. Uniunea Europeana – Forma Cea Mai Avansata a Integrarii Contemporane

CAPITOLUL I

ABORDĂRI TEORETICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

1.1 Scurt istoric al termenului de integrare economică

Cuvântul „integrare” a fost utilizat de la prima atestare grafică, în 1620 și până la începutul secolului nostru. El a fost preluat și utilizat intens în special în ultima jumătate de secol pentru a denumi fenomene, procese, acțiuni sau stări care au loc în sfera socialului, politicului, filosoficului, culturalului și cum „economia trăiește în societate alături de cultural, politic și social, și acestea sunt foarte greu de disociat unele de altele, atâta vreme cât realul este o globalitate, adică consideram a fi ansamblul ansamblurilor”, rezultă că este folosit și în sfera economică.

Prima definire a termenului este atestată grafic în prima ediție a „The Oxford English Dictionary” prin „combinarea părților intr-un singur întreg”.

În sens economic, el a fost utilizat inițial pentru a descrie combinarea intrasectorială a unităților de producție și de desfacere prin încheierea de acorduri și formarea de carteluri, trusturi sau fuziuni între firme concurente și pentru reflectarea combinărilor în cadrul relațiilor furnizor-client, sub forma integrării verticale.

Sintagma „integrarea economica” a înlocuit treptat, o întreaga familie de cuvinte, cuprinzând termeni cum ar fi aprecierea economică, cooperarea economică, solidaritatea economică, combinarea economică, fuzionarea și unificarea economică.

În săptămânile în care se pregătea planul Marshall, termenul de integrare economica a apărut de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administrației americane. Un raport al unui comitet special de Coordonare a strategiei economice în SUA (Washington, 21 aprilie 1947) în anexa A folosea termenul de integrare economică în doua paragrafe diferite cu accepțiuni diferite.

Anul 1948 ne oferă o literatura economică și numeroase documente oficiale în care termenul de integrare economică este folosit mai mult. Cel mai adecvat conținut îl conferă termenului, Paul Hoffman, administratorul Administrației Cooperării Economice care sublinia urgența progreselor către „o integrare a Europei Occidentale”.

Se poate spune acum ca nu de definiții ale termenului ducem lipsă, ci suferim de „abundența unor definiții contradictorii”.

Există însă un larg consens în rândul analiștilor asupra a cel puțin 3 aspecte: ”primul, că integrarea economică se referă în special la diviziunea muncii și specializarea intra și intermediara, că integrarea presupune libertatea și mobilitatea circulației bunurilor, serviciilor sau factorilor de producție și al treilea, că este în strânsă corelație cu tratamentul comercial diferențiat sau discriminatoriu în ceea ce privește originea sau destinația bunurilor, serviciilor și factorilor de producție”.

Utilizat relativ frecvent în lucrările științifice apărute în perioada respectiva, termenul de integrare economică a pătruns destul de greu în limbajul oficial. A apărut pentru prima data în documentația oficială vizând ajutorul american acordat Europei prin Planul Marshall.

De atunci termenul a fost utilizat frecvent în limbajul oficial alături de cel uzual și științific, iar din cadrul științei economice, s-a desprins un nou câmp de cercetare: cel al integrării economice.

1.2 Conceptul de integrare

Noțiunea de integrare economică a fost folosită pentru prima oara în știința economică, în relațiile cu organizațiile industriale.

Integrarea economică interstatală este procesul complex al dezvoltării economice mondiale, bazate pe intensificarea interdependențelor intre economiile mai multor state, țintind constituirea unor ansambluri economice puternice intr-o anumită zonă a lumii.

Integrarea economică interstatală „necesită o complementaritate elaborata pe un nivel de dezvoltare asemănător, în așa fel încât forțele asimilate să constituie un întreg coerent”.

În sensul general, integrarea reprezintă „ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permițându-i acestuia să formeze un nou echilibru” sau „combinarea părților dintr-un întreg proces de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părți sau a mai multor membri”.

Alți autori consideră integrarea în sens general poate fi definita prin „coordonarea activităților mai multor organe, organisme sau unități, în vederea funcționarii armonioase realizate de diferite centre de comandă”.

Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare definește „un proces economic care constă în aplicarea unor masuri care să ducă la eliminarea discriminărilor între entități economice aparținând unor state naționale diferite”. Ion Tinbergen numește această latura a procesului drept „integrare negativă- și crearea unor instituții permanente fără de care forțele integrative ale pieței sunt prea slabe- integrare pozitivă”.

Privită ca o stare de fapt, integrarea reprezintă „absenta diferitelor tipuri de discriminări între economiile naționale” sau „situația în care componentele naționale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ce funcționează împreuna ca o entitate”.

