Uniunea Europeana. Parlamentul European
CAP.I. Istoricul construcției europene
1. Uniunea Europeană – un vis devenit realitate
Pe parcursul istoriei, atât marile imperii politice, cât și organizațiile religioase, au încercat fie prin puterea forței, fie prin puterea credinței, să realizeze o Europă unită, supusă unor idealuri politice sau unor credințe unice. Dar ceea ce nu au reușit nici marile imperii prin puterea forței, nici marile religii prin puterea dogmelor religioase, au reușit să realizeze statele suverane în epoca modernă, prin voința lor liber exprimată – o Europă a tuturor posibilităților.
În aceste condiții, apare o nouă realitate politică pe plan european care își impune încet, dar sigur supremația în acest spațiu și care anunță crearea Europei moderne: puterea statelor suverane. Idea unității europene s-a consolidat treptat, ajungând de la stadiul unei simple idei la materializarea acesteia într-un ansamblu cristalizat și coerent de reguli de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară. Dreptul comunitar a apărut și s-a dezvoltat în cadrul unui proces progresiv dobândind trăsături specifice pe parcursul evoluției Comunităților Europene, individualizându-se atât față de de dreptul național al statelor membre, cât și de dreptul internațional public, aplicabil în relațiile dintre state și organizații internaționale. Dreptul comunitar este dreptul specific al Comunităților Europene, cuprinzând un ansamblu de reguli juridice aplicabile în interiorul Comunităților, în raporturile juridice aplicabile în interiorul Comunităților, în raporturile juridice create între statele membre, între statele membre și instituțiile comunitare, precum și între statele membre și state terțe sau organizații internaționale. Dreptul comunitar se aplică în cadrul Comunităților Europene ca un drept intern al acestora, reglementând aspecte de interes comun, lăsând în același timp la latitudinea statelor membre reglementarea problemelor cu pronunțat cracter intern, statal.
Istoria recentă a Europei este strâns legată de eforturile realizate imediat după cel de-al doilea război mondial pentru dezvoltarea unor organizații comune, înființate prin voința liber exprimată a statelor suverane. Cooperarea europeană se va materialize în timp, în principal, la nivelul NATO, Consiliului Europei și la nivelul Comunităților Europene, cuprinzând o sferă de activitate din ce în ce mai diversificată : de la asigurarea apărării și securității globale a statelor membre la crearea unor instituții comune și a unei piețe unice, în care protecția și promovarea drepturilor omului se vor afimra ca valori fundamentale.
Cel de-al doilea război mondial a avut ca rezultat, printre altele, cel puțin pentru început, și consolidarea conștiinței solidarității europene în rândurile foștilor aliați. Europa era devastată, cu o economie distrusă, cu milioane de pierderi de vieti omenești. Europa trebuia construită pe baze noi. Ideea de cooperare se impunea cu mai multă forță decât mai înainte. Devenită bipolară, o dată cu declanșarea ,, războiului rece’’, Europa se vedea strânsă între două mari puteri aflate în competiție încă din februarie 1945, ca urmare a Acordurilor de la Yalta. Devenise evident că nu era posibilă crearea unei Europe mari și în consecință, fiecare din cele două Europe urma să se organizeze separat : una în zona occidentală, cealaltă în blocul sovietic. Tările occidentale s-au orientat, prin forța lucrurilor spre puterea nord-americană, singura cu potențial capabil să se opună imperialismului sovietic sub a cărui dominație țările din centru și estul Europei căzuseră sau erau pe cale să cadă.
Cooperarea europeană se va dezvolta astfel în trei etape și pe trei planuri diferite : mai întâi peplan economic, având ca susținere inițial planul Marshall și crearea Organizației de Cooperare Economică ( OECE) ; apoi, pe plan diplomatic și militar, cu Pactul de la Bruxelles și Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) ; al treilea pe plan politic și parlamentar , prin Consiliul Europei. Este și motivul pentru care Europa a cunoscut în perioada care a urmat războiului 11 mari organizatii, care puteau să asigure o apărare regională pe cele trei planuri : economic, militar și politic. Din cele 11 mari organizatii, după 1990 au mai rămas – după dizolvarea CAER și a Pactului de la Varșovia – , 9 mari organizații cărora li s-ar putea adăuga una mai nouă, cea apărută din ruinele fostei URSS și anume Comunitatea Statelor Independente – CSI ( 21 ianuarie 1991).
În cele ce urmează vom examina succint Tratatele mai importante și Organizațiile ce au stat la baza evoluției Uniunii Europene
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului
(CECO – Paris, 15 aprilie 1951)
În anul 1951, negocierile desfășurate între șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Comparativ cu alte organizații internaționale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranațional al acestei Comunități, reprezentat de transferul de competențe către o instituție (Înalta Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre. Tratatul CECO a instituit o piață comună pentru cărbune și oțel prin interzicerea taxelor de import și export, precum și a restricțiilor cantitative asupra circulației acestor produse, împreună cu interzicerea discriminării între producători și consumatori. Prin realizarea unei piețe comune, se provoca și apropierea pe plan politic, la care a contribuit asigurarea raționalizării producției, desființarea piedicilor din calea liberei circulații, fixarea prețurilor și în consecință și ridicarea nivelului de trai pentru lucrătorii din industria carboniferă, cea a oțelăriei precum și a celor legate de acestea.
Conform Tratatului CECO au fost create patru instituții :
Înalta Autoritate, compusă din nouă persoane independetnte numite de cele șase state membre fondatoare, reprezenta principala instituție cu puteri decizionale atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele juridice din cele două industrii și avea responsabilitatea de a implementa obiectivele Tratatului ;
Adunarea parlamentară alcătuită din delegați ai Parlamentelor naționale cu competențe de supraveghere ;
Consiliul alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern, cu rol consultativ și anumite puteri de decizie ;
Curtea de Justiție alcătuită din nouă judecatori cu sarcina de a aplica și interpreta dispozițiile Tratatului ;
CECO a fost proiectat pentru 50 de ani , timp în care, potrivit Preambulului din Tratat urma să se asigure premisele unei comunități ,, mai largi și mai profunde între popoarele mult timp opuse de divizări sângeroase’’.
Tratatul de constituire a Comunității Europene de Apărare
(CEA – Paris, 27 mai 1952)
Pe fundalul înăspririi războiului rece, amplificat în iunie 1950 prin declanșarea războiului din Coreea, Europa Occidentală se simțea vulnerabilă și expusă unei amenințări sau chiar a unei invazii sovietice. În același timp, Franța era angajată în războiul din Indochina și se temea de crearea în Europa a unui echilibru nou de forțe. În aceste condiții ,,cei șase’’, abordând aspectul politic al unificării, au încercat să adopte aceleași mijloace care au dus la reușita CECO, prin care construcția Europei părea să fi primit un impuls decisiv.
Pentru aceasta constituirea unei armate europene făcea necesar și un control ce trebuia asigurat de o autoritate politică. În acest scop, se prevăzuse elaborarea unui proiect de comunitate politică ce stipula și alegerea unei adunări europene prin vot universal.
Pe baza ideii lui Jean Monnet și Robert Schuman, Franța a luat inițiativa, exprimată printr-o declarație ministerială pronunțată în Adunarea Națională, de a crea pentru apărarea comună o armată europeană. Președintele guvernului francez, René Pleven, a prezentat la 24 octombrie 1950 o propunere în care se reamintea că Europa nu va putea fi construită decât progresiv, prin metoda integrării sectoriale, metodă care era pe cale să ducă la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, deci pe plan economic ; guvernul francez propunea ca problema unei apărări comune să fie rezolvată pe aceeași cale. Prin urmare, soluția era crearea unei armate puse sub responsabilitatea unui ministru al apărării și a unei adunări europene, cu un buget militar comun.
La negocierile deschise la Paris 15 februarie 1951 au răspuns invitației guvernului francez Germania Federală, Italia, Belgia, Luxemburg și de la 8 octombrie și Olanda. La 27 mai 1952 aceleași șase țări, care au semnat Tratatul CECO semnează Tratatul Comunității Europene a Apărării, ce prezenta câteva caracteristici esențiale : o vocație strict defensivă, supranaționalitate, interzicerea oricăror discriminări între părțile contractante. Forțele europene urmau să cuprindă forțele terestre și aeriene ale țărilor membre cu excepția celor necesare apărării teritoriilor de peste mare. Unitățile de bază ar fi urmat să cuprindă 13000 de militari, dar aceștia trebuiau să fie de naționalități diferite. Recrutările , adiministrarea rezervelor, instrucția ,militară intrau în competența miniștrilor apărării din fiecare țară.
Situația din Europa și din lume (sfârșitul războiului din Coreea, moartea lui Stalin) părea favorabilă destinderii însă, desi 5 din cele 6 state membre ratificaseră Tratatul, Franța îl blochează, o dată cu aceasta fiind blocat și proiectul de comunitate politică care îl însoțea. Eșecul Comunității Europene a Apărării marchează sfârșitul acestei tentative de înfăptuire a unității politice a Europei , și face clar faptul că o astfel de unitate nu putea fi încă realizată.
Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene
(CEE – Roma, 25 martie 1957)
În ciuda eșecului Comunității Europene a Apărării, o nouă etapă începe în 1955 prin inițiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acțiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Comitetul reprezenta un organism conceput ca un instrument menit să impulsioneze planurile de integrare europeană prin câștigarea sprijinului responsabililor politici din diferite țări. Astfel negocierile interguvernamentale au dus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a două tratate prin care s-a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) ; redactarea a două tratate distincte diminua și posibilitatea neratificării lor, tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
CEE era bazată pe patru libertăți esențiale : a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor și a persoanelor, iar din punct de vedere instituțional Tratatatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Europeană Europeană relua într-o mare măsură schema generală CECO. Spre deosebire de CECO, care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, CEE are o durată nelimitată. Comunitatea Economică Europeană este o comunitate de drept, doarece nici statele membre și nici instituțiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor și nici prevederile lor . Tratatul CEE a determinat apariția unei noi ordini juridice integrată în dreptul intern al statelor membre, Comunitatea fiind dotată cu atribuții proprii, personalitate juridică, și cu o capacitate de reprezentare internațională.
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene pentru Energie Atomică
(EURATOM – Roma, 25 martie1957)
Cel de-al doilea Tratat semnat la Roma la 25 martie 1957, care a pus bazele CEEA, a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Dacă Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA a avut un obiectiv sectorial – acela al energiei atomice civile. Mai precis acest tratat are în vedere coordonarea cercetării și dezvoltării în domeniul energiei nucleare; crearea unei piețe comune pentru combunstibilii nucleari și nu în ultimul rând, supervizarea industriei nuclpeană relua într-o mare măsură schema generală CECO. Spre deosebire de CECO, care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, CEE are o durată nelimitată. Comunitatea Economică Europeană este o comunitate de drept, doarece nici statele membre și nici instituțiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor și nici prevederile lor . Tratatul CEE a determinat apariția unei noi ordini juridice integrată în dreptul intern al statelor membre, Comunitatea fiind dotată cu atribuții proprii, personalitate juridică, și cu o capacitate de reprezentare internațională.
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene pentru Energie Atomică
(EURATOM – Roma, 25 martie1957)
Cel de-al doilea Tratat semnat la Roma la 25 martie 1957, care a pus bazele CEEA, a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Dacă Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA a avut un obiectiv sectorial – acela al energiei atomice civile. Mai precis acest tratat are în vedere coordonarea cercetării și dezvoltării în domeniul energiei nucleare; crearea unei piețe comune pentru combunstibilii nucleari și nu în ultimul rând, supervizarea industriei nucleare astfel încât să fie protejată sănătatea publică și să prevină abuzurile.
Energia atomică părea în acel timp capabilă a aduce o soluție crizei de energie care se anunța în Europa datorită puternicei dezvoltări economice și, în consecință, a unei cereri sporite de energie. Prin intermediul acestui Tratat , în scurt timp s-au înființat cateva centre de cercetări nucleare , s-au construit mai multe centrale nucleare sub formă de întreprinderi comune și s-a realizat o cooperare cu SUA în ceea ce privește livrarea uraniului îmbogățit.
Asociația economică a Liberului Schimb
(AELS – 15 aprilie 1960)
Comunitățile europene au înregistrat un succes fulminant în primii ani dupa 1958 : comerțul între cele șase state membre a crescut anual cu aproape 30% ; programul de eliminare a taxelor vamale între țările membre (uniunea vamală), proiectat să fie finalizat la sfârșitul anului 1969, s-a realizat cu un an jumate mai repede, la fel procesul de introducere a tarifului vamal extern comun ; mai anevoioasă a fost realizarea unui alt obiectiv economic al Tratatului de la Roma, și anume politica agricolă comună (PAC).
Progresul economic înregistrat de ,,Cei șase’’ a provocat invidia Marii Britanii, care de teamă de a nu fi lăsată pe din afară in ceea ce privește comerțul european, a inițiat crearea Asociației Europene a Liberului Schimb, alături de Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia și Suedia (Stockholm, 1960). Obiectivele asocației urmăreau organizarea între statele semnatare ale liberului schimb de produse industriale și suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum și a restricțiilor cantitative și totodată să reprezinte un adversar politicii CEE. Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole și a pescutiului, fiecare membru A.E.L.S fiind liber însă în relațiile vamale cu terți. A.E.L.S nu a asigurat însă o legătură la fel de strânsă între statele membre în comparație cu Comunitățile europene și nu a reușit să exercite presiuni asupra celor 6 pentru a-i obliga să negocieze de la bloc la bloc în perspectiva unei mari zone de liber schimb.
Actul Unic European (AUE- decembrie 1985)
Actul unic european semnat la Luxemburg, a avut menirea de a amenda tratatele institutive al Comunităților europene, de a da un nou imbold construcției europene aflate în impas. După 1975 când a fost reprezentat raportul Tindemans, a răzbucnit o avalanșă de proiecte de reformă a C.E., dar textele care au sprijinit raporturile privitoare la problemele instituțiilor au fost întocmite in 1984-1985. Consiliul European de la Milano a convocat la 9 septembrie 1985 conferința interguvernamentală care a durat 6 luni și a adoptat în unanimitate la 17 februarie 1986 textul Actulului unic european, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta reprezintă prima mare modificare a tratatelor originale, prin care s-a extins competența instituțiilor comunitare. Desi piața unică reprezintă principalul obiectiv la acea veme, AUE a oferit baza juridică și pentru cooperarea politică europeană ce începuse să se dezvolte începând cu 1970.
Tratatul de la Maastricht ( 7 februarie 1992)
Tratatul asupra Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, reprezintă o a doua revizuire a tratatelor de bază, fiind o continuare a procesului de adâncire a integrării europene început odată cu Actul Unic European.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluției ideilor de unitate europeană pe două planuri :
realizarea uniunii economice și monetare;
realizarea uniunii politice;
Tratatul de la Maastricht este alcătuit din șapte titluri si anume : Dispozițiile comune (Titlul I), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (Titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe și de securitate comună (Titlul V), Reglementarea cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne (Titlul VI), Dispoziții finale (Titlul VII); de asemenea titlurile la rândul lor sunt divizate în părți.
Tratatul introduce titulatura de Comunitate Europeană, Tratatul CEE devenind Tratatul CE. De asemenea, pune bazele Uniunii Europene ca o structura având trei piloni de sustinere:
comunitățile (primul pilon)
politica externă si de securitate comună – P.E.S.C. – (al doilea pilon)
cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne – JAI – (al treilea pilon)
Această structură este diferită și evoluată față de structura instaurată prin Actul Unic European, care cuprindea doar două componente :comunitățile și cooperarea politică.
Cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate a statelor este dusă mai departe, devenind Politica Externă și de Securitate Comună – P.E.S.C; aceasta cooperare nu dobândește un caaracter comunitar, rămânând o competență statală care se exercită într-un cadru comunitar. Astfel se instituie obligația statelor de a ajunge la o poziție comună, în reuniunile lor și în cele internaționale, de a efectua acțiuni comune pe baza unor decizii prealabile adoptate într-un cadru comunitar; toate aceste prevederi, însă nu se realizează, din cauza lipsei de voință politică a statelor.
Tratatul de la Maastricht este de asemenea responsabil de cooperarea în materie de politică internă și justiție, pe care o denumește Justiție și Afaceri Interne (J.A.I.), statele urmând a se consulta și informa reciproc , a-și stabili poziții comune și a iniția acțiuni commune, în ceea ce privește combaterea criminalității internaționale ( trafic de droguri și arme, trafic de ființe umane, terorism, piraterie etc.), a controlului imigrației ilegale, a stabilirii unei politici comune a dreptului de azil și a vizelor pentru cetățenii statelor nemembre.
Sunt adăugate noi competențe comunitare sau sunt dezvoltate cele existente, cea mai importantă competență fiind introducerea monedei unice pe etape ( Marea Britanie și Danemarca fiind scutite). Tratatul generalizează principiul subsidiarității ( introdus prin Actul Unic, dar numai în domeniul protecției mediului) și introduce expres principiul proporționalității , de asemenea pentru prima dată se folosește noțiunea de ,, cetățean european’’ și de ,,cetățenie europeană’’. Printre altele statutul cetățeanului european cuprinde câteva drepturi pecum : de liberă circulație, de a alege și de a fi ales în Parlamentul european, pe teritoriul statului de reședință altul decât cel propriu, dreptul de a alege și de a fi ales în organele colectivităților locale ale statului de reședință altul decât statul propriu, dreptul de petiționare).
Tratatul asupra U.E. a reprezentat un salt fundamental în construcția europeană, dând expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima fază a evoluției construcției europene, întrucât așa cum ne precizează art.A, el constituie o ,, etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei ‘’
Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997)
În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare și în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei. Asemenea Tratatului de la Maastricht și al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluția comunităților, ci un nou pas, care are rolul de a adapta construcția comunitară la cerințele perioadei în care a fost adoptat și a celor de perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activități intense și nu lipsite de dificultăți. Astfel, instituțiile comunitare au depus eforturi importante pentru analizarea și găsirea de soluții, care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în vedere. Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluțiilor, care au fost adoptate de Conferințele interguvernamentale din 1995 și 1996 (Torino și Dublin) și finalizate prin reunirea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în compunerea miniștrilor de externe ai statelor membre. După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Printre cerințele, care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află urmatoarele :
necesitatea creșterii rolului Parlamentului în procesul decizional ;
necesitatea perfecționării sistemului de funcționare a doi importanți piloni ai Uniunii Europene : politică externă și securitate comună ( P.E.S.C.) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne ;
necesitatea înlăturării tehnocrației, care domină activitatea instituțiilor comunitare și care avea ca efect distanțarea acestora de cetățeni ;
necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici și cele mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale activităților comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni politice;
În ceea ce priveste redactarea textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de către toți factorii implicați în acest proces : reprezentanți ai statelor membre, instituțiile comunitare și alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar și unele organizații neguvernamentale pentru a înainta unele avize.
Putem spune că Tratatul de la Amsterdam a înscris în prevederile sale chestiuni foarte importante pentru perfecționarea integrării europene și evoluția construcției comunitare, dintre care menționăm :
o mai mare flexibilitate în ceea ce privește conceperea procesului de integrare a noilor state candidate în funcție de nivelul lor de dezvoltare ;
creșterea competențelor Comunităților în unele domenii ( ex. protecția mediului înconjurător) ;
precizarea raportului dintre cetățenia națională și cea a Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea națională si nu o înlocuieste ;
reglementări noi privind regimul de vize, libera ciurculație a persoanelor și regimul vamal ;
precizări componența unor instuții comunitare în perspective extinderii Uniunii ( maximum 700 de parlamentari) și in ceea ce privește votul cu majoritate calificată ;
În concluzie , trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă, o nouă etapă, dar desigur nu ultima , în procesul complex de integrare europeană, care va fi continuat să fie perfecționat prin noi măsuri politice, economice, ligislative și de altă natură.
2. Introducere în institutiile Uniunii Europeme
Instituțiile Uniunii Europene sunt organizate pe principiul reprezentării intereselor tututor statelor membre, acționând fiecare în limitele prerogativelor ce le sunt oferite; cadrul instituțional al Uniunii Europene are la bază ,,triunghiul instituțional’’ format din Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia Europeană.
Pe măsură ce competențele Uniunii Europene s-au extins, instituțiile acesteia s-au dezvoltat și numărul lor a crescut , clasificându-se în două categorii :
instituții principale sau organe principale : Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție, Curtea de Conturi ;
organe subsidiare sau comunitare : Banca Europeană de Investiții, Banca Centrală Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor ;
Comunitățile europene și instituțiile lor au fost concepute după moedelul și potrivit principiilor dreptului public intern, prin urmare nu suntem în prezența unor instituții internaționale, ci a unor instituții interne ale unei Comunități ; instituțiile comunitare sunt concepute în general în conformitate cu tehnicile de drept intern.
Structura instituțională a Comunitaților prezintă urmatoarele caracteristici :
▪ functii combinate, pe care le dețin cel puțin trei dintre instituțiile comunitare : Comisia, Consiliul și Parlamentul , și care sunt de diferite feluri, neputând fi puse de acord, în mod clar, cu tradiționala distincție între puterile legislativă, executivă, judecătorească și consultativă ;
▪ structură policentrică – centrul principal în jurul căruia gravitează instituțiile se află la Bruxelles, dar alte centre se află, așa cum s-a menționat, la Luxemburg și Strasbourg, fără a se mai evidenția situarea centrelor de cercetări nucleare Euratom în Italia și în Anglia, IME și BCE la Frankfurt ;
▪ loialitate divizată – întrucât posibilitatea ideală de a se constitui și concepe instituțiile comunitare în așa fel încât loialitatea lor să fie îndreptată spre o singură cauză : interesul comunitar, s-a dovedit impracticabilă din rațiuni de principiu și de pragmatism ; situația instituțiilor este în această direcție diferită : Comisia este supusă numai interesului comunitar, membrii Comisiei depun jurământ, Consiliul ar reprezenta interesele statelor, iar Curții de Justiție i se cere să evalueze cu o totală imparțialitate toate litigiile ce i se supun spre soluționare ;
▪ separația puterilor – principiu care se aplică instituțiilor comunitare întrucât acestea sunt complet independente, cu toate că ele au funcții mixte;
A. Parlamentul European
Parlamentul european este expresia manifestată prin alegeri directe, a voinței politice a popoarelor Uniunii Europene, fiind cel mai mare parlament multinațional din lume. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiți de către parlamentele statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene si are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. O dată cu aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, numărul total de deputați europeni a crescut de la 732 la 785. România are 35 de reprezentanți în Parlamentul European, iar Bulgaria 18. Aderând la diferite grupuri politice europene, noii deputați au schimbat compoziția Parlamentului.
Deputații beneficiază de imunități și privilegii, ei neputând fi cercetați, reținuți sau urmăriți, datorită voturilor sau opiniilor exercitate în timpul mandatului; deputații primesc aceeași indemnizație parlamentară ca și deputații naționali ai fiecărei țări. Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populațiile statelor respective. Configurația actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
Parlamentul, din punct de vedere organizatoric, cuprinde Biroul, Conferința Președinților, comisiile și grupurile politice parlamentare. Biroul este format dintr-un președinte, 14 vicepreședinți și 6 chestori aleși pe o perioadă de 2 ani jumatatea, de către Parlament printr-un scrutin secret. Conferința Președinților, care a înlocuit Biroul lărgit este organul politic al Parlamentului, formată din președintele Parlamentului și președinții grupărilor politice parlamentare; rolul Conferinței este acela de a stabili ordinea de zi a ședințelor plenare, precum și componența și numărul comisiilor și delegațiilor parlamentare.
În ceea ce privește comisiile permanente, în prezent numărul acestora este de 17, și asigură continuitatea activității Parlamentului între sesiuni, comisii temporare, pentru o perioadă de 12 luni. Grupurile politice se constituie prin remiterea unei declarații a președintelui Parlamentului, declarație care cuprinde denumirea grupului, semnătura membrilor săi și componența Biroului. Ca orice parlament , Parlametul European exercită trei funcții fundamentale: funcția legislativă, funcția bugetară și controlul politic asupra instituțiilor europene. În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deținută de către Parlamentul European, alături de Consiliul Uniunii Europene. În ceea ce privește funcția bugetară, Comisia pregătește, anual, un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului, parlamentul poate propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate în anumite, secțiuni ale bugetului. Controlul politic este exercitat de către Parlament în ceea ce privește activitatea Comisiei , prin aprobarea numirii membrilor Comisiei și a președintelui acestuia.
B. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene poartă denumirea actuală după intrarea în vigoare a Tatatului de la Maastricht în 1993, înlocuind astfel vechiul ,,Consiliu al Comunităților Europene’’, care luase ființă în 1965 prin Tratatul dela Bruxelles. Consiliul Uniunii Europene, denumit și Consiliul de Miniștri, reprezintă, împreună cu Parlamentul European, ramura legislativă a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, care este o organizație internațională, complet independentă de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cu Consiliul European, care este o instituție diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta. În baza Tratatului de constituire a Comunitatii Europene, are următoarele responsabilități: este organismul legislativ al Comunității; în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare își exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European; coordonează politica economică generală a Statelor Membre; încheie, în numele Comunității, acordurile internaționale dintre aceasta și unul sau mai multe state sau organizații internaționale; împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul Comunității. În baza Tratatului privind Uniunea Europeană: adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a politicii externe și de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European; coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea polițienească și juridică în materie penală. Consiliul este format din miniștrii statelor membre iar Președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare dintre statele membre, pe durata unui mandat de șase luni.
C. Consiliul European
Consiliul european reunește de două ori pe an, în lunile iunie și decembrie, șefii de stat sau de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene și Președintele Comisiei Europene. Aceștia sunt asistați de către miniștrii Afacerilor Externe și de către un membru al Comisiei. Consiliul European este o structură suprainstituțională, el nu a fost prevăzut în Tratate, fiind rezultatul unui proces istoric. Această instituție nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizație interguvernamentală continentală, ce activează în principal în domeniul drepturilor omului și nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reunește reprezentanții statelor membre ale Uniunii Europene la nivel ministerial. Consiliul European are rolul de a defini orientările politicile economice și sociale generale, în cadrul acestuia fiind stabilite prioritățile Uniunii , precum și calendarul construcției europene, definind noile sectoare de activitate comunitară. Deciziile luate în cadrul Consiliului sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au valoare juridică; pentru a fi puse în aplicare este necesar să se urmeze procedura de adoptare a textelor juridice comunitare. Consiliul European se reunește în țara care deține președinția Uniunii Europene, și se poate reuni de asemenea într-un Consiliu extraordinar ori de câte ori este nevoie. Reuniunile durează de obicei , două zile, iar deciziile sunt luate, prin consens. Concluziile sunt publicate la sfârșitul fiecărei reuniuni a Consiliului European.
C. Comisia Europeană
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităților Europene, independent de Statele Membre, având deci un caracter cu adevărat supranațional. Comisarii acționează exclusiv la dispoziția Uniunii și nu a țărilor de origine. Comisia funcționează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun și în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Membrii Comisiei sunt aleși din țările UE, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de independență.
Comisia Europeană îndeplinește trei funcții de bază: principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetățenilor Europei ; o alta funcție a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel încât legislația UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toți cetățenii și participanții la Piața Unică să poată beneficia de condițiile unitare asigurate, cea de-a treia funcție a Comisiei fiind aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor. Una dintre atribuțiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii și a Fondurilor Structurale, al caror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii. Comisia Europeană lucrează prin Directoratele generale structurate în principal pe cele 17 politici ale UE la care se adaugă altele structurate pe relații externe (ex: DG Extindere, DG agricultură, DG dezvoltare regională etc.) și are sediul la Berlaymont, Bruxelles.
D. Curtea Europeană de Justiție
Curtea Europeană de Justiție, ca instituție jurisdicțională a Comunității a fost înființată în anul 1952 ; compusă din 13 judecători, cu sediul la Luxemburg, a devenit un actor important al familiei instituțiilor Uniunii, un arbitru final al legii comunitare în luarea deciziilor în cazul disputelor între Comisie și statele membre. Curtea de Justitie joacă un rol esențial în cadrul sistemului instituțional stabilit prin Tratate. În mod deosebit, Curtea are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare pe de o parte si între prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de statele membre pe de altă parte. În exercitarea atribuțiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată sa hotărască în probleme de natura constitutionala sau de importanta economica majora. Are ca atribuții uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat Membru și are competența de soluționare a litigiilor în care se constituie ca părți state membre, instituții comunitare, întreprinderi sau persoane fizice. Curtea are judecători și avocați generali, numiți de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleși din rândul juriștilor de o incontestabilă independență și competența profesională. Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Președintele Curții pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. Avocații generali acorda asistența Curții în îndeplinirea atribuțiilor sale, prezentând în ședințe deschise, în condiții de completă imparțialitate și independență, avize referitoare la spețele deduse curții. Limba folosită pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se explică prin faptul că în momentul înființării Comunității Europene în anul 1957 majoritatea populației din cele șase țări fondatoare (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceză. La ora actuală tendința este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că majoritatea juriștilor din țările recent aderate și-au urmat studiile parțial în limba engleză și mai puțin în limba franceză.
E. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi Europeană este cea mai tânară instituție a Uniunii Europene. A luat ființă în urma inițiativei parlamentarului german, Dr. Heinrich Aigner (președintele Comisiei de Control Bugetar), și a fost prevazută în Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Și-a început activitatea în 1977 și are sediul propriu în Luxemburg din anul 1988. Premergător Curții de Conturi Europene a fost Comisia de Control a Planului de Buget al Comunității Europene alcatuită din funcționari naționali – experți contabili.
În prezent, Curtea de Conturi Europeană este formată din 27 membri, ce aparțin fiecărui stat membru, aleși pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul European după consultarea prealabilă a Parlamentului European. Membrii Curții de Conturi Europene răspund unor criterii ce reflectă o înaltă competitivitate – un "background" profesional diversificat și experientă în domeniile de administrare a finanțelor, expertiză contabilă, politică. Ei nu pot deține concomitent și alte funcții și acționează pe baza principiului "autonomiei spre bunăstarea generală a comunității", de asemenea membrii Curții își aleg președintele pentru un mandat de 3 ani. Membrii Curții, cu excepția președintelui, sunt responsabili pentru un sector de expertiză, de exemplu expertiza fondului regional, fondului social european, a repartizării fondurilor pentru politica agricolă comunitară etc ; trei până la cinci membri formează o Cameră de expertiză. Curtea de Conturi Europeană are ca obiective de bază realizarea expertizelor bugetului UE, a expertizei contabile și a verificării legalității tuturor cheltuielilor și redistribuirilor efectuate de UE, precum și de organele sale, reflectarea cu acuratețe a înregistrărilor contabile în Euro și contribuie prin activitățile pe care le desfășoară la consolidarea monedei unice comunitare. Independența Curții Europene de Conturi în raport cu alte instituții Comunitare și cu Statele Membre garantează obiectivitatea activității sale de audit. Curtea de conturi are deplină libertate în ceea ce privește organizarea și planificarea activității sale de audit și publicarea rapoartelor.
Pe lângă instituții, UE include o serie de organisme specializate: Mediatorul European și instituțiile financiare: Banca Centrală Europeană și Banca Europeană de Investiții;
Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social;
Organisme interinstituționale: Oficiul de Publicații Oficiale al Comunităților Europene si Oficiul de Selecție a Personalului Comunităților Europene; Agentii descentralizate: 17 agenții comunitare specializate care funcționează în cadrul domeniului comunitar (primul pilon al Tratatului CE); ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) și Centrul European pentru Observații din Satelit, ambele funcționale în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună (al doilea pilon); Europol și Eurojust în cadrul Cooperării Polițienești și Judiciare în Materie Penală (al treilea pilon).
CAP.II. Parlamentul european
Istoricul parlamentarismului european
Instituția Parlamentului European a fost înființată în anul 1952 prin intrarea în vigoare a dispozițiilor Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Otelului, care organiza o ,,Adunare Parlamentară’’ compusă din reprezentanții parlamentelor naționale ale statelor membre, fără a avea însă, în această fază de început, funcții legislative, ci doar de supraveghere a activității Înaltei Autorități.
Ulterior acestui moment, în anul 1957, Tratatele instituind Comunitatea Economică a Energiei Atomice recunosc competența acestui forum în domeniile pe care le reglementează, Adunarea Parlamentară devenind o instituție comună tuturor celor trei Comunități, pentru ca în anul 1958 denumirea instituției să fie schimbată, din inițiativa parlamentarilor, în ,, Adunarea Parlamentară Europeană’’, iar în anul 1962 în ,,Parlament European’’. După cum se poate observa, schimbarea denumirii a fost rezultatul deciziei forumului parlamentar, care , așa cum am spus anterior, nu era în acea perioadă investit cu competențe legislative, astfel că denumirea aleasă de parlamentari contrasta cu cea existentă în documentele comunitare, motiv pentru care folosirea noii formule a întâmpinat numeroase proteste din partea Consiliului. Pentru rezolvarea disputei, în anul 1983 la summitul Consiliului European de la Stuttgart, a fost adoptată o declarație care confirma formula de ,, Parlament European’’, dar modificarea oficială avea să vină abia în anul 1987, prin intrarea în vigoare a Actului Unic European , care a schimbat dispozițiile privind acest aspect din textele celor trei Tratate de bază. Adâncirea procesului de integrare caracterizat prin diversitate și accentuarea participării directe a popoarelor la luarea deciziilor privind viitorul comunitar, au generat multiple modificări și completări ale dispozițiilor comunitare privitoare la această insituție, pornind de la schimbarea denumirii în ,,Parlament European’’ și continuând cu lărgirea competențelor, diversificarea funcțiilor, conferirea de puteri legislative și stabilirea modalităților concrete de alegere a parlamentarilor.
Astfel, dacă în faza inițială Parlamentul este alcătuit din persoane care erau desemnate de către statele membre din rândul parlamentarilor ce compuneau instituțiile similare naționale, începând cu anul 1975, având în vedere nevoia respectării unor noi valențe democratice, s-a luat în discuție posibilitatea ca membrii Parlamentului să nu mai fie desemnați ci să fie aleși prin vot direct de către popoare.
Această propunere a fost aprobată de către Consiliu prin ,,Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare cu sufragiu universal direct’’, din 20 septembrie 1976, iar la data de 24 iulie 1979 au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European. Dar cu toate că Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, în cuprinsul art 138 par.3, cerea Parlamentului să elaboreze un proiect de document privind o procedură uniformă de vot, ce urma să fie supusă adoptării Cosniliului, acest lucru nu s-a realizat, din cauza faptului că statele comunitare nu s-au putut pune de acord asupra acestui aspect, astfel că la început alegerile nu s-au derulat după reguli uniforme, convenindu-se să se lase fiecărui membru libertatea de a stabili modalitățile concrete de organizare a alegerilor.
Prin urmare o serie de state au adoptat sistemul alegerilor organizate într-o singură circumscripție la nivel național (Danemarca, Franța, Grecia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania), iar altele, cum este Italia, au organizat cinci astfel de circumpscripții, sau Marea Britanie cu 81 de circumpscripții. În privința modelului de scrutin și aici procedurile de alegere au fost diferite, unele țări optând pentru sistemul reprezentării proporționate iar altele pentru cel al scrutinului majoritar. În evoluția istorică a legislației comunitare, prin Tratatul de la Maastricht, amintitul text din Tratatul de la Roma privitor la stabilirea unei proceduri electorale unitare, a suferit o primă modificare, în sensul că înainte de a adopta o astfel de reglementare Consiliul trebuia să obțină avizul conform al Parlamentului, iar apoi prin Tratatul de la Amsterdam o a treia modificare statuându-se că alegerile pot fi organizate după o procedură uniformă în toate statele membre sau conform principiilor comune tuturor statelor membre, cu toate acestea nici până în prezent o astfel de unificare de procedură electorală nu s-a realizat.
Cu toată această diversitate de proceduri electorale, Actul privind sufragiul universal și direct din anul 1976, a fixat totuși câteva reguli, între care amintim faptul că alegerile se organizează la o dată care se stabileste de fiecare țară, pe parcursul unei perioade care începe în dimineața zilei de joi și se sfârșește în duminica următoare, iar un elector nu poate vota decât o singură dată.
1. Constituire- componență
Parlamentul European este una dintre instituțiile fundamentale ale Uniunii Europene care , dând expresie principiului democrației , reprezintă și apără interesele cetățenilor statelor membre ale U.E. ; inițial cu rol consultativ, puterea Parlamentului s-a extins gradual, astăzi fiind o verigă importantă a procesului decizional din U.E.
Originile instituției parlamentare europene se află în Tratatele Constitutive, care instituiau o Adunare Comună ce reprezenta interesele popoarelor și statelor membre (Tratatul CECO), respectiv câte o Adunare pentru CEE și CEEA, instituție cu atribuții de control politic.
Prin intermediul rezoluției din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în ,,Adunarea Parlamentară Europeană’’ care prin rezoluția din 30 martie 1962 devine ,, Parlamentul European’’. Această denumire a fost contestată de Consiliul U.E. , care își vedea amenințate atribuțiile de legislator European, însă a început să fie folosită inclusiv în actele comunitare, fiind consacrată juridic prin art.3 al Actului Unic European, denumire menținută și în tratatele ulterioare.
Conform tratatelor constitutive, Parlamentul European se compune din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunități (art.20 – Tratatul CECO, art.137-Tratatul CE). Aceste dispoziții legale au o dublă semnificație, prima în sensul că de vreme ce membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să fie mandatați de guvernele statelor spre a îndeplini anumite instrucțiuni și nici nu pot să fie ținuți de vreo obligație de consultare, a doua – în sensul că statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o comuniune de interese și aspirații, potrivit obiectivelor ce se stabilesc. Mai mult , s-a afirmat că membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci și alte popoare ale Comunității , având în vedere formarea grupurilor de partide politice – ,, European political party groups’’. Pâna la 17 iulie 1979, când a intrat în vigoare Actul privind alegerea reprezentanților Parlamentului prin vot universal direct, membrii acestei instituții, potrivit art. 138 alin. 1 și 2 CE, erau considerați delegați, care trebiau să fie desemnați de parlamentele naționale dintre membrii lor, comform procedurii prevăzute în fiecare stat în numărul prestabilit prin Tratat. S-a considerat că pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este necesară alegerea membrilor săi prin vot direct universal după o procedură unitară în toate statele membre. Primele alegeri s-au desfășurat în perioada 7-10 iulie 1979, apoi între 14-17 iunie 1984, 15-18 iunie 1989, 9-12 iunie 1994, 10-13 iunie 1999, 25 noiembrie 2007.
Numărul total al reprezentanților aleși a fost , până la aplicarea Tratatului de la Nisa, de 626, din care 99 au revenit Germaniei, câte 87 au revenit Franței, Italiei și Marii Britanii, 64-Spaniei, 31-Olandei, câte 25 pentru Belgia, Grecia și Portugalia, Suediei-22, Austriei-21, câte 16 Danemarcei și Finlandei, 15 – Irlandei și numai 6 pentru Luxemburg, față de totalul de 567 la alegerile din 1994 și 518 anterior. Creșterea numărului aleșilor a devenit o problemă majoră considerându-se că Parlamentul și-ar pierde eficiența dacă această creștere nu ar fi oprită, astfel că, indiferent de viitoarele extinderi ale Uniunii Europene, numărul de șapte sute de membri nu ar fi putut să fie depășit și urmând ca distribuirea locurilor să fie reexaminată.
Prin Tratatul de la Nisa s-a modificat numărul membrilor în sensul ca numărul acestora nu poate să depășească 732. În Protocolul privind extinderea Uniunii anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatele de instituire a Comnităților Europene s-a prevăzut la 1 ianuarie 2004 că repartizarea pe țări a numărului reprezentanților aleși este următorul : Germania – 99, Franța , Italia, Marea Britanie – câte 72, Spania – 50, Olanda 25, Belgia, Grecia, Portugalia câte 22, Suedia – 18, Austria-17, Danemarca și Finlanda- câte 13, Irlanda-12, Luxemburg-6.
Din 2007, cand Uniunea are 27 de state membre, numărul membrilor este de 785, statele intrate în Uniunea Europeană având alocate următoarele locuri de parlamentari: România – 35 de parlamentari și Bulgaria -18 parlamentari..Întrucât această modificare vine pe fondul lărgirii Uniunii Europene cu încă zece state și apoi cu încă două state, măsura va fi însoțită de reducerea numărului de reprezntanți ai fiecărui stat de dimensiuni mari. Astfel statele mici sunt avantajate, norma de reprezentare pentru un parlamentar din statele mari fiind stabilită la 800.000 de locuitori.
Reprezentanții Parlamentului European nu sunt aleși după o procedură uniformă în toate statele membre, datorită diferențelor dintre reglementările comunitare și cele naționale, statutul parlamentarilor nu este uniform.
Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispozițiilor naționale și a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede că:
▪ nimeni nu poate vota decât o singură data;
▪ alegerile se desfășoară la datele fixate de către fiecare stat membru în cursul aceleiași perioade care începe joi dimineața și se termină duminica în aceeași săptămână;
▪ deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre;
În afara acestor reguli s-a stabilit și posibilitatea contestațiilor privind alegerile, posibilitatea organizării unui al doilea tur de scrutin, etc. Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne, diversitatea reglementărilor fiind foarte mare ; absența unei proceduri electorale uniforme duce la apariția unor probleme legate de validitatea alegerilor.
Parlamentarii europeni sunt grupați în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinațional, nu în delegații naționale; cele mai importante grupuri parlamentare sunt : Grupul Socialiștilor Europeni, Grupul Partidului Popoarelor Europene (sau Popular European), Grupul Uniunii pentru Europa, Grupul Partidului liberal, democratic și reformator European, Grupul Verzilor, existând si parlamentari neînscriși în niciun grup parlamentar. Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 membrii, dacă provin din cel puțin 5 state membre. Mandatul reprezentanților este stabilit pe o perioadă de 5 ani și coincide cu perioada de legislatură a Parlamentului European, următoarele alegeri fiind programate în 2009, cu participarea a 27 de state membre.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunitățile și privilegiile stabilite de art.8-10 din Protocolul din aprilie 1965 (anexat la Tratatul de la Bruxelles).
Aceste imunități se referă la :
▪ libera circulație, fără restricții de orice natură privind deplasarea la și de la locul reuniunilor parlamentare;
▪ imunitatea de jurisdicție penală privind cercetarea, reținerea sau urmărirea datorită opiniilor sau voturilor exprimate în exercitarea functiilor lor;
▪ în materie de taxe vamale parlamentarii beneficiază de facilități recunoscute înalților funcționari care se află în străinătate în misiuni oficiale temporare ( facilitățile se aplică prin intermediul guvernelor statelor membre);
▪ pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii beneficiază : pe teritoriul lor național – de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului țării lor; pe teritoriul celorlalte state membre – de imunitate de jurisdicție penală ;
▪ imunitatea personală pe durata mandatului. Imunitatea nu poate fi invocată însă în caz de flagrant delict și nu poate constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi ;
Indemnizațiile parlamentarilor europeni nu sunt stabilite prin acte normative comunitare, ci conform reglementărilor naționale, care de regulă sunt similare cu cele privind parlamentarii naționali, există o diferențiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleșilor europeni, parlamentarii germani și francezi având cea mai buna remunerație, pe când cei est-europeni cea mai mică. Este instituit însă un sistem de compensare comunitar în funcție de numărul de zile în care a desfășurat activități în cadrul Comunităților care nu se impozitează pe plan intern dacă se înscriu în limitele rezonabile; uniformizarea indemnizațiilor parlamentarilor europeni există în prezent numai prin egalitatea de tratament la indemnizațiile de deplasare, asistență medicală, cheltuielile de secretariat și cercetare.
2. Organizare
În conformitate cu prevederile art 142 din Tratatul C.E.E. Parlamentul European dispune de competența stabilirii propriei sale structuri interne. Regulamentul interior adoptat astfel stabilește ca structuri de lucru ale Parlamentului European: Biroul, comisiile parlamentare și grupurile politice parlamentare
Președinția și Biroul
Conducerea Parlamentului este asigurată de către Președintele Parlamentului și Biroul Parlamentului compus din Președinte, 14 vicepreședinți, și 6 chestori aleși pentru un mandat de doi ani și jumătate, adică pentru jumătate din durata mandatului unui Parlament.
Potrivit dispozițiilor Regulamentului Intern, Parlamentul alege prin vot secret pentru mandat de doi ani si jumătate Președintele Parlamentului , care este și președintele Biroului ; mandatul acestuia poate fi reînnoit. Alegerea Președintelui are loc pe parcursul a maximum patru tururi de scrutin, la primele trei, la care participă toți candidații, alegerea are loc cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, iar în ultimul tur, la care participă doar primii doi candidați, alegerea se face cu votul majorității relative.
Asistat de 14 vicepreședinți, Președintele conduce ansamblul activităților Parlamentului și ale organelor sale.El îndeplinește, în principal, următoarele atribuții :
▪ prezdidează și asigură buna deafășurare a deliberărilor parlamentare;
▪ deschide, suspendă sau închide ședințele și decide asupra admisibilității amendamentelor, cu privire la chestiunile adresate Consiliului și Comisiei și asupra conformității rapoartelor cu regulamentul;
▪ menține ordinea pe timpul dezbaterilor, dă cuvântul; declară discuțiile închise; supune votului problemele dezbătute și anunță rezultatele acestuia;
▪ adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul lor;
▪ reprezintă Parlamentul în relațiile internaționale, la ceremonii, în actele administrative, judiciare sau financiare, putând delega aceste puteri ;
Președintele
De la înfiintarea Adunării Comune, în 1952, la conducerea Parlamentului s-au succedat 25 de presedinți diferiți. Îndatoririle oficiale ale președintelui în conformitate cu Articolul 19 din Regulamentul de procedură, sunt : ,, să dirijeze toate activitățile Parlamentului și ale organelor sale’’, ,, să deschidă, să suspende și să închidă ședințele Parlamentului,… să asigure respectarea regulamentului, să păstreze ordinea, să permită vorbitorilor să ia cuvântul, să închidă dezbateri, să supună la vot diferite chestiuni, și să comunice comisiilor chestiunile care le privesc’’ ; să reprezinte Parlamentul ,, în relațiile internaționale, la diferite ceremonii și în chestiuni administrative, legale sau financiare’’.
Aceste sarcini îl implică pe președinte în foarte multe activități diferite, în cadrul dar și în afara Parlamentului, dintre care unele pot fi delegate. În practică, de exemplu președintele nu prezidează toate ședințele. El sau ea prezidează doar ședința de deschidere a fiecărei perioade de sesiuni, ședințele oficiale și dezbateri sau voturi importante. În cazul celorlalte activități parlamentare, viccepreședinții sunt invitați să prezideze.
Atribuțiile președintelui sunt mai largi decât este prevăzut în articolul 19. Președintele este autorul unui proiect de lege privind bugetul și coautor, în colaborare cu președintele în exercițiu al Consiliului, al oricărei legi adoptate prin procedura de codecizie. El prezidează ședințele Conferinței președinților și ale Biroului, cu excepția circumstanțelor excepționale, și are votul decisiv în Birou. De asemenea, el sau ea se bucură de dreptul de a prezida delegațiile parlamentare în cadrul reuniunilor de conciliere cu Consiliul, cu toate că această sarcină a fost delegată unuia dintre vicepreședinții responsabili cu această conciliere.
Președintele este asistat de către un birou personal de asistenți, care include un șef de cabinet și un adjunct al acestuia, precum și alți șase sau șapte administratori, de diferite naționalități și vorbind limbi diferite, și îndeplinind diferite atribuții specifice, precum menținerea relațiilor cu presa sau pregătirea discursurilor. Acești membri ai cabinetului sunt aleși dintre angajații grupului politic, dintre funcționarii Parlamentului sau dintre angajații altor instituții, precum Comisia sau diverse servicii publice naționale.
Fiecare președinte își îndeplinește funcțiile într-un mod propriu. Unii adoptă un stil direct de conducere, alții unul consensual. Președinții se deosebesc și prin importanța pe care o acordă diferitelor funcții sau îndatoriri, unii acordă o importanță deosebită unor funcții externe, precum relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii, alții acordă mai mult interes administrației interne a Parlamentului, iar alții au dedicat mai multă energie îmbunătățirii imaginii instituției în presă.
Din 16 ianuarie 2007, Hans-Gert Hermann Pöttering este președintele Parlamentului European organism din care face parte din 1979, anul în care au avut loc primele alegeri directe pentru acest for. Alegerea sa în funcția de președinte al Parlamentului European a avut loc cu voturile reunite ale creștin-democraților și socialiștilor europeni, ca urmare a înțelegerii din 2004, când grupul creștin-democrat și cel socialist au căzut de acord să-l aleagă pentru prima jumătate a legislaturii pe socialistul Josep Borrell, urmând ca în a doua jumătate a legislaturii președinția să fie preluată de reprezentantul creștin-democrat.
Parlamentul are 14 vicepreședinți, a căror ierarhie se stabilește în funcție de numărul de voturi pe care le primesc în momnetul primei alegeri. Principalul rol formal al acestora include trei dimensiuni: să prezideze plenarele în locul președintelui, să țină locul președintelui în a reprezenta Parlamentul pe plan extern și să ia parte la activitățile Biroului. Cu toate că ei se bucură de o anumită ierarhie, determinată de numărul de voturi pe care le primesc cu ocazia alegerii lor, aceasta are o semnificație limitată în ceea ce priveste stabilirea importanței lor în cadrul structurii de conducere a Parlamentului. Rolul lor depinde mai degrabă de alți factori, precum apartenența la un grup politic mare, sau cât de reprezentativi sunt pentru naționalitatea lor (de exemplu, un vicepreședinte poate să fie singurul eurodeputat olandez în cadrul structurilor de conducere ale Parlamentului). Dar înainte de orice, un vicepreședinte cu o personalitate puternică și cu determinare poate deveni foarte influent în procesul luării mai multor decizii de către Birou. Aceștia sunt oarecum specializati, fiecăruia fiindu-i încredințate sarcini specifice sau generale, uneori împreună cu alți vicepreședinți, alteori cu alte instituții, de exemplu apartenența la grupurile de lucru interinstituționale privind politica de informare. Alții pot avea aptitudini speciale care sunt cerute, anumiți vicepreședinți sunt cunoscuți pentru viteza cu care se descurcă în cazul voturilor în plenare. În ceea ce privește alegerea vicepreședinților, în urma alegerii Președintelui se procedează la alegerea vicepreședinților pe un buletin comun. Sunt aleși în primul tur, în limita celor paisprezece locuri care urmează a fi atribuite și în ordinea numărului de voturi obținute, candidații care obțin majoritatea absolută a voturilor exprimate. În cazul în care numărul candidaților aleși este mai mic decât numărul de locuri care urmează a fi atribuite, se procedează la un al doilea tur de scrutin, în aceleași condiții, pentru atribuirea locurilor rămase. În cazul în care este necesar un al treilea tur de scrutin, pentru locurile care mai trebuie atribuite, alegerea se face cu majoritate relativă. În cazul egalității de voturi, se proclamă aleși candidații cei mai în vârstă. Cu toate că prezentarea de noi candidaturi între diferitele tururi de scrutin nu este prevăzută în mod expres pentru alegerea vicepreședinților, aceasta intervine de drept, în temeiul suveranității Parlamentului, care trebuie să hotărască în legătură cu orice posibilă candidatură, cu atât mai mult cu cât lipsa acestei posibilități ar putea împiedica buna desfășurare a alegerilor.
Funcția de chestor a fost creată pentru prima dată de către Parlament în 1977. Inițial, aceștia formau un subgrup al Biroului, dar începând cu alegerile prin vot direct din 1979, ei au fost aleși separat și direct de către Parlament. În număr de 6 , chestorii răspund de chestiunile administrative și financiare care îi vizează individual pe membri, în concordanță cu liniile directoare stabilite de către Birou în septembrie 1981, și revizuite în iunie 1996. Teoretic, reuniunile chestorilor sunt prezidate de Președintele Parlamentului, dar în practică acest lucru se întâmplă doar cu ocazia primei reuniuni a Colegiului. Apoi fiecare prezidează pe rând ( timp de trei luni). Chestorii participă și la reuniunile Biroului, având rol consultativ, dar neavând drept de veto, în schimb pot lua cuvântul într-o serie de chestiuni, un chestor convingător putând exercita o influență considerabilă în acest sens.
Chestorii își împart, între ei, responsabilitățile pe domenii precum securitatea, birourile de informații externe, asistenții membrilor, alocarea birourilor, grupurile de vizitatori, expozițiile de artă, cursurile de limbă, automobilele oficiale, activitățile recreative și chestiunile financiare.
Biroul este organul executiv al Parlamentului European, și este compus din Președinte și cei 14 vicepreședinți ai Parlamentului, chestorii fiind membrii ai Biroului cu funcție consultativă. Atunci când Biroul deliberează, în caz de egalitate de voturi, cel al Președintelui devine preponderent. Există și un Birou lărgit al Parlamentului European din care fac parte și președinții grupurilor parlamentare și care decide în chestiuni privind organizarea internă și relațiile cu celelalte instituții comunitare, și asigură funcționarea politică a Parlamentului. Alegerea membrilor Biroului se face de către Parlament pentru o perioadă de doi ani și jumătate, urmărindu-se pe cât posibil ca în componența sa să fie reprezentate cât mai mult statele și grupurile parlamentare. Cu ocazia fiecărei noi alegeri a Parlamentului Biroul aflat la sfârșit de mandat rămâne în funcție până la prima ședință a noului Parlament.
Biroul îndeplinește în special următoarele funcții:
▪ decide cu privire la chestiunile finaciare;
▪ administrează chestiunile cu privire la deputați, organizarea internă a Parlamentului, secretariatului acestuia și organelor sale ;
▪ stabilește organigrama Secretariatului General și decide cu privire la situația administrativă și finaciară a funcționarilor și agenților ;
▪ numește secretarul general ;
▪ fixează modalitățile de aplicare a regulamentelor cu privire la statutul financiar al partidelor politice la nivel European și își asumă obligațiile care rezultă din acestea;
▪ autorizează reuniunile comisiilor în afara locurilor obișnuite de desfășurare a activității, a audierilor, precum și a călătoriilor de studiu și de informare efectuate de raportori ; în cazul în care astfel de reuniuni sau întâlniri sunt autorizate, regimul lingvistic se stabilește în funcție de limbile oficiale utilizate și solicitate de membrii titulari și supleanți din comisia în cauză. Această situație este valabilă și în cazul delegațiilor, cu excepția situației în care membrii titulari și supleanți în cauză ajung la un alt acord.
Conferința președinților
Este organul Parlamentului European care este compus din Președintele Parlamentului și din președinții grupurilor politice. Neînscrișii pot fi reprezentați de doi delegați dar fără drept de vot. Conferința președinților are ca scop încercarea de a ajunge la un consens asupra problemelor cu care este sesizată. Dacă nu reușește, se recurge la un vot ponderat în funcție de efectivele partidelor reprezentate. Hotărând cu o majoritate de trei cincimi din voturile exprimate, reprezentând cel puțin trei grupuri politice, Conferința președinților poate propune Parlamentului să pună capăt mandatului Președintelui, al unui vicepreședinte, al unui chestor, al președintelui sau vicepreședintelui unei comisii, al președintelui sau vicepreședintelui unei delegații interparlamentare sau al oricărui alt titular al unui mandat, ales în Parlament, în cazul în care consideră că deputatul în cauză a comis o abatere gravă. Parlamentul aprobă propunerea cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care îl compun.
Conferința președinților îndeplinește mai ales următoarele funcții :
▪ decide asupra organizării lucrărilor Parlamentului și a chestiunilor aferente programului legislativ;
▪ îndeplinește competențele specifice relațiilor cu celelalte organe și instituții ale Uniunii Europene, precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre, cu țările terțe, instituții și organizații extracomunitare;
▪ stabilește proiectul ordinii de zi a sesiunilor parlamentare;
▪ stabilește compoziția și competențele comisiilor și comisiilor de anchetă, precum și ale comisiilor parlamentare mixte, delegațiilor permanente și delegațiilor ad-hoc ;
▪ decide repartiția locurilor în sala de ședință ;
▪ autorizează rapoartele de inițiativă ;
▪ face propuneri Biroului Parlamentului cu privire la problemele administrative și bugetare ale grupurilor politice ;
Conferința președinților comisiilor
Se compune din președinții tuturor comisiilor permanente și temporare, și este condusă de un președinte ales de aceștia. Președinții comisiilor parlamentare se reunesc o dată pe lună (de obicei în după-amiezele de joi pe parcursul sesiunilor de la Strasbourg) pnetru a revizui progresele activităților comisiilor și fac sugestii în cadrul Conferinței președinților referitor la ordinele de zi ale plenarelor ce urmază a fi ținute. În acest scop, la Conferința președinților participă și președintele Conferinței președinților de comisii. Cu ocazia acestei întâlniri se discută și chestiuni organizatorice care vizează comisiile, soluționarea litigiilor și probleme comune care afectează mai multe comisii. Președintele respectivei comisii este ales de către președinții de comisii înșiși. Conferința a luat ființă sub forma unei reuniuni informale, până ce existența ei a fost recunoscută oficial prin regulamentul de procedură din 1993.
Conferința președinților delegațiilor
Se compune din președintii tuturor delegațiilor interparlamentare permanente. Conferința președinților de delegații îndeplinește o funcție asemănătoare în ceea ce privește discutarea chestiunilor comune organizatorice și de program. De asemenea își alege propriul președinte : timp de aproape 20 de ani , începând cu 1981, când organismul a fost creat, președinte a fost Gunter Rinsche, un socialist german, căruia i-a urmat în iulie 1999, Claude Desama socialist belgian, Gary Titley (laburist) în perioada 2001-2002, Jan Wiserma socialist olandez, în perioada 2002-2004, iar după alegerile din 2004, Raimon Obiols i Germa, socialist spaniel. Ca și președinții de comisii, ei se reunesc o dată pe lună cu peședintele care îi reprezintă în cadrul Biroului și al Conferinței președinților, ocazie cu care sunt dezbătute aspecte legate de funcționarea delegațiilor.
