Uniunea Europeana Si Institutiile Sale
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………2
Cap.I Prezentare generală Uniunea Europeană
Scurt istoric……………………………………………………………………….3
Funcționarea instituțională a Uniunii Europene…………………………………18
Cap.II Instituțiile politice ale Uniunii Europene
2.1 Consiliul European ………………………………………………………………21
2.2 Consiliul Uniunii Europene……………………………………………………….27
2.3 Parlamentul European……………………………………………………………36
2.4 Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate…..41
Cap.III Instituții administrative
3.1 Comisia Europeană………………………………………………………………42
3.1.1 Structura Comisiei Europene…………………………………………………..42
3.1.2 Funcționare și competențe……………………………………………………..45
3.2 Organele consultative……………………………………………………………47
3.2.1 Comitetul economic și social…………………………………………………..47
3.2.2 Comitetul regiunilor…………………………………………………………….48
3.3 Curtea de conturi………………………………………………………………….50
3.4 Banca Centrală Europeană ………………………………………………………52
Cap.IV Instituții jurisdicționale
4.1 Curtea europeana de justiție…………………………………….………………..53
4.2 Tribunalul………………………………………………………………………..56
4.3 Practică Judiciară…………………………………………………………………58
Concluzii …………………………………………………………………………….64
Bibliografie
=== Uniunea Europeana si institutiile ===
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………2
Cap.I Prezentare generală Uniunea Europeană
Scurt istoric……………………………………………………………………….3
Funcționarea instituțională a Uniunii Europene…………………………………18
Cap.II Instituțiile politice ale Uniunii Europene
2.1 Consiliul European ………………………………………………………………21
2.2 Consiliul Uniunii Europene……………………………………………………….27
2.3 Parlamentul European……………………………………………………………36
2.4 Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate…..41
Cap.III Instituții administrative
3.1 Comisia Europeană………………………………………………………………42
3.1.1 Structura Comisiei Europene…………………………………………………..42
3.1.2 Funcționare și competențe……………………………………………………..45
3.2 Organele consultative……………………………………………………………47
3.2.1 Comitetul economic și social…………………………………………………..47
3.2.2 Comitetul regiunilor…………………………………………………………….48
3.3 Curtea de conturi………………………………………………………………….50
3.4 Banca Centrală Europeană ………………………………………………………52
Cap.IV Instituții jurisdicționale
4.1 Curtea europeana de justiție…………………………………….………………..53
4.2 Tribunalul………………………………………………………………………..56
4.3 Practică Judiciară…………………………………………………………………58
Concluzii …………………………………………………………………………….64
Bibliografie
Introducere
Ideea de Europa, care desemneaza un spatiu geografic, politic si spiritual specific, dateaza de câteva milenii. Constructia europeana procesul constient de formare a unitatii economice, politice si institutionale a acestui spatiu au o vechime de doar câteva decenii, declansîndu-se efectiv în contextul bipolaritatii mondiale, instaurate dupa al doilea razboi mondial, în care Europa îsi putea salva locul, rolul, identitatea si puterea doar prin transpunerea în practica a premizelor unitatii sale.
Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evolutii de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeana s-a cristalizat si afirmat în numeroase initiative si proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevarata preistorie a constructiei europene, aflate azi în plina desfasurare.
Încă de la constituire, principalul scop al Comunităților europene l-a constituit realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta din cadrul organizațiilor de cooperare, deja existente.
Cooperarea mai puternică între statele membre s-a creat cu ajutorul instituțiior create la nivel regional.
Motivația acestei teme are la bază importanța instituțiilor Uniunii Europene pentru o mai bună colaborare între statele membre.
Lucrarea este structurată în patru capitole.În primul capitol am prezentat Uniunea Europeană de la origini până în prezent.În al doilea capitolam prezentat instituțiile politice ale Uniunii Europene.În al treilea capitol am prezentat instituțiile administrative ale Uniunii Europene și în ultimul capitol am prezentat Curtea de Justiție a Uniunii Europene și câteva cazuri de practică judiciară.
Cap.I Prezentare generală Uniunea Europeană
1.1 Scurt istoric
Primele organizații europene apar după Cel de-al Doilea Război Mondial:
La 5 aprilie 1944, la Londra are loc semnarea Tratatului dintre Belgia, Olanda și Luxemburg (BENELUX) privind constituirea unei uniuni vamale între aceste țări.
La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Luxemburg de către Belgia, Franța, Luxemburg, Regatul Unit și Olanda prin care ia ființă Uniunea Occidentală. Se încerca, astfel, organizarea unei apărări comune pe baza unui pact de asistență în caz de agresiune.
La 16 aprilie 1948 este creată la Paris Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), având drept scop administrarea fondurilor acordate de către Statele Unite ale Americii prin intermediul Planului Marshall pentru reconstrucția Europei. În 1961 ea se transformă în Organizația Economică de Cooperare și Dezvoltare (OECD) care în prezent numără 28 de membri și are ca scop concertarea politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale anuale, precum și monitorizarea evoluției înregistrate de economiile în cauză.
În urma Congresului de la Haga din 7-11 mai 1948, Franța propune constituirea unei Adunări Europene, denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului de la Strasbourg de zece state europene la 5 mai 1949. Această instituție își desfășura activitatea în domeniul cooperării parlamentare și al drepturilor omului. Dar, datorită influenței britanice, ea nu dispunea de puteri reale. O dată cu căderea blocului comunist, în 1989, Consiliul Europei va deveni prima structură de primire a noilor democrații din Europa Centrală și de Est, contribuind astfel la securitatea democratică a continentului.
De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Șase
La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franței, Robert Schuman marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunități de interese pașnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franței și Germaniei.
Această propunere era fundamental diferită de soluțiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucției țării), și anume: participarea celor două state (Franța și Germania), cu poziții egale, în cadrul unei noi entități care să coordoneze, inițial, industriile cărbunelui și oțelului din cele două țări, dar să și pună bazele unei viitoare federații europene.
Acesta era un răspuns la problemele de după Cel de-al Doilea Război Mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar și la potențialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucție.
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 1951 Planul Schuman a fost acceptat de toate țările participante la negocieri (Franța, Germania, Italia și cele trei țări ale Benelux-ului) și s-a hotărât înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani.
Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră patru instituții:
Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esență supranațională. Ea era alcătuită din 9 membri desemnați pentru 6 ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituția avea independență financiară și politică în raport cu statele membre.
Consiliul Miniștrilor dispunea de o putere limitată și emitea avize de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorități. El era format din 6 miniștri ai afacerilor externe.
Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegați de către parlamentele naționale. Deputații nu se regrupau pe delegații naționale, ci pe grupuri politice europene (creștini-democrați, socialiști, liberali), prefigurând, în acest mod, structura viitorului Parlament European.
Curtea de Justiție care trebuia să vegheze la o bună funcționare în ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor. CECO a fost prima organizație europeană ce dispunea de puteri supranaționale. Meritul său este dublu:
pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea și cooperarea franco-germană și a deschis calea către o Europă comunitară;
pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberalizarea producției și a schimburilor de materii prime (cărbune și oțel) fundamentale pentru industrie.
B. Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanții Germaniei, Belgiei, Franței, Italiei, Luxemburgului și Olandei au semnat Tratatele prin care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
Tratatul CEE și-a fixat obiective politice ambițioase, care au fost enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:
determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai strânse între popoarele europene;
decise să asigure, printr-o acțiune comună, progresul economic și social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;
hotărâte să-și unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor esențial: ameliorarea constantă a condițiilor de viață și de ocupare a popoarelor lor;
preocupate să-și întărească unitatea economiilor lor și să asigure dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităților dintre regiuni și a întârzierilor zonelor mai puțin favorizate;
hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse, apărarea păcii și libertății, apelând, totodată, și la alte popoare ale Europei care împărtășesc idealul lor și care doresc să se asocieze eforturilor lor.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor politici concrete:
politica agricolă comună;
politica comercială comună;
politica de concurență;
unitatea vamală industrială, prin eliminarea drepturilor vamale intracomunitare și suprimarea contingentelor cantitative. Aceasta presupunea, în principal, o zonă de liber-schimb, prin crearea unei protecții exterioare uniforme (tariful vamal comun).
Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic și rapid. El a reprezentat fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari puteri comerciale ale lumii.
Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea condițiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii nucleare“. Acțiunile comune ale tratatului se refereau la:
creșterea și difuzarea cunoștințelor în domeniu;
punerea la punct a tehnologiilor industriale;
investiții și crearea de întreprinderi mixte;
aprovizionare;
securitate;
instituirea pieței comune nucleare.
EURATOM a trebuit să-și limiteze acțiunile, deoarece state precum Franța nu au dorit să-și piardă prerogativele într-un sector așa de sensibil precum cel al atomului, cu prelungirile sale militare.
Tratatele de la Roma au instituit două comunități, una economică (CEE) și una a energiei atomice (EURATOM) care urmau să funcționeze pe durată nelimitată și care au fost fondate pe un sistem instituțional similar cu cel al CECO. Astfel, principalele instituții ale CEE și EURATOM erau: Consiliul de Miniștri, Comisia, Parlamentul European și Curtea de Justiție.
C. Asociația Europeană a Liberului-Schimb
În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveția, Danemarca, Norvegia și Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960, un tratat prin care se constituia Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS). La această organizație au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) și Liechtenstein (1991).
AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitată la produsele industriale și la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului și produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun și fără politici comune.
D. Comunitatea Europeană a Celor Șase
La 8 aprilie 1965, „Cei Șase“ au semnat un tratat de fuziune a executivelor, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată, cele trei comunități (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu instituțional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeană a „Celor Șase“.
Extinderea și transformarea Comunității Europene (1972–2005)
Comunitatea Europeană, fondată de „Cele Șase“ state semnatare ale tratatelor CECO, CEE și EURATOM, a cunoscut un continuu proces de extindere început în 1972. Totodată, în anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht ia ființă Uniunea Europeană.
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)
Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Șase“ către nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează Tratatele de aderare între „Cei Șase” și alte patru state europene: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit și Norvegia.
În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea celor trei țări mediteraneene – Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986) – care, la sfârșitul anilor ’60, au ieșit dintr-o lungă perioadă de regim autoritar. Această mișcare a întărit caracterul democratic al CEE, dar a pus-o în fața rezolvării unor probleme de dezvoltare a economiilor mai puțin avansate.
B. Actul Unic European (1986)
Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg și Haga, Actul Unic European (AUE) care modifică tratatele de bază ale Comunității (Tratatele de la Paris și de la Roma). El relansează construcția europeană care avea nevoie de un nou imbold, atât economic (desăvârșirea pieței unice, punerea în practică a unei politici de cercetare și tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European etc.), cât și instituțional (extinderea votului majorității calificate, creșterea rolului Parlamentului European etc.).
C. Constituirea Uniunii Europene (1992)
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, este tratatul de constituire a Uniunii Europene După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire fundamentală a Comunității, oferind un cadru juridic unic celor trei comunități – CECO, EURATOM și CEE. Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunității Economice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de competențe politice.
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de trei piloni și dominat de un fronton:
Frontonul indică obiectivele UE: cetățenie europeană, piață unică, integrare economică, politică externă comună.
Primul pilon este format din cele trei comunități europene inițiale (CECO, EURATOM și CEE) și include piața interioară, politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a mediului, educațională și de sănătate), precum și Uniunea Monetară.
Pilonul al doilea are în vedere politica externă și de securitate comună, iar pilonul al treilea se referă la cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.
Tratatul a instituit principiul subsidiarității, conform căruia deciziile trebuie adoptate de către autoritățile publice cele mai apropiate de cetățeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate și lipsite de realitate.
Articolul 3, aliniatul b al Tratatului de la Maastricht stipulează: „Comunitatea acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite și a obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratat. În domeniile care nu fac parte din competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului de subsidiaritate, decât în măsura în care obiectivele de acțiune avute în vedere nu pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare de către statele membre“.