Pentru Francois Perroux, integrarea economică a Europei este un proces, un ansamblu de realizări dinamice, unde forțele de expansiune sunt singurele decisive, adică acele forțe care scapă prin definiție schemelor statice ale concurentei complete.

Tuturor acestor accepțiuni acordate termenului de integrare li se adaugă și distincția care este făcută relativ recent de către teoriile integrării între teoria formală (ce presupune schimbări ale reglementărilor juridice și de altă natură în direcția compatibilizării reciproce și atingerii funcționalității eficiente a comunității) și integrarea informală (care se refera la dinamica producției a comerțului cu bunuri și servicii și a sistemelor de comunicații). Dacă integrarea formală depinde direct de inițiative politice integrarea informală se desfășoară mai mult prin forța mecanismelor civilizației europene actuale.

1.2.1 Stadiile integrării

Deși integrarea economica este o soluție intermediară între liberul schimb generalizat și autarhie, obiectivul economic al acestea rămâne același ca și în cazul liberului schimb” obținerea unei eficiențe economice mai mari.

Integrarea implică din punctul de vedere al formei de deschidere către exterior, dezvoltarea privilegiată de relații comerciale, economice și financiare între un număr relativ restrâns de parteneri și totodată se bazează pe înlăturarea tuturor formelor de descriminare între economiile acestor țări, vizând realizarea unui ansamblu economic unificat.

B. Balassa distinge cinci grade (stadii) ale integrării clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensității:

zona de liber schimb-se caracterizează prin faptul ca țările membre elimină taxele vamale și restricțiile cantitative care frânează libera circulație a informațiilor intre ele, fiecare țară păstrându-si protecția inițială față de terți și deci propria ei politică comercială față de restul țărilor lumii;

uniunea vamală (custom union)- se distinge de forma precedentă prin adoptarea unui tarif vamal extern comun față de tările terțe, precum și o legislație vamală comună. Uniunea vamală constituie cheia de boltă a tuturor formelor de integrare economică. Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț (GATT) în prezent OMC, caracterizează uniunea vamală astfel: substituirea unui singur teritoriu vamal la 2 sau mai multe teritorii vamale în care drepturile de vamă și alte reglementări comerciale restrictive sunt eliminate pentru a permite schimbările comerciale între teritoriile constitutive respective în ceea ce privește produsele originare din acest teritoriu;

piața comuna (common market)- reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia liberalizarea mișcării bunurilor și a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mișcării fluxurilor de factori între tările membre:

libera circulație a persoanelor (favorizată prin anumite măsuri ce asigură echilibrarea diplomelor, elimină discriminările bazate pe naționalitate în domeniul angajărilor, al remunerărilor, al condițiilor de lucru);

libera circulație a capitalurilor (prin armonizări fiscale și prin eliminarea tuturor măsurilor de control al cursurilor de schimb);

libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întreg teritoriu al pieței comune. Piața comună amplifică substanțial legăturile între economii pentru că se unifică nu numai piețele bunurilor, dar și cele ale capitalurilor, serviciilor financiare și forței de muncă. Se mărește câmpul efectelor benefice ale concurentei internaționale și ale lărgirii piețelor.

Uniunea Economică – presupune pe lângă principiile pieței comune, existenta unui anumit grad de armonizare a politicilor economice naționale, incluzând politica comună în domeniile industriale, agricole, transporturi, financiare, monetare, armonizarea legislației naționale.

Uniunea Economica și Monetara sau integrarea economică completă – reprezintă stadiul ultim al integrării în cadrul căreia are loc unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale și conjuncturale, făcând necesară instaurarea unei adevărate autorități supranaționale dacă crearea unei zone de cursuri de schimb stabile în interiorul uniunii este însoțită de crearea unei monede comune sau unice.

Urmarea logică a integrării economice este uniunea politica. Integrarea politica presupune o politica externa și de apărare comuna precum și instituții cu caracter supranational, acceptate de toate statele participante.

1.3 Evoluția Comunităților europene

Ideea de Comunitate Europeană datează de aproape două milenii. Concretizarea ideei europene este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpului, avînd o formă definitorie în 1951.

Planul Schuman a prins viață la 28 aprilie 1951, la Paris când cele șase țări fondatoare: Belgia, Germania Federala, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda au semnat Tratatul C.E.C.O.. Acest tratat, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, a fost considerat ca “prima schiță efectiva de unitate europeană” și a avut trei obiective:

Reconcilierea Franței și Germaniei

Testarea posibilității unei Piețe Comune

Punerea bazelor unei noi Europe

Daclarațiunile economice justificau această inițiativă, scopurile veritabile au fost de ordin politic. După opinia exprimata de Robert Schuman, C.E.C.O. trebuie sa fie “fermentul unei comunități mai largi și mai profunde”.

