a fost de trei ori mai ridicat decât cel al SUA și al zonei euro, în timp ce, măsurat la importuri, acest grad de deschidere este practic identic pentru Japonia și SUA. Dimpotrivă, o parte semnificativă a comerțului zonei euro cu țările emergente se efectuează cu țările Europei Centrale și de Est, în timp ce schimburile similare ale Japoniei și SUA cu același grup de țări, sunt foarte limitate. De manieră comparabilă, zona euro și Japonia au legături comerciale reduse cu America Latină, contrar SUA.

Pe scurt, cele trei principale economii se caracterizează printr-o deschidere limitată, chiar dacă zona euro tinde a fi ușor mai deschisă decât SUA și Japonia. Sunt însă demne de remarcat diferențele substanțiale de deschidere a acestor economii față de alte regiuni. Astfel, global, zona euro, SUA și Japonia sunt expuse de manieră diferențiată la șocuri externe de origine comercială.

4.4. Relațiile diplomatice SUA-UE

Uniunea Europeană și Statele Unite sunt cele mai mari economii în lume. Împreună economiile celor două, fac cât jumătate din economia mondială. UE și Statele Unite au, de asemenea, cele mai multe relații bilaterale și cele mai multe investiții. Fluxurile comerciale transatlantice și investițiile zilnice se ridică la 1 miliard de USD pe zi, și împreună comerțul se ridică la 40% din întregul comerț mondial. Printr-o strânsă conlucrare, UE și SUA își pot promova interesele comune și urmări interesele într-o manieră mult mai eficientă.

SUA a avut relații diplomatice cu UE și cu precursorii ei încă din 1953, atunci când primii observatori din SUA au fost stabiliți pentru a monitoriza Comunitatea de Apărare Europeană și CECO. În 1961, a fost numită Comisia Statelor Unite în Comunitățile Europene. În 1954 și UE a trimis reprezentanți ai Comisiei Europene la Washington, în special datorită eforturilor făcute de Jean Monnet. Un Birou permanent a fost stabilit la New-York, pe lângă Națiunile Unite, în 1964. În 1971, biroul de la Washington a devenit o Delegație oficială cu drepturi și privilegii diplomatice depline. Această Delegație reprezintă UE în negocierile diverselor probleme cu guvernul Statelor Unite și raportează frecvent Bruxelului. Totodată, această delegație ține legătura cu diversele instiuții internaționale ce își au sediul în Washington.

Pietrele de temelie ale relațiilor UE și SUA sunt Declarația Transatlantică, Noua Agendă Transatlantică și Parteneriatul Economic Transatlantic.

Declarația Transatlantică a fost adoptată de UE și SUA în 1990. Această Declarație a pus bazele unei cooperări și consultări mai intense între UE și SUA. Cooperarea se referă la domeniile: economic (liberalizare, OCDE, politici concurențiale, etc.), educație, știință și cultură. O mașinărie de summit-uri bianuale și întruniri ministeriale a fost pusă în mișcare și întruniri ad hoc între Președenția UE și Secretarul de Stat au fost inițiate.

În 1995, Noua Agendă Transatlantică (NAT) și Planul de Acțiune Comună UE-SUA au fost adoptate cu ocazia Summit-ului dela Madrid. NAT și Planul de Acțiune furnizează un cadru pentru parteneriate UE-SUA în privința unor activități diverse grupate în patru mari capitole: promovarea păcii și a stabilității, a democrației și a dezvoltării (în zone ca fosta Zugoslavie și Orientul Mijlociu); rezolvarea problemelor globale (protecția mediului, sănătate publică); contribuția la expansiunea comerțului mondial și încurajarea unor legături mai strânse (Parteneriatul Economic Transatlantic și alte probleme economice rezolvate sub umbrela OMC); promovarea unor strânse legături peste Atlantic.

Progrese remarcabile au fost făcute începând din 1995. În Mai 1997 la Summit-ul UE-SUA a fost semnat Acordul de Cooperare Vamală și de Asistență Mutuală în privința problemelor vamale. Pe 4 Iunie 1998 a fost semnat Acordul de aplicare a principiilor pozitive ale comitetului în ceea ce privește legile concurenței; Acordul referitor la Știință și Tehnologie (semnat la 5 Decembrie 1997) extinde și întărește activitățile între instituții științifice ale UE și diverse agenții de cercetare americane. Un alt acord semnat este și Acordul de Echivalență Veterinară (semnat la 20 Iulie 1999)care facilitează comerțul cu animale vii și cu produse din carne între UE și SUA.

La summit-ul din Mai 1998 a fost lansat Parteneriatul Economic Transatlantic. Acesta este o abordare mai largă a problemelor tratate de NAT. Acest parteneriat include atât elemente bilaterale cât și multilaterale. Bilateral, scopul este înlăturarea barierelor din calea comerțului. Scopul multilateral este de a promova liberalizareacomerțului la scară mondială. Un aspect inovativ al acestei propuneri este de a integra și problemele legate de forța de muncă, afaceri, mediu și problemele legate de consum. Specialiștii consideră că este prea de vreme să se pronunțe în ceea ce privește eficiența acestui parteneriat.