2.2. Comisiile parlamentare
Încă de la început, comisiile au avut un rol important în ceea ce privește activitatea Parlamentului. Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului constiuise deja șapte comisii până în 1953. În 1958 odată cu crearea CEE și a EURATOM, numărul comisiilor a crescut la 13, cu o structură care nu diferă prea mult de cea din prezent, cu toate că de-a lungul anilor s-au făcut modificări ocazionale ale numelor și responsabilităților acestora. După alegerile din 1979, au fost constituite 16 comisii permanente. Treptat, până în 1999, numărul acestora a crescut la 20. Până la acea dată, impresia din ce în ce mai puternică era că numărul comisiilor și subcomisiilor trebuia revizuit, scopul principal fiind de a împărți în mod egal noile responsabilități legislative prevăzute de Tratatul de la Amsterdam. Prin urmare, numărul comisiilor a scăzut de la 20 la 17. În 2004, extinderea Uniunii Europene a dus la o nouă revizuire a structurii comisiilor, iar numărul acestora a crescut din nou la 20. Comisiile pentru Dezvoltare Regională și Transporturile au fost din nou separate, funcția legată de comerțul exterior a fost preluată de la Comisia pentru Industrie pentru a crea Comisia pentru Cmoerț Internațional și s-a înființat o nouă Comisie pentru Piața Internă și Protecția Consumatorului, comisie care prelua responsabilitatea măsurilor generale privind piața internă de la Comisia pentru Afaceri Juridice, precum și responsabilitatea privind protecția consumatorului de la Comisia pentru Mediu, și într-o mai mică măsură, de la cea pentru Afaceri Juridice. În plus, decizia luată în 1999 de a desființa toate subcomisiile a fost inversată prin crearea a două subcomisii, pentru Securitatea și Apărare și pentru Drepturile Omului, ambele subordonate Comisiei pentru Afaceri Externe. Alte decizii luate în 1999 s-au păstrat și ăn 2004, Comisia pentru Industrie menținându-și responsabilitatea pentru Regulament, deținută anterior de o comisie separată. Revizuirile din 1999 și din 2004 ale structurii comisiilor reflectau dificultatea de a ajunge la un acord în ceea ce privește modul de împărțire a responsabilității între comisii. În 1999, unii membri doreau schimbări radicale, schimbări care ar fi dus însă la distrugerea echilibrului obținut cu greu și care au fost acceptate de majoritatea membrilor vechiului Parlament care își încheia mandatul. Chiar și la mijlocul mandatului, în 2002, încercări limitate de modificare a structurii comisiilor au fost abandonate din cauza potențialelor efecte secundare. Cu toate acestea, până în 2004 se ajunsese la un larg consens potrivit căruia, la creșterea numărului de membri ai Parlamentului ar fi trebuit să se adauge o creștere a numărului comisiilor.
Dimensiunea și responsabilitățile comisiilor pot deveni o sursă continuă de dezbateri, din diferite motive. Spre exemplu, este politica privind media o chestiune culturală, economică, industrială sau juridică ? Poate fi comerțul disociat de politica externă, de politica industrială sau de dezvoltare ? Evoluția politicii Uniunii și importanța acordată diferitelor aspecte legate de politică se vor reflecta, în mod sigur în cereri de modificare a modului de organizare a comisiilor.
În plus, comisiile nu sunt egale ca putere și prestigiu. Comisia pentru Afaceri Externe acoperă domenii în care Parlamentul are atribuții oficiale limitate, cu toate că a inclus întotdeauna mare parte dintre membrii săi mai cunoscuți și mai influenți. În cele din urmă, există problema raportului de mărime între comisii. Întotdeauna va exista tentația de a revizui rolul comisiilor mai mici, cu mai puține propuneri legislative care trebuie luate în considerare și , în general, cu un număr mai redus de reuniuni. Astfel de comisii au tedința de a se concentra în schimb din proprie inițiativă, pe rapoarte privind chestiuni care rămân la latitudinea lor ( de exemplu, Comisia pentru Drepturile Femeilor). Ambele comisii – create în 1982 și respectiv în 1987 au rezistat cu succes până în prezent încercărilor de modificare a rolului și poziției lor în aceste structuri.
Pentru buna îndeplinire a funcțiilor Parlamentului, în cadrul său sunt constituite comisii parlamentare, unele cu caracter permanent, altele cu caracter temporar, precum și comisii de anchetă. Comisiile parlamentare sunt constituite de către Parlamentul European prin vot majoritar pe diverse domenii de activitate.
Membrii titulari ai acestora sunt aleși la propunerea Biroului, pe baza unei repartizări prealabile între grupurile politice, avându-se în vedere realizarea unei repartizări echitabile a statelor membre. Fiecare parlamentar european este membru titular într-o comisie parlamentară, fiind ales pentru o perioadă de doi ani și jumătate, și membru supleant în alta. Unor eurodeputați li s-a permis de către grupul politic căruia aparțin să fie membri titulari ai două comisii obișnuite, și câțiva au fost membri titulari sau membri supleanți în trei sau mai multe comisii. De cealaltă parte, numărul celor care nu sunt membri titulari ai niciunei comisii este foarte scăzut, printre aceștia se aflau, bineînțeles, Președintele Parlamentului și alți membri care au preferat să nu activeze în comisii din cauza altor îndatoriri politice parlamentare la nivel european sau național. Un astfel de exemplu este Martin Schulz, președinte al Grupului Socialist, acestora li se adaugă și cei care aleg să nu activeze în nicio comisie, ca de exemplu unii dintre membrii UKIP aleși în 2004. Motivele care stau la baza preferințelor membrilor pentru anumite comisii diferă considerabil. În multe cazuri, avantajele evidente legate de ,,circumscripție’’ reprezintă factorul decisiv, iar în alte cazuri interesele personale sau competența joacă un rol important. Cu toate acestea, în timp ce preferințele personale joacă un rol important în alegerea comisiilor, grupurile politice nu pot îndeplini aceste dorințe, având în vedere că unele comisii sunt suprsolicitate. În general membrii mai puțin cunoscuți fără funcții, aflați la primul mandat, sunt dezavantajați de astfel de repartizări.
În cadrul Parlamentului European există 20 de comisii parlamentare, o comisie fiind alcătuită din 28 până la 86 de deputați și are un președinte, trei vicepreședinți ce alcătuiesc un birou și un secretariat. Pe lângă funcționarii oficiali, un rol important îl au, în cadrul fiecărei comisii, coordonatorii grupului. Fiecare grup politic își alege un coordonator ca principal purtător de cuvânt care, în majoritatea grupurilor, este ales de membrii acestuia din cadrul respectivei comisii. Coordonatorii fiecărui grup se reunesc pentru a-și distribui rapoarte și pentru a discuta viitoarea ordine de zi a comisiei și principalele probleme politice, înainte ca acestea să fie abordate pe larg în cadrul comisiei. Aceste reuniuni se pot desfășura și în perioada plenarelor de la Strasbourg pentru a discuta modul în care viitoarele voturi vor afecta comisia, posibile amendamente de compromis etc.Componența politică a comisiilor o reflectă pe cea a ședinței plenare. Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputații elaborează, modifică și adoptă propuneri legislative și rapoarte din proprie inițiativă, prin urmare majoritatea activității unei comisii vizează examinarea și adoptarea proiectelor de raport și a avizelor, îndeplinind funcția legislativă, bugetară și de întocmire a ordinii de zi ale Parlamentului. Deputații examinează propunerile Comisiei și ale Consiliului și, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul ședintelor plenare. De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomsii și comisii temporare pentu gestionarea unor probleme specifice, precum și comisii de anchetă în cadrul competențelor sale de control . Președinții de comisie coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinței președinților de comisie.
Comisiile Parlamentului European sunt diferite față de comisiile din cadrul multora dintre parlamentele naționale din Europea. În anumite privințe , acestea seamănă mai degrabă cu Congresul American, prin asumarea unui unui rol central în stabilirea poziției intituției într-o serie întreagă de chestiuni, legislative sau nu , cu care se confruntă. Lipsa unei majorități guvernamentale presupune că rezultatul dezbaterilor din comisii nu este determinat de executiv, ci este rezultatul interacțiunii dintre pozițiile diferitelor grupuri politice.
Importanța deosebită pe care o au comisiile în stabilirea direcției poziției Parlamentului joacă un rol considerabil în atragerea outsiderilor, care să vină și să le urmărească dezbaterile. Adesea nu există spațiu pentru a-i primi pe toți cei care vor să asiste la obținerea majorității în diferite chestiuni; totuși caracterul deschis al reuniunilor comisiilor a devenit o marcă a instituției și joacă un rol important în diferențeierea acesteia atât față de majoritatea parlamentelor naționale,cât și față de alte instituții ale Uniunii Europene.
Comisiile permanente sunt alcătuite din parlamentari , aleși de către Parlament la propunerea Conferinței președinților și îndeplinesc atribuțiile stabilite de Regulamentul Parlamentului. Potrivit Regulamentului, pentru fiecare legislatură în parte, Parlamentul stabilește numărul și structura Comisiilor permanente, acestea fiind conduse de către un președinte și un număr de vicepreședinți, aleși pe baza unor negocieri care au loc între grupurile parlamentare. În general, comisiile permanente au misiunea de a examina chestiunile cu care au fost sesizate de Parlament sau, când nu este sesiune, de către Președintele acestuia, în numele Conferinței președinților. Membrii comisiilor permanente sunt aleși în prima sesiune a Parlamentului pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Printre comisiile permanente ale Parlamentului European putem enumera : Comisia afacerilor externe, Comisia pentru dezvoltare, Comisia pentru comerțul internațional, Comisia pentru Bugete.
Comisiile temporare pot fi constituite oricând de către Parlament, la propunerea Conferinței președinților, în același timp fiind fixate și atribuțiile, compoziția și mandatul, care poate fi maxim de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii de către Parlament. Componența și atribuțiile unor astfel de Comisii sunt stabilite de către Parlament pentru fiecare caz în parte. Comisiile temporare se pot transforma în comisii de anchetă a căror activitate este reglementată de prevederile tratatelor și de un acord interinstituțional cu Consiliul și Comisia. Din 1979 și până în prezent au existat 12 comisii temporare.
Comisiile de anchetă sunt constituite tot de Parlament, dar la cererea unui sfert din numărul deputaților. Scopul acestora este de a examina acuzațiile aduse fie instituțiilor sau organelor comunitare, fie administrației publice a unui stat membru, fie persoanelor mandatate de infracțiune la dreptul comunitar sau de rea administrare în aplicarea acestuia. Parlamentul a înființat pentru prima dată o comisie de anchetă, la scurt timp după primele alegeri directe din 1979, cu scopul de a analiza situatia femeilor în Europa. Această comisie a dus la formarea unei comisii permanente privind drepturile femeilor, singurul caz în care o comisie de anchetă a fost transformată într-o comisie permanentă. Comisa de anchetă depune un raport cu concluziile sale , într-un termen de cel mult 12 luni, termen care poate fi prorogat de Parlament de două ori, cu câte trei luni. La cererea comisiei, Parlamentul va organiza o dezbatere asupra raportului prezentat. De asemenea, comisia poate supune aprobării Parlamentului un proiect de recomandare adresat instituțiilor sau organelor ori statelor membre.
Subcomsiiile
Cu toate că structura unei comisii este felxibilă, în anumite momente se exercită o puternică presiune pentru a se crea noi structuri fie în cadrul comisiei permanente (precum subcomisiile sau grupurile de lucru), fie în afara acestuia (precum comisiile temporare).Au fost constituite câteva subcomisii, în special în cadrul comisiilor pentru Afaceri Externe, Agricultură și Economie.În legislatura 1994-1999, au existat trei subcomisii : o subcomsiei cu 26 de membri pentru securitate și dezarmare, una cu 25 de membri pentru drepturile omului și una cu 24 de membri pentru afaceri monetare, în cadrul Comisiei Economice. La sfârșitul legislaturii, cele trei subcomisii au fost dizolvate, iar noul Parlament a confirmat această hotărâre. Cu toate acestea, în 2004, două subcomisii au fost reînființate, în cadrul Comisiei pentru Afaceri Externe, una pentru drepturile omului, ira cealaltă penru securitate și apărare, ambele cu câte 32 de membri.
Gradul de autonomie a acestor subcomisii față de comisia principală a fost diferită. Înainte de a deveni comisie, în 1994, subcomisia pentru pescuit, al cărei domeniu de competență era complet diferit de cel al Comisiei pentru Agricultură în ansamblul ei , se bucura de o mare autonomie, desemnându-și raportorii, votând rapoartele și primindu-i direct pe comisarii competenți și pe Președintele Consiliului. Pe de altă parte, subcomisiile din subordinea Comisiei pentru Afaceri Externe se bucurau de o autonomie redusă și funcționau în cadrul comisiei principale. Relațiile între Comisia Economică și subcomisia sa monetară se situau la un nivel intermediar. Disputele privind gradul de autonomie a acestei subcomisii și domeniile de competență au contribuit la amânarea înființării sale pentru o perioadă îndelungat la începutul lui 1992 reizbucnind ocazional. Subcomisia detinea o poziție de notorietate, invitând persoanlități marcante și organizanând audieri importante, însă raportorii săi erau aleși de comisia principală, iar în cazul în care analiza proiecte de raport nu putea decât să facă recomandări comisiei peincipale, unde se luau și se votau deciziile.
Structuri de tip ad-hoc
Parlamentul a folosit pentru administrarea activității sale și alte mecanisme, de tip ad-hoc. În primii ani de după alegerile prin vot universal direct, mecanismul preferat era cel al grupurilor de lucru în cadrul comisiilor. Acestea erau create relativ ușor, dar și ușor de dizolvat, permițând comisiilor să răspundă rapid și informal chestiunilor pe termen scurt.
S-au înființat circa 25 de astfel de grupuri de lucru în primii zece ani de alegere prin vot universal direct a Parlamentului, în cadrul a nu mai puțin de 11 comisii. Unele au funcționat o perioadă mai lungă de timp, precum cea pentru Drepturile Omului, între 1980 și 1984, sau Pescuit, între 1977 și 1985, ambele devenind ulterior de sine stătătoare, în 1994.
Acest mecanism nu a mai fost folosit în ultima vreme, dar comisiile au continuat să pună la punct alte mecanisme mai informale pentru a-și îmbunătăți funcționarea, în special prin intermediul grupurilor de lucru. Un astfel de exemplu îl reprezintă grupul de lucru pentru problemele legate de sănătate, constituit în cadrul Comisiei pentru Mediu, în perioada mandatului 1999-2004 al Parlamentului. Acesta avea drept scop continuarea Programului UE de actiune în domeniul sănătății publice, care fusese adoptat de comisie și , ulterior, de Parlament, dar pe care comisia principală nu avea timp să îl monitorizeze în detaliu. Grupul de lucru avea 15 membri și s-a reunit de cinci ori, fiind reînființat după alegerile din 2004.
Toate aceste structuri ad-hoc întâlnesc obstacole extraordinare în desfășurarea unei activități normale. Acestea concurează pentru resursele limitate în materie de săli de reuniune, facilități privind traducerile. Cu toate acestea, ele reflectă recunoasterea faptului că structurile existente ale comisiilor nu trebuie adaptate în scopul soluționării tuturor mecanismelor care apar și că întotdeauna trebuie să existe deschidere față de mecanismele organizatorice alternative, în măsura în care acestea nu subminează roul central al comisiilor în pregătirea activității Parlamentului.
2.3. Delegațiile interparlamentare
Delegațiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele țărilor care nu fac parte din Uniunea Europeană. Delegațiile joacă un rol important în sprijinirea extinderii influenței Europei la nivel mondial. Există 32 de delegații, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputați europeni. Fiecare delegatie este condusă de către un presedinte și , în majoritatea cazurilor, de doi vicepresedinți care sunt aleși de către delegație în același mod ca și președinții de comisii. În practică, grupurile împart aceste poziții proporțional cu mărimea lor , prin folosirea formulei d’Hont.
Se pot distinge 4 categorii de delegații :
▪ delegații interparlamentare, a căror misiune constă în menținerea relațiilor cu parlamentele țărilor din afara Uniunii Europene care nu și-au depus candidatura pentu aderare;
▪ comisii parlamentare mixte care mențin contactul cu parlamentele țărilor cadidate la aderare și cu statele care au semnat acordul de ascociere cu Comunitatea ;
▪ delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE reunește deputații din Parlamentul European și parlamentarii din statele din Africa, Caraibe și Pacific ;
▪ delegația parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-mediteraneană ;
▪ președinții de delegație coordonează lucrările delegațiilor în cadrul Conferinței președintilor de delegatie ;
Delegatiile îndeplinesc o gamă largă de sarcini. Cea mai evidentă dintre acestea este asigurarea unui dialog continuu și a unei rețele de legături cu organismele parlamentare din țările terțe sau ale unor organizații regionale precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea schimbului de informatii privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de informații privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii și , în general, în vederea completării activităților Comisiei si ale Consiliului în acest domeniu. De asemenea mebrii implicați își dezvoltă cunoștințe și competențe care pot fi foarte utile în momentul 9n care apar evenimente de o deosebit0 importanță pentru Uniune, precum o posbilă aderare la Uniunea Europeană, încheierea unui acord de asociere sau pur și simplu o dezbatere parlamentară privind o anumită țară.
Delegațiile monitorizează cu regularitate situatia respectării drepturilor omului. La sfârsitul lui 1991, s-a permis pentru prima dată unei delegații a Parlamentului European să viziteze Tibetul, unde aceasta a ridicat problema neresepctării drepturilor omului. Delegatia pentru relațiile cu republicile Asiei Centrale a fost activă în anii ’90, încurajând Parlamentul să amâne acordarea avizului conform acordurilor de parteneriat și cooperare cu Kazahstanul și Uzbekistanul, ca urmare a unor îngrijorări legate de nerespectarea drepturilor omului.
O delegație a Parlamentului European poate, de asemenea, să folosească informațiile pe care le obtine pentru a influenta mai degrabă instituțiile Uniunii Europene decât țările partenere. Așa s-a întâmplat în 1993, când delegatia parlamentară pentru relațiile cu CSI a primit numeroase plângeri din partea fostelor republici sovietice cu privire la administrarea programului TACIS ( Asistență tehnică oferită Comunității Statelor Independente). Mare parte din bani erau cheltuiți, pentru finanțarea studiilor financiare, adesea de către consultanți europeni, prea puțini bani fiind alocați asistenței țărilor beneficiare. Cu ajutorul Comisiei pentru Buget, delegatia a adoptat un amendament privind bugetul, prin care se înghețau o parte din fondurile TACIS pentru 1994, până când Comisia, care gestiona programul, avea să facă schimbările care se impuneau. Comisarul responsabile, Sir Leon Brittan a promis să facă modificările și îmbunătățirile necesare. Acestea au fost implementate în mod corespunzător, iar Parlamentul a putut debloca fondurile din rezerva bugetară.
2.4. Grupurile politice
Membrii Parlamentului se organizează de obicei în grupuri politice, după afilierea politică și nu după naționalitate însă există și deputați neînscriși. Grupurile se constituie printr-o declarație făcută Președintelui Parlamentului care cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului și componența biroului. Parlamentarii care nu se înscriu într-un astfel de grup politic se situează în afara lor și pot desfășura o activitate parlamentară independentă, singura condiție care se impune sub aspectul apartenenței la grupurile parlamentare, fiind aceea că un membru al Parlamentului nu poate în același timp să facă parte din două sau mai multe astfel de grupuri. Aceasta declarație se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pentru prima dată în Parlamentul European constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din același an).
Parlamentarii care aparțin acelorași culori politice, se pot organiza în grupuri parlamentare dacă îndeplinesc cerința unui anumit număr minim de persoane, care este stabilit în funcție de apartenența la unul sau mai multe state. Asftel , se pot constitui grupuri poilitice dacă există un număr minim de 26 de parlamentari care provin dintr-un singur stat, minimum 21 de parlamentari dacă provin din două state, minimum 16 parlamentari dacă provin din trei state și minimum 13 parlamentari dacă provin din trei sau mai multe state.
Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuție susținută la dezbateri; desfășoară activități proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au administratori specializați permanenți atașați pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor.
În prezent, există șapte grupări politice în Parlamentul European din ianuarie pânǎ în noiembrie 2007, existând și un al optulea grup politic numit Identitate, Tradiție și Suveranitate (ITS).
Grupul Partidului Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni
Creat în 1953 mai este cunoscut și sub acronimul PPE-DE, grupul poartă numele complet de „Grupul Partidului Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni“. Acesta reunește partidele democraților-creștini, ale conservatorilor și partide și deputați de centru-dreapta din toată Europa. Din 1999, este grupul cel mai important din punct de vedere al numărului de membri, dar a fost fondat în 1953, când democrații-creștini participau la Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului – prima instituție parlamentară. Grupul PPE-DE se bucură de o majoritate confortabilă prin comparație cu rivalul său, Grupul Socialist, care are doar 217 de membri din 25 de state membre. Alegerile europene din 2004, primele care au implicat și cele 10 țări noi din Europa centrală și orientală, au fost un adevărat succes pentru grup, care a obținut 38,11% din voturi, deci o creștere de trei puncte față de alegerile din 1999.
Pentru că este grupul cel mai mare în Parlament, PPE-DE deține multe posturi influente: Președintele Parlamentului, patru din cei 14 vicepreședinți și 9 din cei 22 de președinți de comisie și sub-comisie provin din acest grup. Creșterea competitivității Europei prin investiția în cercetare și învățare pe tot parcursul vieții este numai unul din obiectivele Partidului Popular European și al Democraților Europeni, cel mai mare grup din cadrul Parlamentului European. Cu 277 de membri din toate cele 27 de state membre ale UE, partidul reprezintă o forță importantă în peisajul politic european. Într-o perspectivă politică mai largă, 11 dintre prim miniștrii UE și președintele Comisiei Europene provin din această familie politică. În ceea ce privește naționalitățile, cel mai mare bloc în grup este delegația germană, cu 49 de deputați, iar cele mai mici sunt Danemarca și Estonia, cu câte un deputat fiecare. Președintele grupului se numește Joseph Daul. Acest francez este deputat european din 1999 și de profesie agricultor. Pentru domnul Daul, faptul că PPE-DE include deputați din toate cele 27 de state membre „ilustrează munca hotărâtă pe care acest grup a depus-o în favoarea reunificării europene. Această superioritate nu este doar numerică: cu ocazia tuturor voturilor importante (Reach, Directiva serviciilor etc.) grupul nostru a știut să își valorifice pozițiile, fără sectarism, dar și fără complexe. Am devenit esențiali pe scena politică europeană pentru că așa au vrut cetățenii europeni.“
Grupul Socialist din Parlamentul European
Solidaritatea, dezvoltarea durabilă și justiția socială sunt câteva din principiile comune deputaților social-democrați, socialiști și laburiști la Parlamentul European. Pentru a-și consolida influența și pentru a se asigura că propunerile lor beneficiază de un sprijin real, deputații grupului socialist au început să coopereze între ei încă de la începutul integrării europene. Acum ei formează al doilea grup ca mărime la Parlamentul European. Socialiștii au obținut 27,19% din voturi la alegerile din 2004, obținând astfel 200 de locuri în Parlament. Membrii grupului, provenind din 25 de state membre, sunt prezenți în toate comisiile permanente și chiar dețin președinția a șapte dintre ele. Cinci vice-președinți ai PE aparțin de asemenea grupului socialist. Președintele grupului, Martin Schulz, este german, deputat european din 1994, a fost ales președinte al grupului în 2004. Dumnealui are un rol esențial în buna funcționare a grupului politic. De fapt, domnul Schulz este cel care coordonează toate activitățile grupului, vorbește în numele socialiștilor și reprezintă poziția acestora în timpul sesiunii. Înaintea primelor alegeri directe pentru Parlamentul European, în 1979, socialiștii au publicat un manifest al alegerilor europene, definind prioritățile politice ale grupului, și de atunci au menținut această tradiție. Obiectivele lor includ creșterea economică, lupta împotriva sărăciei, integrarea socială, protejarea mediului înconjurător. Dar, odată cu globalizarea constantă și creșterea șomajului, crearea de locuri de muncă constituie principala provocare în prezent. Apropierea Uniunii Europene de cetățenii săi continuă să fie, pentru socialiști, una din provocările majore. „Într-o serie de dezbateri și de decizii politice, printre care extinderea UE, produsele chimice, bugetul și chiar numirea Comisiei, grupul socialist se plasează în poziție de lider, atunci când este vorba de apărarea intereselor cetățenilor la nivelul reglementărilor europene“ a declarat domnul Schulz. Este vorba aici de domenii în care „Europa ascultă vocea cetățenilor săi“.
Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa
Cu 106 deputați provenind din 22 de state, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa este, ca mărime, al treilea grup politic al Parlamentului European. Federalist, dar respectând diversitatea, acest grup încearcă să echilibreze puterea spre centrul politic. Repartizarea responsabilităților între grupurile politice a adus grupului ALDE trei posturi de președinte de comisie (Libertăți civile, justiție și afaceri interne; Pescuit; Transport și turism) și doi vicepreședinți în biroul Parlamentului. În ceea ce privește delegațiile naționale din cadrul grupului, cele mai mari aparțin Italiei, Marii Britanii și Franței. La „mijloc“, între cele două grupuri mari și celelalte mai mici, ALDE reușește să își facă auzită vocea distinct, deși câteodată joacă rol de „pod“ în divizarea politică.
Pentru Graham Watson, cele mai mari provocări ale secolului 21 (creșterea demografică și imigrarea, schimbarea climatică) nu pot fi abordate decât la nivel supranațional. „Comisia ne-a dat un plan D, de la dialog, dar avem nevoie și de un plan V de la viziune și de un plan C de la conducere“, a spus domnul Watson. Viziunea grupului este clar afirmată de către președintele său: „promovăm valori ca libertatea, dreptatea, comunitatea și statul de drept, în Europa și în străinătate. Forța noastră stă în combinarea beneficiilor unui dinamism economic cu obiectivele unei justiții sociale“. Disputele politice recente în grupul ALDE s-au concentrat asupra deschiderii pieței serviciilor către concurență și asupra obiceiului unor instituții europene de a lua decizii cu ușile închise. În două cuvinte, o combinație de liberalism și democrație.
Grupul Uniunea pentru Europa Națiunilor
După cum indică clar numele, Grupul Uniunea pentru Europa Națiunilor (UEN) militează pentru o Europă a statelor-națiuni care să dea guvernelor și țărilor posibilitatea de a coordona și coopera în construirea unei Europe mai integrate și mai stabile, bazate pe diversitate. Grupul susține puternic principiul subsidiarității, pe care îl consideră esențial în repartizarea echitabilă a puterilor între UE, națiuni și autoritățile locale în interesul cetățenilor. „Apărarea valorilor noastre culturale, susținerea popoarelor care doresc să progreseze apărând libertatea, democrația și drepturile omului, promovarea unei politici sociale care merge mână în mână cu dezvoltarea economică și solidaritatea cu cei săraci sunt, pentru noi, obiective fundamentale“ a declarat Cristiana Muscardini, co-președintă a grupului UEN. „Bogăția diversității și respectul pentru diferență reprezintă liantul care ne apropie unii de alții“ a adăugat co-președintele Brian Crowley. După alegerile din 2004, 27 de deputați europeni aparțineau grupului UEN, reprezentând 3,7% din voturi. În cei doi ani și jumătate care au urmat alegerile, alți 17 deputați din Polonia, Italia și Lituania s-au alăturat grupului. Acum, numărul total al deputaților europeni aparținând grupului UEN este 44. Delegația poloneză este cea mai mare, cu 20 de membri, urmată de cea italiană cu 13. Celelalte patru țări care au deputați în acest grup sunt: Lituania, Letonia, Irlanda și Danemarca. În funcție de numărul de locuri pe care le deține în Parlament, UEN a dobândit președinția Comisiei pentru petiții și un post de vicepreședinte al Parlamentului – deputatul polonez Adam Bielan. Grupul mai deține și opt posturi de vicepreședinte de comisie. Este la fel de bine reprezentat în delegații, cu patru posturi de vicepreședinte și președinția Delegației pentru relațiile cu Canada. Președinția grupului UEN este împărțită între irlandezul Brian Crowley, cel mai vechi dintre deputații irlandezi și cel mai tânăr președinte de grup în momentul de față, și italianca Cristiana Muscardini, fostă membră a Convenției europene pentru grupul UEN. Dintre toți deputații europeni italieni, dumneaei este cea care a deținut cel mai lung mandat la Parlamentul European. Acest grup, format în 1999, militează ferm pentru o economie de piață socială, educație și cercetare, dar și pentru protecția mediului înconjurător. Grupul se opune puternic conceptului de societate exclusiv materialistă. Identitatea națională, cultura și limba sunt în centrul priorităților grupului, care consideră familia drept soclul societății și cel mai bun loc de transmitere a valorilor care constituie fundația UE.
Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană
După un început în care s-au interesat de probleme strict ecologice, Verzii s-au extins din ce în ce mai mult în peisajul politic în ultimii ani. În dezbaterile asupra directivei serviciilor, Daniel Cohn-Bendit, co-președinte al partidului, a rezumat ideologia lor declarând că: „într-o perioadă în care Comisia UE vizează o ordine de zi din ce în ce mai favorabilă industriei, Verzii luptă cu hotărâre pentru garantarea unui echilibru adecvat între reformele economice și interesele sociale“.Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană este un grup politic tânăr. Primele partide ecologice au apărut în anii '70 și au avut nevoie de un deceniu pentru a-și transforma angajamentul în adevărată forță politică. Abia în 1984 Verzii au început să își coordoneze eforturile la nivel european. În iulie 1999, aceștia s-au alăturat Alianței Libere Europene, care regrupează partidele ce militează pentru democrație și dreptul la autodeterminare al națiunilor fără stat și al regiunilor Europei. S-a format astfel un grup nou: Verzi/ALE. Acest grup este format din 42 de deputați europeni provenind din 13 state. Delegația germană este cea mai mare, cu 13 deputați, iar Luxemburg, Danemarca, Finlanda, Suedia și Letonia au fiecare câte un reprezentant. Grupul deține președinția Subcomisiei pentru drepturile omului, prin deputata franceză Hélène Flautre, și șase posturi de vicepreședinte în cadrul altor comisii. Al treilea vicepreședinte al Parlamentului este francezul Verde Gérard Onesta. Grație participării sale permanente la politica europeană, grupul și-a extins câmpul de interes dincolo de domeniul strict al mediului înconjurător. Partidul actual a anunțat că și-a fixat ca obiective construirea unei societăți care să respecte drepturile fundamentale și mediul, înrădăcinarea democrației prin descentralizare, încurajarea participării directe a cetățenilor la procesul de luare de decizii și inițierea unor reforme economice și sociale care să concretizeze dezvoltarea durabilă pentru om și natură.Grupul Verzilor/ALE are doi președinți. Monica Frassoni, co-președintă a grupului, a rezumat recent activitățile grupului său declarând că „Verzii încearcă să împiedice UE să urmeze o strategie fără perspectivă și care sacrifică mediul înconjurător și justiția socială în profitul unor grupuri de interese“.
Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
Cu 41 de membri, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică (GUE/NGL) este al șaselea grup ca mărime la Parlamentul European și acționează în calitate de forum de cooperare între partidele de stânga. Grupul afirmă că vrea să construiască „o altă Europă: socială, pașnică, democratică, feministă, ecologică și solidară cu toate popoarele din lume“.GUE/NGL a fost creat ca grup politic în 1994, la începutul celei de-a patra legislaturi. Înainte de această dată, partidele de stânga au cooperat în alte formațiuni. După a treia extindere a UE, când au aderat Austria, Finlanda și Suedia, în ianuarie 1995, reprezentanții partidelor de stânga din țările nordice s-au alăturat grupului. De aceea, grupul este format din două sub-grupuri: Stânga Unită Europeană și Stânga Verde Nordică.După ultimele alegeri europene, în iunie 2004, aproape nouă milioane de alegători au votat pentru partidele din grupul GUE/NGL. Astăzi, grupul numără 41 de deputați din 14 state membre. Delegația germană și cea italiană sunt cele mai importante ca număr, cu șapte membri fiecare, urmate de delegația cehă, care numără șase deputați. Celelalte delegații numără între unul și patru reprezentanți. Președintele Comisiei pentru comerț internațional, Helmut Markov, și vicepreședinta Parlamentului, Luisa Morgantini, aparțin acestui grup. Cele 16 partide care aderă la grup reprezintă partidele comuniste, socialiste și de stânga. Această diversitate poate aduce abordări diferite asupra anumitor subiecte. Pentru grup, este important ca fiecare partid să își păstreze identitatea și politica proprii, concentrându-și în același timp eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor politice comune.Parlamentar european din 1979 și deputat comunist francez, Francis Wurtz este președintele grupului. Ales în această funcție din 1999, își exersează în momentul de față al doilea mandat de președinte. „Europa poate și trebuie să fie altceva decât restricții și șomaj. Într-o lume din ce în ce mai interdependentă, Europa are posibilitatea, dacă are și voința politică, să amelioreze condițiile de viață ale oamenilor obișnuiți“ a afirmat domnul Wurtz. De asemenea, dumnealui crede că Europa poate juca un rol esențial pe scena internațională, contribuind la construirea de poduri între civilizații. „Dar, pentru ca această ambiție să fie credibilă, trebuie să ne eliberăm de cei care, comportându-se ca niște stăpâni ai lumii, o duc de fapt spre ruină. Și acest lucru înseamnă și punerea în practică a unui drept internațional comun în toate statele, fără excepție, în special în Orientul Mijlociu – o rană deschisă și izvorul unei disperări imense“.
Grupul Independență și Democrație
Opoziția față de Constituția europeană și rezistența împotriva „centralizării și birocratizării Europei“ sunt cele două obiective ale acestui grup relativ nou la Parlamentul European. Format în iulie 2004, din fostul grup „Europa democrațiilor și diversităților“, grupul reprezintă aproximativ 3% din parlamentari, cu 23 de deputați din 10 țări. Deputații acestui grup se descriu ei înșiși drept „euro-critici, euro-sceptici și euro-realiști“. Opoziția față de Constituția UE constituie platforma majoră a acestui grup. Ei au încercat să exploateze nesiguranța politică față de tratat, după respingerea sa în referendumurile din Franța și Olanda, la mijlocul anului 2005. Cu 10 membri, Partidul independenței (UKIP) din Marea Britanie formează cel mai mare bloc din grup. În timp ce acest sub-grup militează deschis în favoarea retragerii Marii Britanii din UE, ceilalți membri sunt reformiști care acceptă aderarea țării lor la Uniune, dar doresc „mai puțină centralizare, mai puțină erodare a suveranității naționale și mai multă putere în mâinile parlamentelor naționale“. Din cauza acestor divergențe, grupul respectă libertatea delegațiilor naționale de a vota cum doresc. Acest grup este condus de doi președinți: Nigel Farage, deputat britanic de la partidul UKIP, și Jens-Peter Bonde, deputat danez de la grupul JuniBevægelsen – Mod Unionen. D de la Democrație – pentru și împotriva Constituției Cei care urmăresc dezbaterile asupra Constituției știu probabil că acest grup a fost de multe ori în centrul atenției presei – de exemplu atunci când membrii săi au încercat să „destabilizeze“ câțiva reprezentanți ai statelor membre sau ai Comisiei Europene când aceștia au ținut discursuri în Parlament. În 2005 ei au lansat „Autobuzul turistic al Planului D“ care o urma pe Margot Wallström, comisarul european pentru comunicare, de-a lungul Europei, în conferințele pe care aceasta le ținea în cadrul „Planului D“ asupra situației Constituției europene și a viitorului Europei.Pentru acest amalgam politic relativ tânăr, principala provocare va fi să investească în succesul electoral din 2004 și să câștige si mai multe voturi la alegerile din 2009.
2.5.Intergrupurile
În urma organizării alegerilor prin vot direct, o dezvoltare suprinzătoare a constat în crearea unui număr mare de ,,intergurpuri’’ neoficiale în cadrul Parlamentului, compuse din mebri ai diferitelor grupuri politice care exprimau un interes comun pentru o anumită temă politică. După organizarea primelor alegeri prin vot direct, în 1979 , au fost înființate câteva intergrupuri cerând recunoașterea oficială prin intermediul căreia Parlamentul să ofere și să finanțeze logistica necesară. Totuși , s-a ajuns foarte repede la concluzia că Parlamentul nu putea să ofere asistență tuturor intergrupurilor, astfel Biroul Parlamentului adoptă o poziție restrictivă, hotărând să recunoască oficial doar Intergrupul Rprezentanților Aleși la Nivel Local sau Regional, înființat în 1980. Prin urmare, grupurile erau nevoite să se descurce cu resurse limitate sau oferite de grupuri politice binevoitoare. Acest lucru nu a înfrânat creșterea importantă a intergrupurilor, spre sfârșitul legislaturii dintre 1994 și 1999, aproximativ 58 de intergrupuri erau înregistrate la Secretariatul General al Parlamentului European, dintre care 12 susțineau că erau finanțate, iar mai mult de 30 aveau o siglă specială ; la începutul mandatului 1999-2004, numărul total al acestora ajunsese la 80.
Intergrupurile au luat amploare datorită faptului că prezintă mai multe avantaje. Ele oferă oportunitatea membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes național, personal sau pentru circumscripții. Le permite să se specializeze, să stabilească contacte cu grupuri externe de interese de o manieră mai puțin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor și să stabilească relații politice în afara propriului grup politic. Intergrupurile contribuie la nu doar la crearea unor coaliții între grupuri în anumite chestiuni ci și la consolidarea unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite ocazii, ajutând la obținerea unui consens, care de multe ori este esențial pentru Parlamentul European. Succesul intergrupurilor permite acestora să rivalizeze cu activitățile parlamentare oficiale, putând în anumite situații să le compromită. Acest lucru poate duce la o scădere a numărului participanților la comisii și plenare, existând situații cand intergrupurile au fost confundate de către terți cu organismele oficiale ale Parlamentului.
Importanța intergrupurilor nu poate fi generalizată: unele organizează reuniuni regulate cu o prezență masivă, sunt vizitate de personalități care iau cuvântul, au secretariat propriu, uneori în regim permanent. Altele reprezintă simpla dedicare a câtorva membri, având resurse minime și reuniuni rare.
Îngrijorarea generată de faptul că anumite intergrupuri erau legate sau manipulate de anumite grupuri de interese, a determinat organele de conducere ale Parlamentului să le reglementeze la începutul anilor ’90. În iunie1995, președinții grupurilor politice au ajuns la un acord ratificat ulterior de către Conferința președinților în decembrie 1995 și în cadrul căreia s-a reafirmat faptul că intergrupurile nu aveau un statut oficial, nu erau organe ale Parlamentului, nu puteau exprima punctele de vedere ale acestuia și nu puteau folosi numele, logo-ul acestuia sau orice alte denumiri care puteau genera confuzii cu organele oficiale ale Parlamentului. În aceeași perioadă s-au stabilit și norme specifice care guvernau acordarea asistenței tehnice din partea grupurilor politice, inclusiv : obligația de a nu se reuni în timpul unei sesiuni de votare programate a Parlamentului ; obligația de a respecta normele privind declarațiile de avere ale eurodeputaților și asistenților, precum și normele cărora li se supun membrii grupurilor de interese.
Reglementările impuse intergrupurilor aveau ca scop prevenirea abuzurilor și limitarea numărului acestora, dar în același timp au făcut ca intergrupurile înregistrate să capete un caracter oficial. Acest fapt a dat naștere și multor grupuri neîregistrate, pe lângă cele înregistrate, fie din cauza numărului mic de membri, fie din cauza întrunirilor lor neregulate pentru ca membrii să poată lua în calcul posibilitatea înregistrării, fie deoarece nu aveau nevoie de sprijin din partea grupurilor.
Pentru a putea avea o idee despre modul în care își desfășoară activitatea intergrupurile, vom face în continuare o descriere a obiectivelor și metodelor de lucru a Intergrupului pentru o Constituție Europeană. Acesta a fost înființat în 1999 și era un grup neoficial de discuții, purtând numele restaurantului din Strasbourg unde s-a întrunit pentru prima oară. A fost înființat de Altiero Spinelli în scopul de încuraja Parlamentul să ia inițiative în ceea ce privește o schimbare constituțională în cadrul Comunității. Intergrupul a spnosorizat diferite sondaje de opinie în toate statele membre, obținând finanțări prin vânzarea drepturilor de exclusivitate unor ziare. Aceste sondaje au arătat majorități clare în toate statele membre în favoarea unor chestiuni vizând un guvern responsabil în fața Parlamentului European, acordarea de puteri legislative Parlamentului și însărcinarea acestuia cu redactarea unui proiect de constituție pentru Uniunea Europeană. În urma negocierilor privind Tratatul de la Masstricht, intergrupul a devenit mai puțin activ, dar apoi membrii , dezamăgiți de lipsa unui progres în ceea ce privește chestiunile instituționale în cadrul Tratatului de la Amsterdam, l-au reactivat ca ,,SOS-Europa’’, un grup de interese pentru introducerea de reforme instituționale mai drastice, care să facă în așa fel ca Uniunea Europeană să fie mai bine pregătită pentru viitoarele valuri de extindere. Ca urmare a alegerilor din 1999, un nou Intergrup pentru Constituția Europeană a fost constituit, iar aproximativ 100 de eurodeputați au manifestat un interes pentru activitatea sa. Principalele sale obiective vizau ,, constitutionalizarea’’ textelor tratatelor, o metodă nouă, mai democratică de revizuire a tratatelor și o reformă amplă a instituțiilor Uniunii Europene. Aceste obiective au fost atinse într-o mare măsură, prin reunirea Conventiei și redactarea unui proiect pentru noua Constituție a Uniunii Europene.
Intergrupurile au devenit o instituție permanentă a Parlamentului European. Generații succesive de membri au considerat că acestea îndeplinesc funcții utile, în afara structurii oficiale a comisiilor, grupurilor politice și delegațiilor. Ele pot varia mult ca mărime și importanță, dar, cu siguranță, vor continua să existe.
2.6. Serviciile administrative
Structura organizatorică a serviciilor administrative ale Parlamentului este determinată de grupurile politice și nu de departamentele administrative ca în cazul Comisiei. În cadrul acestei structuri se distinge un secretariat general care conlucrează cu Direcția Informatică și cu Departamentul Juridic. În cadrul acestuia îsi desfsoară activitatea aproximativ 5000 de funcționari, selectati prin concurs din toate țările Uniunii și aflați sub autoritatea unui Secretar General.
Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Aptroximativ 5000 de funcționari, selectati prin concurs din toate țările Uniunii și aflați sub autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European.Grupurile politice dispun de propriii lor colaboratori, iar deputații de asistenți parlamentari. Parlamentul European se distinge de alte organizații internaționale prin obligația de a asigura un multilinvism integral. Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene – 23 de limbi după aderarea României și Bulgariei și după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul ședintelor plenare trebuie traduse în 221 dintre aceste limbi, o excepție parțială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză și malteză, numai anumite documente fiind traduse în aceste două limbi. Multilingvismul și răspândirea geografică consumă peste 50 % din bugetul anual al Parlamentului care , în 2005, a totalizat 1.272 milioane euro.
Parlamentul European pune la dispoziție, de asemenea, un serviciu de interpretare, asftel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa maternă. Parlamentul European este , asadar, cel mai mare angajator din lume de interpreți și traducători, aceștia reprezentând o treime din personalul instituției. Secretariatul General se află la Luxemburg și la Bruxelles.
Înainte de 1973 existau patru DG-uri, dar, până în 1998, numărul lor a crescut până la cel actual de opt, completate de un Serviciu juridic separat: Direcția Generală pentru Presedinție, Direcția Generală pentru Politici Interne, Direcția Generală pentru Politici Externe, Direcția Generală pentru Informare, Direcția Generală pentru Personal, Directia Generală pentru Traduceri și Publicații, Direcția Generală Financiară și Serviciul juridic mai sus amintit. Fiecare grup politic desemnează pe unul dintre administratorii permanenți specializați, din cadrul lor să participe la lucrările fiecărei comisii parlamentare. Funcționarii administrativi desfășoară activități specializate în cadrul serviciilor administrative ale Parlamentului.
În cele ce urmează, vom evidenția câteva din atribuțiile fiecărei Direcții Generale :
Direcția Generală pentru Președinție răspunde de :
▪ acordarea de asistență și secretariat pentru organele de conducere (Conferința presedinților, Birou, Chestori ;
▪ gestionarea activitătilor specifice ale membrilor, inclusiv a întrebărilor adresate verbal sau în scris și a refistrului declaraților de avere ale membrilor;
Direcția Generală pentru Politici Interne răspunde de :
▪ asigurarea studiilor de documentare, informărilor și notelor ca răspuns la cererile adresate mai ales de președinte și de comisiile permanente în domeniul său de competență ;
▪ gestionarea planificării legislative la nivel de comisie, precum și acordarea de asistență pentru delegațiile parlamentare la comisia de reconciliere ;
Direcția Generală pentru Politici Externe, răspunde de :
▪ asigurarea funcției de cercetare echivalente cu cea oferită de Direcția Generală pentru politici interne, dar în sectorul politicii externe ;
▪ organizarea activității a trei comisii parlamentare permanente, două subcomisii, șapte comisii parlamentare mixte și 27 de delegații interparlamentare,precum și a Adunărilor Parlamentare ACP-EU și EuroMed ;
Direcția Generală pentru Informare, care răspunde de :
▪ menținerea legăturilor cu presa și informări cu privire la activitățile Parlamentului European ;
▪ furnizarea de informațiipentru publicul larg, răspunsuri, la întrebări cu caracter general și asistarea grupurilor de vizitatori ;
Direcția Generală pentru Personal, răspunde de :
▪ organizarea concursurilor interne, recrutarilor și mișcărilor de personal în cadrul instituției;
▪ gestionarea aspectelor administrative ale vieții funcționarilor ( salarii, pensii, obligatii față de administrațiile naționale);
Direcția pentru infrastructură și interpretariat, răspunde de :
▪ administrarea clădirilor, restaurantelor și instalațiilor tehnice pentru ședințe ;
▪ organizarea interpretariatului în timpul ședințelor ;
Direcția Generală pentru Traduceri și Publicații, răspunde de :
▪ traducerea textelor pentru toate organismele instituției ;
▪ asigurarea publicării și distribuției documentelor ;
Direcția Generală Financiară, răspunde de :
▪ gestionarea aspectelor financiare ale vieții membrilor ( alocații, asigurări și pensii), ca și de necesitățile legale de deplasările și instruirea acestora ;
▪ supravegherea bugetului instituției, gestiunea financiară și auditul intern ;
Serviciul juridic, răspunde de :
▪ gestionarea proceselor intentate în numele sau împotriva Parlamentului ;
▪ asistarea comisiilor parlametare și a altor servicii în problemele legate de legislația comunitară.
3.Funcționare
Funcționarea Parlamentului este reglementată prin Regulamentul său interior care este permanent actualizat. Parlamentul European combină o gamă largă de tradiții parlamentare naționale diverse, prin modul de dispunere a fotoliilor prin proceduri și stil. El are și trăsături proprii, generate de evoluția prerogativelor sale în cadrul sistemului Uniunii Europene, de constrângerile de ordin lingvistic cu care se confruntă, precum și de obligațiile prevăzute în tratate în ceea ce privește termenele limită. Dezbaterile sale nu sunt la fel de animate sau de interesante pentru presă ca cele ale altor parlamente, dar a elaborat mijloace prin care să influențeze efectiv politicile, neservind doar ca o simplă ștampilă sau ca un simplu forum. Parlamentul este în mare măsură, stăpân pe ordinea sa de zi și pe procedurile sale ceea ce a reprezentat un elemnt crucial în dezvoltarea sa.
Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani și coincide cu durata mandatului parlamentarilor. Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an , acestea fiind subdivizate în ,,perioade ale sesiunii’’ reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ține în fiecare lună (art.10 din Regulament). Parlamentul se reunește de plin drept în prima zi de marți a lunii ce urmează datei alegerilor parlamentare, sau în a doua zi de marți a lunii martie, în fiecare an. Parlamentul poate fi convocat, cu titlu exceptional, la cererea unei majorități a membrilor săi sau a Consiliului ori a Comisiei sau la cererea unei treimi din membrii sai.
Parlamentul European organizează, în medie o sesiune săptămânală în fiecare lună cu excepția lunii august. La aceasta se adaugă sesiuni extraordinare dedicate unor teme specifice cum ar fi : buget, prețuri agricole ;
Sesiunile plenare aveau loc, de obicei , la Strasbourg (Franța) și Luxemburg până în 1981. După această dată toate ședințele au loc la Strasbourg cu excepția unei sesiuni extraordinare la Bruxelles, din aprilie 1983 și a unei sesiuni în iulie la Luxemburg. Sesiunile plenare se adaugă asa-zisele mini-sesiuni plenare Bruxelles. Putem spune , deci , că Lucrările Parlamentului se desfășoară în 3 orașe diferite. Secretariatul se găsește la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles. Această fragmentare geografică a activității Parlamentului impiedică eficiența activității acestuia, parlamentarii fiind nevoiți să se deplaseze periodic în trei orașe diferite. Deși tratatele prevăd obligația statelor membre de a stabili un singur sediu pentru Parlament, iar curentul de opinie este în favoarea stabilirii acestuia la Bruxelles, pentru a fi mai aproape de Comisie și Consiliu, aceasta nu a putut fi finalizată, în principal datorită opoziției Franței și Luxemburgului, în condițiile în care decizia trebuie luată de Consiliul U..E. cu unanimitate de voturi. Parlamentul este singura instituție comunitară care se reunește și care deliberează în mod public. Dezbaterile, avizele și rezoluțiile sale se publică în JOCE. Pentru a facilita contactele cu Comisia Europeană și cu Consiliul, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles de regulă timp de două săptămâni pe lună. A treia săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice, iar a patra, sesiunilor plenare de la Strasbourg ( sesiunile adiționale se țin la Bruxelles). Toate reuniunile Parlamentului se desfășoară în cele 23 de limbi oficiale ale Comunității, prin interpretare simultană. Lipsa disciplinei , prezentă în unele parlamente naționale ale țărilor europene este rareori o problemă pentru Parlamentul European ale căror lucrări se caracterizează, de obicei, printr-o atmosferă calmă și relaxată. Chiar dacă numărul momentelor dramatice în Parlament este relativ mic, acest lucru nu înseamnă că nu au loc dezbateri aprinse din când în când sau că nu se produce zgomot în sală atunci când este contestată decizia oficialului care prezidează. În urma incidentelor produse în cadrul ședințelor, Parlamentul si-a revizuit Regulamentul de procedură astfel încât Președintele să poată cere de două ori membrilor să păstreze liniștea în cazul în care se creează dezordine în sală. La a doua abatere, atitudinea persoanei respective este consemnată în procesul-verbal. În cazul în care situația se repetă, Președintele îi poate evacua din sală pentru restul ședinței. De asemenea Parlamentul poate aplica un vot de cenzură în anumite cazuri grave de tulburare a ordinii, ceea ce implică automat evacuarea din sală și suspendarea timp de două până la cinci zile, incluziv pierderea alocației de participare.
Spre deosebire de parlamentele naționale, Parlamentul European este stăpân absolut pe ordinea sa de zi. Poate dezbate (sau nu ) ce dorește , când dorește , în funcție de prioritățile sale. El cooperează , bineînteles, cu alte instituții în ceea ce privește abordarea propunerilor legislative, acestea având în schimb interesul să colaboreze cu Parlamentul, în vederea asigurării unei promulgări fără dificultăți a propunerilor. Parlamentul este condiționat de un termen limită oficial, prevăzut de tratate, doar de la cea de-a doua lectură a propunerilor legislative, si în cazul procedurii bugetare. Parlamentul acceptă cereri din partea șefilor de stat ale statelor membre sau ale țărilor terțe de a se adresa Parlamentului în cadrul așa numitelor ,,ședințe oficiale’’. Adesea , acestea se desfăsoară în ziua de miercuri a săptămânii plenarelor la Strasbourg și nu sunt considerate ședințe obișnuite, în sensul că nu există puncte de ordine , moțiuni procedurale, etc.
Dreptul de vot în Parlamentul European este un drept personal , și nu se permite votarea prin reprezentant. Există două modalități principale de votare : printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic. Regulamentul de procedură prevede încă votarea stând în pricioare sau jos, (în cazul în care votul prin ridicarea mâinii este neclar), iar prin apel nominal membrii răspunzând ,,da’’ sau ,,nu’’ sau ,, mă abțin’’ în ordine alfabetică. Votarea electronică a înlocuit însă, în prezent , ambele metode. Ea este folosită atunci când rezultatul votului folosind ridicarea mâinii este neclar sau când apelul nominal este cerut în scris de cel puțin 37 de membri sau de către un grup politic înainte de începerea votării. Pot fi organizate și voturi secrete. Acestea sunt obligatorii în cazul anumitor alegeri (pentru funcția de Președinte al Comsiei, Ombudsman, Președinte , Vicepreședinte și Chestori ai Parlamentului ), dar , în rest, sunt extrem de rare și trebuie cerute de cel puțin 1/5 din membrii ( nu este clar dacă este vorba de un drept sau de o cerere adresată Președintelui sau Camerei). Doar două astfel de cereri au fost înregistrate în ultimii ani, (ambele acceptate de Președinte) : votarea în iunie 2002 a Programului ședințelor Parlamentului ( când unii membrii au considerat că un vot secret le-ar ușura sarcina eurodeputaților francezi de a vota împotriva organizării de ședințe la Strasbourg) și în decembrie 2004, privind deschiderea negocierilor cu Turcia. În ambele cazuri, au fost controverse, unii dintre membrii acuzându-i pe ceilalți că nu au curajul să își exprime propriile convingeri.
Sediul Parlamentului
Lăzile metalice pline cu dosare și aglomerația de pe coridoarele sediului Parlamentului European din Luxemburg și Bruxelles în vinerea de dinaintea ședințelor plenare care se desfășoară la Strasbourg, dovedesc faptul că Parlamentul European este nomad. Obligat să își desfășoare activitatea în trei țări, având sediul oficial la Strasbourg, majoritatea activității parlamentare desfășurându-se la Bruxelles și mare parte a activității de secretariat la Luxemburg. În concordanță cu tratatele, decizia privind desemnarea sediului nu aparține Parlamentului, ci guvernelor naționale. În cadrul summitului de la Edinburgh din decembrie 1992, prezidat de John Major s-a ajuns la un acord privind sediul Parlamentului, acest fapt a fost inclus ulterior într-un protocol la Tratatul de la Amsterdam. Îm cadrul acestui protocol se prevedea : ,, Parlamentul European își va avea sediul la Strasbourg, unde se vor desfășura cele douăsprezece ședințe plenare lunare, inclusiv cele privind stabilirea bugetului. Plenarele suplimentare se vor desfășura la Bruxelles. Comisiile Parlamentului European se vor întruni la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European și departamentele sale rămân la Luxemburg’’.
Marea parte a ședințelor plenare au loc , timp de patru zile pe lună la Strasbourg, dar și la Bruxelles se desfășoară în prezent mai multe ședințe suplimentare. În timp ce comisiile, pe de altă parte își desfășoară întrunirile la Bruxelles, unele se întrunesc și în timpul plenarelor la Strasbourg. În cele din urmă, deși circa jumătate dintre angajații Parlamentului trăiesc la Luxemburg, majoritatea celor care fac parte din cealaltă jumătate trăiesc la Bruxelles, iclusiv aproape toți angajații care au legătură directă cu membrii Parlamentului European și cu activitățile Parlamentului care țin de politică, precum și asistenții europarlamentarilor. Parlamentul are obligația prin lege să aibă sedii în toate cele trei orașe. În momentul de față există două săli pentru plenare (sau ,,hemicicluri’’) care sunt folosite, una la Strasbourg și una la Bruxelles. Hemiciclul Consiliului Europei de la Strasbourg, pe care Parlamentul l-a folosit până în 1999, este folosit la ora actuală de către proprietarul său și de către Uniunea Europei Occidentale. Europarlamentarii au birouri atât la Strasbourg cât și la Bruxelles. Membrii secretariatului au propriile birouri la Luxemburg sau la Bruxelles și împart un număr mai mic de birouri la Strasbourg. Parlamentul are în folosință la momentul de față mai mult de nouă clădiri în trei orașe : Paul – Henri Spaak, Altiero Spinelli și Atrium în Bruxelles, clădirile Louise Weiss, Winston Churchill și Salvador de Madariaga în Luxemburg. Chiar dacă Luxemburgul este sediul oficial al Secretariatului, el reprezintă mai puțin de 17 % din totalul suprafeței clădirilor ocupate de Parlament și adăpostește 2869 din totalul de 9200 de birouri. Cu privire la sălile de conferință dominația Bruxelles-ului este clară, cu cele 120 de săli de conferință față de cele 45 de la Strasbourg sau cele 5 pentru Luxemburg.
Absența unui sediu unic este costisitoare nu doar în legătură cu clădirile dar și în ceea ce privește costurile cu transportul, un mare procent din angajații Parlamentului facând naveta. În cadrul perioadelor de sesiune de la Strasbourg, personal suplimentar temporar trebuie angajat, de asemenea trebuie achiziționate echipamente suplimentare, iar un număr mare de lăzi cu documente trebuie transportate de la Bruxelles și de la Luxemburg, chiar dacă tehnologia a îmbunătățit parțial acestă problemă în ultimii ani. Astfel nu este surprizător faptul că 15 % din bugetul său este cheltuit pe baza acestei dispersii geografice. Parlamentul are de suferit la capitolul eficiență, prin urmare influența și imaginea sa publică are de suferit. Pentru marea majoritate a eurodeputaților , Strasbourg-ul este o destinație mai greu accesibilă decât Bruxelles-ul, având legături directe cu doar șapte din cele 24 de capitale naționale, cu aproximativ 20 de zboruri zilnice. Minusurile Strasbourg-ului sunt reprezentate de legăturile complicate pe care majoritatea membrilor trebuie să le facă pentru a ajunge la destinație, unii membrii plecând de acasă cel mai târziu duminică după-amiază în cazul în care trebuie să se prezinte la timp la ședința de luni după-amiază. Marea majoritate au o casă sau un apartament în Bruxelles, unde lucrează trei săptămâni din patru, dar puțini au aceste condiții și în Strasbourg, unde petrec doar trei sau patru nopți pe lună de obicei într-o camera de hotel. Din aceste considerente Strasbourg-ul nu se bucură de popularitate în rândul eurodeputaților și al personalului Parlamentului European. Ca urmare a unui sondaj online realizat de către membrii Parlamentului European în cadrul ,,Campaniei privind reforma parlamentară’’ la începutul lui 2005, 72% dintre cei chestionați s-au declarat în favoarea desfășurarea plenarelor la Bruxelles.
