Uniunea Europeana Si Rolul Acesteia In Economia Mondiala
CUPRINS
Cap. 1 GENEZA UNIUNII EUROPENE……………………………1
EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEANĂ…………..1
EVOLUȚIA UNIUNII EUROPENE………………………17
Cap. 2 STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ ȘI PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE ÎN PREZENT…23
2.1 MODELE ALE ARHITECTURII INSTITUȚIONALE……23
2.2 STRUCTURA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE…32
2.2.1 Consiliul European………………………………….32
2.2.2 Comisia Europeană………………………………….41
2.2.3 Parlamentul European ………………………………46
2.2.4 Alte organisme din cadrul structurii instituționale….51
2.3 CULTURA PROCESULUI DECIZIONAL DIN UNIUNEA EUROPEANĂ……………………………………………………………..58
2.3.1 Interesele specializate………………………………58
2.3.2 Etape ale procesului decizional din punctul de vedere al intereselor specializate………………………………………………………………..60
2.4 PROCEDURI DECIZIONALE COMUNITARE………….64
2.5 DETERMINANȚII REFORMEI DE FOND A INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE…………………………………67
Cap. 3 VIITORUL UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL LĂRGIRII…………………………………………………………………72
3.1 CONTEXTUL PROBLEMEI………………………………73
3.2 ASPECTE PROCEDURALE………………………………74
3.3 REPERE STATISTICE ȘI FINANCIARE DE VIITOR…..77
3.4 REFORMA ÎN VIITOR ÎN INSTITUȚIILE COMUNITARE……………………………………………………………78
Cap. 4 ROLUL UNIUNII EUROPENE PE PLAN INTERNAȚIONAL……………………………………………………….84
4.1 UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN LUME……………………..84
4.2 SPRE UN SPAȚIU COMUN EUROPEAN……………….97
4.3 EURO – MONEDĂ INTERNAȚIONALĂ?…………………..101
Cap. 5 RELAȚIILE ECONOMICE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE……………………………………………………………..109
5.1 ORGANIZAREA RELAȚIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE: O SINTEZĂ A PRINCIPALELOR ORIENTĂRI ȘI PROBLEME……………………………………………109
5.1.1 Politica comercială……………………………….109
5.1.2 Noul instrument al politicii comerciale (N.I.P.C)..112
5.2 SCHIMBURILE COMERCIALE TREBUIE CONTROLATE?
5.2.1 Mitul Europei fortăreață………………………….115
5.2.2 Argumente în favoarea strategiei de deschidere progresivă…………………………………………………………………112
5.2.3 Trebuie instaurat un protecționism zonal?………….118
5.3 POLITICA DE SPRIJIN PENTRU DEZVOLTARE………120
5.3.1 Relațiile cu America de Nord……………………122
5.3.2 Relațiile cu Canada………………………………127
5.3.3 Relațiile UE cu Asia……………………………..129
5.3.4 Acordurile cu grupările regionale latino-americane / Grupările regionale……………………………………………………….135
BIBLIOGRAFIE
=== capidoc ===
Capitolul 1
GENEZA UNIUNII EUROPENE
1.1 EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEANĂ
Uniunea Europeană nu reprezintă prima expresie politică a ideii de a asocia durabil statele europene. Inițiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectând dorința de hegemonie și dictat.
Două exemple sunt în acest sens cunoscute: Napoleon I, a cărui ambiție era să unifice Europa sub conducerea Franței și Hitler, care a încercat prin forță să subordoneze continentul dominației celui de-al treilea Reich.
Au existat însă și modele de asociere voluntară și pașnică a unor parteneri egali în drepturi, mai ales după experiența dureroasă a primului război mondial. Astfel, în 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizație numită „Mișcarea Europeană”, a cărei doctrină cerea crearea „Statelor Unite ale Europei”, având drept elemente de referință unificarea Elveției în 1648, fondarea Reicului german în 1871, dar mai ales apariția Statelor Unite ale Americii în 1776.
Șase ani mai târziu este rândul ministrului francez de externe Aristide Briand să lanseze o nouă inițiativă: susținut de omologul său german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, într-un celebru discurs ținut la 5 septembrie 1929 în fața Societății Națiunilor. Desigur, nu era vorba decât de instaurarea unei cooperări mai strânse între statele europene a căror suveranitate rămânea intactă, însă ideea era extrem de îndrăzneață și vizionară pentru acel moment.
Aceste tentative de unificare pașnică a Europei s-au ciocnit însă de spiritul naționalist și imperialist încă foarte puternic în epocă. Nu putem să nu amintim, în acest context, eforturile depuse de către marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de președinte al Societății Națiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial și a unificării europene.
A fost însă necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de război pentru a deveni conștientă de consecințele nefaste ale rivalităților permanente dintre țările sale. A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului și la declinul politic și economic al statelor europene cu structurile lor naționale arhaice pentru a fi create condițiile unei înnoiri și a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei.
Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-al doilea război mondial, trei constatări se impun:
Mai întâi că Europa devenise conștientă de propria sa slăbiciune. Războaiele care o devastaseră au făcut-o să-și piardă poziția centrală pe care a ocupat-o timp de secole în istoria universală. Fărâmițată în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, a căror putere militară, politică și economică era superioară potențialului european.
Era apoi experiența dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul „Niciodată un nou război!” principiul oricărei acțiuni politice. Cele două conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide europene și fuseseră din Europa principala lor victimă, de aceea ideea unor noi conflicte armate devenise în acel moment insuportabilă.
La acestea s-a adăugat un al treilea argument: dorința, născută imediat după război, de a avea o lume mai bună și mai liberă – chiar dacă exprimarea pare propagandistică – în care individul și statul să coabiteze armonios.
În ansamblul lor, tentativele de unificare europeană de după război prezintă imaginea confuză a unui număr mare de organizații complexe, fără legături veritabile între ele și asupra cărora doar specialiștii aveau o viziune de ansamblu: OCDE (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică), UEO (Uniunea Europei Occidentale), NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei și cele trei Comunități Europene (CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, EUROATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și CEE – Comunitatea Economică Europeană).
Dacă luam drept criteriu de clasificare obiectivele vizate de fiecare dintre acestea, organizațiile menționate prezintă o anumită structură de ansamblu articulată în trei grupuri.
Primul grup îl constituie organizațiile lumii occidentale născute din alianța dintre SUA și Europa de Vest, după cel de-al doilea război mondial.
Nu este deci o întâmplare că prima organizație europeană de după război, creată în 1948 sub denumirea de OECE (Organizația Europeană de Cooperare Economică), a avut la bază o inițiativă americană. În 1947 George Marshall, ministru american de externe în acel timp, invitase țările europene să-și unească eforturile de reconstrucție economică, promițându-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite care a devenit realitate odată cu „Planul Marshall”.
În 1960 statele membre ale OECE, SUA și Canada au convenit să extindă câmpul de acțiune al organizației, oferind ajutor pentru dezvoltare țărilor lumii a treia. OECE devine astfel OEDE, la care SUA și Canada au aderat în același an.
În 1949 a fost creată Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation – NATO), pact militar între principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite și Canada (astăzi organizația are 19 membri).
Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înființată în 1954, în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securității. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles încheiat între Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia și Gracia (în total 10 state).
UEO oferă statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare și de securitate, în scopul de a consolida influența politică a Europei în cadrul NATO și de a crea o identitate europeană de securitate (gradul în care acest obiectiv a fost atins până în prezent nu face obiectul acestui studiu însă trebuie menționat că UEO depinde esențial de evoluțiile din sânul NATO și UE).
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept „braț înarmat al UE și pilon european al NATO”. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, consfințește rolul UEO în implementarea deciziilor de politică externă și securitate comună (PESC) ale Uniunii Europene.
Un al doilea grup de organizații este format din structuri europene al căror rol se limitează la cooperarea tradițională între state suverane și la care pot adera, practic, toate țările europene. Exponentul acestui grup este Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizație politică.
Statutul său nu menționează nici voința de a instaura o federație sau uniune, nici transferul de suveranitate națională. Puterea în sânul Europei aparține Consiliului de miniștri, care adoptă decizii în baza principiului unanimității, iar Adunarea Parlamentară are un rol consultativ, fără competențe legislative. Ea poate doar adresa recomandări Consiliului de Miniștri care nu este însă responsabil în fața Adunării și poate anula recomandarea acesteia cu un singur vot împotriva (în practică, influența politică a forului parlamentar asupra Consiliului de Miniștri nu este totuși de neglijat).
Consiliul Europei rămâne deci, prin structura sa, un organism de cooperare internațională. Cu toate acestea, rolul său nu trebuie subestimat, mai ales în ceea ce privește procesul de unificare europeană și de dezvoltare a unui sentiment de solidaritate între țările europene. Având inițial 10 membri, Consiliul Europei a crescut în dimensiuni, numărând în aprilie 1999, 41 de state membre, inclusiv Federația Rusă și alte foste republici sovietice.
Între membrii acestei organizații au fost încheiate o serie de convenții în domeniile economiei, culturii, politicii sociale și dreptului, cea mai importantă fiind Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din 4 noiembrie 1950. această convenție a introdus nu doar norme minimale pentru protecția juridică ce permite organelor instituite prin Convenție (Comisia Europeană a Drepturilor Omului) să condamne violările drepturilor omului comise în statele membre.
În sfârșit, al treilea grup de organizații cuprinde Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE).
Începând cu anii ’80 cele trei structuri sunt denumite generic „Comunitatea Europeană” care, din 1993, odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, constituie principalul și cel mai important pilot al Uniunii Europene.
În raport cu organizațiile internaționale tradiționale, Uniunea Europeană se caracterizează prin faptul că grupează state care au renunțat la o parte din suveranitatea lor națională pentru a o transfera la nivel supranațional în ceea ce s-ar putea numi „suveranitate partajată”, pe care o exercită în comun toți membrii organizației. Prin acest transfer Uniunea Europeană este dotată cu puteri proprii în virtutea cărora poate să adopte acte de „suveranitate europeană” cu efect echivalent – în domeniile sale de competență – actelor juridice adoptate la nivel național. Putem astfel vorbi de „integrare”, cu alte cuvinte de o formă nouă de fuziune între suveranitatea națională și competențele supranaționale.
La baza actului de naștere a Comunităților Europene stă declarația din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet.
Pentru a înțelege mai bine esența acestui act este necesară plasarea lui în contextul istoric al vremii. La 24 aprilie 1947 eșecul Conferinței de la Moscova privind viitorul Germaniei avea să convingă Occidentul că Uniunea Sovietică, partener în lupta fascismului, devenise o sursă de pericol imediat pentru democrațiile vest-europene. Blocada Berlinului din primăvara anului 1949 a făcut să crească și mai mult tensiunea, astfel încât, la 4 aprilie 1949, principalele țări ale Europei de Vest și Statele Unite ale Americii au pus bazele securității lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de naștere al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, în septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenințările proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teamă: începea perioada „războiului rece”.
Statutul Germaniei Federale care, odată cu adoptarea constituției sale din 8 mai 1949, își concepea singura politică internă, a devenit un subiect de rivalitate între Est și Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansării economice a acestei țări plasată în inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau reînarmarea acestei puteri învinse pentru a face față pericolului sovietic.
La rândul său, diplomația franceză se găsea într-o dilemă serioasă: ori ceda presiunii americane și accepta renașterea puterii germane în ciuda opoziției opiniei publice franceze, ori își menține o poziție rigidă față de acest subiect, ceea ce ar fi adus în impas relațiile sale cu Bonnul.
În acest moment complicat din primăvara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor săi americani și britanici o misiune imperativă, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale în concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental între cele trei puteri învingătoare, Franța, Marea Britanie și statele Unite, era programată pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.
Acestor dificultăți politice li s-au alăturat o serie de blocaje economice. O criză de supraproducție în industria oțelului părea iminentă datorită potențialului siderurgic al țărilor europene. Cererea se diminua, prețurile scădeau și apăruse teama că producătorii vor constitui un cartel pentru a limita concurența pe piață. Aflate în plină fază de reconstrucție, economiile vest-europene nu-și puteau însă permite să lase un sector de bază al industriei în voia speculei sau a penuriei organizate.
Acesta era deci contextul în care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut marelui public dar care acumulase o mare experiență excepțională în timpul unei îndelungate cariere internaționale. Jean Monnet, pe atunci comisar al planului francez de modernizare, numit în acest post în 1945 de către generalul Charles de Goulle pentru a asigura redresarea economică a țării, era una dintre cele mai influente persoane în lumea occidentală.
Încă din timpul primului război mondial, el organizase structurile de aprovizionare în comun a forțelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societății Națiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai președintelui american Franklin Delano Roosevelt și artizanul „Victory Program” care a asigurat superioritatea militară a Statelor Unite asupra forțelor Axei în cel de-al doilea război mondial. Fără a avea mandat politic, el deținea reputația de a fi un pragmatic, preocupat de găsirea celor mai eficiente soluții.
Jean Monnet ajunsese la concluzia că era iluzoriu să se încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituțional supranațional complet fără a întâmpina o rezistență atât de puternică din partea statelor încât orice astfel de inițiativă să se transforme de la început în eșec.
În opinia sa, pentru a reuși trebuia că obiectivele să fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic și să se instituie un mecanism de decizie care să primească apoi, gradual, noi competențe.
„Planul Schuman” a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet și colaboratorii lui au redactat, în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o notă de câteva pagini care conținea în fapt expunerea de motive și dispozitivul unei propuneri ce avea să bulverseze toate schemele diplomației clasice. Departe de a recurge la tradiționalele consultări cu serviciile ministeriale competente, el și-a înconjurat proiectul de cea mai mare discreție pentru a evita posibilele obiecții sau contra-propuneri ce ar fi alterat esența ideii sale și r fi lipsit-o de avantajul surprizei.
Robert Schuman și-a însușit propunerea, inițiativa intrând astfel în câmpul responsabilității politice. În momentul în care ministrul francez o susținea în fața colegilor săi din guvern, un emisar secret o înmâna personal și cancelarului Adenauer la Bonn. Reacția acestuia din urmă a fost imediată și entuziastă, el răspunzând că aprobă fără rezerve propunerea franceză al cărei obiectiv era plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune, în cadrul unei organizații deschisă participării și altor state europene.
Principiile enunțate în declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflectă tocmai concepția că o Europă unită nu se putea realiza dintr-o dată, ci printr-o succesiune de pași concreți. Trebuia stabilită mai întâi o solidaritate de fapt, astfel încât opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată, iar fuziunea intereselor economice să ducă la stabilirea unei comunități economice. Motivația acestei inițiative trebuie căutată în constatarea că era puțin rezonabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerat, în acel timp, o amenințare potențială la adresa păcii. Singurul mijloc de a ieși din această dilemă are integrarea Germaniei, atât în plan politic cât și economic, într-o comunitate europeană solid structurată.
„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către șase țări fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Aceasta a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Încă din octombrie 1950, înaintea semnării Tratatului CECO, apăruse o altă idee franceză – aceea a unei Comunități Europene a Apărării.
Pe fondul războiului din Coreea și a agravării tensiunilor dintre Est și Vest, statele occidentale se vedeau constrânse să-și intensifice eforturile de apărare, ca și de asociere a Germaniei la astfel de proiecte.
Rănile provocate de cel de-al doilea război mondial nefiind încă cicatrizate, ideea unei armate naționale germane a apărut atunci insuportabilă mai ales în rândul opiniei publice franceze. Soluția propusă consta din nou în a integra Germania, în plan militar de această dată, într-o comunitate supranațională care să impună aceleași obligații tuturor membrilor săi și să garanteze un control suficient asupra Germaniei. Este vorba despre așa-numitul „Plan Pleven” care a fost însă respins de către Adunarea Națională (Parlamentul Franței) în august 1954, aceasta nefiind dispusă să-și asume responsabilitatea știrbirii suveranității Franței prin renunțarea la armata națională.
Prin eșecul Comunității Europene a Apărării, tentativele de unificare europenă sufereau un puternic recul. După un an de resemnare, în iunie 1955 miniștrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în discuție crearea unei Europe unite, conștienți că era în interesul țărilor lor ca procesul început prin CECO să fie continuat.
Astfel, pentru Republica Fedarală Germania participarea la această operă de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare în comunitatea națiunilor. Sub aspect economic, în calitate de țară exportatoare, Germania rămânea (și rămâne) tributară piețelor europene, astfel încât prin crearea unei Comunități Economice Europene care să unifice o bună parte din aceste piețe, dependența Germaniei față de exterior devenea mult mai puțin preocupantă.
Pentru Franța, integrarea Germaniei era expresia politică a voinței sale de reconciliere și a aspirației pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce privește propria sa dezvoltare, apartenența la Comunitatea Economică Europeană îi permitea să accelereze acest proces iar apariția unui vast spațiu economic comun deschidea noi piețe de desfacere pentru produsele sale agricole, de natură să asigure vitalitatea acestui sector.
În ceea ce privește Belgia, dependența sa economică de comerțul exterior o făcea la fel de tributară, ca și Germania, față de existența unor piețe sigure de export. Interesul pentru o interpenetrare economică era cu atât mai mare în anii ’50 cu cât economia belgiană se baza atunci aproape exclusiv pe industria cărbunelui și oțelului. Crearea unei piețe interne europene avea deci, și pentru această țară, o importanță aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea și dezvoltarea unor noi sectoare industriale.
Italia, care făcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era și ea interesată de posibilitățile de creștere economică oferite de o piață europeană comună, sperând totodată să poată obține credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud și să reducă astfel rata ridicată a șomajului.
La rândul său, Olanda realiza că o participare la opera de unificare Europeană va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime importante și o infrastructură corespunzătoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi posibilități în domeniul transporturilor de mărfuri în Europa, sector în care deținea deja un loc avansat.
Cât despre Luxemburg, acre datorită poziției sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecințele rivalităților dintre națiunile mari, el vedea în politica de unificare europeană un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice și sociale.
Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca miniștrii de externe ai celor șase țări fondatoare ale CECO să opteze pentru continuarea operei de unificare europeană în domeniul economic, unde pasiunile naționale erau mai puțin intense.
Acesta a fost și scopul Conferinței de la Messina, din 1955, care a încredințat sarcina posibilității unei integrări progresive în acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatului Comunității Economice Europene (CEE).
Semnate de către cele șase țări membre ale CECO în martie 1956, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Încă înainte de adoptarea lor, guvernul britanic suscitase o controversă între statele vest-europene în privința conceptului care să stea la baza creării unei entități economice europene, deoarece Marea Britanie dorea instituirea unei zone economice europene de liber schimb care să nu implice în nici un fel renunțarea la o parte din suveranitatea națională.
Altfel spus, deși taxele vamale ar fi fost eliminate din comerțul între țările membre, acestea ar fi rămas autonome în materie de politică comercială cu state terțe. Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Portugalia și Elveția s-au raliat acestei teze care s-a lovit de hotărârea celor șase fondatori ai CECO de a pune bazele unei Comunități Economice Europene.
Noile tentative britanice vizând crearea unei vaste zone europene de liber-schimb între OECE și CEE au eșuat definitiv în toamna anului 1958 datorită divergențelor ireductibile de opinie între Franța și Marea Britanie. Riposta engleză a venit în 1959prin înființarea Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) la care au aderat Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elveția și, ulterior, Finlanda (în total 9 state).
Impresionat de primele succese ale celor trei Comunități Europene, guvernul britanic devenise conștient că nu-și va putea menține influența politică externă doar prin exercitarea unui rol preonderent în cadrul Commonwealth. În același timp AELS, ale cărei obiective erau doar de natură economică –spre deosebire de Comunitățile Europene care își propuneau și obiective politica – nu putea oferi Londrei un sprijin substanțial pentru creșterea influenței sale politice, astfel încât neparticiparea la CECO, CEFA și CEE risca să o izoleze în plan politic.
Pe de altă parte, piața comunitară ar fi deschis firmelor britanice posibilitatea de a-și mobiliza forțele într-o concurență severă cu partenerii continentali, ceea ce ar fi dus la relansarea economiei insulare în ansamblul său.
La rândul lor, țările scandinave își manifestau interesul pentru apartenența la Comunitățile Europene plecând de la ideea că aveau mai mult de câștigat decât de pierdut prin practicarea liberului schimb în interiorul acestei structuri.
Cererea de aderare a Danemarcei a fost esențial motivată de interesul acestei țări de a avea acces liber la piața comună a CE. Cu o producție alimentară suficientă pentru a hrăni 15 milioane cu persoane, adică triplul populației sale, Danemarca avea nevoie imperativă să-și exporte produsele sale agricole în spațiul comunitar, cu atât mai mult cu cât principalul său beneficiar, Marea Britanie, solicitase și ea aderarea la CE.
Într-o situație asemănătoare se găsea și Irlanda, legată de continentul european prin tradiții culturale, religioase și militare, care spera și că imensul potențial al producției sale agricole va putea fi absorbit de piața europeană (a cincea parte din populația activă a Irlandei lucrează în sectorul agricol, agricultura acoperind o treime din exporturile țării). Nu în ultimul rând, fondurile europene de dezvoltare socială și regională (fondurile structurale) reprezentau un alt element de atracție pentru guvernul Irlandez.
Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei țări la Comunitățile Europene a fost blocată, la mijlocul anului 1963, de opoziția generalului Charles de Gaulle, președinte al Franței în acea perioadă, extrem de neîncrezător față de Marea Britanie. A doua cerere britanică de aderare în 1967, la care s-au alăturat din nou Irlanda cu Danemarca, dar și Norvegia, s-a lovit iarăși de reticența Franței.
Problema a fost reluată după demisia generalului de Gaulle în aprilie 1969, cu prilejul Conferinței șefilor de stat sau de guverne ai țărilor membre, care a avut loc în același an la Haga.
După negocieri laborioase, tratatele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele intrând efectiv în vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda și Danemarca la 1 ianuarie 1973 în urma ratificării de către parlamentele naționale (precedată de referendumuri în ultimele două cazuri). Singură, Norvegia nu a putut deveni membră deoarece rezultatul referendumului național a fost negativ (53,49% din populația norvegiană s-a pronunțat împotriva aderării aderării la CE).
În timpul negocierilor cu cele patru țări menționate apăruse însă o altă problemă: ce se va întâmpla cu celelalte state membre ale AELS (Suedia, Elveția, Austria, Portugalia, Finlanda și Islanda), dintre care unele nu doreau să devină membre ale CE din motive legate de statutul lor de neutralitate iar altele nu puteau fi acceptate pentru că erau guvernate de regimuri dictatoriale?
O soluție a fost găsită în iulie 1972 prin încheierea acordurilor de liber-schimb între Comunitățile Europene și fiecare stat membru al AELS. După eșecul aderării Norvegiei, aceasta a fost și ea integrată în zona de liber schimb astfel creată.
După restabilirea democrației în Grecia, Portugalia și Spania, aceste țări au făcut și ele cereri de aderare la CE – prima în 1975, celelalte două în 1977. Grecia spera astfel într-o stabilizare a structurilor sale democratice și o ameliorare a reputației în plan internațional, în timp ce în plan economic avea în vedere modernizarea sectoarelor agricol și industrial. Grecia a devenit astfel, la 1 ianuarie 1981, cel de-al zecelea membru al Comunităților Europene.
Cât privește Spania și Portugalia, apartenența lor la structurile comunitare a devenit efectivă la 1 ianuarie 1986, după ce tratatele de aderare fuseseră semnate în iunie 1985.
Pentru Spania acest act reprezenta împlinirea unui deziderat vechi, acela de a ieși din izolarea față de Europa impusă datorită regimului generalului Franco. Economic vorbind, Spania avea interese majore în sectorul agricol, în care era competitivă și dispunea de rezerve de producție considerabile, sperând și că participarea la programele comunitare de dezvoltare regională îi va permite să reducă discrepanțele dintre diferitele sale regiuni.
În domeniul politicii industriale, Spania estima, pe drept cuvânt că, sprijinită de noii săi parteneri, se va putea angaja mai ușor în procesul dureros, dar necesar al reformelor structurale pentru a recupera întârzierile de secole față de alte țări europene.
Pentru Portugalia, care își pierduse coloniile, dar surmontase dificultățile politice interne, apartenențala Comunitățile Europene reprezenta întoarcerea la originea sa europeană, având astfel posibilitatea de a ieși definitiv din izolarea politică și de a-și asana economia cu ajutorul subvențiilor comunitare.
După aceste lărgiri succesive, care nu au însemnat însă sfârșitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost cea de „Comunitate Europeană”, marcând astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de fapt din 1967 (până atunci Comisia Europeană și Consiliul erau diferite pentru cele trei Comunități, în timp ce Parlamentul European și Curtea de Justiție erau comune încă de la înființarea CEEA și CEE).
Cu un singur recul în februarie 1982 când Groenlanda, care devenise membră a CE în 1973 datorită apartenenței sale la Danemarca, a optat prin referendum pentru ieșirea din structurile comunitare (deși o astfel de retragere nu este prevăzută în Tratatele CE, guvernul danez și Comunitatea au convenit în februarie 1984 să acorde Groenlandei, începând cu 1 februarie 1985, statutul de „teritoriu de peste mări asociat la CE”), Comunitatea Europeană a reprezentat permanent un pol de atracție pentru celelalte state europene.
Uniunea Europeană numără astăzi 15 membri, însă în prezent sunt în curs negocieri de aderare cu țări din Europa Centrală și de Est. Înainte de a analiza stadiul actual al procesului de extindere a spațiului comunitar integrat este necesară o explicație privind folosirea acestei noi denumiri de „Uniune Europeană”.
Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, în ansamblul construcției europene s-au produs schimbări esențiale.
Astfel, Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei „piloni” (termen consacrat în jargonul comunitar: piller – în franceză, pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul și cel mai consistent „pilon”), politică externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (JAI). De menționat că ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politică Europeană (sistem interguvernamental de cooperare politică între țările membre ale Comunității Europene introdus în 1970) și Acordul Schengen semnat în 1985, dar intrat în zigoare abia zece ani mai târziu (la 26 martie 1995) prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele comunitare și se introducea obligativitatea cooperării între polițiile naționale (la mijlocul lui 1999, din cele 15 state membre UE doar Marea Britanie și Irlanda nu se integraseră în sistemul Schengen).