Tratatul stabilește totodată obiectivele și competențele UE. Uniunea Europeană își propune următoarele obiective:
dezvoltarea în mod permanent a unei uniunii mai strânse a popoarelor europene;
promovarea progresului economic și a echilibrului social, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin crearea Uniunii Economice și Monetare (piața unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică Euro a fost lansată în 1999);
afirmarea identității sale pe scena internațională prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv a unei politici comune de apărare;
întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii (care nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează, conferind un număr de drepturi politice și civile cetățenilor europeni);
dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el:
a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii procesului de construcție a unei piețe fără frontiere;
a lansat noțiunea de cetățenie europeană pentru toți cetățenii statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot și la eligibilitate în cadrul alegerilor locale și europene, dreptul de petiție, dreptul de recurs în fața mediatorului european;
a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE;
a introdus doi noi „piloni” de natură interguvernamentală;
a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;
a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii
D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE
Tratatul de la Maastricht afirma că „orice stat european care respectă principiile fundamentale ale Uniunii (libertate, democrație, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) poate cere să devină membru al UE“.
Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei țări care își propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să își asume obligațiile ce îi revin prin satisfacerea condițiilor economice și politice pe care le implică aderarea.
Criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană:
Criteriul geografic (apartenența geografică, economică sau culturală la bătrânul continent);
Criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremația legii, apărarea drepturilor omului, respectarea și protecția minorităților, abolirea pedepsei cu moartea);
Criteriul economic (existența unei economii de piață viabile, capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței libere în interiorul Uniunii);
Adoptarea acquis-ului comunitar.
Criteriul capacității administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar cuprinde:
a) dispozițiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE și EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum și ale tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele și deciziile emise de către instituțiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum și celelalte acte adoptate de către instituțiile Uniunii Europene, cum ar fi declarații, rezoluții, strategii comune, acțiuni comune, poziții comune, concluzii, decizii-cadru și altele de acest fel;
c) convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum și cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene și, după caz, Comisia Europeană sunt părți, desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.
În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în contextul strategiei de preaderare, să fie create condiții pentru integrarea gradată și armonioasă a țărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de piață, adaptarea structurilor administrative și constituirea unui mediu economic și monetar stabil.
E. Europa „Celor Cincisprezece“ – A treia extindere (1995)
Țările Asociației Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii parteneri oficiali ai UE, erau nemulțumite de faptul că sunt îndepărtate de marea piață interioară care se constituia în cadrul Europei „Celor Doisprezece“. Deși au negociat crearea între cele două ansambluri a unui „spațiu economic european“, ele au cerut și au obținut adeziunea lor deplină la UE. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia și Finlanda și au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.
F. Tratatul de la Amsterdam (1997)
La 17 iunie 1997, șefii de stat și de guvern ai UE au convenit asupra unui acord politic privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam – care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“ pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:
plasarea preocupărilor privind ocuparea și drepturile cetățenilor în „inima“ Uniunii, prin:
elaborarea unor orientări politice comune și a unor linii directoare;
„concilierea“ flexibilității cu securitatea muncii;
întărirea drepturilor individuale.
suprimarea obstacolelor din calea liberei circulații și întărirea securității prin:
acordarea de noi responsabilități în domeniul justiției și afacerilor interne;
încorporarea de către UE a acordului „Schengen“.
crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-și facă mai bine auzită vocea în lume, prin:
o mai bună apărare a intereselor economice ale UE;
elaborarea unei strategii comune în domeniul politicii externe și de securitate comună;
anticiparea crizelor și crearea condițiilor pentru o decizie rapidă;
întărirea identității europene de securitate și de apărare.
creșterea eficacității arhitecturii instituționale a Uniunii în vederea viitoarelor lărgiri.
G. Agenda 2000
La 16 iulie 1997 este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai extinsă” care prezintă trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene:
întărirea și reformarea politicilor comunitare pentru ca acestea să se adapteze unei uniuni lărgite. Este vorba de politica agricolă comună și de politicile ce vizează coeziunea economică și socială;
evaluarea candidaturilor de adeziune în funcție de respectarea de către statele candidate a criteriilor democratice și statului de drept, de perspectivele lor de dezvoltare economică și de capacitatea lor de a prelua legislația comunitară în vigoare;
adaptarea cadrului financiar al Uniunii, care va permite, într-o manieră coerentă și în limite bugetare rezonabile, evoluția politicilor comunitare.
H. Europa „Celor Douăzeci și Cinci“ – A patra extindere (2004)
În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, șefii de stat și de guvern din țările membre ale UE au luat decizia inițierii unei noi extinderi a Uniunii.
Negocierile cu șase din țările primului val au început la 31 martie 1998 în cadrul Conferinței de la Londra. Cele „Șase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia și Cipru.
Negocierile cu țările din al doilea val au fost lansate la Bruxelles pe data de 15 februarie 2000, pe baza concluziilor Summitului de la Helsinki din decembrie 1999.
Cele „Șase de la Helsinki“ au fost Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia și Malta.
La Summitul de la Nisa, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de compromis care permitea o reformă instituțională a Uniunii și trecerea la o extindere treptată începând cu 2004.
În perioada 15-16 martie 2002 are loc Consiliul European de la Barcelona care s-a remarcat prin participarea istorică a șefilor de state și de guverne, precum și a miniștrilor de afaceri externe și finanțe ai tuturor celor 13 țări candidate, alături de omologii lor din statele membre UE.
În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau aderarea la UE. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia și Malta vor deveni membre ale UE din 2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:
S-a stabilit o dată-țintă pentru aderarea României și Bulgariei la UE. Negocierile se vor încheia până la sfârșitul anului 2004, iar data-țintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007.
S-a decis acordarea unei asistențe de preaderare mai mari pentru România și Bulgaria. Pentru a recupera decalajul față de cele zece state ce vor intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de Euro până în 2006. Pentru aceste fonduri, UE a trasat țării noastre priorități de alocare: justiția, afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de transport și de mediu, coeziunea și construcțiile instituționale.
României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în Parlamentul European ce va fi ales în 2004.
La 16 aprilie 2003 la Atena au fost semnate Tratatele de aderare la UE ale Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei și Maltei.
La 1 mai 2004 cele zece state din Europa Centrală și de Est devin membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o problemă care constă în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state, suprafața UE a crescut cu 34%, populația cu 29%, dar bogăția doar cu 8%.“
I. Constituția europeană
În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15 decembrie 2001, șefii de state și de guverne au arătat că Uniunea trebuie să rezolve trei probleme majore:
aducerea cetățenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de modelul și de instituțiile europene;
organizarea politicii și a spațiului politic european într-o Uniune lărgită (Consiliul a subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu țările candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste țări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European);
transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.
În urma reuniunii, șefii de state și de guverne au hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Europei. Convenția pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul Consiliului European de la Salonic reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul de Tratat privind instituirea unei Constituții pentru Europa.
Consiliul European de la Bruxelles, desfășurat în perioada 17-18 iunie 2004, a marcat o etapă istorică în procesul de integrare și cooperare în Europa: reprezentanții „Celor Douăzeci și Cinci” au anunțat ajungerea la un acord în ceea ce privește proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.
„Cei Douăzeci și Cinci” semnează la Roma, în data de 29 octombrie 2004, Constituția Uniunii Europene Trebuie spus că această Constituție nu va înlocui constituțiile naționale ale statelor membre, ci va înlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. Constituția Europeană va îmbunătăți gradul de transparență și eficiență al deciziilor și acțiunilor Uniunii Europene și îi va oferi flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.
Constituția este împărțită în patru secțiuni:
prima secțiune definește Uniunea Europeană, valorile sale, obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare al deciziilor, instituțiile sale, precum și modul în care un stat membru poate să părăsească Uniunea Europeană, dacă dorește aceasta;
a doua parte cuprinde „Carta Drepturilor Fundamentale”;
a treia descrie politicile și modul de funcționare a Uniunii Europene;
a patra secțiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare și revizuire a Constituției.
Există câteva elemente noi aduse prin această Constituție. Acestea au în vedere:
1. Garanția respectării anumitor valori și a unui model de societate: respectarea libertăților, a democrației, a egalității, a statului de drept, a demnității umane și a drepturilor omului; societatea bazată pe pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare.
2. Libertăți fundamentale: libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor; nediscriminarea în ceea ce privește naționalitatea.
3. Cetățenie europeană. „Toate persoanele care au naționalitatea unui stat membru posedă cetățenia Uniunii.”
Această cetățenie se adaugă cetățeniei naționale și conferă drepturi suplimentare: dreptul de a circula și de a locui în mod liber pe întreg teritoriul Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul European, precum și la alegerile municipale, protecția consulară și diplomatică în țările terțe, dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, dreptul de a recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative europene în limba sa și de a primi un răspuns în aceeași limbă.
4. O cartă a drepturilor fundamentale. Carta face parte integrantă din Constituție. Ea se aplică instituțiilor europene și statelor membre atunci când acestea aplică drepturile Uniunii Europene. Ea acoperă nu numai drepturile civile și politice înscrise în Convenția Europeană a drepturilor omului din 1950, ci și domenii suplimentare, precum: drepturile asociate lucrătorilor, protecția mediului, dreptul la o bună administrare.
5. Solidaritate. Dacă un stat membru este ținta unui atac terorist sau este lovit de o catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană și statele sale membre acționează de o manieră solidară – dacă este cazul și prin mijloace militare – pentru a veni în ajutorul acelui stat.
6. O îmbunătățire a vieții democratice a Uniunii. Instituțiilor europene le sunt impuse noi dispoziții în materie de consultare a societății civile, de transparență sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, și un drept de inițiativă populară (dacă cel puțin un milion de europeni o cer într-un anumit număr de state, Comisia poate depune o propunere în sensul dorit de aceștia).
7. Obiective comune:
pace și bunăstare;
libertate, securitate și justiție;
dezvoltare durabilă;
progres științific;
coeziune economică, socială și teritorială;
solidaritate între statele membre;
protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
8. Constituția europeană garantează europenilor un spațiu unic de „libertate, securitate și justiție”. Iată ce înseamnă acest lucru:
Absența controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene. Un european poate circula în mod liber, fără a fi controlat sau fără a fi necesar să-și arate pașaportul, în interiorul frontierelor celor 25 de state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin).
Întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează frontierele cu țările terțe (de exemplu, între Spania și Maroc sau între Polonia și Ucraina), dar și porturile și aeroporturile internaționale din toate statele membre.
O politică comună în materie de azil care se referă la un statut uniform de azil valabil în toate țările Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare și de retractare ale acestui statut și la un parteneriat cu țările terțe pentru a administra fluxul de cereri de azil. Această politică trebuie să fie conformă cu Convenția de la Geneva asupra refugiaților.
O politică comună în materie de imigrare care urmărește să gestioneze mai bine fluxurile migratoare asigurând, în același timp, un tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în spațiul Uniunii.. Prin această politică se are în vedere și lupta împotriva migrației clandestine, precum și a traficului de ființe umane (în particular a femeilor și a copiilor).
Consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere recunoașterea mutuală a deciziilor din justiție, precum și executarea lor, cooperarea în materie de obținere a probelor și un mai bun acces la justiție.
Consolidarea cooperării polițienești și judiciare în materie penală vizează în special o luptă puternică împotriva terorismului, a exploatării sexuale a femeilor și a copiilor, a traficului de droguri, spălării banilor, a corupției sau a crimei organizate.
Crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o măsură mai mare a criminalității internaționale
Consolidarea și controlul mai bun din partea Europolului. Polițiile europene cooperează în cadrul Europolului.
j. Europa „Celor Douăzeci și șapte“ – A cincea extindere 2007
În 2007 celor douăzeci si cinci de state s-au alăturat România și Bulgaria.
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional vizând promovarea valorilor sale. Urmărirea obiectivelor, servirea intereselor, ale cetățenilor săi și ale statelor membre precum și asigurarea coerenței a eficacității și a continuității politicilor și acțiunilor sale.
Funcționarea instituțională a Uniunii Europene
Structura acțională cea mai importantă a Uniunii Europene o reprezintă instituțiile comunitare. Acestea sunt în număr de șase, după cum urmează: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniștri), Comisia europeană, Parlamentul european, Curtea de justiție și Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanță, ca instituție asociată Curții de justiție. Instituțiile comunitare, având rol esențial în cadrul construcției comunitare, prezintă următoarele caracteristici:
A) Fiecare instituție ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Comunităților, răspunzând unor necesități fundamentale, și anume:
a. Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;
b. Comisia europeană apără interesul Comunităților, în ansamblul lor;
c. Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
d. Curtea de justiție și T.P.I. asigură respectarea regulilor de drept comunitar;
e. Curtea de conturi, deși nu are importanța primelor 4, asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, și, prin urmare, controlul în domeniu.
B) Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
C) Funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, similar puterii legislative de la nivel național, este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul european putând contesta Comisia, iar Comisia este instituție cu atribuții executive; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.
D) Instituțiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.
E) Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică. Personalitate juridică au numai Comunitățile, instituțiile acționând în numele Comunităților și pentru acestea.
F) Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunități, acestea exercitându-și atribuțiile/competențele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.
Organele comunitare
Complexitatea materiilor care intră în competența instituțiilor comunitare, au determinat ca în activitatea pe care acestea o desfășoară să fie ajutate de diferite organe comunitare.
Unele dintre aceste organe sunt înființate prin Tratate, iar altele sunt înființate fie de către instituțiile Comunităților europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile Comunităților, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.
Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare
Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele trei principii:
1. Principiul autonomiei de voință;
2. Principiul atribuirii de competențe;
3. Principiul echilibrului instituțional.
1. Principiului autonomiei de voință conferă instituțiilor comunitare posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și funcționare. Totodată, acestea își pot numi proprii funcționari comunitari.
Deși instituțiile comunitare au autonomie, ele nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează în nume propriu, ci în numele Comunităților europene, pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită Comunităților europene, ca entități de drept internațional. Reprezentarea Comunităților de către instituții se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive și al celor modificatoare (articolele consacrate atribuțiilor/competențelor).
2. În baza principiului atribuirii de competențe, instituțiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă îndeplinirea atribuțiilor implicite, deduse. Rațiunea acestui principiu își are originea tocmai în chestiunile care țin de rigoarea manifestată în planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor/competențelor.
3. Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:
A. separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;
B. colaborarea, cooperarea între instituțiile Comunităților europene.
Separarea puterilor/competențelor instituțiilor comunitare presupune imposibilitatea delegării, a transferului ori a acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Pe cale de consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții. În acest sens, își găsește reflectarea principiul reciprocității conduitei avantajoase.
Cu toate acestea, principiul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea instituțiilor comunitare în materie normativă; în mod concret se poate observa că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor comunitare.
Fig.1 Funcționarea instituțională a Uniunii Europene
Cap.II Instituțiile politice ale Uniunii Europene
2.1 Consiliul European
Înființat pentru a asigura o mai bună cooperare politică la nivel înalt, între statele membre ale Comunităților europene, Consiliul european este o structură suprainstituțională.
Inițial, Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern. Existența sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) și, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D). În evoluția sa, Consiliul european cunoaște următoarele etape:
A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferințelor (1961 – 1974)
În perioada cuprinsă între anii 1961 – 1974, șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale Comunităților europene au organizat o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferințe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvernamental al Comunităților europene, putând să satisfacă, astfel, interesele politice ale unor personalități de prim plan ale vremii. În realitate, însă, încă din primii ani ai funcționării Comunității economice europene, s-a simțit nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care discuțiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea politică și, mai puțin, în legătură cu problemele comunitare.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate, după cum urmează:
a. au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când era nevoie, de aici decurgând și suplețea acestora;
b. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puțin evident. De exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la inițiativa președintelui Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcției comunitare, relansând-o pe baza, deja, cunoscutului triptic: „extindere, aprofundare și dezvoltare”. În aceleași linii se încadrează și întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi politici, în special în domeniul regional.
Spre deosebire de cele două întâlniri menționate, altele nu au marcat cu nimic evoluția Comunităților. Cu titlul de exemplu, se poate aminti reuniunea de la Copenhaga (1973), organizată în perioada crizei petroliere, care nu a condus la solidaritatea dorită în astfel de circumstanțe, nereușindu-se să se ajungă la un acord în vederea unei acțiuni comune față de prețul petrolului.
c. natura juridică a instituției, precum și actele pe care le poate adopta este incertă; acest aspect nu afectează, însă, cu nimic caracterul politic al întâlnirilor și acordurile care pot decurge de aici. Reuniunile au fost considerate ca o formațiune specială a Consiliului, care, în locul întâlnirilor miniștrilor, regrupau șefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri erau aduse în discuție mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităților, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor.
B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)
În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferințelor a luat sfârșit. Șefii de stat și de guvern, reuniți la inițiativa președintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care rețin atenția următoarele:
a. reuniunile periodice ale șefilor de state și de guverne vor avea loc de cel puțin trei ori pe an și ori de câte ori va fi necesar;
b. se instituie denumirea de “Consiliul european”;
c. președintele Comisiei, cât și membrii acestei instituții, au posibilitatea să participe la întruniri;
d. este stabilit rolul instituției; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul
Comunității pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere și discuțiile cu privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare;
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 – 1987 au putut oferi orientările esențiale pentru evoluția și funcționarea Comunităților europene.
Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
– compromisul cu privire la contribuția britanică la bugetul Comunităților;
– alegerea deputaților europeni prin sufragiu universal direct;
– crearea Sistemului monetar european;
– relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic european;
– aderarea Greciei, a Spaniei și a Portugaliei la Comunități;
– cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu.
În acest stadiu al instituționalizării Consiliului european se pot face două remarci, și anume:
– în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că, în ceea ce privește construcția comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorități politice statele;
– în al doilea rând, permițând luarea în discuție a problemelor comunitare și a cooperării politice, se deschide calea unității instituționale organizate prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acțiunile comunitare, cât și pentru cooperarea în materia politicii externe.
C. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european
Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul unic european, din anul 1987. prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând, dreptul comunitar, și, în al doilea rând, competențele comunitare. De altfel, primul titlu al Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special, cooperarea politică.În acest cadru, dispozițiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât în ceea ce privește Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte, Consiliul european:
a. va beneficia de un suport juridic convențional;
b. va fi compus din șefii de stat și/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităților europene, asistați de miniștrii afacerilor externe, precum și de președintele Comisiei;
c. se va reuni de două ori pe an.
În ceea ce privește rolul și atribuțiile Consiliului european, Actul unic European nu conține nici o prevedere. Deși a fost reglementat prin A.U.E., pentru dată în istoria sa, Consiliul European nu devine o instituție comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă și președintele Comisiei europene. După așa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o serie de orientări marcante pentru evoluție comunitară, precum: reforma finanțării Comunităților europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.
D. Instituționalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art. D), Consiliul european. Astfel: “Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale și oferă orientările politice generale. Consiliul european reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca și președintele Comisiei europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de către un membru al Comisiei. Consiliul european se reunește de cel puțin două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită președinția Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârșitul fiecărei reuniuni a sa, precum și un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune”.
Textul acestui articol evidențiază următoarele aspecte:
a) rolul instituției: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” și „definește orientările politice generale” ale Uniunii. Atribuții mai concrete sunt menționate prin alte dispoziții ale Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea economică și monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă;
b) instituirea unor relații mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primește și un raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;
c) președinția instituției: este asigurată de șeful de stat sau/și de guvern al statului care deține președinția Consiliului, prin rotație, timp de șase luni. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Masstricht, Consiliul European devine o instituție a Uniunii Europene care simbolizează însăși unitatea instituțională.
Componență, organizare, funcționare și atribuții
Consiliul european reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene și pe președintele Comisiei europene. Aceștia sunt asistați de către miniștrii Afacerilor externe și de către un membru al Comisiei. Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul se reunește de două ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgență poate fi convocată și o a treia întâlnire, chiar și a patra. Însă, Consiliul european de la Sevillia, desfășurat în perioada 21 – 22 iunie 2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităților instituției. Astfel, Consiliul european se va reuni de patru ori pe an, de două ori pe semestru. Numai în cazuri excepționale este prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului în cadrul unor ședințe extraordinare.
Tratatele comunitare nu reglementează condițiile de funcționare a acestei instituții. Această lacună a tratatelor își găsește explicația în faptul că instituția, după cum s-a văzut, nu a beneficiat de la început de o bază juridică propriu-zisă. Articolul 103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului Consiliului, Consiliul european încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor statelor membre, pe de o parte și ale Comunității, pe de altă parte. La rândul său, Consiliul Uniunii Europene, pe baza acestei concluzii, adoptă, cu majoritate calificată de voturi, o recomandare prin care stabilește aceste orientări.
Rolul Consiliul european se concretizează în direcționarea politică a construcției comunitare. Astfel, Consiliul european:
A. orientează construcția comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;
B. impulsionează politicile comunitare generale;
C. coordonează politicile comunitare;
D. definește noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, Consiliul european înființează comisii ad-hoc și comitete de direcție, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile. Potrivit modificărilor aduse de Consiliul european de la Sevillia, reuniunile acestuia vor fi pregătite de către „Consiliul Afacerilor generale și al relațiilor externe”, care va coordona întreaga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind, totodată, și ordinea de zi. Propunerile altor organe tehnice auxiliare vor fi transmise „Consiliului afacerilor generale și al relațiilor externe”, cu cel puțin două săptămâni înainte de reuniunea Consiliului. Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor documente:
a. decizii, pentru problemele cele mai importante;
b. decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de
competență în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituții comunitare;
c. orientări și directive;
d. declarații.
2.2 Consiliul Uniunii Europene
Consiliul de Miniștri, instituția a Comunităților europene, a apărut pe cale convențională, prin Tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) și Consiliu (Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM).
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) – cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – dobândește denumirea de Consiliul de miniștri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru această instituție, cu important rol decizional, terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.
Consiliul european a fost înființat în anul 1974, prin voința șefilor de stat și de guvern, când aceștia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu miniștrii lor de externe, cu președintele Comisiei și cu un vice-președinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu ceea ce numim Consiliul Uniunii Europene, deoarece acestea sunt instituții ale Uniunii Europene, dar diferite. Criteriile de distincție între cele 2 instituții comunitare sunt următoarele:
a. Criteriul apariției:
– Consiliul european a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la vârf ale șefilor de stat și guvern, ulterior existența acestuia fiind reglementată, după cum s-a văzut, prin Tratatul de la Maastricht;
– Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin
Tratatele instituind Comunitățile europene.
b. Criteriul componenței celor 2 instituții. Consiliul european are în componența sa șefii de stat și de guvern din statele membre ale Comunităților europene, în timp ce Consiliul Uniunii Europene are în componența sa, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe – fiind numiți Consiliul general – și, pe de altă parte, poate avea în componența sa, pe lângă miniștrii afacerilor externe, și miniștrii de resort (ai agriculturii, finanțelor), numindu-se Consilii specializate (sectoriale).
c. Criteriul atribuțiilor îndeplinite. Consiliul european este o instituție care îndeplinește, cu precădere, atribuții de natură politică, în vreme ce Consiliul Uniunii Europene este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene, îndeplinind, în consecință, atribuții de natură legislativă, decizională. Consiliul european, ca instituție a Comunității europene, nu trebuie confundat, de asemenea, cu organizația internațională, regională a Consiliului Europei. Consiliul Europei a fost înființat în anul 1949, prin semnarea la Londra, de către 10 state (Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia și Suedia) a Statutului organizației. Este o organizație internațională, care își propune să realizeze o unitate mai strânsă între statele europene, în vederea salvgardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun, favorizând progresul lor economic și social.
În prezent, Consiliul Europei cuprinde 43 de state membre, între care și România. Țara noastră s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin Legea nr. 64/1993 a aderat la statutul acestei organizații internaționale, regionale. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
Componența Consiliului Uniunii Europene
Articolul 146, alineatul 1, C.E din Tratatul asupra Uniunii Europene (actualul art. 203, articolele 116, alin. 1, EURATOM, art. 27, alin. 1, C.E.C.A.) înlocuiește alineatul 1 al articolului 2 din Tratatul de fuziune a Executivelor, potrivit căruia „Consiliul este format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”, cu următorul text: „Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.” Consecințele de natură juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:
A. numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor member pot face parte din Consiliu;
B. nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;
C. fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.
Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Cele mai frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei și finanțelor. Dacă afacerile generale sau cele relative la relațiile externe necesită ca instituția Consiliului să aibă în componența sa miniștrii afacerilor externe, purtând denumirea de Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor, având în componență, în funcție de ordinea de zi, diferiți miniștri, membri ai guvernelor statelor membre. În cazul în care Consiliul reunește, în mod conjunct, miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puțin frecventă în prezent. De asemenea, se poate reține faptul că recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului, au devenit din ce în ce mai rare după anul 1988. Organizarea și funcționarea Consiliului U.E.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea Consiliului, trebuie menționat faptul că, în urma Consiliului european de la Sevillia, din 21 – 22 iunie 2002, Regulamentul intern al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat, noul Regulament intrând în vigoare începând cu data de 1 august 2002.