Teoretic vorbind, problema sediului a fost rezolvată, în practică însă deplasările inutile, dificultățile sporite de a ajunge la Strasbourg, costurile generate de existența a trei sedii de desfășurare activității Parlamentului, închirierea sau cumpărarea de clădiri, precum și dispersarea Secretariatului Parlamentului, dovedește faptul că problema va continua să producă controverse.
Limbile folosite în cadrul Parlamentului European
Parlamentul European este cel mai afectat dintre instituțiile europene de existenta unei varietăți lingvistice, fiind unic între parlamentele de pe glob din punctul de vedere al limbilor de lucru. La ora actuală se folosesc 23 de limbi oficiale : bulgară, cehă, daneză, olandeză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, malteză, poloneză, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă, suedeză și ungară.
Acest multiligvism este necesar din mai multe motive: în primul rând alegerea prin vot direct a Parlamentului, electoratul trebuie să aibă posibilitatea de a alege un sindicalist popular din Germania sau un fermier din Portugalia, chiar dacă acesta/aceasta nu vorbeste sau nu înțelege o limbă străină. În al doilea rând protecția diversității culturale a Europei este o problemă de mare importanță politică. Majoritatea membrilor, în general cei din țăile mai mici consideră că trebuie să apere limba țării lor, chiar dacă ei vorbesc alte limbi. În al treilea rând Parlamentul European adoptă legi care îi obligă în mod direct pe cetățeni. Principiul egalității între limbi devine astfel fundamental. Modificarea textelor are nevoie de o întelegere deplină a sensului acestora, iar membrii trebuie să aiba dreptul de a prezenta propuneri de modificări în limba lor. Principiul multilingvismului a fost susținut cu tărie în regulamentul de procedură al Parlamentului European, atât în ceea ce privește folosirea limbilor de către membrii săi , cât și în ceea ce privește traducerea documentelor. Multilingvismul este practic o adevărată povară pentru Parlamentul European, orice limbă adaugată generând un număr mare de combinații lingvistice suplimentare. Volumul de documente care trebuie traduse și resursele alocate în acest sens sunt impresionante, de exemplu, până în 2003, numărul total de pagini traduse era de 718521, din care 134688 reprezentau stenogramele dezbaterilor. Numărul mare al limbilor oficiale a provocat o cerere foarte mare de interpreți în cadrul Parlamentului European atfel o treime din angajați aparținând serviciului lingvistic al acestei instituții. Costurile directe alocate acestui sector datorat multilingvismului reprezintă o parte importantă din bugetul Parlamentului. Adăugând procentul generat de dispersarea geografică a Parlamentului, aceste două surse generatoare de cheltuieli reprezintă mai mult de jumătate din bugetul Parlamentului. Totuși, ele nu reprezintă singurele cheltuieli în ceea ce privește multilingvismul, deoarece acesta implică cheltuieli indirecte și are un impact mult mai important asupra Parlamentului. În primul rănd nevoia de traduceri încetinește activitatea Parlamentului, doarece apar decalaje importante între redactarea textelor și finalizarea traducerii lor în toate limbile, având efecte secundare asupra sincronizării discutării lor în cadrul comisiilor și plenarelor. În al doilea rând au fost introduse restricții privind lungimea textelor trimise spre a fi traduse. Un alt efect al multilingvismului vizează calitatea traducerilor, care poate avea de suferit, nu doar din cauza faptului că textele nu sun redactate de obicie în limba engleză sau franceză de către vorbitori nativi, dar și din cauza fatpului că unele texte nu pot fi traduse direct, ci prin intermediul unei limbi pivot. Pentru îmbunătățirea calității traducerilor, cea mai bună soluție este de a confrunta diferitele texte în diferite limbi, de preferat în prezența persoanei care a redactat textul inițial și care știe cel mai bine de ce anumite lucruri au fost exprimate într-un anumit fel. Unele încercări de a reduce nevoia de a recurge la servicii de interpretare au fost făcute prin aceea că membrii care participă la reuniuni în afara locurilor obișnuite de desfășurare a activității, vor beneficia de interpretare doar după confirmarea participării la respectiva reuniune. În practică însă sunt disponibile servicii de interpretare pentru nu mai mult de cinci limbi, pentru astfel de ședințe. Ședințele neoficiale se desfășoară din ce în ce mai des în limba engleză sau franceză, în cazul unui acord unanim. Însă acest lucru este dificil de realizat în practică datorită termenelor limită strânse, și serviciului de traduceri situat la Luxemburg, în timp ce majoritatea textelor sunt redactate la Bruxelles. Sălile de conferință ale Parlamentului au fost adaptate de asemenea la noile limbi, imiplicând iarăși unele cheltuieli destul de mari: hemiciclurile Parlamentului au fost prevăzute cu 27 de cabine, iar spațiul destinat publicului a fost micșorat.
Multilingvismul va rămâne o problemă constantă a Parlamentului European, această instituție urmând a face sau nu față acestei provocări.
4. Atribuții
Parlamentul European este instituția comunitară care a cunoscut modificări substanțiale pe parcursul perioadei construcției comunitare, în privința atribuțiilor sale. Tratatele constitutive ale Comunităților europene au încredințat Parlamentului doar atribuții de control conform art .20 din Tratatul CECO și atribuții de deliberare și control conform art.137 din Tratatul CEE și art. 107 din Tratatul CEEA. Astfel dacă la inițial Parlamentul European avea exclusiv competențe consultative și de control, în cele din urmă se transformă într-un organ reprezentativ, cu competențe legislative și bugetare.
Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 referitor la modificarea regimului financiar comunitar, modifică regimul financiar comunitar, prin care i s-a acordat Parlamentului posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum și de a dispune în privința cheltuielilor considerate neobligatorii. Printr-un alt tratat , respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975, Parlamentul dobândește pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum și dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuția bugetară. Mai mult prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobândeste o nouă legimitate, care a deschis calea creșterii atribuțiilor sale.
Actul Unic European întregește o primă etapă în sporirea atribuțiilor Parlamentului European, introducând două proceduri de esență si anume :
▪ procedura cooperării – prin care Parlamentul European participă la procesul decizional alături de Consiliu ;
▪ procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare și de asociere ;
Deși puterile Parlamentului European au cunoscut progrese, nu numai cantitative dar și calitative, în mod deosebit în privința atribuțiilor bugetare și de control, Parlamentul a reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii comunitare și se instituie o nouă procedură de ,,codecizie’’ – care a marcat o creștere a puterilor Parlamentului în elaborarea deciziilor.
În sfârsit, rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziția Parlamentului în cadrul sistemului instituțional comunitar ; prin extinderea procedurii codeciziei la noi domenii, fiind substanțial simplificată față de procedura greoaie prevăzută inițial prin Tratatul de la Maastricht. Pe lângă creșterea competențelor Parlamentului în procesul decizional comunitar s-a constatat și o extindere a atribuțiilor de contol ale acestuia prin care are posibilitatea să participe activ la viața comunitară , intervenind direct între cetățean și instituțiile comunitare.
Art. 137 – Tratatul CE ( modificat prin Tratatul de la Maastricht) prevede în noua formulare că Parlamentul European exercită puterile ce îi sunt atribuite prin tratat (această reglementare corespunzând realității competențelor Parlamentului). Conform modificărilor și completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare, atribuțiile Parlamentului European ar putea fi grupate în : atribuții normative, atribuții în cadrul procedurii de desemnare a Comisiei, atribuții de control și atribuții în domeniul adoptării bugetului.
4.1 Atribuții normative și proceduri utilizate
Puterea normativă a Parlamentului se exercită în mod schematic, după patru proceduri legislative, în funcție de natura propunerii în discuție : consultarea, cooperarea, codecizia, avizul conform.
I.Consultarea
Această procedură reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenție a Parlamentului în cadrul procesului decizional. Conform acestei proceduri, Consiliul poate să adopte un act, pe baza propunerii Comisiei, după consultarea Parlamentului. Această procedură presupune o singură lectură din partea Parlamentului și emiterea unui aviz consultativ. Obligația de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziții specifice ale tratatelor cu ocazia reglementării domeniilor comunitare. Curtea de Justitie definește consultarea ca fiind mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al Comunității. Această competență reprezintă un elemnt esențial al echilibrului instituțional urmărit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată la nivelul Comunității , a unui principiu democratic fundamental potrivit căruia , popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei puteri reprezentative. Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea actului adoptat cu încălcarea acestor dispoziții
Consultarea obligatorie este prevăzută prin tratatul de la Roma în câteva domenii ale activității comunitare : politica agricolă comună, libera mișcare a bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător, coeziunea economică și socială etc.Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Propunerea Comisiei este remisă Parlamentului de către Secretariatul General al Consiliului Miniștrilor. Președintele Parlamentului supune propunerea primită analizei efectuate de către comisia parlamentară competentă. Comisia parlametară numește un raportor și examinează propunerea. Oricare dintre membrii comisiei parlamentare competente poate propune amendamente, acestea fiind adoptate de respectiva comisie prin vot majoritar, (cel puțin o pătrime din membrii săi având obligația să fie prezenți).
Raportul întocmit de comisia parlamentară competentă împreună cu propunerile de amendamente aprobate, sunt înaintate Parlamentului, care le va discuta în sesiune plenară. În cadrul sesiunii Parlamentului propunerea Comisiei poate fi adoptată, poate fi respinsă, sau Parlamentul poate să propună amendamente. În cazul respingerii, Parlamentul avertizează Comisia să-și retragă propunerea. Retragerea propunerii încheie procedura de consultare. Menținerea procedurii conduce la o a doua examinare a textului de către comisia parlamentară comptentă, care va înainta un nou raport sesiunii plenare.
Dacă în cadrul sesiunii plenare Parlamentul aprobă propunerea însă cu amendamente, Comisia trebuie să-și prezinte poziția cu privire la fiecare din amendamentele propuse. Se încearcă realizarea unui compromis între Comisie si Parlament. Votul Parlamentului este consultativ, varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comsiei, amendamentele propuse de Parlament și neacceptate de Comsie fiind prezentate doar în scop informativ.
Procedura consultării obligatorii a fost extinsă la noi domenii atât prin Actul Unic European, cât și prin procedurile Tratatului de la Maastricht. Dacă o anumită măsură legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului atunci când această consultare este obligatorie , măsura va fi declarată nulă, întrucât procedura consultării este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol esențial în procesul legislativ comunitar.
Consultarea facultativă se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în baza atribuțiilor legislative conferite de Consiliu. Proiectele acestor propuneri pot fi prezentate Parlamentului spre consultare fără ca neîndeplinirea acestei formalități să atragă, ca în cazul consultării obligatorii, nulitatea măsurii adoptate.
Reconsultarea Parlamentului s-a pus în practică cu ocazia modificărilor importante aduse textului inițial. Tratatele nu prevăd în mod expres procedura de urmat în această situație. S-a considerat că pentru modificările propuse de Comisie este necesară reconsultarea Parlamentului însă pentru modificările propuse de Consiliu nu s-a stabilit încă o practică. În mod oficial avizul consultativ al Parlamentului este solicitat de către Consiliu, însă în practică, proiectul este trimis de către Comisie simultan Consiliului și Parlamentului.
Avizul consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, motivat si prezentând eventualele propuneri de modificare a propunerii Comisiei.
II. Cooperarea
,, Procedura de cooperare’’ este determinată de necesitatea a două lecturi de către Parlament și Consiliu a textului ce urmează să fie adoptat, această procedură se aplică ori de câte ori tratatul face referire la aceasta. Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European, fiind preluată din cadrul Tratatului de la Maastricht. Această inovație crește rolul Parlamentului European și îl implică în procesul de luare a deciziilor, dar fără să-i confere puteri legislative. Procedura cooperării presupune două lecturi care la rândul lor se realizează prin mai multe etape procedurale. O propunere a Comisiei este trimisă Parlamentului European și Consiliului Economic și Social în scopul obținerii unui aviz. Propunerea Comisiei, însoțită de avizul Parlamentului și Comitetului Economic și Social sunt înaintate Consiliului. Consiliul, pe baza unei majorități calificate, adoptă o poziție comună. Această poziție comună nu este o decizie, ci constituie doar o etapă procedurală, ea putând fi deiferită de propunerea inițială a Comisiei. După adoptarea poziției comune de către Consiliu, aceasta este trimisă Parlamentului pentru o a doua lectură.
Parlamentul are trei luni la dispoziție pentru a-și prezenta opinia, fiind posibile trei ipoteze : aprobarea pozitiei comune a Consiliului , respingerea ei sau propunerea de amendamente.
Conform primei ipoteze, dacă Parlamentul European aprobă poziția comună care îi este înaintată, Consiliul adoptă poziția comună care devine act normativ al Consiliului.
Conform celei de-a doua ipoteze, dacă Parlamentul în baza votului majorității absolute a membrilor săi, respinge poziția comună în ansamblu sunt două soluții posibile :
▪ consiliul Miniștrilor își poate menține poziția comună și o adoptă, fiind necesară pentru aceasta unanimitatea voturilor ;
▪ Comisia are posibilitatea de a-și retrage propunerea și de a reexamina textul declanșând o nouă procedură a cooperării;
O a treia ipoteză presupune ca Parlamentul să poată propune amendamente poziției comune adoptate de Consiliu. Aceste amendamente sunt transmise Comisiei, care dispune de un termen de o lună pentru reexaminarea propunerii inițiale. Analizând aceste amendamente , Comisia poate accepta unele din ele și respinge altele. Propunerea reconsiderată a Comsiei, împreună cu o explicație a motivelor pentru care nu a susținut anumite amendamente ale Parlamentului, este trasmisă Consiliului. Consiliul dispune de un termen de trei luni ( care poate fi extins la patru luni , cu acordul comun al Parlamentului si Consiliului) pentru a-și preciza poziția propunerii reconsiderate a Comsiei – care se poate prezenta sub trei variante :
▪ Consiliul poate adopta propunerea nouă a Comisiei, fără nicio modificare, în baza votului majorității calificate. Deci amendamentele Parlamentului, acceptate de Comisie, pot fi adoptate de Consiliu cu majoritatea calificată ;
▪ Consiliul poate adopta propunerea după amendare, fiind necesar votul unainimității, ceea ce înseamnă că amendamentele Parlamentului , acceptate de Comisie, pot fi respinse de Consiliu ( cu unanimitate de voturi) ;
▪ propunerea reconsiderată a Comisiei poate fi respinsă , ceea ce presupune abandonarea propunerii sau reexaminarea acesteia pornind din stadiul inițial al procedurii;
A reprezentat oare aceasta o creștere importantă a puterilor Parlamentului? În defintiv, este puțin probabil ca amendamentele Parlamentului care nu au fost acceptate de către Consiliu după prima lectură să obțină rezultate mai bune la a doua lectură, atunci când pozițiile Consiliului au fost stabilite, caz în care Parlamentul nu poate acționa cu ușurință ( fiindu-i necesară o majoritate absolută și neputând amenința cu o întârziere). În mod identic, respingerea este o posibilitate ce nu îi convine Parlamentului, fiind pus de obicei în poziția de a convinge un Consiliu reticent să acționeze. Pe de altă parte, deoarece doar proiectele pe care le dorește Consiliul ating nivelul celei de-a doua lecturi, o alianță Comisie-Parlament exercită o presiune puternică asupra Consiliului, care trebuie să decidă într-un interval scurt dacă acceptă o propunere modificată sau o respinge defintiv. Un singur aliat în cadrul Consiliului poate consolida semnificativ poziția Parlamentului.
Totuși, cea de-a doua lectură a acordat Parlamentului șansa de a reacționa la poziția adoptată de către Consiliu și să răspundă părerilor exprimate în afara instituțiilor cu privire la respectiva poziție. Prin urmare, practica celor două lecturi a dat impresia unui proces legislativ bicameral consacrat la nivel european și a contribuit la pregătirea terenului pentru procedura completă de codecizie. În plus, a deschis un domeniu suplimentar în care să fie testate puterile consultative ale Parlamentului înaintea Curții de Justiție, pe motivul alegerii temeiului juridic. Cazurile în care Parlamentul a respins propunerile, potrivit acestei proceduri, au fost rare, dar ceea ce este important este faptul că îm majoritatea cazurilor când a fost folosităm respingerea a avut loc fie deoarece Consiliul nu a obținut unanimitatea necesară pentru a respinge poziția Parlamentului ( de exemplu, Directiva Benzene, 1988), fie din cauza retragerii propunerii de către Comisie ( de exemplu, Directiva privind folosirea îndulcitorilor în produsele alimentare, mai 1992).
III.Codecizia
Este o procedură nou introdusă prin articolul 189 B în Tratatul de la Maastricht , prin care se instaurează o adevărată împărțire a puterii legislative între Parlament si Consiliu în domenii diverse precum : piața internă europeană, mediu, programele – cadru de cercetare, comsumatori, rețele transeuropene, sănătate și anumite aspecte ale culturii și educației. Procedura de codecizie a fost extinsă și simplificată considerabil prin Tratatul de la Amsterdam și extinsă marginal de Tratatul de la Nisa. Conform Cosntituției, aceasta devine ,, procedura legislativă ordinară’’, care se aplică majorității legislației Uniunii Europene, confirmându-se, astfel, evoluția către o autoritate legislativă bicamerală.
Când a fost introdusă, pentru prima dată orin Tratatul de la Maastricht, codecizia era aplicabilă unui număr de 15 temeiuri juridice sau domenii de acțiune ale Comunităților , ajungând la un sfert din totalul textelor legislative care treceau prin Parlament. Tratatul de la Amsterdam a extins lista în mod considerabil, astfel încât procedura a ajuns să acopere 32 de temeiuri juridice. Tratatul de la Nisa nu a extins procedura atât de mult precum era de așteptat dar prevedea folosirea ei în alte cinci articole incluse în tratat imediat după intrarea în vigoare a tratatului și în alte trei articole supuse deciziilor suplimentare ale Consiliului. În noiembrie 2004, Consiliul European a cerut ca aceste decizii să fie adoptate până în aprilie 2005. prin urmare codecizia poate fi considerată în prezent procedura legislativă normală, care acoperă peste jumătate din legislația comunitară primară. Extinderea limitată a domeniului de aplicare al procedurii conform Tratatului de la Nisa contrastează cu disponibilitatea statelor membre de a mări domeniile activității Uniunii Europene în baza codeciziei prevăzute în Constituție. A fost larg acceptat argumentul formulat cu ocazia dezbaterilor Convenției Europene, potrivit căruia procedura a avut succes în consolidarea legitimității legislației europene și ar trebui să devină modul normal de adptare a egilor Uniunii Europene. Conferința interguvernamentală care și-a încheiat activitatea la Bruxelles în iunie 2004 a hotărât să numească codecizia ,, procedura legislativă ordinară’’, Consiliul votând cu majoritate calificată, și să o aplice pentru majoritatea legilor sale.
Esența procedurii de codecizie constă în constituirea unui Comitet de conciliere care intră în funcțiune după cea de-a doua lectură a Parlamentului. Procedura de codecizie este lungă si complexă, are la bază trei lecturi ale textului realizate prin trei trimiteri ale textului între Consiliu și Parlament. Până la inclusiv a doua lectură a textului de Parlamentul European, etapele procedurii sunt aceleași ca la procedura cooperării. Astfel, Comisia inițiază o propunere, asupra căreia Comitetul Economic și Social , și apoi Parlamentul, formulează opinii. Consiliul formulează o poziție comună pe baza inițiativei Comisiei și opiniilor Parlamentului și Comitetului Economic și Social. Poziția comună a Consiliului este înaintată Parlamentului care o poate aproba (actul definitiv aprobat), respinge ( actul este definitiv respins), sau amenda ( în acest caz începând procedura de remediere)
În cazul în care Parlamentul amendează poziția comună adoptată de Consiliu, Comisia își prezină avizul consultativ asupra amendamentelor propuse, după care, Consiliul analizează aceste amendamente, putând pronunța una din solutiile care urmează :
▪ dacă Consiliul aprobă amendamentele Parlamentului , actul este considerat adoptat în formă amendată ;
▪ dacă Consiliul nu aprobă amendamentele Parlamentului se convoacă de comun acord, de către președintele Consiliului și președintele Parlamentului, un Comitet de conciliere, format din membrii Consiliului si un număr egal de membri ai Parlamentului, cu participarea unui reprezentant al Comisiei. Comitetul de conciliere are sarcina de a media pozițiile divergente în scopul elaborării unui proiect comun.
Acordul asupra proiectului se realizează cu majoritatea calificată atât a membrilor Consiliului, cât și a membrilor Parlamentului din componența Comitetului de conciliere. Pentru adoptarea proiectului comun, ambele instituții trebuie să-l adopte în plen (Consiliul cu majoritatea calificată, Parlamentul cu majoritate de voturi din cele exprimate), caz în care documentul este adoptat și procedura se încheie. Dacă una din cele două instituții respinge proiectul comun, actul este considerat definitiv respins și procedura se încheie. În caz de eșec al Comitetului de conciliere de a stabili un proiect comun , Consiliul poate să-și adopte poziția comună , eventual completată cu unele amendamente ale Parlamentului. Actul este considerat adoptat în această formă, cu excepția cazului când Parlamentul European îl respinge în bloc cu votul majorității membrilor săi , caz în care este defintiv respins și procedura se încheie.
Deseori se pune întrebarea dacă procedura de codecizie a schimbat ceva ; la început, în 1993, se credea că modul de acțiune al Consiliului de Miniștri nu se va putea schimba în totalitate. Consiliul dominase zona legislativă timp de 40 de ani și probabil urma să găsească noi moduri de a-și păstra poziția. Rezultatele procedurii pe un parcus de peste zece ani scot în evidență o altă situație ; au fost cinci cazuri în care Parlamentul a împiedicat adoptarea legislației : proiectele de directive menționate anterior privind telefonia vocală și Comisia pentru titluri de valoare, un proiect de directivă privind paternitatea invențiilor biotehnologice, în 1995, unul privind ofertele de achiziție, în 2001, caz în care plenul Parlamentului a refuzat, cu un scor strâns, să ratifice rezultatele negocierii de conciliere, precum și proiectul privind liberalizarea serviciilor portuare la sfârsitul lui 2003.
Codecizia a creat o nouă dinamică în cadrul arenei legislative a Uniunii Europene. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, au fost finalizate 165 de proceduri de codecizie în interval de cinci ani. În 99 (60 %) din cazuri s-a ajuns la un acord fără convocarea comisiei de conciliere ( 63 de cazuri în care poziția comună a fost accceptată de către Parlament fără amendamente plus alte 36 când Parlamentul a modificat poziția comună a Consiliului, dar Consiliul a acceptat toate amendamentele Parlamentului). Rămân astfel 66 de cazuri în care a fost convocată comisia de conciliere, dintre care 63 au fost finalizate cu succes. Atât înainte cât și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam Parlamentul a cunoscut un suuces remarcabil nu doar în a convinge Consiliul să accepte, în întregime sau parțial, amendamentele votate în a doua lectură, dar și în ceea ce privește elaborarea, în colaborare cu Coniliul, a unor strategii în scopul de a obține rezultatele acceptate reciproc, care nu erau prevăzute în pozițiile inițiale ale niciuneia dintre părți.
Până în 1999, aproximativ 74% dintre amendamentele aduse de Parlament la a doua lectură au fost acceptate ca atare sau sub forma unui compromis mai mult sau mai puțin favorabil Parlamentului. Aceste procent a crescut după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, ajungând la 83% între1999 și 2004. dacă limităm această analiză la amendamentele acceptate ca atare, cifra s-a ridicat la 23 %. O astfel de cifră este surprinzăror de mare dacă ținem seama de faptul că toate vizează puncte inițial respinse de către Consiliu la prima lectură. Este necesar ca cifrele să fie, de asemenea, disociate. La începuturile procedurii de codecizie, Consiliul era tentat să își modifice modul de lucru cât mai puțin posibil. Consiliul împărțea amendamentele Parlamentului în două categorii, unele pe care le putea accepta și altele pe care le respingea. Parlamentul era încurajat să considere această ofertă o împărțire echitabilă dar acesta a refuzat să accepte o astfel de logică, ceea ce a dus la o perioadă de conflicte de proporții.
Treptat, atititudinea s-a modificat, ambele părți manifestând o mai mare bunăvoință în ceea ce privește găsirea unei a treia modalități, care să nu corespundă poziției inițiale a niciuneia dintre părți. Parlamentul a dobândit o capacitate extrem de dezvoltată de negociere a unor compromisuri, iar Consiliul a ajuns să recunoască și să aprecieze această funcție parlamentară. Acestă schimbare se reflectă în scăderea numărului procentului de amendamente adoptate ca atare, în creșterea importanței compromisurilor bazate pe amendamentele Parlamentului, precum și în numărul relativ constant de amendamente care sunt retrase în timpul procedurii. Între 1994-2004, s-a înregistrat un declin continuu în ceea ce privește numărul amendamentelor adoptate ca atare, de la 2/5 la aproximativ 1/5. În aceeași perioadă, numărul compromisurilor bazate pe amendamente ale Parlamentului a crescut de la medie de 36% între 1994 și 1999 la o medie de 60 % în perioada 1999-2004. De-a lungul întregii perioade, procentul amendamentelor retrase a continuat să rămână sub 25 %, scăzând până la o medie care depășea cu puțin 15% în ultimii cinci ani. Cifrele arată că au fost puse la punct strategii pentru a crește șansele unor rezultate de succes. Ambele părți au acceptat în cele din urmă faptul că anumite chestiuni puteau fi rezolvate mai ușor prin alte metode, ca de exemplu o declarație tipărită a textului leglislativ în Jurnalul Oficial, care oferea posibilitatea ca instituțiile să prezinte o interpretare comună a textului sau permitea Comisiei sau Consiliului să își ia un angajament pentru viitor.
Cifrele nu pot oferi, o imagine adecvată a influenței Parlamentului. Procentul amendamentelor adoptate, poate fi considerat de unii un semn al influenței instituției, de asemenea singurele amendamente pe care Consiliul ar fi dispus să le accepte ar avea o importanță marginală.
Procedura codeciziei rămâne încă neaplicabilă domeniilor privind securitatea socială pentru mâna de lucru imigrantă și fondurilor structurale pentru care se făcuseră propuneri de aplicare a acestei proceduri. Tratatul de la Maastricht a stabilit că domeniul de aplicare a procedurii codeciziei poate fi extins pe baza unui raport pe care Comisia îl va prezenta Consiliului.
III. Avizul conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului de către Parlament, care se pronunță cu majoritate absolută a membrilor ce îl compun. Constituția menține procedura de aviz conform ( nu este și cazul cooperării), dar o redenumește ,, consimțământ’’, aplicând-o unui număr mare de trei zone din domeniul legislativ în care legile sunt adoptate de către Parlament.În plus, ca o regulă generală, potrivit Constituției, consimțământul Parlamentului este necesar pentru toate acordurile internaționale, situație care reprezintă o evoluție de luat în calcul, față de actualul tratat care a cunoscut modificări crescânde în ultimele decenii la nivelul unei structuri care a fost foarte greu de înțeles. Această procedură a fost introdusă prin Actul Unic European privind două situații distincte:
▪ art 237- referitor la cererile de aderare de noi state europene;
▪ art 238- referitor la încheierea acordurilor de asociere cu state terțe;
Prin Tratatul de la Maastricht procedura avizului conform se extinde la noi domenii precum :
▪ reglementarea dreptului de sejur si de circulație pentru cetățenii Uniunii ;
▪ elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European ;
▪ modificarea statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și încredințarea unor sarcini specifice Băncii Centrale Europene în domeniul controlului preventiv ;
▪ acorduri cu implicații bugetare importante ;
▪ acorduri prin care se modifică un act adoptat conform procedurii codeciziei ;
Procedura avizului conform cuprinde mai multe faze fiind asemănătoare procedurii consultării cu excepția faptului că avizul Parlamentului obligă din puct de vedere juridic, dar nu pot fi introduse amendamente. La solicitarea unui aviz de către președintele Consiliului către președintele Parlamentului , se întocmește un raport de către comisia parlamentară competentă care va fi supus votului Parlamentului în sesiune plenară. Avizul conform se emite de Parlament cu votul majorității absolute a membrilor care îl compun. În cazul votului negativ al Parlamentului , Consiliul reexaminează proiectul de acord fiind din nou înaintat președintelui Parlamentului și procedura poate fi reluată. Avizul conform al Parlamentului se publică în JOCE. În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform sau acesta este negativ, Consiliul nu poate adopta textul respectiv.
IV. Absența intervenției Parlamentului
La nivel comunitar sunt domenii de competență legislativă a Consiliului în care acesta poate legifera – în baza unei proceduri de vot diferite – fără a fi necesară intervenția Parlamentului.
Aceste domenii sunt :
▪ domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime și aeriene, domeniul liberei circulații a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun, acțiuni urgente în materie de vize , în care Consiliul decide cu majoritate calificată ;
▪ domeniul culturii, acordurile internaționale, în care Consiliul decide în unanimitate.