La 21 Iunie 1999, prin Declarația de la Bonn adoptată cu ocazia Summit-ului de la Bonn, ambele părți s-au angajat la un parteneriat egal în privința problemelor economic, politice și de securitate. Această recunoaștere explicită a egalității reprezintă un pas înainte față de NAT. Declarația de la Bonn subliniază modul în care UE și SUA vor să-și modeleze relațiile în următorul deceniu.

4.5. Uniunea Europeană – regionalizare sau mondializare ?

De la începutul anilor ’80, mondializarea este considerată ca fiind principala cauză a creșterii șomajului, a sărăciei, a delocalizărilor și a restructurărilor industriale în cea mai mare parte a țărilor occidentale. Deși această apreciere privind efectele mondializării se bazează pe o analiză simplistă, ea pune în evidență influența crescândă a liberalizării și a jocului concurențial asupra ansamblului economiilor.

Revigorată și amplificată de sfârșitul bipolarismului, mondializarea apare ca un fenomen ireversibil tinzând să modifice fundamental rolul și locul țărilor de mărime mică și mijlocie în ordinea economică internațională, în mod particular în spațiul european. Această dinamică a relațiilor economice internaționale dă naștere la multe întrebări referitor la pertinența procesului integrărilor regionale. Deși Europa Comunitară a devenit un model de integrare regională, anumiți observatori ai fenomenului consideră că Europa va deveni o simplă componentă a liberului schimb mondial. Este evident faptul că interacțiunea constantă între natura liberală a procesului de integrare și inserția continuă a economiilor naționale în procesul de internaționalizare face ca regionalizarea să fie mai puțin identificabilă, comparativ cu mondializarea. Aceasta supune Uniunea Europeană la două tipuri de forțe, forțe centrifuge generate de procesul de mondializare și forțe centripete generate de obiectivele ambițioase ale integrării economice.

Procesul de liberalizare a economiilor europene se traduce prin dezvoltarea forțelor centrifuge ce pun în umbră procesul de integrare economică europeană. Această inserție mondială explică, într-o anumită măsură, incapacitatea statelor europene de a pune în aplicare politici economice autonome.

Participarea țărilor europene, începând cu 1947, la diversele negocieri multilaterale ale GATT și semnarea mai multor acorduri de asociere au oferit unor numeroase țări un acces privilegiat la piața comună europeană. Ratele de dependență comercială și de deschidere în exterior a Europei și a Statelor Unite în 1994, arată importanța relativă a inserției mondiale a economiilor europene. Tabelele 4.6. și 4.7. ne oferă informații privind dependența și deschiderea comercială a Uniunii în 12, comparativ cu dependența și deschiderea comercială a Statelor Unite și respectiv dependența și deschiderea comercială a Uniunii în 12, comparativ cu dependența și deschiderea comercială a Europei Occidentale și NAFTA.

Ratele de dependență, de deschidere, respectiv de dependență-deschidere se determină după următoarele formule:

Rata de dependență = (importuri ale țării sau regiunii / PIB al țării sau regiunii) x 100

Rata de deschidere = (exporturi ale țării sau regiunii / PIB al țării sau regiunii) x 100

Rata de dependență-deschidere = (exporturi + importuri / PIB al țării sau regiunii) x 100

Tabelul 4.6

Ratele de deschidere ale SUA și UE în 1998

Sursa: tabel construit pe baza datelor Organizației Mondiale a Comerțului (2000),

Le commerce international: tendances et statistiques, Geneve.

Tabelul 4.7

Ratele de deschidere ale UE, Europei Occidentale și NAFTA în 1998

Sursa: tabel construit pe baza datelor Organizației Mondiale a Comerțului (1999).

Tendința care se desprinde este creșterea deschiderii economiilor în fața fluxurilor de capitaluri productive și financiare. Sursa acestei faze de deschidere a economiilor la mișcările de capitaluri poate fi considerată mondializarea, deoarece ea accelerează procesul de internaționalizare a economiilor, dar mai ales modifică natura acestui proces; liberalizarea mișcărilor de capitaluri afectează de o manieră mai direcță autonomia țărilor de mărime mică și mijlocie și poate deveni un factor de creștere a incertitudinilor.

Câteva date demonstrează inserția mondială a țărilor membre ale Uniunii Europene (Echinard, Yann – L’Union Europeenne: regionalisation ou mondialisation, Revue du Marche comun et de l’Union Europeenne, nr.406, 1997) prin parcurgerea celor trei etape binecunoscute: internaționalizarea schimburilor de bunuri și servicii, mondializarea mișcărilor de capitaluri și dezvoltarea de către marile întreprinderi a strategiilor globale.

Tabelul 4.7

Valoarea și ponderea exporturilor regionale în comerțul mondial cu mărfuri în 1998

Sursa: tabel construit pe baza datelor Organizației Mondiale a Comerțului (1999),

Le commerce international: tendances et statistiques, Geneve.

Între 1958 și 1998, exporturile de mărfuri intra-vest europene au evoluat de la 52% la aproape 70% din totalul schimburilor în zonă. Această regionalizare a schimburilor este cea mai intensă din lume, însă nu este și unica; ea își face simțită prezența în majoritatea țărilor lumii, începând cu sfârșitul anilor ’60, mai puțin în Europa Centrală și Orientală și în fosta URSS, unde se manifestă fenomenul de deregionalizare. În ceea ce privește zona asiatică, ponderea comerțului intraregional a crescut de la 36,6% în 1968 la aproape 50% în 1993.