A. Organizarea Consiliului
Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituție comunitară, este acela de a reprezenta toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimând, de altfel, legitimitatea statală a Comunităților. Potrivit articolului 1 din Tratatul de la Bruxelles, „fiecare guvern delegă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori, în mod excepțional, unele guverne sunt reprezentate printr-un înalt funcționar, astfel încât se poate spune că instituția cu atribuții decizionale a Uniunii Europene are un caracter colegial. Deși ministrul Afacerilor Externe este considerat ca fiind principalul reprezentant al țării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni și a altor miniștri, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanțelor, al industriei ș.a., în funcție de problematica analizată pe ordinea de zi. Aceștia din urmă participă fie alături de miniștrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori, singuri. Generalizarea Consiliilor Sectoriale – denumite „Consilii Specializate” – care au, firesc, tendința de a elabora o politică proprie, se străduiește să-și păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate și coerență cu grave prejudicii (contradicțiile se manifestă între politica agrară comună și politica afacerilor externe sau politica bugetară, în special). Trebuie făcute precizări și cu privire la restaurarea rolului de coordonator al „Consiliului general” (al Afacerilor externe). Astfel, în urma modificărilor adoptate la Consiliului european de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), începând cu 1 august 2002 acesta se numește „Consiliul Afacerilor generale și al relațiilor externe”. Consiliul își desfășoară lucrările în cadrul a două sesiuni (cu agende de lucru distincte și, eventual, la date diferite). Cele două sesiuni sunt consacrate, după cum urmează:
– una – pregătirii lucrărilor Consiliului european; problemelor instituționale și administrative; așa-numitelor „dosare orizontale”, care privesc mai multe politici ale Uniunii; oricărui dosar transmis de către Consiliul european, cu respectarea regulilor de funcționare a U.E.M.;
– cealaltă – coordonării întregii acțiuni externe a Uniunii, adică: politicii externe și de securitate comună; politicii europene de securitate și de apărare; comerțului exterior; cooperării în domeniile dezvoltării și al ajutorului umanitar.
B. Funcționarea Consiliului
Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele institutive și Regulamentul interior elaborat chiar de către de Consiliu sunt cele care stabilesc condițiile în care funcționează Consiliul. Modalitățile de organizare și de funcționare a Consiliului sunt prevăzute în Regulamentului interior adoptat de către Consiliu. Acest Regulament este, de acum înainte, prevăzut de paragraful 3 din articolul 207 CE (fostul art. 151, art. 121, §3, EURATOM, 30, §3, C.E.C.A.) inserat de Tratatul asupra Uniunii Europene care s-a substituit articolului 5 din Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a confirmat, între altele, și necesitatea modificărilor aduse printr-un nou Regulament interior, adoptat, de altfel, la 6 decembrie 1993, act care a abrogat Regulamentul interior anterior, care data din anul 1979. Modificări ale Regulamentului din 1993 au intervenit și după Tratatul de la Amsterdam. Regulamentul adoptat în anul 1999, a fost modificat la 1 august 2002 prin noile dispoziții elaborate cu ocazia reuniunii Consiliului european de la Sevillia. Funcționarea Consiliului ridică, în principal, problema președinției, a modului
de deliberare și a organelor auxiliare.
a. Președinția Consiliului
Președinția Consiliului este exercitată, prin rotație, de către fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, în conformitate cu dispozițiile stabilite de articolul 203 C.E. (fostul art. 146), aliniatul 2, introdus în Tratatul C.E. (art. 116, alin. 2, EURATOM, 27, alin. 2, C.E.C.A.) de Tratatul privind Uniunea Europeană (al cărui articol P a abrogat articolul 2 din Tratatul de fuziune). Consiliul european de la Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993 a prevăzut o modificare a articolului 146, datorată Tratatului de aderare a noilor state membre, care autorizează Consiliul să stabilească ordinea de exercitare a votului unanim.
Pregătirea și conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al cărui stat asigură președinția. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului și, în special al președintelui Consiliului Afacerilor generale. Președintele are rolul de a stabili prioritățile, respectiv calendarul președinției, de a convoca reuniunile Consiliul și de a stabili ordinea de zi provizorie (art. 1 și 2 din Regulamentul interior), facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul european, și, în ceea ce-l privește pe președintele Consiliului afacerilor generale, acesta este prezent în relațiile externe ale Comunităților și, implicit, în reprezentarea externă a Uniunii. Conform modificărilor intervenite în urma Consiliului european de la Sevillia, atunci când se stabilește că un dosar va fi discutat în cursul semestrului următor, reprezentantul statului membru care va exercita președinția în viitoarelor 6 luni, poate să asigure, în timpul semestrului în curs, președinția reuniunilor comitetelor (altele decât COREPER), precum și a grupurilor de lucru care se ocupă de acel dosar.
Inițial, reuniunile Consiliului se desfășurau cu ușile închise. Numai membrii Comisiei aveau acces și dreptul la cuvânt. Potrivit noilor reglementări, adoptate la Summit-ul de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele adoptate în co-decizie cu Parlamentul european vor fi deschise publicului, în următoarele condiții:
– în faza inițială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi deschise și dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;
– în faza finală a procedurii: publicul va primi informații cu privire la votul Consiliului.
În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniștrii înșiși. Totodată, atunci când este vorba de chestiuni mai puțin importante și când intervine un accord unanim între reprezentanții permanenți și reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără a mai avea loc discuții (partea A a ordinii de zi).
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea președinției, fără vot deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar și dreptul de a supune o moțiune spre deliberare acestui Consiliu (art. 113 CE, fostul art. 109B, ).
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede, la articolul 18, rolul președinției în cadrul P.E.S.C., și anume:
⇒ reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă și de securitate Comună
⇒ are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul P.E.S.C. și exprimă, în principiu, poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și în cadrul conferințelor internaționale ;
⇒ este asistată de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru P.E.S.C. ;
⇒ Comisia este asociată acestor sarcini, iar președintele este asistat, după caz, de statul care va exercita următoarea președinție ;
⇒ statul care a exercitat președinția precedentă, care intervenea anterior în sistemul troika, nu mai este menținută;
⇒ noua troikă este, deci, compusă din președintele Comisiei și Înaltul reprezentant pentru P.E.S.C., eventual cu participarea viitoarei președinții.
b. Reguli și metode de exercitare a dreptului de vot
Tratatele institutive consacră 3 modalități de exercitare a dreptului de vot, și anume:
Majoritatea simplă
Majoritatea calificată
În cazul în care Consiliul statuează asupra unei propuneri formulate de către Comisie, din totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuie să fie favorabile deciziei. Dacă propunerea nu este formulată de către Comisie, din cele 87 de voturi posibile, pentru adoptarea unei decizii sunt necesare 62 de voturi favorabile aparținând a cel puțin 10 state membre. În cele mai multe cazuri se votează potrivit primei formule, rezultând că „minoritatea de blocaj” este de 26 de voturi (29%). Astfel, dacă o decizie nu obține decât 62 de voturi cerute, înseamnă că cel puțin 3 state se opun (două cu câte 10 voturi și unul cu 5 voturi). Procedura permite statelor care beneficiază de cele mai multe voturi să obțină minoritatea necesară blocajului, asociindu-și și statele care au voturi mai puține. Cele 62 de voturi necesare pentru obținerea deciziei implică votul favorabil a cel puțin 8 state, printre care și al celor care au cel mai mare număr de voturi, ceea ce corespunde cu majoritatea populației Comunității.
O altă formulă a votului majoritar calificat prevede adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi din 87. Această formulă este prevăzută în Tratatele de la Roma, voturile statelor sunt ponderate, în funcție de un criteriu general, demografic, politic și economic. Aceasta semnifică faptul că nici un stat membru nu dispune de o minoritate de blocare (nici măcar unul din cele 2 “mari”). La fel, cei 5 „mari”, singuri, nu pot minoriza pe cei 10 „mici”. În sfârșit, în situația în care Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, cele 58 de voturi necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puțin 10 state membre, ceea ce înseamnă că reprezintă pentru minoritate o protecție suplimentară. În Tratatul C.E.C.A., ponderea ține cont de importanța fiecărui stat în materie de producție de cărbune-oțel. Art. 28 are ca efect interdicția ca două puteri siderurgice (adică asigurând fiecare cel puțin 1/9 din producția totală), să se opună unei decizii, acestea putând fi minorizate.
Astfel organizat, votul majoritar a înlocuit, treptat, adoptarea deciziilor cu unanimitate de voturi, devenind, astfel, principal la sfârșitul perioadei de tranziție.
Organele auxiliare
⇒ Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea Secretariatului este decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi. Secretarul general are rolul de a asigura buna funcționare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale Consiliului, și de a gestiona fondurile puse la dispoziția Consiliului. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfășoară este ajutat de către un cabinet. Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reunește mai mulți funcționari și, în general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând permanența și garantând stabilitatea.
⇒ Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomați sau persoane oficiale din ministerele naționale. Șefii acestor delegații se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER). Existența COREPER, ca organism, este relativ recentă, fiind reglementat numai prin Regulamentul interior al Consiliului. Înainte de a fi menționat într-o manieră lapidară, prin articolul 4 al Tratatului de la Bruxelles („un comitet compus din reprezentanți permanenți ai statelor membre, care are ca sarcină pe aceea de a pregăti lucrările Consiliului și de a executa mandatele care le sunt conferite de acesta”), COREPER a ocupat un loc important în sistemul deciziei comunitare.
Comitetul este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanților permanenți între ei și dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin. Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat săși convingă partenerii de buna intenție a poziției pe care o apără și de cea a Consiliului pe lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul în care o anumită opinie comunitară a ajuns să se formeze prin confruntarea, respective depășirea opiniilor statelor membre și ale Consiliului. Propunerile și materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului sunt pregătite de către COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate din echipe de specialiști ai ministerelor naționale de resort. Instanță de control politic, COREPER orientează și supervizează lucrările multiplelor grupuri de experți care funcționează în permanență în Consiliu pe temele cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenți la Bruxelles, când din experți veniți din capitale. COREPER se străduiește să ușureze activitatea miniștrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care experții nu le-au tranșat; în plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.
⇒ Alte organe auxiliare: grupurile de experți; Comitetul special pentru agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul pentru vize.
– Grupurile de experți sunt formate din experții statelor membre, cărora li se adaugă experți desemnați de Comisia europeană. Rolul acestora din urmă este acela de a susține în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți inițiativele legislative ale Comisiei, deoarece COREPER îndeplinește, după cum se știe, rolul unui avocat cu dublă natură: pe de o parte, Comitetul susține punctele de vedere ale statelor member la nivelul Comunităților europene și, pe de altă parte, Comitetul argumentează în fața statelor membre importanța adoptării unor norme juridice la nivelul Comunităților.
– Comitetul pentru agricultură este un organ auxiliar al Consiliului, cu atribuții specifice în domeniul agriculturii. Principala sarcină a Comitetului este aceea de a pregăti proiecte în domeniul agriculturii.
– Comitetul monetar, înființat prin Tratatul de la Maastricht (art. 105 par. 2.), este format din câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, cărora li se adaugă 2 reprezentanți desemnați de Comisia europeană. În momentul în care s-a trecut la cea de a treia etapă a realizării monedei unice (1999), Comitetul s-a transformat în Comitetul economic financiar, fiind format din aceeași reprezentanți ai statelor membre și Comisiei, la care se adaugă 2 reprezentanți ai Băncii Centrale Europene. Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării și promovării politicilor statelor membre în domeniul monetar. Misiunile Comitetului monetar sunt, după cum urmează:
• urmărește situația monetară și financiară a statelor membre și a Comunității și raportează periodic Consiliului și Comisiei în legătură cu acest subiect;
• formulează avize, la cererea Consiliului, a Comisiei sau din proprie inițiativă.
– Comitetul politic, compus din directori politici, este prevăzut în Tratatul de la Maastricht, la art. J8 par. 5. sarcina acestuia este aceea de a urmări situația internațională în domeniul ce ține de Politica externă și de securitate comună; totodată, Comitetul politic contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize către Consiliu, la cererea acestuia sau din proprie inițiativă. De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în practică a politicilor convenite fără a aduce prejudicii competențelor președinției și Comisiei.