4.2 Atributii privind desemnarea și cenzurarea Comisiei
Art. 158 din Tratatul CE ( modificat prin Tratatul de la Maastricht) asociază Parlamentul European la procedura de numire a președintelui și a celorlalți membri ai Comisiei. Conform acestor reglementări , Parlamentul European trebuie să fie consultat de către guvernele statelor membre, înainte ca acestea să desemneze de comun acord Președintele Comisiei. Tratatul de la Amsterdam întărește si mai mult rolul Parlamentului European în procedura de numire a președintelui Comisiei, în sensul că nu este suficientă simpla consultare a Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune condiția aprobării acestei desemnări de către Parlament.După desemnarea lor, președintele și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, împreună, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membri ai Comisiei sunt numiți de guvernele statelor membre.
Art. 144 din Tratatul CE prevede posibilitatea Parlamentului European de a decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură. Dacă moțiunea de cenzură este adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului european, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în bloc. Ei continuă să gestioneze afacerile curente până în momentul înlocuirii lor. Moțiunea de cenzură este o sancțiune gravă care se poate aplica Comisiei, la inițiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii Parlamentului. Pentru adoptarea moțiunii sunt necesare două treimi din voturile exprimate din majoritatea simplă a membrilor Parlamentului. Posibilitatea introducerii moțiunii de cenzură de către Parlamentul European relevă responsabilitatea politică a Comsiei față de acest organ cu largă reprezentativitate democratică.
4.3 Atribuții privind adoptarea bugetului
Rolul Parlamentului în domeniul adoptării bugetului este esențial, Parlamentul fiind instituția care adoptă bugetul ; adoptarea bugetului Comunităților Europene este rezultatul unei proceduri de codecizie între Consiliu si Parlament – procedura adoptării bugetului a evoluat concomitent cu evoluția regimului financiar asfel Parlamentul a căpătat patru prerogative importante : primele trei vizează procedura de stabilire a bugetului, iar cea de-a patra supervizarea implementării bugetului.
Parlamentul :
▪ a obținut, în primul rând, dreptul de a crește sau de a micșora cheltuielile Comunității, în anumite limite definite, fără a fi necesară o aprobare din partea Consiliului ;
▪ în al doilea rând, a obținut posibilitatea de a redistribui cheltuielile, fără a crește sau a micșora sumele alocate altor sectoare bugetare ;
▪ în al treilea rând, i s-a acordat dreptul de a respinge întregul buget anual sau orice alt buget suplimentar ;
▪ în al patrulea rând, i s-a acordat dreptul exclusiv de a acorda o descărcare Comunității în ceea ce privește implementarea bugetului, cu alte cuvinte, de a aproba sau nu modul în care Comunitatea foloseste suma votată în buget;
Prerogativele pe care le deține Parlamentul în prezent sau fost generate de decizia din 1970 de a înlocui contribuțiile naționale, ca modalitate de finanțare a politicii comunitare, cu un sistem de ,, resurse proprii’’, care presupune taxe vamale și agricole, prcum și un procent din TVA-ul perceput. Prin urmare, aceste resurse au devenit proprietate comunitară colectivă, fiind colectate în numele U.E de către statele membre, care erau obligate legal să le facă disponibile. De asemenea, o dezbatere a izbucnit cu privire la cine ar trebui să controleze veniturile colectate și cine ar trebui să hotărască cum să fie alocate și folosite. Astfel, toată lumea era de acord că statele membre trebuie să stabilească plafonul venitului alocat Comunității, orice modificare necesitând o ratificare din partea parlamentelor naționale, dar că în cadrul acestui plafon general, cheltuielile trebuie stabilite de către Parlament și Consiliu. În acest context, cele două instituții au ajuns să fie cunoscute ca cele două brațe ale ,,autorității bugetare’’.
Procedura de adoptare a bugetului cunoaște mai multe etape, în cadrul acestei proceduri, fiind implicate mai multe instituții comunitare.
Comisia pregătește un proiect preliminar de buget, pe care îl înaintează Consiliului și Parlamentului până la 1 septembrie. În baza acestui proiect preliminar, Consiliul schițează un proiect de buget pe care îl înaintează Parlamentului cel târziu până la 5 octombrie. Parlamentul European dispune de un termen de 45 de zile pentru a-și formula o opinie. El poate fie să propună Consiliului modificarea capitolelor de cheltuieli obligatorii, fie să prezinte amendamente la capitole de cheltuieli neobligatorii. Consiliul își formulează o opinie asupra modificărilor și amendamentelor propuse de Parlament. Parlamentul mai poate amenda din nou modificările făcute de Consiliu asupa amendamentelor parlamentare inițiale, apoi adoptă bugetul. Parlamentul European poate , pentru motive importante, să respingă în întregime bugetul și să dispună Consiliului să propună un nou proiect.
Parlamentul European poate să propună modificări privind cheltuielile obligatorii, asupra cărora decide Consiliul. Dacă modificările determină creșterea cheltuielilor, Consiliul le acceptă în baza unei majorități calificate. Dacă modificările nu măresc cheltuielile, Consiliul le respinge în baza unei majorități calificate.În privința cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate amenda bugetul până la un anumit plafon de cheltuieli. El poate adăuga proiectului de buget elaborat de Consiliu, un volum de cheltuieli egal cu cel mult jumătatea ratei anuale de creștere a bugetului.
4.4 Atribuții de control și proceduri utilizate
Cotrolul politic, primul ansamblu de atribuții ce au fost recunoscute Parlamentului prin tratatele constitutive, s-a perfecționat în cursul anilor, fiind completat cu noi mijloace și proceduri juridice.
Sub aspect evolutiv menționăm că domeniul controlului politic Parlamentul European a deținut atribuții tradiționale. Acestea sunt:
▪ atribuții de informare – care constau în examinarea diferitelor documente adoptate de celelalte instituții comunitare, precum și în posibilitatea de a adresa acestora întrebări scrise sau orale ;
▪ atribuții de sancționare – constau în votarea unei moțiuni de cenzură împotriva Comisiei ;
Tatatul de la Maastricht a adus o extindere și o întărire a atribuțiilor de control ale Parlamentului adăugând tehnici noi de control la dispoziția Parlamentului. De asemenea au fost prevăzute noi atribuții de control ale Parlamentului : dreptul de anchetă, dreptul de a primi petiții de la cetățenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.
I..Informările
Pe lângă sporirea atribuțiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp și o extindere a atribuțiilor tradiționale de informare. În acest sens, este prevăzută obligația de principiu pentru toate celelalte insituții comunitare de a înainta rapoarte anuale Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii comunitare. Prin extinderea atribuțiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relații inerinstituționale, traducând în practică principiile echilibrului instituțional și al cooperării loiale între instituții. În practică, Parlamentul European și-a extins controlul și asupra Consiliului European privind dreptul la informare.
Conform art.D din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale precum și un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune. Conform art. 103 par.4 din Tratatul CE, președintele Conisiliului și președintele Comisiei au obligația de a prezenta rapoarte Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în cadrul noii politici economice. Conform art.130 alin3 din Tratatul CE Comisia trebuie să prezinte un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor la fiecare trei ani asupra progresului obținut în realizarea coeziunii economice și sociale. De asemenea Comisiei îi revine sarcina să prezinte anual un raport Parlamentului și Consiliului cu privire la activitățile desfășurate în domeniul cercetării și dezvoltării tehnologice.
Conform art.7 din Acordul îm domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht, Comisia trebuie să stabilească în fiecare an un raport asupra evoluției realizării obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului, Consiliului și Comitetului Economic și Social.
Tot în cadrul atribuțiilor de informare se înscrie și obligația președintelui Băncii Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei și Consiliului European cu privire la activitățile Sistemului European al Băncilor Centrale. Chiar și președintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în fața comisiei parlamentare competente pentru a furniza exlicații în cazul în care Consiliul a făcut publică o recomandare prvind politica economică.
II. Interpelările
Interpelările constituie un mijloc tradițional de control parlamentar fiind reglemetat în art.23 din Tratatul CECO, art. 110 din Tratatul CEEA și art 140 alin.3 din Tratatul CE.
Regulamentul interior al Parlamentului stabilește trei categorii de interpelări : scrise, orale cu dezbateri, orale fără dezbateri.
Interpelările scrise pot fi făcute de membrii Parlamentului și se adresează Comisiei sau , după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea Europeană și statele membre. Acestor întrebări li se răspunde conform unor proceduri în termen de patru – șase luni până la comunicarea răspunsului. Interpelările deputaților sunt transmise Secretariatului general al Comsiei care le repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris și se publică în JOCE.
Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputați către Comisie sau după caz, Consiliu. Interpelările sunt prezentate mai întâi președintelui Parlamentului care le va supune aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare comunicându-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are cel mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid : întrebările să fie scurte și precise, instituțiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.
Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice sau de la grupuri de câte cel puțin cinci deputați. Acestea se înaintează președintelui Parlamentului, se analizează de către Biroul lărgit, după care se adresează instituției vizate. Reprezentantul instituției vizate va răspunde interpelărilor.
III. Petițiile
Pe parcursul dezvoltării construcției comunitare, un accent deosebit s-a pus pe promovarea și respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor și mijloacelor de garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaționale generale și a celor europene în special.
Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetățenilor Uniunii acela fiind dreptul la petiționare și dreptul de a se adresa unui mediator. Conform art.8D alin 1 din Tratatul CE, orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European în condițiile art 138 D. Dispozițiile art. 138 D stabilesc că orice cetățean al Uniunii, având reședința sau sediul statuar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în ascociație cu alți cetățeni sau persoane, o petiție Parlamentului European asupra unui subiect ținând de domeniile de activitate ale Comunității și care îl au sau o privesc în mod direct.
Si in cadrul U.E. s-au înregistrat progrese evidente în acest sens. Astfel în Tratatul de la Maastricht se arată că Uniunea respectă drepturile fundamentale așa cum au fost garantate în Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar.
Deși aceste prerogative sunt recunoscute Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht, ele erau exercitate în mare parte și înainte de consacrarea lor juridică. Dreptul de petiționare era anterior reglementat prin art. 128 din Regulamentul interior al Parlamentului, conform căruia orice cetățean al Comunității are dreptul de a prezenta cu tilu individual sau în asociere cu alți cetățeni cereri sau petiții scrise Parlamentului European.
În formularea noului art.8 D se lărgește sfera beneficiarilor acestui drept, astfel că dreptul de petiționare este recunoscut nu numai pentru cetățenii Uniunii, ci și pentru alte persoane fizice care nu au cetățenia Uniunii și chiar pentru persoane juridice cu sediul statuatar într-un stat membru. De asemenea, prin noua reglementare se stabilește condiția ca obiectul petiției să fie legat de domeniile de actvitate ale Comunității, și să îl privească în mod direct pe autorul petiției.
IV. Mediatorul
Instituția mediatorului reprezintă o invovație adusă prin Tratatul de la Maastricht. Consacrarea juridică a acestei instituții o reprezintă dispozițiile art.8 alin. 2 și art. 138 E – Tratatul CE. Primul mediator a fost nominalizat la 1 iulie 1995, după îndelungate negocieri între grupurile parlamentare, în persoana juristului finlandez Jacob Magnus Södermann. Parlamentul European numește un mediator, abilitat să primească plângerile ce emană de la orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru și relative la cazuri de proastă administrare în acțiunea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalelor de primă instanță în exercițiul funcțiilor lor jurisdictionale. Plângerea prin care este sesizat mediatorul trebuie să conțină identitatea celui ce a făcut-o și obiectul la care se referă. Termenul de depunere a plângerilor este de doi ani de la data luării la cunoștiință a faptei respective, plângerea neîntrerupând termenele de recurs în procedurile jurisdicționale sau administrative. Deoarece plângerile se referă la funcționari ai Comunităților, în prealabil trebuie epuizate căile administrative. În cazul în care mediatorul, a constat un caz de proastă administrare, sesizează instituția respectivă, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri. Instituțiile și organele comunitare sunt obligate să prezinte informațiile, date și dosarele solicitate, cu excepția cazurilor când acestea se referă la secrete, iar dacă ele emană de la un stat membru și sunt secrete, este nevoie de acordul acestuia. Mediatorul va întocmi un raport pe care îl va înainta Parlamentului și instituției vizate, fiind informat și autorul plângerii de rezultatul anchetei efectuate.
Mediatorul prezintă anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor efectuate. Numirea mediatorului se face după fiecare alegere a Parlamentului European pe o perioadă corespunzătoare legislaturii acestuia, mandatul său putând fi reînnoit.
Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă se află în culpă gravă. El își exercită atribuțiile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun organism. Pe durata exercitării funcțiilor lui, mediatorul nu poate exercita nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu .
Statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor mediatorului sunt fixate de Parlament după obținerea avizului Comisiei și cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritatea calificată.
V. Comisa temporară de anchetă
O altă posibilitate de a-și pune în valoare atribuțiile de control ale Parlamentului , o reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă . În cadrul realizării misiunilor sale , Parlamentul European poate, la cererea unui sfert din membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să aducă prejudicii atribuțiilor conferite altor instituții sau organe, acuzațiile de infracțiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele respective sunt cercetate de un for jurisdicțional iar procedura jurisdicțională nu s-a încheiat.
Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzațiile de infracțiune și proastă administrare a aplicării în dreptul comunitar, existența ei luând sfârșit prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate. Dispoziția legală nu face nicio referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel încât se poate considera că aceste acuzații pot fi fomulate de orice cetățean al Uniunii, de persoane fizice sau de persoane juridice, de instituțiile comunitare sau de statele membre.
Obiectul afirmațiilor îl poate constitui atât faptele penale care nu se află pe rolul altei jurisdicții, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar. Pentru a nu se înregistra suprapuneri în exercitara atribuțiilor din acest domeniu între instituțiile comunitare, modalitățile de anchetă sunt stabilite de comun acord între Parlamentul European, Consiliu și Comisie.
Statutul parlamentarilor europeni
Statutul membrilor Parlamentului European este reglementat de Actul din 20 septembrie 1976, de Regulamentul Parlamentului European și de legislațiile statelor membre.
Parlamentul European este alcătuit din 785 de deputați aleși din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene extinse, din 1979 ei fiind aleși prin vot universal direct pentru un mandat de 5 ani ; mandatul este reprezentativ, ceea ce înseamnă că ei acționează în mod individual, neputând primi intrucțiuni, deci nefiind legați de un mandat imperativ. Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite în mod proporțional cu populația fiecărui stat membru. Fiecare stat membru dispune de un număr fix de locuri, maximum 99 și minimum 5. O trăsătură remarcabilă a Parlamentului European o reprezintă fluctuația rapidă a membrilor săi cu ocazia fiecărui tur de scrutin, și într-o mai mică măsură, în perioada dintre alegeri. În anul 1989, de exemplu doar 266 dintre cei 518 membrii aleși și-au dus mandatul până la capăt, și nu mai puțin de 73 de membri ai Parlamentului European (peste 14 %) au fost înlocuiți de alți membri doar în perioada 1989-1993 (8 au murit iar 65 și-au dat demisia). În ceea ce priveste paritatea bărbați-femei : reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creștere , în prezent aproximativ o treime din deputați sunt femei. Procentul de femei membre ale Parlamentului European este superior aceluia înregistrat în cadrul parlamentelor naționale ( media pentru parlamentele naționale în statele membre ale Uniunii Europene era în ianuarie 2005 de 22 %).
Deputații își împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg, și circumscripțiile lor electorale. Principala constrângere în ceea ce îi privește pe membri vizează timpul. La Bruxelles , participă la reuniunile comisiilor parlamentare și ale grupurilor politice, precum și la perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participă la douăsprezece perioade de sesiune. În paralel cu aceste activități, deputații trebuie să aloce timp și circumscripțiilor lor electorale. Constrângerile privind timpul sunt cu atât mai mari în cazul Președintelui conducătorilor și coordonatorilor grupurilor politice, președinților delegațiilor, partidelor naționale, președinților comisiilor și raportorilor în cazul unor chestiuni controversate care presupun o ordine de zi mai încărcată din cauza rolului lor deosebit. Membrii care au o reputație într-un anumit domeniu sunt foarte solicitați, mai ales dacă sunt lingviști competenți. Membrii Parlamanetului European pot bineînțeles să se bazeze pe asistență din partea personalului Parlamentului, sau pe asistenții personali.
Actul Consiliului din 1976 privind alegerile prin vot direct prevedea câteva incompatibilități. Astfel calitatea de parlamentar european este incompatibilă cu cea de membru al guvernelor nationale, cu cea de funcționar al Comunităților, cu cea de membru al oricărei instituții sau organ comunitar și cu orice altă activitate remunerată , dar este compatibilă cu cea de parlamentar național ; bineînteles legislațiile naționale pot stabili și alte incompatibilități. Actul din 1976 prevedea, de asemenea, ca Adunarea să verifice acreditările membrilor. Acest lucru este realizat de către o comisie competentă a Parlamentului ( la ora actuală, Comisia pentru Afaceri Juridice) și constă, de obicei , în consemnarea rezultatelor comunicate de către autoritățile competente ale statului membru respectiv.
Odată aleși, noilor membri li se face o instruire generală inițială, li se dă o cartelă de votare pe care să o folosească în cadrul votărilor electronice în plenare, precum și un permis de liberă trecere, care le permite să călătorească liber în Uniunea Europeană, fără alte documente. De asemenea li se dau și Birouri în Bruxelles și Strasbourg. Aceste birouri sunt egale în linii mari în ceea ce privește mărimea și facilitățile, doar Președinții Parlamentului și vicepreședinții, foștii președinți, chestorii și președinții grupurilor politice și ai comisiilor primind birouri mai mari. De asemenea, membrii Parlamentului European au la dispoziție și un spațiu colectiv de lucru în birourile Parlamentului European din capitalele statelor lor.
Chestiunea salariilor și alocatiilor membrilor individuali a devenit una extrem de controversată în ultimii ani. Eșecul continuu din partea statelor membre de a ajunge la un statut uniform al eurodeputaților, și aplicarea în consecință a normelor naționale a dus la diferențe imense în ceea ce privește salariile de bază ale membrilor din diferite țări, precum și la tratamentul diferit, în chestiuni precum incompatibilitățile și cererile de acordare a imunității. Salariul de bază al unui deputat în Parlamentul European este în continuare plătit de către statul său membru și este (cu excepția Olandei) egal cu salariul pe care îl obține un parlamentar, la nivel național, din statul respectiv. Această diferență în ceea ce privește tratamentul la nivel național, se concretizează prin salarii anuale de bază ce diferă considerabil. Totuși, eurodeputații din state diferite sunt tratați la fel din punctul de vedere al celor cinci alocații principale la care au dreptul. Membrii primesc alocații zilnice pentru participarea la lucrările Parlamentului, care să acopere cheltuielile de masă și de cazare, cu condiția să semneze o condică care să dovedească prezența în Parlament. De asemnea li se rambursează și cheltuielile de călătorie din și spre circumscripțiile sau localitățile lor de reședință în baza prețului unui bilet întreg la clasa economic, decontat ca sumă totală fixă la prezentarea unei dovezi a efectuării călătoriei. Membrii mai primesc și alocații pentru personal, care să acopere cheltuielile unuia sau mai multor secretari și asistenți ; membrii sunt asigurați, li se rambursează o parte din cheltuielile medicale, au dreptul la pensii medicale, pensii în caz de invaliditate și de retragere și primesc și alocații pentru o perioadă de traziție de trei luni de la încheierea mandatului lor. Acesția au acces la mașinile Parlamentului în anumite împrejurări ( în special de la și spre aeroport sau gările din Bruxelles și Strasbourg), și pot participa la cursuri de calculatoare și de limbi străine.
Reforme suplimentare sunt preconizate, în special în contextul adoptării statutului membrilor. În acest context, Parlamentul a făcut propuneri incluzând renunțarea la suma totală de bază pentru anumite călătorii, prin care se rambursează membrilor costul întreg al unui zbor la clasa economică. Între timp reforma sistemului de cheltuieli inclusiv rambursarea încurajată a cheltuielilor cu călătoriile în funcție de costurile suferite, a reprezentat platforma principală a campaniei pentru eurodeputați din 14 state membre. S-a urmărit și o mai bună responsabilitate printr-un cod de conduită mai strict prin care erau stabilite drepturile și obligațiile eurodeputaților.
Imnunitatea membrilor este reglementată de protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene ; imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curții Europene de Justiție. Aceasta prevede ca membrii Parlamentului European să se bucure de aceeași imunitate ca și parlamentarii naționali aflați pe teritoriul altui stat membru al Uniunii, să aibă imunitate față de eventualele măsuri de detenție sau imunitate jurisdicțională. În orice caz membrii au imunitate atunci când călătoresc spre sau dinspre Parlament. Imunitatea parlamentară poate fi deasemenea ridicată doar de către Parlamentul European, la cererea autorităților legale din statele membre permițând astfel resepctivilor membri să se înfățișeze în fața unei instanțe.
Parlamentul a cerut ca în1983, protocolul să fie modificat și în consecință Comisia a înaintat o propunere în acest sens, care ar fi dus la o uniformizare a normelor. Această propunere nu a fost încă adoptată. Cereri din partea autorităților naționale din statele membre privind ridicarea imunității reprezintă o caracteristică des întâlnită a ședințelor plenare. Astfel de cereri sunt înaintate comisiilor competente, care își prezintă propriul raport prin care recomandă sau nu ridicarea imunitățiii, dar bineînțeles nu se pronunță cu privire la vina membrului și nici măcar nu analizează, acestea ținând cont de competența instanțelor. Comisia numește în mod tradițional, pe o perioadă de câțiva ani unul sau doi raportori specializați în astfel de chestiuni. În numeroasele sale rapoarte privind cererile de ridicare a imunității, Parlamentul a stabilit o serie de principii de bază, printre care cel mai important este cel potrivit căruia imunitatea nu este ridicată dacă faptele pentru care un membru este acuzat fac parte din activitățile sale politice. În majoritatea cazurilor, dintre care o mare parte vizează afirmații controversate din partea unor membri sau participanți la demonstrații neautorizate, Parlamentul nu a fost de acord cu ridicarea imunității. Între alegerile din 1979 și cele din 2004, au fost înaintate 114 cereri de ridicare a imunității de către autoritățile naționale. În doar 24 de cazuri imunitatea a fost ridicată. Printre cazurile care au dus la propuneri de ridicare a imunității se numără acuzațiile de corupție sau activități criminale grave, dar și fapte minore sau cu caracter non-politic, precum parcarea în locuri interzise sau nedeclararea unui accident rutier. Au existat, binînteles și cazuri controversate. Cererea din partea instanței spaniole de a ridica imunitatea lui Silvio Berlusconi, nu cu mult timp înainte ca acesta să devină prim-ministru al Italiei, a fost respinsă când președintele Parlamentului , la acel moment Nicole Fontaine, a hotărât că această cerere nu a fost înaintată Parlamentului de către autoritatea guvernamentală în drept. Acest lucru a stârnit controverse în cadrul Parlamentului având în vedere faptul că în special mulți membri de stânga considerau că s-a luat această hotărâre doar pentru a evita investigațiile necesare pentru soluționarea situației. Ambele tabere au găsit prcedente, dar chestiunea procedurală a fost rezolvată doar după ce Berlusconi a părăsit Parlamentul pentru a ocupa funcția de prim-ministru.
Articolul 9 al Regulamentului de procedură al Parlamentului, prevede că Parlamentul poate stabili un cod de conduită pentru membrii săi . Singura dispoziție implementată până în prezent este cea inclusă în Anexa I la regulamentul de procedură, care prevede o declarație de avere. Obiceiurile la nivel național în această privință diferă foarte mult, în unele țări precum Marea Britanie și Germania normele în domeniu fiind foarte rigide, în timp ce în celelalte, astfel de norme sunt mai puțin ferme sau nu există deloc.
Parlamentul a adoptat pentru prima oară un raport în această privință în martie 1983, raport întocmit de Hand Nord. Se preferau dispozițiile generale scurte în locul unor norme extrem de detaliate. De-a lungul timpului, acestea au devenit mai rigide, iar Anexa I prevede la ora actuală ca fiecare membru să întocmească o declarație detaliată privind activitățile sale profesionale și să enumere orice fel de funcții sau activități remunerate. Membrilor li se cere, de asemenea, să dezvăluie pe cale verbală orice interes financiar care are legătură directă cu un anumit subiect discutat în Parlament sau în cadrul unuia dintre organismele sale, și potrivit unei reforme recente a normei indiferent dacă declarațiile membrilor sunt îndosariate. Acest registru poate fi consultat de către public în birourile din Luxemburg, Strasbourg și din Bruxelles, iar începând cu 2001 este disponibil pe Ineternet. Nemulțumirile generate de informațiile insuficiente furnizate de unii membri și lipsa de sancțiuni aplicabile membrilor care nu respectă această normă au dus la reglementări mai riguroase, care prevedeau, pentru prima dată și sancțiuni. Dacă un membru continuă să nu prezinte o astfel de declarație, Președintele îi acordă două lucruri pentru a se conforma după care membrul respectiv este ,,numit sau făcut de rușine’’ la începutul primei zile a fiecărei perioade de sesiune de după expirarea datei limită. În cazul în care situația continuă, Președintele ia măsuri de suspendare a membrului respectiv.
În plus, la ora actuală membrii trebuie să aibă declarații de avere completate în mod corespunzător înainte de a fi investiți în funcția de europarlamentar sau de membru al unuia dintre organismele sale, sau ca membu al unei delegații reprezentând Parlamentul la nivel extern. Într-adevăr una din primele sarcini care trebuie îndeplinite în cadrul sedințelor constitutive ale comisiilor parlamentare este să verifice dacă diferiții candidați la funcția de președinte sau vicepreședinte, propuși de diferite grupuri, au completat o astfel de declarație. Eficiența considerabilă a acestor noi măsuri a fost dovedită și de faptul că la ora actuală toți membrii se conformează.
Procesul de numire și demitere din funcție
În primă fază Parlamentul nu avea niciun rol în ceea ce privește procesul denumire în funcție la nivelul Uniunii Europene, proces care era, totuși unul interguvernamental. Astfel fiecare stat propunea propriii candidați, statele membre acceptând fiecare nominalizările celorlalte state pe o bază consensuală. La fel era cazul numirilor individuale, precum cele pentru funcția de președinte al Comisiei, care nu se făceau pe o bază națională, nu presupuneau o implicare din partea Parlamentului. Acesta din urmă a avut întotdeauna, în temeiul tratatului dreptul de a demite Comisia în ansamblul ei, dar însăși forța acestei arme a făcut, ca până în 1999, Parlamentul să fie reticent chiar și în a încerca să o folosească.
Un prim pas privind competența de a face numiri a fost făcut o dată cu crearea Curții de Conturi în 1975, când Parlamentul a obținut dreptul de a fi consultat în privința numirii membrilor săi. Totuși, principalul progres a fost înregistrat odată cu Tratatul de la Maastricht. Parlamentului i s-a acordat un rol important în ceea ce privește numirile în cadrul Comisiei, fiind consultat cu privire la candidatul la funcția de Presedinte și cerându-i-se să își dea acordul privind întregul Colegiu al Comisarilor. De asemenea Parlamentului i s-a acordat dreptul de a fi consultat cu privire la candidatul la funcția de președinte al Institutului Monetar European și ulterior la cele de președinte, vicepreședinte și ceilalți membri ai Comitetului Executiv al Băncii Centrale Europene. De asemenea, tratatul a acordat doar Parlamentului puterea de a-l desemna pe Ombudsmanul Uniunii Europene.
O nouă modificare este introdusă de Tratatul de la Amsterdam, în sensul că a acordat Parlamentului nu doar puterea de a fi consultat, dar și de a aproba candidatul la funcția de Președinte al Comisiei. În afară de aceste drepturi, ce au fost generate de modificările tratatelor, Parlam entul este în momentul de față implicat într-o serie de numiri la nivelul anumitor organisme și agenții descentralizate ale Uniunii Europene, precum și în numirea directorului Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF).
Parlamentul și numirile penrtu Banca Centrală Europeană
Tratatul prevede ca Parlamentul să fie consultat cu privire la numirea președintelui, a vicepreședintelui și a membrilor Comitetului Executiv al Băncii Centrale Europene. Totuși rolul Parlamentului este doar consultativ, dar poate fi important. Spre exemplu, în cazul unui vot public în cadrul unui Parlament ales, vot care vizează un individ, art fi suprinzător dacă respectivul individ ar mai dori să fie investit, dacă Parlamentul ar respinge candidatura sa. De asemenea, statele membre probabil că nu ar obține majoritatea necesară pentru a continua numirea.
În mai 1998, cu ocazia consultării Parlamentului cu privire la numirea primului președinte, vicepreședinte și a celorlalți membri ai Comitetului Executiv al proaspăt instituitei Bănci Centrale Europene, din cauză că membrii Comitetului aveau mandate decalate, aceasta era singura dată când toți memrii Comitetului puteau fi numiți în același timp. Astfel Parlamentul s-a asigurat că numai președintele, ci și toți ceilalți candidați participă la asemenea audieri și răspund în prealabil la un set de întrebări scrise, stabilindu-se, astfel un precedent important. Pregătirile în ceea ce privește audierile au fost minuțioase, având în vedere că era în joc credibilitatea acestei noi instituții puternice. Grupul Socialist, spre exemplu, a organizat o videoconferință la care au participat unii membri ai grupului la Strasbourg. Audierile din 7-8 mai 1998 au fost publice, iar rezultatul lor a fost aprobarea în plen a tuturor candidaților nominalizați, la 12 mai 1998 cu majorități considerabile.
