Uniunea Europeana Si Managementul Crizei Iugoslave Implicatii Pentru Politicile Si Actiunea Externa a U.e. In Balcanii de Vest (1991 Prezent)
Cuprins:
Introducere
Cap. 1 Provocări actuale pentru securitatea europeană și mondială
1.1. Europa la început de mileniu
1.2. Sistemul provocărilor interne și externe pentru securitatea europeană
1.3. Provocări interne pentru securitatea europeană
1.3.1. Provocări economice
1.3.2. Provocări sociale
1.3.3. Provocări politice
1.4. Impactul strategic al crizei financiare
Capitolul 2. Uniunea Europeană: dezvoltarea capabilităților de prevenire a conflictului și management al crizei
2.1.Instrumentele de politică externă ale Uniunii Europene
2.2.Tratatul de la Lisabona: prevederi cu privire la PESC-PSAC
2.3.Capabilitățile europene de prevenire a conflictului și management al crizei
2.4. Parteneriatul UE-NATO în prevenirea conflictului și managementul crizei
Capitolul 3. Uniunea Europeană și criza iugoslavă (1991-2001)
3.1. Războiul din Slovenia (1991)
3.2. Războiul de independență al Croației (1991-1995)
3.3. Războiul bosniac (1992-1995)
3.4. Războiul din Kosovo (1998-1999)
3.5. Războiul din Macedonia (2001)
Capitolul 4. Stabilizarea și reconstrucția postconflictuală a Balcanilor de Vest: rolul UE
4.1. UE și reconstrucția postconflictuală a Balcanilor de Vest
4.2. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
4.3. Agenda de la Salonic: Procesul de stabilizare și asociere a Balcanilor de Vest
4.4. Misiunile civile și militare ale UE în Balcanii de Vest: analiză retrospectivă
4.5. Consolidarea păcii în Balcanii de Vest: impactul perspectivei lărgirii UE
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Odată cu sfârșitul celor două războaie modiale, lumea s-a transformat într-un proces de auto-distrugere, întrucât imperiile coloniale au început să se destrame , iar popoarele europene își gasesc destinul propriu. După anul 1945, Europa trece într-o etapă a declinului și devine teatrul unor noi experiențe instituționale, care ancorate în imediat prin datele politice legate mai ales de divizarea Est-Vest din 1945 până în 1989, dobândesc totuși un dinamism specific. Statele europene nu mai sunt actori puternici capabile să influențeze jocul internațional. Pentru ameliorarea acestei situații, Europa a inițiat crearea unui proiect european, pentru a-și pune căpăta imaginea pierdută la nivel global și pentru a crea o Europă unificată. Proiectul avut în vedere este unul de natură extrem de dificilă, deaorece nu a mai existat unu ca și acesta până acum, iar înființarea sa este greu de imaginat. Statele sunt imaginate în ipostaza de a lua decizii cu implicații majore .
Uniunea Europeană reprezintă un proiect de integrare europeană cu scopul de a întări legăturile economice, sociale și politice dintre statele participante și de a realiza o comunicare din ce în ce mai stransă cu popoarele europene. Uniunea Europeană reprezintă un proces politic prin scopurile sale și se bazează pe interdependențele economice și se caracterizează mai întâi ca o piață organizată aflată într-o permanentă evoluție.
Balcanii de Vest au reprezentat un teritoriu necunoscut la marginea Europei, dominat de haos și locuit de popoare care se află într-o competiție și confruntare permanentă pentru putere și teritoriu, ce au dat naștere la resentimente și istorii diferite. O cauză de percepție negativă este geografia natural sălbatică din acest spațiu, cu o pădure impenetrabilă, cu așezări unde oamenii au păstrat obiceiuri și tradiții de secole, cu orașe multietnice și multi-religioase din diverse epoci istorice. Accesibilitatea redusă, perioada lungă de dominație otomană și inițierea de conflicte ulterioare, ce au cuprins întreaga lume au fost factorii decisivi la aceste stereotipuri. Rapiditatea acestui proces s-a manifestat prin apariția unui vid de putere în Balcani , în încercarea de a acapara puterea dând naștere la confruntări militare violente. Efectele au fost inevitabile și s-au manifestat astfel: retrasarea politică a Balcanilor , dislocarea masivă a populației și modificări în compoziția etnică a diferitelor teritorii , distrugerea de infrastructură și a economiilor din fosta Iugoslavie, dar cel mai semnificativ detaliu este acela al reactivării liniilor etnice și religioase.
Scopul și obiectivele lucrării sunt determinate de cercetarea legăturilor între teritorii și de distribuția inegală a puterii și conflictelor. Totodată, realizarea unei Europe a toleranței, a respectului reciproc, a valorilor împărtașite ,un spațiu al cunoașterii și tehnologiei prin demersul în viitor al Uniunii Europene se află în atenția mea. Informațiile privind ceea ce reprezintă Uniunea Europeană, securitatea internațională în cadrul Uniunii Europene, strategia de securitate aplicată unor zone cu probleme, cea mai vizată fiind zona Balcanilor de Vest, sunt prezentate pentru a crea o viziunea asupra a ceea ce reprezintă de fapt Uniunea Europeană în interiorul unei zone conflictuale, atât în prezent , trecut și viitor.
Noutatea științifică a lucrării este dată de originalitatea abordării conflictelor intra și inter-statale din Balcanii de Vest, în ceea ce privește contextul geopolitic actual regional și global, în care Uniune Europeană si-a făcut prezența prin extinderea sa în această zonă. Când am abordat zona Balcanilor de Vest, m-am gandit la o serie de evenimente ce au afectat securitatea în regiune-conflicte ce au dus la destrămarea Iugoslaviei, la tensiuni între comunitățile etnice, blocaje economice, sociale și politice. Transformările de mare amploare au marcat ultimul deceniu al secolului XX, precum și cele la care asistăm la acest început de secol XXI, dar totodată modifică radical realitatea geopolitică și geostrategică a continentului european, în general, deci și a Balcanilor de Vest. În această zonă apariția unor crize statale, etnice și politice, precum și soluționarea acestora reprezintă o adevărată provocare pentru statele din zonă, implicit și pentru cadrul Uniunii Europene. Zona Balcanilor în care persistența crizelor și conflictelor este permanentă, aceasta fiind o constantă a realității, dar grija și dezinteresul suprem al Europei în interiorul problemei din zonă, extinde riscurile, pericolele și amenințările la adresa păcii, securității și prosperității continentului. Balcanii de Vest traversează o criză ce este înrădăcinată în evenimentele din 1991-1995. Relațiile dintre țările Balcanilor de Vest (Kosovo, Macedonia, Croația, Serbia, Albania, Bosnia și Herțegovina) și organizațiile internaționale ce reprezintă o comunitate internațională, dezvăluie caracterul complex de securitate din această zonă. De pildă, în ciuda prezenței și acțiunii din Comunitatea internațională, realizată printr-o serie de organizații, cu referire la NATO și UE, am ales pentru a limita analiza lucării mele la acțiunile UE în zona Balcanilor de Vest. Mai mult decât atât, modul în care acesta a acționat și a gestionat crizele în Balcani, a reprezentat o oportunitate de a dezvolta capacitățile sale necontestabile de aplicabilitate referitoare la acțiuni. Zona aceasta a reprezentat aplicarea unui concept, ce a fost mai mult sau mai puțin dezvoltat în documentele oficiale care stau la baza funcționării acestora. Odată cu integrarea zonei Balcanilor în NATO și Uniunea Europeană , securitatea și stabilitatea regională în această zonă va duce la o cooperare, comunicare ,înțelegere și o aplanare a disputelor din regiune. Obiectivul pe care Uniunea Europeană îl are în vedere pentru această zonă, este reprezentat de un spațiu caracterizat de pace, stabilitate, prosperitate și libertate.
Capitolul 1. PROVOCĂRI ACTUALE PENTRU SECURITATEA EUROPEANĂ ȘI MONDIALĂ
1.1. Europa la început de mileniu
Uniunea Europeană, astăzi, reprezintă un important actor pe scena mondială. Ea, prin forța sa economică, prin populația de care dispune (circa 500 milioane de persoane), prin politicile de o mare complexitate și diversitate promovate atât în interiorul său, cât și în afara sa, este o voce ce se face tot mai auzită pe plan internațional. Un sector în care aportul său poate fi semnificativ atât pentru toată Europa nu doar pentru statele ce o compun, cât și pentru lumea întreagă este garantarea și asigurarea securității persoanelor.
Un astfel de rol este de o mare complexitate datorită paletei largi de pericole, riscuri și amenințări de securitate care își fac tot mai mult simțită prezența atât în Europa, cât și în lume. Împotriva lor, UE poate acționa sistematic și concertat cu ceilalți actori statali și nonstatali interesați de instaurarea unui climat de liniște, de calm, de deschidere și înțelegere între statele lumii. În acest sens, UE are la dispoziție politicile sale economice, sociale, culturale, diplomația și parteneriatele strategice cu Rusia și China.
UE în îndeplinirea acestui rol major are de luptat împotriva unui ansamblu de amenințări de securitate: ,,criza economico-financiară; nivelul de dezvoltare socială și economică diferită a statelor membre; efectele migrației internaționale; multiculturalismul existent în interiorul său; terorismul; criminalitatea organizată; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale”.
Acestea toate sunt potențate de o serie de factori interni și externi Uniunii cum ar fi: îmbătrânirea populației; migrația persoanelor; globalizarea; manifestările naționaliste și/sau mișcările separatiste din unele state europene.
Pentru a face față unor asemenea pericole, riscuri și amenințări UE are, pe lângă politicile amintite anterior, o Politică de Securitate și Apărare Comună (PSAC), la punerea căreia în operă participă toate statele membre. De asemenea, în același scop, UE dispune atât de instrumente militare, cât și civile prin intermediul cărora înfăptuiește obiectivele PSAC.
Analiza provocărilor interne și externe de securitate în Uniunea Europeană se va derula pornind de la concepția potrivit căreia acestea se comportă asemenea unui sistem complex, dinamic și deschis. Altfel spus, provocările de securitate interne (economice, sociale, politice, energetice, culturale) și cele externe (globalizarea, actuala criză economică – financiară, migrația internațională, conflictele înghețate, terorismul internațional, criminalitatea transfrontalieră) interacționează și sunt interdependente, atât în interiorul lor, cât și între ele.
În ansamblul său, studiul va fi centrat în jurul ipotezei următoare: ,,cu cât se cunosc mai bine și în mod oportun provocările de securitate la nivelul UE și al statelor membre cu atât acțiunile de amplificare/diminuare a efectelor pozitive/negative ale acestora sunt mai eficace”.
Totodată, în prezentul studiu pornim de la ipoteza de lucru că provocările pot fi atât dominante, centrale cât și dominate, periferice. Altfel spus, este posibil ca la un moment dat un risc și/sau o amenințare să fie dominantă, adică să exercite o influență semnificativă asupra securității europene, iar altele să fie dominate.
În final, studiul va prezenta o serie de concluzii, inclusiv asupra verificării ipotezei centrale și unele propuneri și sugestii vis-a-vis de securitatea europeană.
1.2. Sistemul provocărilor interne și externe pentru securitatea europeană
Securitatea europeană, în calitatea sa de construct voluntar, responsabil și conștient, se confruntă constant și cotidian cu un sistem de provocări interne și externe. Prin provocare de securitate înțelegem ansamblul factorilor de naturi diverse ce pot declanșa riscuri, pericole și amenințări în materie de securitate la adresa societății umane.
Provocările interne pentru securitatea europeană le analizăm pornind de la natura lor. În această categorie s-au inclus provocările economice, sociale, politice, culturale, energetice.
Mai întâi, am optat pentru aceasta grupare a riscurilor, pericolelor și amenințărilor interne de securitate deoarece ele sunt numeroase, complexe, dinamice, interdependente și aflate într-o continuă interacțiune. De exemplu, provocările economice se referă la resursele umane, resursele naturale, resursele financiare, calitatea guvernării, politicile economice de la nivel național și al UE, la măsurile de contracarare a efectelor negative ale crizei economico-financiare mondiale. Apoi, alegerea mea a plecat de la rolul important pe care îl au activitatea și fenomenele economice, sociale, demografice, politice, culturale și de asigurare a energiei în viața UE și a statelor membre. În fine, opțiunea mea a avut în vedere și influența semnificativă favorabilă sau nefavorabilă asupra securității europene a subsistemului provocărilor interne. Pornind de la cele afirmate despre provocările interne pentru securitatea europeană apreciez că acestea constituie un subsistem.
Provocările externe pentru securitatea europeană sunt analizate prin prisma principalelor fenomene cu impact semnificativ asupra securității europene. Printre aceste fenomene am inclus următoarele: globalizarea, actuala criză economico-financiară, migrația internațională, conflictele înghețate, terorismul internațional și criminalitatea transfrontalieră. Statele membre la impactul globalizării creează premisele extinderii efectelor sale benefice și diminuarea celor negative.
In opinia mea, sistemul provocărilor interne și externe pentru securitatea europeană este definit prin complexitate, interdependență, caracter deschis și dinamic.
Complexitatea rezidă în faptul că securitatea europeană, în calitate de construct conștient, voluntar și responsabil, se realizează concomitent cu derularea întregii vieți sociale, economice, politice, culturale, științifice, militare, informaționale și nu numai care își urmează drumul său potrivit legităților obiective ale dezvoltării societăților umane. Pe de altă parte, securitatea europeană se înfăptuiește în condiții concrete de o mare diversitate intra și interstatală, cu oameni și prin oameni. În plus, caracterul complex al securității europene, ca sistem, este dat și de contextul în care UE și statele sale membre există și acționează, și anume de manifestarea puternică și pluridimensională a globalizării și a unui amplu și dinamic proces de integrare regională. De asemenea, complexitatea este evidențiată și de vulnerabilitățile europene și naționale care joacă rolul de catalizator al provocărilor securității europene. Printre vulnerabilități includem: nivelul diferit de dezvoltare economică și socială a statelor membre.
Interdependența se referă la relația de influență reciprocă între componentele sistemului provocărilor actuale pentru securitatea europeană. Astfel, dacă un element al sistemului amintit cunoaște schimbări radicale, sau chiar mutații profunde, acestea din urmă, la rândul lor, produc transformări semnificative în cadrul celorlalte elemente structurale. De exemplu, schimbări esențiale produse în comerțul internațional sunt generate de actuala criză economico-financiară. Dar, asupra conținutului comerțului internațional în care UE, ca entitate socială și economică, sau un stat membru al său ori altul se implică are un impact serios atât criminalitatea cât și terorismul transfrontaliere. Acestea două pot, uneori, afecta calitatea și volumul bunurilor și serviciilor pe care UE și statele sale membre le oferă clienților săi, fie prin înăsprirea condițiilor de trecere a frontierelor lor, fie printr-o concurență neloială pentru anumite produse sau servicii puse în vânzare pe căi ilicite de către organizații criminale sau ilegale. La fel, migrația internațională are un impact semnificativ asupra migrației interne în UE care se manifestă atât prin efecte benefice, cât și consecințe nefavorabile. Astfel, dacă migrația internațională este relativ mare, cantitativ și calitativ, ea influențează migrația internă atât în statele membre cât și la nivelul UE, în sensul reducerii numărului celor care migrează și/sau schimbării direcției de deplasare în plan național și european.
Caracterul deschis al sistemului provocărilor pentru securitatea europeană este dat de comunicarea și accesul informațiilor dintre acest sistem și mediul în care acționează. Practic, această trăsătură reflectă capacitatea sistemului analizat de a se adapta adecvat – eficace, creator și flexibil – la transformările ce se produc în mediul înconjurător. Este vorba atât de mediul natural cât și de cel social, care suportă toate schimbările impuse în și de viața și activitatea oamenilor concreți, reali, cu personalitatea, sentimentele, motivația (nevoi, aspirații, idealuri, motive) și voința lor. De altfel, adoptarea de către UE a strategiei de securitate, pe de o parte, și de statele membre a strategiei naționale de securitate, pe de altă parte, este o dovadă a caracterului deschis al sistemului provocărilor pentru securitatea europeană. Acesta din urmă recepționează informațiile necesare și suficiente din mediul intern și internațional, le procesează și, pe baza lor, se adaptează creator la noile realități. Este vorba fie de amplificarea efectelor impactului riscurilor, pericolelor și amenințărilor pentru securitatea europeană, fie de diminuarea lor.
Dinamismul sistemului provocărilor pentru securitatea europeană derivă din transformările rapide ce au loc atât în interiorul fiecărui element component al sistemului propriu-zis, cât și în afara acestuia, în mediul în care acesta există și funcționează. Mai întâi, se asistă la schimbări alerte în cadrul globalizării, al comerțului internațional, al relațiilor dintre state, al evoluției crizei economico-financiare actuale mondiale etc. Toate aceste modificări, de cele mai multe ori de substanță, interacționează potențând evoluția rapidă și frecvent aleatorie a fiecărui risc, pericol și amenințare de securitate care se va reflecta în starea și funcționalitatea securității europene. Pe de altă parte, are loc o transformarea continuă a mediului în care provocările actuale pentru securitatea europeană există și se manifestă. Astfel, schimbările ivite în relațiile politice, economice, culturale, științifice etc. dintre UE și celelalte state ale lumii și lărgirea Uniunii prin primirea de noi membri au un impact semnificativ asupra dinamismului sistemului provocărilor pentru securitatea europeană. Cum acest sistel al provocărilor de securitate l-am considerat ca fiind deschis, atunci el va suporta direct toate schimbările intervenite în exteriorul său, căutând o adaptare continuă și flexibilă la nou, la mutațiile intervenite.
In concluzie, sistemul provocărilor actuale pentru securitatea europeană se află într-o continuă schimbare urmând mutațiile produse, pe toate planurile – economic, social, politic, cultural, științific, militar, de mediu, etc – în UE și statele membre.
1.3. Provocări interne pentru securitatea europeană
1.3.1. Provocări economice
Legătura dintre economie și securitate este una puternică, de interdependență, cele două consolidându-se reciproc. În condițiile unei economii funcționale și competitive un actor se poate bucura de securitate și, invers, starea de securitate are un aport considerabil în funcționarea optimă a economiei. Criza economico-fînanciară globală a lovit, astfel, chiar instrumentul fundamental al UE, domeniul care a stat la baza succesului acestei organizații în a asigura o perioadă de pace, stabilitate și prosperitate pe continentul european. Pe de altă parte, deși sfera economică se conturase ca spațiu în care statele membre își coordonau cel mai bine acțiunile, criza a reliefat distanțele enorme dintre economiile europene. Prin urmare, prin provocări economice, înțelegem o serie de fenomene care se manifestă în plan economic și care, prin evoluția, implicațiile și consecințele lor, pot reprezenta riscuri de securitate identificabile în spațiul european.