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht au fost schimbate și o serie de denumiri. Astfel, generic vorbind, în locul „Comunității Europene” se folosește termenul de „Uniune Europeană”, fără a uita însă concret Comunitatea Europeană continua să existe ca parte esențială a UE, fiind de altfel singura efectiv integrată, deoarece PESC și JAI au încă la bază cooperarea interguvernamentală (Tratatul de la Amsterdam ameliorează această situație fără a transfera însă total competențele de decizie în zona supranațională).
Prin decizia din 8 noiembrie 1993 a Consiliului CE a devenit „Consiliului Uniunii Europene”, fiind desemnat astfel în special în actele adoptate în baza titlurilor V și VI ale Tratatului de la Maastricht (PESC și JAI). În baza aceleiași decizii, declarațiile politice adoptate de către Consiliul în materie de politică externă și de securitate comună sunt făcute în numele Uniunii Europene.
1.2 EVOLUȚIA UNIUNII EUROPENE
Dinamismul Comunitar
Juristul preferă situațiile clare, fiind obișnuit să le analizeze de o manieră statică. Ca și în cazul fotografului, pentru el reprezentarea realului este făcută la un moment dat, chiar dacă uneori mișcarea este sugerată.
De la evocarea în preambul Tratatului Comunității Economice Europene, în 1957, a obiectivului de creare „a unei Uniuni fără încetare tot mai strânse între statele membre”, la Consiliul European care a fixat drept finalitate a Conferinței interguvernamentale asupra Uniunii Europene, deschisă în 1990, construirea unui cadru în care ansamblul relațiilor între statele membre să se poată transforma într-o Uniune Europeană dotată cu mijloc de acțiune necesare, tot acest proces atestă caracterul eminamente colectiv al Comunităților Europene.
Aceeași abordare își găsește confirmarea în preambulul Tratatelor de la Maastricht și Amsterdam, care consacră hotărârea statelor membre ale U.E „de a continua procesul de creare a unei Uniuni fără încetare tot mai strânse între popoarele Europei”.
În măsura în care obiectivul este constituirea unei Uniuni Europene cu toate atributele sale stipulate prin Tratatul de la Amsterdam, juristul nu poate analiza o situație de fapt, ci un proces care se dezvoltă într-o interacție constantă cu lumea exterioară.
Dinamismul Comunitar se datorează mai întâi concepției generale a părinților fondatori ai Comunităților Europene care, conștienți de imposibilitatea edificării printr-o decizie unică a întregului ansamblu existent astăzi, au ales calea să se poată dezvolta în timp, pe măsură ce împrejurările au permis-o.
Această viziune se regăsește încă din preambulul Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), când creatorii acesteia se declarau „conștienți că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze mai întâi solidaritatea de fapt și prin stabilitatea de baze comune pentru dezvoltarea economică”. Regăsim aceeași abordare și în preambulul Tratatului CEE, cinci ani mai târziu (în 1958). În sfârșit Actul Unic European din 1987 face referire clară la același obiectiv atunci când statele membre se declară „animate de voința de a continua opera începută prin Tratatele Ce și de a transforma ansamblul relațiilor între ele într-o Uniune Europeană, în conformitate cu declarația solemnă de la Stuttgart, din 19 iunie 1993”. Remarcăm aici trecerea de la formula de „uniune a popoarelor” la cea de „uniune a statelor”.
Este momentul să precizez că termenul de „Uniune Europeană” își datorează succesul inițial remarcabilei sale ambiguități. El permitea evitarea, până la un punct, a dezbaterii între conceptul de federație și cel de confederație astfel încât, în anii 1980 vorbind despre Uniunea Europeană se avea în vedere mai puțin un obiectiv determinat, cât mai degrabă o mișcare spre o Comunitate care să comporte de o manieră mai solidară în eforturile sale de depășire a obstacolelor inerente realizării construcției europene. De astfel disputa federației – confederației se perpetuează și astăzi, când cadrul normativ comunitar a evoluat substanțial prin apariția Tratatului de la Amsterdam.
Se pot găsi diferite ilustrări ale dinamismului comunitar. Există mai întâi un dinamism organizat prin Tratatul originar al Comunității Economice Europene. Astfel articolul 138 care prevede alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, articolul 235 referitor la posibilitatea extinderii competențelor comunitare constituie tot atâtea mijloace de a face să evolueze construcția inițială.
Există apoi un dinamism născut din practica instituțiilor căci acestea au fost constrânse să coopereze între ele pentru a permite Comunității să funcționeze. De aici numărul mare de schimburi de scrisori, de declarații comune și de soluții născute din nevoia de a umple zonele gri din Tratat într-o epocă în care funcționarea ansamblului nu se poate realiza fără aceste ajustări „din mers” deoarece Tratatul originar nu avusese cum să prevadă multitudinea de situații ce trebuiau rezolvate pe parcurs. Frecvent, revizuirile ulterioare ale Tratatelor vin să codifice practicile existente.
Dar uneori dinamismul apare de manieră externă în raport cu Tratatul și utilizează calea interguvernamentală. Este cazul evoluției Consiliului European, multă vreme cameleon instituțional ce putea fi, atât Consiliu de Miniștri în cadrul Comunităților Europene, cât și forum interguvernamental al statelor membre și care nu era oficializat decât prin menționarea sa în articolul 2 al Actului Unic European ceea ce nu-l făcea însă să devină o instituție comunitară. Odată cu intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial instituție a Uniunii Europene.
Cert este că asistăm la un fenomen de dinamism extern, de la interguvernamental spre integrat, care există însă și în formele de cooperare între statele membre, nu doar în structurile comunitare integrate. Însuși Tratatul CEE introduce cooperarea în câmpul și dă Comunității competența de a se organiza. Ulterior, Actul Unic European face o mențiune expresă în articolul 102 A, prin care introduce noțiunea de „cooperare economică monetară”. Această obligație de cooperare nu este fără consecințe juridice. Astfel articolul 118 din Tratatul CEE încredințează Comisiei Europene sarcina de a promova o cooperare strânsă între statele membre în domeniul social. În fața unui recurs al Consiliului UE privind procedura aleasă de Comisie pentru atingerea acestui obiectiv, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a apreciat că articolul 118 conferă Comisiei competențe implicite, ceea ce face că procedura aleasă de acesta să rămână valabilă.
Cât despre cooperarea în domenii care nu intrau în câmpul Tratatului, s-a manifestat teama de a nu vedea acest tip de cooperare antrenând o alunecare de la integrat spre interguvernamental. Se dădea exemplu în acest sens crearea în 1974 a Consiliului European care a jucat în primii ani un rol perturbator în mecanismul instituțional prin încercarea de a plasa integrarea Europeană, care a jucat în primii ani un rol perturbator în mecanismul instituțional prin încercarea de a plasa integrarea Europeană sub o pălărie interguvernamentală.
Dar, în ciuda opozițiilor conjuncturale, încrederea reciprocă și acordul ce s-a stabilit progresiv între statele membre ale Uniunii Europene în privința obiectivelor de urmat au contribuit la o evoluție în sens invers, de la o cooperare spre integrare.
Cel mai bun exemplu este ilustrat de cooperarea politică europeană care a debutat în 1970 într-o formă pur interguvernamentală și care a evoluat progresiv spre integrat, devenind astăzi Politică Externă și de Securitate Comună, al doilea „pilon” al Uniunii Europene care păstrează cert, în substanța sa un caracter predominant interguvernamental dar înb care elementele de componență comunitară se regăsesc din ce în ce mai mult datorită implicării Comisiei Europene în procesul de decizie în materie de politică externă.
Ținând cont de caracteristicile enumerate pare dificil de descris Uniunea Europeană de o manieră pur statică. Această organizație internațională, fondată pe un set de trei Tratate, s-a detașat rapid de constrângerile dreptului internațional public pentru a-și afirma propria sa specificitate și a evolua spre o structură de tip nou care și-a atins încă forma definitivă.
Fenomenul în cauză poate fi calificat, în lipsa unui termen mai potrivit, ca fiind unul de „constituționalitate” în cadrul căruia relațiile între instituțiile U.E s-au transformat profund.
=== capitolul 2 ===
CAPITOLUL 2.
STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ ȘI PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE ÎN PREZENT
MODELE ALE ARHITECTURII INSTITUȚIONALE
Deși a cunoscut o evoluție de peste 50 de ani, construcția instituțională europeană nu s-a centrat încă pe un model persistent, care să implice transformării de fond la intervale lungi de timp. Fiecare nou pas pe linia adâncirii și extinderii a generat noi învățăminte, a evidențiat nevoia de redefiniri, a modificat funcțiile unor instituții sau a creat unele noi mai adecvate stadiului în care se află arhitectura integrativă europeană în funcție de coeficientul de integrare la care se ajunsese.
Conturată ca subiect atipic de drept internațional public, greu de încadrat atâta vreme cât a funcționat sub forma Comunităților Europene, lipsită de precedentul istoric și provocând serios statutele și mecanismele funcționate ale organizațiilor internaționale, Uniunea Europeană (U.E) apare în prezent ca făcând obiectul unui singur tratat aflat la mai multe ediții, semnificativ adaptate la noi realității regionale dar și globale. Deși s-a relansat prin Tratatul de la Maastricht ca prezentarea succintă a principalelor modele instituționale consacrate de teoria integrării pentru a avea termeni comparației. Chiar dacă compararea este o sursă de reflecție modelele conturate teoretic sau experimental empiric nu pot fi copiate într-o lume în permanentă dinamică și definită prin numeroase provocări.
Modelul interguvernamental
În stadiul său teoretic pur, el a consacrat două versiuni:
1. Conferința diplomatică care se reunea fără o anumită periodicitate, în funcție de anumite obiective predeterminate, cum a fost cazul Conferinței de la Viena ( septembrie 1814 – iunie 1815) care a dus la constituirea ”Sfintei Alianțe” sau Congresul de la Berlin (iunie – iulie 1878) care a constituit o formă de manifestare cvasinstituținală numită „Concertul European”. Acest tip de structură instituțională poate fi individualizată la nivel C.E.E până în 1974 sub forma reuniunii informale a șefilor de state ori de guverne din țările membre.
2. Modelul interguvernamental care se caracterizează prin stabilitate și – a generat organizațiile interguvernamentale internaționale. Lansat odată cu crearea Ligii Națiunilor și consacrat prin crearea ONU, OECE, OECD și cu Consiliul Europei acest proces se redefinește permanent având numeroase valente dar și limite specifice. Aceste organisme funcționează pe baza reprezentării paritare iar deciziile se adoptă prin vot sau prin congres.
Este evident că, deși modelul interguvernamental se poate dovedi util parțial și, în anumite circumstanțe (spre exemplu în cazul Acordului Shengen) nu poate fi calea de urmat pentru Europa mileniului al treilea. Se poate aminti versiunea revizuită a ceea ce a fost un proiect de traseu în procesul de unificare europeană sub forma unei confederații de state conținută în Planul Fouchet din 1962. Dar, o confederație funcționând pe baza de unanimitate, s-a dovedit neeficientă în cazul Poloniei începând cu 1736 ca urmare a exercitării veto-ului. Se poate constata că aceste confederații de state au avut evoluții diferite și au fost etape tranzitorii, unele devenind state federale cum ar fi Confederația Canadiană sau Confederația Elvețiană, altele s-au destrămat. Nu se poate spune încă, pe exemplu UE, că acest model interguvernamental este calea de urmat dar nici că este total inadecvat. Se așteaptă ca unele elemente să se combine cu altele și să genereze efectele inerțiale aferente.
În faza sa inițială „metoda comunitară de integrare” a fost mai degrabă o tentativă de sinteză între interguvernamentalitatea exprimată de Consiliul Ministerial și supraționalismul ilustrat de Înalta Autoritate, devenită Comisia Europeană, adăugându-se mai apoi Curtea Europeană de Justiție și Parlament, multă vreme având un rol consultativ.
Pe de altă parte, prin instituționalizarea, începând cu 1974, a Consiliului European (solicita de importanți oameni politici de referință începând cu Jean Monnet și continuând cu Valery d`Estaing și Helmut Schmidt) s-a făcut din metoda interguvernamentală un instrument de impulsionare a procesului de integrare și o sursă de legitimitate instituțională.
Deși acest model interguvernamental nu poate prin sine să constituie eșafodajul instituțional al U.E, fără să riște să inducă o stare de provizorat asociat cu alte structuri instituționale mai bine conturate, poate reprezenta baza de pornire către un guvern al U.E absolut necesar în condițiile stadiului de uniune politică.
Abordarea supranațională
La cealaltă extremă, se află abordarea supranațională care vizează instituționalizarea la un nivel superior celui al statelor care compun o structură integrativă prin uniformizarea până la unificarea a structurilor de putere specifice unui superstat.
Pe parcursul evoluției istorice, această orientare a condus la unificarea unor module administrative separate pentru a da naștere unor state unitare. Se poate exemplifica în acest sens, experiența Zollverein – ului german care a debutat cu o uniune vamală, a continuat cu uniune economică și s-a finalizat cu uniunea politică ca bază a statului german de astăzi. În aceiași arie tematică se înscrie și experiența statală italiană, interesantă prin statutul său, de exemplu. O astfel de tendință s-a conturat începând cu secolul XIX-lea și a evidențiat principiul naționalității, punându-se accentul pe crearea unor state unitare descentralizate. Este evident că nu acesta este alternativa care va inspira noua arhitectură instituțională europeană, fiind dificil de crezut că acesta va fi expresia juridică a unei singure națiuni. Se dovedește legitim astăzi, să ne întrebăm în ce măsură Uniunea Europeană se pregătește să devină o entitate publică unde să se concentreze comunitatea și deliberarea. S-a punctat de mai multe ori în timp, căpătând la Baden – Baden forma unui compromis franco-german, idea că U.E nu are vocația să devină un stat centralizat. Din contră, unele elemente de supranațional pot fi folosite pentru a crea o serie de instituții menite ca, paralel cu unele organisme interguvernamentale, să contribuie la realizarea interesului comun. Această idee care l-a condus pe Jean Monnet la crearea C.E.C.O și a Înaltei Autorități, a continuat să marcheze acțiunile ulterioare de redactare a Tratatelor cu privire la Uniunea Europeană.
Abordarea federalistă
Pe linia mediană între cele două modele anterioare se află conceptul federalist, care are în centrul său realizarea unui echilibru dinamic între entități complementare și conduce la o „guvernare pe mai multe niveluri”. Se poate aprecia că această idee i-a inspirat mai mult pe „părinți” arhitecturii europene actuale. După victoria repurtată prin crearea Organizației Națiunilor Unite și după prestigiul economic, militar și politic dobândit de SUA (o structură federalistă de succes) a devenit incitant visul de State Unite ale Europei. Între timp a devenit tot mai evident faptul că, nici Franța nici Germania și nici alte țări membre ale structurii integrative europene nu sunt încântate de ideea de a dobândi statutul pe care îl au prezentat New Jersez, Arcansas, Virginia sau Massachusetts. Acest fapt este evident prin faptul că însuși cancelarul Helmuth Kohl, care nu poate fi suspectat de euorosceptism sau de antifederalism, a recuzat ideea de State Unite ale Europei.
Asistăm, în prezent, la evoluțiile politice concrete, și este sugestiv federalism canadian, care se deosebește semnificativ de federalism cooperativ conturat de școala politică fondată odată cu lucrările lui Tocqueville. Acest nou tip de federalism, care conferă un loc important componentelor federației, este viabil dacă înscrie în centrul procesului decizional cooperarea între guverne locale pe două niveluri în exercitarea unor atribute comune sau dacă, în anumite cazuri, presupune alegerea parlamentelor la mai multe niveluri (cum este cazul Germaniei).
În principiu această tendință se circumscrie unui tip de federalism executiv, în sensul că punerea în aplicare a legislației federale rămâne de competența exclusivă a statelor componente. În fapt, federalismul evidențiază mai multe forme din care unele doar se maturizează. Prin natura sa, pe de o parte la coabitarea unor entități politice distincte respectându-li-se autonomia (cum este cazul Elveției) și pe de altă parte conduce la funcționarea unei entități de dimensiuni mai mari fără a genera elemente de entropie sesizabile (cazul Spaniei). Deja unele aspecte ale acestei tendințe pot fi observate pe exemplu U.E în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C), fundamentele sale principiale fiind punctate în Tratatul de la Maastricht care conturează raporturile dintre B.C.E și băncile centrale din țările membre.
Abordarea comunitară
Într-o manieră inedită, metoda comunitară inspirată de Jean Monnet și concretizată instituțional de Tratatele de la Roma și Paris, a creat un model de integrare specific care reprezintă o combinație interesantă între aceste trei modele. În memoriile sale, publicate în 1976, Jean Monnet făcea o sinteză a metodei comunitare spunând: „După o perioadă de tatonări, integrarea va deveni un dialog permanent între un organism european responsabil cu propunerea de soluții la probleme comune și guvernale naționale care exprimă puncte de vedere specifice”. Același autor adaugă în continuare: „Această metodă este în totalitate nouă. Ea nu presupune existența unui guvern central. Dar ea se bazează pe decizii comunitare la nivelul Consiliului Ministerial, îndeosebi pentru ca propunerea de soluții la dificultățile comune de către un organism european independent permite renunțarea treptată la obligativitatea deciziilor adoptate prin unanimitate. Parlamentul și Curtea Europeană de Justiție accentuează caracterul comunitar al acestui ansamblu. Această metodă este veritabil federalizatorur al Europei”.
Confruntați cu aceste dileme, juriștii au înscris în tratate un lanț decizional, conform căruia:
Comisia propune și execută;
Consiliul, după consultarea Parlamentului (ulterior împreună cu acesta) decide;
Curtea de Justiție certifică compatibilitatea reglementărilor cu taxele de tratat și soluționează eventualele litigii.
În fapt, în perioada premergătoare Tratatelor de la Maastricht și Amsterdam, metoda comunitară de integrare a permis realizarea uniunii vamale și apoi a pieței unice a celor patru libertății bazându-se pe componenta interguvernamentală. Astfel, Comisia a concentrat nivelul posibil la acel moment de supranaționalizare la nivelul sistemului, Parlamentul a avut mai degrabă un rol consultativ, iar Curtea de Justiție a intervenit doar ulterior adoptării unor măsuri.
Pe acest fond Consiliul Ministerial s-a păstrat în calitatea de organism omnipotent fiind expresia dimensiunii interguvernamentale și monopolizând la nivelul său forță de a avea ultimul cuvânt în procesul decizional. Totuși trebuie precizat că această arhitectură instituțională a coabitat cu o grupare integrativă cu un număr relativ mic de state membre, unanimitatea putându-se realiza relativ ușor și ca urmare a omogenității în ce privește dezvoltarea statelor participante. Pe fondul proximității geografice, raporturile de specializare consolidate în timp și al omogenității socio-economice interesele erau puternic convergente. Pe de altă parte, dacă avem în vedere domeniul economic și politicile structurale, organismele instituționale comune nu s-au confruntat cu probleme specifice unui stat federal. Chiar de la lansarea sa, Comunitatea Europeană s-a dovedit o expresie a solidarității de facto, termenii Declarației Schuman fiind următorii: „scopul principal este crearea unei federații europene indispensabile pentru salvgardarea păcii”.
Tratatul de la Maastricht a fost primul șoc important în ecuația decizional – instituțională, producând o dezechilibrare a sistemului existent. Pe de o parte, dimensiunea interguvernamentală a sporit, Consiliul Ministerial dobândind atribuții și în ceea ce privește unele aspecte ale politicii externe și de securitate și chiar în ce privește afacerile interne și justiția. În aceiași direcție se înscrie instituționalizarea și creșterea atribuțiilor Consiliului European (la care participă șefii de state sau de guverne). Pe de altă parte, coeficientul de supranaționalizare s-a partajat între Comisie, Parlament și Banca Centrală Europeană. Paralel, creșterea numărului de state participante la procesul de integrare și noile evoluții în planul politicilor macroeconomice au contribuit la creșterea numărului de probleme ce trebuiau să fie luate în discuție la nivelul Consiliului European. Pe măsură ce anvergura problemelor care se aflau în fața Comisie creșterea, coborâtă cu declanșarea procesului de extindere a U.E spre sud și est se dovedea că structura instituțională existentă devine inadecvată pentru a gestiona noile provocări regionale și globale. Soluțiile se propuneau la Bruxelles, dar realizarea punctuală a multora dintre ele rămânea la latitudinea statelor membre.
Pe acest fond a devenit tot mai evidentă incapacitatea Comisiei de a gestiona optim fondurile comunitare ceea ce a condus la acuzații discutabile de fraudă și la demisia, în martie 1999, a întregii Comisii. Principala lecție deprinsă din acest scurtcircuit instituțional a fost că devine tot mai acută nevoia unei reforme instituționale care să permită dotarea Uniunii cu mecanismele și pârghiile adecvate pentru a face față atât adâncirii cât și extinderii.
În economia procesului de abordare a celor două axe ale integrării au coabitat două filosofii. Prima a pus accentul pe realizarea prioritară a unui stadiu de integrare și apoi pe noua extindere a grupării – fapt specific etapelor anterioare Actului Unic. A doua abordare, dimpotrivă a pus accentul pe necesitatea extinderii concomitent cu adâncirea procesului.
Modelul inițial al metodei comunitare s-a dovedit inadecvat pentru a face față marilor transformări generate de realizarea stadiului de piață comună și, cu atât mai puțin va putea să răspundă cerințelor specifice unei U.E. cu 28 de membri care se pregătește să treacă la stadiul de uniune politică. Apelul pentru o regândire a structurilor instituționale și a mecanismelor decizionale este conținut în Tratatul de la Maastricht. Cu toate acestea Conferința Interguvernamentală care a dus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam nu a reprezentat prilejul îndeplinirii acestei misiuni.
În concluzie ca și în cazul altor metode experimentale în timp, metoda comunitară de integrare se dovedește în noul stadiu inadecvată pentru a asigura o autentică guvernare a U.E. Este necesar să se desprindă toate învățămintele desprinse din evoluțiile de până acum, să se analizeze riguros toate disfuncționalitățile și să se procedeze la o reformă având profunzimea cerută de trecerea dintre „milenii în planul integrării”.
Nici ideea renunțării integrale la acumulările anterioare pentru a croi o autentic noua arhitectură instituțională nu se dovedește o alternativă viabilă la acest moment. Puține organizații ar ezita la un șoc instituțional de un astfel de radicalism. Șansele oricărei reforme sporesc dacă sunt păstrați pivoții de rezistență ai structurii anterioare și se modernizează elementele care s-au dovedit mai puțin funcționale. Se pune problema prelungirii, în noile circumstanțe, a metodei comunitare revizuite, depășirea variantei sale inițiale pentru a contura un sistem capabil să dinamizeze procesul de integrare europeană. Este necesar să se confere integrării europene un nou suflu bazat pe o sinteză oprimă între interguvernamentalism și supranaținalizare. În acest sens, noua arhitectură instituțională europeană trebuie să promoveze următoarele deziderate:
Rezolvarea disfuncționalităților constante la nivelul instituțiilor comunitare;
Redefinirea și aprofundarea unor politicii sectoriale sau chiar renunțarea la unele dintre ele;
Adaptarea cu succes la exigențele extinderii U.E la nivel paneuropean și atenuarea binecunoscutului „deficit democratic” al grupării.
Un deziderat de o astfel de amploare nu va putea fi realizat dacă nu se ține cont de faptul că o astfel de entitate continentală are nevoie de un nou și profund empirism comportamental pe fondul voințe politice.
STRUCTURA INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană este o entitate și chiar particulară, fiind o entitate regională cu vocație internațională, având multe dintre atributele unui stat național. Uniunea armonizează legislațiile țărilor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilității în aplicarea măsurilor legislative și cu un sistem executiv și jurisdicțional în care firmele, organizațiile nonguvernamentale, societatea civilă și cetățenii individuali trebuie să se regăsească. Uniunea întreține relații diplomatice cu variate entități terțe și devine semnatară a tot mai numeroase tratate și acorduri bi, pluri sau multilaterale. Cu toate acestea, U.E este destul de departe de atributele unei entități statale pentru că:
Nu are guvern în adevăratul sens al cuvântului;
Nu exercită într-o manieră electorală o serie de abilități;
Nu gestionează decât parțial afacerile interne, justiția și apărarea;
În materie de politică externă încă multe atribute care se exercită doar pe baze interguvernamentale.
Constituția U.E. este un pachet indiferent de tratate interguvernamentale, iar controlul autorităților naționale este destul de puternic. Deși în timp, au existat trei tratate diferite (și tehnic trei comunități diferite), principalele instituții comunitare au fost unice. De la debutul procesului de integrare europeană au existat o singură Curte de Justiție și o Adunare Generală Europeană (devenită ulterior Parlament European). O singură Comisie Europeană și un singur Consiliu Ministerial, au fost instituționalizate prin Tratatul de fuziune din 1965. Abilitățile și responsabilitățile acestor instituții și mecanismele lor funcționale nu au diferit în funcție de tratatul care a pus bazele funcționale ale Comunităților.
2.2.1 Consiliul European
Este cel mai înalt for decizional pentru Uniunea Europeană. El se compune din șefii de stat sau de guverne din țările membre și din președintele Comisiei Executive. Acest organism se reunește de două ori pe an în sesiuni semestriale sau în reuniunii informale de câte ori este necesar.
Consiliul European nu este abilitat să abordeze detalii legislative, funcția lui principală este de a conferi, mai degrabă, impulsul politic necesar adoptării deciziilor și să pună bazele principale ale politicii și dezvoltării arhitecturii europene. Aspecte majore aflate pe agenda sa de lucru, de la instituționalizarea sa în 1975, s-au referit la alegerea prin vot direct a Parlamentului, la lansarea Sistemului Monetar European și apoi a Uniunii Economice și Monetare, la reforma diferitelor politici sectoriale, la extinderea grupării, la problematica ambientală și la diferitele tipuri de asistență acordată țărilor asociate.