– Comitetul pentru vize are rolul de a asista Consiliul în aplicarea politicii în domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne. Compus din înalți funcționar, Comitetul are ca misiuni formularea de avize destinate Consiliului (la cererea acestuia sau din proprie inițiativă) și să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiției și al afacerilor interne, precum și în domeniul vizelor.
În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat și de alte organe auxiliare, precum: Comitetul permanent pentru forțe de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru cercetare științifică și tehnică; Comitetul pentru educație; Comitetul pentru acordurile de cooperare cu țările Lumii a treia.
Atribuții ale Consiliului pe următoarele:
– în conformitate cu prevederile tratatelor inițiale se ocupă cu coordonarea generală a acțiunilor comunitare cu acțiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naționale nu sunt de competență exclusiv națională;
– în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să îmbrace și un caracter politic, vorbindu-se din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii Europene, Uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
– Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, așa cum ar fi posibil să se înțeleagă la prima vedere), cel puțin în spiritul prevederilor Tratatelor, elaborând regulamente și directive;
– în materie normativă, unele atribuții au fost delegate de către Consiliu Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul unic european (acest lucru se întâmplă și pentru că organismul Consiliului este supus unor permanente fluctuații politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o mare stabilitate),
– în cadrul Tratatului C.E.C.A, Consiliul își păstrează un rol neobișnuit pentru el ca instituție consultativă și de tutelă a Comisiei (Înalta autoritate) Astfel, în anumite cazuri, el este doar consultat, alteori, însă, el este chemat să-și expună părerea conformă (de exemplu, pentru a constata „stadiul crizei manifeste”, art. 58) uneori pentru unanimitate. El este cel ce poate autoriza Comisia să fixeze dobânda împrumutului plecând de la 1 % (art. 50). în afara inițiativei Comisiei, el poate prescrie punerea în aplicare a unui regim de cote de producție (art. 58) sau de prețuri maxime sau minime (art. 61).
2.3 Parlamentul European
Parlamentul european a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, inițial, fie Adunarea comună (în Tratatul instituind C.E.C.A.), fie Adunare (în Tratatele instituind C.E.E., Euratom); prin Rezoluția din 20 martie 1958, cele trei instituții similare au fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, numire ce și-a produs efectele începând cu anul 1960. Ulterior, prin rezoluția Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de Parlamentul european, denumire pe care o poartă și în prezent. În ceea ce privește componența Parlamentului european și modul de desemnare a membrilor acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor (art. 21 al Tratatului C.E.C.A. și art. 138 al Tratatului C.E.E.) au susținut clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleși cu „sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre” și, de asemenea, să se reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să fie formată din delegați desemnați de Parlamentele naționale, după procedura stabilită de fiecare stat membru. Principiul a fost preluat de Tratatele C.E.E. și EURATOM. Articolul 21 din Tratatul C.E.C.A. a fost armonizat prin articolul 2 din Convenția din 1957 cu privire la instituțiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei Tratate, prevăd posibilitatea elaborării de proiecte de către Adunare, în vederea alegerii membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre. În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanților parlamentari prin sufragiu universal direct. La momentul respectiv, statele membre nu au agreat ideea adoptării unei proceduri electorale uniforme, astfel încât, oricât de bune ar fi obiectivele prevăzute în articolul 138 al Tratatului C.E.E., „Actul” nu reușește să se ridice la același nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziții naționale. Fiecare stat era liber să adopte un anume tip de scrutin, conform tradițiilor electorale naționale. Toate statele au procedat astfel, mai puțin Franța, care a încălcat tradiția celei de a V-a Republici, alegând scrutinul proporțional, adică împărțirea restului la cea mai puternică jumătate, în liste blocate și pragul de 5 % voturi. Franța a invocat istoria electorală pe care o are, folosind cadrul național, adică o circumscripție electorală unică. În realitate, Actul din 1976, care prevedea alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, cum ar fi:
– principiul votului unic;
– alegerea să se desfășoare în cursul aceleiași perioade în toate statele membre, perioadă care începe joi dimineață și se termină în duminica imediat următoare, prima perioadă fiind determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului european;
– vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat stabilește regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de desfășurare a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste naționale sau locale). Articolul 190, paragraful 4, din Tratatul C.E. (fostul art. 138), așa cum a fost reformulat prin Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor
În prezent, Parlamentul european are în componența sa 750 de membrii plus președintele în tolat 751 repartizate între statele membre. După ultima extindere, care a avut loc în anul 2007, locurile în Parlament au fost repartizate astfel:
– Germania: 96;
– Franța 74
– Italia, Regatul Unit: câte 73;
– Spania: 54;
– Polonia 51
– România 33
– Olanda: 26;
– Belgia, Grecia, Portugalia,Ungaria: câte 22;
– Cehia 20
– Suedia: 20;
– Bulgaria 18
– Austria:19;
– Danemarca, Finlanda, Slovacia: câte 13;
– Irlanda,Lituania: 12;
– Letonia 9
– Slovenia 8
– Luxemburg,Cipru,Estonia,Malta: 6.
Organizarea și funcționarea
Organizarea și funcționarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele institutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuși Parlamentul european. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.
Sub aspect organizatoric, Parlamentul european cuprinde:un Birou;Conferința președinților;comisii;grupuri politice parlamentare.
La nivel comunitar, o legislatură se întinde pe o durată de 5 ani. Articolul 196 al Tratatului C.E. (fostul art. 139, art. 109 al Tratatului EURATOM, art. 22 al Tratatului C.E.C.A.) prevede că Parlamentul se reunește într-o sesiune anuală de plin drept în a 2-a zi de marți din luna martie (cu excepția lunii august) și organizează, uneori, și sesiuni suplimentare mai scurte. Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepție, în sesiuni extraordinare, la cererea majorității membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei și din inițiativa unei treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Până la intrarea în vigoare a modificărilor propuse la reuniunea Consiliului european de la Sevillia, Parlamentul European era singura instituție comunitară care își ținea dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găsește în fruntea Secretariatului general. În cadrul Secretariatului își desfășoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul Secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere și interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism și de cele trei puncte de lucru, bugetul operațional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunității, adică un Euro și jumătate pe an de la fiecare persoană care trăiește în Uniunea Europeană.
Lucrările Parlamentului se desfășoară în 3 orașe diferite. Secretariatul se găsește la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.
Atribuțiile Parlamentului european sunt:
a) asigurarea controlul politic general;
b) participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare (legislativă);
c) decizionale, în materie bugetară (adoptă bugetul Comunității);
d) participarea la relațiile externe.
Comparativ cu funcțiile exercitate de un parlament veritabil, național, așa cum există ele într-o democrație parlamentară, Parlamentul european își exercită funcțiile în mod simbolic. Caracterul simbolic al acestuia rezidă, în primul rând, din faptul că Parlamentul nu are dreptul să desemneze un Guvern. Parlamentul are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu și asupra Consiliului. Consiliul poate deveni subiectul controlului parlamentar numai în măsura în care fiecare membru este, ca un ministru dintr-un guvern național, subiect al controlului parlamentului național. La rândul ei, Comisia este supervizată în sensul justificării activității desfășurate în Parlament, prin prezentarea anuală a unor rapoarte. Conducerea ei trebuie apărată în sesiuni deschise, dar poate să fie forțată, atunci când este cazul, să demisioneze, urmând procedura votului de neîncredere. Parlamentul nu are nici o influență asupra compoziției noii Comisii. Guvernele statelor membre pot, teoretic, să repună în drepturi chiar vechea Comisie, propunând aceiași membri. Parlamentului european i s-a recunoscut un rol important în luarea deciziilor numai pentru cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunități, precum și asocierea cu unele țări nemembre. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii europene, la 1 noiembrie 1993, Parlamentului european i-au fost conferite puteri suplimentare, și anume:
– în materie co-decizională, împreună cu Consiliul de Miniștri în anumite domenii ale legislației referitoare la piața unică, având posibilitatea (Parlamentul) să respingă definitiv unele propuneri;
– dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru anumite domenii ale politici comunitare;
– dreptul de a înființa Comisii de anchetă temporare;
– dreptul la petiție.
2.4 Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate conduce politica externă și de securitate comuna (PESC) a Uniunii. El contribuie prin propunerile sale la elaborarea acestei politici și o execute in calitatea sa de mandatar al Consiliului. El actionează in același sens in ceea ce privește politica europeană de securitate și de apărare (PESD).
Numirea inaltului reprezentant
El este numit de către Consiliul european, care decide cu majoritate calificata, cu acordul prședintelui Comisiei europene, pentru un mandat de 5 ani. Consiliul european poate pune capăt mandatului sau după aceeași procedură.
Functiile inaltului reprezentant
Inaltul reprezentant:
prezidează,în cadrul Consiliului, Consiliul pentru afaceri externe care reunește toti miniștrii afacerilor externe ai Uniunii
este unui dintre vice-prședintii Comisiei europene
participa la lucrările Consiliului european
Atributiile inaltului reprezentant
sa vegheze la unitatea, coerenta și eficacitatea activitătii externe a Uniunii
să contribuie, prin propunerile sale, la elaborarea PESC și să asigure procesul de aplicare a deciziilor adoptate de catre Consiliul european și Consiliu
să reprezinte Uniunea in problemele care tin de PESC. El conduce, in numele Uniunii, dialogul politic cu terți și exprimă pozitia Uniunii in organizațiile internationale și in cadrul conferintelor internationale
să sesizeze Consiliul in privinta oricărei chestiuni care tine de PESC și să supuna initiative sau propuneri Consiliului. In cazurile care necesita o decizie rapidă, el convoacă, fie din oficiu, fie la cererea unui stat membru, intr-un interval de 48 de ore sau, in caz de necesitate absolute, intr-un interval mai scurt, o reunione extraordinară a Consiliului
să execute, impreună cu statele membre, PESC, utilizând mijloacele nationale și pe cele ale Uniunii
Să consulte in mod regulat Parlamentul european asupra principalelor aspecte și optiuni fundamentals ale PESC și ale PESD, veghind ca obiectivele sale să fie luate in considerare conform legii și sa-i informeze in legătura cu evolutia acestor politici.
In indeplinirea mandatului său, Inaltul reprezentant se sprijină pe un serviciu european pentru activitate externă.
Cap.III Instituții administrative
3.1 Comisia Europeană
3.1.1 Structura Comisiei Europene
Comisia europeană, denumită în sistemul Tratatului C.E.C.A „Înalta Autoritate”, are drept scop principal pe acela de a asigura fiecărei Comunități – parte a Uniunii Europene – identitatea sa proprie, punând în valoare interesele comunitare, mai presus de interesele statelor membre, exprimând, astfel, interesele fiecărei Comunități în parte.
Denumirea de „Comisie” o găsim menționată, de asemenea, și în economia Tratatului de la Maastricht. Comisia europeană reprezintă elementul executiv al Comunităților. Membrii Comisiei trebuie să aibă cetățenia statelor membre (art. 213, fostul art. 157, § 1, C.E.). Numărul membrilor care au cetățenia aceluiași stat nu poate fi mai mare de 2. Potrivit unor reguli nescrise, fiecare stat membru, în prezent, desemnează câte un reprezentant, iar statele mari, membre ale Uniunii Europene (Franța, Italia, Germania, Marea Britanie, Spania) beneficiază de câte 2 reprezentanți. Astfel, Comisia europeană are în componența sa, în prezent, 27 de membri, însă numărul membrilor, la fel ca și în cazul celorlalte instituții și organe comunitare, este variabil, modificându-se în funcție de numărul statelor membre. Consiliul este instituția care poate modifica numărul comisarilor, statuând cu unanimitate de voturi.