În opinia mea, din punct de vedere economic, UE se confruntă cu două provocări majore:
a) susținerea statelor membre pentru a depăși actuala stare de criză, cu măsuri adaptate problemelor cu care se confruntă fiecare dintre ele;
b) coordonarea acestor măsuri la nivel european.
Pe lângă acestea, Uniunea trebuie să identifice și mijloacele optime de a gestiona și o altă problemă ridicată de criză. Este vorba despre măsurile care se cer adoptate pentru cele 19 state care au adoptat moneda Euro (Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania) și celelalte state membre. Deși statele care au adoptat moneda unică sunt considerate mai bine dezvoltate din punct de vedere economic, perioada recentă a demonstrat că există discrepanțe și în interiorul „zonei euro". Astfel, există pe de o parte „pilonii grei" ai economiei europene, precum Germania, Franța și Marea Britanie iar, pe de alta, state care au fost mult mai puternice și mai greu lovite de criză, precum Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania, aș numitele state PIGS , care au nevoie de susținerea statelor din prima categorie.
Un raport elaborat de Stratfor demonstrează că statele care nu sunt membre ale zonei euro au fost mult mai expuse crizei financiare. Acestea au fost lovite, ca și celelalte, de criza globală, iar, ulterior, au trebuit să facă față și presiunilor venite din partea economiilor mai puternice. Ne referim la faptul că statele din Europa Centrală și de Est au beneficiat de o creștere economică pe fondul unui sistem permisiv de obținere a creditelor, credite care erau oricum finanțate de către bănci din străinătate. Raportul susține că aceste bănci proveneau în special din Italia, Franța, Austria, Grecia și Scandinavia. Astfel, atunci când aceste state s-au confruntat cu criza de lichidități, au pus presiune asupra acestor state, ceea ce a constituit o a doua lovitură pentru ele.
În concluzie, interdependența dintre economiile naționale determină necesitatea de a identifica măsuri la nivel european, dar acestea sunt greu de stabilit din pricina distanței mari dintre nivelurile de dezvoltare al statelor membre, dar și din cauza tendinței fiecărui stat de a-și salva, în primul rând, propria economie. Această falie creată de criza economico-financiară este, poate, cel mai vizibilă la nivel UE. Au existat chiar voci care au avertizat asupra unei noi „cortine de fier" care divide Europa.
Extinderea recesiunii la nivelul întregii Uniuni a determinat Comisia Europeană să adopte un Plan European de Recuperare Economică, construit pe două axe principale.
Prima dintre ele se referă la acțiuni întreprinse pe termen scurt, respectiv o injectare majoră de putere de cumpărare în economie, care să crească cererea și să stimuleze încrederea.
Cea de-a doua axă se referă la acțiuni menite să consolideze competitivitatea UE pe termen lung, respectiv un program de măsuri care susțină investițiile „inteligente”.
Planul oferă o viziune de ansamblu asupra măsurilor care trebuie luate pentru a ieși din recesiune, dar și pentru a evita o altă perioadă similară acesteia. Problema constă însă în reacția diferită a statelor membre la criza economico-fînanciară, în diferențele mari ale gradului în care au fost afectate.
Pe lângă aceste două principale provocări, recesiunea economică a accentuat lacunele existente în structura organizatorică a Uniunii, subliniind deficiențele acesteia. Spre exemplu, tensiunile și competiția sistemelor de taxe dintre statele membre ale UE au contribuit la slăbirea viabilității Uniunii. Practic, la nivelul UE, criza este amplificată de carențe structurale, care, în condiții economice normale, nu ar fi fost atât de evidente.
Sistemul economic european a permis anumitor state ca, pe fondul unei perioade de prosperitate și de creștere economică puternică, să tergiverseze rezolvarea unor probleme economice de structură și să acumuleze datorii imense. Aceasta este explicația impactului mare al crizei asupra unor economii precum cea a Greciei, care la finalul anului 2009, a atins un deficit de 13,6% din PIB sau al Portugaliei, care a atins 9,4 procente. În plus, chiar dacă evenimentele recente au confirmat faptul că statele din zona euro sunt mult mai stabile, Grecia, deși este inclusă în acest spațiu, a fost puternic afectată de criză tocmai din cauza deficiențelor structurale – „Grecii nu sunt o victimă a crizei". Cu alte cuvinte criza economică a lovit mai puternic în zonele deficitare ale sistemului economic european, zone care au fost trecute cu vederea atunci când economia Uniunii per ansamblu era în creștere.
Cu alte cuvinte, Uniunea trebuie să dovedească că sistemul economic și financiar care a stat la baza dezvoltării ei ca organizație supranațională de integrare politică este unul viabil și că ea, per ansamblu, nu este un proiect care funcționează doar în condiții economice favorabile și eșuează atunci când contextul economic internațional se schimbă.
Rezolvarea optimă a acestor probleme economice care se manifestă pe plan intern este cu atât mai importantă cu cât ele determină dificultăți și în alte sfere ale existenței UE. Criza din planul economic generează provocări în plan social, energetic, alimentar, cultural, politic și instituțional. Din această cauză, ,,soluția trebuie să fie una comprehensivă și să ia în calcul toți factorii care intră în ecuația crizei economico-financiare”.
1.3.2. Provocări sociale
Acest tip de provocări desemnează o serie de evenimente care se petrec în plan social sau demografic și care, prin evoluția, implicațiile și efectele lor, pot reprezenta riscuri pentru securitatea europeană. Provocările sociale interne actuale ale Uniunii nu pot fi analizate independent de cele economice.
Impactul crizei economico-financiare asupra sferei sociale este greu de evaluat, în ciuda faptului că amploarea lui nu poate fi trecută cu vederea. Efecte puternice ale crizei pot fi regăsite, spre exemplu, în domeniul evoluției pieței muncii la nivel european. Aceasta se caracterizează prin creșterea fără precedent a ratei șomajului, ceea e implică provocări majore în ce privește sistemele europene de protecție socială.
Spre exemplu, un raport recent al Eurostat anunță că rata șomajului la nivelul UE este de 10%, dar și că statele din zona euro nu au mai cunoscut un asemenea nivel al acesteia din 1998. Mai mult, similar situației din sfera economică, creșterea ratei șomajului diferă de la un stat la altul, în funcție de dezvoltarea lui economică, procentele oscilând între 4% în cazul Danemarcei și 21% în cazul Letoniei.
Diferențele în ce privește rata șomajului nu sunt valabile doar din punctul de vedere al gradului în care statele au fost afectate, ci și din acela al segmentelor de populație afectate. Astfel, există o serie de categorii sociale, considerate vulnerabile, mai puternic afectate de efectele crizei, din cauză că aceste efecte s-au agrevat pe fondul unor vulnerabilități anterioare asociate sărăciei, vârstei, etniei, statutului de imigrant, ceea ce amplifică impactul crizei economice și financiare în acest plan. Aceasta exercită o presiune mare asupra sistemelor de protecție socială, mai ales în condițiile în care nu toate statele au pus la punct mecanisme care să poată face față creșterii cererii de protecție socială, ceea ce determină, implicit, o creștere a discrepanțelor îi ce privește nivelul de trai în diferite state europene.
Uniunea își asumă doar un rol de observator al impactului social al crizei și de facilitator de schimb de bune practici. Astfel, într-un document oficial referitor la această problemă, sunt menționate clar atribuțiile de monitorizare ale Comisiei și Comitetului, de examinare a provocărilor referitoare la politica socială, de creări de oportunități de învățare reciprocă. Prin urmare, ,,pentru a evita crearea unor diferențe mari între oportunitățile pe care fiecare stat le oferă cetățenilor săi, UE ar trebui să găsească un răspuns coordonat la nivel comunitar pentru problema protecției sociale”.
Aceasta reprezintă o provocare cu atât mai mare cu cât, în lipsa unui răspuns politic viabil, care să urmărească crearea de noi locuri de muncă, Uniunea ar putea intra într-o perioadă de slabă creștere economică. Practic, criza economică globală nu doar a agravat multe aspecte ale sărăciei, dar a și generat o nouă categorie de populație care se confruntă cu sărăcia, a micșorat posibilitățile de achiziționare de locuințe, a amplificat numărul persoanelor fără adăpost, a slăbit clasa de mijloc, a contribuit la creșterea riscurilor în ce privește coeziunea socială, precum și la erodarea încrederii în clasa politică.
Șomajul reprezintă, prin urmare, una dintre cele mai mari provocări. Pentru rezolvarea acestei probleme nu este necesară doar crearea de noi locuri de muncă, ci și asigurarea unui nivel optim de pregătire a populației, dezvoltarea a unui sistem de învățământ viabil, dar și crearea unei culturi a învățării pe durata întregii vieți („lifelong learning"), ceea ce ar ajuta cetățenii europeni să capete mai multe abilități și competențe, sporind capacitatea lor de adaptare la noi locuri de muncă.
Rezolvarea acestei probleme este cu atât mai stringentă cu cât Organizația Internațională a Muncii a estimat că UE va atinge nivelul de angajare a populației precedent crizei abia în 2013, ceea ce înseamnă că efectele măsurilor adoptate atunci vor fî vizibile pe termen mediu sau chiar lung.
Din cele de mai sus rezultă o altă problemă a UE, acutizată de criza economico-financiară – educația. În condițiile în care UE cunoaște, ca marea parte a statelor dezvoltate și în curs de dezvoltare, un fenomen al îmbătrânirii populației, asigurarea unei forțe de muncă adecvat pregătite pentru a face față provocărilor actuale este esențială. Această problemă este una dublu fațetată. În primul rând, UE se confruntă cu problema deteriorării raportului dintre populația activă și cea inactivă, ceea ce înseamnă că va fî din ce în ce mai greu ca statele membre și Uniunea să identifice soluții pentru a-și îndeplini responsabilitățile asumate față de viitorii pensionari. În al doilea rând, este vorba despre subcalificarea noii forțe de muncă.
Clasamentele elaborate de diverse instituții relevă faptul că universitățile europene sunt depășite de cele americane sau asiatice. ,,Prin urmare, în materie de educație, provocarea constă în valorificarea la maximum a resursei umane și identificarea unor soluții pentru a compensa scăderea populației”.
O altă problemă internă a UE este legată de discriminarea unor grupuri etnice minoritare. Statele europene continuă să se confrunte cu dificultăți legate de integrarea comunităților de romi de identificarea și implementarea unor măsuri care să elimine discriminarea, sărăcia, excluziunea, deși aceștia reprezintă cea mai numeroasă populație minoritară la nivelul UE.
Complexitatea acestei probleme este determinată de cumulul a doi factori. Pe de altă parte, aceste grupuri minoritare manifestă o anumită rezistență la eforturile de integrare a lor în comunitățile majoritare, iar, pe de alta, și grupurile majoritare au o atitudine de respingere față de aceștia.
Costul de securitate al neintegrării comunităților de romi se dovedește a fi din ce în ce mai mare – nefiind cuprinși în piața muncii, ei au un aport consistent la creșterea ratei criminalității și a tensiunilor intracomunitare. Amploarea acestei provocări este subliniată și de un raport al Amnesty International, care solicită UE să elaboreze un plan de acțiune pentru a preveni încălcarea drepturilor omului, cu care aceste comunități se confruntă, avertizează asupra faptului că romii sunt cetățeni europeni și, prin urmare, ei trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca și restul resortisanților Uniunii.
Problema grupurilor minoritare nu se construiește doar în jurul acestei comunități. Ea este strâns legată de un alt fenomen marcant al secolului XXI – migrația. În contextul îmbătrânirii populației, al nevoii stringente de forță de muncă tânără care să susțină dezvoltarea economică, migrația, se poate constitui atât într-un factor ce poate contribui la starea de securitate, cât și într-un risc la adresa acesteia. Astfel, în cazul UE, migrația generează provocarea gestionării unei societăți care își conturează din ce în ce mai mult caracterul multietnic, multireligios, multicultural, multirasial.
Uniunea trebuie să identifice soluția menținerii unui echilibru între necesitatea respectării drepturilor omului și ale minorităților și necesitatea de a integra aceste comunități în societățile de imigrare, astfel încât, venirea lor să nu echivaleze cu destabilizarea socială sau cu un risc crescut pentru securitatea internă a statelor membre și a Uniunii per ansamblu.
Fenomenul migrației trebuie valorificat, pe cât posibil, în favoarea creșterii economice a UE, mai ales în contextul actual. Însă, aceasta depinde de capacitatea instituțiilor europene de a elabora strategii și politici eficiente de imigrare și integrare a noilor veniți și, în special, de pregătire și integrare profesională a lor.
Totodată, trebuie luat în calcul faptul că spațiul european cunoaște și un fenomen de migrație internă, a cărui dinamică este diferită de cea a migrației din alte regiuni. Aceasta din cauză că UE a creat, înăuntrul granițelor sale, un spațiu în care cetățenii europeni au dreptul de a circula liber, de a lucra și de a-și stabili domiciliul în orice stat membru. Totuși se pot identifica anumite tendințe de mișcare a populației în interiorul granițelor Uniunii.
Aceste fenomene au fost favorizate, în mare, de doi factori – căderea Cortinei de Fier care diviza Europa și procesul extinderii și integrării europene. Din cauza diferențelor dintre nivelurile de dezvoltare economică a statelor membre, dintre nivelurile de trai ale cetățenilor din diferite state membre există tendința ca cei care provin din state mai puțin dezvoltate economic să aleagă să trăiască și să lucreze în state mai bine dezvoltate, unde pot dobândi venituri mai mari. Există, așadar, în interiorul UE, state de origine (în general, statele din Europa centrală și estică), și state de destinație (statele vest-europene).
Statele din partea centrală și estică a Europei sunt țări tradiționale de emigrare, iar includerea acestora în UE în ultimele două valuri de extindere (2004 și 2007 au dus la accentuarea acestei caracteristici a lor. Spre exemplu, un studiu al Băncii Mondiale relevă faptul că, în perioada 2000-2003 se stabiliseră anumite fluxuri de migrație între Europa Centrală ș Estică și Europa de Vest. În plus, 42 de milioane de resortisanți ai Uniunii sunt imigranți și, din aceștia, 14 milioane reprezintă cetățeni europeni care și-au părăsit statul natal și au ales să locuiască într-un alt stat membru al UE.
Uniunea trebuie să găsească un răspuns politic adecvat și soluții pe termen lung pentru a reduce în totalitate impactul crizei economico financiare în plan social, dar și pentru a corecta vulnerabilități existente încă din perioada precedentă crizei – discriminare, minorităților, sistemul de învățământ neadaptat cerințelor pieței muncii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, provocările sociale sun amplificate de fenomene care se petrec în plan demografic.
Schimbarea demografică este unul dintre fenomenele caracteristice secolului în care trăim și, implicit, spațiului european. Prin aceasta se înțelege, de regulă, îmbătrânirea populației, ceea ce determină tendința de micșorare a numărului total al populației la nivelul statelor membre ale UE și al Uniunii în ansamblu.
Generat de un cumul de factori demografici, acel proces nu este singular pe plan mondial. Majoritatea statelor dezvoltate sau în curs de dezvoltare se confruntă cu această problemă, care are implicații profunde asupra dimensiunilor sociale, economice și militare ale securității. Dacă, la nivel individual, schimbarea demografică este, de fapt, rezultatul unei „povești de succes" (longevitatea crește datorită progreselor înregistrate în medicină, datorită bunăstării economice etc), la nivel economic, aceasta echivalează cu un real risc în ceea ce privește posibilitatea de a menține creșterea economică.
Din ce în ce mai puțini tineri angajați și lucrători din ce în ce mai în vârstă vor trebui să susțină un număr din ce în ce mai mare de pensionari. Astfel, deși, în ce privește numărul populației, UE ocupă al treilea loc pe plan mondial, după China și India, aceasta nu poate constitui un atu pentru dezvoltarea economică decât dacă este identificată o soluție pentru a depăși deficitul de populație tânără. Paradoxal este faptul că acest segment de populație este și cel mai afectat de procesul demografic descris – creșterea speranței de viață determină și creșterea vârstei de pensionare, ceea ce face ca tinerii să aibă din ce în ce mai puține posibilități de a accede la un loc de muncă, dată fiind lipsa experienței profesionale. În plus, presiunea asupra lor este augmentată și de faptul că, dată fiind îmbunătățirea stării de sănătate, segmentul de populație ce nu mai poate fi încadrat pe piața muncii îl va depăși pe cel cuprins în această sferă. Mai mult, problemele legate de schimbarea demografică pot fi amplificate și de schimbarea contextului economic și financiar al UE.
Creșterea ratei șomajului, accesibilitatea scăzută a locuințelor pentru tineri, scăderea nivelului de trai constituie factori care pot afecta întreaga viață a tinerilor, implicit instituția căsătoriei.
Creșterea nivelului de trai, a speranței de viață, scăderea natalității sunt factori care determină fenomenul de îmbătrânire a populației.
Soluțiile acestei probleme se constituie, de asemenea în provocări – crearea unui sistem de învățământ mai adaptat cerințelor pieței muncii, combaterea discriminării și a excluziunii sociale pentru valorificarea în întregime a resursei umane. Mai mult, fenomenul în discuție generează provocări interne și în alte dimensiuni ale securității – economică, socială și militară. Spre exemplu, această tendință demografică determină, în plan social, necesitatea de a reforma sistemul de protecție socială, aspect discutat în capitolul precedent. În lipsa identificării unei soluții interne pentru susținerea creșterii demografice, atât statele membre ale Uniunii cât și însăși Uniunea vor trebui să încurajeze politicile de imigrare pentru a suplini deficitul de populație tânără.
1.3.3. Provocări politice
La nivel politic, Uniunea se confruntă cu o gamă largă da provocări, care sunt determinate fie de criza economică și financiară globală, fie de un context precedent acestui fenomen. Aceste provocări constau într-un ansamblu de fenomene care se petrec în plan politic sau care au motivații de natură politică, care antrenează o serie de consecințe asupra securității europene sau reprezintă riscuri de securitate. Cea mai evidentă astfel de provocare este constituită de identificarea soluțiilor potrivite pentru a depăși perioada de criză. Din punct de vedere politic, ieșirea din această stare se poate dovedi, pentru UE, o provocare chiar mai mare decât cel reprezentată de criza în sine. Aceasta din cauza diferențelor existente între nivelurile de dezvoltare economică a statelor membre, între nivelurile de creștere economică de după șirul de evenimente economice generat de colapsul pieței imobiliare americane, între nivelurile de îndatorare a statului etc. Aceste divergențe tind să fie amplificate de tulburările economice contemporane. De aceea, identificarea unei soluții politice, la nivelul european, care să poată fi aplicată tuturor statelor membre, este un deziderat dificil de atins, dacă nu chiar utopic, tocmai din pricina acestor discrepanțe mari. Problema este cu atât mai acută cu cât majoritatea statelor pun interesul național deasupra celui european, ceea ce face ca nivelul solidarității în cadrul Uniunii să fie în scădere, iar obținerea unui consens în acest sens să fie dificil de obținut.