Parlamentul și numirile pentru Curtea de Conturi
După cum am evidențiat mai sus, consultarea cu privire la numirile pentru Curtea de Conturi a fost în 1975, un prim exemplu în care Parlamentul a primit un astfel de rol . Primul pas important a fost făcut în 1981, când Comisia Parlamentară pentru Control Bugetar a demerat practica de a invita candidații la o audiere, unde erau supuși unui intergogatoriu contradictoriu cu privire la competența și viziunea lor.
Cel mai bine se poate observa rezultatul în urma folosirii unei astfel de proceduri consultative atunci când Parlamentul dă un aviz megativ cu privire la un candidat propus. Un astfel de caz a avut loc pentru prima oară în noiembrie 1989, când Parlamentul a fost consultat cu privire la numirea sau renumirea a șase candidați. Parlamentul a acceptat patru dintre ei, dar a considerat că nu poate accepta doi dintre ei mai precis un candidat de naționalitate franceză și unul de naționalitate greacă. Guvernul francez a reacționat imediat, retrăgând candidatul nominalizat și propunând altul, care ulterior apariției sale în fața Comisiei pentru Control Bugetar, a fost aprobat de Parlament la următoarea perioadă de sesiune și numit în funcție în mod corespunzător. Aflat în mihlocul unei crize guvernamentale, guvernul elen, nu a putut găsi un candidat potrivit. Parlamentul a ales să nu reacționeze, fiind suficient de mulțumit de atitudinea guvernului francez, regretând doar poziția guvernului elen.
În 2004, cu ocazia examinării celor zece candidați propuși de noile state membre, Parlamentul a urmat recomandările Comisiei pentru Control Bugetar și a votat astfel încât să aprobe numirea a opt dintre candidați, acordând un aviz negativ lui Julius Molnar din Slovacia. Evoluțiile de până acum scot în evidență faptul că un aviz negativ din partea Parlamentului duce, în mod normal, la retragerea candidatului în cauză, dar nu o garantează.
Numirea Ombudsmanului
Funcția de Ombudsman este definită în Tratatul de la Maastricht și a fost instituită pentru a garanta o administrație democrată și transparentă. Cea mai cuprinzătoare modificare a modelului tradițional al numirilor la nivelul Uniunii Europene este cea cu privire noul post de Ombudsman European. Articolul 135 din TCE prevede ca astfel de numiri să fie făcute de către Parlament după fiecare alegeri parlamentare, pe perioada mandatului său. Statele membre nu au niciun cuvânt de spus în acest proces de numire, de care Parlamentul este exclusiv răspunzător. În regulamentul său de procedură Parlamentul prevede publicarea unei solicitări de nominalizare a candidaților în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și ca acestia să beneficieze de susținere din partea a cel puțin două state membre. Comisia competentă mai precis Comisia pentru petiții organizează apoi audieri publice ale candidaților și prezintă o listă alfabetică a candidaților admisibili întregului Parlament, care ia decizia finală prin vot secret, pe baza unei majorități din totalul voturilor exprimate. Astfel este nevoie de un cvorum de cel puțin jumătate dintre membrii Parlamentului. Dacă nu a fost ales niciun candidat după primele două voturi, primii doi candidați, ca număr de voturi obținute, participă la un al treilea vot final.
Când Parlamentul și-a exercitat noile puteri pentru prima oară, Regulamentul de procedură prevedea ca doar un nume să fie prezentat în ședința plenară. Acest lucru a dus la blocaj, doarece doi candidați au obținut rezultate egale în cadrul comisiei relevante, neexistând nicio modalitate de a-i departaja. Drept urmare, regulamentul a fost modificat astfel încât să prevadă ca respecrtiva comsie să prezinte plenului o listă de nume în ordine alfabetică, iar cel mai vârstinc candidat să aibă câștig de cauză în cazul unui vot restrâns.
În ceea ce privește activitatea Ombudsamanului acesta acționează în mod complet independent și imparțial. În timpul mandatului său, acesta nu poate exercita nicio altă activitate profesională, indiferent dacă aceasta este remunerată sau nu. Rolul său este acela de a examina plângerile cetățenilor Uniunii sau ale oricărei persoane fizice sau juridice a cărei reședință sau sediu se află într-un stat membru al Uniunii privind cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor și organelor comunitare.
Actualul Ombudsman se numește P. Nikiforos Diamandouros. P.Nikiforos Diamandouros, fostul Ombudsman al Greciei, a fost ales pentru prima dată de către Parlament să apere interesele cetățenilor din UE în ianuarie 2003. Cu 564 de voturi din 643, mandatul sau a fost înnoit, el urmând să ocupe funcția aceasta până în 2009.
În discursul ținut în fața Parlamentului, Diamandouros a ținut să multumească membrilor Parlamentului pentru sprijinul acordat și să își reafirme dorința de a veni în sprijinul cetățenilor. Una dintre principalele realizări ale activității sale precedente o reprezintă cresterea cu 54% a numărului de cetățeni care au cerut intervenția Ombudsman-ului, precum și creșterea cu 62% a numărului de anchete deschise. Prezentându-și prioritățile pentru noul mandat, el a afirmat ca în primul rând se va preocupa de eficientizarea activității Biroului sau în promovarea statului de drept, bunei administrații și respectarea drepturilor omului. Mediatorul European și-a propus să vegheze ca drepturile cetățenilor care decurg din legislația UE să fie respectate la toate nivelurile. Pentru ca acest obiectiv să fie atins, Biroul Ombudsman-ului își va concentra eforturile în informarea cetățenilor privind drepturile lor, dar și ca administrația publică, la nivel european, național, regional, local, să respecte aceste drepturi în activitatea sa cotidiană. În același timp, Mediatorul european va continua să dezvolte colaborarea cu omologii săi la nivel național și regional, luând în considerare posibilitatea de a iniția chiar anchete comune. Tot pentru a face Biroul său mai usor de contactat de catre cetățenii europeni, Avocatul European al Poporului studiază posibilitatea de a crea un număr unic de telefon, accesibil de oriunde din Uniunea Europeană.
Diamandouros își dorește ca instituția Avocatului European al Poporului să servească toti cetatenii europeni cat mai eficient posibil, unul dintre instrumente fiind oferite de faptul ca, din momentul ratificarii Constitutiei europene, Carta Drepturilor Fundamentale va avea un caracter obligatoriu. Mai mult, Mediatorul ia in considerare studierea, impreuna cu Parlamentul, a posibilitatii ca plangerile care invoca o violare a drepturilor prevazute in Carta sa fie tratate cat mai repede si cat mai eficient posibil si sa faca, eventual, obiectul unui recurs in fata Curtii de Justitie daca problema de principiu nu poate sa fie rezolvata in alt mod. Pentru a-si indeplini obiectivele, Ombudsman-ul va cere Comisiei Europene sa propuna in cel mai scurt timp o lege privind promovarea principiilor de buna administrare de catre institutiile si organele europene. O alta prioritate a Mediatorului este sa se asigure ca institutiile si organele europene respecta standardele cele mai inalte in toate activitatile lor administrative, avand in centrul preocuparilor ceteanul. Astfel, va incerca sa gaseasca de fiecare data o rezolvare amiabila a cazurilor si sa deschida cat mai multe anchete din proprie initiativa, pentru a identifica problemele posibile si pentru a incuraja cele mai bune practici.
In incheierea discursului sau, Avocatul European al Poporului a afirmat ca isi doreste ca « pana in 2009, toti cetatenii UE sa fie constienti de drepturile lor si sa stie cum sa se asigure ca aceste drepturi oferite de UE sunt pe deplin respectate ».
Parlamentul și numirea membrilor Comisiei
Înaintea Tratatului de la Maastricht , membrii Comisiei erau numiți de guvernele statelor membre pe o perioadă de patru ani. Președintele Comisiei era numit pe o perioadă de doi ani și era ales dintre membrii Comisiei. În practică, Președintele era acceptat întâi de statele membre și era automat renumit la jumătatea mandatuui Comisiei.
În urma alegerilor prin vot universal direct ale membrilor Parlamentului, acesta a introdus unilateral în procedurile sale dispoziții privind organizarea unei dezbateri și acordarea unui vot de încredere noii Comisii, atunci când aceasta se prezenta Parlamentului pentru prima oară cu programul său. Aceasta a devenit o practică comună și a fost recunoscută de guvernele naționale în Declarația solemnă de la Stuttgart privind Uniunea Europeană din 1983. Parlamentul a respectat această procedură și în cazul numirii Comisiei Thorn din 1981 și a celor trei Comisii Delors din 1985, 1989 și 1993. În aceste ultime trei cazuri Comisia a așteptat până a primit votul de încredere din partea Parlamentului pentru a depune jurământul de învestire la Curtea de Justiție. Acesta a fost un gest important constituind și un precedent, prin care Comisia a arătat că era de acord ca , fără un vot de încredere din partea Parlamentului, să nu fie investită.
În Declarația de la Stuttgart din 1983, statele membre au aprobat ca Biroul Extins al Parlamentului să fie consultat în ceea ce privește alegerea Președintelui Comisiei. Președinții Consiliului European , în 1984 și 1992 au consultat Parlamentul participând la o reuniune a Biroului Extins pentru a discuta această chestiune. În 1988, această consultare s-a reaizat cu ajutorul Președintelui Parlamentului, care a participat la partea relevantă a reuniunii Coniliului European și a acționat prin consultare cu Biroul Extins.
Tratatul de la Maastricht a jucat un rol important în ceea ce privește ducerea mai departe a acestor practici, consolidând în primă fază procedura de consultare a Parlamentului în ceea ce privește alegerea Președintelui, prevăzând consultarea Parlamentului în ansamblul său, nu numai a Biroului Extins. Înțelegem prin aceasta că s-a constituit un vot public, la care participa întregul Parlament, cu privire la desemnarea președintelui. Din punct de vedere politic, importanta acestui fapt a fost considerabilă, cu toate că Parlamentul încă nu obținuse prerogativa de acord formal.
De asemenea, Tratatul de la Masstricht a validat votul de încredere acordat Comisiei în ansamblul său, dar l-a consolidat prin faptul că prevedea în mod explicit ca acesta să se desfășoare înainte de învestirea Comisiei. În regulamentul său de procedură, a prevăzut ca votul să se desfășoare numai după ce comisarii propuși participaseră la audieri de confirmare în fața comisiilor parlamentare care corespundeau viitoarelor lor domenii de responsabilitate.
O altă situație prevăzută de Tratatul de la Maastricht prevedea ca mandatul Comisiei să fie de cinci ani, în loc de patru, asemenea mandatului Parlamentului. Procedurile de numire a președintelui și a celorlalți membri ai Comisiei erau programate să înceapă după fiecare scrutin european, iar noua Comisie, în cazul în care era aprobată, urma să înceapă mandatul în ianuarie următor. Toate modificările prezentate, datorate Tratatului de la Maastricht, au reprezentat o schimbare semnificativă în sensul consolidării răspunderii Comisiei în fața Parlamentului.
Chiar dacă Parlamentul a reușit să joace în timp un rol important în ceea ce privește numirea membrilor Comisiei, acesta nu are competența de a respinge persoane individuale, ci doar de a apoba sau de a respinge Comisia în ansamblul ei. După fiecare audiere individuală, comisia relevantă trimite scrisori președintelui Parlamentului, acestea fiind ulterior publicate. Atunci când aceste scrisori includ comentarii critice, se exercită presiune din partea opiniei publice asupra comisarilor în cauză și asupra președintelui Comisiei. În cele din urmă, Parlamentul nu poate acționa în niciun fel în cazul unei persoane, decât dacă este pregătit să voteze împotriva întregii Comisii, dar procedura din 2004 a arătat că o amenințare în acest sens va da rezutate. Noua Constituție prevede însă o schimbare de accent în ceea ce privește alegerea președintelui Comisiei. Votul Parlamentului este intitulat ,, alegerea’’ președintelui. Aceasta se va baza în continuare pe o propunere din partea Consiliului European, dar membrilor acestuia li se va cere, la rândul lor, să țină seama de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și să facă consultările necesare pentru a se asigura că există majoritatea necesară alegerii candidatului lor. În concluzie , a fost lansată ideea potrivit căreia partidele politice europene, puteau înainte de alegerile parlamentare să propună fiecare candidați pe care ar dori să îi vadă aleși în funcția de președinte al Comisiei iar campania pentru alegerile europene s-ar concentra, în parte, asupra acestor candidați. Astfel, rezultatele alegerilor ar avea un impact direct asupra executivului, un lucru cu care electoratul este obișnuit în cadrul alegerilor parlamentare naționale în majoritatea statelor europene.
Dreptul de cenzură
Demiterea Comisiei este una dintre cele mai vechi prerogative ale Parlamentului. Astfel doar Parlamentul , nu Consiliul, nici guvernele naționale, poate forta Comisia să deminisioneze înaintea de terminarea mandatului. În primă fază Tratatul CECO permitea Parlamentului doar să cenzureze Comisia, atunci când aceasta din urmă își prezenta raportul său anual. Această limitare nu era inclusă în tratatele CEE și Euratom. În 1965, atunci când a fost înființată o Comisie unică pentru aceste comunități, tratatul prevedea un drept de cenzură general care, dacă era exercitat cu o majoritate de 2/3 ce presupunea jumătate dintre membrii Parlamentului European, forța Comisia să demisioneze.
Până în present Parlamentul nu a adoptat niciodată o moțiune de cenzură, însă, în martie 1999, Comisia a demisionat atunci când s-a confruntat cu o probabilitate de aproape 100% de adoptare a unei astfel de moțiuni. Această situație a fost cauzată de refuzul Parlamentului de a acorda Comisiei descărcare de ges tiune pentru anul 1996, în ședința plenară din decembrie 1998, ceea ce a declanșat o serie de evenimente ducând în cele din urmă la demisia colectivă a Comisiei Santer, la câteva ore după ce grupurile politice au arătat clar că există o majoritate în favoarea cenzurii.
Înainte de acest eveniment, în Parlament au fost depuse doar nouă moțiuni de cenzură, cu toate că a mai existat amenințarea câtorva, dar toate au fost respinse sau retrase. Patru dintre moțiuni au fost depuse de grupuri politice mai mici și au fost toate respinse decisiv. În decembrie 1992, moțiunea de cenzură depusă de diferiți membri, inclusiv membri din partea verzilor și de extremă dreapta, privind chestiuni legate de negocierile GATT și având ca motiv faptul că tacticile de negociere ale Comsiei cedaseră prea mult în sectorul agricol, s-a bucurat de o susținere puțin mai mare. În februarie 1977, 118 membri au votat în favoarea unei moțiuni de cenzură prezentată de Jossé Happart privind modul de gestionare a crizei ESB.
După evenimentele din 1999, a fost depusă o singură moțiune de cenzură. Acest lucru a avut loc în ultima perioadă de sesiune a Parlamentului înainte de alegerile din 2004 și a fost considerată de mulți o diversiune electorală. Depusă de membrii Grupului numit EDD și de alți eurosceptici, avea drept cenzurarea Comisiei pe motiv că nu acționase în mod adecvat în cazul neregulilor financiare descoperite în cadrul biroului statistic al Uniunii Europene, Eurostat.
În mod normal, destituirea Comisiei este considerată ca fiind ultima alternativă, care trebuie folosită moderat. Parlamentul a dezvoltat o strânsă legătură de lucru cu Comisia, având o influență din ce în ce mai mare asupra propunerilor sale. Izbucnirea unor conflicte între cele două instituții s-au rezolvat în principiu prin folosirea altor mijloace, nu prin cenzură. Aceasta rămâne o ultimă opțiune, asemănătoare parlamentelor naționale, ele rareori folosindu-și puterea de a demite guverne. Moțiunea de cenzură este adresată numai întregii Comisii, potrivit doctrinei. Chiar dacă nu poate acorda un vot de blam unui singur comisar, numic nu împiedică Parlamentul să adopte o rezoluție prin care să critice un anumit comisar sau chiar să îi ceară să demisioneze. O astfel de rezoluție ar avea o și mai mare greutate dacă ar implica faptul că Parlamentul ar putea să acorde un vot de blam întregii Comisii, în cazul în care respectivul membru nu ar demisiona. De asemenea, unii membri susțin o modificare comisarilor, dar este puțin probabil să căștige susținere din partea unei majorități a membrilor, din cauza posibilelor implicații negative pentru natura colegială a Comsiei.
Parlamentul nu are puteri de cenzură directă numai decât în cazul Comisiei. Singura excepție limitată se regăsește în articolul 195-2 din TCE, care prevede ca Ombudsmanul să fie demis de Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, competență care nu a fost încă utilizată.
6. Modificări aduse Parlamentului European prin Tratatul de la Nisa
Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fără perecdent în ultimele două decenii : căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea geopolitică existentă pe plan mondial. Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor transformări, pași repezi înainte.
Astefel un moment important în procesul de perfecționare insituțională a Uniunii Europene l-a consituit reuniunea șefilor de state și guverne de la Nisa din decembrie 2000. Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul și estul Europei. Negocierile s-au concretizat într-un proiect de tratat, semnat la 25 februarie 2001 la Nisa. Dispozițiile Tratatului au vizat modificări insitutționale, însă și aprofundarea domeniilor de competență comunitară.
Sub aspect instutuțional, dispozițiile Tratatului au avut în vedere urmatoarele aspecte :
▪ componența Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunțe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depășească 27 de membri;
▪ redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce face ca să ocupe o poziție importantă în procesul de adoptare a deciziilor ;
▪ extinderea, în unele domenii, a votului cu majoritate calificată în locul unanimității, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creșterii numărului statelor membre ;
▪ componența Parlamentului European, stabilită la un număr de 732 de membri, spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În același timp, va avea loc și o repartizare a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor țărilor mari în favoarea celor mici și mijlocii ;
▪ reorganizarea Curții de Conturi, prin crearea unei camere în cadrul ei și o mai bună cooperare cu instituțiile similare din statele membre;
Sub aspectul domeniilor de competență comunitară, dispozițiile tratatului au vizat :
▪ îmbunătățirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate ;
▪ dezvoltarea unor prevederi privind libera circulație a persoanelor și a bunurilor, precum și privind acordarea vizelor;
În ceea ce privește modificările aduse Parlamentului European prin Tratatul de la Nisa, putem spune că cererile pentru amplificarea rolului Parlamentului European în procesul decizional la nivelul Uniunii Europene nu au fost satisfăcute în totalitate prin acest din urmă tratat ; renunțarea la voul cu unanimitate într-un număr relativ important de domenii nu a însemnat și o trecere automată la procedura de codecizie, așa cum se spera. Totuși au fost înregistrate unele rezultate pozitive, dintre care menționăm :
▪ Parlamentul va putea transmite Consiliului o propunere motivată în cazul constatării unui risc clar de viloare gravă de către un stat membru a principiilor libertății, democrației, statului de drept, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale ;
▪ Parlamentul va fi consultat înainte de adoptarea măsurilor necesare combaterii discriminării, iar măsurile care nu vizează o armonizare la nivelul statelor membre vor fi adoptate prin codecizie ;
▪ Parlamentul a obținut dreptul de a intenta acțiune la Curtea de justiție în cazul violării Tratatului, deturnării puterii, al incompetenței, precum și dreptul de a cere avizul Curții de justiție asupra compatibilității cu dispozițiile Tratatului a unui proiect de acord cu state terțe ;
Tratatul de la Nisa devine un moment de referință în evoluția construcției comunitare așa cum în anul 1993 o astfel de importanță a dobândit-o ,, momentul Masstricht’’, când s-au pus bazele Uniunii Europene,prin intrarea în vigoare a Tratatului semnat în anul 1992, dar și ,,momentul Amsterdam’’, din anul 1999, când a intrat în vigoare un nou Tratat, având o importanță sensibil similară.
Convenția și Constituția privind Parlamentul European
Parlamentul a făcut presiuni pentru adoptarea unei noi modalități de pregătire a următoarei reforme a tratatului ; a convocat o Convenție, alcătuită din parlamentari europeni și naționali, guverne naționale și reprezentanți ai Comisiei, care să se întâlnească în public, pentru a examina compențele și procedurile Uniunii Europene extinse și pentru a ajunge la un compromis general privind o constituție nouă, simplificată și îmbunătățită. Metoda a mai fost folosită pentru pregătirea Cartei Drepturilor susținută de către instituții la momentul întâlnirii de vârf de la Nisa prin care se încerca formarea unei alianțe, în principal cu parlamentele naționale și cu guvernele cu aceeasi viziune.
La început puține guverne s-au arătat a fi entuziaste, dar situația s-a schimbat în urma presiunii grupurilor de interese, exercitate în Parlament timp de un an , mai ales prin intermediul parlamentelor naționale, înainte de întâlnirea Consiliului European de la Laeken-Bruxelles, din decembrie 2001. Președinția belgiană a lucrat în strânsă colaborare cu Comisia Constituțională Parlamentară, și în special, cu un grup informal alcătuit din cei mai importanți membri ai acesteia, numit ,, prietenii din Laeken’’, la redactarea unui text aprobat de către șefii de guvern, care a devenit cunoscut ca Declarația de la Laeken. Aceasta prevedea ca din componența Conventiei să facă parte un reprezentant al fiecărui parlament național din toate cele 28 de state membre și din statele solicitante, 16 membri ai Parlamentului European, doi membri ai Comisiei Europene, un președinte și doi vicepreședinți.
În timpul Convenției, care s-a desfășurat din februarie 2002, până în iunie 2003, Parlamentul a insistat pentru:
▪ consolidarea tratatelor într-un singur document, cu părțile tipic constituționale plasate într-o primă sectiune scurtă ;
▪ încorporarea Cartei Drepturilor, aprobată la Nisa, în tratat ;
▪ desființarea structurii de ,, piloni’’ ai Uniunii , în principal, prin încorporarea părții rămase din cel de-al treilea pilon în domeniul dreptului comunitar ;
▪ aplicarea procedruii de codecizie în restul zonelor de activitate legislativă ;
▪ alegerea de către Parlament a Președintelui Comisiei ;
▪ continuarea reformei în domeniul comitoligiei ;
Cei 16 reprezentanți ai Parlamentului au fost conduși de Inigo Mendez de Vigo, alături de adjuncții Klaus Hansch și Andrew Duff. Hansch și Mendez s-au numărat printre cei 12 membri ai Prezidiului Convenției, prezidiu care a propus cele mai multe proiecte și a examinat în amănunt, multe din compromisurile discutate. Membrii Convenției s-au întâlnit, de asemenea, ca grupuri politice, iar grupurile PPE, Socialist și Liberal au avut un rol esențial în ajungerea la consensul necesar. A fost aprobat un proiect de constituție pentru UE și a fost înaintat Consiliului European în iunie 2003.
La următoarea CIG, Parlamentul a fost reprezentat de ctre Mendez de Vigo și Hansch, la toate ședințele ministeriale de la CIG și de către președintele acesteia, Pat Cox, la ședințele la nivelul sefilor de guvern. CIG a lăsat în mare parte neschimbat proiectul de constituție elaborat de Convenție. Aceasta a modficat totuși sistemul propus pentru votul majoritar în Consiliu. Convenția propusese o dublă majoritate a statelor reprezentând trei cincimi din populație. Cu toate acestea, această idee a întâmpinat o opoziție din partea Spaniei și Poloniei ( care în urma Tratatului de la Nisa, beneficiau de voturi disporporționat de numeroase) și s-a transformat, în final, într-o formulă complexă, care necesita în mod normal 55 % dintre statele reprezentând 65% din populatie. CIG a fost de asemenea, mai reticentă în ceea ce privește extinderea sferei de aplicare a votului majoritar și a modificat și formula propusă pentru alcătuirea Comisiei. În rest, textul Convenției a fost acceptat cu ajustări mici sau de ordin tehnic.
În cazul ratificării nou Constitutie a Uniunii Europene ar putea aduce următoarele schimbări :
I.O mai mare claritate în privința naturii și obiectelor Uniunii Constituția :
▪ va înlocui setul de tratate europene cu un singur document, care să descrie obiectivele Uniunii, competențele ei și limitele acestora, instrumentele ei de politică și instituțiile ei ;
▪ va simplifica și clarifica documentele juridice : ,, Legile europene’’ și ,, Legile-cadru europene’’ vor înlocui tipurile multiple de acte anterioare ( regulamente, directive, decizii-cadru), utilizând un vocabular mai accesibil ;
▪ va garanta că Uniunea nu va fi niciodată un ,,superstat’’ centralizat, atotputernic, obligând-o să respecte identitățile naționale ale statelor membre și subliniind principiiule competențelor conferite, subsidiaritatea și proporționalitatea ;
▪ va sublinia că Uniunea se bazează pe un set de valori împărtășite de toate țările UE, adică respectul pentru demnitatea umană, libertate, democratie, egalitate, non-discriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitatea dintre sexe.
II. O eficiență mai mare a instituțiilor Uniunii , mai ales prin :
▪ creșterea semnificativă a domeniilor în care Consiliul va decide mai mult prin vot majoritar decât prin unainimitate ;
▪ o președinție a Consiliului European de doi ani și jumătate, în loc de una de șase luni, prin rotație ;
▪ o eventuală reducere a numărului de membri ai Comisiei ( la două treimi din numărul statelor membre ; prin urmare acestea nu vor mai avea un comisar de naționalitatea lor, o dată, din trei) ;
▪ fuziunea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și Comisar pentru Relații Externe într-un ,, ministru de externe’’ european unic, care va fi vicepreședintele Comisiei și va prezida Consiliul Afacerilor Externe ;
▪ mai multă flexibilitate atunci când nu toate statele membre sunt dispuse ssau capabile să meargă mai departe cu anumite politici în același timp ;
III. Îndeplinirea responsabilităților va fi îndeplinită într-un mod mai democratic :
▪ legislația europeană va fi mai întâi supusă evaluării parlamentelor naționale și cu câteva excepții va trebui să obțină o dublă aprobare, atât a Consiliuluim cât și a Parlamentului European : astfel procedura de codecizie devine o procedură legislativă standard- un obiectiv de mult urmărit de Parlament ;
▪ Președintele Comisiei va fi ales de către Parlamentul European- tot la o propunere a Consiliului European, dar ultimul este obligat să țină seama de rezultatele alegerilor eruopene și să consulte pentru a vedea cine este capabil să asigure majoritatea parlamentară ;
▪ Consiliul se va întruni în public când va dezbate și va adopta legislația Uniunii ;
▪ o procedură bugetară modificată va însemna că toate cheltuielile UE vor trebui aprobate de către Consiliu și Parlamentul European, fără nicio excepție, aducând astfel toate cheltuielile sub un control democratic deplin ;
▪ exercitarea de către Comisie a competențelor legislative delegate va fi supusă unui nou sistem de supraveghere de către Parlamentul European și Consiliu, dând posibilitatea celor două să revină asupra deciziilor Comisiei față de care au obiecții ;
III. Cetățenii vor avea mai multe drepturi :
▪ încorporarea Cartei UE a Drepturilor Fundamentale în Constituție înseamnă că toate prevederile legislației Uniunii Europene și toate acțiunile întreprinse de către instituțiile UE vor trebui să se supună standardelor impuse de aceasta ;
▪ UE va adera, de asemenea, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului , astfel putând fi evaluată, ca și statele membre, de un for exterior ;
▪ noi prevederi vor facilita participarea cetățenilor, partenerilor sociali, asociațiilor de reprezentanți și societății civile la deliberările Uniunii, iar cetățenii vor avea mai ușor acces la actul de justiție legat de legislația Uniunii Europene ;
Revizuirile succesive ale tratatului de la alegerea directă a Parlamentului, au fost, toate puternic influențate de către Parlamentul European ; ele demonstrează că în ciuda faptului că Parlamentul nu reușește să obțină tot ceea ce dorește, el poate avea o influență covârșitoare, jucând un rol important. Când Parlamentul a propus proiectul de tratat în 1984, Comunitatea trecea printr-o criză, iar încrederea în viitorul său practic nu exista. La fel în perioada 1989-1990, Parlamentul reușise să convingă cel puțin statele membre favorabile proiectului că era nevoie ca plănuita revizuire a tratatului să treacă dincolo de UEM și să examineze probeleme mai cuprinzătoare. Evenimentele externe, precum schimbările radicale din Europa de Est, au ajutat. Dar, fără îndoială, noile prevederi ale tratatului privind cetățenia, protecția consumatorului, educația, cultura și extinderea competențelor Parlementului European nu ar fi intrat în Tratatul de la Maastricht dacă Parlamentul European nu ar fi exercitat, permanent presiuni.
Până la CIG din 1996, Parlamentul fusese deja acceptat ca partener în procesul de pregătire, chiar dacă la CIG a fost acceptat doar parțial, și a stabilit o mare parte a agendei CIG. În ceea ce privește rezultatul final, mulți au numit Parlamentul marele câștigător al Tratatului de la Amsterdam, pentru că acesta i-a consolidat semnificativ puterea.
În ajutorul celei mai mari extinderi a Uniunii din toate timpurile, la coferința interguvernamentală care a produs Tratatul de la Nisa, Parlamentul a reușit să lărgească ordinea de zi și să sprijine formularea compromisurilor care au dus la Uniunea înainte, chiar dacă alte probleme au provocat nemulțumirea Parlamentului. În cele din urmă, Parlamentul a sugerat să se creeze Convenția și a jucat un rol activ în activitatea de elaborare a unei Constituții UE.