Membrii Comisiei sunt aleși în funcție de competențele lor generale și trebuie să ofere toate garanțiile de independență. Textul art. 213 (fostul art. 157, paragraful 1, din Tratatul C.E.), menționează independența ca o condiție pentru numirea membrilor: „oferind toate garanțiile de independență”. Acest text dispune faptul că „Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunităților”. În îndeplinirea atribuțiilor lor, ei (membrii Comisiei) nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau alt organism comunitar ori extracomunitar. Ei se abțin de la orice act care este incompatibil cu natura atribuțiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor. Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Încă de la instalarea lor, aceștia se angajează, în mod solemn, să respecte, pe timpul exercitării mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile de onestitate în ceea ce privește acceptarea, după încetarea mandatului, de anumite funcții sau anumite avantaje. Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii și imunități consecrate expres de articolele 12-15 și 18 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților europene, din 8 aprilie 1965. Între privilegiile și imunitățile comunitare rețin atenția, îndeosebi, cele ce urmează:
– imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităților europene, imunitate care își menține efectele și după încetarea activității în cadrul Comisiei‚ însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare;
– scutirea de impozite pe salarii și alte drepturi bănești acordate, în exercitarea atribuțiilor lor, de către organele comunitare. De fapt, la învestirea în calitatea de reprezentant al statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură solemnă, să respecte pe întreaga perioadă a învestiturii, precum și după aceea, obligațiile ce îi revin. Ei prestează, astfel, un jurământ în fața Curții de justiție. Totodată, este obligatorie asigurarea aceleiași atitudini, de independență, și din partea statelor membre care, încă de la început, s-au angajat să o respecte, excluzând orice încercare de a influența, într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii Comisiei. Din aceste considerente, delegaților le sunt interzise toate activitățile care sunt incompatibile cu demnitatea primită. Le este interzis, spre exemplu, să fie membri ai Parlamentelor naționale sau ai Parlamentului european. Nu pot ocupa nici alte funcții care le-ar adduce avantaje la încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligații se sancționează de către Curtea de justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei. Un alt aspect este și cel potrivit căruia independența acestei instituții se manifestă și în responsabilitatea sa politică în fața Parlamentului european. Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una dintre următoarele situații:
– împlinirea termenului;
– demisie voluntară;
– demitere din oficiu;
– moțiune de cenzură a Parlamentului;
– deces.
În cazul decesului, al demisiei voluntare și al demiterii din oficiu, statele membre în cauză își pot desemna noii reprezentanți în Comisia europeană. Demiterea din oficiu intervine ca sancțiune și nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanții proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare dintre cele două situații pronunțarea revine în competența Curții de justiție a Comunităților europene. Inițial, comisarii erau numiți pentru un mandat de 4 ani. De la 23 ianuarie 1995 acest mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitatea reînnoirii) pentru a face să coincidă activitatea fiecărei Comisii cu cea a Parlamentului european, care, sub aspectul mandatului parlamentarilor, durează tot 5 ani. Acest fapt permite Parlamentului european să acorde un vot de învestitură Comisiei, înainte de a-și începe activitatea, consolidându-i, astfel, legitimitatea democratică. Similar miniștrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic și de Directoratul general din domeniul respectiv.
3.1.2 Funcționare și competențe
Tratatele institutive și Regulamentul interior sunt acela care reglementează modul de organizare și funcționare a Comisiei europene. Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității. Articolul 219 din Tratatul C.E. prevede, de altfel, faptul că „Deliberările Comisiei au loc cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la articolul 157. Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin Regulamentul său interior este prezent”. Fiecărui membru al Comisiei îi este încredințată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative și a căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcție de evoluția problemelor și de echilibrul necesar de menținut. În cadrul acestor sectoare, membrii Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei și de executarea deciziilor sale.
Președintele instituției este cel care convoacă Comisia; aceasta își desfășoară reuniunile cel puțin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot fi decise în funcție de problemele nou apărute. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv și stabilește inclusive programele de lucru trimestriale. Președintele este cel care propune ordinea de zi. Fiecare membru al Comisiei poate să propună și o problemă care nu este în programul trimestrial pe ordinea de zi sau are posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei probleme înscrise pe ordinea de zi.
Dintre membrii săi, Comisia poate constitui și grupuri de lucru. În exercitarea atribuțiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus de un șef de cabinet și având în componența sa consilieri (5 membri). Aceștia servesc ca o punte de legătură între comisar și directoratele generale din subordine. Dar ei au, pe de altă parte, și atribuțiile unor „ochi și urechi” ai comisarului în problemele de care acesta se interesează.
În pregătirea lucrărilor și la reuniunile Comisiei, Președintele Comisiei este asistat de către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale și veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea și publicarea actelor, precum și transmiterea de documente către alte instituții. De asemenea, asigură legătura cu celelalte instituții, urmărind lucrările altor instituții și informând Comisia, prin intermediul departamentelor care se găsesc în subordinea Secretariatului general și care se ocupă cu:
– relațiile cu Consiliul;
– registrul;
– relațiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman) European, Comitetul Economic și Social, precum și Comitetul Regiunilor;
– simplificarea metodelor de lucru și a procedurilor;
– coordonarea programelor și politicilor;
– resurse și probleme generale.
Pe lângă cele 24 de Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim anumite comitete create sau prevăzute de tratatele constitutive:
– Serviciul Legal care furnizează asistență specializată în domeniul juridic atât Comisiei, cât și departamentelor acesteia. Serviciul este consultat înaintea oricărei inițiative a Comisiei și opinia sa este prezentată întregii Comisii. Serviciul poate acționa ca un agent de sine stătător al Comisiei în relațiile cu Curtea de Justiție, cu Tribunalul de Primă Instanță sau chiar față de Organizația Mondială a Comerțului. Datorită rolului său important, Serviciul se află sub directa autoritate a Președintelui Comisiei. Directorul General al Serviciului asistă la ședințele săptămânale ale Comisiei.
– Biroul de Ajutor Umanitar are ca principal scop oferirea de ajutor victimelor dezastrelor naturale și a conflictelor armate din afara U.E. Ajutorul este prevăzut să ajungă direct la cei aflați în nevoie, oricare ar fi rasa, religia sau convingerea politică a acestora. Ajutorul poate consta în bunuri, cum ar fi alimente, medicamente și alte materiale sanitare, combustibili, dar și în servicii, ca de exemplu tratamente medicale, purificări ale apei și ajutor logistic. Totuși, Biroul duce la îndeplinire și alte misiuni, cum ar fi:
⇒ studii de fezabilitate pentru operațiunile umanitare desfășurate;
⇒ monitorizează proiectele umanitare;
⇒ promovează și coordonează măsuri de prevenire a dezastrelor prin instruirea de specialiști, întărind instituțiile promovând proiecte pilot în acest sens;
⇒ informarea publicului larg cu problemele de ordin umanitar.
– Grupul de Consilieri Politici furnizează sfaturi regulate, imparțiale și informate Președintelui Comisiei, precum și comisarilor asupra problemelor ce țin de politica viitoare a Uniunii Europene. Este un serviciu intern al Comisiei Europene care răspunde direct de Președintele Comisiei. Rolul consilierilor este acela de a se concentra asupra problemelor multidisciplinare și care tind să aibă un orizont mai lung de timp decât cele cu care se confruntă în mod obișnuit Comisia. De regulă, aceste probleme au mai multe dimensiuni, precum: dimensiunea politică, cea instituțională, economică, socială, cea științifică și tehnologică etc. Din cauza faptului că multe dintre politicile U.E. sunt prevăzute să fie implementate într-un termen mai mare de timp, și deoarece o decizie luată în prezent are efecte ireversibile pentru viitoarele decizii, o perspectivă pe termen lung este de dorit a se avea în vedere. În principiu, rolul acestor consilieri este acela a unui „catalizator” pentru noile idei și tendințe de la nivelul U.E.
– Serviciul de Traduceri ;
– Serviciul Unit de Interpretări și Conferințe;
– Biroul pentru publicațiile oficiale ale Comunităților europene;
– Serviciul de Audit Intern ș.a.
Atribuții:
– formulează recomandări și/sau avize
– dispune de putere de decizie proprie și participă la elaborarea propunerilor de
acte ale Consiliului și Parlamentului
– exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care el le stabilește”.
– asigurarea respectării Tratatelor comunitare;
– inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;
– chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.
3.2 Organele consultative
3.2.1 Comitetul economic și social
Comitetul economic și social numără, în prezent, 350 de membri, reprezentând patronatul, salariații și diferite ramuri de activitate (agricultori, meșteșugari, proprietar de întreprinderi mici și mijlocii, liberi profesioniști, reprezentanți ai consumatorilor, ai comunității științifice și pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mișcărilor ecologiste). C.E.S. este modelul, la nivel comunitar, al Comitetelor economico-sociale existente în statele membre, în cadrul cărora patronii se pun de acord cu sindicatele. Membrii C.E.S. sunt aleși, în unanimitate, de către Consiliul Uniunii Europene. În practică, statele își mențin influența în numirea membrilor C.E.S., deoarece Consiliul votează o listă de propuneri primită de la statele membre. Mandatul membrilor C.E.S. poate înceta în următoarele cazuri (potrivit Regulamentului intern al C.E.S.):
A. împlinirea termenului de 4 ani, perioadă pentru care sunt desemnați;
B. demitere;
C. forță majoră;
D. pierderea cetățeniei/naționalității în baza căreia au fost numiți;
E. absența repetată de la sesiunile plenare;
F. condamnarea pentru o cauză penală;
G. deces.
În concluzie, Comitetul economic și social are o triplă vocație:
– contribuie la decizia comunitară, adresând opiniile reprezentanților „forțelor vii”, care informează autoritățile de preocupările sau de obiectivele pe care el le considera ca fiind primordiale;
– constituie locul de dialog privilegiat și permanent între diferitele categorii socio-profesionale;
– reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la inițiativele și realitatea comunitară.
3.2.2 Comitetul regiunilor
Comitetul regiunilor, este alcătuit din 350 reprezentanți ai colectivităților locale și regionale și dintr-un număr egal de membri supleanți, numiți pe o perioadă de 4 ani. În afara sesiunilor plenare, organizate de cinci ori pe an, activitatea Comitetului regiunilor se desfășoară în opt comisii și patru subcomisii. Cele opt comisii sunt: dezvoltare regională, economică, finanțe locale și regionale; amenajarea spațiului, agricultură, vânătoare, pescuit, pădure, mare și munte; transporturi și rețele de comunicare; politici urbane; amenajare teritorială, mediu, energie; educație și formare profesională; Europa cetățenilor, cercetare, cultură, tineret și consumatori; coeziune economică și socială, politică socială, sănătate publică. O comisie specială pregătește propuneri pentru reforma instituțională a Uniunii Europene. Ca organ de reprezentare a intereselor locale și regionale, Comitetul contribuie la consolidarea legăturilor dintre cetățenii aceleiași regiuni, la apropierea și implicarea acestora în deciziile Uniunii.
Rolul Comitetului regiunilor, în ansamblul sistemului instituțional comunitar european, poate fi rezumat, astfel:
A. consultarea Comitetului este obligatorie într-un anumit număr de domenii expres prevăzute de tratate. De exemplu:
a. în domeniul educației, al formării profesionale și al tineretului. Obiectivele acestei competențe comunitare sunt date de dimensiunea europeană a educației (mobilitatea profesorilor și a studenților, recunoașterea diplomelor ). Consiliul este chemat să statueze cu majoritate calificată în anumite cazuri, comitetul este chemat să-și dea avizul său și aceasta se explică, în special, prin faptul că atribuțiile în acest domeniu sunt în competența colectivităților infrastatele;
b. în domeniul cultural. Consiliul poate să adopte acțiuni de încurajare pentru răspândirea culturii și istoriei popoarelor europene, pentru salvarea patrimoniului cultural de importanță europeană. În acest sector, Comitetul trebuie să fie consultat;
c. în domeniul sănătății publice. Principalele acțiuni vizează prevenirea maladiilor și a marilor flageluri, cuprinzând aici și toxicomania;
d. în domeniul rețelelor transeuropene, domeniu care este strâns legat de realizarea unui spațiu fără frontiere interne: este vorba despre favorizarea interconexiunilor;
e. în materia coeziunii economice și sociale.
B. consultarea este facultativă, la cererea Consiliului sau a Comisiei atunci când acestea consideră că este oportună.
C. avizul poate fi, de asemenea, rezultatul unei autosesizări a Comitetului regiunilor, atunci când acesta îl consideră util, caz în care îl va transmite autorităților decizionale (de exemplu, în sectoare, precum: agricultura sau protecția mediului înconjurător).
3.3 Curtea de conturi
Înființarea Curții de Conturi se înscrie în contextul aplicării și consolidării finanțării Comunităților prin resurse proprii și în cel al atribuirii Parlamentului european a responsabilității de a descărca Comisia pentru execuția bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.
Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament și de Curtea de justiție și Tribunalul de primă instanță. Până atunci o regăseam între organelle complementare comunitare cu caracter tehnic.