De aceea, considerăm că întregul proiect politic al UE poate fi pus sub semnul întrebării de criza economică, fenomen care testează eficiența sistemului monedei unice. Între beneficiile integrării economice și un proiect viabil de integrare politică există o strânsă legătură, de funcționalitatea căreia depinde astăzi viitorul întregii construcții europene. Deși 19 din cele 28 de state membre au o monedă unică, nu există la nivelul Uniunii o politică fiscală comună sau o politică integrată a taxelor. Practic, liderii politici ai fiecărei țări trebuie să decidă asupra celor mai bune măsuri de adoptat, iar, în actualul context, niciun stat nu pare a fi suficient de puternic pentru a le sprijini și pe celelalte (vezi ajutorul economic pentru Grecia).
Putem concluziona, prin urmare, că starea de criză afectează uniunea economică de care depinde soarta „zonei euro", dar și a Uniunii per ansamblu. Depășirea crizei este condiționată de solidaritatea pe care statele membre o manifestă unele față de altele, iar aceasta nu poate fi atinsă decât la nivel politic. Criza și ieșirea din criză impun cu stringență necesitatea unui acord politic în cadrul conducerii UE, în absența căruia starea de fapt de acum poate genera și alte provocări.
Protestele britanicilor față de muncitorii străini, atitudinea protecționistă a francezilor în industria auto pot amenința respectarea unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni – dreptul de a circula liber în UE. Profunzimea diferentelor intraeuropene este redată în raportul elaborat de The Fund for Peace în 2009 , referitor la statele eșuate.
Raportul utilizează o serie de indicatori sociali, economici și politici, evaluând statele în funcție de punctajele obținute. Raportul realizează un clasament al statelor eșuate, unde primul loc este ocupat de statul cu cel mai mare risc în acest sens (Somalia), iar ultimul (177) de statul cu cel mai mic risc (Norvegia), încadrând țările în patru zone mari de risc: zona de alertă, zona de avertizare, zona moderată și zona sustenabilă. Astfel, două state membre ale UE sunt încadrate în zona de avertizare a Indexului Statelor Eșuate – Bulgaria (128), România (129). Aceasta poate submina securitatea UE dinăuntrul ei, afectând chiar principiile bunei guvernări, pe care Uniunea le promovează atât la nivel național, cât și la nivel comunitar.
În opinia mea, rezolvarea acestor slăbiciuni de structură în interiorul statelor membre poate influența în mod poziții securitatea Uniunii per ansamblu. O populație care va nutri o încredere justificată în clasa politică națională va avea o atitudine similară față de leadershipul comunitar. Alături de măsuri pentru creșterea transparenței în ce privește instituțiile și procedurile decizionale ale UE, măsurile de combatere a corupției la nivelul statelor membre vor avea un rol sporit la creșterea credibilități Uniunii pe scena mondială. În plus, deficitul de legitimitate democratică, atitudinea cetățenilor europeni față de instituțiile comunitare, caracterizată drept consens permisiv (presupune o atitudine favorabilă a cetățenilor europeni față de instituțiile și procedurile Uniunii în absența unei cunoașteri adecvate a acestora sau pe fondul indiferenței față de acestea, și-au arătat implicațiile asupra funcționării UE în parametri optimi atunci când Tratatul de Reformă a fost supus votului cetățenilor europeni. Tergiversarea adoptării acestuia a echivalat cu amânarea unor reforme instituționale și politice care erau menite să confere mai multă eficiență și coerență măsurilor luate la nivel comunitar. Spre exemplu, complexitatea procedurilor decizionale face ca UE să para a fi „o mașinărie condusă mai degrabă de proceduri decât de produse" .
Tratatul de la Lisabona a extins domeniile în care deciziile se iau prin metoda majorității calificate – schimbarea climatică, securitatea energetică, ajutorul umanitar de urgență în zonele fierbinți de pe glob. De remarcat este faptul că toate acest domenii sunt strâns legate de aspecte care țin atât de securitatea internă a UE, cât și de afirmarea acesteia pe scena internațională.
Prin urmare, existența unei bune guvernări, atât în ce privește UE, ca organizație suprastatală, cât și statele ei membre este o condiție sine qua non pentru garantarea unui climat de securitate stabil în regiune.
Armonizarea intereselor statelor membre și existența unor proceduri decizionale care să faciliteze consensul între acestea precum și un proces decizional rapid pot furniza o bază solidă pentru securitatea organizației, dar și pentru afirmarea ei ca actor relevant pe scena internațională. În ceea ce privește componenta de securitate și apărare a UE, provocările de natură politică par să constituie o constantă.
Cel de-al treilea pilon al arhitecturii europene, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), este caracterizat, în primul rând, de natura sa interguvernamentală, ceea ce înseamnă că deciziile din acest domeniu sunt adoptate de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre.
Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental această procedură, ceea ce înseamnă că, pentru ca UE să acționeze ca întreg în această privință, este în continuare necesară, obținerea unui consens între reprezentanții statelor membre.
Totuși, Tratatul de la Lisabona introduce o prevedere care adaptează strategia da dezvoltare a unei politici de securitate și apărare comune la nivelul de dezvoltare al fiecărui stat membru în parte. Practic, prevederea în cauză constituie o încercare de a adapta consolidarea politicii de securitate și apărare comune la o „Uniune cu mai multe viteze”. Este vorba despre cooperarea structurată permanentă, ce permite cooperarea statelor care dețin capacități militare înalte și și-au asumat angajamente mai stricte în vederea realizării anumitor misiuni. Această formă de cooperare instituționalizată va permite Uniunii să își rezolve parțial problema capabilităților, investițiilor în echipamente fiind unul dintre punctele centrale ale acestui concept.
Cooperarea structurată permanentă presupune că va exista un anumit număr de state care se vor înscrie pe drumul dezvoltării în acest sens, urmând ca celelalte să li se alăture, atunci când vor îndeplini condițiile necesare.
Provocarea ce se ascunde în spatele acestei proceduri constă în depășirea faliilor ce țin de nivelul dezvoltării economice și militare a statelor membre. Este, totodată, posibil ca aceasta să genereze inegalități în privința asumării responsabilităților în materie de securitate și apărare la nivelul UE. În plus, chiar dezvoltarea unei politici de securitate și apărare comune constituie o provocare pentru Uniune, pentru că este un domeniu în care armonizarea intereselor de securitate ale statelor membre este crucială. Totodată, majoritatea lor percep NATO drept principalul garant al securității pe continentul european, atribuind UE un rol complementar acțiunii acestuia.
Evoluția Uniunii către un sistem de apărare comună constituie încă un deziderat greu de atins tocmai din cauza păstrării funcțiilor statelor în ceea ce privește apărarea, dar și din cea a rolului extrem de important al NATO în materie de securitate. Este de așteptat, așadar, ca UE să își mențină în continuare statutul său de putere „soft" pe scena internațională, iar puterea ei „hard" să stagneze în evoluția sa. Aceasta cu atât mai mult cu cât bugetele militare ale statelor membre au scăzut în contextul crizei economice și financiare. În același timp, dezvoltarea PESA depinde și de politica statelor membre față de aceasta, mai ales a celor mai dezvoltate. Spre exemplu, atitudinea Marii Britanii față de PESA este considerată a fi una dintre cele mai mari probleme în acest sens.
Existența unor forțe politice care consideră că dezvoltarea dimensiunii de apărare a Uniunii ar submina rolul NATO în materie de securitate europeană constituie o piedică substanțiala în plus, cea mai mare țară din UE, Germania, are tendința de a se opune folosirii forței armate, preferând să se implice limitat în misiuni de menținere a păcii, ceea ce afectează dezvoltarea apărării europene. Practic, realizarea dezideratului de a crea apărare comună este posibilă doar pe termen lung și doar dacă statele membre vor atinge un nivel optim în ce privește capabilitățile militare și dacă se va obține un consens al acestora în ceea ce privește abordarea apărării și necesitatea de a avea o apărare comună la nivel european.
O altă provocare de natură politică pentru securitate europeană este constituită de terorism. După evenimentele din 1 septembrie 2001, terorismul a început să fie considerat drept principala amenințare de securitate atât de actorii statali ai sistemului internațional, cât și de cei non-statali, iar UE nu fac excepție de la această tendință globală.
Terorismul este perceput de regulă, în strânsă legătură cu extremismul religios, din cauza faptului că principalele atentate care s-au manifestat asupra spațiului euroatlantic au fost revendicate de astfel de organizații. În acest caz, este dificil să discernem între terorism ca provocare externă la adresa securității europene și terorism ca provocare internă. Unele state europene au fost atât o țintă a acestor atacuri (atentatele de la Madrid și Londra), cât și o bază pentru rețelele teroriste.
Documentele oficiale ale Uniunii, care fac referire la amenințarea reprezentată de terorismul internațional, iau în calcul de regulă, grupările teroriste cu ideologie religioasă, în special cele fundamentaliste islamice. Aceasta din cauză că numărul acestor grupări a crescut în ultimul timp, cele mai dure atacuri teroriste pe continentul european au fost rezultatul acțiunii lor dar și pentru că activitatea lor tinde să se intensifice.
Prin urmare, consolidarea componentei de prevenire a strategiei europene pentru lupta împotriva terorismului constituie o permanentă provocare, tocmai din pricina diversificării metodelor acestora de a-și lansa atacurile. În acest sens, infrastructurile de transporturi, de comunicații, sursele de explozivi continuă să reprezinte obiective importante, care trebuie supravegheate permanent și asupra cărora trebuie să se concentreze activitățile de prevenire a atacurilor teroriste la nivel european. O altă problemă pe plan intern, legată de amenințarea constituită de terorism, se referă la necesitatea de a preveni recrutarea de noi adepți ai grupurilor teroriste din rândul cetățenilor statelor membre ale UE.
Uniunea Europeană, pe lângă pericolul terorist internațional, se confruntă și cu un anume tip de terorism intern. Este vorba de cel determinat de motivații separatiste și naționaliste. ETA (Euskadi Ta Askatasuna – Patria și Libertatea Bască) este una dintre aceste organizații, încadrate în rândul grupărilor teroriste atât de către Spania și Franța, cât și de către UE și SUA.
ETA își propune, conform celor menționate în manifestul Alternativa Democratică (1995), să determine guvernele Spaniei și Franței să recunoască dreptul la auto-determinare și teritorialitate a regiunii basce și să admită că „cetățenii basci" sunt singurii care pot lua decizii asupra viitorului statului dorit de ei. Majoritatea victimelor ETA sunt persoane oficiale din conducerea țării, organizația facându-se vinovată de numeroase atacuri. Totuși, numărul acestora a scăzut după evenimentele din 2001 datorită aplicării cu succes a măsurilor de prevenire.
1.4. Impactul strategic al crizei financiare
Când se clatină finanțele, se zdruncină totul. Mai mult, se produce o rostogolire în lanț a efectelor, care tind să se multiplice în desfășurări necotrolabile, să se radicalizeze și să explodeze, declanșând avalanșe economice, sociale și militare care multiplică provocările, sfidările, pericolele și amenințările, amplifică vulnerabilitățile la acestea și măresc semnificativ nivelul de risc, trecând cu mult peste cota de siguranță strategică. În aceste condiții, politicile și strategiile de securitate se concentrează pe ieșirea din criză, pe „repararea" a ceea ce s-a deteriorat, toate celelalte domenii fiind, practic, sufocate pentru o perioadă destul de lungă.
Uneori, astfel de crize evoluează spre un maximum conflictual numit război, așa cum s-a întâmplat cu criza din 1929-1933, care a generat, în mare parte, Al Doilea Război Mondial.
Actuala criză, care depășește amploarea celei din 1929-1933, afectează, practic, întreaga omenire. Și chiar dacă marile puteri, statele lumii, NATO, Uniunea Europeană și celelalte organizații internaționale și regionale vor face tot ce le stă în puteri pentru a preveni astfel de desfășurări periculoase, mutațiile strategice nu lipsesc.
Impactul crizei asupra politicilor și strategiilor de securitate se manifestă nu doar prin reducerea semnificativă a cheltuielilor alocate acestui domeniu, ci și prin impunerea unor noi rigori. Una dintre acestea este (am dori să fie) ieșirea cât mai rapidă din filosofia, fizionomia și efectele celui de Al Doilea Război Mondial și ale Războiului Rece și concentrarea efortului de securitate și apărare pe contracararea provocărilor, sfidărilor, pericolelor și amenințărilor care privesc întreaga lume, pe reducerea vulnerabilităților comune la acestea și, evident, pe o mai bună gestionare a nivelului de risc.
Întrucât, riscul, azi, se apropie de nivelul lui maxim, datorită imenselor mijloace de distrugere care, dacă ar fi folosite, ar putea distruge complet omenirea și civilizația planetei.
Capitolul 2. UNIUNEA EUROPEANĂ: DEZVOLTAREA CAPABILITĂȚILOR DE PREVENIRE A CONFLICTULUI ȘI MANAGEMENT AL CRIZEI
2.1.Instrumentele de politică externă ale Uniunii Europene
Odată cu sfâșitul celor două razboaie modiale, lumea s-a transformat într-un proces de auto-distrugere, întrucât imperiile coloniale au început să se destrame, iar popoarele europene își gasesc destinul propriu. După anul 1945, Europa trece într-o etapă a declinului și devine teatrul unor noi experiențe instituționale, care ancorate în imediat prin datele politice legate mai ales de divizarea Est-Vest din 1945 până în 1989, dobândesc totuși un dinamism specific. Statele europene nu mai sunt actori puternici capabile să influențeze jocul internațional. Pentru ameliorarea acestei situații, Europa a inițiat crerea unui proiect european, pentru a-și putea căpăta imaginea pierdută la nivel global și pentru a crea o Europă unificată. Proiectul avut în vedere este unul de natură extrem de dificilă, deaorece nu a mai existat unu ca și acesta până acum, iar înființarea sa este greu de imaginat. Statele sunt imaginate în ipostaza de a lua decizii cu implicații majore.
Uniunea Europeană reprezintă un proiect de integrare europeană cu scopul de a întări legăturile economice, sociale și politice dintre statele participante și de a realiza o comunicare din ce în ce mai strânsă cu popoarele europene. Uniunea Europeană reprezintă un proces politic prin scopurile sale și se bazează pe interdependențele economice și se caracterizează mai întâi ca o piață organizată aflată într-o permanentă evoluție.
Integrarea Europeană vine în concordanță cu stabilitatea în lume, ce are în viziune sa cooperarea, dezvoltarea , respectul față de cetățean și solidaritatea.
Începutul secolului XX pune accentul pe noi provocări, amenințări și oportunități ce sunt definite prin interacțiunea marilor națiuni la nivel global în ceea ce privește comerțul, migrația, mijloacele de comunicare, problemele de securitate și apărare sau ideile culturale. Prin urmare, necesitatea unor politici și strategii de securitate va fi vizată în prim plan. Totodată, schimbările climatice și cele demografice ce și-au făcut simțită prezența odată cu dezvoltatea capabilităților în era globalizării sunt într-un proces de modificare a lumii internaționale și a îndepărtării de valorile vechi ale lumii, după care societatea funcționa. Toate aceste domenii va determina întregul mapamond să fie apt pentru orice modificare ce va avea loc.
Înregistrările arată că UE este în lume un sprijin extern și apărător în dezvoltarea durabilă. În aceste eforturi, ea are o relație eficientă cu ONU, care a operaționalizat parteneriate viabile și care ajută la consolidarea păcii. Dezvoltarea PESC (Politica Externă și de Securitate Comună) și PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare ), ca parte a PESC au fost statuate de TUE, care stipulează la articolul J.4 al Titlului V următoarele: „Politica externă și de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene ,inclusiv stabilirea,în perspectivă, a unei politici de apărare comune”. Politica Externă și de Securitate Comună a UE a a avut ca punct de plecare un cadru dominat de crize, atât interne cât mai ales externe, provenind mai ales din Est. Pentru prevenirea acestora, în centrul politicii externe, instrumentele de politică ale Uniunii sunt reprezentate de acordurile de cooperare, politica de ajutor pentru dezvoltare, ajutor umanitar, capacitatea civilă, socială și de mediu, instrumente de gestionare a crizelor, de cooperare în domeniul justiției și afaceri interne și instrumente de diplomație. Locul important ocupat de ultimul element enumerat accentuează latura UE privind politica de instumente externe, mai degrabă în motive politice și economice, precum și umanitare și morale, de prevenire și prin urmare diplomația preventivă de gestionare a conflictelor. Structurală și funcțională, extinderea continua a Uniunii a avut ca sprijin un instrument diplomatic în partea de negociere și de dialog pentru existența acestor procese. Uniunea a recunoscut că paleta de instrumente folosită, asigură o acțiune mai eficientă a organizației în prevenirea conflictelor.
Politicile organizației internaționale au fost completate și stabilite de Tratatul privind Uniunea Europeană. Această referință ia în considerare anumite sectoare de cooperare interguvernamentală, de pildă:
Politica externă și de securitate comună a UE și statele sale membre;
Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, între statele membre.
Aceste două politici duc la identificarea obiectivelor sale în domenii ce utilizează instumente de „Integrare”, „Cooperare”. Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională, dar mai există, însă, unele probleme legate de identificarea și de natura conceptuală. Apare ca entitate politică cu vocație federală, reprezentând totalitatea Comunităților și formelor de cooperare interguvernamentale (PESC și JAI) din Europa. La rândul lor, ei au fost „piloni” sau „părți” menținute în întregul proces numit „Uniunea Europeană”.
Identitatea europeană este un concept ce se află în curs de dezvoltare, un proces care este încă activ și în zilele noastre. Aceasta se regăsește în postura de a-și căuta justificări pertinente pentru 27 de națiuni, unele mai bune, mai frumoase, mai importante, mai istorice față de altele. Interesul este și fenomenul, care se dezvoltă în paralel cu eforturile de comunicare ale forurilor europene. Ideea europeană, construcția sau integrarea europeană reprezintă în zilele noastre termenii cei mai aprofundați de mass-media, în spațiul academic sau în diferite articole. Unii critici analiști au ajuns la concluzia cu privire la faptul că Uniunea Europeană a reușit să ofere continentului o pace durabilă, bazată pe integrarea economică, stat de drept, politici comune, drept comunitar și acceptarea de valori universal recunoscute, privind mai ales condiția umană. Ideea europeană este expesia unui imaginar intelectual și politic, care s-a exprimat atât prin texte literare și filozofice cât și prin proiecte de unitate politică, de confederare sau federalizare. Unul dintre obiectivele cele mai râvnite a fost definirea unei „identități a Uniunii în area internațională” prin crearea unei politici externe și de securitate comună, ce ar putea duce la un viitor cu valențe comune de apărare, datorită evenimentelor politice și militare din Europa de Est.