Potrivit raportului OMC, în ultimii 50 de ani, schimburile extraeuropene (Tabelul 4.8.) și-au menținut nivelul, raportat la producția europeană. Acest lucru, confirmă, dacă mai era necesar, că intensificarea schimburilor extranaționale ale țărilor europene se datorează în primul rând intensificării schimburilor intra-vest europene.

Studiul evoluției investițiilor străine directe aparținând Uniunii Europene (Tabelul 4.9.) confirmă procesul de regionalizare. Ponderea lor în totalul investițiilor străine directe a crescut de la 27,1% în 1984 la 50,5% în 1999. Proiectul pieței interne și cel al unificării monetare pot explica această evoluție.

Acestei regionalizări comerciale și financiare îi corespunde o specializare industrială europeană. Studii recente arată că specializarea Comunității Europene prin comparație cu Eurafrica, America și Asia-Oceania se realizează în mecanică, chimie, materiale de transport, industrie agroalimentară și material electric. Această specializare europeană se bazează pe o diviziune calitativă a muncii și pe dezvoltarea unei competitivități având la origine calitatea și varietatea produselor, și nu prețul.

Intensificarea relațiilor comerciale între țările din zona Europei și specializarea industrială europeană demonstrează importanța dezvoltării schimburilor intra-ramură și schimburilor inter-ramuri de bunuri intermediare.

Tabelul 4.9

Evoluția ponderii ISD interne UE (% din totalul ISD)

Sursa: Sachwald F. (1996), Realitățile integrării regionale

Procesul de regionalizare nu este deci un mit. Intensificarea relațiilor comerciale și financiare de-a lungul ultimilor 40 de ani a fost mai accentuată între țările europene, decât în raporturile cu restul lumii. Această dinamică este confirmată și de alte regiuni ale globului, cum sunt Asia și America de Nord. Regionalizarea mișcării factorilor de producție și a mișcării capitalului, a alianțelor și fuziunilor între întreprinderi este însoțită de pierderea autonomiei politicilor economice naționale.

4.6. Dificultăți în relațiile economice euro-americane

Cu toate că există o strânsă cooperare între cele două blocuri comerciale, așa cum am văzut mai sus, apar și anumite puncte sensibile în relațiile bilaterale, cum ar fi (Sută, Nicolae– Integrare Economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999, p.258): neînțelegerile pe planul produselor agricole, recunoașterea mutuală a normelor și certificărilor, divergențele în planul audiovizualului, divergențe privind modalitățile de reglementare a diferendelor și divergențele privind relațiile monetare.

Neînțelegerile pe planul produselor agricole reprezintă punctul de divergență cel mai important și cel mai vechi, apărând odată cu intrarea în funcțiune a politicii agricole comunitare (PAC). Sistemul de susținere a prețurilor, care constituia esența PAC, până la reformele din 1986, a fost considerat foarte protecționist, din cauza restituirilor la export și a prelevărilor variabile la import. Fiind primul stat exportator de produse agricole din lume, SUA au considerat întotdeauna că acest sistem dăuna schimburilor comerciale internaționale și întărea în mod artificial competitivitatea CEE, în defavoarea lor, mai ales pe piața de cerereale.

“Critica americană, chiar dacă este fondată, este oarecum parțială. De fapt, politici de susținere a agriculturii există pe ambele maluri ale Atlanticului – și de aceea au și apărut critici din partea unor țări în curs de dezvoltare sau a unor țări mari și foarte competitive în ceea ce privește produsele agricole, precum Australia și Noua Zeelandă – dar le sunt fundamental diferite: susținerea prețurilor în Europa, modelul anglo-saxon de plăți compensatorii în SUA”. Acordurile de la Runda Uruguay s-au semnat pe baza unor compromisuri și au fost acompaniate de reforma PAC. Acest lucru nu a slăbit însă tensiunile, mai ales cele în domeniul normelor sanitare: exporturile americane de carne tratată cu hormoni continuă să fie interzise, deoarece legislația europeană condamnă această practică; normele americane constituie, pe de altă parte, piedici în calea exporturilor europene de brânzeturi și de vinuri.

Recunoașterea mutuală a normelor și certificărilor reprezintă o problemă care trece, desigur, de sfera produselor agricole, deoarece problema obstacolelor legate de diversele norme tehnice constituie principala barieră în calea dezvoltării comerțului mondial. UE încearcă să generalizeze principiul recunoașterii mutuale, pe care l-a pus în aplicare pentru a suprima obstacolele la penetrarea pe piața unică. Este un demers dificil deoarece el presupune un acord al partenerilor asupra cerințelor fundamentale privind normele tehnice. Cele două părți au semnat în 1995 un document comun privind cooperarea în acest domeniu: UE certifică produsele destinate pieței americane, autoritățile americane acordă licențe pentru produsele conforme cu normele UE.