A fost creată la inițiativa Parlamentului european prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit, în acest fel, Comisia de control, înființată prin Tratatele C.E.E. și EURATOM și Comisarii (delegații) pentru conturi prevăzuți în Tratatul C.E.C.A. Curtea de Conturi numără, în prezent, cate un reprezentatnt din fiecare stat membru.
Atribuții
Sediul materiei se găsește în: Tratatul C.E.E. art. 206 bis; Tratatul C.E.C.A art.78 Septimus și Tratatul EURATOM art. 180 bis. Curtea de conturi nu îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională, în ciuda denumirii sale. Ea examinează “legalitatea și regularitatea cheltuielilor și a încasărilor” și “asigură buna gestiune financiară” în cadrul Comunităților.
Competențele Curții de conturi sunt foarte largi. Se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și cheltuielilor celor trei Comunități, indiferent că sunt bugetare sau nu. Controlul nu se extinde și asupra bunei gestiuni financiare a operațiunilor. Totodată, Curtea își exercită controlul pe domenii și asupra instituțiilor și statelor membre, în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fonduri comunitare, cum ar fi: ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenție agricolă ș.a. Și din acest motiv se apreciază că atribuțiile (puterile) Curții au fost considerabil consolidate, în raport cu cele ale precedentei Comisii de control. Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de conturi colaborează cu alte instituții internaționale similare și cu organismele naționale de control. Curtea de conturi este chemată să joace un dublu rol. Astfel, ea exercită o funcție de asistență a autorităților bugetare (Consiliul și Parlamentul) și, în special, a Parlamentului pentru materializarea propriului său drept de control politic în domeniul executării bugetului, colaborând îndeaproape cu Comisia de control bugetar a Adunării. De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Această responsabilitate o realizează în mod autonom, fapt care o deosebește de simplele organe auxiliare, cum este cazul Comitetului economic și social. Este aspectul esențial care o apropie de instituțiile Comunităților. Astfel, Curtea de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunității. De asemenea, examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude acest control. Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European și Consiliului o declarație de
asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum și legalitatea și regularitatea operațiilor subiacente. Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât și a vărsămintelor către Comunitate. Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum și a plăților efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor exercițiului financiar în cauză. Controlul are loc pe baza documentelor și, dacă este necesar, se desfășoară la fața locului, în celelalte instituții ale Comunității și în statele membre. Controlul în statele membre se realizează în colaborare cu instituțiile de control naționale sau, dacă acestea nu dispun de competențele necesare, cu serviciile naționale competente. Aceste instituții sau servicii aduc la cunoștința Curții de Conturi dacă intenționează să participe la control. Orice document sau orice informație, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curții de Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte instituții ale Comunității și de instituțiile de control naționale sau, dacă acestea nu dispun de competențele necesare, de serviciile naționale competente. Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale Comunității și este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții. Totodată, Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice și poate emite avize la cererea uneia din celelalte instituții Comunitare. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor Curții de Conturi. Diferitele instituții interesate pot lua poziție cu privire la observațiile și criticile înscrise în rapoarte. Ea asistă Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de control privind executarea bugetului. Prin dispozițiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândește prerogativa de a introduce acțiuni în fața Curții Europene de Justiție în vederea asigurării respectării exercitării atribuțiilor sale. Tot prin dispozițiile acestui Tratat Curtea de Conturi poate efectua controale în localurile oricărui organism care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunității, chiar și în statele membre.
De asemenea, ea poate efectua asemenea controale în localurile persoanelor fizice sau morale, care beneficiază de vărsăminte care provin din bugetul Comunității. La fel ca și Curtea Europeană de Justiție, ca și Tribunalul de Primă Instanță, Curtea de Conturi își desfășoară activitatea la Luxemburg.
3.4 Banca Centrală Europeană
Banca centrală europeană (BCE) are personalitate juridică,și are sediul la Frankfurt. BCE este independentă in exercitarea puterilor și in gestionarea finantelor. Institutille, organele și organismele Uniunii precum și guvernele statelor membre respectă aceasta independentă.
Organele de decizie ale BCE sunt:
Consiliul guvernatorilor: este compus din membri ai directoratului BCE și din guvernatori ai bancilor centrale nationale ale statelor membre a căror monedă este euro. Președintele Consiliului și un membru al Comisiei pot participa la reuniunile sale fără vot deliberativ. Președintele Consiliului poate supune deliberării o motiune;
directoratul: este compus din președinte. vice-președinte și din alți 4 membri. Sunt numiți de Consiliul European, statuând cu majoritate calificata, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului european și a Consiliului guvernatorilor, din rândul unor persoane cu autoritate și experienta profesională recunoscute in domeniul monetar sau bancar. Mandatul este de 8 ană și nu poate fi reinnoit.
BCE adoptă masurile necesare pentru indeplinirea misiunilor SEBC și Eurosysteme.
In domeniile care tin de atributiile sale, BCE este consultată asupra oricarui proiect de act al Uniunii, precum și asupra oricarui proiect de reglementare la nivel national, și poate propane avize.
Ea adresează un raport anual asupra activitatilor SEBC și asupra politicii monetare din anal precedent și din anal in curs Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, și de asemenea Consiliului European. Președintele BCE prezinta acest raport Consiliului și Parlamentului European care poate tine o dezbatere pe această bază.
Sistemul european de bănci centrale: BCE și băncile centrale nationale constitute Sistemul european (SEBC). SEBC este condus de catre organele de decizie ale BCE.
Obiectivul sau principal este mentinerea stabilitatii preturilor.
Sprijina politicile economice generale in cadrul Uniunii, in scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii. Misiunile fundamentale care apartin SEBC constau in:
a defini și a pune in aplicare politica monetară a Uniunii;
a conduce operatiunile de schimb:
a depune și a gestiona rezervele oficiale de schimb ale statelor membre
a promova buna functionare a sistemelor de plată
Pentru indeplinirea misiunilor incredintate SEBC, BCE produce regulamente, și decizii și emite recomandări și avize.
Președintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului atunci cand acesta deliberează asupra unor chestiuni privitoare la obiectivele și misiunile SEBC.
Cap.IV Instituții jurisdicționale
4.1 Curtea europeana de justiție
a. Structura Curții
Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale61.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de
6 ani de către guvernele statelor membre. În prezent, Curtea este compusă din 15 judecători și 9 avocați generali. Numărul judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții.
Organizare și funcționare
Regula o constituie faptul că instanța de la Luxemburg lucrează în ședințe plenare. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut posibilitatea creării unor Camere în cadrul Curții, formate din 3 la 5 judecători. Curtea poate delibera valabil numai în prezența unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abține să participe la deliberări. Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei „Camere de
Consiliu”, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși. În ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de 7 judecători, iar în Camere de 3. Președintele nu are un vot dominant. Sistemul comunitar nu reproduce instituția „judecătorului național” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în
fața Curților internaționale.
În lipsa consensului, din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările sunt strict secrete și procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curții sunt colective și o angajează în ansamblul ei. Când deliberările Curții au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcționării acesteia, la ele participă și avocații generali cu vot deliberativ și asistă și grefierul. Curtea de justiție a Comunităților este o instituție care funcționează permanent,
vacanțele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgență, președintele Curții poate convoca ședințele chiar în această perioadă. Lucrările Curții se desfășoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunități. Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puțin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.
Competența Curții de justiție
Curtea de justiție este instituția jurisdicțională comună a celor 3 organizații ale integrării vest-europene, dar are competențe specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei Comunități, în conformitate cu Tratatul institutiv. Tratatele cuprind, în acest domeniu, reglementări apropiate și, uneori, chiar identice. Potrivit Convenției din 25 martie 195771, Curtea este o instituție comună celor 3 Comunități, dar funcționează ca instituție a fiecăreia dintre ele. Deși prevede o instituție unică de jurisdicție, Convenția de la Roma menține intacte regulile formulate de fiecare dintre Tratatele constitutive, rațiune pentru care competența Curții variază după cum acționează pe baza unuia sau altuia dintre Tratate, aplicând reglementările cuprinse de acesta.
Curtea este singura instituție de jurisdicție comunitară care are o funcționare permanentă și emite hotărâri ce nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe.
⇒ Competența „ratione materiae”
Ca instituție a celor 3 Comunități, în cadrul cărora fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care-i sunt conferite de tratat, Curtea nu poate avea decât competența precis determinată fie de chiar textul Tratatelor institutive, fie, pe baza acestora, de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de legislația unui stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul Tratatelor. Rolul Curții de justiție este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele competențe:
– efectuează un control al legalității actelor comunitare; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență;
– interpretează unitar Tratatele și actele comunitare pe calea recursului în interpretare;
– controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea;
– soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organelle Comunităților sau de agenții acestora;
– se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind;
– devine instanță arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens întrun contract încheiat de una dintre Comunități;
– acționează ca instanță de recurs de ultim grad;
– este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis;
– dispune de o competență consultativă.
Raportată la aceste competențe, Curtea apare ca jurisdicție permanentă și obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.
⇒ Competența „ratione personae”
Curtea de justiție este abilitată să soluționeze litigii între statele membre, între acestea și instituțiile comunitare – Comisia, Consiliul‚ precum și între instituțiile comunitare între ele, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament. Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, este
obligată – în anumite situații, cu îndeplinirea anumitor condiții – să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele/instituțiile comunitare.
4.2 Tribunalul de primă instanță
Tribunalul de primă instanță a luat ființă pe baza prevederilor introduse de Actul unic european în cele 3 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicții de primă instanță, pe lângă Curtea de justiție. Tribunalul de primă instanță a intrat în funcție la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988.
A. Componență, organizare și funcționare
Tribunalul de primă instanță este format din 15 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Ca și membrii Curții de justiție, ei sunt numiți, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun acelorași obligații și beneficiază de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și membrii Curții. Pentru a putea fi aleși, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor mai înalte funcții jurisdicționale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcțiilor jurisdicționale”. Având locul lângă Curte, independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte, „la conducerea căreia este numit un grefier, căruia I se stabilește statutul”. Fiind o instituție asociată Curții (Tribunalul), președintele în exercițiu, împreună cu președintele Curții, stabilesc, de comun acord, modalitățile în care funcționarii și alți agenți atașați Curții își îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a permite asigurarea funcționării sale (bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare). În virtutea independenței funcționale a Tribunalului, anumiți agenți sau funcționari (îndeosebi colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului și agenții de grefă) îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul Tribunalului sub autoritatea președintelui. Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în compunere avocați generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general în anumite spețe. Criteriile de selectare a cauzelor în care va ti utilizată această posibilitate și modalitățile de desemnare a avocaților generali sunt fixate de
Regulamentul de procedură al Tribunalului.
Președintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către membrii Tribunalului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții
B. Competența T.P.I.
Tribunalul este, în principal, competent să se pronunțe în:
– litigiile dintre Comunități și agenții lor, adică în toate problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire;
– recursurile formulate împotriva unei instituții a Comunităților de către personae fizice, care se referă la punerea în practică a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor;
recursurile formulate împotriva Comisiei88 de către întreprinderi și asociații de întreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 și a art. 57 – 66 din Tratatul C.E.C.A. (încasări, producție, preț, negocieri ).
4.3 Practică Judiciară
1.Hotărârea CJCE în cauza C-549/07 Friederike Wallentin-
Un operator de transport aerian nu poate, de regulă, să refuze despăgubirea pasagerilor ca urmare a anulării unui zbor din cauza unor probleme tehnice ale aeronavei.
Categorie de fapte juridice, care se produc independent de vointa omului si de care legea leaga anumite efecte juridice.
Desfiintarea retroactiva a unui act juridic.
Denumire data monedei unice europene.
Consum de resurse (mijloace de productie, forta de munca, mijloace banesti) pentru satisfacerea unor necesitati de productie sau individuale.
Cale de atac; actiune introdusa la instanta judecatoreasca superioara celei care a pronuntat o hotarare in prima instanta,
Este instanta judecatoreasca ce judeca in prima instanta procesele si cererile date prin lege in competenta sa.
Desfiintarea retroactiva a unui act juridic.
Este instanta judecatoreasca ce judeca in prima instanta procesele si cererile date prin lege in competenta sa.
Socoteala scrisa sub forma de balanta cu doua parti (debit si credit) care reflecta valoric si uneori in unitati naturale, in ordine cronologica si sistematica,
1. Din punct de vedere filozofic, acel fenomen care produce, genereaza efectul. Fenomenul care determina nasterea altui fenomen.