Politica Externă și de Securitate Comună este al doilea și cel mai consistent „pilon” al Uniunii Europene și alături de JAI, reprezintă piloni interguvernamentali, cei care definesc integritatea politică europeană. Inițial acesta își face simțită prezența odată cu nevoie de cooperare între statele membre ale Uniunii Europene, în materie de politică externă și de securitate. Așadar, în cadrul Uniunii, PESC si-a propus realizarea unor obiective de mare amploare precum protejarea intereselor fundamentale și a valorilor în cadrul Uniunii, a securității și independenței, promovarea cooperării internaționale, mențierea păcii și întărirea securiății, în acord cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki și Cartei de la Paris. Statele membre au în vedere spijinirea politicii externe și participarea activă, precum și punerea la dispoziție a loialității și solidarității reciproce, Consiliul de Securitate fiind unicul vor ce va veghea la respectarea acestora. Ele se vor abține de la orice acțiune care va dăuna intereselor Uniunii. Totodată, Tratatul de la Maastricht subliniează că Politica de Securitate și Apărare Comună va avea în vedere totalitatea aspectelor legale de securitatea organizației.
Activitățile de apărare fac parte din PESC și din finalitatea politică a Uniunii. Dispune de un instrument militar și anume de Uniunea Europei Occidentale. Aceasta din urmă, în cursul dezvoltării laturii sale de apărare va pune în aplicare deciziile și acordurile Uniunii Europene, accentul fiind pus în domeniul apărarii. UEO este înțeleasă ca „parte de dezvoltare a UE”, dar cu toate acestea este privită într-o dublă perspectivă:
Componenta de apărare a Uniunii Europene;
Mijloace de cosolidare a pilonului european al NATO.
PESC nu a fost o „politică” în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă un „catalog” de intenții, legal și instituțional fragil. Se poate spune că PESC a fost (și este) încă o definiție în curs de desfășurare și de exercițiu. Politica externă și de Securitate Comună este, așa cum se arată, succesor al Cooperării Politice Europene (EPC). Cele mai multe inovații relevante au fost :
Încorporarea completă a conceptului de securitate;
Punerea în aplicare a unui nou cadru instituțional în conformitate cu principiile de unitate și coeziune;
Decizie mecanică
Impunerea de mai mari „subiecte naționale ”, PESC va avea un caracter mai obligatoriu pentru statele participante în cadrul cooperării politice europene
Elaborarea unor mecanisme comune de acțiune. Fiind un instrument progresiv, PESC a fost capabil de a extinde abilitățile.
În ceea ce privește politica de apărare, Uniunea Europeană are în vedere cooperarea sa cu UEO și relațiile dintre acestea, recunoscând că organizația a fost parte a planurilor sale de dezvoltare în capacitățile militare, care să nu afecteze politica de securitate europeană și apărare operațională a anumitor state membre. În politica de securitate și apărare, UE a recurs la structuri occidentale. UEO a fost considerată ca un element integral de dezvoltare a organizației internaționale ce a trebuit să pregătească și să pună în aplicare deciziile și acțiunile de politică de apărare.
Instrumentele la dispoziția PESC sunt pozițiile și acțiunile comune, armonizarea pozițiilor statelor membre în cadrul organizațiilor internaționale, demersuri și misiuni exploratorii, asocierea unor instrumente diplomatice cu altele economice și schimbul permanent de informații între statele membre în chestiuni de politică internațională. Ideea creării unei Uniuni a fost dezvoltată odată cu inițierea proiectului de Comunitate Economică de Apărare din anul 1954, la insistențele celor șase membrii. Între timp a fost constituită Comunitatea Economică Europeană. Totodată, anul 1970 este reprezentativ pentru procesul de Cooperare politică europeană, pus în legătură strânsă cu politica externă și de securitate ce a avut în vedere coordonarea pozițiilor țărilor europene cu privire la aspecte importante de politică externă . Odată cu extinderea Uniunii Europene și implementarea de noi domenii, aceasta s-a lansat pe aria internațională pentru a juca un rol important, diplomatic de securitate, pe măsura puterii sale economice.
Odată cu izbucnirea crizelor din anii '90 în Sud-Estul Europei, liderii UE au hotărât inițierea și necesitatea unei acțiuni comune eficiente.
2.2.Tratatul de la Lisabona: prevederi cu privire la PESC-PSAC
După cum bine știm, procesul politic al Uniunii Europene a fost inițiat în anii '90, prin inițierea unei Conferințe Interguvernamentale adoptată în anul 1991 și încorporată Uniunii Politice. Din punct de vedere al politicii externe și de securitate comună, organizația nu a avut nici o dovată în a arăta obiectivele clare pentru o cooperare înțeleaptă în ceea ce privesc problemele de politică mondială. Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, în 1992, acest proces capătă amploare prin cadrul legal al politicii de securitate comună, sub ideea de „politică de apărare comună”, asemănătoare cu cea a NATO, în mare parte. De la constituirea sa, Uniunea Europeană și-a propus alipirea tărilor din Europa Centrală și de Est, în momentul în care doreau și erau pregătite, cu scopul cooperării în diferite domenii: social, politic, muncitoresc, juridic, în ceea ce privește politica externă. Prin ideea extinderii UE în țările din Europa Centrală și de Est, se face referire imediată la „nașterea” unei „singure Europe”. În spațiul politic internațional, organizația interguvernamentală internațională, încearcă să joace un rol activ și responsabil, ca mai apoi, în anii '90 să aibă o dezvoltare considerabilă în ceea ce privește domeniul economic, cu o dezvoltare puternică a relațiilor comerciale. Sub acest aspect, Uniunea Europeană reușește să aibe rezultate considerabile, întrucât dispune de o economie prosperă ce a ajutat la crearea unor noi locuri de muncă, la un bun parteneriat cu vecinii săi și nu în ultimul rând, la acordarea de fonduri pentru asistență umanitară, procentul fiind de 50 % , ceea ce a reprezentat o veritabilă realizare.
Pe parcurs politica externă, de securitate și apărare, a fost posibilă instituirea a trei tratate ratificate (Tratatul de la Maastricht, ce a ridicat mari dificultăți, privind PESC; după care urmează Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cu prevederi privind mecanismele instituționale a Politica Externă și de Securitate Comună, prin introducerea unor noi organisme; și, în cele din urmă, cel de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, întărește și modifică auspiciile Tratatului de la Amsterdam, dar fără nici un rezultat în ceea ce privește demararea procesului PESC. Cele mai importante modificări cumulate după Maastricht (cu precădere prin Tratatul de la Amsterdam) și până la Nisa sunt următoarele:
Art. 17 TUE Para. 1 – „Politica externă și de securitate va include toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv conturarea unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la apărare comună, dacă Consiliul European decide astfel. În acest caz, (Consiliul European) va recomanda Statelor Membre adoptarea unei asemenea decizii în concordanță cu cerințele lor constituționale specifice”; Tratatul subliniază totodată că PESC va fi compatibilă cu cadrul instituțional al Tratatului Nord-Atlantic:„Politica Uniunii în concordanță cu acest Articol nu va prejudicia caracterul specific al politicii de securitate și apărare al anumitor State Membre și va respecta obligațiile anumitor State Membre care își văd apărarea comună realizată prin Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), sub Tratatul Nord-Atlantic și va fi compatibilă cu politica de securitate și apărare comună instituită în cadrul acelui cadru”.
Art. 23 TUE Para. 2 – reguli privind majoritatea calificată: „Consiliul va acționa cu majoritate calificată: când adoptă acțiuni comune, poziții comune”sau când este luată orice altă decizie pe baza unei strategii comune; când adoptă orice decizie implementând o acțiune comună sau o poziție comună; când numește un reprezentant special în concordanță cu Articolul 18 (5). Dacă un membru al Consiliului declară că, din pricina unor rațiuni importante și declarate de politică națională intenționează să se opună adoptării unei decizii prin majoritate calificată, nu se va recurge la vot. Consiliul, acționând cu o majoritate calificată, poate solicita ca problema să fie trimisă Consiliului European pentru o decizie pe bază de unanimitate”.
Procedura cooperării consolidate este introdusă în chestiunile ce țin de Politica Externă și de Securitate Comună (art. 27a).
Art. 27d – se referă la rolul Secretarului-General/Înalt Reprezentant pentru PESC: “Fără prejudiciu față de puterile Președinției sau Comisiei, Secretarul-General al Consiliului, Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, se va îngriji în particular ca toți membrii Consiliului și Parlamentului European să fie în permanență informați asupra implementării cooperării consolidate în domeniul PESC”.
Art. 17 TUE Para. 1 – „Politica externă și de securitate va include toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv conturarea unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la apărare comună, dacă Consiliul European decide astfel. În acest caz, (Consiliul European) va recomanda Statelor Membre adoptarea unei asemenea decizii în concordanță cu cerințele lor constituționale specifice”.
Art. 17 TUE Para. 2 – includerea sarcinilor de la Petersberg: “Chestiunile prevăzute în acest Articol vor include sarcini umanitare și de salvare și sarcini ale forțelor combatante în managementul crizei, inclusiv pacificarea”;
Un lucru important este de menționat după traspunerea acestor informații, și anume faptul că Tratul de la Amsterdam pune la dispoziția Uniunii o Politică de Securitate și Apărare (PESA), ce înrolează toate domeniile privind securitatea sa, întrucât PESA este o parte a PESC. Punerea în aplicare a PESA a propus înființarea unor organisme noi, de pildă: un Comitet Militar, un Comitet Politic și de Securitate și un Personal Militar. Documentul important ce face parte posibilă constituirea directivelor strategiei de securitate internațională a Uniunii Europene este intitulat sub numele de „Strategia Europeană de Securitate”, intitulat „O Europă mai sigură, într-o lume mai bună”, document conceput sub tutela Înaltului Reprezentant pentru PESC(CFSP), Javier Solana. Acesta identifică câteva provocări globale la adresa securității Europei, conflictele regionale aflându-se în prim plan, după care aceste sunt urmate de terorism internațional, crimă organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, trafic de droguri ș.a. Politica de Securitate și Apărare își propune realizarea capacităților sale civile și militare de gestionare a crizelor și conflictelor ca fiind realizate cu succes, pentru a menține un cadru de pace convenabil pentru statele membre ale Uniunii.
Cu toate acestea, de cele mai multe ori, tratatele amintite mai sus, revizuiau reforme insuficiente, fără ambiție. În salvarea unui viitor al reformelor, a unor politici de inovare, a unui sistem democratic, Tratatul de la Lisabona vine în completarea și transpunerea unui proces, inițiat spre transformare a Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona constituie, de fapt, tratatul de reformă a Uniunii Europene și a fost semnat în decembrie 2007, intrând apoi în vigoare la 1 decembrie 2009. Din perspectiva politico-instituțională1, noul tratat are în vedere transformarea Consiliului European într-o instituție de sine stătătoare din cadrul Uniunii Europene. Instituția va fi condusă de un președinte permanent, cu un mandat de 2 ani și jumătate, ce va asigura prezidiul și pregătirea lucrărilor Consiliului European, pe plan extern, în problemele de politică externă și securitate comună. Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate este pus în valoare în locul celui de „Ministru de externe și politică de securitate”. De asemenea, tratatul nu detaliază atribuțiile pe care le va îndeplini Consiliul European, în raport cu atribuțiile executive ale președintelui Comisiei sau activitatea Consiliului UE pentru afaceri generale. Tratatul de la Lisabona a preluat intenția exprimată de Convenția Europeană(2002), privind crearea unui serviciu diplomatic european și dezvoltarea unei cooperări noi strânse între politicile externe ale Uniunii Europene. Delegațiile externe deținute anterior de Comisia Europeană, vor fi integrate într-o rețea de delegații ale Uniunii Europene, al căror personal va fi format din „funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomaice naționale”.
În istoria creării unei Politici Externe si de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii '50 când, pentru a permite acest lucru, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europene. Dorința de a reîncepe construția politică a a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet ”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-și întărească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice și comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt-inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din fericire însă, a fost rândul celorlalți să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se dorește o colaborare excesivă între state și nici ruperea legăturii cu S.U.A. și N.A.T.O.
În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deși aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu ,la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice și economice ale securității au fost incluse între obiectivele C.P.E. până la momentul Maastricht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene.
Tratatul de la Maastricht (TUE) , semnat în 1992, a consolidat Politica Externă și de Securitate Comună care a rămas în sfera interguvernamentală, întărind voința UE de a păstra pacea și securitatea internațională și pe cea a Uniunii, militând pentru sporirea democrației și domniei legii în Europa și în lume. Pe de altă parte, Tratatul de la Amsterdam, adoptat în anul 1997 „definește principiile și orientările generale ale Politicii Externe și de Securitate Comună, inclusiv pentru problemele care au implicațiile în domeniul apărării”. Uniunea Europeană a inițiat misiuni de tip „Petersburg” (60.000 de oameni cu capabilități necesare, dislocate în 60 de zile și menținerea în teatru de operații cel puțin 1 an).. De asemenea a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată (Q.M.V.) pentru implementarea măsurilor și extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele ce pot apărea, iar alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspecte legate de apărare .
Din procesul decizional al PESC fac parte următoarele instituții și anume Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relații Externe ), Parlamentul European, Președinția, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentat pentru PESC, reprezentanții speciali, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), Comitetul Politic și nu în ultimul rând Unitatea de planificare politică și avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretarului General al Consiliului). Înaltul Reprezentant pentru PESC, care este Secretar General al Consiliului Uniunii Europene asistă Consiliul UE în ceea ce privesc problemele PESC, contribuind totodată, la formulara, elaborarea și la punerea în aplicare a deciziilor politice. De asemenea, la cererea președintelui, conduce și dialogul politic cu statele nemembre. După care, Președintele reprezintă Uniunea în domenii relevante pentru PESC, având responsabilitatea punerii în aplicare a acțiunilor comune și exprimă poziția Uniunii în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale. Comisia Europeană este asociată complet funcțiilor președinției. Președinția trebuie să consulte Parlamentul European asupra principalelor aspecte și ale alegerilor fundamentale ale PESC și să vegheze asupra modului de punere în aplicare a deciziilor .
Odată cu semnarea Tratatului de la Roma în data de 29 octombrie 2004, de către șefii de state și guverne ale țărilor membre și candidate, Proiectul Tratatului instituind o Construcție pentru Europa face referiri importante atât la Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), cât și la Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), ca parte integrantă a PESC. În proiectul Constituției Europene, noul concept PSAC (Common Security and Defence Policy, CSDP) înlocuiește, așadar, deopotrivă vechiul concept PESA. Politica de Securitate și Apărare Comună oferă cadrul de politici pentru o serie de structuri politice și militare permanente, precum și pentru operațiunile din străinătate. Ca una dintre cele mai vizibile și rapide evoluții din Uniunea Europeană, PSAC a dobândit o orientare strategică majoră și o capacitate operațională în mai puțin de un deceniu. PSAC se va dezvolta în continuare, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona.
Făcând referire la Politica de Securitate și Apărare Comună, proiectul Constituției Europene subliniază faptul că va avea loc punerea în mișcare a unei politici comune de apărare a Uniunii, atunci când Consiliul European va decide acest lucru în unanimitate. PSAC are obligația de respectare a principiilor impuse statelor membre de apartenență la NATO și trebuie să asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate a Alianței Nord-Atlantice. În aria de influență a Politicii de Securitate și Apărare Comună apar ca noutate structurală 5 elemente importante, de pildă extinderea misiunilor Petersburg, aplicarea cooperării structurale la misiunile internaționale, decizia înființării unei Agenții Europene, cooperarea mai strânsă între statele Uniunii, și în cele din urmă introducerea unei clauze de solidaritate pentru atacurile teroriste sau dezastre naturale.
Ca parte a politicii externe și de securitate comună a Uniunii Europene, Politica de Securitate( PESC ) și Politica de Apărare Comună ( PSAC ) includ operațiunile militare și misiuni civile ale Uniunii. PSAC oferă cadrul de politici pentru o serie de structuri politice și militare permanente și operațiunile din străinătate. Începând cu anul 2003, Strategia Europeană de Securitate a stabilit strategiile care stau la baza Politicii de Securitate și Apărare Comună, iar Tratatul de la Lisabona conferă claritate juridică pe plan instituțional, politic și bugetar și consolidează rolul Parlamentului European. Ca una dintre cele mai vizibile și mai rapide evoluții din UE, PSAC a dobândit o orientare strategică majoră și o capacitate operațională în mai puțin de un deceniu.
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) oferă cadrul pentru politica de securitate și apărare. Articolul 41 prezintă finanțarea și politica PSAC- PESC, care sunt descrise în continuare la articolele 42-46 (capitolul 2, secțiunea 2, Titlul V), "Dispoziții privind politica de securitate și apărare ", și declarațiile 13 și 14 privind rolul deosebit al Parlamentului European asupra PSAC și PESC, descrise la articolul 36 din TUE. Deciziile cu privire la PSAC sunt luate de către Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene (articolul 42 din TUE), Agenția Europeană de Apărare ( EDA- articolul 45 TUE ) și Cooperarea structurată Permanentă ( PESCO ,articolul 46 TUE ), în cazul în majoritatea și deciziile de vot sunt în mod normal efectuate de către Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe al Uniunii pentru politica de securitate. Din 2012, Parlamentul European și parlamentele naționale ale statelor membre au o conferință bianual organizată pentru a discuta aspecte legate de politica externă și de securitate comună. Cooperările interparlamentare în aceste zone sunt prevăzute în Protocolul 1 de la Tratatul de la Lisabona, care descrie rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană. Inovațiile introduse de Tratatul de la Lisabona a oferit ocazia de a îmbunătăți coerența politicii PSAC. Cadrul politic de consultare și dialog evoluează pentru a permite Parlamentului să joace un rol complet în dezvoltarea PSAC în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Parlamentul este un partener în modelarea relațiilor externe ale UE.
Tratatul de la Lisabona a introdus conceptul de capacitate de politici europene și posesia armelor ( articolul 42 alineatul ( 3 ) din TUE ), deși acesta nu a fost încă stabilit elaborat. Acesta, de asemenea, este o legătură între PSAC și alte politici ale Uniunii care necesită a lucra în cooperare cu Comisia ( articolul 45 alineatul ( 2 ) din TUE ). Principalele realizări PSAC până în prezent sunt de consolidare a Consiliului UE, legate de definirea statutul, în conformitate cu articolul 45 alineatul ( 2 ) din TUE. PSAC ar putea fi promovat, în cadrul instituțional și în structurile consolidate prin dezvoltarea unei abordări strategice care vizează exploatarea întregului potențial al politicii, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona.