Putem spune că într-o perioadă scurtă de timp din puct de vedere istoric, Parlamentul European a parcurs un drum lung. A urmărit și, în final, a obținut puterea de codecizie cu Consiliul privind legislația, astfel încât deciziile Consiliului intră în vigoare doar cu o aprobare explicită printr-un vot public în adunarea aleasă. A obținut un rol central în numirea Comisiei și a președintelui acesteia, ceea ce completează dreptul de cenzură pe care îl dobândise la înființarea Comunității. A ajutat, de asemenea, la remodelarea sistemului general al UE.
7. Rolul de forum politic și mijloc de comunicare al Parlamentului European
Parlamentul este o adevărată tribună iternațională unde iau cuvântul numeroși lideri mondiali. De-a lungul anilor, Parlamentul a devenit interpretul acțiunilor interne și externe ale Uniunii, ceea ce permite participarea deputaților, la definirea viziunii politice europene. Fiind investit cu un nivel ridicat de autonomie, pe lângă sarcinile impuse de tratate, el poate avea o gamă largă de inițiative politice, multe răspunzând nevoilor cetățenilor europeni. Parlamentul își îndepplinește acest rol, în mare parte, în cadrul activităților sale legislative, bugetare și de supraveghere, însă multe alte aspecte sunt specifice.În acest următor capitol vom descrie acest rol, examinând obiectivele Parlamentului. Unul dintre ele este de a lărgi agenda discuțiilor politice prin dezbateri , rezoluții, audieri, activități legate de drepturile omului și răspunsuri date petițiilor. Un altul este de a-și îmbunătăți rețeaua de contacte cu celelalte instituții ale UE, cu guvernele și parlamentele naționale, de a face ca activitățile sale să se caracterizeze printr-un grad înalt de deschidere și transparență. Tot în ceea ce privește rolul politic al Parlamentului mai putem include : globalizarea, formarea unui cadru de libertate, securitate și justiție., implicarea în politica externă.
I.Apărarea drepturilor omului
Protecția drepturilor omului în lume reprezintă o prioritate absolută a Parlamentului European. Pe lângă faptul că se ocupă de problemele generale privind drepturile omului, el este unul dintre puținele parlamente care fac studii de caz despre încălcări individuale ale drepturilor omului. Timp de mulți ani , această activitate a fost realizată, de o unitate administrativă specifică, însă din 2004, s-a decis să i se acorde o importanță crescută, prin crearea unei subcomisii pentru drepturile omului în cadrul Comisiei de Afaceri Externe. În mod normal, se considera că Parlamentul avea numai un rol ,,neoficial’’ în acest domeniu, în prezent lucrurile nu mai stau așa , revizuirile tratatelor au dus la crearea unui acquis substanțial în această zonă.
Din anul 1983, Parlamentul a adoptat un raport anual privind drepturile omului în lume ; astfel în fiecare Parlamentul prezintă un raport privind situația drepturilor omului în țările terțe și un raport privind respectarea drepturilor omului în interiorul Uniunii. Aceste rapoarte au dus la o mai bună cunoaștere a modalităților de încălcare a drepturilor omului, care depășesc frontierele geografice și au subliniat chestiuni cum ar fi drepturile minorităților, sclavia modernă, drepturile femeilor și copiilor și libertatea de exprimare. În anul 1999 Consiliul a acceptat două inovații pe care rapoartele Parlamentului le solicitau de mult timp. Acestea au fost inițierea unui raport anual al UE privind drepturile omului, incluzând evenimentele din afara și din cadrul Uniunii, precum și întrunirea unui forum la care reprezentanții instituțiilor UE să poată discuta problemele legate de drepturile omului cu reprezentanți ai ONG-urilor și cu specialiști din mediile universitare. Regulamentele de Procedură ale Parlamentului, prevăd ca în fiecare perioadă de sesiune, adică o dată pe lună, Parlamentul European să dezbată cazuri de încălcare a drepturilor omului, a democrației și a statului de drept. Parlamentul a adoptat o serie de rezoluții care condamnă guvernele responsabile de încălcarea drepturilor omului. Hemiciclul este , așadar, un forum internațional în care se poate interveni pentru a atrage atenția deputaților și cetățenilor cu privire la încălcarea drepturilor omului în anumite țări.
În anul 1994, Parlamentul a creat în bugetul Comisiei un punct numit ,, Inițiativa europeană pentru democrație și drepturile omului’’. Numai acesteia i se alocă acum cu peste 100 de milioane de euro anual. Parlamentul s-a implicat activ în stabilirea priorităților pentru aceste cheltuieli administrate de Comisie, unoeri înfruntând opoziția Consiliului.
În fiecare an ,,din 1988, Parlamentul European a instituit Premiul Saharov pentru Libertatea de Gândire, pentru ,,succese în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în protejarea drepturilor minorităților, respectarea dreptului internațional, dezvoltarea democrației și instaurarea domniei justiției’’. În urma câștigării acestui premiu , suma de 50000 de euro este oferită drept premiu ; printre câștigătorii acestui premiu enumerăm : Nleson Mandela (1988), Aung San Suu Kyi (1990), Kofi Annan și personalul de la Națiunile Unite (2003). Un caz special a fost acordarea premiului Saharov lui Aliaksandr Milinkevich, liderul poziției din Belarus și luptător pentru democrație și drepturile omului. Acesta a participat la alegerile prezidențiale, în calitate de contracandidat al lui Alexandr Lukașenko. A fost arestat și condamnat la 15 zile de închisoare, în urma manifestării de protest organizate împotriva rezultatului alegerilor. De altfel, acest rezultat a fost contestat și de către UE și SUA.
Premiul este acordat de către Conferința Președinților în fiecare an, în octombrie pe baza unei liste preferențiale de trei candidați, întocmită de Comitetul pentru Afaceri Externe, care analizează oric nominalizare sprijintă de 25 de parlamentari sau de un grup politic. În mod normal, ceremonia este organizată în timpul sesiunii plenare din decembrie, dar nu întotdeauna câștigătorul se poate prezenta să și-l ridice personal.
II. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Decizia de a elabora o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost luată la Consiliul European de la Koln din 3-4 iunie 1999. Proiectul de cartă a fost redactat de către o Convenție compusă din 62 de membri: 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, 30 de reprezentanți ai parlamentelor naționale (cîte doi din fiecare statmembru), 16 reprezentanți ai Parlamentului European și un reprezentant al Comisei Europene. La lucrările convenției, au asistat, în calitate de observatori, doi reprezentanți ai Curții de Justiție și ai Consiliului Europei. În plus, au fost audiați membri ai Comitetului Economic și Social, ai Comitetului Regiunilor, Ombudsmanul European, reprezentanți ai țărilor din Europea Centrală și de Est, experți și reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale. Societatea civilă a fost îndelung consultată, mai ales prin intermediul unui site internet care a adunat contribuțiile numeroaselor asociații sau grupuri.
Proiectul de Cartă a fost adoptat de către Convenție la începutul lunii octombrie 2000. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat, în unanimitate proiectul și l-a înaintat Parlamentului European și Comisiei Europene.
Preambulul Cartei face cunoscut faptul că “Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; ea se sprijină pe principiul democrației și principiul statului de drept. […] Ea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii Europene și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.”
Drepturile pot fi grupate pe trei axe:
▪ drepturi civile: drepturile omului și drepturile procedurii juridice, precum cele garantate de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma, pe 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului
Europei;
▪ drepturi politice care sunt specifice cetățeniei europene stabilită prin tratate;
▪ drepturi economice și sociale, enunțate de Carta drepturilor sociale fundamentale ale
lucrătorilor, adoptată, în 1989, de către statele membre ale Comunităților Europene, cu excepția Marii Britanii, care a semnat acest document în 1998.
rilorÎn Cartă, drepturile sunt clasate în 6 capitole, după cum urmează: Cap. I – Demnitatea, aCap. II – Libertățile, mCap. III – Egalitatea, enCap. IV – Solidaritatea, talCap. V – Cetățenia, eCap. VI – Justiția.
a UniuPe lângă acestea, Carta include un al șaptelea capitol, care enunță dispozițiile generale. În total, Carta are 54 de articole.
Capitolul I – Demnitatea include: demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei,interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate.
Capitolul II – Libertatea include următoarele drepturi și libertăți:
▪ dreptul la libertate și la securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, dreptul la educație, dreptul la muncă,
dreptul de proprietate, dreptul la azil, protecția în caz de expulzare și extrădare;
▪ libertatea de gândire, de conștiință și libertatea religioasă, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, libertate profesională, libertatea de a desfășura o activitate comercială.
Capitolul III – Egalitatea conține prevederi privind: egalitatea în drepturi, nediscriminarea, diversitate aculturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu dizabilități.
Capitolul IV – Solidaritatea include articole despre: dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, dreptul la protecție în cazul concedierii nejustificate, dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, ocrotirea sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor.
Capitolul V – Cetățenia conține articole care prevăd: dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară.
Capitolul VI – Justiția prevede: dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune.
Începând din 2001, Parlamentul European prezintă în fiecare an un raport care analizează măsura ăn care drepturile enunțate în Cartă sunt rrspectate. De exemplu, în 2002, Parlamentul a indicat că situația prizonierilor s-a detewriorat în unele state membre, în principal ca urmare a suprapopulării închisorilor. Intenția Parlamentului European este aceea de a valorifica cât mai bine aceste rapoarte în vederea unei conștientizări generale la nivelul statelor membre. Includrea drepturilor fundamentale în viitoarea Constituție europeană presupune faptul că, dacă aceasta din urmă intră în vigoare, instituțiile europene și statele membre vor fi din puct de vedere juridic, obligate să le respecte.
III . Globalizarea și Parlamentul European
Parlamentul European ajută Uniunea Europeană să joace un rol veritabil în procesul de globalizare. Parlamentul European participă în mod activ la dezbaterile privind globalizarea. Acesta urmărește îndeapropae lucrările Orgnizației Mondiale a Comerțului (OMC). OMC este organizația internațională în cadrul căreia țările semnatare definesc reguli privind comerțul internațional. Parlamentul European își dă avizul conform cu privire la rezultatul negocierilor purtate de către Uniunea Europeană în cadrul OMC, prin recomandări adresate Comisiei Europene, principalul negociator al Uniunii. Parlamentul subliniază faptul că trebuie luate în considerare dificultățile specifice întâmpinate de țările în cursul de dezvoltare. Parlamentul European își coordonează acțiunile în vederea apărării intereselor cetățenilor în contextul actual al globalizării. Parlamentul solicită crearea unei adunări parlamentare pe lângă OMC pentru a permite fiecărui cetățean să înțeleagă mecanismele OMC și deciziile luate în cadrul acesteia. Deputații în Parlamentul European doresc, așadar, să sporească transparența activităților OMC.
Parlamentul subliniază necesitatea de a progresa spre o globalizare a drepturilor cetățenilor care să garanteze o justiție socială și o democrație mondială. În concluzie, Parlamentul își poate pune în valoare opiniile privind regulile de funcționare a economiei mondiale.
IV. Grupurile de interese
O expresie des întâlnită, în cadrul discursurilor parlamentarilor români, de cele mai multe ori cu un sens negativ, o putem găsi și relaționând cu Parlamentul European. Între 14000 și 15000 de persoane sunt angajate de grupuri private sau publice și fac legătura între instituțiile Uniunii Europene și peste 300 de mari companii, 320 de organizații non-profit, 270 de firme de avocatură, 720 de asociații comerciale și în jur de 40 think-tank-uri. Astfel putem spune că accesul la Parlament al celor care apără interesele unor anumite sectoare, regiuni sau interesul public este un aspect important al activității Parlamentului.
Deputatii pot dobândi informații importante acultând grupurile de interese din diverse tabere, dar pot genera și unele îndoieli atunci când una dintre tabere duce o campanie intens finanțată, cum a fost cazul campaniilor din industria tutunului ce urmăreau să impiedice publicitatea țigărilor în 1998. Se mai întâmplă ca din când în când grupurile de interese să depăsească limita, așa cum s-a întamplat în 2002, când un membru al unui grup de interese a bombardat pe fiecare deputat cu sute de e-mail-uri, a realizat un filme neautorizat cu ședința respectivă a comisiei, a cerut permisiunea de a vorbi la ședință , fiind chiar acuzat de intimidare a raportorului comisiei. Magnitudinea luată de activitatea grupurilor de interse a făcut Parlamentul să instituie un cod de comportament pentru acestea, mulți considerând că introducerea unor reguli detaliate presupune prudență, datorită dificultății de a defini ce este un grup de interese. Astfel Parlamentul a adoptat regulamente în 1996, pe baza unui raport pentru Comisia pentru regulamente, realizat de eurodeputatul Glyn Ford. Regulamentele , s-au înăsprit însă de atunci, Articolul 9.2 prevede ca toatele persoanele care doresc să intre des în Parlament pentru a furniza informații membrilor în cadrul mandatului lor parlamentar, să primească un indicativ sau un permis personal timp de până la un an, cu condiția să semneze un registru public semnat de chestori. Grupurile de interese trebuie să își poarte permanent permisul cu fotografia, numele lor și al angajatorului lor, trebuie să declare ce interese reprezintă în timpul contactelor cu membrii sau personalul Parlamentului, să se abțină de la orice acțiune care are drept scop obținerea de informații pe căi necinstite, să nu facă să circule, pentru a obține vreun profit, niciun document al Parlamentului, să se asigure că orice formă de asistență oferită membrilor este declarată în registrul intereselor membrilor și să nu ofere cadouri. Încălcarea codului prin orice modalitate poate duce la retragerea permisului atât pentru persoana respectivă, cât și pentru companiile pe care le reprezintă. Prevederile legate de declararea intereselor deputaților s-au înăsprit, acestea incluzând obligația de a declara sprijinul extern primit.
V. Extinderea agendei parlamentare
Dezbaterile cu structură fixă
Rolul de forum politic al oricărui parlament se evidențiază cel mai bine în dezbaterile sale publice. Acest lucru este valabil pentru toate tipurile de dezbateri, însă anumite dezbateri cu structură fixă le permit parlamentarilor să adopte o perspectivă mai largă. În fiecare an se organizează câteva astfel de dezbateri privitoare la problemele cele mai importante cu care se confruntă Uniunea. Primul Ministru sau Președintele Consiliului European se prezintă în fața Parlamentului de două sau de trei ori în timpul celor șase luni de presedinție a țării sale. În ianuarie sau iulie, el prezintă ,, programul’’ presedinției și apoi susține rapoarte referitoare la concluziile Consiliilor Europene organizate, practică inaugurată de Margaret Thatcher în 1981. La sfârșitul celor șase luni, trebuie să susțină un raport privind progresele înrregistrate în timpul președinției sale. Aceste rapoarte sunt urmate de o dezbatere, deseori animată, pe subiectele din domenii variate, la care participă parlamentarii din toate grupurile , existând la sfârsit și un răspuns din partea Președintelui Consiliului European. Așadar, sunt organizate cel puțin patru dezbateri anuale în urma rapoartelor prezentate Parlamentului de către Consiliu. De asemenea, și Comisia își prezintă programul de lucru anual și raportul anual pentru a fi supus dezbaterilor. Toate acestea sunt ocazii în care au loc dezbateri politice largi cu privire la politicile și prioritățile Uniunii, iar de obicei, Parlamentul adoptă în final o rezoluție, pentru a-și delimita propria poziție.
Rezoluțiile adoptate la inițiativa Parlamentului
Rapoartele elaborate din proprie inițiativă realizate de comisiile parlametare au deseori menirea de a influența anumite aspecte ale politicilor dezbătute, însă pot fi folosite, în egală măsură în cadrul rolului de forum al Parlamentului, pentru a dezbate diificultățile comune cu care se confruntă statele membre, pentru a discuta probleme externe.
Propunerile de rezoluție depuse de parlamentarii independenți nu cinduc decât ocazional la un raport din partea unei comisii parlamentare, dar le permit acestora să supună dezbaterii diverse chestiuni. Asemenea propuneri sunt traduse în toate limbile Uniunii și sunt apoi distribuite. Chiar dacă ele sunt reluate în cadrul larg al Parlamentului, ele sunt necesare pentru ca punctul lor de vedere să fie înregistrat, pentru a atrage atenția asupra unei anumite probleme sau pentru a contribui la discuțiile, ce se desfășoară în alte cadre.
Un alt mecansim care le permite parlamentarilor să supună dezbaterii diverse chestiuni este acela al declarațiilor scrise. Dacă sunt semnate de majoritatea parlamentarilor, ele sunt înaintate instituțiilor la care fac referire, fără a fi dezbătute în cadrul comisiilor sau în plenul Parlamentului. Numai puține dintre aceste declaratii obțin numărul necesar de semnatari, însă ele pot servi acelorași scopuri ca și rezoluțiile. Unele exemple recente, semnate de majoritatea parlamentarilor sunt declarații privind drepturile surzilor și nevăzătorilor, interzicerea folosirii blănii de pisică și de câine, lupta împotriva pirateriei și falsificării în Uniunea Extinsă, precum și transportul animalelor vii din statele membre și statele candidate.
Audierile
Audierile publice ale expeților sau reprezentanților de sectoare oferă posibilitatea de a beneficia de consultanță de specialitate independentă, de a intra în dialog cu pățile interesate, de a atrage atenția presei asupra unei anumite situații, de a obține aprobarea păților terțe cu puncete de vedere specifice. Unele audieri au avut de exemplu puterea să aducă laolaltă, companiile, sindicatele și consumatorii implicați într-o anumită industrie. În ianuarie 2005, a avut loc o importantă audiere, ce se referea la propunerile REACH privind substanțele chimice, la care au participat aproximativ 1000 de persoane.
Încă de la primele alegeri din 1979, comisiile parlamentare au organizat aproximativ 30 de audieri pe an. Audierile au loc cu finalitatea redactării unui raport, fie în numele unei comisii permanente, fie al unei comisii de anchetă. Comisiile organizează audieri cu acordul Biroului. Comisiile , în principiu invită experți externi fără a lua contactul cu Biroul, dacă cheltuieli sunt implicate, cerând anterior permisiunea Biroului, în cazul în care acestea nu există. Comisiile propun Biroului din 1995, pentru aprobare, un program anual de audieri . Fiecare comisie poate invita anual maximum 16 experți remunerați din afara Bruxelles-ului.
Câteva dintre comisii au încercat organizarea audierilor deschise, invitând pe toți cei care au un interes să depună o contribuție scrisă și să o prezinte comisiei într-un discurs între trei și cinci minute maximum. De cele mai multe ori însă, comisiile stabilesc dinainte experții pe care doresc să îi invite, selectarea făcându-se prin intermediul unor proceduri hotărâte in cadrul fiecărei comisii. În ceea ce priveste selecția, de aceasta se ocupă președintele comisiei, în alte cazuri Biroul , iar în altele o comisie de coordonatori provenind din toate grupurile politice, rezultatul selecției este supus unui vot final în plenul comisiei. De obicei , specialiștii acceptă invitația, deși aceasta nu impune o prezență obligatorie , majoritatea fiind interesată să își prezinte argumetele în fața Parlamentului.
Din momentul selectării, participanții au obligația să își prezinte argumentele în scris, în cazul în care se prezintă în fața comisiei, ei fac o declarație oficială, urmată de întrebări din partea europarlametarilor ; raportorul are în mod obisnuit rolul cel mai important in situația de față.
Participarea celorlalte instituții la audieri se realizează în același fel în care participă la activitățile curente ale comisiilor ; de multe ori Comisiei Europene i se cere să răspundă opiniilor exprimate de specialiști. Comisiile, publică un rezumat al rezultatelor audierilor în raportul corespunzător sau într-un document specific, emis de comisia respectivă în acest sens. De asemenea, broșuri și pliante sunt ocazional publicate, pentru informațiile ce trebuiau traduse în toate limbile, datorită timpului îndelungat necesar traducerii și tipăririi.
VI. Parlamentul – mijloc de comunicare
Expozițiile
Suprafața Parlamentului poate fi folosită pentru expoziții mici finanțate de un parlamentar ori pentru seminarii și conferințe. Regulamentele aprobate de Birou în anul 1998 indică faptul că acestea trebuie să aibă un caracter necomercial și nu trebuie să se suprapună cu activitatea Parlamentului, sau să strice reputația acestuia, fiind necesar să își acopere singure costurile. Expozițiile sunt aprobate de Secretarul General. În 2003 Comisia pentru mediu a sponsorizat o mică expoziție și alte activități la Strasbourg, în timp ce Săptămâna Ecologiei a fost sponsorizată de Comisia Europenă. Evenimentele diverse , ce au loc în cadrul incintei Parlamentului , însuflețesc și mai mult clădirile Parlamentului , astfel nu este un lucru neobișnuit faptul că în unele zone ale clădirii ai posibilitatea să încerci produsele unei anumite regiuni, ori ai posbilitatea să vezi o expoziție despre o anumită ramură industrială sau să participi la un seminar.
Media
Atât la Bruxelles, cât și la Strasbourg există săli de presă și condițiile pentru organizarea de conferințe de presă, precum și studiouri de televiuziune și radio complet dotate ; putem spune că Parlamentul face tot posibilul ca presa, televiziunea și jurnaliștii de radio să aibă acces la această instituție. Înainte de sesiunea de la Strasbourg, în fiecare vineri, are loc o comunicare de presă cu scopul de a oferi cele mai noi informații despre activitățile Parlamentului din săptămâna ce urmează, iar deputații și grupurile organizează și ei întâlniri cu presa, atunci când consideră că sunt necesare.În anul 1997, creșterea numărului de jurnaliști acreditați la Uniunea Europeană ( în număr de 1200 în momentul de față), diferențele de opinie în ceea ce privește gradul de acces ce ar trebui permis , au condus la introducerea unor reguli în ceea ce îi priveste pe fotografi și exhipele de filmare din exterior, reguli care au fost revizuite în 2001. Echipele de televiziune au obligația să obțină un permis de filmare, însă pot filma apoi sesiunile plenare tot timpul și în sălile de întâlnire, cu permisiunea conducătorului întâlnirii și a majorității membrilor prezenți. Filmările în restaurante, baruri , precum și folosirea de camere ascunse este interzisă.
Vizitatorii
Parlamentul are parte de un flux constant de vizitatori, mai precis 300.000 în 2003, unii venind special pentru a se întâlni cu deputații, lideri ai unor grupări politice, președinți de comisii, majoritatea venind să vadă cum funcționează Parlamentul, de multe ori având ocazia de a urmări o sesiune parlamentară de la galeria publică. Luând în calcul împrăstierea geografică a electoratului european, Parlamentul face un efort deosebit privind sustinerea vizitatorilor din zone îndepărtate, organizând vizite ale unor grupuri de 20-40 de persoane, care să vadă instituția și să afle cum funcționează. Aceste grupuri pot fi formate din circumscripții ale partidelor, studenți sau membri ai asociaților profesionale, ai sindicatelor, etc ; vizitele menționate anterior au atras peste 170.000 de vizitatori în 2003, în cele 3 locații de lucru ale Parlamentului. Dacă în anul 1991, numărul vizitatorilor era de aproape 10000 la Bruxelles, acesta a crescut de paisprezece ori, lucrul acesta fiind explicat prin intenisificarea activităților parlamentare în capitala belgiană. În aceeași perioadă numărul vizitatorilor din Luxemburg a scăzut semnificativ, doarece chiar dacă un număr mare de oficiali lucrează aici , nu mai există o activitate parlamentară. În cadrul ,, Programului pentru vizitatori al Uniunii Europene’’, o categorie specială de vizitatori au venit la Parlament. Acest program a fost înființat în anul 1974, la inițiativa senatorului danez Willem Schukit, președinte al primei delegații a PE pentru relații cu Congresul Statelor Unite, și este administrat, în colaborare , de Comisie și de Parlament. În fiecare an aproximativ 160 de vizitatori sunt selecționați dintre politicieni tineri, oficialii guvernamentali, jurnaliști, sindicalisti, universitari, din țări terțe. Perioada de ședere este de 5 până la 8 zile, ei întâlnindu-se cu principalii oameni de decizie din instituțiile europene și din două sau trei state membre la alegere.
Alegerile europarlamentare în România
Electoratul român a fost pus în fața unei noutăți la data de 25 noiembrie 2007: alegerile europarlamentare pe de o parte și Referendumul national privind introducerea votului uninominal. Conform ultimului eurobarometru, românii sunt printre cei mai euroentuziaști europeni. Pe de altă parte, tot sondajele, indică faptul că nu suntem foarte familiarizați cu instituțiile europene. Procedura electorală în România are ca bază legală : legea 33 din 16 ianuarie 2007. Sistemul electoral se bazează pe o reprezentare proporțională, liste (sprijinte de 200.000 de semnături) și candidați independenți ( sprijiniți de 100.000 de semnături) la nivel național. Pe listă pot fi maximum 10 candidați mai mult decât numărul de locuri repartizate României.
Alocarea locurilor se face în două etape( efectuate de Biroul Electoral Central) :
▪ calcularea pragului electoral (5%) și a coeficientului național electoral ;
▪ alocarea madatelor în cadrul circumpscripției naționale, prin metoda d’Hondt ;
Înregistrarea candidaților se face cu cel puțin înainte de data alegerilor, la Biroul Electoral Central. Candidații nu pot fi aleși ca reprezentanți ai României în Parlamentul European dacă îndeplinesc funcția de : avocatul poporului, magistrați, ofițeri activi în armată, polițiști și alți funcționari publici inclusiv cei cu statut special. Fără să se aducă atingere celor prevăzute în Legea din 1979 privind alegerile pentru Parlamentul European, următoarele incompatibilități sunt prevăzute pentru candidații la Parlamentul European : deputat sau sentaor în Parlamentul European : deputat sau senator în Parlamentul României, membru al Guvernului (pozițiile menționate la art.81 și 82 din Cartea I, Titlul IV, Capitolul III, Secțiunea 2 din Legea 161/2003 privind trasnparența funcției publice și lupta împotriva corupției).Data alegerilor se stabilește și se anunță de către Guvern, cu cel puțin 90 de zile înainte. Numărătoarea voturilor începe la 9 p.m. pentru alegerile naționale, legea privind alegerile europene neprevăzând nimic în acest sens.
Câte mandate are România?
Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană din 25 aprilie 2005, României i-a fost alocat un număr de 35 de mandate de parlamentare. Până la momentul aderării, România beneficiase de același număr de locuri pentru observatori în Parlamentul European. Observatorii au fost desemnați de Parlamentul României și au deținut un statut provizoriu de deputați pentru perioada dintre data aderării si organizarea euroalegerilor. Cei 35 de parlamentari ce urmează a fi aleși vor reprezenta România în Parlamentul European până în 2009, când sunt programate euroalegeri în toate țările Uniunii Europene. Ultimele alegeri au avut loc în anul 2004. Totuși, din 2009, România ar putea fi reprezentată de numai 33 de parlamentari, potrivit unui proiect al eurodeputaților Alain Lamassoure și Adrian Severin privind repartiția locurilor de deputați pentru noua legislatură a PE de după alegerile din 2009.
Cine candidează? Cine votează? Cine câștigă?
Potrivit Legii nr.33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, membrii din România pentru acest organism sunt aleși pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale, și pe bază de candidaturi independente. Pot fi aleși în Parlamentul European cetățenii români cu drept de vot care au împlinit, până în ziua organizării alegerilor, vârsta de 23 de ani. Concomitent, au drept de vot cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua organizării alegerilor, inclusiv. De asemenea, la alegerile din România, poate vota sau poate candida orice cetățean al Uniunii Europene cu statut de rezident. Aceste drepturi pot fi exercitate într-o singură țară. Pentru partidele politice, pragul electoral de atribuire a mandatelor reprezintă 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel național. În schimb, candidații independenți trebuie să obțină un număr de voturi egal cu coeficientul electoral național. Acest coeficient se calculează ca raport între numărul total de voturi valabil exprimate și numărul de mandate de parlamentar european ce revine României. În ceea ce privește campania electorală : calendarul și accesul la mass-media pentru entitățile politice și candidații independenți vor fi stabilite după decizia finală privind candidaturile. Birourile permanente ale celor două camere parlamentare, împreună cu reprezentanții mass-media și cei ai entităților politice care participă la alegeri vor repartiza timpii de antenă proporțional cu raportul dintre candidații fiecărei entități și numărul total de candidați. Sondajele de opinie sunt interzise cu 48 de ore înainte de ziua alegerilor, conform legii privind alegerile legislative naționale. Legea privind alegerile europene a fost amendată în acest sens, noul amendament prevăzând că sondajele de opinie sunt interzise pe toată durata campaniei electorale.
Votul în cifre și procedura electorală
Pe parcursul alegerilor au fost înființate 34.678 de secții în întreaga țară, câte 17.339 pentru fiecare proces de vot. La acestea se adaugă 190 de secții organizate de Ministerul Afacerilor Externe (181) și Ministerul Apărării (9). Pentru a evita confuzia între europarlamentare și referendum, secțiile au fost delimitate și indicate corespunzător. Distincția dintre acestea se făcea printr-un panou pe care va scrie RVU – referendum vot uninominal. Au fost tipărite 20.459.635 de buletine de vot și timbre autocolante și au fost realizate 87.615 ștampile cu mențiunea votat. 18.267.639 de români au fost înscriși, plus cinci cetățeni comunitari care au cerut să-și exprime opțiunea la alegerile pentru Parlamentul European
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uniunea Europeana. Parlamentul European (ID: 125701)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.