Divergențele în planul audiovizualului au pornit de la o directivă (“Television sans Frontieres”) adoptată pe 3 octombrie 1989 de ministerele culturii și telecomunicațiilor din UE, pentru a face față concurenței americane în domeniul audiovizualului (cinema, producții de televiziune, etc.). Aceasta instituia “cote de difuzare” care obligă televiziunile europene să consacre “o proporție majoritară” din timpul lor de transmisie “producțiilor europene”, atunci când acest lucru este posibil. La runda Uruguay, europenii au obținut dreptul aplicării principiului exceptării culturale, audiovizualul fiind exclus provizoriu din planul de liberalizare a schimburilor cu serviciile. Dar B.Cassen atenționa: “putem fi convinși că mașina hollywoodiană (al cărei purtător de cuvânt, dl. Jack Valenti, a declarat fără nici o umbră de umor că ceea ce a contat pentru europeni și în special pentru francezi în cadrul negocierilor GATT erau banii!) se va pune în mișcare, de această dată îndreptându-se spre reglementările GATT, unde UE va trebui să negocieze pas cu pas eventualele derogări” (Sută, Nicolae – Integrare Economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999, p.259).

Divergențele privind modalitățile de reglementare a diferendelor se nasc din reproșurile făcute de UE Statelor Unite în legătură cu faptul că, acestea din urmă încearcă să rezolve conflictele comerciale pe o bază bilaterală și nu multilaterală. Statele Unite au un arsenal legislativ impresionant în această privință începând cu “secțiunea 301” din Trade Act promulgat în 1974 și continuând cu avatariile acestui act: “super 301”, “301 specială”, “secțiunea 337”, etc. prin care se iau măsuri de retorsiune față de statele vinovate de protecționism. UE nu este în mod deosebit afectată de aceste măsuri (cu excepția domeniilor sensibile cum ar fi cel al utilizării hormonilor de creștere), numai că ea nu dispune, după cum se știe, de astfel de măsuri de retorsiune. Din această cauză, UE doerște ca OMC, dotată cu un organ de reglementare a diferendelor al cărui mecanism este mai eficient decât în cazul vechiului GATT, să poată juca efectiv rolul de arbitru în cadrul multilateral al desfășurării relațiilor comerciale între state. Mai ales că anumite dispoziții legislative americane afectează relațiile UE cu alte țări. De exemplu, legea Helms-Burton din 1996 (Cuban Liberty and Democratic Solidarity Act) princare se acordă dreptul americanilor ale căror bunuri au fost naționalizate de regimul cubanez începând cu 1959, să urmărească în justiție întreprinderile străine cae fac schimburi cu societățile naționalizate din insulă. Uniunea Europeană, cu care Cuba realizează aproape jumătate din comerțul său exterior, a început o procedură de conciliere în cadrul OMC. Aceasta s-a soldat în 1997 cu acceptarea de către SUA a unor derogări pentru UE de la legea respectivă. La fel este și cazul Legii Amato din august 1996 (Iran and Lybia Sanctions Act) care vizează impnerea de sancțiuni economice – interdicția de a exporta către SUA, interdicții privind transferurile de tehnologie de origine americană, etc. – oricărei companii străine care investește mai mult de 40 de milioane de dolari în sectoarele petrolier și al gazelor naturale din Iran și Libia, state care sunt acuzate că favorizează terorismul internațional. Această lege afectează în mod special o serie de companii europene.

Relațiile monetare sunt la rândul lor o sursă de tensiuni deoarece statutul demonedă de rezervă și de etalon internațional al dolarului a permis mult timp Statelor Unite să își finanțeze deficitul balanței de plăți cu propia monedă. Pe plan monetar, putea impune băncilor centrale din alte țări cum să gestioneze cursul de schimb al dolarului (Sistemul Monetar European a fost întotdeauna sensibil la fluctuațiile dolarului). Introducerea euro constituie o soluție la această problemă. Ea va modifica, în timp, statutul monetar internațional al SUA.

4.7. Atentatele din 11 septembrie: scăderea ratei de creștere PIB

Perspectivele economice în Uniunea Europeană s-au deteriorat în lunile de după evenimentele din 11 septembrie 2001, atingând economiile care s-au aflat și așa într-o scădere ca rezultat al unor șocuri regionale și globale (precum prețurile prea înalte ale petrolului și ale alimentelor, reevaluarea sectorului tehnologic și telecomunicațiilor). Indicatorii producției industriale, activitatea sectorului de servicii, dar și încrederea într-o serie de afaceri au slăbit în toată UE. Alți indicatori de bază privind condițiile de afaceri se confruntă cu o schimbare negativă, făcând timpul de redresare incert. Reducerea activității este semnificativă, cu impact direct asupra comerțului, a legăturilor economice și financiare internaționale, în general. Încrederea consumatorilor s-a diminuat, de asemenea, reflectând tendința privind creșterea, într-o mai mică măsură, a venitului real și creșterea șomajului. La aceasta se adaugă sentimentul de presiune datorat incertitudinilor naționale și globale (IMF, 2002).

Tabel 4.10

Evoluția PIB în UE

Sursă: EUROSTAT, 30.05.2002

Ca rezultat, rata PIB a crescut în trimestrul I al anului 2002 în Uniunea Europeană doar cu 0,2%, iar în zona euro cu doar 0,1%. Dar în tot anul trecut, în fiecare trimestru am putut remarca o scădere continuă în creșterea ratei acestui indicator în ambele zone (este vorba de UE și zona euro). O scădere masivă a ratei de creștere a PIB în UE și în zona euro a avut loc în trimestrul II al anului 2001, cînd scăderea a fost de 0,9% față de trimestrul I al aceluiași an în ambele zone, iar scăderea cea mai drastică a fost înregistrată în trimestrul IV al anului 2001, adică în lunile octombrie, noiembrie și decembrie, primele trei luni de după atentate. Astfel, în zona euro, rata de creștere a PIB a scăzut cu 1,0% față de trimestrul III, înregistrând, astfel, o creștere de doar 0,3%, față de 0,9% pe între teritoriul Uniunii Europene.