În cele din urmă, Politica de Securitate și Apărare Comună ar putea fi promovată într-un cadrul instituțional, precum și structurile consolidate prin dezvoltarea unei abordări strategice care vizează exploatarea întregului potențial al politicii, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona.
2.3. Capabilitățile europene de prevenire a conflictului și management al crizei
Schimbări profunde produse în anii '90 a adus mutatii internaționale de securitate în diferitele atacuri în comunitatea globală cu care omenirea a început să se confrunte odată cu dispariția bipolarității, dizolvarea Uniunii Sovietice, dezintegrarea Iugoslaviei, intrarea Țărilor ex – comuniste în Europa, fenomene complexe care au fost însoțite de crize puternice extinse și foarte diverse atât pe continentul european, cât și în lume. Atrag atenția conflictele etnice și religioase în fosta Iugoslavie și fosta URSS. În timpul acestor conflicte, au existat încălcări grave ale drepturile fundamentale ale omului, iar comunitatea internatională a decis să ia măsuri de a se implica, de cele multe ori direct, cu scopul de stabilizare, de menținere a păcii, reconstrucție post-conflict și revenirea la normalitate, prin organizații, cum ar fi ONU, NATO, UE cu decizia de a interveni pentru a preveni și rezolva crizele.
Managementul crizei și prevenirea conflictului implică un proces de organizare, planuri și măsuri menite să aducă sub control situația, să oprească evoluția negativă a diferendelor, de asemnea, are în vedere o soluție acceptabilă, căci principalul sens al managementului și al prevenirii îl reprezintă găsirea căilor de menținere a unei societăți într-o stare de normalitate. Procesul de integrare europeană poate fi considerat unul dintre cele mai reușite operațiuni de gestionare a conflictelor din istoria Europei. UE este adesea prezentat ca actor în dezvoltarea și implementarea de abordări cuprinzătoare dedicate în prevenirea de crize. Implicarea Uniunii Europene în prevenirea conflictelor este strâns legată de evoluția PESC. Crizele apărute cu precădere în vecinătatea estică a Uniunii Europene au permis testarea validității PESC.
Articolul 17 din TUE face referire chiar la cadrul legal și instituțional în care Uniunea Europeană își face „o obligație ” în ceea ce priveste crizele internaționale. Pe de altă parte, Tratatul de la Amsterdam (1997) ce implementa sarcinine de la Petersburg (sarcini umanitare și de salvare, de menținere a păcii, sarcini ale forțelor combatante în managementul crizei) ca baze pentru inițierea prevenirii și dezvoltării capabilității europene. Prevederile privind Politica Externă și de Securitate Comună specifice Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, au fost revizuite de Tratatul de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999), în scopul întăririi caracterului Uniunii în plan global și în ceea ce privește realizarea unui plan specific în situațiile de criză, ce apar frecvent în Europa. În cele din urmă aceste prevederi au fost întărite prin semnarea Tratatului de la Nisa, în data de 26 februarie 2001, deși Consiliul European de la Nisa nu a abordat ideea continuării procesului PESC, acesta totuși continuă. Astfel, Consiliul European (Summit-ul European) are în subordinea sa realizarea principiilor PESC, ce au fost autorizate de către Tratatul de la Amsterdam, strategia de securitate comună urmând a fi pusă în practică de către Uniunea Europeană. Trebuie menționat și faptul că ultimul Tratat la care facem referire pune la dispoziția Uniunii și o Politică Comună de Securitate și Apărare (PESA) ce cuprinde toate domeniile privind securitatea, subliniind că PESA este o parte a PESC. Politica de Securitate și Apărare cuprinde trei elemente, în ceeace privește cadrul politic, insituțional, militar, civil și de prevenire a conflictului.
Tratatul de la Nisa are un rol important în ceea ce privește Politica Externă și de Securitate Comună, punând accentul pe rolul Comitetului European și de Securitate în domeniul gestionării crizelor. Vor fi adoptate noi principii și reforme pentru a construi o Constituție pentru Europa .
Articolele 17.2 și 25 din Tratatul Uniunii Europene, fac referiri la „managementul crizelor” din perspectiva tipului de operații care pot fi derulate de către UE și definește rolul Consiliului UE și al Comitetului Politic și de Securitate în acest context. Uniunea Europeană poate lansa o operațiune de managementul crizelor, fie cu recurs la capabilitățile și resursele NATO, fie autonom. Concordia și Althea sunt exemple de misiuni derulate cu recurs la capabilitățile și resursele NATO, în timp ce Artemis în R.D. Congo este un exemplu de misiune militară autonomă a UE. În cazul declanșării unei operațiuni cu recurs la resursele și capacitățile NATO, cadrul de cooperare este fundamentat de Acordurile „Berlin Plus”. Încheierea formală a Acordurilor „Berlin Plus”, în martie 2003, a stabilit bazele cooperării între UE și NATO în domeniul managementului crizelor. Denumirea acordurilor își are originea în precedentele acorduri dintre NATO și Uniunea Europei Occidentale, prin care se permitea UEO să folosească resursele și capabilitățile militare „separabile, dar nu separate” ale Alianței în derularea unor operații militare. Acordurile Berlin Plus au la bază patru caracteristici majore:
UE are acces asigurat la capacitățile de planificare ale NATO ;
cu prezumția că resursele și capabilitățile pre-identificate sunt disponibile ;
UE are acces la opțiunile de comandă europene din cadrul NATO, inclusiv din perspectiva rolului adjunctului comandantului suprem al forțelor aliate în Europa (DSACEUR);
existența de acorduri privind securitatea informațiilor între cele două organizații. În această situație, procesul de planificare operațională este condus de la nivelul SHAPE, comanda operațională este asigurată de către DSACEUR, care raportează Comitetului Militar al UE. Sub responsabilitatea Consiliului, Comitetul Politic și de Securitate al UE exercită controlul politic și orientarea strategică. Mecanismul de consultare pentru asigurarea accesului UE la mijloacele și capacitățile NATO, în cazul unei operațiuni conduse de UE în baza acordurilor „Berlin+ ”, parcurge etapele din figura următoare:
Operațiunea Politcii de Securitate și Apărare își dezvoltă abilitățile în anul 2003, unde Uniunea Europeană a urmărit o abordare graduală a implicării sale în operații. Prima operație PESA a fost o misiune de poliție într-un mediu stabil (EUPM). A urmat o misiune de gestionare a conflictelor, cu recurs la mijloacele NATO (tip Berlin Plus), desfășurate în imediata vecinătate (CONCORDIA-Macedonia) și într-un mediu mai puțin permis și, în cele din urmă, o operațiune autonomă de gestionare a conflictelor într-un mediu ostil, dar de mică amploare (ARTEMIS-R.D.Congo). Aceste operațiuni, menționate mai sus, au reprezentat, de fapt, o verificare a modului de analiză și de luare a deciziilor în cadrul lor – CONCORDIA a reprezentat un succes al implementării Acordului Berlin Plus, iar succesoarea sa, PROXIMA, a demonstrat abilitatea UE de verificare la aplicarea tranziției asupra altor actor. În cazul EUPM și CONCORDIA ,Uniunea Europeană își ia asupra sa responsabilitatea altor organisme internaționale (NATO și ONU), în timp ce ARTEMI a fost inițiată de către ONU, care a preluat responsabilitățile de la UE, acest lucru reprezentând „cireașa de pe tort ” în dezvoltarea PESA, în primul rând, domeniul capabilităților militare (eliminarea deficienților constatate), iar în al doilea rând, desfășurarea viitoarelor misiuni (planificare,finanțare etc.).
Un element care dă unicitate viziunii UE privind gestionarea crizelor este componenta non- militară a acesteia respectiv, gestionarea situațiilor de criză prin mijloace civile . UE a fost creată la început, cu dimensiune de securitate integrată și de apărare, pentru comunitățile europene care vizează integrarea economică. Există patru domenii prioritare de acțiune UE, care au fost considerate ca fiind „temelia” în dezvoltarea capacităților civile ale UE de gestionare a crizelor. Acestea sunt :
a) de poliție civilă, un rol important în îmbunătățirea capacității UE de a răspunde la crizele internaționale;
b) stabilirea și consolidarea de zonă de țintă în care statul de drept, a fost inclus în acțiunile prioritare civile de gestionare a crizelor în urma experiențelor din Balcanii de Vest, mai ales din Kosovo, care au demonstrat necesitatea unor măsuri de sprijin pentru a înlocui structurile de stat din colaps, concentrându-se pe lege, ordine și sisteme penale. Aceste măsuri constau în înlocuirea cu personal internațional, cum ar fi avocați, ofițeri de poliție, personalul de administrație al închisorii care asigură punerea în aplicare a statului de drept.
c) Administrația civilă este angajamentul voluntar de experți capabili să ofere o gamă largă de activități, cum ar fi înregistrări ale proprietăților alegerilor, impozitarea, serviciile sociale, sănătate și infrastructură. Și această linie de acțiune e cu prioritare determinată de experiențele din Kosovo.
d ) Protecția civilă se referă la măsurile care trebuie luate în scopul de a oferi sprijin în timpul și după criză și pentru a asigura nevoile de supravietuire imediate și de protecție a populației afectate.
UE a introdus două instrumente pentru a consolida cooperarea între statele membre în caz de criză și de urgență. Mecanismul comunitar de protecție civilă ( MCPC ) și Acorduri de coordonare a situațiilor de criză ( CCA ) . Viziunea UE de gestionare a crizelor este deosebit de complexă, deoarece include conceptul specific CCM a UE. Această complexitate poate fi văzută atât ca un avantaj de gestionare a situațiilor de criză, deoarece permite a avea o abordare cuprinzătoare la criză, dar poate fi, de asemenea, o măsură în funcționarea acestora. De asemenea, la fel de important este rolul evenimentelor din Balcanii de Vest în dezvoltarea de cadre conceptuale, juridice, politice, instituționale și în managementul consecințelor în cele două organizații. Influența lor a fost atât de mare încât se poate vorbi despre o relație în ambele sensuri. Pe de o parte, cele două organizații au avut un impact incontestabil asupra stabilizării și modernizării statelor membre din Balcanii de Vest. Deci, dincolo de tragedia evenimentelor din Iugoslavia, a avut loc și un impact pozitiv asupra abordării și gestionării conflictelor și crizelor de către NATO și UE .
Regiunea Balcanilor de Vest, este cea care reliefează în mod substanțial activitatea de prevenire și management a crizelor de către Uniunea Europeană, ce au avut loc în perioada 1991-2001.
Prima operațiune de management a crizelor, lansată de UE, a avut loc în data de 2 decembrie 2004, sub numele de „EUFOR ALTHEA”, în Bosnia-Herțegovina și reprezintă una din cele mai importante misiuni ale organizației. Este desfășurată cu recurs la capabilitățile NATO, în baza Acordurilor Berlin Plus și are în vederea menținerea unui mediu propice de securitate în vederea implementării Acordurilor de la Dayton. Comandantul operațiunii este generalul Chiarini (Italia). În ceea ce privește armata, au fost aproximativ 6300 de militari (nivel inițial 7000), din partea a 22 de state membre și 11 state terțe. EUFOR poate acționa împotriva crimei organizate, în sprijinul Reprezentantului Special al UE în Bosnia.
EUPM (Misiune de poliție a Uniunii în Bosnia și Herțegovina) reprezintă o misiune de management a crizelor civile, având ca obiectiv sprijinirea procesului de reformă și modernizare a forțelor de poliție din Bosnia. Are în vedere acordarea de asistență în domeniul luptei și instruirii împotriva crimei organizate și corupției. În data de 1 ianuarie 2003 a avut loc promovarea sa cu 500 de ofițeri de poliție din 33 de state și a avut un mandat pe 3 ani.
„Concordia” a fost prima misiunea militară promovată de Uniunea Europeană în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, cu apelul la capabilitățile militare a Aliantei Nord-Atlantice, unde au participat 350 de militari din 26 de state membre și terțe. În principiu, a avut drept obiectiv și anume implementarea Acordurilor de la Ohrid.
EUROPOL Proxima, Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Fosta Iugoslavie a Macedoniei, definește o continuare a misiunii menționate anterior „Concordia”, lansată în decembrie 2003, cu un personal de 200 ofițeri de poliție și încheiată, mai apoi în decembrie 2005. Principalele obiective au fost lupta impotriva corupției și promovarea standardelor europene în domeniu.
Mai jos avem o hartă a acestora reprezentativă a acestor misiuni:
http://www.eeas.europa.eu/csdp/missions-and-operations/completed/index_en.htm accesat la data de 16.03.2015)
2.4. Parteneriatul UE-NATO în prevenirea conflictului și managementul crizei
În ultimii ani, s-a remarcat preocuparea atât a Alianței Nord-Atlantice cât și a Uniunii Europene în ceea ce privește menținerea unui climat de pace și armonios, privind zona de securitate și apărare, bazată pe o cooperarea convenbilă ambelor organizații internaționale. Având în vedere principiul subsidiarității se subliniază luarea în calcul a unui sistem multietajat: UE, OSCE, NATO și ONU. Privind relația dintre cele două, determinarea lor în cadrul unui mediu de colaborare s-a făcut posibilă prin Identitatea Europeană de Securitate și Apărare și prin Acordurile „Berlin +”. Conceptul Identității de Securitate și Apărare este dezvoltat în cadrul Alianței și pus în strânsă legătură cu alte două concepte: PESC-PESA. Acesta va constitui elementul central, ce va lega cei doi „parteneri”. Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică s-au angajat în cooperarea dintre ele pentru o pace durabilă, prin asigurarea dezoltării relațiilor poltice, economice și sociale.
În conformitate cu noul concept strategic al NATO, Uniunea Europeană contribuie în mod eficient la securitatea globală a zonei euro-atlantice. Prin urmare, a declarat o sursă citată, că U.E este un partener unic și esențial pentru NATO. Organizațiile sunt compuse în mare parte din aceleași țări ( 21 de țări membre ale UE și membre NATO ), iar toți membrii împărtășesc valori identice. Mai mult decât atât, NATO recunoaște importanța de apărare europeană mai puternică și mai performantă. În opinia mea, acest lucru subliniază necesitatea și utilitatea de Politică de Apărare ( PSAC ), de securitate comună promovată de Tratatul de la Lisabona.
În ceea ce privește statele membre UE care nu fac parte din NATO, contribuția la securitate și apărare, este un efect pozitiv la efortul de Alianță de apărare și de securitate a Uniunii. În același timp, parteneriatul strategic între NATO și U.E, cu implicarea deplină a acestor țări este esențială. În plus, Alianța și Uniunea Europeană au roluri complementare și se consolidează reciproc în sprijinul păcii și securității internaționale. Totodată, Uniunea Europeană e activă, constant semnificativă și responsabilă în managementul de prevenire a conflictelor de criză pe teritoriul său.
În scopul de a valorifica avantajele parteneriatului dintre NATO și UE, Noul Concept Strategic al NATO, oferă următoarele măsuri :
Consolidarea parteneriatului strategic cu U.E pe deplin transparent, complementar și respectând autonomia și integritatea instituțională a celor două organizații. Tratatul European de la Lisabona este implementat prin respectarea de autonomie și integritatea instituțională a celor două organizații;
Îmbunătățirea cooperării practice în operațiunile cu toată gama de crize, de la planificare coordonată la sprijin reciproc. Această măsură subliniază posibilitatea celor două organizații de a acționa în comun și a preveni crizele dintr-o zonă sau alta a lumii, care a cooperat în activitățile desfășurate într-un teatru de operațiuni sau altul .
Extinderea de consultări politice între cele două organizații care include toate problemele de interes comun. Această măsură dovedește, în opinia mea, faptul că relațiile dintre NATO și U.E sunt stabilite între parteneri egali dispuși să coopereze și să colaboreze responsabil atât înainte, cât și după un conflict.
cooperare mai strânsă, în scopul de a reduce la minimum duplicarea activităților întreprinse.
Analiza comparativă a Noului concept strategic al NATO include prevederile Tratatului de la Lisabona privind securitatea europeană, politica de securitate și apărare comună, cu următoarele precizări:
Există o legătură strânsă între cele două, atât din punct de vedere al conținului ( de gestionare a crizelor și conflictelor ), de prevenire a crizei și de angajament în reconstrucția de post-conflict ;
Prevederile celor două documente sunt complementare, autonome din punct de vedere instituțional, independent cu privire la prevenirea crizelor și conflictelor;
Ambele documente recunosc rolul major al celor două organizații, în responsabilitățile de prevenire și gestionare a crizelor și conflictelor, atât în spațiul euro-atlantic, cât și în afară;
Recunoașterea nevoii de cooperare între cele două organizații în domeniul prevenirii crizelor și conflictelor în diferite zone ale lumii;
Similitudinea anumitor dispoziții ale celor două documente. În acest sens, se include: clauza de apărare reciprocă, clauza de solidaritate, cooperare structurată permanentă.
Summitul NATO de la Washington (decembrie 2002), contribuie la acordurile Uniunii Europene (Berlin Plus) și apoi incluse într-un acord cadru. Relațiile dintre aceste doua organizații (UE-NATO) se află adesea în poziții concurente, chiar dacă interesele lor par a coincide privind realizarea unei identități europene. Cele două, dețin în sfera securității și punctul forte de menținere a complementarității, din cauza faptului că una dintre ele deține puterea „hard”(NATO), iar cealaltă (UE) deține puterea „soft” și a mijloacelor non-militare. Aceasta va putea fi posibilă odată cu gradul de capacitate a PESA, de a se descurca în conformitate cu situația de prevenire și gestionare a crizelor și diferendelor din vecinătatea apropiată a Uniunii Europene. PESA dovedește în principiu dezvoltarea unei capacități de decizie autonomă, neincluzând angajamentul Alianței și, de asemenea, coordonarea și rezolvarea situațiilor de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de misiuni, bazându-se pe decizii suverane.
Anul 2000 a fost unu semnificativ pentru țările din Balcanii de Vest, dată fiind afirmația că Uniunea Europeană a înființat un proces sub numele de PSA (Procesul de Stabilizare și Asociere), ce are în cedere trei obiective majore: stabilizarea economică, promovarea cooperării regionale și perspectiva de aderare la NATO. Astfel, ajută și la menținerea țărilor din regiune, pentru construirea capacității de adaptare și implementare la standardele regiunii. Punând accentul pe Balcanii de Vest, PSA oferă concesii comerciale, asistență financiară, precum și prezența relațiilor economice contractuale.