2.2.1.2 Consiliul European. Reforma Consiliului Ministerial
Comunitatea Europeană a fost concepută ca un ansamblu integrat de state suverane, țelul său principal fiind să confere un cadru instituțional pentru a se ajunge la o cooperare interguvernamentală flexibilă și eficace.
Structura Consiliului
Țările membre, într-o manieră colectivă, aveau un rol important în procesul decizional comun, prin intermediul Consiliului, care era format din reprezentanții lor, la nivelul ministerial în funcție de domeniile aflate în dezbatere. În condițiile unui panel de domenii, de mai mare complexitate Consiliul se reunea la nivelul miniștrilor de externe. Ceilalți miniștri se reunesc în mod regulat pentru a lua în dezbatere domenii specifice ale acțiunii comune, în întâlnirile ministeriale specializate pe probleme legate de funcționarea pieței unice, probleme economice și financiare, probleme sociale, industrie, agricultură, mediul înconjurător, energie, concurență, energie și infrastructură.
Fiecare țară membră are un reprezentant permanent la nivelul organelor comunitare, cu statut de funcționar internațional și rang de ambasador. Acești reprezentanți se reunesc în Comitetul Reprezentanților Permanenți (C.O.R.P.E.R) a cărui principală responsabilitate este pregătirea lucrărilor Consiliului și, în special, definirea problemelor ce implică o decizie politică la nivel ministerial. Discuțiile preliminare privind inițiativele legislative se desfășoară în grupurile de lucru ale Consiliului, compuse din cadrul reprezentantelor permanente și din experți tehnici din statele membre. Există numeroase astfel de grupuri cu activitate permanentă sau periodică, iar participarea depinde de aspecte ce urmează a fi luate în discuție. Președinția Consiliului revine, prin rotație, la intervale de 6 luni fiecărei țări membre. Președinția Consiliului stabilește modul de lucru, principalele priorități strategice, iar întâlnirea la toate nivelurile – Consiliu, C.O.R.P.E.R și grupuri de lucru – vor fi prezidate de reprezentanții țării care deține Președenția semestrială.
Adoptarea deciziilor în Consiliul Ministerial
Conform reglementărilor cel puțin 8 state membre trebuie reprezentate la nivel de ministru de resort pentru a adopta decizii. Miniștrii pot fi înlocuiți doar de către reprezentanții permanenți ai țărilor respective la Bruxelles.
În cadrul echilibrului decizional Consiliul este instituția dominantă. Rolul său derivă din compoziția sa. Statele membre ca fondatori ai grupării au conferit rolul esențial Consiliului pentru a-și salvgarda interesele specifice. Conform tratatelor, legislația comunitară poate fi editată numai cu acordul Consiliului, iar un vot în unanimitate al acestuia poate modifica propunerile chiar dacă se înregistrează obiecțiile din partea Comisiei și chiar a Parlamentului. Totuși, în mod oarecum paradoxal compoziția Consiliului este și partea sa cea mai vulnerabilă, reprezentanții unor interese naționale diferite foarte greu la consens.
Încă de la lansarea exercițiului integraționist s-a dovedit obținerea unanimității, plecându-se pentru majoritatea calificată, care ar fi accelerat procesul decizional și ar fi sporit dinamica integrării. Tot timpul guvernele au fost în fața unei dileme complexe. Pe de o parte, doreau să treacă mai ușor pasajele legislative în care își manifestau interesul iar, pe de altă parte doreau să-și exercite dreptul de veto pentru a elimina riscul adoptării unor decizii care nu le conveneau. Atenuarea treptată a rigidităților derivate din votul cu unanimitate a fost posibilă și conform prevederilor tratatelor constitutive dar mai ales prin prevederile Actului Unic care crea facilități decizionale pentru legislația aferentă procesului de consolidare a pieței unice interne.
Tratatul de la Maastricht a conferit un nou impuls generalizării votului cu majoritate calificativă, incluzându-se sub incidența acestei proceduri problematica mediului înconjurător, dezvoltarea infrastructurii, protecția consumatorilor și politica comercială comună. Și în stadiile avansate ale integrării europene au rămas sub incidența votului prin unanimitate măsurile referitoare la fiscalitate, libera circulație a persoanelor, energie, folosirea terenurilor și a resurselor de apă.
Filozofia votului cu majoritate calificativă a contaminat tot mai multe grupuri de interese pe măsura diferitelor valuri de extindere a U.E. Cu toate aceste, sporirea numărului de domenii de aplicare a majorității calificate, nu a urmat fără cusur logica creșterii coeficientului de integrare, neputându-se elabora criterii cadru în acest sens, dezbaterile centrându-se pe abordarea de la caz la caz. De aceea, în cadrul procesului de pregătire a Conferinței Inter-guvernamentale s-a evidențiat necesitatea elaborării unor criterii simple și funcționale care să se aplice la pachete de decizii și nu la cazuri individuale. A devenit tot mai clar că majoritatea calificativă trebuie să devină regula decizională. Menținerea unanimității va face procesul decizional tot mai dificil într-o U.E. lărgită iar, în anumite circumstanțe, poate chiar bloca adâncirea integrării. Comisia Europeană a evidențiat 5 categorii de prevederi pentru care să se mențină, în condiții bine precizate, derogarea de la regula majorității calificative:
Decizii ale Consiliului care trebuie adoptate de țările membre în conformitate cu prevederile constituționale naționale. Deși limitate ca număr, aceste decizii ale Consiliului intră în vigoare doar după ratificarea lor de către parlamente naționale. De aceea, în aceste cazuri apare necesară unanimitatea pentru a exista certitudinea ratificării lor ulterioare.
Deciziile instituționale de fond și cele care afectează echilibrul între diferite instituții comunitare; Anumite reguli fundamentale cu privire la organizarea și funcționarea anumitor instituții comune, mai ales cele care redefinesc raporturile interinstituționale, pentru care nu există prevederi specifice în Tratate, se vor decide la nivelul consiliului tot cu unanimitate. Se poate exemplifica cu Art. 290 cu privire la limbile de lucru și cu Art. 202 cu privire la așa zisa comitetologie. De asemenea, rămâne sensibilă pentru echilibrul interinstituțional, prevederea din Art. 250 al Tratatului, care stipulează că Consiliul nu poate amenda o propunere a Comisiei decât cu unanimitate;
Deciziile în domeniul taxelor și securității sociale care nu sunt cerute de funcționarea adecvată a Pieței Unice; Pentru ca reflecta percepțiile strategice ale guvernului țărilor membre în materie de politică economică și socială, fiscalitatea și securitatea socială influențează semnificativ opțiunile politice ale electoratelor naționale. De aceea, în acest domeniu se menține justificată regula unanimității în plan decizional comunitar. Totuși anumite componente ale acestor sectoare nu pot fi separate de funcționarea adecvată a pieței unice și de cele patru libertăți europene.
Decizii adoptate în paralel la nivel regional și internațional. Art. 300 din Tratat prevede un paralelism între tipul de majoritate aplicabil bazelor legale și procedura decizională pentru ratificarea unor acorduri internaționale. Dacă baza legală comunitară impune unanimitatea pentru deciziile dintr-un anumit domeniu, Consiliul trebuie să decidă tot în aceiași manieră și atunci când validează un acord internațional cu privire la acel domeniu. Se poartă discuții cu privire la nuanțarea acestei reguli în ce privește acordurile pluritatea cu țările asociate;
Derogările de la reglementările cuprinse în Tratate. Prevederile din tratate se aplică tuturor instituțiilor comunitare și tuturor țărilor membre, pentru ca acquis-ul comunitar s-a dezvoltat pe aceste baze. Derogările de la Acquis, prevăzute de Tratat în cazuri de execpție, reprezintă un pas înapoi în raport cu dezideratele integrării. Se consideră că este normal ca aceste excepții, contrare uneori filozofiei depline integrări, să se acorda doar prin unanimitate.
Consiliul reprezintă, în arhitectura instituțională comunitară, organismul care reprezintă guvernele alese democratic la nivel național și responsabile în fața parlamentelor proprii. Art. 205 din Tratatul Comunității Europene prevede că „în conformitate cu Tratatul Consiliul va decide cu majoritatea membrilor săi”. Autorii tratatelor originare au ținut seama de faptul că statele membre fondatoare nu erau comparabile din punct de vedere demografic. Majoritatea calificată bazată pe un număr diferit de voturi a fost concepută pentru a evita riscul blocajelor decizionale inerente unanimității și pentru a consolida reprezenativitatea democratică a deciziilor acestei instituții comune. Fondatorii construcției integrative europene au optat pentru un sistem de voturi alocate în funcție de populația țărilor membre ponderat cu o discriminare pozitivă care să permită țărilor mai mici să-și poată spune cuvântul în procesul decizional. Pragul majorității calificative – numărul minim de voturi necesar pentru adoptarea unei decizii – a fost stabilit la distanță relativ egală între majoritatea simplă și unanimitatea (aproximativ 70% din totalul voturilor). Efectele succesiva valuri de extindere a grupării nu au alterat echilibrul decizional păstrându-se filozofia inițială a reprezentării.
Dinamica majorității calificative din punctul de vedere al numărului de voturi și reprezentativității populației în perioada 1958-1995
Unde: a) momente extinderii C.E (U.E);
b) numărul țărilor membre;
c) numărul total de voturi;
d) majoritatea calificativă (numărul de voturi și procente din total);
e) număr minim de state membre necesare pentru a se obține majoritatea calificativă;
f) procentul din populația totală cerut pentru obținerea majorității calificate;
g) număr minim de state membre necesar pentru obținerea minorității de blocaj;
h) procentul minim din populația totală reprezentat printr-o combinație de voturi constituind cea mai mică minoritate de blocaj;
Opțiuni de reformă a Consiliului Ministerial
Pentru a atenua efectele procesului de extindere în plan decizional, a devenit necesar un sistem mai simplu care să reflecte pe baza altor determinanți greutatea specifică a țărilor membre. Dezbaterile aprinse și contradictorii cu privire la acest subiect s-au transformat în mai multe alternative de reformă la nivelul Consiliului Ministerial.
Opțiunea 1. Realocarea voturilor între țările membre
În cazul în care s-ar fi menținut actualul sistem de pondere a voturilor, aderarea a încă 13 noi membri, din car doar trei au o populație mai mare, s-ar fi amplificat dezechilibrul existent deja între statele mai populate și cele mai puțin populate. Fiecare val de extindere a generat noi tipuri de efecte. De aceea, necesitatea reponderări voturilor a fost expres menționată în documentele comunitare. Pentru ca acest proces să fie bine articulat ar fi trebuit să fie luați în considerare următorii parametrii:
numărul de voturi acordate fiecărei țări membre în cadrul Consiliului;
pragul (numărul minim de voturi) ca procent din total necesar pentru obținerea majorității calificative;
În definirea acestor parametri trebuie avută grijă ca procesul decizional să nu se complice și ca majoritatea calificativă să rămână apropiată de echilibrul inițial. Pentru a evita creșterea complexității procesului decizional majoritatea calificată trebuia stabilită prin Tratat la un nivel inferior chiar acelui prag. Astfel, cu ocazia aderării de noi membri, trebuie să se decidă doar numărul de voturi alocate acestora.
Opțiunea 2. Dubla majoritate simplă. Deși s-a recunoscut că reponderarea voturilor are o serie de avantaje, la nivelul Comisiei s-a apreciat că acest sistem este extrem de complicat și dificil de înțeles de către cetățenii U.E. De aceea s-a recomandat să se includă în Tratat, într-o manieră clară și definitivă, condițiile pentru procesul decizional în cadrul Consiliului care să contribuie la clarificarea și simplificarea acestuia. S-a propus ca alternativa să se considere că majoritate calificativă o situație în care:
există sprijinul a cel puțin jumătate din statele membre;
există majoritatea din totalul populației U.E.
O redefinire a conceptului de majoritate calificativă în această manieră ar fi sporit transparența organismelor comunitare în relația cu cetățenii europeni. Această dublă majoritate este semnificativ diferită de propunerea examinată cu ocazia C.I.G (Torino) și inducea o simplificare a procesului decizional. Efectul acestei majorități simple duale constă în faptul că ia direct în considerare ponderea relativă a țărilor membre din punct de vedere al populației, lucru benefic pentru țările mai mari. Ponderea acestora se va menține ridicată și în cazul valurilor viitoare de lărgire.
2.2.2 Comisia Europeană
Comisia este brațul executiv, decizional și, prin urmare rolul său principal este în mare măsură asemănător cu cel al unui guvern național. Diferența fundamentală față de executivele naționale constă în faptul că acesta nu este rezultatul unui proces electoral.
Atribuțiile Comisiei Executive
Comisia are două domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică și implementarea legislației comunitare. Tratatele constitutive au acordat Comisiei:
a) dreptul exclusiv de a iniția propuneri formale cu privire la legislația comună;
b) rolul de gestionar și apărător („gardian”) al Tratatelor.
Procedurile funcționale ale Comisiei sunt reglementate în Art. 158 al Tratatului de la Roma. Președintele Comisiei este desemnat prin acordul comun al guvernelor țărilor membre, după o consultare prealabilă a Parlamentului European. Ulterior, guvernele țărilor membre desemnează, cu consultarea președintelui desemnat, ceilalți membri ai acestui organism. Comisia, în ansamblu său, se supune aprobării prin vot Parlamentului care votează pentru sau împotrivă Comisiei ca întreg.
Reforma Comisiei Executive
În ultimi ani, Comisia a trecut printr-un profund proces de reformare administrativă. Această ambițioasă reformă are în vedere modernizarea mecanismelor funcționale, consolidarea dimensiunii colegiale a procesului decizional, adoptarea metodelor moderne de management. Strategia de reformă a Comisiei se centrează pe următoarele teme interdependente:
o revizuire cuprinzătoare a politicii de personal;
modernizarea managementului financiar și a controlului;
un nou sistem de planificare strategică;
Pilonii de rezistență ai acestei reforme sunt:
o cultură bazată pe servicii care presupune:
crearea unui Comitet European pentru standardele specifice vieții publice care să acorde consultanță cu privire la principiile etice ale instituțiilor comunitare;
elaborarea unui cod de conduită cu privire la comportamentul administrativ al oficialilor Comisiei;
reducerea procedurilor birocratice, anevoioase prin numirea unui oficial care să urmărească și să impulsioneze progresele pe calea simplificării procedurilor.
o nouă politică de personal care să vizeze:
o reformă cuprinzătoare a tuturor elementelor politicii de personal de la recrutare la pensionare;
sporirea preocupărilor privind pregătirea continuă a personalului;
îmbunătățirea radicală a selectării, pregătirii și evaluării activității manageriale;
noi metode de promovare a oportunităților egale;
promovarea exclusivă pe baze de merite.
modernizarea managementului financiar care să vizeze:
renunțarea la controlul financiar bazat pe aprobări funcționărești;
descentralizarea procesului decizional prin trecerea la responsabilități explicite;
crearea unui serviciu intern de audit dotat cu specialiști calificați;
constituirea unui sistem anticipativ de protecție a intereselor financiare ale U.E.
conceperea unei noi politici de folosire a resurselor externe.
un nou sistem de planificare strategică care să aibă în vedere:
indexarea posibilităților cu resursele prin practicarea fundamentelor managementului pe baza de obiective;
trecerea la conducerea pe bază de bugete;
evaluarea necesităților reale pentru a declanșa acțiunile în funcție de resursele pe care le implică un proiect finanțabil;
folosirea tehnologiei informațiilor pentru activitățile Comisiei.
Într-o Uniune Europeană cu tot mai mulți membri, rolul Comisiei de a menține coerența și unitatea europeană este tot mai dificil dar, în același timp, și mult mai necesar. De la începutul procesului de integrare, Comisia a fost preocupată de salvgardarea interesului comun. Inițial Tratatul prevedea ca „Comisia va cuprinde cel puțin un membru din fiecare țară dar nu mai mult de doi comisari de aceiași naționalitate”. Potrivit acestei reguli multă vreme țările mai mari au desemnat 2 comisari iar cele mai mici unul (vezi Anexa 2). Dacă s-ar păstra aceeași metodologie, după aderarea țărilor candidate numărul de comisari ar ajunge la 35, adică de aproape patru ori mai mult inițial. A devenit absolut necesară redefinirea numărului de comisari. În acest sens s-au vehiculat mai multe alternative.
Opțiunea 1. O comisie compusă dintr-un număr de comisari mai mic decât al țărilor membre ale U.E. Cu ocazia Consiliului European din decembrie 1999 de la Helsinki, punctul de vedere al Comisiei elaborat la 10 noiembrie, relevă faptul că „noile abilități ale Președintelui de a emite directive cu sorginte politică și măsuri decizionale pe baza unei majorități simple din numărul comisarilor, este menit să creeze un important echilibru care riscă să fie perturbat dacă va crește numărul de comisari ca urmare a extinderii”. Se menționa, totodată că, în contextul noii generații de integrare va fi esențial să se mențină responsabilitatea colectivă, eficacitatea și metodele decizionale ale unei instituții a cărei responsabilitate este să reprezinte interesul public într-o manieră autentică autonomă și să mențină echilibrul între diferitele deziderate sectoriale ale procesului de integrare.
Această atitudine ține seama de diferența de fond între Comisia Europeană și guvernele naționale în ce privește rolul și mecanismele funcționale. Se consideră că armonia coezivă în interiorul guvernelor naționale provine din afinitățile programelor politice, identitatea sau similitudinea de interese și se bazează pe o majoritate parlamentară care fac posibilă aplicarea programelor politice. Acest lucru permite guvernelor să aibă numărul de miniștri considerat optim fără ca, prin acesta, să fie afectată abilitatea decizională.
Opțiunea 2. Comisie compusă dintr-un reprezentant al fiecărei țări, având o structură care să-i mențină eficacitatea. Raportul Președintelui prezentat Consiliului European de la Helsinki, menționează că alternativa „un comisar pentru fiecare țară membră” se poate dovedi cea mai bună soluție pentru menținerea legitimității Comisiei. Este incontestabil faptul că, prezența în acest organism colegial a unei personalități din fiecare țară membră poate face dialogul cu cetățenii U.E mai faci și îi determină pe aceștia să accepte mai ușor rolul pe care îl joacă Comisia la nivel european. O astfel de alternativă impune însă necesitatea unei restructurări de fond la nivelul Comisiei. Alternativa a generat o aprinsă polemică, scoțînd în evidență și avantajele, dar și dezavantajele. În cadrul acestui scenariu trebuiau luate în considerare mai multe aspecte și anume:
Creșterea semnificativă a responsabilităților Președintelui Comisiei în ce privește repartizarea portofoliilor și a departamentului între comisari și directorii de directorate generale;
Se produce o stare de fapt în care comisarii primesc responsabilității mai puțin clare rolul principal revenind Președintelui;
Posibilitatea ca unii comisari să coordoneze și supervizeze activitățile altor membri ai Comisiei. Efectul ar fi Tratat să se prevadă existența mai multor vicepreședinți;
Conferind mai mare putere Președintelui în ce privește politicile sectoriale, acesta dobândește un drept de veto în a anumite secvențe ale integrării;
Necesitatea unor noi reguli care să permită comisarilor să adopte decizii curente în numele întregii Comisii sau aflate sub responsabilitatea acesteia. Cu alte cuvinte, aceste măsuri de reformare par a fi dictate de necesitatea de a contracara efectele diluate ale sporirii numărului de țări membre.
2.2.3 Parlamentul European-organ deliberativ și de control
În funcționarea sa această instituție europeană, are multe asemănări cu un corp legislativ de la nivel național, îndeosebi în ce privește adoptarea legislației, aprobarea execuției bugetare, validarea acordurilor internaționale și supravegherea activității organismelor executive. De la început, Parlamentul a avut ca menire să reprezinte popoarele din țările membre ale grupării reprezentarea fiind prin urmare neuniformă. Țările mai mici au fost, proporțional mai bine reprezentat, după cum relevă Anexa 3.
Procedura de alegere a parlamentului europei este guvernată de legislațiile electorale din fiecare țară membră, existând o mare diversitate de sisteme juridice. Având multă vreme un rol mai degrabă consultativ, importanța Parlamentului a fost discretă, chiar dacă atât prin Actul Unic cât și prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam abilitățile acestuia au fost sporite treptat. Au existat în Tratate prevederi care făceau posibilă, în anumite circumstanțe, proceduri de alegere unitare la nivel european. Trebuia ca la nivelul Consiliului să se decidă cu unanimitate cele mai adecvate prevederi care să fie apoi recomandate țărilor membre. În decursul timpului, ca excepție a fost posibil ca cetățenii unora dintre țări să devină parlamentari europeni fiind aleși în alte țări membre. Parlamentul European se definește prin următoarele particularități:
Are trei locuri de desfășurare a activităților (Strasbourg, Bruxelles și Luxembourg);
Este singurul organism comunitar care este ales în mod democratic la nivel autentic transeuropean;
Parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică autentic europeană, fiind exponenții culturilor politice naționale;
Imunitatea parlamentară nu este legislativă la nivel european, fiind în vigoare cea derivată din prevederile naționale;
Are o natură multiculturală și multilingvistică, un volum important din activitățile funcționale alocându-se traducerii materiale de lucru și lucrărilor în plen și pe comitete parlamentare, lucru perceput ca dificil tehnic și costisitor.
Printre funcțiile esențiale ale Parlamentului regăsim:
Funcția legislativă care a sporit ca relevanță pe măsură ce procesul de integrare a avansat;
Funcția bugetară, Parlamentară aprobând bugetul în ansamblul său și validând raportul Curții Europene de conturi cu privire la corectitudinea cheltuirii banilor comunitari;
Funcția de control politic asupra celorlalte instituții comune prin avizul conform asupra diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei etc.
Parlamentul European în exercițiul actual (1999-2004) are 626 de membri în 17 comitete parlamentare, fiecare parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet și ca supleant în altele. Comitetele numesc raporturi care elaborează proiecte care se supun dezbaterii în sesiunile plenare după votarea lor în aceste comitete. Parlamentari sunt organizați în grupuri parlamentare în funcție de afinitățile politice, la nivelul acestora existând comisii parlamentare mixte în relațiile cu țările asociate sau cu late legislative din țările terțe. Parlamentul lucrează cam 11 luni pe an (42 de săptămâni), 12 sesiuni au loc în plen la Strasbourg (o săptămână pe lună), iar 6 sesiuni au loc la Bruxelles (câte ½ de zi fiecare).
Un studiu a relevat că parlamentarii europeni petrec 37% din timp în cadrul comitetelor parlamentare, 37% în cadrul sesiunilor plenare, 26 % în grupurile politice și 38 de zile pe an în teritoriu cu alegătorii naționali. O analiză a structurii parlamentarilor îi cuprinde în 3 categorii:
Parlamentarii „stele” – politicieni de competență proveniți din rândul persoanelor foarte bine cunoscute în mediile academice, artistice, culturale, bine mediatizate și care aduc voturi atunci când sunt înscriși pe listele electorale;
Parlamentari „stele în ascensiune” – politicieni tineri care vizează o carieră politică la nivel național dar își încep activitatea la nivel european. Există șanse mari ca acești parlamentari să acorde prioritate problemelor naționale specifice;
Parlamentari „stele căzătoare” – politicieni cu o remarcabilă carieră la nivel național în cadrul parlamentelor, guvernele naționale sau în cadrul altor grupuri de interese care își valorifică acumulările politice la nivel european (se poate exemplifica cu Marios Saures – fost președinte al Portugaliei sau cu Jaques Santer – fost prim ministru în Luxemburg și Președinte al Comisiei Europene). Deoarece Comunitatea nu are un sistem parlamentar de guvernare, cu un executiv constituit din membri desemanți de Parlament, disciplina de partid este mai relaxată decât în Parlamente naționale și, ca atare mulți parlamentari sunt ghidați mai ales de interesele naționale.
Tratatul de la Amsterdam a stabilit o stare de fapt cu privire la compoziția Parlamentului stipulând explicit în Art. 189 din Tratatul cu privire la Comunitățile Europene că „numărul de membri ai parlamentelor nu va depăși 700”. Această cifră, care a fost propusă chiar de către Parlament, satisface două cerințe de bază: asigură reprezentarea corectă a populației din U.E și menține dimensiunea instituției în limite care să permită o funcționare corectă. S-a stabilit că, printr-o rezoluție Parlamentară să propună noi mecanisme privind alocarea locurilor. Comisia a propus ca, în cazul menținerii cifrei maxime de 700 de parlamentari să se asigure un nivel minim de reprezentare în funcție de populația fiecărei țări membre.
Structura curentă a Parlamentului a fost convenită cu ocazia Consiliului European de la Edinburgh din decembrie 1992, luându-se în considerare reunificarea Germaniei și potențiala aderare a unor țări membre ale A.E.L.S. Propunerea făcută de către Parlament atunci s-a bazat pe principiul proporționalității degresive. Această formulă de realocare a numărului de locuri în parlament consta în faptul că se alocau automat 6 locuri fiecărui stat membru, indiferent de mărime, plus câte un loc suplimentar pentru fiecare 500.000 de locuitori la o populație de între 1 milion și 25 de milioane de locuitori, un loc suplimentar pentru fiecare 1 milion de locuitori la populații între 25 și 60 de milioane, plus un loc suplimentar la fiecare 2 milioane de locuitori în cazul țărilor a căror populație depășesc 60 milioane de locuitori. Această formulă s-a folosit pentru a determina numărul de în cazul noilor membri (Austria, Suedia și Finlanda), cu o oarecare discretă ajustare a cifrelor care rezultau. În legătură cu această formulă s-au purtat discuții aprinse. S-a vehiculat ideea a alocarea locurilor să se facă strict proporțional cu ponderea țării în total populație. Unii analiști au considerat că această alternativă nu pare fezabilă la actualul stadiu de integrare. De aceea a prins contur propunerea ca să se aplice o variantă revizuită a formulei din 1992, menținându-se principiul proporționalității degresive, dar pornind de la un prag minim mai redus, alocarea unui număr mai mic de locuri sau modificându-se intervalele. Această alternativă reduce nivelul de reprezentare al țărilor mai populate din U.E chiar mai mult decât în trecut și va menține mai bine reprezentarea țărilor cu mărime medie.