Pentru a se vedea mai bine evoluția PIB o voi prezenta și grafic, deoarece vizualizând efectul asupra omului are un impact și mai puternic.

Figura 4.1. Scăderea ratei PIB în UE și zona euro

În ceea ce privește evoluția PIB de după 11 septembrie 2001, este foarte interesant să facem o defalcare a ratei de creștere a PIB pe fiecare țară membră a Uniunii Europene (tabel 4.11). După cum putem vedea, din păcate, nouă țări membre ale Uniunii Europene vor confrunta în acest an o scădere în creșterea PIB, ceea ce va duce la scăderea până la sfârșitul anului a PIB, atât în UE, cât și zona euro. Astfel, anul 2002 se va finaliza – conform așteptărilor – cu o rată de creștere a PIB de doar 1,3% în UE față de 1,7% din 2001 și cu o creștere de doar 1,2% în zona euro, față de 1,5 înregistrat în anul precedent.

Tabel 4.11

Evoluția PIB în UE defalcat pe țări membre

Sursă: World Economic Outlook, 2002

Există șapte țări, care, deși, se confruntă cu dificultăți mari datorită recesiunii, se pare că în acest an, totuși, vor reuși să înregistreze o rată de creștere a indicatorului macroeconomic PIB mai mare decât în 2001. Deși diferența este foarte mică, aceasta va ajuta țările să iasă mai ușor din impas. Suedia este țara care, în acest an, va avea o rată de creștere a PIB cu 0,5% mai mare decât în anul precedent, astfel ea va înregistra o creștere de 1,7%.

Irlanda este însă țara care pe anul 2002 după estimări va avea o rată de creștere a PIB cu 3,1% mai mică ca în anul precedent, dar totuși va înregistra o creștere de 3,0%.

Țara cu cea mai mare rată de creștere a PIB înregistrat în acest an va fi Luxemburgul, cu 3,2%, înregistrând o scădere de doar 0,1% față de 2001 în privința ratei de creștere a PIB, dar nu trebuie să uităm că, în 2000, Ducatul a înregistrat o rată de creștere a PIB de 8,5%, care l-a plasat pe locul doi după Irlanda.

Deși în acest an se preconizează că Germania va înregistra o creștere cu 0,2% a ratei de creștere a PIB față de 2001, totuși economia ei a fost cea mai afectată. În acest an, Germania va avea o rată de creștere a PIB de doar 0,7%, dar și în anul trecut avea de doar 0,5%. Această slăbire a economiei germane va avea efecte puternice asupra întregii regiuni a Uniunii Europene, datorită legăturilor sale economice foarte puternice în Europa.

4.8. Schimbările suferite de exporturile și importurile

Uniunii Europene

În 2001, exportul mondial de mărfuri a scăzut, față de 2000, cu 4%, înregistrând astfel 6.162 miliarde dolari americani, față de 6.180 miliarde dolari. Aceasta a fost cea mai spactaculoasă scădere înregistrată din 1982. Toate cele trei grupuri de produse de mărfuri – produse agricole, produse miniere și produse manufacturiere – au înregistrat o scădere valorică în export. Comerțul cu serviciile comerciale a scăzut și el cu 1% față de anul anterior, înregistrând valoarea de 1.440 miliarde dolari. Scăderea în valoarea serviciilor de transporturi și călătorii nu a fost compensată în totalitate de creșterea în valoare a altor altor servicii comerciale, ca comunicații, asigurări și servicii financiare precum și redevențe și licențe. O scădere a serviciilor se datorează și unei reduceri mai mici a prețurilor pentru servicii decât pentru bunuri. Dacă privim comerțul mondial de mărfuri pe regiuni în tabelul 4.12., putem remarca că, toate cele șapte regiuni geografice au înregistrat performanțe mai slabe de export și de import în anul 2001 decât cu un an în urmă. Cu excepția economiilor în tranziție toate regiunile au ropotat o scădere în exportul lor de mărfuri. În ce privește importul de mărfuri au înregistrat o creștere trei regiuni din cele șapte: economiile în tranziție, Africa și Orientul Mijlociu.

Comerțul Europei de Vest nu a înregistrat așa o mare scădere ca și cea a Statelor Unite. Astfel, exporturile de mărfuri în Uniunea Europeană au scăzut doar cu 1%, față de 6% în America de Nord, iar importurile cu 2%, față de tot 6%.

Comerțul mondial cu servicii comerciale a scăzut cu 1% la 1.440 miliarde dolari în 2001. Primul declin a exportului mondial de servicii comerciale din 1983 încoace a afectat toate categoriile de servicii și toate regiunile principale. Serviciile de transporturi au scăzut cu 2%, iar cele de călătorii cu 3%. Exporturile a celor mai dezvoltate categorii de servicii (incluzând comunicațiile, asigurările, serviciile financiare precum și licențele și redevențele) au stagnat în 2001.