Războaiele balcanice din anii '90 a fost punctul forte pentru a testa funcționalitatea acestora, în ceea ce privește cooperarea dintre ele. Împlicarea ambelor organizații în zona Balcanilor de Vest a fost parte a eforturilor sale pentru asigurarea securității și stabilității în regiune. Totodată, amândouă și-au asumat roluri complexe în managementul crizelor din Balcani și au avut o cooperare eficientă în gestionarea conflictelor.
În concluzie, putem spune că noul concept strategic al NATO are un impact semnificativ asupra politicii de securitate și apărare, argumentând implementarea în practică. Astăzi, lumea se confruntă cu o gamă largă de pericole, riscuri și amenințări atât din spațiul real, concret, fizic cât și în spațiul cibernetic . Aceste provocări – pericole, riscuri și amenințări de securitate – cer unire și eforturi concertate în cadrul organizațiilor politico-militare, precum și alte măsuri de prevenire a crizelor și de gestionare a conflictelor, atât pe teritoriul lor, precum și în zona de interes a acestora. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană sunt două organizații separate, complexe, implicate în mod activ, constant și responsabil, pentru a preveni crizele și managementul conflictelor, atât în spațiul euro-atlantic, cât și în afara acestuia. Munca lor, atât în apărare și securitate colectivă, precum și în securitatea internațională este reglementată periodic de către diferite documente de programare, cum ar fi,de exemplu, noul concept strategic al NATO și Tratatul de la Lisabona . Ambele documente arată modul independent a cele două organizații care acționează pentru prevenire a crizelor și gestionare a conflictelor .
Prin conținutul lor, documentele se completează și se susțin reciproc în stabilirea unor măsuri de colaborare și cooperare între cele două organizații -NATO și UE –care se va îmbunatati în mod continuu în beneficiul țărilor membre ale acestora și a cetățenilor acestora.
Capitolul 3. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI CRIZA IUGOSLAVĂ (1991-2001)
Caracterizarea succintă a crizei iugoslave a reprezentat cel mai tragic eveniment care a avut loc în Europa la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul de secesiune iugoslav a fost, de fapt, o combinație unică de factori și cauze care au condus la această manieră de evenimente. De asemenea, în acest caz nu putem vorbi despre o singură criză, ci o acumulare de crize, o succesiune care a condus, în cele din urmă, la dispariția Iugoslaviei de pe harta lumii și înlocuirea lor cu cele șase state independente. Criza a dus la separarea Iugoslaviei. Comunitățile etnice din Iugoslavia au identificat alternativele la o situație care nu mai era acceptabilă, cu soluții care au condus la reorganizarea completă a regiunii. Balcanii de Vest sunt percepuți într-o viziune ca un loc de haos și instabilitate, o zonă de influența otomană și cu schimbări constante pe hartă a cărei politică a permis apariția unei distribuții spațiale complexe a populației.
Iugoslavia, după război, a fost ținută unită de mareșalul Iosip Broz Tito. El a reușit să reducă tensiunile etnice din interiorul regiunii, menținând unit statul în ciuda componenței mixte a acestuia. El a permis fiecărei etnii (naționalități) dreptul de a-și afișa propriul drapel și propria stemă.
După moartea lui Tito conflictele etnice nu au mai putut fi ținute sub control. Un aport important la adâncirea crizei a fost și factorul religios, în regiune existând trei mari religii: ortodocși, catolici și musulmani.
În prezent, majoritatea țărilor din Balcani se află într-o perioadă în care depun efort serios în încercarea de a se ramifica și de a se integra rapid în structurile euro- atlantice, cu pericolul unui focar de conflict pentru întreaga regiune a Peninsulei Balcanice. Acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că în prezent Balcanii continuă să fie arena de interese geopolitice și de confruntare a Federației Ruse, Turcia și Statele Unite ale Americii.
În cele ce urmează o să vă prezint conflictele din Balcanii de Vest care au dus până la urmă la destrămarea Iugoslaviei, conflicte care au produs un puternic ecou pe plan mondial.
3.1. Războiul din Slovenia (1991)
Slovenia fiind cea mai prosperă republică federală din Iugoslavia, cetățenii ei nu s-au complăcut cu ideea ca impozitele lor să meargă spre dezvoltarea unor zone mult mai sărace cum ar fi Macedonia sau Kosovo. În noul context geopolitic, aceștia au organizat un referendum în 23 decembrie 1990, referendum la care 89% din populație a fost de acord cu separarea Sloveniei de Iugoslavia. Cu acest atu, în ciuda intervenției Comunității Europene, în data de 25 iunie 1991 și-a declarat independența.
În momentul în care Slovenia și-a declarat independența , Armata Populară Iugoslavă (JNA) a intrat cu blindatele în Slovenia la granița cu Italia. A fost un conflict militar destul de scurt, doar zece zile, din această cauză acest conflict este cunoscut sub denumirea de Războiul de Zece Zile, sau uneori și Războiul Sloven de Independență.
După cum am spus, acest conflict a durat zece zile: 27.06-06.07.1991. În prima zi blindatele JNA au intrat pe teritoriul Sloveniei, localnicii organizând baricade și demonstrații împotriva JNA. Nici una dintre părți nu a deschis focul pentru a nu fi primii care fac acest lucru.
A doua zi, cei care au deschis conflictul au fost Forțele Slovene de Apărarea Teritoriului (STO), doborând două elicoptere JNA. STO ocupă poziții ofensive în jurul cazărmilor JNA lansând un asediu împotriva acestora. Slovenii atacă și coloanele de blindate ale JNA, dar la sfârșitul zilei, JNA pare să-și fi îndeplinit majoritatea obiectivelor. Astfel, au capturat toate trecerile de la granița cu Italia, aproape toate trecerile de la granița cu Austria și aproape toate trecerile de la nou înființata graniță a Sloveniei cu Croația.
A treia zi, STO continuă ofensiva, de această dată, generală, asupra JNA, coloanele de tancuri sunt oprite cu baricade din camioane la Strihovec, asupra acestor baricade fiind lansate raiduri aeriene de către Forțele Aeriene Federale, omorând mai mulți șoferi de camion. Trupele STO au capturat un depozit de armament din Borovnica, depozit ce a aparținut JNA. În cursul zilei, pe lângă câțiva soldați JNA uciși, mulți se predau sau trec de cealaltă parte a taberei sau chiar dezertând.
În a patra zi, trupele JNA de pe aeroportul Brnik se predau, după ce, pe timpul nopții aceștia au fost înconjurați. Forțele speciale ale JNA au încercat o debarcare navală în zona Hrvatini, dar slovenii s-au descurcat foarte bine, organizându-le o ambuscadă și respingându-le atacul. În noaptea din 28/29 iunie, câțiva miniștri de externe ai CE s-au întâlnit cu oficiali ai guvernelor Sloveniei și Croației la Zagreb încheind un armistițiu, dar acesta nu a fost pus niciodată în practică. JNA a dat un ultimatum Sloveniei pentru încetarea ostilităților, ultimatum care a fost respins de partea slovenă pentru a nu fi afectată independența țării, cerând rezolvarea pașnică a conflictului.
A cincea zi au continuat ambuscadele în diferite locuri, slovenii au capturat tunelul strategic Karawanken de la granița cu Austria și câteva tancuri. Garnizoana JNA de la Dragovrad se predă împreună cu echipamentele aferente, cele de la Tolmin și Bovec cad de asemenea, iar tehnica și echipamentele confiscate sunt împărțite armatei slovene.
A șasea zi forțele slovene incendiază un depozit de muniție, capturează trei depozite de armament, îmbogățindu-și astfel arsenalul. Forțele JNA încep încet să se retragă la granița cu Croația unde îi aștepta o baricadă slovenă lângă orașul Krsko.
Cele mai grele lupte se duc în a șaptea zi, zi în care trupele JNA încep să dea pasul înapoi. O coloană de tancuri a JNA este atacată de STO fiind nevoită să se predea. Câteva unități ale unui corp de blindate au încercat să se retragă în Croația, dar la frontieră au fost surprinși de o serie de atacuri ale STO, fiind astfel capturați foarte mulți soldați JNA. În 2 iulie, președinția slovenă anunța un armistițiu unilateral, dar conducerea JNA îl respinge, amenințând că va prelua controlul și va nimici rezistența slovenă.
În 3 iulie, a opta zi, o coloană blindată a JNA pleacă din Belgrad cu scopul de a ajunge în Slovenia, dar aceasta nu a mai ajuns niciodată acolo. Pe tot parcursul zilei luptele au continuat, iar seara JNA acceptă un armistițiu și se ratrage cu trupele în cazărmi.
Având acum un armistițiu în vigoare luptele iau sfârșit. Trupele slovene au preluat controlul tuturor punctelor de trecere ale frontierei, permițându-le trupelor JNA să se retragă în Croația.
După o serie de ciocniri violente, în data de 7 iulie Războiul de Independență a Sloveniei ia sfărșit prin acordul de la Brioni. Prin acord, Iugoslavia se obliga să-și retragă trupele și să recunoască independența Sloveniei. Durata scurtă a războiului a făcut puține victime, aproximativ 60 de morți și 300 de răniți și pagube materiale.
3.2. Războiul de independență al Croației (1991-1995)
Acest conflict a fost unul desfășurat între populația de etnie croată care-și dorea independența și comunitatea sârbă care dorea să râmână ca parte a Iugoslaviei alături de sârbi, dar și împotriva forțelor sârbe care au format în interiorul Croației un stat autoproclamat Republica Sârbă Krajina (RSK). Declararea independenței în 1991 a dus la un război dezastruos care s-a întins până în 1995, comițându-se numeroase crime și atrocități, rezultând moartea a circa 15.000 de oameni.
După declararea independenței s-a conturat o nouă doctrină militară și afost elaborată o constituție proprie.
Armata croată se confrunta cu lipsa unităților militare, o slabă dotare cu echipamente militare iar mare parte din confruntări sunt preluate de poliția croată, noua forță miltară, intitulată inițial ,,Zbor Narodne Garde” (ZNG) iar apoi schimbându-și denumirea în ,,Hrvatska Vojska”.
După organizarea armatei și formarea unităților militare (regimente), aceasta devine un corp de elită care luptă foarte motivat pentru înlăturarea rezistenței sârbe.
Au existat mai multe acorduri de încetare a focului, dar cel final a fost semnat la 1 ianuarie 1992. Nu cu mult timp înainte, in decembrie 1991, UN a introdus o forță de protecție pe teritoriul croat deținut de sârbi cu rolul de a asigura respectarea acordului.
Un elicopter al Comunității Europene din Croația a fost doborât de API (Armata Populară Iugoslavă), în acest sângeros atac pierzându-și viața cinci observatori ai armistițiului.
După recunoașterea oficială a Croației de către Comunitatea Europeană în 15 ianuarie 1992, API a început retragerea din Croația, dar cu toate acestea forțe paramilitare sârbe încă dețineau controlul asupra multor regiuni. Conflictele armate au mai continuat intermitent și la o scară mult mai mică.
La începutul anului 1993 au mai existat trei evenimente mai notabile:
Centrala hidroelectrică Peruca;
Operațiunea Maslenica din apropierea Zadar;
Operațiunea Medak pocket.
La începutul lui mai 1995 violențele au erupt din nou, dar de această dată RSK și-a pierdut sprijinul guvernului sârb ca urmare a presiunilor din exterior. Armata croată a recâștigat toate teritoriile ocupate în Slavonia de Vest în cadrul operațiunii ,,Flash”, acest lucru ducând la o răzbunare din partea sârbilor care au atacat cu rachete Zagrebul ucigând și rănind mai mulți civili.
În august 1995 Croația a declanșat operațiunea ,, Furtuna” cucerind într-un timp foarte scurt toate teritoriile ocupate de RSK. După trei luni războiul ia sfârșit în totalitate odată cu semnarea acordului de la Dayton
3.3. Războiul bosniac (1992-1995)
În decembrie 1991 Comunitatea Europeană a definit criteriile ce trebuie să le îndeplinească o țară pentru a putea deveni independentă. Asfel, Comunitatea a recomandat Bosniei să organizeze un referendum. După organizarea acestuia rezultatele nu au întârziat să apară – 99% din votanți și-au exprimat dorința de a se separa și a deveni țară independentă. Comunitatea Europeană s-a trezit neputincioasă în fața noii situații de divizare și a fost nevoită să recunoască independența Bosniei la data de 7 aprilie 1992.
Războiul din Bosnia a început în 1 martie 1992 și s-a încheiat în 14 decembrie 1995 odată cu semnarea Acordului de la Dayton, negociat sub patronajul SUA și semnat la Paris în 14 decembrie 1995. Chiar dacă formal conflictul nu a fost unul deschis cu Republica Federală Iugoslavia, ci cu facțiuni sârbe (Republica Srpska, Republica Krajina) sau croate (Republica Croată Herzeg-Bosnia), Belgradul a fost adversarul de facto al proaspăt proclamatei republici independente Bosnia și Herzegovina.
Pentru evitarea războiului bosniac au existat patru tentative de pacificare, toate aceste tentative eșuând într-un final, iar pacea venind prin intermediul ofensivei militare:
prima tentativă de pace din februarie –martie 1992 a purtat numele de Carrington –Cutileiro, după numele Lordului Carrington și a ambasadorului portughez Jose Cutileiro, astfel încercându-se alunecarea în război a Bosniei. La început, cele trei părți implicate (sârbă, croată și bosniacă) pare că s-au înțeles, asta ducând la împărțirea Bosniei, dar la numai zece zile de la semnarea acordului liderul bosniac, după o întâlnire cu ambasadorul SUA își retrage semnătura de pe document pe motivul nedivizării Bosniei;
a doua tentativă de pace din ianuarie 1993 a fost planul Vance-Owen care prevedea împărțirea Bosniei în zone semi-autonome sub control ONU. Aprobarea acestui plan de către liderul bosniac Radovan Karadzic a fost respinsă prin referendum popular cu 94% din voturile sârbilor. După acest eșec Cyrus Vance a demisionat din fruntea ONU fiind înlocuit cu Thorvald Stoltenberg;
la a treia tentativă de la sfârșitul lunii iulie 1993, demarată de Stoltenberg și Lordul Owen, s-a dorit împărțirea Bosniei în trei mini-state etnice: sârbii – 53% din teritoriu, Bosniecii musulmani – 30% și bosniecii croați – 17%. Nu după multe zile acest plan a fost respins de către musulmani;
Grupul de contact pentru balcani format din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Rusia a forțat pe sârbii bosniaci să mențină pacea timp de câteva luni. În ciuda progreselor și negocierilor, la 28 august 1994 acordul a fost respins.
Bosnia a fost un stat multietnic de-a lungul întregii sale istorii. În 1990 erau 43% bosniaci, 31% sârbi și 17% croați. În noiembrie 1990 alegerile au fost câștigate de cele trei partide care reprezentau grupurile etnice, astfel că președintele era bosniac, președintele parlamentului sârb, iar primul ministru era croat.
După declararea independenței Republiciii Bosnia și Herțegovina, sârbii atacă teritoriile bosniace, iar din cauza slabei dotări a armatei bosniace, aceștia erau o țintă relativ ușoară.
În 25 septembrie 1991 Consiliu de Securitate al Națiunilor Unite a impus un embargo în materie de armament pe teritoriul Fostei Iugoslavii prin Rezoluția nr. 713. Cu toate acestea Stale Unite au efectuat transporturi ,,la negru” cu avioane Hercules C-130 și prin canalele de rezervă a unor grupuri islamiste pentru transportul de armament pentru guvernul bosniac prin Croația.
După semnarea Acordului de la Dayton, care a însemnat sfârșitul Războiului din Bosnia, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au venit cu un plan pentru un nou ajutor financiar, “proaspetele state independente, dându-și pe deplin concursul” .
3.4. Războiul din Kosovo (1998-1999)
Motivele care au dus la izbucnirea conflictului se leagă de existența a două etnii, respectiv două religii: sârbii – ortodocși și albanezii – musulmani. După semnarea Acordului de la Dayton, albanezii erau nemulțumiți deoarece acesta nu le recunoștea independența.
În 1997 a apărut UCK ( Armata pentru eliberarea Kosovo), angajându-se într-o luptă de gherilă împotriva forțelor sârbe, acest fapt ducând la izbucnirea războiului din 1998-1999.
După o serie de ciocniri între poliție și separatiști, forțele armatei sârbești atacă satul Prekaz, fiind considerat un adăpost al UCK. Forțele sârbe lansează numeroase atacuri împotriva UCK dar și albanezii la rândul lor pornesc contraofensiva, dotarea lor militară nefiind de neglijat, aceste conflicte ducând la începerea unui război civil.
Armata iugoslavă a intreprins în martie 1998 mai multe acțiuni împotriva separatiștilor albanezi, în perioada ce a urmat sute de albanezi au fost uciși și alte câteva sute de mii obligate să emigreze. După aceste acțiuni intervine NATO care amenință cu bombardarea Iugoslaviei dacă nu încetează conflictul Kosovo.
La conferința de pace de la Rambouillet din ianuarie – martie 1999 (Franța) la care au participat reprezentanții sârbilor și albanezilor din Kosovo, precum și alte țări aliate, țările occidentale susținute de SUA au dat ultimatum pentru încetarea conflictelor și semnarea acordului de pace, în caz contrar urmând a fi lansate represalii militare. Acordul elaborat de occident impunea dezarmarea UCK, retragerea armatei iugoslave din Kosovo și o forță de instaurare a păcii pe teritoriul Serbiei (în Kosovo), dar motivul pentru care oficialii sârbi nu au semnat acordul a fost ca suveranitatea Iugoslaviei să treacă sub supravegherea NATO.
Fără a avea acordul ONU, NATO începe bombardarea Iugoslaviei, justificarea lor fiind încălcarea drepturilor omului, țintele lor nefiind bazele militare, ci cele civile: spitale, școli, poduri, gări, biserici, etc., acest lucru întinzându-se pe durata a 73 de zile, distrugând grav infrastructura Iugoslaviei ducând această regiune cu câteva decenii în urmă. Cea mai îngrozitoare crimă de război comisă de NATO a fost bombardarea trenului de călători de la Gredlica, nimeni nefiind tras la răspundere pentru aceasta.
Grupul G-8, cu Rusia pe post de mediator, au semnat pe 5 iunie 1999 o înțelegere care a pus capăt bombardamentelor, fiecare făcând unele concesii. Belgradul acorda Kosovo o largă autonomie, să-și retragă forțele speciale și paramilitare, să permită reîntoarcerea tuturor refugiaților și să accepte prezența unei forțe militare care să supravegheze respectarea înțelegerii, forță în care NATO avea cea mai mare prezență.
Odată cu adoptarea Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite, comanda unică a Forțelor de Securitate din Kosovo (KFOR) a fost asigurată de NATO, cu scopul de a asigura securitatea în provincie.