O altă alternativă este cea a unei reducerii liniare a numărului de locuri alocate pe baza formulei existente. Conform acestei alternative procesul de extindere a U.E va produce același efect relativ asupra distribuției voturilor. Coeficientul de reducere va fi calculat cu ocazia fiecărui val de extindere. S-a susținut fervent ideea că Uniunea va avea mult de câștigat dacă va avea un număr de parlamentari aleși pe liste europene, prezentate tuturor alegătorilor europeni. Prin urmare alegătorii din țările membre ar avea de votat de două ori – o dată pe liste naționale și a doua oară pe liste europene. Numărul de parlamentari aleși pe listele naționale se va calcula după deducerea numărului de locuri aferente contingentului european.
2.2.4 Alte organisme din cadrul structurii instituționale
2.2.4.1 Curtea de justiție și Curtea de Primă Instanță
Curtea de Justiție are un loc esențial în cadrul arhitecturii instituționale a U.E, rolul său fiind să vegheze ca dreptul comunitar și legislația adiacentă sunt aplicate riguros și compatibil cu prevederile Tratatelor. Acest organism cuprinde câte un judecător din fiecare țară membră putându-se reuni în plen sau pe secțiuni. Curtea este asistată de 8 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt selectați din rândul persoanelor care întrunesc condițiile pentru a fi desemnate să facă parte din cele mai înalte instanțe judiciare naționale și a căror independență este incontestabilă. Ei pot fi desemnați prin acordul comun al țărilor membre pentru un mandat de 6 ani. La fiecare 3 ani judecătorii și avocații generali vor fi înlocuiți într-o proporție stabilită în Statutul instituției. Curtea își va elabora regulii de procedură care vor trebui aprobate de Consiliul Ministerial cu majoritatea calificată. Curtea de Justiție va verifica legalitatea actelor adoptate, prin procedura de codecizie, de către Consiliul și Parlament, actele emise de Consiliu, de Comisie și în ultima vreme de către Banca Centrală Europeană. Curtea se află în sesiune permanentă. Statele și instituțiile U.E sunt reprezentate în fața Curții de un reprezentant desemnat pentru fiecare speță în parte, iar alte entități de către un avocat.
Curtea de Primă Instanță a fost creată pentru a recepta și încadra în prima instanță acțiunile cuprinse în Art 230, 232, 235, 236 și 238 ale Tratatului. Deciziile acestui organism pot fi atacate cu apel la Curtea Europeană de Justiție. Organismul cuprinde cel puțin câte un judecător din fiecare țară membră, numărul acestora fiind stabilit de către Curtea de Justiție și un număr de avocații generali.
2.2.4.2 Comitetul Economic și Social
A fost creat cu scopul de a implica în arhitectura decizională grupuri de interese participante și beneficiare ale procesului de integrare. Comitetul este un organism consultativ care avizează proiectele de legislație care produc efecte juridice și economico-sociale pentru grupurile de interese reprezentate. Comitetul poate oferi opinii în cazurile prevăzute expres în Tratate dar și în alte cazuri din proprie inițiativă sau la cererea altor instituții. Determinantul inițial al creării acestui organism a fost să se constituie ca un complement la rolul consultativ al Parlamentului care la acel moment era format din reprezentanți naționali. Situația s-a schimbat în prezent când Parlamentul este ales în mod democratic și dobândește abilități tot mai concrete și mai ample. El se compune din 222 de membri repartizați proporțional pe țările membre. Membri Comitetului sunt desemnați de către Consiliul Ministerial din liste naționale înainte de către fiecare țară membră (între 6 și 24). Comitetul include reprezentanții patronatelor, sindicatelor, asociațiilor profesionale, grupurilor de consumatori, organismelor întreprinzătorilor mici și mijlocii, asociațiile științifice, etc. La nivel funcțional Comitetul are 9 secțiuni, care acoperă principalele domenii cuprinse în Tratatul cu privire la U.E și poate constitui subcomitete ad-hoc care se ocupă de domenii specifice. Cheltuielile cerute de desfășurarea activității reprezentanților sunt suportate de către organizațiile care i-au desemnat. Comitetul elaborează și înaintează rapoarte detaliate cu privire la domeniile de interes ale Comisiei și poate fundamenta principal problemele aflate pe agenda organismelor decizionale comunitare. Problemele fundamentale sunt adoptate în cadrul unor reuniuni plenare pe baza unor rapoarte pregătite în secțiuni specializate. Amendamentele făcute de acest comitet la proiectele de legislație pot fi luate în analiza de către Comisie și pot deveni componente de bază ale inițiativelor acesteia sau cuprinse în legislație. Membri comitetului sunt desemnați pentru un mandat de 4 ani cu posibilitatea redesemnării.
Având în vedere extinderea U.E va trebui reexaminat rolul și locul acestui Comitet, care va trebui să devină un forum de consultare între partenerii economici și sociali. Organismul trebuie să devină mai reprezentativ pentru diferitele componente ale societății civile ca ansamblu sau ale componentelor lor geografice. Este necesară regândirea rolului sau în ce privește statutul consultativ. În condițiile unei U(.E cu 28 de membri numărul de membri ar ajunge la 370, ceea ce ar face dificilă funcționarea sa. Cu ocazia Conferinței Interguvernamentale finalizate cu Tratatul de la Nisa s-a decis crearea unui Comitet pentru Protecție Socială având consultativ și menit să promoveze cooperarea între țările membre și Comisie pe problematica politicilor sociale. Conceptul să aibă contacte și consultări cu patronatele și sindicatele europene și, fiind compus din câte doi reprezentanții din fiecare țară membră Comitetul va avea ca sarcini:
Monitorizarea situației sociale și dezvoltarea politicilor privind protecția socială în statele membre și la nivel comunitar;
Promovarea schimburilor de informații, experiență și practici valoroase între țările membre și grupurile de interese;
Pregătirea de rapoarte, formularea de opinii sau întreprinderea altor acțiuni în sfera sa de competență din proprie inițiativă sau la solicitarea Consiliului sau a Comisiei.
2.2.4.3 Comitetul Regiunilor
A fost creat în 1993 prin prevederile Tratatului de la Maastricht, are 222 de membri reprezentând autoritățile locale și regionale din țările membre. Pentru nominalizarea reprezentanților în acest organism țările membre elaborează propuneri care sunt trimise spre validare Consiliului Ministerial care se pronunță asupra acestora exprimându-i obiecțiunea asupra unor propuneri. Comitetul are un rol consultativ în ce privește acele inițiative și măsuri care au efecte în planul coeziunii economice și disparițiilor regionale. Organismul are sarcina de a emite opinii sau face amendamente cu privire la anumite sectoare în care se apreciază ca problemele locale sau regionale sunt importante. Comitetul are un rol important în economia aplicării principiului subsidiarității. Numărul locurilor alocate fiecărei țări membre urmează a fi revizuit întrucât în prezent nu reflectă adecvat dimensiunea populației regiunilor reprezentate.
Extrapolarea metodologiei actuale la o U.E având 28 de membri ar ridica numărul de reprezentanți la 370 din care doar 142 ar reprezenta cele mai populate 7 țări care dispun de peste 70% din populația totală a Uniunii. De aceea, fără a slăbi eficacitatea acestui organism, trebuie să se asigure un echilibru mai bun între autoritățile locale și regionale din țările membre actuale sau viitoare. Se consideră că cea mai fezabilă metodă de alocare a locurilor ar fi cea preconizată pentru viitoarea structură a Parlamentului European. În cadrul unei opinii a Comisiei emisă în septembrie 1999 s-a propus ca numărul parlamentarilor adică 233, iar repartizarea acestora pe țări să respecte metodologia pentru Parlament.
2.2.4.4 Curtea de Conturi
A fost creată prin Tratatul din 22 iulie 1975 și are menirea să analizeze legalitatea și rigurozitatea veniturilor și cheltuielilor făcute de organismele comunitare și acuratețea managementului financiar. Întrucât bugetul comunitar este gestionat în principal de către Comisie rolul principal al Curții de Conturi constă în monitorizarea acțiunilor acesteia. Rolul membrilor Curții este să auditeze acțiunile financiare, să elaboreze rapoarte anuale și rapoarte speciale și să emită opinii în acest sens altor organisme comunitare. Aceste rapoarte și opinii sunt adoptate cu majoritatea membrilor săi. Membrii Curți trebuie să fie complet independenți în îndeplinirea atribuțiilor și să nu primească instrucțiuni de la țările care i-au desemnat. Curtea de Conturi are 15 membri desemnați pentru un mandat de 6 ani putând fi reinvestiți. Deși Tratatul nu prevede ca să existe câte un reprezentant din fiecare țară membră, în practică s-a procedat în această manieră. Ca rezultat, numărul de membri a crescut de fiecare dată când s-a propus o extindere a grupării. Se consideră că a venit timpul să se renunțe la această tradiție pentru a păstra eficacitatea acestei instituții. Deși bugetul Uniunii a sporit de fiecare dată când gruparea s-a extins nevoile de auditare nu au sporit proporțional de aceea se consideră că nu este necesară sporirea dimensiunii acestui organism. Pe fondul aplicării principiilor reformei managementului financiar se preconizează chiar reducerea numărului de membri ai Curții, neexistând argumente solide în favoarea reprezentării fiecărei țări membre. Comisia a propus ca numărul de membri să fie stabilit la 12, folosindu-se un sistem de rotație paralel cu limitarea activității la un singur mandat. Devine în același timp necesar ca U.E să se doteze cu mecanisme adecvate de combatere a fraudelor și protejarea intereselor financiare. În acest sens a creat O.L.A.F (Oficiul European de Lupta împotriva Fraudelor). Totuși acest proces presupune cooperarea cu 15, ulterior mai mute, autorități judiciare diferite, aplicându-se diferite norme procedurale.
2.2.4.5 Alte Agenții specializate
Pe lângă instituțiile europene, Uniunea mai are în arhitectura sa instituțională o serie de agenții specializate care acoperă o largă paletă de domenii. Astfel, încă din 1958 a fost creată Banca Europeană de Investiții care are un rol esențial în finanțarea investițiilor în special a proiectelor de infrastructură în regiuni mai puțin dezvoltate din cadrul grupării. Banca folosește standing-ul său destul de ridicat pentru a contracta credite de pe piața financiară internațională la dobânzi moderate și este capabilă să acorde credite la dobânzi preferențiale. Alte Agenții specializate sunt cuprinse în tabelul următor:
Instituțiile specializate ale Uniunii Europene.
Toate aceste agenții se ocupă de probleme funcționale ale integrării în diferite domenii. În condițiile trecerii la un autentic mod de guvernare la nivel european și pe fondul reducerii numărului de membri ai executivului comunitar numărul și abilitățile acestor agenții vor crește. În legătură cu Banca Centrală Europeană se vor oferi mai multe detalii la tema cu privire la politica monetară europeană.
2.3 CULTURA PROCESULUI DECIZIONAL DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
Atunci când se analizează procesul decizional la nivel instituțiilor europene se explorează de cele mai multe ori, în mod exclusiv instituțiile formale neglijându-se, de regulă rolul jucat de grupurile de interese.
2.3.1 Interesele specializate
Există o serie de puternice interese a căror influență asupra procesului decizional este semnificativă pentru Parlament și Comisia caută în mod activ contribuția acestora pentru rigurozitatea și legalitatea și, pentru că aceste grupuri caută în mod activ să influențeze în avantajul lor deciziile organelor comunitare. Comisia a încercat permanent să consolideze relația sa cu aceste eurogrupuri, oferindu-le locuri în comitetele consultative sau trimițându-le proiecte de legislație spre dezbatere. Numărul grupurilor de interese care doresc să aibă acces la serviciile funcționale ale U.E a crescut constant, pe măsura extinderii deciziilor adoptate la nivel comunitar. Conform estimărilor Comisiei în jur de 3000 de grupuri de interese doresc să aibă o anumită influență la Bruxelles, incluzând peste 500 de federați europene și internaționale și peste 10.000 de indivizi. Se poate constata că s-a ajuns la un raport paritar între funcționarii comunitari și grupurile de interese.
Se poate face o distincție între organizațiile la nivel înalt, organizațiile intersectoriale și cele sectoriale. Organizațiile la nivel înalt se compun din confederații naționale cum ar fi UNICE și ETUC (organizații transectoriale),COFACE (Confederația Organizațiilor pentru Familie) și BEUC (Biroul European al Uniunii Consumatorilor) ca organizații sectoriale. Organizațiile intersectoriale se compun din membrii provenind din diferite sectoare având o sferă particulară de interese cum ar fi Masa Rotundă a Industriașilor Europeni sau Comitetul U.E al Camerei Americane de Comerț (AMCHAM).
Pe lângă aceste organizații structurate instituțional la Bruxelles activează 160 de firme de avocatură și 140 de firme de contabilitate, unele având o influență nesemnificativă la nivelul instituțiilor comunitare. Organismele comunitare preferă grupurile de interese organizate datorită reprezentativității acestora și contribuției lor la legitimarea deciziilor.
Indiferent de natura grupului sau a intereselor girante este necesar ca aceste grupuri de lobby să șină seama de următoarele reguli procedurale:
Este necesară elaborarea unor strategii articulate și clare;
Relația dezvoltată trebuie concepută pe termen lung cu autoritățile U.E. și bazată pe o rețea densă și continuă de raporturi interpersonale și interorganizaționale;
Acțiunea trebuie să fie anticipativă și bazată pe cunoașterea complexelor mecanisme funcționale ale instituțiilor comunitare;
Cunoașterea sistemului și a momentelor optime de acțiune fără a se exagera cu insistența.
Este evident că impactul posibil al grupurilor de interese diferă în funcție de importanța aspectelor acordate, întrucât aspectele politice privesc interesele statelor membre. De aceea dacă interesele organizate doresc să exercite o influență notabilă trebuie să acționeze anterior la nivel național. Grupurile de interese pot juca un rol semnificativ în procesele tehnice când Parlamentul și Comisia au nevoie de informații detaliate cum ar fi de exemplu domeniul standardizării. Modul în care se obține accesul diferă de la un sector la altul. Uniunea Europeană dispune de o largă paletă de rețele uneori divergente care variază de la comunitățile de politici la rețele de subiect.
Comisia dorește să-și gestioneze relațiile cu interesele specializate dar nu așteaptă opinii doar din partea acestora. De aceea este necesară fuziunea grupurilor de interese într-un fel de servicii publice. Rolul corect în influența deciziilor comunitare de către grupurile de interese depinde de:
Volumul informațiilor și cunoștințele disponibile;
Forța economică (importanța economică, crearea de locuri de muncă, rolul în balanța comercială, capacitatea de a genera bunăstarea);â
Statutul – anumite sectorae se bucură de un statut privilegiat, pentru că oferă oportunități superioare de dezvoltare sau duc la creșterea productivității.
Putere de implementare – privește grupurile care au capacitatea de a realiza sau a bloca realizarea unor măsuri sau de al căror sprijin depinde aplicarea unor politici sectoriale.
Abilitatea de a acționa ca o agenție de implementare – măsura în care grupul respectiv va prelua de la Comisie sarcina implementări unor măsuri;
capacitatea de a reprezenta interese agregate;
capacitatea de a acționa rapid și într-o manieră reprezentativă – adică de a lua decizii adecvate și operative fără o largă consultare a membrilor asigurând însă acceptarea ulterioară de către aceștia;
2.3.2 Etape ale procesului decizional din punctul de vedere al intereselor specializate.
Fiecare dintre etapele procesului de elaborare a politicilor comune oferă diferite puncte potențiale de acces pentru interesele organizate. Procesul decizional este doar una dintre componentele elaborării politicilor comunitare. După ce este adoptată o decizie este necesară aplicarea sa – etapă care s-a dovedit crucială în cadrul mecanismelor general. În funcție de tipul de reglementări comunitare și traiectoria lor până la țările membre, impactul va fi diferit și acțiunea grupurilor de interese variată. Dacă luăm ca punct de pornire procesul de elaborare a politicilor comunitare se poate face o distincție clară între ce se întâmplă la nivel comunitar și la nivel național sau local. În tabelul următor se oferă o imagine a etapelor acestui proces, a tipului de instituții cu rol central și a punctelor de acces pentru grupurile de interese.
Căi de influențare a procesului decizional comunitar de către grupurile de interese
Există două planuri în procesul decizional și anume cel național și cel comunitar. Prin Tratate, Comisia nu este obligată să consulte în prealabil statele membre în faza de inițiere a unei propuneri. Cu toate acestea, Comisia procedează la acest lucru pentru a se asigura de sprijinul guvernelor naționale pentru inițiativele sale. Comisia procedează în acest mod din următoarele rațiuni:
are nevoie de informații din partea țărilor membre pentru a lucra într-un vid informațional;
având controlul total asupra inițierii procesului decizional Comisia nu este împiedicată de pozițiile naționale, putând să orienteze și să emită opțiuni strategice;
cu eforturi reduse poate constata ce este fezabil și ce nu sporind șansele de reușită pentru inițiativele sale;
se verifică cu costuri reduse, reacțiile statelor și autorităților locale la aplicarea principiului subsidiarității.
Importanța etapei de preinițiere este semnificativă, maniera în care se derulează acesta determinând rezultatul final. Cu cât mai necesară se dovedește implicarea grupurilor de interese. În timp ce acesta au posibilitatea de a influența procesul decizional în faza inițială, ulterior de multe ori, nu mai au acesta posibilitatea. În plan practic acesta înseamnă ca țările membre și grupurile de interese trebuie să investească eforturi în sistemele de avertizare timpurile și monitorizarea lucrărilor Comisiei, din perspectiva statelor membre o unitate administrativă sau agenție publică care dorește să influențeze dinamica și natura procesului decizional trebuie să intervină preventiv atunci când Comisia lansează consultări de preinițiere.
2.4 PROCEDURI DECIZIONALE COMUNITARE
Mutațiile în ce privește rolul U.E. s-au reflectat în relațiile dintre instituțiile mai sus prezentate. Statele membre au dezvoltat inițial acele instituții care defineau suveranitatea națională. Începând cu Înalta Autoritate prevăzută de Tratatul privind crearea C.E.C.O., țările membre și-au reținut abilități decizionale importante. În anii 1960 au apărut primele semne de ajustare a suveranității naționale, care tindeau să reducă eficacitatea și dinamica procesului de integrare europeană confruntat și cu recesiunea economică. Această lipsă de eficacitate caracterizată ca o „euroscleroză”, a generat o reacție favorabilă unor noi proceduri legislative , care au determinat diluarea forței decizionale a statelor, în anumite domenii, și sporirea rolului Consiliului și Parlamentului. O semnificație aparte au modificările în arhitectura decizionale aduse în 1987 prin Actul Unic care a marcat extinderea care a marcat extinderea votului cu majoritate calificată și a consacrat procedura de cooperare. Tratatul de la Maastricht a definit mai clar procedura de cooperare și a introdus-o pe cea de codecizie, conform căreia legislația este dictată în comun de către Consiliul și Parlament. Prin urmare, există trei proceduri legislative alternative și anume: consultarea, cooperarea și codecizia.
Procedura de consultare
În cadrul procedurii de consultare, rolul parlamentului este consultativ. El emite o opinie sau o propuneri de amendare a inițiativelor legislative, pe care Consiliul poate să le ia sau nu în considerare. Aceasta a fost inițială de adoptare a deciziilor conform Tratatului Comunităților și mai păstrează doar în puține secvențe ale integrării.
Procedura de cooperare
A fost la un moment dat o formă mai evoluată de adoptare a deciziilor, conferind Parlamentului o mai mare implicare în procesul legislativ, rolul principal fiind însă păstrat de Consiliu. Introdusă prin Actul Unic European procedura face ca propunerile venite de la Comisie să treacă printr-o primă lectură la nivelul parlamentului. Uneori este necesar și avizul comitetelor consultative. După ce a luat notă de poziția Parlamentului Consiliul va valida cu majoritate calificată varianta agreată de Parlament sau cuprinzând amendamentele acestuia. Pentru a ignora amendamentele făcute la nivelul Parlamentului, Consiliul are nevoie de unanimitate. Tratatul de la Nisa prevede renunțarea la această prevede renunțarea la această procedură pe măsură ce procesul de integrare avansează.
Procedura de codeziune
A fost prin Tratatul de la Mastricht și sporește rolul Parlamentului în cadrul procesului decizional pe măsura creșterii numărului de decizii adoptate cu majoritate calificată. Conform acestui proceduri, propunerile legislative ale Comisiei sunt analizate într-o primă lectură de către Parlament și Consiliu și se adoptă prin majoritatea calificată o poziție comună. Consiliul și Comisia sunt invitate în Parlament să-și explice argumente. După acestea Parlamentul, face o a doua lectură a proiectului și cu majoritatea membrilor săi, poate propune amendamente la acesta sau își exprimă intenția de a respinge propunerea. Dacă Parlamentul semnalează intenția de a respinge propunerea, se va crea un comitet de consiliere format din reprezentanți ai celor trei instituții principale ale structurii decizionale care elaborează o soluție comună. Dacă deosebirile persistă se va decide asupra poziției comune cu majoritatea calificată de către Consiliul și cu majoritatea simplă de către Parlament.
Cooperarea consolidată
În ultimele stadii ale integrării s-a conturat propunerea renunțării la procedura de cooperare și s-a consacrat conceptul de cooperare consolidată. Tratatul de la Amsterdam a încorporat prevederea care permite statelor membre, în anumite circumstanțe, să antreneze acțiuni reciproce de cooperare făcând uz de instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute în Tratat. Aceste acțiuni vizează domeniul politicii externe și de securitate unde este totuși prevăzut principiul abținerii constructive. Specificațiile viitoarei extinderi a grupării fac aceste prevederi cât se poate de practice, întrucât marea eterogenitate care va apărea nu trebuie să devină un obstacol în calea dorinței țărilor membre de a se integra cu o dinamică diferită. Comisia consideră că este esențial prezervarea acquis-ului comunitar și bazele principale ale politicilor sectoriale comune deja validate.
Posibilitatea lansării unor acțiuni de cooperare nu trebuie folosită ca pretext pentru îndulcirea obligațiilor derivate din calitatea de membru al U.E. În anumite domenii vor fi necesare perioade de tranziție, astfel încât noii membri să se poată adapta la cerințele acquis-ului comunitar, dar să nu poată afecta bazele acestuia. Pentru lansarea unei acțiuni de cooperare consolidată tratatul prevede participarea a cel puțin jumătate din țările membre (în prezent 8). În a doua modificare privește renunțarea la dreptul fiecărui stat membru de a cere o decizie cu unanimitate a Consiliului. Se preconizează ca și în domeniul politicii externe și de securitate să se permită acțiuni de cooperare consolidată.
2.5 DETERMINANȚII REFORMEI DE FOND A INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE
În actualul context economic și politic european global, pe fondul reașezării raporturilor de putere în plan economic și strategic, când ideea de regionalizare a economiei internaționale prinde tot mai mult contur devenind arhitecturii instituționale a Uniunii Europene în perspectiva atacării stadiului de uniune politică. Marea grupare intergraționistă europeană are nevoie de instituții stabile, bine structurate și mai mult mai legitime din punct de vedere democratic. U.E nu poate face față noilor sale responsabilități fără a proceda la o reforma instituțională care să-i permită să răspundă la provocările derivate din extinderea și adâncire.
Problematica reformei nu se rezumă doar la reducerea numărului de comisari, reponderarea voturilor într-o manieră echilibrată între țările membre sau la generalizarea majorității calificate. Ideea care prinde tot mai mult este cea a adoptării unui veritabil mod de guvernare confruntat cu numeroase imperative.
Instituțiile europene trebuie să fie concepute pentru a se adapta la creșterea semnificativă a numărului de membri pe fondul accentuării decalajelor de dezvoltare între aceștia. Același provocări le lansează și adâncirea procesului de integrare, care acutizează aspecte legate de dinamica specifică a cooperării europene.
U.E trebuie să rezolve problema deficitului democratic specific metodei comunitare de integrare. Printre determinați nevoii de reformă putem menționa:
Șocul extinderii
Acesta ridică aspecte cum ar fi: adoptarea bugetului și a politicilor comune; gestionarea liberei circulații a mărfurilor și facturilor de producție; funcționarea efectivă a economiei de piață în noile țări membre. Extinderea ridică aspecte sensibile cum ar fi: numărul de membri; eterogenitatea economică și socială; frontiere grupării; gestiunea timpului și spațiului intermediare și problema diferențierii. În cazul unei grupări cu 28 de membri vor apărea o serie de aspecte tehnic. Astfel, Consiliul și grupurile sale de membri va avea dificultăți în a decide, deciziile Comisiei, Curții de Justiție și Curții de conturi vor deveni mai complexe și mai aleatoare. Se complică și problema limbilor de lucru în cadrul organismelor comunitare și a culturilor politice la nivelul Parlamentului. Marea majoritate a noilor membri vor avea dificultăți logistice și financiare în a deține președenția organelor comunitare.