Tabel 4.12

Comerțul mondial cu mărfuri pe regiuni 1990 – 2001 (miliarde dolari și %)

Sursă:WTO, Annual Report 2002

Impactul scăderii în comerțul cu servicii comerciale diferă foarte tare în cele mai importante regiuni. Cele mai multe înregistrează un declin atât în exporturi cât și în importuri. O creștere în exporturi înregistrează doar economiile în tranziție, cu o creștere de 10%, iar Europa de Vest înregistrează o stagnare. Și importurile de servicii comerciale economiilor în tranziție au crescut, în 2001, cu 11%, iar cele ale Americii Latine cu 2%, cele ale Europei de Vest înregistrează o stagnare.

Tabel 4.13

Comerțul mondial cu servicii comerciale pe regiuni 1990 – 2001 (miliarde dolari și %)

Sursă:WTO, Annual Report 2002

Comerțul cu servicii a Europei de Vest a stagnat în 2001. Măsurat în euro scăderea în 2001 este considerabil mai pronunțat ca și aprecierea dolarului față de euro a fost mai mică în 2001 decât în 2000. Europa de Vest înregistrează diferențe în performanța comercială, ceea ce se poate observa între cele trei cele mai mari țări (Marea Britanie, Germania și Franța), care au înregistrat o scădere în exportul și importul lor, și Italia și Spania care însă au înregistrat o creștere în ambele domenii. Irlanda cintinuă să raporteze cel mai dinamic comerțul u serviciile în Europa de Vest.

Înformațiile obținute până la sfârșitul lunii martie 2002, indică că descreșterea cererii în SUA a fost oprită și că acum aceasta va începe să crească din nou. În Europa de Vest datele privind secretele de afaceri și cele care ordonează veniturile punctează o revigorare a investițiilor și o creștere mai mare a consumului în cursul anului 2002.

Concluzie: comerțul internațional este divizat în blocuri

Comerțul mondial contemporan este un comerț divizat în blocuri, deseori aflate în poziție de concurență, ceea ce a dat naștere unui nou protecționism. De mai multe decenii, economia mondială este sediul unor tensiuni tot mai ascuțite între globalizarea crescândă a economiilor, pe de o parte, și persistența unui cadru politic de decizie, atomizat în state națiuni, pe de altă parte.

Globalizarea economiei, intensificarea cooperării internaționale, uniunile vamale, economice, monetare, convențiile sociale și alte tipuri de relații, formale și informale, au întărit, progresiv, interdependența între națiuni. Această interdepen-dență, care modifică ierarhiile în cadrul regulilor de drept internațional, înseamnă, la nivelul guvernelor, o libertate de acțiune îngrădită și puteri diminuate, dar și noi responsabilități. Globalizarea a avut ca efect modificarea “regulilor jocului” concurenței între întreprinderi, în cadrul aceleiași țări sau pe piețele internaționale. Aceasta a condus statele la punerea în practică a unor politici de integrare care să ducă la creșterea importanței și credibilității membrilor unei regiuni față de diverși actori externi. În măsura în care globalizarea diminuează eficacitatea politicilor naționale și a măsurilor izolate, față de concurența internațională, ea încurajează, totodată, reacția de răspuns a statelor naționale, favorizând tendința spre regionalizare.

Încheierea de acorduri cu țări vecine antrenează o disciplină în materie de politică economică și are drept obiectiv compensarea colectivă, la scară regională, a pierderii de autonomie națională, fiecare țară sperând să redobândească, la nivelul noii uniuni, puterea de influență pe plan național. Dorința de integrare este motivată și de căutarea unor piețe sigure, mai ales pentru țările mici sau de frustrarea țărilor mai mari de lipsa unui real progres în liberalizarea multilaterală. Unul din motivele importante într-o decizie de integrare este acela că aranjamentele comerciale regionale pot facilita un progres mai rapid în economia mondială față de dificilele discuții multilaterale, dacă sunt axate pe componentele dinamice ale comerțului global. În general, efectele economice ale aranjamentelor comerciale regionale din punctul de vedere al restului lumii pot apărea ca pozitive, dacă lumea beneficiază de efectele creșterii regionalizării, contracarând eventuale pierderi inițiale. Mulți specialiști în domeniu subliniază interesul comunității internaționale în regionalism, considerat un mijloc mai rapid decât multilateralismul de a ajunge la un comerț liber global.

Țările sunt mai receptive la acordurile regionale decât la cele multilaterale, fapt demonstrat de gradul înalt de liberalizare în comerț, servicii în cadrul unor blocuri comerciale, precum UE. Aceste acorduri comerciale regionale pot servi ca suport pentru negocieri multilaterale. Cele mai multe țări doresc să formeze coaliții, alianțe, dar cu parteneri aleși de ei, cu care sunt similari din punct de vedere al dezvoltării, politicilor economice, ceea ce nu este posibil în condițiile negocierilor multilaterale. Totuși, sistemul comercial multilateral este necesar pentru promovarea unui cadru în ceea ce privește comerțul liber, inclusiv dintre diferitele blocuri și țările care nu sunt membre ale vreunui acord internațional.