Categorie de fapte juridice, care se produc independent de vointa omului si de care legea leaga anumite efecte juridice.
Infractiune ce consta in fapta unui functionar sau a altei persoane incadrate care, in exercitarea atributiilor de serviciu, in mod intentionat nu indeplineste un act sau il indeplineste defectuos,
Desfiintarea retroactiva a unui act juridic.
(Legea 10 din 2001) 1. cu bunuri sau servicii – masura reparatorie alternativa constând in acordarea de bunuri si servicii, cu acceptul persoanei indreptatite, pâna la concurenta valorii imobilului preluat in mod abuziv.
Despăgubirea poate să fie totuși refuzată dacă problemele tehnice sunt urmarea unor evenimente care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității operatorului de transport aerian și scapă de sub controlul efectiv al acestuia.
Regulamentul privind compensarea și asistența pasagerilor aerieni prevede că, în cazul anulării unui zbor, pasagerii în cauză trebuie să primească o compensație din partea operatorului de transport aerian, cu excepția cazului în care sunt informați despre această anulare în timp util. Operatorul de transport aerian nu este totuși obligat să plătească această compensație în cazul în care poate face dovada că anularea este cauzată de împrejurări excepționale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile.
Doamna Wallentin-Hermann a rezervat la Alitalia, pentru ea, pentru soțul său și pentru fiica sa, trei locuri pentru un zbor cu plecare din Viena și cu destinația Brindisi, cu escală la Roma. Plecarea din Viena era prevăzută pentru 28 iunie 2005 la ora 6.45, iar sosirea la Brindisi era prevăzută în aceeași zi, la ora 10.35. După înregistrare, cei trei pasageri au fost informați, cu cinci minute înainte de ora de plecare prevăzută, că zborul lor fusese anulat. Ulterior, au fost transferați la un zbor al companiei Austrian Airlines cu destinația Roma, unde au ajuns la ora 9.40, cu 20 de minute după ora de plecare a legăturii pentru Brindisi, pe care, așadar, au pierdut-o. Doamna Wallentin-Hermann și familia sa au ajuns la Brindisi la ora 14.15.
Cauza anulării zborului Alitalia cu plecare din Viena a fost o pană de motor complexă, care a afectat turbina, aceasta fiind descoperită cu o zi înainte, în timpul unei verificări. Alitalia a fost informată în legătură cu acest aspect în noaptea dinaintea zborului. Repararea aeronavei, care a necesitat trimiterea de piese de schimb și de tehnicieni, a fost definitivată la 8 iulie 2005.
Ca urmare a respingerii de către Alitalia a solicitării de a i se plăti o compensație de 250 de euro, precum și 10 euro pentru cheltuieli reprezentând convorbiri telefonice, doamna Wallentin- Hermann a introdus o acțiune în justiție. Întrucât Alitalia a atacat cu apel obligarea sa în primă instanță, Tribunalul Comercial din Viena trebuie în prezent să decidă dacă problemele tehnice care au determinat anularea zborului intrau în sfera noțiunii de „împrejurări excepționale” exoneratoare de plata compensării. Tribunalul Comercial a sesizat Curtea de Justiție a Comunităților Europene pentru ca aceasta să intrepreteze noțiunea respectivă.
În hotărârea pronunțată astăzi, Curtea constată că, ținând cont de condițiile specifice în care se efectuează transportul aerian și de gradul de complexitate tehnologică a aeronavelor, operatorii de transport aerian se confruntă în mod obișnuit, în exercitarea activității lor, cu diverse probleme tehnice generate de funcționarea acestor aparate. Rezolvarea unei probleme tehnice cauzate de o deficiență de întreținere a unui aparat trebuie considerată, prin urmare, inerentă exercitării normale a activității operatorului de transport aerian. În consecință, problemele tehnice descoperite cu ocazia lucrărilor de întreținere a aeronavei sau din cauza deficiențelor în cadrul acestor lucrări nu pot constitui, prin ele însele, „împrejurări excepționale”.
Cu toate acestea, nu se poate exclude că anumite probleme tehnice se înscriu printre „împrejurările excepționale”, în măsura în care decurg din evenimente care nu sunt inerente exercitării normale a activității operatorului de transport aerian vizat și care scapă de sub controlul efectiv al acestuia. Aceasta ar fi situația, de exemplu, în cazul în care constructorul aparatelor care alcătuiesc flota operatorului de transport aerian vizat sau o autoritate competentă ar comunica, atunci când acestea sunt deja în uz, că sunt afectate de un viciu ascuns de fabricație care aduce atingere siguranței zborurilor. Situația ar fi aceeași în cazul prejudiciilor produse de acte de sabotaj sau de terorism.
Curtea precizează că, întrucât nu toate împrejurările excepționale sunt exoneratoare, îi revine celui care intenționează să le invoce sarcina de a dovedi că, chiar dacă ar fi utilizat toate mijloacele umane și materiale, precum și mijloacele financiare de care dispunea, nu ar fi putut, în mod evident, fără să fi acceptat sacrificii care nu puteau fi asumate în raport cu capacitățile întreprinderii sale în momentul relevant, să evite ca împrejurările excepționale cu care se confrunta să determine anularea zborului. Faptul că un operator de transport aerian a respectat normele minime de întreținere a unei aeronave nu poate, prin el însuși, să fie suficient pentru a se dovedi că acest operator de transport a luat toate măsurile posibile care să îl exonereze de obligația de compensare.
2. "Hotararea Curtii in cauzele conexate C-350/06 si C-520/06 Schultz-Hoff/ Deutsche Rentenversicherung Bund Stringer si altii /Her Majesty’s Revenue and Customs
Un lucrator nu isi pierde dreptul la concediu anual platit pe care nu a putut sa il exercite pe motiv de boala . Acesta trebuie sa primeasca o compensatie pentru concediul anual neefectuat.
In hotararea de astazi, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene interpreteaza dreptul la concediul anual platit consacrat de directiva comunitara privind timpul de lucru (Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Editie speciala, 05/vol. 7, p. 3)
Aceasta interpretare a fost solicitata de Landesarbeitsgericht Düsseldorf (Germania) si de House of Lords (Regatul Unit) in cauze privind dreptul la concediul anual platit al unor lucratori care se afla in concediu medical. Landesarbeitsgericht (instanta germana regionala competenta in materia litigiilor de munca) are de solutionat o cerere de compensare a concediului anual platit formulata de un lucrator care nu si-a putut exercita dreptul la acest concediu din cauza unei incapacitati de munca ce a condus la pensionarea lucratorului. Potrivit dispozitiilor germane relevante, dreptul lucratorului la concediul anual platit neefectuat se stinge la sfarsitul anului calendaristic avut in vedere si cel mai tarziu la sfarsitul unei perioade de report care, cu exceptia unei derogari in favoarea lucratorului stabilite prin conventie colectiva, are o durata de trei luni. In cazul in care lucratorul s-a aflat in incapacitate de munca pana la sfarsitul acestei perioade de report, concediile anuale platite neefectuate nu trebuie sa fie compensate printr-o indemnizatie la incetarea raportului de munca .
In afara unei cereri similare de compensare pentru concediul anual neefectuat in perioada de referinta definita de dreptul britanic, House of Lords mai are de solutionat si cazul unui lucrator care, in cursul unui concediu medical pe durata nedeterminata, i-a solicitat angajatorului sau sa efectueze, in urmatoarele doua luni de la cererea sa, cateva zile de concediu anual platit. In hotararea sa, Curtea aminteste ca dreptul la concediul medical si modalitatile de exercitare a acestui drept nu sunt reglementate de dreptul comunitar. In ceea ce priveste dreptul la concediul anual platit, statele membre definesc conditiile de exercitare si de punere in aplicare a acestuia, prin precizarea imprejurarilor concrete in care lucratorii il pot exercita, fara insa ca insasi existenta acestui drept sa poata fi supusa vreunor conditii .
In aceste context, dreptul la concediul anual platit, consacrat de directiva privind timpul de lucru, nu se opune, in principiu, nici efectuarii unui concediu anual platit in perioada unui concediu medical, nici interzicerii unei astfel de efectuari, insa sub rezerva ca, in acest din urma caz, lucratorul vizat sa aiba posibilitatea de a-si exercita dreptul la concediu in alta perioada .
Desi modalitatile de exercitare a dreptului la concediul anual platit in diferitele state membre sunt reglementate de acestea, modalitatile de reportare a unui concediu neefectuat sunt totusi subordonate anumitor limite. Sub acest aspect, Curtea arata ca dreptul la concediul anual al unui lucrator aflat in concediu medical prescris in mod legal nu poate fi conditionat de obligatia de a fi lucrat efectiv in perioada de referinta prevazuta intr-un stat membru. In consecinta, un stat membru poate sa prevada pierderea dreptului la concediul anual platit la sfarsitul unei perioade de referinta sau a unei perioade de report, numai cu conditia ca lucratorul vizat sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a-si exercita dreptul la concediu .
Or, Curtea constata ca un lucrator care se afla in concediu medical intreaga perioada de referinta si perioada de report stabilite de dreptul national este lipsit de orice posibilitate de a beneficia de concediul sau anual platit. Aceeasi este situatia in cazul unui lucrator care a lucrat in timpul unei parti din perioada de referinta inainte de a intra in concediu medical.
Curtea concluzioneaza ca dreptul la concediul anual platit nu trebuie sa se stinga la expirarea perioadei de referinta si/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național, atunci cand lucratorul s-a aflat in concediu medical intreaga perioada de referinta sau o parte a acesteia si incapacitatea sa de munca a continuat pana la incetarea raportului sau de munca, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit.
In ceea ce priveste dreptul la o compensatie financiara, la incetarea raportului de munca, pentru concediul anual platit pe care lucratorul nu a putut sa il efectueze, Curtea declara ca o astfel de compensatie trebuie calculata in asa fel incat lucratorul in cauza sa fie pus intr-o situatie comparabila cu cea in care s-ar fi aflat daca si-ar fi exercitat dreptul mentionat in timpul raportului sau de munca . Rezulta ca remuneratia obisnuita a lucratorului, care este cea care trebuie mentinuta in perioada de repaus ce corespunde concediului anual platit, este de asemenea determinanta in ceea ce priveste calculul compensatiei financiare pentru concediul anual neefectuat la incetarea raportului.
Concluzii
Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile Uniunii s-au largit, Instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. In primii douazeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștri decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară.
În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție ai cărei membri sunt aleși prin vot direct și care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiții a devenit o sursă majoră de finanțare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic și Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor și cooperării dintre partenerii economici și sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni și a păstra specificitatea și diversitatea acestora. Nu poate exista, așadar, o Europă unită fără respectarea părților componente ale întregului. Profesorul Jacques Le Rider are dreptate să afirme: Definițiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiții antieuropene, căci dacă Europa ține de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive și de netrecut. A transforma granițele Europei în linii de demarcație, ținând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic și chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute și false pe deasupra.
Bibliografie
Bercea, Raluca Drept comunitar, Editura Mirton, 2008
Coman, Florian Drept comunitar European, Editura Pro Universitaria, 2008
Dumitru Mazilu, Integrare europeana. Drept comunitar si institutii europene, Editura Lumina Lex, 2008
Groza, Anamaria Uniunea Europeană , Editura C.H. Beck, 2008
Gyula Fábian Drept comunitar instituțional ,Sfera Juridică, 2008
Ioan Alexandru,Drept administrativ European,Editura Universul Juridic,2008
Mazilu, Dumitru, Integrarea europeană, Editura Lumina Lex, 2008
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene-Tratat,Editura Lumina Lex, 2008
Oprișan, Ana-Maria Introducere în dreptul European,Editura Europolis, 2007
Popescu, Roxana M Drept comunitar european , Editura Pro Universitaria, 2006
Scăunaș, Stelia Uniunea Europeană, Editura C.H. Beck, 2008
Suian, Pavel Drept comunitar instituțional , Editura Risoprint, 2008
Șandru, Daniel-M Drept comunitar,Editura Universitaria, 2008
Ștefan Tudorel,Drept comunitar,Editura C.H.Beck,2008
Țâncu, Dumitru Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, 2007
Vâlcu, Elisé Drept comunitar european , Editura Sitech, 2008
Vieriu, Eufemia Drept instituțional comunitar european ,editura Lumina Lex, 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uniunea Europeana Si Institutiile Sale (ID: 126074)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.