Pe fondul creșterii eterogenității sunt necesare instituții care să facă posibilă atenuarea diferenței în ce privește nivelurile de dezvoltare. Viitorii membri ai U.E au trecut prin experiențe istorice, politice și economice foarte diferite de cele ale actualilor membri. Trecutul lor comunist, experiența democratică aflată la început și aplicarea principiilor pieței funcționale sunt tot atâtea necunoscute ale viitorului integrării. Alte țări candidate conturate de curând ca entități statale de sine stătătoare au nevoie de timp pentru a experimenta statutul de subiect al dreptului internațional public. Majoritatea covârșitoare a țărilor candidate, la fel ca Grecia, Spania și Portugalia au trecut prin experiența unor dictaturi iar reîntoarcerea lor în Europa democratică face necesară maturizarea unei culturii politice naționale foarte necesară pentru funcționarea instituțiilor europene. Problemele legate de aderarea unui număr așa de mare de noi membri fac și mai sensibilă absența normelor instituționale și civice riguroase pentru a nu genera vulnerabilitatea U.E.
b) Transformarea politicilor sectoriale
Chiar și prevederile revizuite ale Tratatului de la Amsterdam nu asigură încă un nivel adecvat de compatibilitate între instituțiile existente și obiective sectoriale. Diferitele domenii ale integrării sunt supuse la șocuri externe pe care structura instituțională existentă nu le poate gestiona. Se impune o modificare de fond a modelului de integrare europeană bazat pe interdependență și optimizare. Apare necesară comunitizarea în creștere a politicilor publice europene și accentuarea funcțiilor guvernamentale ale instituțiilor europene. La momentul la care se discută necesitatea reformei instituționale se poate discuta de existența unui Amsterdam mediu caracterizat prin:
Existența unei Bănci Centrale Europene în sine focalizată exclusiv pe stabilitatea prețurilor și respectarea pactului de stabilitate și creștere economică;
Absența majorității calificate în materie de afaceri interne și justiție;
Existența unei Europe sociale fracționate în modele naționale diferite pe fond;
Un ansamblu de state membre fără priorități strategice comune în materie de politică externă și de securitate.
c) Exigențele democratice și cetățeniei europene
funcționarea U.E în noile stadii presupunea mai multă transparență și complexitate în procesul decizional și în raporturile cu țările membre, consolidarea cetățeniei europene prin participarea cetățenilor la un proces electoral autentic european, maturizarea societății civile europene. În fața procesului de integrare se află probleme sensibile ca promovarea ocupării forței de muncă, sănătatea publică, protecția mediului și a cetățenilor. Devine esențială o democrație eficace, crearea unor societății comerciale, a unor sindicate și partide politice cu vocație clară europeană.
=== CAPITOLUL 3 ===
CAPITOLUL 3.
VIITORUL UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL LĂRGIRII
3.1 CONTEXTUL PROBLEMEI
Cea de-a cincea lărgire a Uniunii Europene, ce se va realiza prin aderarea țărilor di Europa Centrală și de Est, este acum o certitudine. Problema care se pune astăzi nu mai este „dacă” sau „cine”, ci „când”.
Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a stabilit că extinderea UE este un proces global, inclusiv și evolutiv ce se va desfășura în etape, în funcție de gradul de pregătire al fiecărui candidat. Procesul este unic pentru cele 11 țări candidate (Bulgaria, România, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Slovacia și Slovenia) fiind structurat pe două componente esențiale:
Strategia U.E de pregătire a țărilor candidate pentru aderare care include perteneriatele de aderare și asistență de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD, SPP, Catch-up Facility, LSIF etc.);
Acordurile europene de asociere, acte juridice bilaterale încheiate între U.E și fiecare stat candidat în parte.
Conceptul sub forma unor etape pe care statele central și est-european trebuie să le parcurgă în îndeplinirea celor trei criterii stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, din Iunie 1993 (instituții stabilite care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea minorităților; o economie de piață capabilă să facă presiunii concurențiale și forțele de piață din interiorul U.E; capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din statul de membru al Uniunii și subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare, adoptarea și implementarea acquis-ului comunitar), la care se adaugă un al patrulea criteriu introdus de Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 (capacitatea administrației țărilor candidate de a gestiona calitatea de membru al UE), acest proces depășește prin dimensiunea și complexitatea pe oricare din extinderile precedente ale Uniunii Europene. Acesta face ca, pe lângă condițiile menționate, în stabilirea momentului aderării propriu-zise să se ia în calcul și capacitatea U.E de a primi noi membri fără a-și vedea compromise obiectivele prin Tratatul de la Amsterdam, capacitatea care se reflectă în mod esențial în eficiența instituțiilor și a politicilor comunitare de a gestiona procesul decizional și repartizarea fondurilor comune într-o viitoare Uniune cu 27 de membri.
3.2 ASPECTE PROCEDURALE
Tratatul de Uniune Europeană semnat la Maastricht, în 1992 stipulează că, după primirea cererii oficiale prin care un stat solicită aderarea la Uniunea Europeană, Consiliul U.E cere Comisiei Europene să elaboreze un aviz privind gradul de îndeplinire de către țara candidat a unor criterii de natură politică și economică (criteriile de la Copenhaga și Madrid), aviz încheiat cu propunerea de a începe sau nu negocierile de aderare. Cererea de admitere în U.E împreună cu avizul Comisiei Europene fac obiectul analizei Consiliului European, format din șefii de stat sau de guverne din statele membre, care – după consultarea Parlamentului European – decide asupra deschiderii negocierilor de aderare. Negocierile durează, de regulă câțiva ani și se finalizează cu un tratat de aderare ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor U.E, parlamentul statului candidat și Parlamentul European, proces ce durează și el unu – doi ani. Abia după încheierea acestei proceduri apartenența la Uniunea Europeană devine efectivă.
Negocierile care încep în urma deciziei consiliului European sunt precedate de un exercițiu de examinare analitică cu două etape – multilaterală, cu un grup de țări candidate și bilaterală, cu fiecare stat candidat în parte – pentru fiecare din cele 29 de capitole ale legislației comunitare. Pe măsură ce se încheie sreening-ul pot demara negocieri efective la capitole selecționate în acest scop de către Comisia Europeană. În mod concret după anunțarea acestor capitole, fiecare stat candidat elaborează și prezintă Comisiei documente de poziție pentru capitolul/capitolele în cauză prin care își face cunoscut punctul de vedere privind abordarea negocierilor. Pe baza lor și ținând cont de rezultatele screening-ului, Comisia Europeană își pregătește propriile documente de poziție pe care le înaintează Consiliul.
La rândul său, Consiliul dă Comisiei un mandat de negocieri. Din acest moment pot începe negocierile propriu-zise în cadrul unor conferințe interguvernamentale bilaterale la nivel de experți, ambasadori și miniștri de externe (ultimele au avut loc atunci când pozițiile sunt deja armonizate pe chestiunile tehnice și este nevoie doar de girul politic, sau când decizia politică este necesară pentru soluționarea chestiunilor rămase nerezolvate). Încheierea discuțiilor la un capitol, înseamnă că negocierile au fost provizoriu finalizate, însă „nimic nu se consideră încheiat atâta timp cât nu s-a încheiat totul”. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de Aderare care este supus ratificării, conform procedurii menționate.
În cazul concret al țărilor care au început negocieri de aderare la 10 noiembrie 1998 (Estonia, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovenia și Cipru), acestea s-au desfășurat într-o fază pe șapte capitole – cercetare științifică, educație și formare, întreprinderi mici și mijlocii, telecomunicații, cultură și audiovizual, politică industrială, politică externă și de securitate comună (PESC) –finalizate în prima jumătate a anului 1999.
Președinția germană a U.E (perioada ianuarie – iunie 1999) a deschis negocierile la alte opt capitole – statistică, pescuit, protecția consumatorului, dreptul societăților comerciale, libera circulație a bunurilor, relații externe, uniunea vamală, politica de concurență – dintre care primele patru menționate au fost finalizate cu prilejul unei reuniuni a miniștrilor de externe, la 22 iunie 1999, astfel încât la mijlocul anului 1999 au fost încheiate negocierile la 11 capitole din acquis-ul comunitar. Celelalte patru capitole se estimează a fi concluzionate în timpul președenției finlandeze a U.E, în a doua jumătate a aceluiași an.
Ansamblul negocierilor ar putea dura minim doi ani (1999 și 2000) cu posibilitatea de a se prelungi și în 2001. alți unu-doi ani vor fi necesari ratificări, ceea ce face ca primele aderări să aibă loc cel mai devreme în 2002-2003. Estimările proprii ale țărilor candidate din primul „val” privind data aderării sunt: 1.01.2002 pentru Ungaria, 1.03.2003 pentru Estonia, Polonia și Slovenia și în cursul anului 2003 pentru Republica Cehă. Cipru constituie un caz special deoarece problemele sale nu sunt de natură economică, ci politică, legate de diviziunea insulei între comunitățile greacă și turcă.
Pentru cele cinci state din „grupul doi”, printre care și România, situația se prezintă în felul următor: după exercițiul de screening multilateral, desfășurat în perioada aprilie 1998 – februarie 1999, a urmat examinarea analitică bilaterală în intervalul martie – iunie 1999 (cu excepția capitolului agricultură pentru care screening-ul a fost programat în septembrie 1999).
Nefiind vorba de negocieri efective, rezultatele acestui exercițiu stau la baza actualizării conținutului parteneriatelor de aderare (în octombrie 1999) și a redactării raportului anual al Comisiei Europene (noiembrie 1999). În măsura în care evaluările la anumite capitole sunt considerate încheiate (sub raportul armonizării și implementării legislației comunitare), rezultatele screening-ului reprezintă baza de plecare la momentul începerii negocierilor propriu-zise de aderare. Pentru sectoarele unde gradul de armonizare legislativă este considerat nesatisfăcător se preconizează continuarea examinării progreselor în cadrul comitetului și a subcomitetului de asociere.
Țările pentru care rapoartele anuale redactate de Comisia Europenă în noiembrie 1999 vor recomanda începerea negocierilor de aderare ar putea trece, teoretic, la această etapă în urma unei hotărâri a Consiliului, deoarece decizia politică de principiu a Consiliului European a fost luată la Luxemburg, în decembrie 1997. Cu toate acestea se va aștepta reuniunea consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, pentru a se extinde grupul statelor aflate în procesul efectiv de negociere a aderării.
3.3 REPERE STATISTICE ȘI FINANCIARE DE VIITOR
Populația totală a celor 12 țări candidate este de 106.6 milioane de locuitori. Asistența de care statele din Europa Centrală și de Est au beneficiat din partea Uniunii Europene în perioada 1990 – 1999 se ridică la aproximativ 11 miliarde EURO.
Agenda 2000, adoptată de către Consiliul European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, prevede pentru perioada 2000-2006 alte aproape 22 miliarde EURO sub forma fondurilor de pre-aderare (PHARE – 1,56 miliarde EURO/an, ISPA – 1,04 miliarde EURO/an, SAPAD – 0,52 miliarde EURO/an perioada totală fiind de șapte ani) pentru ansamblul celor zece țări central și est-europene candidate la aderarea la U.E. Pentru cele care vor adera în perioada 2002-2006, sunt rezervate alte 58 miliarde EURO din pachetul celor 286 miliarde EURO alocate fondurilor structurale comunitare, ceea ce face ca totalul asistenței pentru perioada 1990-2006 să se ridice la aproximativ 80 miliarde EURO.
Suma este comparabilă cu cea oferită de SUA în cadrul Planului Marskall de reconstrucție a Europei Occidentale în anii 1948-1952 (88 miliarde dolari, adică aproximativ 82 miliarde EURO). Comparată însă cu transferurile financiare făcute de Germania Federală către Geramnia de Est între 1991-1997 (454 miliarde EURO pentru o țară cu o populație de 16 milioane locuitori), concluzia poate fi diferită.
3.4 REFORMA ÎN VIITOR ÎN INSTITUȚIILE COMUNITARE
Conferința interguvernamentală care a pregătit Tratatul de la Amsterdam a eșuat parțial în încercarea de a face și o reformă de substanță a instituțiilor U.E, fără de care lărgirea acesteia cu alte 10-12 state ar duce la paralizare procesului decizional la nivel comunitar. În ipoteza amânării acesteia până după aderarea celor 10 state central și est-europene, a Ciprului și Maltei. UE s-ar găsi în situația de a trebui să folosească 23 de limbi oficiale (Cipru ar veni cu greaca și turca) față de 11 câte sunt în prezent (chiar și cu 11 limbi de lucru procesul de traducere și interpretare încetinește considerabil luarea deciziilor).
Numărul membrilor Comisiei Europene ar crește de la 20 în prezent la 32. Deși se fac auzite voci care susțin că o Comisie cu mai mult de 20 de membri ar fi ineficientă, dacă o comparăm cu guvernele ce au uneori 30-35 membri și care funcționează fără dificultate ce au uneori 30-35 membri și care funcționează fără dificultate, la care adăugăm faptul că în Comisie deciziile se iau cu majoritatea simplă, constatăm că prin admiterea țărilor asociate nu s-ar crea o problemă reală datorită numărului comisarilor, mai ales dacă se are în vedere că statele mari să renunțe la cel de-al doilea portofoliu.
O altă problemă este legată de supradimensionarea cabinetelor și de sistemul de „parașutare”. Fiecare comisar dispune de un cabinet format din 6-8 persoane, cele mai multe recrutate direct din capitale, fără experiență în afacerile comunitare, dar cu o mare influență asupra factorilor de decizie. Plasarea în posturi-cheie a unor persoane ce nu urmează cariera funcționarilor comunitari – angajați în urma unui concurs de o dificultate deosebită, cu 3000 candidați pe 200-300 locuri-crează frustrare și reacții adverse din partea acestora din urmă. Am văzut că noile reglementări introduse în martie 1999 de către fostul președinte Jaques Santer ameliorează în bună măsură această chestiune, fiind de așteptat ca noul președinte al Comisiei Europene, italianul Romano Prodi să impună reguli și mai stricte cu privire la dimensionarea și desemnarea membrilor cabinetelor.
Mai complicată s-ar dovedi însă repartizarea voturilor în Consiliu. Dacă luăm drept criteriu ponderea populației, cele 12 state nou venite în Uniune ar trebui să primească după cum urmează:
Acesta ar face ca totalul voturilor în Consiliu să creadă de la 87 înm prezent la 132 într-o Uniune cu 27 de membri. Consecințele s-ar reflecta în modificarea majorității calificate și a minorității de blocaj. Noii veniți, a căror populație va reprezenta aproximativ 23% din populația U.E cu 27 de membri, ar putea pune în minoritate actualele state membre care vor însuma 77% din populația Uniunii (dacă minoritatea de blocaj rămâne la formula 23-25 stabilită prin compromisul de la Ioanina, atunci noii membri chiar fără Polonia, România și Rep. Cehă – ar putea bloca decizia). O astfel de situație ar avea repercusiuni negative în domenii de importanță capitală pentru actualii membri, cum sunt protecția mediului sau coeziunea economică și socială. În plus, riscul de a se crea tensiuni legate de luarea deciziilor cu majoritate calificată crește datorită posibilității de a-i pune în minoritate pe contribuitorii neți la bugetul comunitar (Germania, Franța, Marea Britanie, Austria). Problema se pune mai ales la repartizarea fondurilor structurale, ai căror beneficiari vor fi țările central și est-europene, Irlanda și statele mediteraneene.
Tabloul se prezintă asemănător și în cazul Parlamentului European. Dacă respectăm regulile actuale de repartizare a locurilor pe țări membre, am avea următorul tabloul distribuției fotoliilor de deputați:
Noua situație ar mări numărul parlamentarilor europeni de la 626 în prezent la 892, făcând Parlamentul European nefuncțional, ca să nu mai vorbim de incapacitatea clădirilor ce îl adăpostesc (inclusiv cea nouă de la Strasbourg, de curând dată în funcțiune) de a asigura birouri și săli de reuniune pentru 900 deputați și 2500-3000 funcționari parlamentari. Pentru a rezolva această problemă, s-a căzut deja de acord ca, indiferent câte state membre va avea Uniunea Europeană, numărul europutaților nu va depăși 700, ceea ce implică reduceri din cota fiecărui stat membru actual pentru a face loc noilor veniți, operațiunea dureroasă cu care însă toți sunt de acord. Deși tratatul de la Amsterdam nu a operat o veritabilă adaptare a instituțiilor comunitare la sfidarea unei extinderi a Uniunii cu ale 12 state, „Protocoliul privind instituțiile în perspectiva lărgirii U.E”, stabilește două reguli de bază pentru momentul primelor aderări:
Începând din momentul primei noi aderări, fiecare stat membru va avea dreptul la un singur comisar european, cu condiția modificării prealabile a ponderii voturilor în Consiliu de o manieră acceptabilă pentru toate statele U.E, astfel încât să se acorde compensații celor 5 țări mari care vor renunța la al doilea comisar (Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și Spania).
Cu cel puțin un an înainte ca numărul statelor membre să depășească 20, va fi convocată o nouă Conferință Internațional care să revadă Tratatul de la Amsterdam sub raportul compoziției și funcționării instituțiilor comunitare.
Consiliul European de la Koln, din care 3-4 iunie 1999, a abordat chestiuni instituționale legate de lărgirea U.E rămase nerezolvate la Amsterdam, prilej pentru numiții Comisiei Europene de a informa cu privire la reforma administrativă avută în vedere pentru Instituția pe care o conducere. A fost luată, totodată decizia privind convocarea unei noi conferințe interguvernamentale (CIG) consacrată continuării reformei instituțiilor Uniunii Europene. De menționat că o serie de țări membre ale U.E (cel mai activ Franța) se opun oricărei extinderi a Uniunii înainte de soluționarea globală a tuturor problemelor ce țin de reforma instituțională.
Marile tendințe ce se conturează pentru organizarea viitoarei CIG pot fi rezumate astfel: agenda acesteia va cuprinde adoptarea unor reforme urgente privind cele trei probleme rămase în suspensie de la Conferința Interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht (ponderea voturilor în Consiliu, extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii de competență comunitară și stabilirea numărului maxim de membri ai Comisiei Europene); procedura de pregătire a CIG are în vedere constituirea unui „Comitet de înțelepți” compus dintr-un număr restrâns de persoane care să facă, între iulie și decembrie 1999, o muncă de pregătire a Conferinței – al cărui rezultat va fi prezentat spre aprobare Consiliului European de la Helsinki; stabilirea unui calendar pentru desfășurarea CIG, preconizată să înceapă sub președinția portugheză a U.E și să încheie în timpul celei franceze, ceea ce înseamnă că totul se va desfășura în cursul anului 2000.
=== CAPITOLUL iv ===
CAPITOLUL 4
ROLUL UNIUNII EUROPENE PE PLAN INTERNAȚIONAL
4.1 UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN LUME
Pentru a evidenția poziția Uniunii Europene în economia mondială se impune, în primul rând, prezentarea unui bilanț al performanțelor și al potențialului comunitar în raport cu restul lumii, în special, cu celelalte țări industrializate și, în al doilea rând, o analiză succintă a locului acesteia în cadrul principalelor forțe economice ce prevalează astăzi, la scară mondială, cu scopul de a reflecta mai bine semnificația integrării europene.
Trei principale zone industrializate domină astăzi economia mondială: SUA, Japonia și Uniunea Europeană. Cu numai o șesime din populația mondială, ele asigură aproape trei sferturi din producția lumii. Aceste două cifre ilustrează, în esență, contrastul dintre prosperitatea acestor trei zone și dificultățile cu care se confruntă țările slab dezvoltate. Pozițiile celor trei zone puternic industrializate în cadrul economiei mondiale sunt prezentate în tabelul de mai jos, care ne permite a repera unele informații semnificative în vederea aprecierii rolului și dinamicii Uniunii Europene în raporturile de forțe de pe plan internațional, mai exact, dintre aceasta și celelalte două centre de putere economică ale lumii.
Poziția UE față de SUA și Japonia
Sursa: FMI.
Uniunea Europeană se situează din punct de vedere geografic într-o poziție intermediară între vasta întindere geografică a SUA (teritoriul SUA este de peste patru ori mai mare decât al Uniunii Europene) și mult mai mica Japonie (care este mai extinsă decât Italia, dar mai mică decât Spania). Din punct de vedere demografic, în mărimi absolute, Uniunea Europeană dispune de o populație mai numeroasă, circa 370 milioane de locuitori, comparativ cu cea a celorlalți doi parteneri (circa 263 milioane SUA și 125 milioane Japonia), iar densitatea sa se situează tot într-o poziție intermediară între aceea a Japoniei și cea a SUA. Este important de evidențiat că unele dintre țările integrate în Uniunea Europeană au un număr mare de locuitori (Germania – circa 80 milioane, Franța – 59 milioane, Italia și Marea Britanic câte 57 milioane fiecare, Spania 39 milioane). Economiile integrate în Uniunea Europeană se găsesc între țările dezvoltate ale lumii, unele dintre ele chiar puternic industrializate. Potențialul economic al Uniunii Europene este și mai semnificativ decât mărimea sa geografică sau demografică. Deși economia cea mai puternică din Comunitate, cea germană, nu ajunge la jumătatea celei japoneze sau este de peste trei ori și jumătate mai mică decât cea a SUA (măsurată prin volumul producției naționale), economiile țărilor comunitare în ansamblul lor, cu un PH3 în 1998 de șapte bilioane de dolari, depășesc aceste două țări. Datorită nivelului ridicat al venitului pe locuitor al țărilor componente, Uniunea Europeană constituie cea mai mare piață a lumii. Trebuie să menționăm că numai o asemenea comparație permite evidențierea importanței economice a Uniunii Europene. Conform clasificărilor internaționale, țările comunitare sunt, în majoritatea lor, țări puternic dezvoltate, unele dintre ele chiar printre cele mai bogate ale lumii, alături de SUA, Japonia, țările scandinave și câteva țări exportatoare de petrol. Printre primele o sută de mari societăți multinaționale, avute în vedere prin prisma cifrei de afaceri, 37 își au activitatea principală în țările comunitare, 34 în SUA și 16 în Japonia. Majoritatea dintre ele au realizat nivele de creștere și profituri mari, cu toate că sunt inferioare celor ale concurentelor lor japoneze, însă acest criteriu al dimensiunii activității trebuie avut în vedere cu prudență. El poate exprima dinamismul activităților economice, dar poate, de asemenea, masca anumite ineficacități ce rezultă fie din gigantism, fie din situația monopolistă pe care pot să o dețină. In acest sens, industria europeană este bine reprezentată în sectorul bunurilor intermediare (de exemplu, chimie) și în cel al bunurilor de echipamente clasice, precum mașini – unelte, însă în domeniile de vârf ca electronica, robotica etc., pozițiile sale nu sunt cele care corespund actualelor tendințe din evoluția structurilor economice, impuse de noile realizări din domeniul științei și tehnologiei.
Capacitatea de export a țărilor integrate în Uniunea Europeană este reflectată, de asemenea, însă cea mai mare parte a comerțului exterior al acestor țări este cel intracomunitar, iar o comparație mai adecvată este numai aceea care se realizează între Japonia și SUA. în 1996, ponderea Uniunii Europene în comerțul mondial reprezenta circa 20%, față de aproximativ 19,6% pentru SUA și 10,5% pentru Japonia, în privința gradului de deschidere față de exterior a economiilor fiecăreia dintre cele trei mari zone, un studiu al Comisiei Executive* semnala un grad de deschidere externă a economiei Uniunii Europene (măsurat prin media importurilor și exporturilor de bunuri în raport cu PIB) lejer superior celui american și japonez (8,9% comparativ cu 8,1% pentru SUA și 7,1% pentru Japonia), însă mult mai notabil este impactul pe care efectele de creare și deviere în comerț 1-a avut asupra potențării comerțului intracomunitar. în timp ce gradul de deschidere externă a Uniunii Europene a rămas permanent stabil de la crearea sa, dacă considerăm nu numai comerțul extracomunitar ci și pe cel intracomunitar, indicatorul de deschidere externă atingea 15,3% în medie în decada anilor '60, pentru a ajunge la 23,3% în anii '80. Aceasta nu face decât să reflecte faptul că astăzi circa 60% din comerțul exterior al țărilor membre ale Uniunii Europene (oscilând între 50-75%, în funcție de țară) este comerț intracomunitar, în timp ce această cifră era, în momentul înființării acestei organizații, mai mică de 45%.
Pe baza acestor date statistice putem aprecia că în prezent Uniunea Europeană este prima putere comercială în lume. Comunitatea exercită o influență deosebită asupra comerțului mondial, atât prin rolul motor pe care îl exercită în dezvoltarea schimburilor mondiale, prin participarea sa activă la negocierile GATT (în prezent Organizația Mondială a Comerțului), cât și prin responsabilitățile pe care și le asumă față de țările în curs de dezvoltare.
Influența ansamblului comunitar pe plan financiar este, în ciuda importanței sale, sensibil inferioară celei din domeniul comercial, în condițiile în care sectorul financiar se caracterizează, în zilele noastre, printr-un contrast pronunțat între puternica mondializare a tranzacțiilor privind capitalurile, pe de o parte, și diferențierea marcantă între zonele monetare, pe de altă parte, iar țările cu poziții dominante sunt SUA și Japonia, influența financiară și monetară a Comunității reprezintă mai mult un potențial decât o realitate. Pe plan monetar, în mecanismul mondial dominat, mai ales, de dolar și yen, putem vorbi până în prezent mai degrabă de intervențiile Bundesbank și ale mărcii germane, decât de cele ale Sistemului Monetar European în ansamblul său. în ceea ce privește tranzacțiile financiare, ele sunt concentrate în Europa între piața Londrei și alte câteva piețe mari de pe continent.
Acest decalaj între Uniunea Europeană, pe de o parte, și SUA și Japonia, pe de altă parte, este o realitate și mai pronunțată în domeniul cercetării științifice. Potențialul științific și tehnic al Comunității este comparabil cu acela al SUA sau al Japoniei. Cu toate acestea, însumarea de potențiale naționale este mai puțin semnificativă, în măsura în care utilizarea sa în ansamblu este mai puțin eficace decât a concurenților săi în domeniu. Din cele 37 domenii tehnologice identificate ca aparținând viitorului, 26 sunt dominate de SUA, nouă de Japonia și numai două de Uniunea Europeană. Luarea la cunoștință de această situație a condus, în mod succesiv, la mai multe inițiative comunitare, începând cu anii '60, asupra unor mari proiecte, prea costisitoare pentru o singură națiune, precum EURATOM – care a vizat coordonarea programelor naționale nucleare sau mai recent programul „Eureka" (European Research Coordination Agency) – ce are drept principal obiectiv antrenarea mai eficientă a Uniunii Europene în cursa tehnologică mondială.