Fără să situeze – în mod explicit – regionalizarea într-o perspectivă a globalizării, GATT și OMC au căutat o posibilitate de accelerare a liberalizării schimburilor, precum și un risc cât mai redus de fragmentare a lumii în blocuri. De altfel, teoria economică a integrării are o abordare rezervată în privința procesului de integrare regională, câștigul pentru țările din zonă depinzând de balanța dintre “efectele de creare de comerț” și “efectele de deturnare de comerț”, incidentele pentru restul lumii nefiind de la sine înțeles pozitive. Efectele negative se agravează dacă zona în cauză atinge “statutul” marilor țări și se comportă ca un bloc comercial care-și folosește politica comercială pentru a maximiza propria bunăstare, în detrimentul celorlalte țări ale lumii. Pe această bază, GATT se opune, din principiu, discriminării comerciale. Ideea potrivit căreia discriminarea este un lucru rău are, încă, statutul unei legi internaționale (Lindert P. – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1997). Un principiu fundamental al GATT este acela că obstacolele comerciale trebuie să fie reduse, în mod egal, și fără discriminare, spre profitul tuturor partenerilor comerciali străini. Prevederile art. XXIV al GATT reflectă această neîncredere față de integrarea regională, care este acceptată, dar numai dacă conduce la o mai amplă liberalizare a economiei mondiale.

Globalizarea este însoțită de o integrare economică și de o cooperare instituțională regionale. În acest context, se pun o serie de întrebări. Ce relații întrețin aceste două mișcări, de globalizare și regionalizare? Care sunt fundamentele economice, instituționale, socio-politice ale tendinței de regionalizare? Se justifică oare temerea de un regionalism închis?

Regionalizarea, ilustrată de evoluția UE, ALENA, sau alte acorduri de cooperare economică regională nu este în contradicție cu procesul de globalizare. Sistemul multilateral și regionalismul au în realitate o interacțiune complexă, după crearea GATT, cele două procese dezvoltându-se în paralel. Dezbaterea asupra dialecticii globalizare – regionalizare s-a concentrat mai mult pe probleme de politică comercială, în esență, dacă acordurile regionale întăresc sau ruinează sistemul liber al schimburilor internaționale. În prezent, această interacțiune este în general pozitivă: acordurile regionale au favorizat liberalizarea schimburilor.

Noțiunea de regionalism economic se poate interpreta drept voința politică a guvernelor, de a favoriza dezvoltarea legăturilor economice internaționale cu țări apropiate din punct de vedere geografic, ca urmare a negocierilor cu privire la crearea de zone de liber schimb, de uniuni vamale sau de orice alt acord preferențial de comerț (uniuni economice și monetare), prin eliminarea barierelor din calea schimbului reciproc de bunuri și servicii (și respectiv de capital și forță de muncă).

Definițiile cele mai simple opun regionalismul “deschis” și regionalismul “închis”. Pentru unii economiști, UE ar fi un exemplu de regionalism închis, care vizează liberalizarea economică pentru o mare piață protejată, întărită printr-o putere centralizată și ierarhizată și, printr-un regim intern comun, bazat pe reguli și condus prin intermediul unor structuri instituționale solide, având obiective atât socio-politice, cât și economice. Potrivit altor analize, regionalismul moderează naționalismul economic și duce la transparența și reglementarea comerțului. Noțiunea de regionalism deschis a fost dezvoltată în cadrul APEC (Forumul de Cooperare Asia – Pacific). Este vorba de o integrare economică regională fără discriminare împotriva lumii a treia.

Aceste procese de regionalizare nu se derulează uniform, făcându-se distincție între Europa ca “mod de guvernare regional la nivele multiple”, America de Nord ca exercițiu de diviziune a muncii centrat pe SUA, și regiunea Asia-Pacific ca sistem de cooperare regională în formare, bazat pe piață și mai puțin formalizat (Mikic M. – International Trade, MacMillan Press, New York, 1998).

În ultimele trei-patru decenii, regionalismul s-a generalizat și diversificat la scară planetară, sub forme tot mai variate. Acorduri de liberalizare regională au apărut pe toate continentele. Dincolo de formele tradiționale se dezvoltă forumuri de discuție, antrenând dialoguri între guverne și sectoare private, sau se elaborează inițiative multilaterale de liberalizare.

În acest context, regionalismul poate răspunde unor motivații diverse:

să fie expresia – mai mult sau mai puțin pregnantă – a unei comunități de interese politico-economice;

să releve – de o manieră mai diplomatică – o putere (mare sau medie) la scară regională;

să ancoreze – de manieră ireversibilă – alegerile de politică economică în interior, prin constrângerea instituțională a integrării regionale;

sau, pur și simplu, să exploateze economiile de scară și câștigurile din specializarea la nivel regional.

Crearea Uniunii Europene răspunde – după Comunitatea Tratatului de la Roma – primului caz. Experiența integrării europene se bazează pe o puternică cooperare politică, de natură să permite acceptarea constrângerilor unei interdependențe regionale sporite Astfel, Uniunea apare ca un “laborator de gestiune a interdependenței economice” (Jacquet P. – Mondialisation et montee des blocs regionaux, Problemes economiques, nr. 2565-6/22-29.04. 1998). În plus, creșterea acestei interdependențe a fost dorită de către părinții fondatori ai Comunității, din motive de securitate colectivă, și pentru a permite reconcilierea durabilă a Franței cu Germania și a aliaților lor. Grija de integrare în uniune, manifestată de țările Europei Centrale și de Est relevă, mai ales, primul motiv și, în parte, al patrulea obiectiv: ele văd în ancorarea la Vest cea mai bună garanție a securității și a protecției lor împotriva unui vecin din Est, considerat încă incomod.