Albanezii din Kosovo fiind nemulțumiți că încă sunt parte a teritoriului sârb, în 17 martie 2004 încep o nouă revoltă în urma căreia mor zeci de oameni iar multe biserici și mănăstiri sunt incendiate.
La începutul lui 2006 au început negocierile internaționale pe tema stabilirii statutului pentru Kosovo, dar la sfârșitul lui 2007, comisia de mediere și-a declarat neputința de a convinge părțile să accepte planul ONU de a oferi stabilitate și independență Kosovo sub supraveghere internațională.
3.5. Războiul din Macedonia (2001)
Acest conflict s-a întins pe perioada ianuarie – noiembrie 2001, încetarea lui fiind în urma acordului de la Orhid când militanții albanezi se retrag în schimbul mai multor drepturi ca etnici.
Primele acțiuni intreprinse de albanezi în Macedonia au început la sfârșitul anului 2000 în apropierea graniței cu Albania și RF Iugoslavia. Insurgenții au cucerit gradual localitățile macedonene, în ianuarie 2001 apărând pe scena conflictului gherila de eliberare revendicând atacurile asupra forțelor de poliție. Liderii acestor formațiuni erau toți din Macedonia de vest. Aceștia au afirmat că pot mobiliza câteva zeci de mii de militari dotați, incluzând și islamiști fundamentaliști, mercenari străini și mujahedini. După aceste afirmații și masacrarea a câtorva membri ai forțelor armate macedonene la Vejce, macedonenii au intrat pe scena războiului atacând bunuri deținute de albanezi, magazine și alte obiective deținute de aceștia. Asemenea atacuri au avut loc în mai multe regiuni, dar și la Skopje și Bitola.
Conflictul a lăsat în urmă aproximativ 60 de morți în tabăra albaneză și 10 morți în cea macedoneană, numărul refugiaților fiind de aproximativ 170 000, cei mai mulți fiind macedoneni, dintre care 74 000 au fost strămutați intern. Până în ianuarie 2004, 2600 de refugiați încă se aflau departe de locurile de proveniență.
Capitolul 4. STABILIZAREA ȘI RECONSTRUCȚIA POSTCONFLICTUALĂ A BALCANILOR DE VEST: ROLUL UE
4.1. UE și reconstrucția postconflictuală a Balcanilor de Vest
Reconstrucția post conflict este un lucru normal prin care se urmărește reducerea la cât se poate de puțin a urmărilor conflictului, fie el conflict civil, militar sau de orice altă natură. Această reconstrucție durează cel mai mult, chiar mai mult decât conflictul în sine și își propune să rezolve toate problemele care au generat conflictul.
Intervenția UE în Balcanii de Vest a fost, cel puțin la nivel declarativ, cel de a pregăti statele din fosta Iugoslavie pentru integrarea europeană. Rolul Uniunii era de fondator de ordine prin ,,naturalizarea” valorilor și instituțiilor fundamentale europene, respectiv: statul de drept, cultura normei juridice și democrația multietnică. Aceste obiective asumate de UE în Balcani au început să nu mai fie așa vizibile odată cu apariția crizei economice europene din 2008, toate planurile de integrare au evoluat destul de lent, ele au tot fost amânate, mai ales după eșecul Constituției Europene din anul 2005. Aici s-a văzut o oboseală a extinderii din partea Uniunii Europene. Pentru a se vedea cât de cât interesul pentru Balcani, Bruxelles-ul a semnat tratatul de aderare cu Croația, aceasta devenind membră de la 1 iulie 2013. Acesta a fost și un semnal dat de către Uniune către celelalte țări nemembre din Balcanii de Vest pentru continuarea reformelor și democratizarea vieții socio-politice. După integrarea Croației celelalte țări au fost ocolite subtil de uniune pe motiv de găsire a unor soluții de traversare și ieșire din criza financiară deja instaurată, lăsând țările balcanice să-și manifeste dorința de aderare după interesul național.
Având ca referință România și Bulgaria pentru obiectivele impuse pentru aderare, poate duble față de alte țări mai demult aderate, țările balcanice se gândesc dacă nu cumva au trecut pe planul secund pentru aderare. Mai mult, în cadrul unei conferințe de la Priștina cu tema ,,Europa de Sud-Est într-o Eră Multipolară” oficialii europeni au prezentat un tablou destul de neplăcut pentru regiunea balcanilor cu privire la condițiile de aderare.
Totuși, intervenția postconflict a UE în spațiul balcanic s-a văzut prin derularea de misiuni militare și civile, dar și o serie de inițiative politice, economice și sociale care au avut scopil de a susține statele din fosta Iugoslavie pe drumul stabilității și democrației.
4.2. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) a fost semnat la data de 10 iunie 1999 și s-a întins până în 2008. A fost semnat la Koln la inițiativa Uniunii Europene, fiind una dintre cele mai ambițioase încercări ale Comunității internaționale de stabilizare a fostelor țări iugoslave si a Balcanilor.
Ca mediatori au fost prezenți Canada, Japonia, ONU, NATO, OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), UNCHR (Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite), Uniunea Vest-Europeană, FMI, Banca Mondială, Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Ca țări membre a pactului sunt: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Serbia. La conferința de constituire au participat toate țările membre, mai puțin Moldova și Serbia și Muntenegru (atunci RF Iugoslavia). Prin acest pact va fi încurajată cooperarea dintre țările Europei de Sud-Est, vor fi sprijinite eforturile acestor țări de a fi integrate politic și economic în structurile europene și euroatlantice, precum și sprijin în reconstrucția după războaiele din țările spațiului ex-iugoslav.
PSESE neavând resurse financiare la dispoziție din cauza lipsei unui buget propriu s-au făcut mari eforturi pentru găsirea unor țări donatoare, atrăgând astfel resurse financiare considerabile (aproximativ 2,4 miliarde euro) care au fost gestionate prin proiecte la nivel regional cum ar fi: inițiative de prevenire și pregătire în caz de dezastre, inițiativa anticorupție și împotriva crimei organizate, consultanță în domeniul afacerilor, combaterea criminalității transfrontaliere, etc.
În opinia susținătorilor Pactului care s-au angajat să ofere sume considerabile pentru implementarea proiectelor la nivelul regiunii, angajamentele au depășit cu mult așteptările, arătând voința politică fermă de a promova obiectivele acestuia. Ei declară că timpul nu a fost irisit în zadar, acesta fiind necesar pentru realizarea Pactului și elaborarea activităților, inițiativelor și proiectelor sale. În ciuda acestui fapt, erau totuși mulți oponenți care susțin că acesta nu a adus rezultatele dorite, criticând sever ineficiența lui în soluționarea problemelor cu care se confruntă regiunea invocând structura greoaie a acestuia și lipsa de viziune a conducătorilor săi. Mai mult decât atât, cei mai înverșunați oponenți pun la îndoială faptul că banii promiși vor fi alocați conform destinației. Chiar dacă aceasta se va întîmpla, oricum, după părerea lor, sumele respective se vor întoarce tot în buzunarele occidentalilor.
Este normal să existe păreri diferite deoarece acestea scot în evidență părțile negative și pozitive ale Pactului, putând fi asfel luate măsuri pentru îmbunătățirea, acolo unde este nevoie, a reformelor ce trebuiesc luate pentru aducerea stabilității în zona țărilor din Europe de Sud-Est.
Inițiatorii pactului doresc, pe lângă oferirea unei șanse Europei de Sud-Est, și sprijinirea statelor din această regiune în aspirațiile de aderare la UE.
În anul 2005 a început procesul de revizuire a activităților PSESE deoarece progresele statelor din regiune în relația cu UE și NATO impuneau o altfel de cooperare. Ultima reuniune a membrilor PSESE a avut loc la 28 februarie 2008. Consiliului European, după discuții cu secretariatul PSESE propune înființarea unui consiliu pentru continuarea activităților PSESE. Astfel, în februarie 2008 ia ființă Consiliul Regional de Cooperare (CRC) format din țările din regiune, dar cu sprijinul comunității internaționale. Au fost sistate activitățile PSESE, acestea fiind preluate de noul consiliu. Activitatea acestui consiliu are ca obiective prioritare: dezvoltarea de infrastructură, dezvoltarea la nivel economic și social, afaceri interne și justiție și cooperare în domeniul securității. Înlocuirea PSESE cu CRC s-a făcut deoarece acesta din urmă acționează mult mai la nivel regional decât PSESE.
4.3. Agenda de la Salonic: Procesul de stabilizare și asociere a Balcanilor de Vest
La reuniunea de la Salonic, desfășurată în 19-20 iunie 2003, Consiliul European și-a luat angajamentul de a sprijini pe toate liniile perspectiva în vederea aderării la UE a țărilor din Balcanii de Vest, acest sprijin fiind deja început prin lansarea proceselor de stabilizare și asociere pentru această regiune.
Procesul de stabilizare și asociere a fost lansat în anul 1999 cu scopul de a sprijini țările din Balcanii de Vest la apropierea de Uniunea Europeană.
În cadrul procesului de stabilizare și asociere a țărilor din Balcanii de Vest au fost stabilite parteneriate cu mai multe țări din această regiune: Kosovo, Albania, Serbia și Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Bosnia și Herțegovina. În cadrul acestor parteneriate au fost stabilite domenii de acțiune și cadrul financiar pentru punerea în aplicare proiectelor din cadrul domeniilor stabilite. S-a urmărit în tot acest timp stabilitatea și prosperitatea tărilor din regiune, integrarea mai ușoară în UE, fiind asimilate ca țări cu potențial pentru aderare. Toate aceste parteneriate au fost elaborate după ,,Agenda de la Salonic” din 2003.
Procesul de stabilizare și asociere presupune:
– dezvoltarea dialogului politic între oficialii țărilor balcanice și oficialii UE;
– dezvoltarea relațiilor economice și comerciale în interiorul regiunii precum și cu Uniunea Europeană;
– cooperarea în domeniul afacerilor interne și a justiției;
– asistență din partea uniunii în procesul de democratizare, educație, societatea civilă și dezvoltarea instituțională;
– dezvoltarea relațiilor financiare deja existente;
– nu în ultimul rând, elaborarea unor acorduri de stabilizare și asociere în perspectiva aderării la UE.
Relațiile contractuale între țările din regiune și UE iau forma acordurilor de stabilizare și de asociere, fiecare acord instituind structuri de cooperare permanentă, bazându-se pe principii democratice comune, pe drepturile omului și pe statul de drept. Astfel, este constituit Consiliul de Stabilizare și Asociere care se reunește anual la nivel ministerial cu scopul de a supraveghea punerea în aplicare a acordurilor încheiate.
Acordurile de Stabilizare și Asociere sunt elementele cheie al politicii UE în regiune. Acestea au menirea să îmbunătățească relațiile dintre Uniunea Europeană și statele din regiune. Obiectivele acestor acorduri sunt următoarele:
perspectiva aderării la UE în baza prevederilor de la Amsterdam, după îndeplinirea celor de la Copenhaga;
sprijinirea eforturilor pentru cosolidarea democrației, a statului de drept și dezvoltarea economică;
stabilirea cadrului legislativ pentru promovarea dialogului politic la nivel bilateral și regional;
promovarea relațiilor economice, atragerea de investiții dezvoltarea transporturilor, cooperarea în domeniul vamal cu perspectiva unei integrări mai strânse în sistemului comerțului mondial;
sprijinul în dezvoltarea cooperării în domeniul justiției, afacerilor interne, economică, socială, educație, tehnologie, energie, cultură, etc.
În prezent sunt în vigoare acorduri cu Albania, Muntenegru, Serbia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acordul cu Croația a expirat odată cu aderarea acesteia la UE în iulie 2013. Uniunea Europeană a încheiat acorduri cu Bosnia și Herțegovina, dar momentan acestea au fos înghețate pe motive politice, iar cu Kosovo au început negocierile în vederea încheierii unui acord în octombrie 2013, iar în iulie 2014 acesta a fost semnat.
Parteneriatele semnate doresc să sprijine procesul de stabilizare și asociere precum și respectarea în totalitate a criteriilor de aderare în vederea aderării. În parteneriate sunt stipulate clar reformele care trebuiesc făcute, dar și un cadru financiar în acest sens. Ulterior, țările își întocmesc propriul calendar de respectare și îndeplinire a reformelor. Tot timpul aceste parteneriate sunt revizuite în funcție de progresele făcute și de identificarea unor noi priorități, identificate cu ocazia rapoartelor anuale.
În cadrul procesului de aderare, UE aplică țărilor din Balcanii de Vest aceleași metode ca și țărilor nou aderate până la integrarea lor în uniune, condițiile fiind îndeplinirea criteriilor politice de la Copenhaga.
Începând cu decembrie 2009, cetățenii Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Muntenegrului și Serbiei pot călători în spațiul Schengen fără viză, iar începând cu noiembrie 2010 și cei Albania și Bosnia și Herțegovina se pot bucura de acest lucru, acest beneficiu apropiind țările balcanice mai mult de Uniunea Europeană.
Actualmente au primit statut de candidat la UE, Serbia, Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Albania, iar Kosovo și Bosnia și Herțegovina, deocamdată sunt țări potențial candidate.
4.4. Misiunile civile și militare ale UE în Balcanii de Vest: analiză retrospectivă
Începând cu 2003, cînd se pare că a fost marcată operaționalizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare/PESA, Uniunea Europeană a urmărit o abordare graduală în implicarea sa în operații.
Uniunea Europeană a avut o prezență constantă în cadrul evenimentelor care s-au derulat în spațiul balcanic. În această regiune UE a derulat o serie de misiuni civile și militare, misiuni ce au fost derulate după încheierea misiunilor NATO sau chiar în paralel cu acestea. Rolul misiunilor a fost fie de continuarea obiectivelor derulate de Alianță, fie de suplimentare a acestora pe cont propriu.
a) misiuni civile
Prima misiune a UE din Balcanii de Vest este MISIUNEA DE POLIȚIE A UE (EUPM) din Bosnia-Herțegovina care a debutat în ianuarie 2003, cu un mandat de 3 ani, având următoarele obiective:
formarea unei forțe de poliție care să combată crima organizată și corupția;
pregătirea profesională a poliției locale;
reorganizarea unităților de investigații interne;
probleme administrative și de personal;
poliție rutieră și ordine publică.
În ianuarie 2006, la prelungirea mandatului EUPM, misiunea s-a concentrat pe 3 direcții principale, și anume:
reformarea structurilor de poliție;
sprijinirea poliției locale în combaterea crimei organizate;
inspectarea poliției locale în vederea responsabilizării actului polițienesc.
Mandatul a fost prelungit până în decembrie 2009, iar la începutul lui 2010 acesta a fost din nou prelungit până la sfârșitul lui 2011. Odată cu a doua prelungire a mandatului domeniile de activitate a EUPM se schimbă, astfel că seurmărește lupta împotriva crimei organizate la nivelul funcționarilor publici, eficientizarea relației instituțiilor de poliție cu procuratura și îmbunătățirea cooperării polițienești internaționale.
Misiunea a preluat mandatul de la IPTF (International Police Task Force) care și-au început mandatul în decembrie 1995 cu scopul de instaurare a legii prin mijloace specifice și de a stabiliza regiunea.
Provocările operaționale, financiare și de planificare întâmpinate în decursul misiunii erau percepute până la momentul misiunii doar ipotetic, uniunea căpătând astfel experiență.
EUPM a avut un rol deosebit de important în trecerea de la implementarea acordului de la Dayton la integrarea europeană.
Misiunea civilă EUPOL PROXIMA a fost desfășurată în FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia) imediat după încheierea misiunii militare Concordia, cu mandat inițial de un an. La misiune au participat 500 de ofițeri de poliție din 33 de state. Scopul acesteia este de a sprijini schimbările structurale din cadrul Ministerului de Interne, misiune care se încheie în anul 2005. Faptul că ea venea chiar după o misiune militară, preocuparea NATO și UE era ca FYROM să nu creeze o dependență față de forțele milittare externe pe teritoriul ei.
După ce FYROM a fost stabilă din punct de vedere al securității, misiunea militară a fost înlocuită cu o misiune civilă, misiune ce ajuta instituțiile statului la dezvoltarea capabilităților de asigurare a siguranței cetățenilor.
După încheierea misiunii guvernul FYROM a cerut sprijinul UE pentru constituirea unei echipe care să funcționeze în cadrul Ministerului de interne cu scopul de a ajuta țara să poată face pasul către accesul spre integrarea europeană.
Misiunea EULEX KOSOVO (European Union Rule of Law Mission in Kosovo) este de departe cea mai mare misiune civilă a uniunii, fiind lansată în 2008, scopul acesteia fiind dobândirea de către autoritățile de la Priștina a experienței democratice de guvernare, pentru a forma un stat democratic, multietnic, capabil să se auto-guverneze și să întrețină relații de cooperare și bună vecinătate cu statele din apropierea sa. În etapele premergătoare începerii derulării misiunii, Uniunea Europeană a pus sub semnul întrebării existența unui mediul stabil de securitate în zonă și că guvernul de la Priștina nu are experiența unei guvernări democratice.
Între timp obiectivele s-au mai nuanțat, misiunea EULEX extinzându-se spre monitorizarea, supervizarea și îndrumarea autorităților locale pe componente de poliție, vamă și justiție în vederea formării unor instituții la nivel cu standardele europene.
Misiunea EULEX rămâne controversată din cauza problemei statutului Kosovo, misiunea PSAC (Politica de Securitate și Apărare Comună) este să pregătească, monitorizeze și să dezvolte instituțiile juridice și de poliție, și cu toate acestea nu toate țările din uniune recunosc independența Kosovo.
ECHIPA DE POLIȚIE CONSULTATIVĂ (EUPAT). Scopul acestei misiuni este de a sprijini dezvoltarea eficientă și profesională a serviciilor poliției, pe baza standardelor impuse de UE, această reformă fiind necesară pentru atingerea acestor standarde. Misiunea a luat naștere la cererea guvernului FYROM iar Consiliul UE adoptă o moțiune comună pentru stabilirea unei echipe de poliție consultative. Inițial echipa a avut mandat între 15 decembrie 2005 – 16 iunie 2006, ulterior mandatul fiind prelungit în vederea perfecționării în continuare a instituției poliției pentru a ajunge la standardele dorite pentru a accede mai ușor la drumul spre aderare.
b) misiuni militare
CONCORDIA din Macedonia (FYROM) este prima misiune militară derulată de UE (EUFOR) conform aranjamentelor ,,Berlin +”. A fost desfășurată în perioada 31.03 – 15.12.2003 la solicitarea președintelui Trajkovski, cerere fiind bazată pe rezoluția Consiliului de Securitate al ONU. La misiune au participat militari din 26 de țări – 13 din UE și alte 13 țări terțe, cu un număr total de 320 de militari și 80 de civili. Obiectivul acesteia consta în sprijinirea implementării Acordurilor de la Ohrid, prin oferirea unei prezențe militare vizibile, mai ales în zonele cu potențial de instabilitate și tensiuni etnice, dar și prin sprijinirea organismelor internaționale implicate în procesul de monitorizare și prin asigurarea legăturii cu autoritățile macedonene, cu liderii locali și cu populația din zonă. Alt obiectiv este acela de a consilia guvernul dela Skopje în materie de securitate și apărare. Acordul de la Orhid este un acord de pace semnat între Macedonia și reprezentanții etnicilor albanezi în 13 august 2001 cu scopul de a ,,oferi o prezență militară vizibilă, îndeosebi în zonele cu potențial de instabilitate și tensiuni interetnice”, acord care a dus la terminarea conflictului.