Țările comunitare se caracterizează și prin sisteme sociale destul de diferite de cele americane sau japoneze, rezultate din luptele sociale ale secolului al XIX-lea, care nu pot fi excluse din analiza locului Uniunii Europene în competiția mondială. Acestea se bazează pe relații industriale puternic structurate, care se sprijină pe o mișcare sindicală activă și deseori puternică, și pe sisteme de protecție socială bazate pe principiile solidarității și cotizațiilor obligatorii, care influențează competitivitatea europeană prin partea pe care o absorb din produsul național sub forma prelevărilor sociale. Asimetriile acestor sisteme pot fi ilustrate, în special, prin partea cheltuielilor de protecție socială în PIB.
Partea cheltuielilor sociale în PIB (% în 1998)
Dar, în toate țările Uniunii Europene, aceste sisteme sociale au intrat într-un proces de adaptare, ca urmare a unei creșteri economice și demografice mai lente în aceste state decât în SUA și, mai ales, în Japonia.
Importanța Europei Comunitare în plan politic este, de asemenea, notabilă, deși rolul geostrategic al SUA și evidenta lipsă de coincidență a intereselor țărilor respective impun anumite limite care fac ca din acest punct de vedere rolul Uniunii Europene să fie inferior celui economic. O mare parte din influența politică a Uniunii Europene este exercitată prin trei țări, respectiv Germania, Franța și Marea Britanie și în mai mică măsură de celelalte. Prin calitatea de aliate învingătoare în Cel de-al Doilea Război Mondial, Marea Britanie și Franța se bucură de dreptul de veto în sistemul ONU. Germania împreună cu SUA și Japonia determină, în bună măsură, destinul economiei mondiale, însă, în domeniul politic Uniunea Europeană nu proiectează o imagine unită. Iată de ce, evoluția spre o monedă unică este în ultimă instanță și un impuls politic în favoarea unei structuri mai federale, care să impună o unitate a voințelor politice și intereselor naționale.
Dar Uniunea Europeană nu este numai un important spațiu economic, ci și o zonă caracterizată prin eterogenitate între regiunile sale integrate și popoarele componente. Există un element de eterogenitate important și frecvent uitat. Cetățenii din Uniunea Europeană vorbesc limbi diferite și au culturi și tradiții istorice diverse. A integra această diversitate într-o uniune economică și politică va fi mult mai dificilă decât integrarea în plan economic și monetar.
În afara acestor eterogenități evidente, există și o serie de elemente de divergență care se manifestă în diferite domenii, ce constituie obstacole în procesul de integrare. Dintre cele mai importante, două au un rol semnificativ în procesul de construcție a Europei Unite: diferențele macroeconomice persistente, ce reclamă o corectare a dezechilibrelor din câteva țări, și disparitățile în gradul de dezvoltare economică, care impun stabilirea unor proceduri ordonate de ajutorare a celor mai rămase în urmă. Ambele sunt strâns legate, întrucât fenomene precum inflația sau apariția unui sector public costisitor nu sunt numai manifestarea incapacității societății de a rezolva anumite conflicte de interese și tensiuni sociale prin mecanisme mai transparente și echitabile, ci și un efect al unor decalaje în gradul de dezvoltare economică.
În tabelul de mai jos se regăsesc doar o parte dintre principalele variabile macroeconomice ale Uniunii Europene.
Indicatorii economici ai țărilor din UE (1997)
Sursa: Comisia Europeană (1997), Economia europeană, supliment A (nr. 3/4 martie/aprilie; Eurostat (1997), Statistici pe scurt – Economie și finanțe
Până la izbucnirea crizei energetice din 1973, au fost înregistrate, în general, ritmuri de creștere economică mai mari pentru toate statele componente, care se situau între 4 și 6%, rate ale șomajului, în general mici, dar cu diferențe mergând de la 0,0% în Luxembourg sau 0,7% în fosta RFG, la 5,2% în Italia. Media pe comunitate a fost de 4,8%, mai mare decât cea din SUA (4,0%), dar mult mai mică decât cea din Japonia (9,6%). Datele prezentate pentru intervalul 1974-1983 pun în evidență tendința de încetinire a creșterii economice, sub impactul crizei energetice mondiale, însă cu diferențe pe țări, determinate atât de structurile macroeconomice diferite existente, cât și de dependența energetică față de exterior. Pe ansamblul comunitar, ritmul de creștere a PIB s-a redus la 1,9%, comparabil cu cel al SUA (1,8%), dar mai mic decât cel al Japoniei (3,5%). în acest interval, rata șomajului a sporit în mod semnificativ, atingând cifra de 9,7% în Irlanda, 9,4% în Spania, 7,3% în Belgia etc.; media pentru țările din Europa luate în considerație fiind de 6,0%, mai mică față de cea americană (7,5%), dar mult mai mare față de cea japoneză (de numai 2,1%). în perioada 1984-1998 diferențele în creșterea PIB au fost mai evidente, unele țări, precum Germania, Belgia, Olanda, Luxembourg, situându-se în rândul celor cu economii mai dinamice decât cele ale Marii Britanii, Italiei sau Franței. Aceasta s-a reflectat și în evoluția ratei șomajului, care în 1987 atingea în Spania 20%, Finlanda 14%, Franța 12,5%, Italia 12,1% etc., în timp ce în Luxembourg era de numai 3,7%, Austria 4%, Danemarca 6% etc. Datele prezentate ne vorbesc despre existența și persistența în timp a unor importante diferențe în comportamentul macroeconomic al statelor membre, cu efecte diferite asupra evoluției acestor economii.
Mult mai relevante sunt datele ce ne prezintă diferențele în gradul de dezvoltare economică a țărilor comunitare, prezentate în tabelul nr. 18. Din analiza acestor cifre rezultă că Uniunea Europeană pare scindată în două grupe de țări: un grup al țărilor „bogate", relativ omogen, cu un PIB pe locuitor în termeni reali superior mediei comunitare, din care fac parte Luxembourg, Danemarca, Belgia, Austria, Olanda, Germania, Franța, Italia și Suedia, și un grup de țări „sărace", format din Spania, Grecia și Portugalia, al căror PIB pe locuitor în termeni reali este cu mult sub nivelul mediei pe Uniunea Europeană, în ansamblul său, Uniunea Europeană se află la acest indicator cu mult sub nivelul SUA (care în 1998 era mai mare cu 47,3%) și sub cel al Japoniei (ce depășea în acel an pe cel comunitar cu 21,7%). Se observă că din a doua grupă fac parte țările din Sud, care au devenit membre ale Uniunii Europene mai târziu, însă această primă impresie se vede cu mult amplificată atunci când ne situăm cu analiza la nivel regional. În 1997, circa 30% din populația Uniunii Europene (Grecia și Portugalia în întregime și Spania aproape toată) trăia în regiuni cu un venit pe locuitor mai mic cu 90% față de media comunitară. In plus, multe dintre aceste regiuni înregistrează rate ale șomajului foarte ridicate. Dar ceea ce este mult mai grav, pentru că afectează posibilitățile de creștere ale acestor economii, sunt diferențele existente în domeniul infrastructurilor și cheltuielilor de cercetare. De exemplu, în cazul Spaniei, autostrăzile reprezintă numai o treime față de media Uniunii Europene, iar cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare raportate la PIB sunt puțin peste o treime de nivelul mediu comunitar. Dotările, în această privință, pentru Grecia și Portugalia sunt încă și mai alarmante.
Deși în ceea ce privește repartiția populației active se manifestă pretutindeni o reducere a ponderii sectorului agricol și o creștere a celei a serviciilor, totuși populația ocupată în primul sector tinde să se stabilizeze la niveluri destul de scăzute în unele țări (5% în Germania, 7% în Franța, 2,5% în Marea Britanic), în timp ce în altele continuă sa se situeze încă la niveluri ridicate, între 16 – 17% (în Irlanda, Spania, Grecia și Portugalia). Utilizarea populației active în sectorul serviciilor se situează la niveluri relativ diferite chiar în țările industrializate, între 65-70% în Marea Britanie, Danemarca și țările Benelux și numai 53% în Germania. Pentru ultima țară, aceasta se explică, mai ales, prin procentul mult mai ridicat, comparativ cu celelalte, de ocupare a populației active în sectorul industrial (41%), în timp ce toate celelalte țări ale Uniunii Europene se situează între 27-34%. Drept urmare, spațiul economic european „omogen" pe care Comunitatea caută să-1 realizeze are drept punct de plecare o largă diversitate de situații. Aceasta nu implică nicidecum o armonizare generalizată, ci trebuie să facă loc acestor diferențe, atât ca un atu, cât și ca o necesitate: „Diversitatea este o sursă de complementaritate și de creativitate", arată Tavitian, luarea sa în considerație este indispensabilă pentru a evalua potențialul european; „Ea este, de asemenea, o sursă de tensiuni și de conflicte, divergențele între națiuni vor fi cu atât mai bine depășite cu cât diversitatea comportamentelor lor va fi înțeleasă"7.
Ponderea importurilor de bunuri în PNB, ce reflectă în mod destul de semnificativ gradul de dependență în raport cu străinătatea, prezintă de asemenea, mari diferențe între țările comunitare. Aceste diferențe reflectă, în principal, influența combinată a doi factori: potențialul fiecărei țări și gradul său de dezvoltare. Datele statistice evidențiază o pondere scăzută a importurilor în PNB pentru țările dezvoltate care dispun de un potențial ridicat, în acest caz, Germania, Marea Britanie, Franța și Italia au coeficienți ce se situează între 25-29%. Coeficienți de comerț exterior ridicați sunt pentru țările dezvoltate cu potențial mic și mijlociu precum Luxembourg, Belgia, Olanda, Irlanda, cu valori între 58-77%.
Fără a intra în detalii, câteva concluzii importante se pot totuși degaja din aceste date: existența unor inegalități marcante în ceea ce privește nivelul de dezvoltare, nivelul veniturilor și al performanțelor economice; particularitățile naționale uneori destul de accentuate, precum importanța industriei pentru Germania sau slaba densitate demografică a Franței etc.
Diferențe apar și în ceea ce privește concepția relațiilor economice externe ale Uniunii Europene. Deseori, pentru a se ajunge la soluții operaționale în cadrul negocierilor comunitare trebuie depășite divergențele de interese sau de concepții. Ne vom referi în această privință numai la două țări. în privința relațiilor economice cu țările terțe, Franța și Germania au, în general, reacții diferite, atât în ceea ce privește perceperea lor, cât și în maniera de formulare. Germania are încredere în competitivitatea economiei sale, în capacitatea concurențială a întreprinderilor componente pe piețele externe, în timp ce Franța are mult mai multă teamă în această privință. Germania, mai conștientă de dependența sa față de comerțul exterior, este mai sensibilă decât Franța la riscurile de retorsiune sau de represalii în cazul unor măsuri protecționiste comunitare. Populația germană este, în mare parte, convinsă de avantajele deschiderii internaționale, atât în sensul stimulării propriilor întreprinderi, cât și al avantajelor care decurg din integrarea sa în diviziunea mondială a muncii. Economia germană dispune de forme de protecție mai discrete decât cele pe cale administrativă, specifice Franței, în același timp, Franța dispune în probleme de relații externe de o libertate de exprimare mai mare decât ceilalți parteneri ai săi din Uniunea Europeană.
Diferențe evidente între țările membre apar și în concepțiile și organizarea economiei. Din această cauză, atunci când Comisia Executivă și-a pregătit proiectele, ea a trebuit să stabilească, pentru o problemă dată, soluții practice diferite pentru diverse state membre. Astfel, în fața unei probleme monetare, reprezentanții Germaniei au fost preocupați de păstrarea autonomiei Bundesbank-ului și de stabilitatea prețurilor, în timp ce cei ai Franței au fost mai sensibili la utilizarea mâinii de lucru. Se poate constata în această privință și un contrast pronunțat în ceea ce privește gradul de centralizare a deciziilor politice, în acest sens, Franța și Germania se situează la doi poli opuși. Franța este o țară cu o formație mai centralizată, unde tradițiile intervenției statului sunt vechi, comparativ cu Germania, țară cu o structură politică federală, sau Italia – stat cu o autonomie regională -, ce se manifestă în toate domeniile vieții economice și sociale. Datorită acestui fapt, pentru toate problemele care privesc competența landurilor în Germania sau a regiunilor în Italia (precum educația, cultura, cea mai mare parte a infrastructurilor etc.), rolul unui ministru german sau italian este destul de diferit față de cel al colegului său francez sau olandez, în probleme monetare, Constituția federală germană recunoaște responsabilitatea suverană a băncii centrale, în timp ce băncile centrale franceză și britanică sunt subordonate, în mare măsură, guvernelor lor. în materie de educație, universitățile dispun, în majoritatea țărilor din nordul Europei, de o independență mai mare față de ministerul respectiv, atât în ceea ce privește organizarea lor individuală, cât și în privința politicilor de dezvoltare.
Credem totuși că aceste diferențe, ce uneori sunt destul de profunde, nu vor împiedica Uniunea Europeană să progreseze. Ele nu vor afecta ritmul dezvoltării sale, avansul spre Uniunea Economică și Monetară dorită, în schimb, ele vor solicita un efort mai mare de înțelegere și adaptare.
4.2 SPRE UN SPAȚIU COMUN EUROPEAN
Primul Tratat de la Paris (1948) prin care s-a constituit Organizația Europeană de Cooperare Economică, prevedea în articolul 5 posibilitatea de a crea o uniune vamală la scara întregii organizații (cele 17 țări din Europa Occidentală, beneficiare ale Planului Marshall). însă acest proiect nu a fost încununat de succes, atât ca urmare a complexității negocierilor dintre cele 17 state în vederea creării unei uniuni vamale atât de ample, cât, mai ales, opoziției Marii Britanii, având în vedere interesele sale speciale în cadrul Commonwealth, și, drept consecință, Europa Occidentală a rămas separată în două grupuri, „cele șase", și restul țărilor OECE care vor constitui AELS.
Lărgirea Uniunii Europene prin semnarea, la 22 ianuarie 1972, a acordurilor de aderare a trei țări membre ale AELS (Marea Britanic, Danemarca și Irlanda) a impus un acord special între Piața Comună și țările rămase în cea de-a doua organizație. Soluția adoptată, semnată la 12 iulie 1972, a pus în acțiune un mecanism al unei zone de comerț liber a Comunității Economice Europene cu fiecare dintre țările rămase în AELS. Prin aceasta s-a urmărit stabilirea unui complex de legături între cele două mari organizații europene, în vederea formării unei vaste zone a comerțului liber cu produse industriale. Calendarul aplicării acordurilor a fost următorul: la l aprilie 1973 s-a realizat o reducere cu 20% a drepturilor tarifare, urmată de alte patru asemenea acțiuni de aceeași intensitate, ultima dintre ele având loc la l iulie 1977. între timp, Grecia (la l ianuarie 1981), Spania și Portugalia (la l ianuarie 1986) au devenit și ele membre ale Comunicații Europene.
Progresele realizate de către CEE în privința integrării economice și monetare au dus țările din AELS la concluzia că era necesară o mai mare apropiere față de prima organizație, în urma unor serii de tatonări, președintele de atunci al Comisiei Executive, Jacques Delors, a prezentat la l ianuarie 1989 ideea creării unui Spațiu Economic European prin avansul procesului de integrare a celor două organizații. Această propunere a creat posibilitatea stabilirii unor relații economice mai strânse între „cei 12" și „cei 7" (Finlanda, Suedia, Norvegia, Islanda, Austria, Elveția și Liechtenstein); în mod practic, o"accentuare a integrării economice, prin suprimarea obstacolelor din calea schimburilor economice, nu numai de mărfuri, ci, de asemenea, și de servicii, iar cu numai câteva excepții și pentru produsele agricole.
Unul dintre cele mai importante momente din evoluția integrării europene a fost acordul încheiat la 22 octombrie 1991, de creare a Spațiului Economic European, premergător celei mai mari zone economice și comerciale din lume, prin care va spori însemnătatea economică și politică a Europei în lume. Principalele prevederi ale acordului sunt următoarele8: liberalizarea schimburilor comerciale reciproce prin înlăturarea ultimelor taxe vamale discriminatorii și contingente, precum și simplificarea procedurilor la controalele vamale ale produselor ce provin din cele 19 țări; eliminarea măsurilor antidumping sau a celor de supraveghere aplicate de Uniunea Europeană față de mărfurile din AELS și înlăturarea sistemului de achiziții publice; libera circulație a serviciilor și, în acest sens, țările AELS își vor adapta legislația de protecție socială la aceea a Uniunii Europene, iar diplomele de studii vor fi recunoscute în mod reciproc; liberalizarea mișcării capitalurilor, incluzând băncile și sistemul de asigurări și garanții bancare; armonizarea politicii concurențiale prin alinierea reglementărilor în vigoare în AELS la cele din Uniunea Europeană și crearea unui organism de control al activității companiilor; liberalizarea progresivă a comerțului cu produse agricole, în funcție și de deciziile adoptate în acest domeniu în cadrul Rundei Uruguay etc. Tot prin acest acord s-a proiectat crearea mai multor organisme proprii, dintre care amintim: Consiliul de Miniștri, Comitetul Mixt Uniunea Europeană – AELS și Curtea de Justiție.
Însă până în 1993, nu s-au luat în considerație solicitările de aderare a țărilor AELS la Uniunea Europeană, transformându-se astfel „Spațiul Economic European" într-un fel de anticameră. Durata integrării unor țări din AELS în structurile comunitare depindea atât de dinamica acestui proces în interiorul Uniunii Europene, cât și de unele presiuni, precum cele ale Danemarcei, pentru a se include cele patru țări nordice și de cele ale Germaniei pentru intrarea în Comunitatea Europeană a Austriei. Din l ianuarie 1995, Suedia, Finlanda și Austria devin membre ale UE.
În materie de lărgire a Uniunii Europene, încă din 1987 s-a creat o autentică „listă a celor care speră". Din cadrul noului val de cereri de aderare, într-un autentic mediu de euforie, prima țară care a solicitat intrarea a fost Turcia, mai exact în 1987. însă și în prezent se menține opoziția mai puternică a Greciei, având în vedere prezența forțelor militare turce în Cipru. Pe de altă parte, Austria și-a făcut publică intenția sa de aderare la Uniunea Europeană în primăvara anului 1989, devenind membră în 1995. Malta și Cipru au solicitat acest lucru în vara anului 1990, pe o bază juridică mai fermă, deoarece în tratatele de asociere ale ambelor state insulare figurează posibilitatea integrării lor în Comunitatea Europeană. Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, România și Bulgaria au, în orizontul lor de democratizare și trecere mai mult sau mai puțin rapidă la economia de piață, obiectivul de a intra în Uniunea Europeană.
Desființarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc și procesele de democratizare din țările din Europa Centrală și de Est au transformat Uniunea Europeană într-o puternică zonă de atracție pentru țările care înainte se aflau în orbita fostei URSS. Toate și-au stabilit drept obiectiv important, în cadrul programelor lor de trecere la o economie de piață și democratică, integrarea în Uniunea Europeană. Totuși, atât la Bruxelles, cât și în propriile capitale ale centrului și estului Europei, există conștiința că acest proces nu va fi deloc ușor. Uniunea Europeană acordă sprijinul său în această privință încă din 1989, înainte de căderea zidului Berlinului, prin intermediul programului PHARE al Băncii Europene de Investiții și din 1991, prin crearea Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare, în sprijinul acestui proces sunt și acordurile de asociere pe care fiecare dintre aceste țări din centrul și estul Europei le-a semnat cu Uniunea Europeană. Aderarea efectivă se va realiza atunci când în aceste țări vor fi consacrate principiile economiei de piață și democrației politice și vor fi create structuri care să fie compatibile cu cele europene.
Integrarea subregională a țărilor din centrul și estul Europei a devenit o necesitate pentru aderarea lor la UE. Dintre formele cu caracter economic ale acesteia se pot aminti: Acordul Central European de Liber Schimb CEFTA), încheiat în baza Tratatului de la Cracovia între Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, la care au aderat ulterior Slovenia și România, și Zona de Cooperare a Mării Negre. Prima dintre acestea reprezintă o formă tipică de zonă de liber schimb, iar cea de-a doua prefigurează acest lucru. Formarea unor asemenea zone subregionale de comerț liber, ce antrenează un anumit grad de integrare între țările respective, reprezintă un factor stimulativ în vederea realizării obiectivului strategic de integrare în structurile UE.
4.3 EURO – MONEDĂ INTERNAȚIONALĂ?
Primul Război Mondial, relațiile valutar-financiare internaționale au avut un caracter bilateral, s-au bazat pe mecanismele pieței, pe normele și reglementările sistemelor monetare naționale ale statelor partenere și nu putem vorbi de un sistem monetar internațional, însă sistemele monetare naționale bazate pe etalonul aur-monedă au fost, începând cu mijlocul sec. al XDC-lea un „etalon -liră sterlină", moneda britanică a servit, în principal, mecanismele de plăți și operațiunile financiare dintre spațiile naționale. Perioada dintre cele două războaie mondiale apare ca o etapă de tranziție în cursul căreia centrul se deplasează de la Marea Britanie spre SUA, de la lira sterlină la dolar, ca urmare a puternicului avânt economic înregistrat de cea de-a doua țară. Insă, treptat, s-au făcut simțite puternice fenomene de dezechilibru financiar valutar interstatal. Mai ales în timpul crizei economice din 1929-1933 au început să apară politici de autarhie economică și monetară și diverse blocuri financiar-valutare în vederea promovării unor acțiuni concertate în acest sens. S-a făcut, astfel, tot mai resimțită nevoia unui cadru juridic și instituțional general care să reglementeze politica valutară a statelor și agenților economici pe plan internațional. S-a pus tot mai mult la ordinea zilei necesitatea presantă a creării, prin negocieri și reglementări comune, a unui sistem monetar internațional, pentru a se introduce mai multă ordine și disciplină în relațiile financiar-valutare interstatale. Așa se explică faptul că reprezentanții a 44 state s-au întrunit între 1-22 iulie 1944 la Bretton Woods (SUA) și au hotărât crearea celui dintâi sistem monetar internațional, în fapt, s-a reconsolidat sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize prin întărirea poziției dolarului, întrucât, în urma acestei Conferințe, definirea și convertirea monedelor naționale, ca și constituirea rezervelor de lichiditate urmau să se facă numai prin aur și dolari SUA, și nu prin aur și mai multe devize ca mai înainte. A fost aceasta o reflectare a poziției economice, politice și financiar-valutare dominante a SUA. Această țară, ieșind din război mult întărită în comparație cu concurentele sale, și-a sporit considerabil puterea sa economică și financiară, deținând două treimi din rezervele oficiale de aur ale țărilor dezvoltate.
După căderea sistemului de la Bretton Woods, în 1971, dolarul SUA a fost, în mai multe rânduri, contestat în rolul său de monedă internațională. Aceasta s-a întâmplat, în particular în perioadele de extremă slăbiciune a monedei americane, așa cum a fost la sfârșitul anilor '70. Cu toate acestea, nici o altă monedă națională nu a fost în măsură de a deveni o veritabilă concurentă pentru dolarul SUA. Punerea în circulație a euro este de natură să modifice această situație. Euro este o monedă emisă de o entitate care, chiar dacă perimetrul său este la început mai restrâns (inițial 11 țări iar începând din 2001 și Grecia), are un PIB superior celui al Japoniei și comparabil cu cel al SUA. în plus, deja UE este prima putere comercială mondială. Drept urmare, euro ar putea deveni un adevărat concurent al dolarului în calitate de moneda internațională.
a) Funcțiile unei monede internaționale
Orice monedă îndeplinește, în principal, trei funcții: de unitate de calcul, de rezervă de valoare și de mijloc de plată și intermediar al schimburilor. O veritabilă monedă internațională trebuie să îndeplinească, la fel de bine, toate aceste funcții, atât în sfera specifică a operațiunilor monetare oficiale, cât si în sfera activităților cu caracter privat9.
Funcțiile monedei internaționale
În cadrul funcțiilor cu caracter oficial, având calitatea de unitate de calcul, o monedă internațională este susceptibilă să servească ca element de raportare în cadrul regimului cu rate de schimb fixe sau semifixe. Astfel, dolarul SUA a fost o monedă de raportare în cadrul sistemului etalon aur-devize stabilit la Bretton Woods în 1944, marca germană a îndeplinit același rol în cadrul SME. Privită ca rezervă de valoare, o monedă internațională este deținută de băncile centrale, reprezentând totalul sau o parte a rezervei oficiale. Ca mijloc de plată, o monedă internațională este utilizată în intervențiile oficiale pe piețele schimburilor valutare.
În cadrul operațiunilor cu caracter privat, îndeplinind funcția de unitate de calcul, o monedă internațională servește la facturarea schimburilor comerciale internaționale, în calitate de rezervă de valoare, o monedă internațională servește drept element de exprimare a activelor bancare și financiare internaționale (precum eurocreditele, euroobligațiunile, euroacțiunile etc.). îndeplinind funcția de mijloc de plată, ea este utilizată în reglementarea tranzacțiilor comerciale internaționale. De asemenea, moneda internațională servește și ca instrument de intermediere între monede terțe pe piețele interbancare de devize (De exemplu dacă o bancă dorește să vândă coroane suedeze și să cumpere pesete spaniole, ea începe prin a vinde coroane pe dolari SUA, înainte de a cumpăra pesete cu acești dolari). Motivul recurgerii la o moneda internațională este acela de a face tranzacțiile mai puțin costisitoare.
b) Funcțiile cu caracter oficial și privat ale europe plan internațional
Cele trei funcții cu caracter oficial pe care trebuie să le îndeplinească euro au drept particularitate faptul de a fi destul de interdependente, în sensul că îndeplinind una dintre ele se îndeplinesc și celelalte două. Prima funcție, cea de unitate de calcul, presupune utilizarea euro în exprimarea tranzacțiilor internaționale. Pozițiile dobândite de monedă la nivel internațional nu se erodează decât destul de lent după ce cauzele care le-au generat dispar. O ilustrare în acest sens este faptul că la mai mult de un sfert de secol de la prăbușirea regimului instituit la Bretton Woods, dolarul SUA reprezintă încă mai mult de 60% din rezervele mondiale de schimb. Un alt exemplu este ritmul lent cu care lira sterlină și-a pierdut statutul său de monedă-cheie, în timp ce Marea Britanic nu mai îndeplinea, de mai mult timp, rolul de putere economică dominantă. Drept urmare, ne putem aștepta la faptul că euro nu va câștiga decât progresiv un rol semnificativ pe scena monetară internațională. Aceasta va depinde, în primul rând, de politica pe care o vor adopta țările partenere ale UEM. Dacă acestea precum și candidatele la aderare în UE vor folosi tot mai mult în tranzacțiile internaționale moneda euro, aceasta va deveni o monedă oficială tot mai importantă. Dacă unele țări asiatice ale căror monede nu sunt legate de yen vor prefera să utilizeze euro în plățile internaționale, poziția dominantă a dolarului ar putea fi pusă în cauză, deși este greu de formulat un pronostic mai precis în acest domeniu.