Acordul ALENA și participarea activă la lucrările APEC par să evidențieze, ca prioritate pentru politica americană, o strategie de putere, prin care se urmărește păstrarea influenței și accesului la piețe. Însăși dimensiunea pieței SUA îndepărtează orice apropiere cu ideea că aceasta ar urmări crearea unei veritabile comunități de interese cu mult mai micul lor vecin din sud. În cazul Mexicului, al treilea motiv pare să predomine: strategia regională în cadrul ALENA constituie semnalul alegerii acestei țări spre deschidere – utilizată ca sursă de beneficiu economic și ca o garanție a regăsirii credibilității pe plan național. China poate, de asemenea, prin participarea sa activă în cadrul APEC, să urmărească, dincolo de slăbirea diplomatică a Taiwanului, și o garanție de inserție regională care să-i deschidă accesul la piețele dinamice din zonă, la investițiile în regiune.

Regionalismul este, de asemenea, o recunoaștere a proximității geografice, un răspuns la preocuparea de a exploata și întări o interdependență economică care se dezvoltă natural, dar într-un context politic dificil, între țări de o diversitate profundă sub aspect lingvistic, cultural, religios. Proximitatea geografică este o sursă firească de intensificare a schimburilor, iar printr-o apropiere regională se vizează un cadru mai formal și structurat al relațiilor internaționale în zonă.

Acestor motivații variate le corespund mai multe forme de integrare regională, care se constituie în tot atâtea experiențe de cooperare regională, mai mult sau mai puțin comparabile unele cu altele, mergând de la simplul cadru diplomatic pe care-l constituie APEC-ul, la constituirea de zone de liber schimb, precum ALENA sau ASEAN, de piețe comune, ca MERCOSUR, sau de uniuni economice și monetare, cum prevede proiectul european.

În concluzie, comerțul internațional va miza atât pe blocuri comerciale internaționale cât și pe sisteme comerciale multilaterale, țările individuale optând pentru dublul angajament privind liberalizarea comerțului: prin acorduri regionale și prin acorduri multilaterale.

BIBLIOGRAFIE

1. Lester C. Thurow, The Future of Capitalism. How Economic Forces Shape Tomorrow's World, William Morrow and Co, Inc., New York, 1996, p. 115.
2. Robert A. Jones, The Politics and Economics of the European Union, Edward Elgar, Cheltenham UK, 1996, p. 26.
3. Beth V. Yarbrough și Robert M. Yarbrough, The World Economy: Trade and Finance, The Dryden Press, Harcourt Brace College Publishers, 1994, p. 411.
4. DST=Drepturi speciale de tragere: monedă de cont introdusă în anul 1970 când valoarea ei era legată de $ (1DST=1$) și deci de aur. Din 1974, valoarea unei unități DST este calculată prin combinarea valorii a cinci valute (dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez, lira sterlină).
5. Acordul Multifibră: pentru a obține sprijinul politic al reprezentanților statelor din sudul SUA (unde este concentrată industria textilă), președintele american J.F. Kennedy a acceptat să impună în anul 1960 restricții cantitative asupra importului de textile de bumbac și să nu includă textilele în negocierile de reducere a barierelor tarifare. Aceste bariere au devenit Acordul Multifibră, una dintre cele mai cuprinzătoare colecții de bariere comerciale din toate timpurile.
6. O eurovalută este orice depozit  creat într-o instituție financiară  europeană ce nu este denumit în valuta țării respective. De exemplu, depozitele de lire sterline aflate într-o bancă din Franța constituie eurovalută (eurolire sterline). Prima eurovalută au fost eurodolarii, depozite de dolari SUA deschise în anii '50 în băncile londoneze.
7. Lester C. Thurow, op. cit., p.129.
8. Idem, p. 137.
9. Niță Dobrotă, coordonator, Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999, p. 249-250.
10. J. Viner, The Customs Union Issue, Carnegie Endowment for International Peace, 1970, p. 41-55.
11. B. Balassa, Trade Creation and Trade Diversion in the European Common Market, Manchester School, 62/2, 1974, p. 93-135.
12. L. Alan Winters, Britain în Europe. A Survey of Quantitative Trade Studies, Journal of Common Market Studies, 25/4, 1987, p. 315-35.
13. EFTA- European Free Trade Association, The Effects of EFTA in the Economies of Member States, Geneva, 1969.
14. Lynden Moore, The Economic Analysis of Preferential Trading Areas, în The Economics of the European Union, Policy and Analysis, Edited by M.J.Artis and N. Lee, Oxford University Press, 1994, p. 62-91.
15. World Bank, Global Economic Prospects and the Developing Countries, 1995.
16.  PHARE=Pologne, Hongrie – Assistance pour la Reconstruction Economique (Polonia, Ungaria – Asistență pentru reconstrucția economică). Denumirea inițială a programului de asistență financiară nerambursabilă acordată de UE țărilor central și est-europene; SAPARD=Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Program special de aderare pentru agricultură și dezvoltare rurală); ISPA=Instrument for Structural Policies for Pre-Accession (Instrument pentru politicile structurale de pre-aderare).
17. Beth V. Yarborough și Robert M. Yarborough, op. cit., p. 447.