Comandamentul operației a fost amplasat la Skopje, funcționând și trei comandamente regionale la Skopje, Kumanovo și Tetovo.
Pe timpul derulării operațiunii Concordia situația din Macedonia era relativ stabilă și nivelul conflictelor era unul foarte scăzut. Forțele implicate au continuat acțiunile Allied Harmony (misiune a NATO) de strângere a armamentelor deținute ilegal, iar existența unei prezențe militare vizibile a contribuit în mod evident la menținerea acestui nivel scăzut al conflictualității.
Fiind prima misiune, aceasta a fost un test pentru Uniunea Europeană și un model procedural necesar pentru relațiile existente în rândul membrilor, în raporturile cu parteneriatul strategic, prin această misiune făcându-și remarcată prezența în domeniul apărării.
Misiunea ALTHEA DIN BOSNIA-HERȚEGOVINA a fost inițiată la data de 12 iulie 2004, începând efectiv în 2 decembrie 2004, în cadrul PESA și PESC în baza Tratatului Uniunii Europene (TUE), fiind prima operație militară de anvergură a UE. Consiliul Uniunii Europene a stabilit ca obiective ale misiunii descurajarea violenței, realizarea climatului de securitate și siguranță, realizarea unui stat în care să conviețuiască toate etniile și care să avanseze ireversibil spre integrare. După încheierea misiunii se dorea ca toate responsabilitățile EUFOR să fie transferate către autoritățile bosniace. Concepția europeană era întărirea abordării globale a UE față de Bosnia și să susțină progresele guvernului în perspectiva integrării în uniune, obiectivul fiind semnarea unui acord de stabilizare și asociere.
Misiunea este derulată după modelul ,,Berlin +”, acest lucru dând voie uniunii să recurgă la mijloacele și capabilitățile NATO. Althea este continuatoarea misiunii SFOR (Stabilization Force) condusă de NATO, își propunea să fie de aceeași mărime, iar mandatul similar.
UE trebuia să mențină o bună cooperare cu guvernul local, în special cu ministrul apărării pentru conducerea operațiilor militare, și cu NATO, această organizație punând la dispoziție adjunctul SACEUR (Supreme Allied Commander Europe) pentru conducerea operației cu comandamentul la Shape. Asigurarea financiară a misiunii militare urma să fie suportată de statele membre ale uniunii.
Semestrial se emitea un raport din care reieșeau nevoile de ajustare a mărimii forței, modificările necesare pentru completarea obiectivelor și data la care ar trebui să înceteze mandatul. Încetarea mandatului urma să intre în vigoare odată cu publicarea în Jurnalul Oficialal UE.
Misiunea ALTHEA face ca UE să devină mai activă, capabilă să desfășoare misiuni militare și făcând față provocărilor începutului de secol. Acest lucru se vede și din faptul că la 13 septembrie 2004 este aprobat planul misiunii, la 17 septembrie are loc o reuniune a miniștrilor apărării din UE, iar începând cu data de 2 decembrie începe efectiv misiunea la Sarajevo. La misiune au participat 22 de state membre și 11 state terțe, printre care și România cu 152 militari, lucru care a contat la primirea noastră în UE la 1 ianuarie 2007.
4.5. Consolidarea păcii în Balcanii de Vest: impactul perspectivei lărgirii UE
Prezența UE și NATO în Balcanii de Vest a contribuit în foarte mare măsură la stabilizarea păcii în regiune, cu toate acestea zona nu este lipsită complet de crize, acestea nefiind de natură militară și neavând impact asupra securității regionale.
Recent, în Macedonia s-au iscat acțiuni armate violente care au dus la moartea a opt polițiști și 14 militanți albanezi, acest lucru arătând că regiunea rămâne o realitate explozivă și confuză, capabilă să amenințe stabilitatea Europei, cu toate ca UE a caracterizat conflictul ca un ,,accident izolat”. Pentru aceste noi conflicte poate o parte din vină este dezamăgirea cu privire la progresul de aderare și profunda frustrare economică.
Și în cazul statului Kosovo mulți își pun întrebarea: Oare acest stat întârzie aderarea la UE a celorlalte state din Balcanii de Vest sau este vreo legătură între aderarea la UE cu cea la NATO? Purtătorul de cuvânt al NATO, James Appathurai, declara în 2008 presei militare că nu vede o legătură între cele două procese de aderare și că aceste procese trebuie analizate separat în vederea integrării. În cadrul procesului de aderare la UE se analizează progresele făcute de fiecare țară în parte.
Pentru toate statele membre ale Uniunii Europene aspectul de lărgire a uniunii este privit cu entuziasm, dar degocierile de aderare nu trebuie făcute cu rapiditate, trebuie îndeplinite obligatoriu reformele impuse, urmărindu-se astfel calitatea, fiind cea mai bună garanție pentru stabilitatea zonei euro. Comisarul european pentru lărgire, Olli Rehn, declara cu șapte ani în urmă că promisiunea unei perspective europene a statelor balcanice a fost făcută la summit-ul european de la Tesalonic, din 2003, ca un factor puternic de pacificare, într-o regiune cunoscută tradițional ca „butoiul de pulbere al Europei“.
Prima țară din Balcanii de Vest care a aderat la UE a fost Croația la data de 1 iulie 2013, candidatura acesteia fiind acceptată la 1 iunie 2004. Unele țări ale fostei Iugoslavii precum Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Serbia dețin titulatura de țări candidate, iar Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt deocamdată țări potențial candidate la procesul de aderare la uniune.
Procesul de Stabilizare și Asociere (PSA) a fost lansat în 2009 fiind cadrul strategic de sprijinire în drumul spre integrare a statelor balcanice. Acest cadru definește relațiile contractuale bilaterale ce trebuie respectate, asistența financiară, dialogul politic, relațiile comerciale ce trebuie avute și cooperarea regională ce trebuie să existe între părți.
A fost acordat regimul de călătorie fără viză către spațiul Schengen pentru cetățenii Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Muntenegrului și Serbiei (decembrie 2009), Albania și Bosnia și Herțegovina (noiembrie 2010).
Stadiul actual
Albania și-a depus candidatura pentru aderarea la UE în 28 aprilie 2009, recomandarea UE fiind ca negocierile privind aderarea să fie deschise când vor fi îndeplinite reformele impuse. În 2012 Comisia a constatat progrese semnificative și a propus ca Albania să primească statutul de candidat, acest lucru realizându-se abia în iunie 2014 din cauza adoptării cu întârziere a reformelor.
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a solicitat aderarea la UE în 2004, iar într-un timp relativ scurt, decembrie 2005 a și primit statutul de candidată. Oficialii europeni au recomandat deschiderea negocierilor cu acest stat în fiecare raport al Comisiei deoarece se vedeau progresele făcute în drumul spre aderare, dar cu toate acestea, din cauza litigiului nesoluționat cu Grecia cu privire la folosirea numelui de ,,Macedonia” și tensiunile cu Bulgaria au dus la o amânare spre primirea țării în sânul europei.
Bosnia și Herțegovina nu și-a depus încă candidatura pentru aderare. A semnat cu UE un ASA (Acord de Stabilizare și Asociere) dar acesta a fost înghețat cu privire la intrarea lui în vigoare. Există acorduri funcționale cu uniunea cu privire la aspecte legate de comerț.
Muntenegru și-a depus candidatura la aderarea UE în decembrie 2008, doi ani mai târziu primind deja statutul. Statul mai are de făcut reforme importante în domeniul justiției, libertății și securității și reformarea sistemului judiciar.
Serbia și-a depus candidatura în decembrie 2009, statutul primindu-l în martie 2012 după ce Belgradul și Priștina au ajuns la un numitor comun privind reprezentarea regională a Kosovo. Negocierile de aderare au devenit oficiale la 21 ianuarie 2014 ca recunoaștere a progreselor făcute de Serbia pe drumul spre normalizare a relațiilor cu Kosovo.
Kosovo are de străbătut probabil un drum mai lung spre aderare din cauză că nu toate țările membre UE recunosc independența acestei țări (Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania). În iunie 2013, după încheierea unui acord de normalizare a relațiilor între Belgrad și Priștina, au început negocierile pentru încheierea unui ASA, acesta fiind parafat un an mai târziu. Drumul spre aderare depinde în cea mai mare măsură de implementarea dialogului între Kosovo și Serbia, facilitat de UE.
Odată rezolvată problema securității în regiune se pune problema integrării în uniune a acestor țări. Lărgirea Uniunii Europene este destul de importantă atât pentru țările membre cât și pentru țările care doresc să acceadă deoarece extinderea este parte integrantă din calea de rezolvare a provocărilor cu care se confruntă. Extinderea favorizează stabilitatea economică și financiară și creează oportunități de schimburi comerciale și afaceri între țările care doresc să adere și țările deja membre creându-se locuri de muncă și o creștere economică accentuată. Putem vorbi aici și despre asigurarea unui climat de pace și de stabilitate și dezvoltarea unui dialog la nivel înalt. Acesta este și una din atribuțiile UE, de asumare a rolului de lider în consolidarea securității și stabilității în propria vecinătate. Balcanii de Vest, în urmă cu aproape douăzeci de ani era considerat un loc de instabilitate din cauza conflictelor etnice iar acum sunt în plin proces de consolidare a păcii și stabilității desfășurat prin perspectina Uniunii Europene. După aderarea Croației este necesar ca țările care doresc să adere să fie capabile să adere fără a aduce cu sine dificultăți, eliminarea acestora fiindu-le impusă prin stabilirea condițiilor premergătoare aderării. De aceea acest proces se întinde pe o perioadă așa mare pentru a fi sigue că țările sunt pregătite să facă acest pas.
Ambasadorul Turciei în Kosovo, Songul Ozan, menționa că ,,Balcanii sunt inima Europei care nu este completă fără această regiune”. Oficialii UE au subliniat faptul că ritmul reformelor în țările balcanice este diferit de aceea există nivele diferite de dezvoltare și alinierea la standardele UE sunt inegale, acest lucru ducând la alocarea diferențiată a fondurilor Instrumentului de Asistență pentru Preaderare (IPA) pentru proiecte zonale cu specific național.
În perspectiva lărgirii UE odată cu primirea ca țări membre a statelor din Balcanii de Vest, cetățenii din uniune so vor confrunta cu:
creșterea concurenței pe piața forței de muncă (poate neloiale din punct de vedere financiar) din cauza imigranților din statele nou aderate;
alocarea de noi fonduri eurpene noilor state pentru evitarea decalajelor economice și sociale;
creșterea criminalității organizate din statele balcanice din cauza liberei circulații;
posibile riscuri conflictuale, de acestă dată în interiorul uniunii.
Procesul de aderare la Uniunea Europeană pentru statele din Balcanii de Vest va fi unul cu mult mai complex ca cel din 2004 și 2007, dar nu este imposibil, primul pas făcându-l deja Croația, acest lucru dând mari speranțe și celorlalte state pretendente la aderare.
Cu toate problemele care au existat și încă mai există în regiunea Balcanilor de Vest s-au făcut progrese considerabile pentru o integrare în marea familie a Uniunii Europene iar UE este dispusă să-i primească ca membrii cu drepturi depline odată ce toate condițiile impuse sunt realizate și toate reformele îndeplinite.
Concluzii
Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI au adus pe scena mondială multiple evenimente cum ar fi: înființarea oficială a UE în 1 noiembrie 1993, destrămarea fostei URSS și a statelor socialiste, crizele religioase și etnice care au dus până la urmă la divizarea Fostei Iugoslavii, etc.. Ceea ce se înțelegea prin războiul clasic este acum istorie. Aproape toate statele înțeleg că acum lupta pentru protecția cetățenilor se duce la nivel global iar apariția de noi conflicte poate genera o gravă instabilitate mondială.
Odată cu apariția pe scena mondială a unor state care concurează printre cele mai puternice ale lumii a impus o colaborare mai intensă a statelor pentru prevenirea și gestionarea posibilei apariții a unor crize.
Uniunea Europeană în colaborare cu NATO și ONU conlucrează permanent pentru păstrarea păcii și intervin ca mediatori acolo unde văd posibilă izbucnirea unei crize. Aceste instituții pun tot mai mult accentul pe managementul crizelor ca fiind cel mai eficient lucru prin care se pot gestiona crizele și la niște costuri mult mai reduse.
Uniunea Europeană este în momentul de față un actor important pe scena mondială. Prin forța sa economică, prin politicile adoptate atât pentru statele membre dar și pentru statele în curs de aderare și potențial candidate dar și în exteriorul uniunii este o voce care se face tot mai des auzită pe plan mondial. Ea garantează asigurarea securității atât în interiorul uniunii cât și pentru statele pretendente la aderarea la uniune, nici un stat nefiind capabil să facă față provocărilor actuale pe cont propriu.
Conflictele etnice constituie încă o amenințare la adresa securității UE și nu numai, deși ele au fost semnificativ reduse cu implicarea uniunii prin misiunile derulate după Războiul Rece în Balcanii de Vest și în alte state. Crizele din regiunea vestică a balcanilor a făcut ca și NATO să se implice în asigurarea securității în Europa pentru a le stopa cu scopul de a reduce implicațiile și extinderea acestor conflicte în spațiul euro-atlantic. Mai mult sau mai puțin apreciată, și intervenția UE în Balcani a avut un rol deosebit de important. Multe critici i-au fost aduse uniunii din cauza incapacității inițiale de a interveni asupra prevenirii conflictelor, asta poate și din cauză că nu dispunea de destule capabilități cum deținea Alianța Nord Atlantică. De aceea în misiunile militare care se derulau în Balcani în conformitate cu modelul ,,Berlin +”, UE putea recurge oricând la capabilitățile alianței. Uniunea împreună cu Alianța, prin misiunile derulate în Balcanii de Vest, au reușit să transforme statele din regiune în state stabile din punct de vedere al instabilității și securității, acestea au fost democratizate, iar unul din obiectivele lor de a reduce riscurile pentru entitățile din proximitate a fost îndeplinit. Asfel, aceste crize au creat ocazia UE de a-și îmbunătăți sistemul de management al crizelor. Reducerea riscurilor de securitate în Balcanii de Vest sunt benefice atât pentru țările din regiune cât și pentru UE, deoarece uniunea nu dorește primirea ca stat memru a unor țări care prezintă asemenea riscuri. Cu toate că Uniunea Europeană dispunea de puține capabilități iar misiunile derulate după modelul ,,Berlin +” apelau la cele NATO, rolul UE în democratizarea și modernizarea Balcanilor de Vest este de netăgăduit. Statele balcanice deși nu dețin nici astăzi o mare sursă de putere, se confruntă cu o serie de vulnerabilități interne și multiple diferende inter și intra-statale, constituie la ora actuală o regiune destul de stabilă din punct de vedere al stabilității și securității cetățenilor. Aspirația țărilor din regiune la Uniunea Europeană precum și la Alianța Nord Atlantică constituie cel mai mare suucces al comunității internaționale.
Prezența UE și NATO în regiunea balcanilor și implicarea lor în stabilirea păcii și securității a reușit să implementeze principiul liberalismului, ale cărui baze au fost puse la Kant, conform căruia democrațiile nu se luptă între ele. Acesta continuă să fie principiul comunității internaționale în regiunea Balcanilor de Vest și nu numai.
Progresele democratice și economice realizate de statele din Balcani au fost o consecință a implicării Uniunii Europene prin condițiile impuse. Aceste progrese au mai încetinit odată cu izbucnirea crizei financiare, criză care a afectat și interiorul UE. Acest lucru a făcut ca uniunea să prelungească procesul de aderare și să înăsprească condițiile pe care statele candidate să le îndeplinească în vederea aderării.
Implicarea UE în procesul de extindere este de a reuni continentul european care a fost divizat în urma ultimului război mondial. Multe dintre state au fost deja primite în rândul membrilor UE și este în interesul Uniunii Europene și al întregii Europe ca regiunea să avanseze cât mai rapid și în Balcani pe calea reformelor politice și economice, a reconcilierii între popoare și a apropierii de UE. Prin urmare, UE își mobilizează toate instrumentele de politică de care dispune în vederea sprijinirii atingerii acestor obiective. Comisia acordă o prioritate specială sprijinirii consolidării statului de drept, bunei guvernanțe, reformei administrative și judiciare și dezvoltării societății civile. După reafirmarea Consiliului European din 2007 că ,,locul Balcanilor de Vest este în Uniunea Europeană” aceste țări au făcut eforturi remarcabile pentru îndeplinirea condițiilor necesare aderării, Comisia Europeană sprijinind eforturile de reformă și cooperare regională cu acestea. Dar totuși evoluția în regiunea balcanilor este imprevizibilă din punct de vedere politic, economic și strategic, conflicte putând fi iscate în orice moment din motive mai mult sau mai puțin însemnate, acest lucru făcând momentan cam greoi accesul în uniune.
Crizele din Balcani au constituit pentru UE necesitatea de reformare a Politicii Externe și de Securitate Comună. Uniunea a încercat soluționarea pașnică a conflictelor evitând pe cât posibil escaladarea crizei și recurgerea la intervenția militară.
Bibliografie:
Cristina Bogzeanu, Rolul NATO și al UE în managementul crizelor din Balcanii de Vest, București, 2011;
Dr.Duțu, Petre, Bogzeanu, Cristina, Provocări actuale pentru securitatea europeană, Editura Univesității Naționale de Apărare “CAROL I”, București, 2010;
Universitatea Națională de Apărare ,,Carol I”, Revista Impact Strategic nr. 1, 2008;
www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.5.2.pdf;
http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/western_balkans/index_ro.htm;
Lucrarea de disertație a masterandului Andrei Vocilă ,,Managementul crizelor modalitate eficienta de gestionare a surselor de instabilitae la nivel global si regional” accesată de pe https://andreivocila.wordpress.com;
http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/19-27-Vasile-Leca.pdf;
http://ekphrasis.accentpublisher.ro/;
www.wikipedia.org.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uniunea Europeana Si Managementul Crizei Iugoslave Implicatii Pentru Politicile Si Actiunea Externa a U.e. In Balcanii de Vest (1991 Prezent) (ID: 151505)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.