Cu excepția cazurilor unor monede neconvertibile, țările cu o economie deschisă se caracterizează și prin aceea că moneda lor națională participă la derularea schimburilor internaționale. Propriile lor exporturi sau o parte dintre ele și o parte a importurilor sunt exprimate în monedă națională. Se consideră că o monedă națională dobândește un veritabil statut de monedă internațională atunci când ea servește și la facturarea tranzacțiilor ce nu angajează țara emitentă. Moneda respectivă devine în acest caz o monedă vehicol. Apariția unei asemenea monede este determinată, în principal, de costurile de tranzacție, măsurate prin diferențele de curs la cumpărare și vânzare și de volumul schimburilor. Moneda vehicol (numită, de exemplu, A) apare atunci când este mai puțin costisitor pentru a trece de la monedă B la monedă C, prin schimbarea lui B pe A și apoi a lui A pe C. Acestea vor condiționa și poziția euro în calitate de monedă de facturare și de reglementare a schimburilor internaționale.
Insă locul dominant al dolarului în schimburile comerciale este determinat și de rolul său de monedă vehicol pe piața devizelor. Aproape o tranzacție din două are drept element de referință moneda americană, față de mai puțin de 20% marca germană și 12% yenul japonez.
Ponderea unor monede naționale în facturarea comerțului exterior al țării emitente (în %)
Importanța unei monede internaționale se poate evalua și prin locul pe care îl ocupă în exprimarea diferitelor categorii de active financiare. Tabelul următor ne indică, cu titlu de ilustrare, partea creditelor bancare internaționale, a emisiunilor de obligațiuni internaționale și de euro – efecte exprimate în dolari, yeni și mărci germane.
Ponderea principalelor monede în creditele bancare internaționale, emisiunile de obligațiuni internaționale și euro efecte (%).
Sursa: FMI, OCDE, BRI.
Aceste date ne pot furniza o imagine privind rolul viitor al euro. Acestea exprimă poziția dominantă a dolarului, chiar în condițiile scăderii ponderii sale, în profitul yenului sau al mărcii germane.
Cu toate acestea, perspectivele ce se deschid pentru euro pot fi considerate promițătoare, dacă avem în vedere faptul că într-un viitor apropiat piața activelor exprimate în euro (depozite bancare, titluri, produse derivate etc.) va fi una dintre cele mai atractive din lume. Acestea vor depinde de o serie de calități ale piețelor respective, dintre care amintim profunzimea, lichiditatea și stabilitatea.
Profunzimea unei piețe constă în existența unor numeroase linii de cotații, iar fiecare comportă sume importante.
Lichiditatea exprimă ușurința de care se bucură un cumpărător sau vânzător potențial pentru a realiza o tranzacție rapidă și la un cost scăzut.
Stabilitatea este aptitudinea unei piețe de a suporta un volum important de cumpărători și vânzări, fără să fie afectate cursurile activelor avute în vedere.
Se speră că euro va beneficia rapid de aceste calități, având în vedere dimensiunea UEM și nivelul de dezvoltare atins de piețele bancare și financiare în țările membre. Urmărirea de către deținătorii de active financiare a unei anumite diversificări a acestora va face ca dolarul și euro să coexiste fără ca una dintre monede să ia locul celeilalte.
=== l ===
RELAȚIILE ECONOMICE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE
3.1 ORGANIZAREA RELAȚIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE: O SINTEZĂ A PRINCIPALELOR ORIENTĂRI ȘI PROBLEME
Organizarea relațiilor comerciale externe constituie un element cheie într-o experiență integraționistă. Ca și în alte domenii, și în acest caz părerile sunt împărțite în ceea ce privește modul în care trebuie orientate aceste relații, în mod special ca urmare a intensificării concurenței pe plan mondial. În general, opiniile au la bază două puncte de pornire diferite: este mai bine ca gruparea să fie deschisă către exterior, transpunând elementele pieței unice interne la relațiile cu țările nemembre de diverse forme de protecție, cel puțin în calea bunurilor ce provin din economiile concurente.
3.1.2 Politica comercială
Opțiunea inițială a Comunității: liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale cu terții
Bazele politicii comerciale commune au fost puse prin Tratatul de la Roma (în speță articolul 113). Motivațiile economice ale acestui proces sunt clare: aplicarea la nivel național a unor politici comerciale necoordonate la nivel de grupare ar fi afectat costurile și condițiile de producție în interiorul pieței commune, în concluzie ar fi afectat alocarea eficientă a resurselor. Dincolo de aceste motivații există și factori de natureă politică. De exemplu, necesitatea adoptării unei poziții commune în negocierile comerciale multilaterale, în special cele din cadrul GATT, ale căror rezultate depindeau (și depind) de raporturile de forțe dintre participanți. Așadar, un aspect este cert: statele member ale Comunității sunt member ale aceluiași echipaj, fie că el conduce o navă sau o galeră. Ceea ce rămâne de analizat este spre ce se orientează această politică comună: spre liber schimb sau spre protecționism?
Articolul 113
Politica commercială comunitară este organizată, în principal, în baza articolului 113. opțiunile fundamentale sunt definite la nivel comunitar de către Consiliul Ministerial – cuprinzând miniștrii de externe ai statelor member – pe baza propunerilor Comisiei, care are mandat de negociere și punere în aplicare.
politica commercială comună are la bază principii uniforme, maiales în ceea ce privește stabilirea și modificarea taxelor vamale, închiderea de acorduri comerciale și tarifare, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de apărare commercială (de răspuns) necesare în caz de concurență neloială a terților (dumping sau subvenționarea exporturilor).
comisia, pentru a putea pune în aplicare măsurile de politică commercială comunitară, le supune pe acestea aprobării Consiliului.
dacă trebuie să fie negociate acorduri cu state terțe sau cu organizații internaționale, Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile respective. Acestea sunt conduse de către Comisie, care se consultă cu un comitet special desemnat de Consiliu pentru a asista Comisia în realizarea acestei sarcini, în limita atribuțiilor pe care Consiliul I le stabilește.
pentru aprobarea elementelor precizate de prezentul articol, în consiliu este nevoie de mojoritate calificată.
Articolul 115
Comerțul internațional poate fi la originea unor prejudicii sectoriale importante. Din acest motiv, în textul GATT este prevăzută o clauză de salvgardare, care perimte o protecție temporară la frontoeră atucni când apar aastfel de prejudicii pentru producătorii naționali de produse similare sau concurente. Acestă dispoziție se regăsește și în articolul 115 al Tratatului de la Roma: “Pentru a avea certitudinea că punerea în aplicare a măsurilor de politică commercială conforme cu prezentul Tratat de către fiecare stat membru nu va fi împiedicată de fenomene de deturnare de comerț și în cazul în care aplicarea acestor măsuri antrenează dificultăți economice pentru unul sau mai multe state membre, Comisia recomandă o serie de modalități de cooperare între statele member. Dacă este cazul, ea pota echiar autoriza statele member să ia măsuri temporare de protecție la frontieră în condițiile prestabilite”. În trecut, această dispoziție a fost utilizată pentru protejarea unor activități din domeniile: agroalimentar, al industriei textile, a l construcției de automobile, al produselor electronice.
3.1.2 Noul instrument al politicii comerciale (N.I.P.C)
După modelul SUA, care dispun de un instrument de apărare foarte efficient în lupta contra practicilor comerciale neloiale, altele decât dumpingul și subvenționarea exporturilor – faimoasa acțiune 301 din Trade Act 1974 – Comunitatea s-a dotat cu un instrument similar, după lungi discuții datorate opoziției unor state – Germania, Danemarca și Olanda – care considerau respectivul instrument ca fiind prea protecționist. Sunt trei condiții necesare pentru ca el să poată fi pus în aplicare: practica neloială trebuie să fie imputabilă unui stat terț; ea trebuie să fie illicită, adică neconformă cu normele internaționale; prejudicial provocat producătorilor comunitari trebuie să fie important. Procedura prevede posibilitatea depunerii unei plângeri de către producători – cu condiția ca aceasta să demonstreze un prejudiciu adus industriei respective la nivel comunitar, ceea ce limitează mult posibilitatea utilizăriii acestui instrument – iar, după examinarea datelor, Comisia poate începe la OMC procedura de solicitare a respectării regulilor multilaterale.
Comunitatea, ținând cont de dimensiunile sale, își poate permite – ceea ce nu ar fi cazul unora dintre țările member dacă ele ar acționa în afara spațiului comunitar – să fie, într-o oarecare măsură, cel puțin “închisă”. Diversitatea resurselor și dimensiunile pieței permit punerea din plin în aplicare a unor mecanisme cu effect benefic, ca, de exemplu, specializarea și economiile de scară. Trendul actual nu este însă acesta. Încă din 1958, Comunitatea și-a manifestat clar intenția de a “contribui la eliminarea progresivă a barierelor din calea schimburilor comerciale internaționale (Tratatul de la Roma, articolul 110). Această atitudine se înscrie în vasta mișcare postbelică de liberalizare a schimburilor comerciale internaționale și se explică prin acțiunea conjugată a mai multor factori. În primul rând, trebuie să avem în vedere apariția noului current teoretic privind politicile comerciale, care încerca să demonstreze că, de cele mai multe ori, nu protecționismul este cel mai potrivit mijloc pentru remedierea distorsiunilor pieței și că, dimpotrivă deschidereareciprocă a piețelor către concurența internațională reprezintă cea mai adecvată sursă de eficiență pentru întreprinderi, de satisfacție pentru consumatori și de prosperitatea a națiunilor ca ansamblu. Apoi, exista convingerea că aceste teorii fuseseră deja verificate în practiceă, ca în cazul crizei din 1929 care fusese agravată de escaladarea protecționismului. Un factor l-a constituit orientarea puterii hegemonice din acea vreme, SUA, către o politică a liberului schimb, motivată, desigur, atât politic cât și economic. Prin urmare, tezele liberale au influențat construcția Europeană, iar obiectivul liberului schimb este subliniat în actul fondator al Comunității.
Obiectivul politicii comerciale commune era așadar clar. Problema care se punea era în ce ritm urma să fie atins. Opțiunea Comunității nu a fost “liber schimb imediat” ci, “liber schimb progresiv”. În acest sens sunt elocvente sunt atât preambulul Tratatului de la Roma – contribuția la eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerțului internațional – cât și articolul 3 care stipulează că acțiunile Comunității în vederea atingerii obiectivelor economice și sociale ar fi avut rost dacă opțiunea liberalizării imediate și totale ar fi fost acceptată – și a unei politici comerciale commune față de terți. Era deci vorba de un anumit grad de protecție – unii autori văzând în aceasta o expresie a preferinței comunitare – care urma să fie progresiv redus. Logica acestei strategii era de a realiza procesul de integrare în interesul prioritar al statelor member și de a nu îl supune unor influențe excesive din exterior. Iar acest lucru presupunea integrarea piețelor de bunuri și specializarea internațională. Regăsim aici vechiul argument al lui List al industriilor tinere (infant industries), care susține că unele dintre industriile emergente necesită un anumit grad de protecție – temporară și care urmează să fie diminuată progresiv – pentru a se putea dezvolta normal și pentru a atinge, prin intermediul efectelor de învățare și al economiilor de scară, acel nivel de producție care le va permite să facă față concurenței mondiale. Acest argument, adesea utilizat de către țările în curs de dezvoltare, s-a aplicat inițial și Comunității: se vorbea pe atunci despre “o structură industrială în formare”. Acestă atitutdine nu contravenea intereselor Statelor Unite, pentru care era avantajos să realizeze schimburi comerciale cu parteneri pe măsură.
Mai apoi, se considera necesară realizarea unei complementarități între piața internă și cea externă, ale cărei efecte urmau să se impulsioneze reciproc. Esența integrării europene, la începuturile sale, era de a permite Comunității, grație dinamicii integraționiste – care urma să nu se limiteze doar la crearea unei piețe unice interne – să amelioreze eficiența și competitivitatea aparatului productive comunitar, să se integreze într-o lume a liberului schimb și să facă față, eficient, concurenței internaționale. Pentru realizarea acestor obiective, Comunitatea trebuia să păstreze un echilibru și o coerență între progresul procesului de integrare pe plan intern și liberalizarea schimburilor comerciale cu exteriorul, atât în ceea ce privește bunurile, cât și în domeniul capitaurilor.
La finele anilor ’90 se pune însă problema dacă opțiunea inițială mai este valabilă. Nu cumva este momentul ca UE să suprime orice formă de protecție la frontieră în ceea ce privește schimburile comerciale cu terții? Aceasta este teza liberală, care pare să se afle la baza politicilor comunitare actuale. Putem evidenția, conform unor autori precum Lafay și Unal-Kesenci, trei cause esențiale ale acestei tendințe.
influența sporită a statelor ultraliberale, în mod special a Marii Britanii, după prima extinedere spre nord a Comunității, în 1973;
reducerea rolului statelor cu tradiții intervenționiste, ca, de exemplu, Franța, ca urmare a anumitor eșecuri din propriile lor politic;
excedentele înregistrate în domeniul agriculturii, unde au fost împinse prea departe principiile intervenției puterii pubilce comunitare și protecției față de statele terțe.
Există, totuși, și o serie de opinii în favoarea menținerii filosofiei inițiale sau chiar în favoarea accentuării protecționismului în UE.
3.2 Schimburile comerciale trebuie controlate?
3.2.1 Mitul Europei fortăreață
Înainte de a analiza aceste opinii, facem o precizare: ideea existenței unei Europe protecționiste, a unei Europe “fortăreață” este falsă. Trei elemente demonstrează acest lucru. În primul rând, protecționismul tarifar comunitar nu este mai ridicat decât cel al principalilor săi competitori (vezi tabelele 1 și 2). După negocierile din cadrul Rundei Tokyo, media arithmetică simplă a taxelor vamale pentru produsele industriale era de 6,4% pentru CEE, de 6,3% pentru SUA – dar indicatorul de dispersie arată că în cazul Statelor Unite apar numeroase diferențe între nivelul taxelor la diverse produse, fiind mult mai protejate produsele sensibile și slab protejate celelalte – și de 6% pentru Japonia. În urma negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, acestă protecție a fost și mai mult diminuată. Astfel încât, din punct de vedere tarifar, protecția la granițele comunitare este foarte slabă, ca și în cazul altor țări industrializate, deși la unele produse sensibile (componentele electronice, textile) taxele vamale sunt oarecum mai ridicate.
Dar în prezent protecționismul cel mai important este netarifar. El îmbracă forme foarte diverse, unele dintre ele foarte cunoscute – precum contingentele de import sau limitările voluntare la export, achizițiile guvernamentale și comerțul de stat, subvențiile de export – și care pot fi relativ ușor separate. Altele însă sunt mai subtile: utilizarea abuzivă a procedurilor în mod normal antiprotecționiste, cum ar fi, de exemplu, taxele antidumping, practica menținerii unei monede naționale subevaluate sau, în fine, controlul circuitelor de distribuție. Este foarte dificil să măsurăm amploarea acestor noi tipuri de protecționism în diferite țări. Ar fi interesant, dar e greu să demonstrăm cu precizie care dintre cele trei mari puteri (UE, SUA, Japonia) recurge tot mai des la aceste bariere. S-a reușit determinarea ponderii în total a importurilor supuse unor anumite măsuri de protecție (restricții cantitative, taxe compensatorii etc.), dar nu amploarea – deci nici eficiența – barierelor netarifare. Cel puțin apparent, SUA și UE se află cam pe același plan. Japonia recurge mai rar la aceste ultime măsuti aminitite dar acest stat este bine-cunoscut pentru talentul de a utiliza în folosul său diverse reglementări și pentru controlul strict al companiilor nipone asupra circuitelor de distribuție, ceea ce face dificilă vinderea produselor străine pe piața japoneză. Gradul redus de penetrare a piețelor nipone prin intermediulimporturilor – de două ori mai mic decât în cazul SUA sau al UE – indică această protecție deosebit de puternică.
Ceea ce putem spune este că la nivel comunitar protecția la frontieră prin intermediul barierelor netarifare este mai redusă decât în cazul SUA și al Japoniei. Așadar, Europa “fortăreață” este un mit, fără îndoială util statelor concurente în negocierile referitoare la concesii privind schmiburile comerciale internaționale, dar totuși doar un mit!
3.2.2 Argumente în favoarea strategiei de deschidere progresivă
Așadar, barierele comerciale au existat dintotdeauna. Este oare într-adevăr bine să le suprimăm total, chiar în condiții de nereciprocitate din partea concurenților noștri? Două argumente ne îndeamnă la prudență.
În primul rând, Comunitatea este un spațiu relativ eterogen. Țările cel mai puțin avansate – cele din sud sau Irlanda – trebuie să își modernizeze structurile de producție, să se specializeze. Acest lucru nu este ușor în condițiile concurenței puternice din parte țărilor din Comunitate, ca urmare a existenței pieței unice, și ar fi și mai dificil în contextual unei concurențe din exterior chiar și mai puternice, dacă s-ar realiza liberalizarea comerțului mai ales cu țările în care mâna de lucru este mai ieftină. Necesitatea ajustărilor progressive și a reducerii programate și controlate a protecției are temei. Acest argument va fi și mai valabil în momentul în care Comunitatea se va extinde către est.
Apoi, este foarte probabil că strategia marii piețe unice este mai efficientă în condițiile menținerii unei anumite protecții la frontieră. Unul dintre obiectivele sale este întărirea competitivității firmelor europene. În anumite sectoare, rolul protecției este destul de important, ca, de exemplu, în domeniile tehnologiilor de vârf și a construcției de automobile, în care companiile europene sunt supuse unei puternice concurențe nord-americane sau nipone. Dacă ar fi total lipsite de protecție în perioada când se restructurează pentru a se adapta marii piețe europene, companiile din Comunitate ar risca să-și vadă beneficiile pierdute în favoarea firmelor străine. Din acest motiv, în industria automobilelor, de exemplu, pentru restricțiile cantitative la imoprtul de produse japoneze de acest gen abia 1999 este ultimul an de aplicare. Acest tratament n-ar trebui, oare, aplicat și la alte produse, ținând totodată seama de un fenomen care îi îngreunează efectul, și anume investițiile străine directe?
3.2.3 Trebuie instaurat un protecționism zonal?
Alternativele posibile nu sunt doar cele două amintite, liberalizarea rapidă sau cea progresivă. După Jeanneney, o serie de specialiști au avansat ideea unui protecționism zonal: liberalizarea cât mai complexă a relațiilor comerciale și economice între țările unei regiuni – aici ridicându-se o problemă fundamentală: cum poate fi definită “zona Europeană”, care sunt partenerii ce trebuie luați în calcul? – concomitent cu menținerea protecționismului față de restul lumii sau cel puțin față de o parte dintre țările terțe.
Această propunere sugerează naivitatea viziunii prea liberale privind schimburile comerciale externe ale Comunității. Liberul-schimb nu este interesant decât dacă sunt îndeplinite câteva condiții obiective: reciprocitatea decshiderii piețelor, specializarea determinată de condiții obiective de producție – dotarea cu capital, resurele umane, factorii naturali care influențează prețurile și costul acestor factori – și nu elementele legate de poiliticile economice sau sociale foarte diferite. În realitate, aceste condiții obiective sunt îndeplinite. Absența reciprocității din partea celor mai mulți dintre competitori în ceea ce privește deschiderea piețelor lor, necesitatea conservării unui aparat industrial coerent și diversificat într-un mediu economic mondial foarte instabil – ceea ce nu este posibil pentru o țară sau un număr mic de state dar se poate realiza la nivel European, eventual lărgit către est, – voința de a menține un model European de dezvoltare economică și socială, concurența internațională impulsionând egalizarea nivelurilor de protecție socială chiar între țări care nu doresc acest lucru sunt argumente solide în favoarea menținerii unui anumit grad de protecție la frontiera comunitară. Aceasta trebuie să fie flexibilă, să țină seama de diversele situații ce pot apărea și să poată corecta elementele de distorsiune impuse de concurență: diferențe în ceea ce privește protecția socială și costurile salariale care nu sunt motivate de diferențe în nivelul de dezvoltare economică, rate de schimb subevaluate. Pentru susținătorii protecționismului zonal, pentru a pune în practiceă această idée, imperativul privind concurența impune fie reorganizarea profoundă a muncii și a sistemelor de protecție socială fie, cel mai probabil, deoarece diferențele în ceea ce privește costurile de producție sunt prea mari pentru a se putea realiza ajustarea, delocalizarea. O altă strategie poate fi, desigur, luată în calcul – reconversia către alte activități, industriile de vârf, sectorul terțiar – dar mai multe țări cu niveluri de dezvoltare apropiate de cel comunitar, cu competențe tehnologice similare și, în special, cu costrui de producție – și nu ne referim doar la cele salariale – apreciabil mai mici.
Acestor argumente li se asaugă considerații privind independența economică. Anumite activități joacă un rol fundamental în competitivitatea și creșterea productivityății pe termen lung a unui stat, ca urmare a efectelor de antrenare și a rolului pe care ele îl joacă în crearea și difuzarea noilor tehnologii – și deci a normelor de producție – sau a noilor produse. Liberul schimb nu garantează prezența durabilă a acestor activități strategice pe teritoriul economic al unei țări. Dependența tehnologică ce ar rezulta s-ar traduce prin reducerea competitivității în sectoarele de vârf și, mai ales, prin limitarea posibilităților de specializare și de restructurarea a aparatului productive. O protecție la nivel zonal, care să favorizeze menținerea și dezvoltarea acestor sectoare, se justifică deci prin aceea că economiile externe compensează costurile sale. Argumentul poate fi generalizat, deoarece definiția activităților strategice poate fi extinsă la cele care produc bunuri vitale pentru populație: produse agricole, energie, produse ale industriei armamantului. Este, deci, vorba de a permite Comunității păstrarea controlului asupra modalităților sale de producție și consum.
Totuși, șansele aplicării unei astfel de strategii sunt reduse, ca urmare a viziunii liber-schimbiste a multor state europene. Dar întrebările pe care ea le ridică merită tot interesul; de exemplu, într-un climat de concurență puternică pe plan mondial, este oare piața unică sufficientă pentru promovarea ocupării forței de muncă și pentru relansarea creșterii europene?
3.3 POLITICA DE SPRIJIN PENTRU DEZVOLTARE
Statele din Europa au întreținut realții privilegiate cu țările în curs de desvoltare, în special cu cele care au făcut parte din fostele lor imperii coloniale. Ele participă la programe multilaterale de ajutor pentru dezvoltare, dar au și inițiative proprii.
Vom prezenta pe scurt, în cele ce urmează, opinia Parlamentului European în această privință:
Până la intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene, la 1 noimebrie 1993, ce nu dispunea de nici o bază juridică privind politica sa de ajutor pentru dezvoltare, aceasta fiind, prin urmare, bazată pe conținutul unor articole din Tratatul de la Roma care nu făceau referire expresă la acasta, ca. de exemplu, articolul 238 (pentru Lome IV și diversele acorduri de asociere), articolul 113 (pentru SGP și acordurile de cooperare) și articolul 235 (pentru Ajutorul financiar și tehnic pentru țările în curs de dezvoltare din Asia și America latină. Acestor articole, Tratatul de la Maastricht le-a adăugat articolele de la 130U până la 130Y, care se referă direct la politica pentru dezvoltare.
Obiective
Articolul 130U din tratat stabilește următoarele obiective:
dezvoltarea economică și socială durabilă a țărilor în curs de dezvoltare, în special a celor mai puțin avansate;
integrarea armonioasă și progresivă a țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială;
lupta împotriva sărăciei în țările în curs de dezvoltare;
consolidarea democrației, a statului de drept și a respectării drepturilor omului în țările în curs de dezvoltare.
Realizări
Inserarea unor dispoziții referitoare la politica de sprijin pentru dezvoltare în Tratatul de la Maastricht este importantă pe plan politic, reprezentând un element al politicii comune al statelor membre.
Pe lângă obiectivele generale privind sprijinul pentru dezvoltare, mai există și alte trei obiective impuse Comunității și statelor member. Articolul 130V impune Comunității să țină cont de obiectivele generale privind sprijinul pentru dezvoltare atunci când ia măsuri ce sunt susceptibile de a afecta țările în curs de dezvoltare. Articolul 130X se referă la cooperarea în materie de dezvoltare, iar articolul 130Y se axează pe relațiile cu țările terțe și cu organizațiile în ceea ce privește acordarea sprijinului pentru dezvoltare.
Punerea în practică a acestei politici de către Comunitate îmbracă două forme:
Acordurile regionale
Acestea cuprind Convenția de la Lomé semnată cu 70 de țări din Africa, Caraibe și pacific, precum și acordurile semnate cu țările din Maghreb (Algeria, Tunisia, Maroc, Libia și Mauritania) și Machrek (Egipt, Iordania, Siria, Liban, Israel și teritoriile palestiniene). Această politică regională prezintă caracteristici ce pot fi rezumate astfel: acordurile conjugă toate mijloacele de acțiune (commercial, tehnologic, financiar și cultural) și, pentru cele mai multe dintre acordurile recente, și dialogul politic; ele sunt înscrise în tratate internaționale ratificate de către parlamentele țărilor implicate; țările beneficiare decid ele însele cum vor să utilizeze mijloacele de cooperare ce le sunt puse la dispoziție, acest tip de cooperare este propus unor țări în curs de dezvoltare din regiuni geografice determinate.
Acțiunile la nivel mondial
Cuprind acordurile comerciale de diverse tipuri cu țările din Asia și America Latină, sistemul comunitar de preferințe tarifare generalizate, ajutorul financiar și tehnologic acordat țărilor amintite, ajutorul umanitar, fondurile speciale, precum și lupta contra crizei alimentare la nivel mondial. Aceste acțiuni cuprind, deci, forme de cooperare numeroase și se adresează tuturor statelor șn curs de dezvoltare din Asia și America Latină (preferințe generalizate și ajutor alimentar), cu prevederi speciale pentru fiecare țară (acorduri comerciale) sau un grup de țări (MERCOSUR, ASEAN).
Politica de sprijin pentru dezvoltare a UE este o combinație a acordurilor regionale și a acțiunilor la nivel mondial. Ea corespunde, în acest mod, atât logicii Tratatului UE, cât și tendințelor economice recente care au demonstrat că UE nu poate să își permită să excludă nici un partener din sfera realțiilor sale externe.
3.3.1 RELAȚIILE CU AMERICA DE NORD
3.3.1.1 Relațiile euro-americane
3.3.1.1.1 Cadrul instituțional
Relațiile cu SUA fac obiectul dispozițiilor instituționale începând cu noiembrie 1990, după “declarația transatlantică”. Acestă declarație organiza cooperarea politică instaurând: consultații bianuale între președinția Consiliului European (și președintele Comisiei) și președintele SUA; consultații bianulae între miniștrii de externe, Comisie și Secretarul de Stat American. Ea viza dezvoltarea cooperării economice și a celei în materie de combatere a terorismului, a traficului de droguri și în materie de protecție a mediului. O nouă “agendă transatlantică” a fost desemnată de UE și SUA în 1995. acest plan comun de acțiune cuprinde 150 de puncte, în special referitoare la cooperarea în plan politic, pentru promovarea păcii, a democrației și cooperării în lume: reconstrucția în fosta Iugoslavie, susținerea reformelor în țările central și est-europene, menținerea păcii în Orientul Apropiat. Pe plan economic, ideea creării unei zone de liber-schimb între Uniunea Europeană și America de Nord, lansată de Canada în 1994 și reluată de o serie de autorități europene, a rămas doar o idée. Raporturile comerciale euro-americane sunt guvernate deci, în special, de regulile multilaterale din cadrul OMC.
Relațiile economice între cele două mari puteri au fost mereu destul de dificile. Vom prezenta în continuare câteva astfel de dificultăți.
3.3.1.1.2 Dificultăți în relațiile economice euro-americane
Neînțelegerile pe planul produselor agricole. Este punctual de divergență cel mai important și cel mai vechi, apărând o dată cu intrarea în funcțiune a politicii agricole comunitare (PAC). Sistemul de susținere a prețurilor, care a constituit esența PAC până la primele reforme din 1986, a fost considerat foarte protecționist, din cauza restituirilor la export și a prelevărilor variabile la import. Fiind primul stat exportator de produse agricole din lume, SUA au considerat întotdeauna că acest sistem dăuna schimburilor comerciale internaționale și întărea în mod artificial competitivitatea CEE, în defavoarea lor, mai ales pe piețele de cereale.
Critica Americană, chiar dacă este fondată, este oarecum parțială. De fapt, politici de susținere a agriculturii există pe ambele maluri ale Atlanticului – și de aceea au și apărut critici din partea unor țări în curs de dezvoltare sau a unor țări mari și foarte competitive în ceea ce privește produsele agricole, precum Australia și Noua Zeelandă – dar ele sunt fundamental diferite: susținerea prețurilor în Europa, modelul anglo-saxon de plăți compensatorii în SUA. Acordurile de la Runda Uruguay s-au semnat pe baza unor compromisuri și au fost acompaniate de reforma PAC. Acest lucru nu a slăbit însă tensiunile, mai ales cele în domeniul normelor sanitare: exporturile de carne Americană tratată cu hormoni continuă să fie interzise deoarece legislația Europeană condamnă acestă practiceă; normele americane constituie pe de altă parte, piedici în calea exporturilor europene de brânzeturi și de vinuri.
Recunoașterea mutuală a normelor și a certificărilor. Acestă problemă trece, desigur, dincolo de sfera produselor agricole, deoarece problema obstacolelor legate de diversele norme tehnice constituie principala barieră în calea dezvoltării comerțului mondial. UE încearcă să generalizeze principiul recunoașterii mutuale, pe care l-a pus în aplicare pentru a suprima obstacolele de la penetrarea pe piața unică. Este un demers dificil, deoarece el presupune unacord al partenerilor asupra cerințelor fundamentale privind cooperarea în acest domeniu: UE certifică produsele destinate pieței americane, autoritățile americane accordă licențe pentru produsele conforme cu normele UE.
Divergențele în planul audiovizualului. Pentru a face față concurenței americane în domeniul audiovizualului (cinema, producții pentru televiziune), ministerele culturii și comunicațiilor din UE au adoptat pe 3 octombrie 1989 directiva TSF (“Television sans frontieres”). Aceasta instituie “cote de difuzare” care obligă televiziunile europene să consacre “o proporție majoritară” din timpul lor de emisie “producțiilor europene”, atunci “când acest lucru este posibil”. La Runda Uruguay, europenii au obținut dreptul aplicării principiului “exceptării culturale”, audiovizualul fiind exclus provizoriu din planul de liberalizare a schimburilor cu servicii. Dar, după cum subliniază B. Casse,, “putem fi convinși că mașina hollywoodiană (al cărei purtător de cuvânt, dl. Jack Valenti, a declarat fără nici o umbră de umor că ceea ce a contat pentru europeni și în special pentru francezi în cadrul negocierilor GATT erau banii!) se va pune în mișcare, de această dată îndreptându-se spre reglementările GATT, unde UE va trebui să negocieze pas cu pas eventualele derogări”.
Divergențele privind modalitățile de reglemetare a diferendelor. UE reproșează Statelor Unite tendința de a încerca să rezolve conflictele comerciale pe o bază bilaterală, nu multilaterală. Statele Unite se bazează pe un arsenal legislative foarte eficient – “secțiunea 337” etc. – pentru a lua măsuri de retorsiune față de statele considerate vinovate de protecționism. UE nu este în mod deosebit afectată de aceste măsuri (cu excepția domeniilor sensibile, cum ar fi cel al utilizării hormonilor de creștere), numai că ea nu dispune, după cum se știe, de astfel de metode de retorsiune. De aceea, Ue dorește ca OMC, dotată cu un organ de reglemetare a diferendelor al cărui mecanism este mai efficient decât în cazul vechiului GATT, să poată juca efectiv rolul de arbitru în cadrul multilateral al desfășur[rii relațiilor comerciale dintre state. Mai ales că anumite dispoziții legislative americane afectează și relațiile UE cu alte țări. Este, mai întâi, cazul legii Helms-Burton din martie 1996 (Cuban Liberty and Democratic Solidarity Act) care dau dreptul americanilor ale căror bunuri au fost naționalizate de regimul cubanez începând cu 1959 să urmărească în justiție întreprinderile străine care fac schimburi comerciale cu societățile naționalizate din insulă. Uniunea Europeană, cu care Cuba realizează aproape jumătate din comerțul său exterior, a început o procedură de conciliere în cadrul OMC. Aceasta s-a soldat în 1997 cu acceptarea de către SUA a unor derogări pentru UE de la legea respectiveă. La fel este cazul Legii Amata din august 1996 (Iran and Libya Sanctions Act), care vizează impunerea de sancțiuni economice – interdicția de a exporta către SUA, interdicții privind transferurile de tehnologie de origine Americană etc. – oricărei companii străine care investește mai mult de 40 de milioane de dolari în sectoarele petrolier și al gazelor naturale din Iran și Libia, state care sunt acuzate că favorizează terorisuml internațional. Acestă lege afectează în mod special o serie de companii petroliere europene.
Relațiile monetare. Statutul de monedă de rezervă și de etalon internațional al dolarului a permis mult timp Statelor Unite să își finanțeze deficitul balanței de plăți cu propria monedă. Pe plan monetary, acest statut putea impune băncilor centarle din alte țări cum să gestioneze cursul de schimb al dolarului (Sistemul Monetar European a fost mereu foarte sensibil la fluctuațiile dolarului). Introducerea euro constituie o soluție a acestei probleme. Ea va modifica, în timp, statutul monetar internațional al SUA.
3.3.1.2 Relațiile economice
Tensiunile n-au împiedicat intensificarea schimburilor comerciale între cei doi parteneri după înființarea CEE. Statele Unite sunt atât principalul furnizor, cât și principalul client al “UE15”. În anii ’70, balanța comunitară cu SUA a fost deficitară. Ea a devenit excedentară până în 1988. apoi deficitul a reapărut, până în 1991, când a fost din nou resorbit. Evoluția aceasta contrastantă se explică atât prin variațiile conjuncturale, cât și prin evoluția cursului de schimb al dolarului.
Pe plan sectorial, UE înregistrează cele mai mari deficite în industriile de vârf (material electronic, aeronautică) și la produsele agroalimentare. Excedentele apar în industria automobilelor și în industriile tradiționale. Caracterul intermediar al specializării europene este deci clar) și apare și mai net în ceea ce privește relațiile comerciale cu Japonia). Este vorba despre o slăbiciune mai veche a Europei. Să ne amintim, oricum, faptul că UE este un ansamblu nu foarte omogen și că specializarea internațională a unor state member este mai bună decât media comunitară.
Fluxurile de investiții străine directe (ISD) între cele două regiuni sunt importante: UE constituie prima zonă de destinație pentru investițiile americane și, până în anii ’90, SUA au reprezentat țara privilegiată în orientarea ISD din Europa de Vest. După 1990, economiile emergente, în special cele din centrul și estul Europei, au început să atragă cea mai mare parte a investitorilor europeni.
3.3.2 Relațiile cu Canada
Cadrul instituțional
Relațiile UE cu Canada sunt reglementate de Acordul-cadru de cooperare commercială și economică semnat în 1976 și de declarația transatlantică din 1990. după Cosiliul de la Madrid, Consiliul a deschis negocieri cu autoritățile canadiene în vederea stabilirii unui plan comun de acțiune, asemănător cu cel încheiat cu SUA. Negocierile au fost direcționate pe două probleme: contingentele la produse din pește și o problemă aflată în legătură cu structura federală a statului Canadian: autoritățile provinciei Quebec au reserve în privința unui domeniu care este de competența lor, și anume educația și cercetarea științifică.
Relațiile economice
Cooperarea cu Canada este importantă în special în domeniul tehnologiilor de vârf. Astfel, Canada este singurul stat neeuropean care aparține Agenției Spațiale Europene. Și cooperarea în domeniul energiei atomice este de tradiție, pornind de la acordul Euratom-Canada din anii ’60. relativ recent (25 iulie 1995) a fost semnat un acord între UE și Canada privind un proiect de cooperarea pentru demonstarea fezabilității științifice a fuziunii termonucleare controlate ca sursă de energie utilizată cu scopuri pașnice.
Sursa principală de tensiunea între Canada și UE este constituită de comercializarea produselor din pește. Cea mai mare parte a conflictelor apărute și-au găsit soluția fie pe plan bilateral, fie în cadrul unor organizații internaționale, ca de exemplu, Organizația Pescuitului din Atlanticul de Nord-Vest. În decembrie 1995, a fost semnat un accord privind măsurile de control, de gestiune adecvată a resurselor de pescuit, dedramatizarea problemelor referitoare la produsele din pește și deciziile privind dedramatizarea la un consens în cadrul diferendelor.
UE este al doilea partener commercial al Canadei, în timp ce penrtu UE Canada este cel de-al treilea partener ca importantță în ceea ce privește schimburile comerciale. Pe ansamblu, schimburile comerciale sunt echilibrate.
Relațiile UE cu Asia
Relațiile cu Japonia – Cadrul instituțional
Relațiile euro-japoneze s-au dezvoltat mult începând cu anii ’90 (instalarea în 1994 la Tokyo a unei delegații permanente a CE). UE și Japonia au adoptat o declarație comună privind relațiile lor mutuale încă din 18 iulie 1991, la Haga. Aceasta instituționalizeazădialogul politic, definește obiectivele commune în materie de relații economice și comerciale și propune organizarea unui summit anual al președintelui Comisiei cu primul ministru japonez, a unei reuniuni interministeriale anuale între membrii Comisiei și cei ai cabinetului nipon.
Relațiile economice
Problema fundamentală este cea a deficitului commercial al UE în relațiile sale cu Japonia. Acesta persistă de un mare număr de ani. După 1990 s-a putut constata o ușoară ameliorare, probabil aflată în legătruă cu eforturile de deschidere a pieței japoneze. Acest deficit resultă în special din diferența privind calitatea specializării internaționale a celor doi parteneri – Japonia este mai bien specializată în activitățile cu cerere mare la nivel mondial și în cele care utilizează tehnologii de vârf decât UE. Această diferență apare încă din anii ’70, când Japonia își baza excedentele pe produsele industriei automobilelor și ale unor industrii de vârf. Punctele forte ale Europei rămân industria farmaceutică și cea aeronautică dar excedentele înregistrate în aceste sectoare sunt departe de a acoperi chiar și numai deficitul realizat în domeniul industriei echipamentelor și a aparaturii electrice. Celelalte excedente europene se regăsesc la activitățile tradiționale: îmbrăcăminte, pielărie, încălțăminte.
Dificultpțile cu care se confruntă companiile europene când încearcă să exporte sau să le implanteze pe piața niponă sunt cea de-a doua sursă a deficitului commercial. Protecționismul japonez este adesea invocat de firmele europene. El are o natură specială, este mai difuz decât protecționismul European, fiind de proveniență culturală – se cumpără cu preponderență produse autohtone – și bazându-se pe controlul sistemului de producție – aflat în mâinile câtorva grupuri ce cuprind activități extrem de diversificate, cum ar fi Mitsubishi, Mitsui, Sumitomo – și pe importurile realizate de către marile societăți de comerț. Primele nouă “Sogo-Shosha” controlează circa 68% din importurile nipone și aproximativ 37% din exporturile acestei țări.
Relațiile euro-japoneze au fost, din acest motiv, destul de tensionate în anii ’80. Negocierile – între țările Triadei – au adus o sensibilă ameliorare a acestor relații. Planul trienal de liberalizare economică lansat în 1985 în Japonia a simplificat procedurile de omologare a porduselor importate și a suprimat o serie de bariere fiscale. De aici a rezultat o creștere a exporturilor comunitare, mai ales în domeniile tradițional cunoscute ca puncte forte ale Europei: vinuri și băuturi spirtoase, cosmetice și produse farmaceutice, materiale medicale.
În ceea ce privește importurile comunitare, punctual sensibil este industria automobilelor. Pentru a limita concurența japoneză, cea mai mare parte a statelor Comunității au instituit, în anii ’70, contingente sau au negociat acorduri de limitare voluntară a exporturilor. Piața unică a impus însă un demers comun în materie de protecție la frontieră. S-a semnat, așadar, în 1991, un accord planificând reducerea progresivă a protecționismului până la finele anului 1999, pentru a se putea realiza adaptarea aparatului industrial European la cerințele pieței unice și a concurenței mondiale. Japonia și-a limitat exporturile anuale la nivelul atins în 1991, adică 1,23 milioane automobile. Acest contingent global a fost revizuit anual, ținând în special cont de evoluția cererii. În mod ciudat, acordul s-a dovedit a fi foarte imprecis în ceea ce privește activitatea filialelor nipone în Europa de Vest – mai ales în Marea Britanie. Comunitatea a considerat că această producție trebuia să fie inclusă în contingentul global – astfel investițiile străine s-ar fi substituit exporturilor și pe piața unică efectul concurențial ar fi fost același sau mai mare – dar autoritățile japoneze nu au dorit să se supună acestei plafonări. Ponderea niponă pe piața Europeană a automobilelor se estimează că va fi în 1999 de circa 16,1%, cuprinzând 1,23 milioane de automobile din import și circa 1,2 milioane din producția locală, pe o piață estimată la circa 15,1 milioane de automobile. Această pondere era de aproximativ 12% în 1993. singura limită précisă privind câștigarea cotelor de piață pare a fi partajul creșterii pieței, din care doar maximum două treimi se pot datora constructorilor japonezi.
Relațiile cu ASEAN
ASEAN
ASEAN (Asociația Statelor din Asia de Sud-Est) a fost creată în 1967 prin Tratatul de la Bangkok, semnat de Indonezia, Malayezia, Filipine, Thailanda și Singapore. Motivațiile inițiale ale crețrii acestei grupări au fost de natureă politică:
organizarea apropierii între cele cinci state între care existau multe tensiuni (litigiul între malayezia și Filipine privind sabah-ul, ieșirea Sigapore din Federația Malayeziană, disputele teritoriale între Kuala-Lumpur și Jakarta);
facilitarea procesului de pace în regiune: invazia vietnameză în Cambodgia, în 1979, a dat ASEAN o coerență reală.
Modificarea contextului geopolitic a condos progresiv la apariția în cadrul ASEAN a unor obiective. La 28 ianuarie 1992, membrii organizației au semnat un accord (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993) privind crearea unui zone de liber-schimb între statele ASEAN la orizontul anului 2003 (inițial 2008), organizând reducerea barierelor tarifare între statele member până la un nivel de maximum 5%. Ca urmare a lărgirii ASEAN (Brunei, 1984; Vietnam 1995; Birmania și Laos, 1997), zona de liber schimb în formare AFTA (ASEAN Free Trade Area) curpinde în prezent nouă participanți. Obiectivele economice ale ASEAN sunt acum:
intensificarea schimburilor comerciale regionale (20% din schimburile comerciale al “celor șase”) și a diviziunii regionale a muncii;
favorizarea investițiilor străine directe;
participarea la liberalizarea schimburilor comerciale internaționale.
Cadrul instituțional
Relațiile între CE și ASEAN au început în 1972, prin înființarea unui comitet special al ASEAN însărcinat cu relațiile cu Comunitatea. Aceste relații au fost oficializate de acordul de cooperare semnat la 1 octombrie 1980. pe plan commercial, acordul se referă la acordarea reciprocă a clauzei națiunii celei mai favorizate. Pe planul cooperării pentru dezvoltare au fost semnate acorduri bilaterale cu statele member ale Comunității, aceasta având misiunea cordonării diferitelor acțiuni. Din doi în doi ani are loc o reuniune ministerială care tratează problemele politice, economice și relativ la cooperare. O comisie mixtă – The Joint Cooperation Committee – are responsabilitatea de a pune în aplicare acordul și se reunețte din 18 în 18 luni.
ASEAN și, în special, Singapore se află la originea organizării periodice a unor întâlniri la nivel înalt euro-asiatice. Prima dintre acestea – intitulată “Sprea un nou parteneriat între Europa și Asia” – a avut loc pe 2 martie 1996 la Bangkok, iar cea de a doua s-a ținut în aprilie 1998 la Londra. Șefii de stat și de guvern ai “celor 15” s-au reunit cu cei din țările ASEAN și din China, Japonia și Coreea de Sud. În parallel sunt organizate întâlniri între reprezentanții sectorului privat, pentru elaborarea unor planuri de investiții europene în Asia; ca urmare, a fost înființat un forum euro-asiatic de afaceri.
Relațiile comerciale
Schimburile comerciale bilaterale ASEAN – Comunitatea au crescut de cinci ori față de nivelul din 1980. după 1988, UE a început să înregistreze un deficit commercial în aceste relații. Ponderea ASEAN în importurile UE a crescut de la 2% la peste 6%. Țările ASEAN aparțin celui de-al doilea val de țări recent industrializate. Evoluția schimburilor lor comerciale este caracteristică: exporturile erau inițial compuse în proporție de 2/3 din materii prime (lemn, manioc, cauciuc natural, ulei de palmier); acum ele cuprind mai ales componente electrice și electronice (cel mai mare deficit al UE cu acestă zonă) textile și îmbrăcăminte. UE are cel mare excedent în industria constructoare de mașini și mijloace de transport, a unor bunuri de echipamnet și de industriile intermediare.
Relațiile ASEAN cu alte țări
Statele ASEAN și-au dezvoltat relații economice și cu alte țări și grupări regionale. Forumul de cooperare economică Asia-Pacific (APEC) a fost înființat în 1992. El reunește state care nu fac parte din grupări regionale, precum: China, provincia chineză Taiwan, Coreea de Sud, Japonia, Papua-Noua-Guinee și altele, care aparțin diverselor entități regionale: membrii Asean, cei ai NAFTA, Chile (membru MERCOSUR), Australia și Noua Zeelandă (member ale unei zone bilaterale de liber-schimb imperfecte). Crearea unei zone de liber-schimb și de liberă circulație a capitalurilor a fost decisă de membrii APEC în 1994 (măsurile de liberalizare trebuie să fie finalizate în 2010 de către dezvoltate și în 2020 de către țările în curs de dezvoltare0.
China / Cadrul instituțional
Comunitatea a semnat un accord commercial cu Republica Populară Chineză în aprilie 1978. Începând cu 1980, China a devenit rapid cel mai important beneficiar al SGP comunitar. Un nou pas a fost făcut în 1985, prin semnarea unui nou accord de cooperare economică și commercială, privind: deschiderea reciprocă a piețelor și cooperarea în sectoarele industrial și minier, al energiei, al transporturilor și telecomunicațiilor și al tehnologiei. Acordul este administrat de un comitet mixt care se reunește annual pentru a evalua evoluția relațiilor mutuale. La Beijing a fost deschisă o delegație a Comisiei CE.
Importantța acordată UE respectării democrației și drepturilor omului a dus la condamnarea viguroasă a atitudinii autorităților chineze din timpul evenimentelor din 1989. Consiliul European de la Madrid (iunie 1989) a decis suspendarea contactelor bilaterale la nivel înalt, amânarea noilor proiecte și încetinirea ritmului de derulare a programelor existente. După aceea, în octombrie 1990, CE a decis să reducă progresiv restricțiile impuse în 1989 în ceea ce privește contactele ministeriale și la nivel înalt, cooperarea culturală, științifică și ethnică și noile proiecte de cooperare. Relațiile bilaterale s-au amelioral lent, dar rămâne deschisă problema respectării în china a drepturilor omului.
Resursele consacrate de UE cu China se reflectă în principal în ajutorul financiar și tehnologic. Sprijinul a fost acordat în special pentru modernizarea zonelor rurale și pentru dezvoltarea sistemului educațional (crearea, de exemplu, a instituției “China – Europe International Bussines School”).
Relațiile comerciale
Volumul total al schimburilor comerciale între UE și China a crescut de la 2,5 miliarde de ECU în 1978 la peste 40 de miliarde ECU în anii ’90, deci cu orată de creștere mult mai mare decât cea referitoare la ansamblul zonei asiatice. Balanța comercială a UE a fost inițial execdentară – conform logicii schimburilor comerciale între state cu niveluri diferite de dezvoltare – dar ea a denvenit, paradoxal, continuu deficitară după 1988. UE exportă în special bunuri de echipament industrial (reactoare, cuptoare), mijloace de transport, precum și produse siderurgice și chimice. China își realizează excedentele în special din activitățile din industria jucăriilor și a articolelor sportive, a produselor din piele, a textilelor și îmbrăcămintei.
Acordurile cu grupările regionale latino-americane / Grupările regionale
Acestea sunt numeroase și au o istorie destul de animată.
Gruparea de la Rio
Cuprinde în prezent 11 membri, printre care toți membrii ALADI: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay și Venezuela.
Conferința ministerială de la Roma (decembrie 1990) a instituționalizat dialogul UE cu acestă grupare, dialog referitor la cele mai importante probleme de interes comun (cooperarea economică, mediu, democrația, terrorism, traffic de droguri, integrarea regională etc.).
Pactul Andin
Cuprinde Bolivia, Columbia, Peru și Venezuela. Intergarea între aceste state este destul de puțin dezvoltată.
Primul accord de cooperare cu UE – clauza națiunii celei mai favorizate și cooperarea economică tradițională – a fost semnta în 1983 la Cartegna, dar nu a intrat în vigoare decât la 1 februarie 1987. În 1993 acordul a fost reînnoit și lărgit, devenind un accord de generația a treia, care include dispoziții referitoare la drepturile omului.
Piața Comună din America Centrală
A apărut ca urmare a semnării tratatului general de integrare economică central-americană semnat în 1960 de către Guatemala, Salvador, Honduras și Nicaragua, cărora li s-a alăturat în 1962 Costa Rica. Acest accord regional a avut de suferit din cause politice (conflictul dintre Salvador și Honduras din 1969, destabilizarea regiunii). Țările Pieței Comune din America Centrală doresc dezvoltarea integrării regionale și a relațiilor lor cu NAFTA. Au fost semnate acorduri de liber-schimb bilaterale între Mexic și Costa Rica (1994), Mexic și Nicaragua (1994) și Mexic și Guatemala (1995).
UE a semnat în 1993 un accord cadru cu aceste țări.
MERCOSUR
Piața Comună a Conului Sudic (MERCOSUR) a fost înființată de către Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay (Tratatul De la Asuncion, 26 martie 1991). Acest tratat fixează drept obiectiv crearea unei piețe comune între membri, dar numai problemele referitoare referitoare la uniunea vamală sunt evidențiate concret. Peste 90% din schimburile comerciale interregionale sunt scutite de taxe vamale începând cu 1 ianuarie 1995, moment în care a intrat în vigoare un tariff vamal extern comun. Având 200 milioane de locuitori și un PIB de peste 600 miliarde USD, MERCOSUR reprezintă gruparea economică cea mai importantă după NAFTA și UE.
Așadar, acordul UE-MERCOSUR semnat la 15 decembrie 1995 constituie primul accord semnta între două uniuni vamale realmente constituite. Acest accord este foarte ambițios.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uniunea Europeana Si Rolul Acesteia In Economia Mondiala (ID: 133364)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.