Lucrările Comitetului interguvernamental reunit la Bruxelles, sub președenția lui Paul Henric Spaak, ex-ministrul belgian al afacerilor externe, au condus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957 a tratatelor cu privire la C.E.E. (Comunitatea Economica Europeană) și a C.E.E.A. (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice-Euroatom).

Obiectivul prioritar al Tratatului de la Roma privind C.E.E. -Piața Comună- viza dezvoltarea armonioasă a activității economice a statelor membre, creșterea stabilității economice și sociale, sporirea standardului de viață, apropierea progresivă a politicilor economice.

În istoria construcției europene, data de 11 iulie 1968 înseamnă abolirea taxelor vamale între statele membre ale C.E.E.. în anul următor, “cei șase” hotărăsc realizarea altor două ambiții comune:

uniunea monetară

integrarea economică

In 1973, 1 ianuarie are loc prima lărgire a Pieței Comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei: “cei șase” hotărăsc ca până în 1980 să realizeze Uniunea Europeană.

Dacă Piața Comună pe lângă eliminarea barierelor comerciale și instituirea unui tarif vamal extern comun, înlătură orice obstacole în fața fluxurilor de factori de producție, Uniunea Europeană realizează un anumit grad de armonizare a politicilor economice naționale (politico-monetară, fiscală, socială…).

In 1974, la propunerea președintelui francez Valery Giscard d’Estaing s-a constituit “Consiliul European” reprezentat de șefii de stat sau de Guvern ai țărilor membre.

Cea de-a doua lărgire a Uniunii Europene are loc la 1 ianuarie 1981 – Grecia aderă la coând cele șase țări fondatoare: Belgia, Germania Federala, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda au semnat Tratatul C.E.C.O.. Acest tratat, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, a fost considerat ca “prima schiță efectiva de unitate europeană” și a avut trei obiective:

Reconcilierea Franței și Germaniei

Testarea posibilității unei Piețe Comune

Punerea bazelor unei noi Europe

Daclarațiunile economice justificau această inițiativă, scopurile veritabile au fost de ordin politic. După opinia exprimata de Robert Schuman, C.E.C.O. trebuie sa fie “fermentul unei comunități mai largi și mai profunde”.

Lucrările Comitetului interguvernamental reunit la Bruxelles, sub președenția lui Paul Henric Spaak, ex-ministrul belgian al afacerilor externe, au condus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957 a tratatelor cu privire la C.E.E. (Comunitatea Economica Europeană) și a C.E.E.A. (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice-Euroatom).

Obiectivul prioritar al Tratatului de la Roma privind C.E.E. -Piața Comună- viza dezvoltarea armonioasă a activității economice a statelor membre, creșterea stabilității economice și sociale, sporirea standardului de viață, apropierea progresivă a politicilor economice.

În istoria construcției europene, data de 11 iulie 1968 înseamnă abolirea taxelor vamale între statele membre ale C.E.E.. în anul următor, “cei șase” hotărăsc realizarea altor două ambiții comune:

uniunea monetară

integrarea economică

In 1973, 1 ianuarie are loc prima lărgire a Pieței Comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei: “cei șase” hotărăsc ca până în 1980 să realizeze Uniunea Europeană.

Dacă Piața Comună pe lângă eliminarea barierelor comerciale și instituirea unui tarif vamal extern comun, înlătură orice obstacole în fața fluxurilor de factori de producție, Uniunea Europeană realizează un anumit grad de armonizare a politicilor economice naționale (politico-monetară, fiscală, socială…).

In 1974, la propunerea președintelui francez Valery Giscard d’Estaing s-a constituit “Consiliul European” reprezentat de șefii de stat sau de Guvern ai țărilor membre.

Cea de-a doua lărgire a Uniunii Europene are loc la 1 ianuarie 1981 – Grecia aderă la comunitate , devenind al zecelea membru cu drepturi depline.

Parlamentul European adoptă proiecte de cercetare în domeniul de vârf, iar în 1985 se adoptă Cartea Albă pentru desăvârșirea “pieței unice” la nivelul anului 1992.

Cea de-a treia lărgire – Spania și Portugalia sunt primite ca al unsprezecelea și al doisprezecelea membru în iunie 1985, tratatele respective intrând în vigoare la 1 ianuarie 1986.

Ideea perena de unificare a culminat la întâlnirea Consiliului European, la Maastricht, în 9-10 decembrie 1991, când s-a căzut de acord asupra tratatului privind U.E. Principalele prevederi ale acestui tratat se referea la: Marea Piață Economică, Uniunea Politică, rolul Parlamentului European, cetățenie comună, etc.

La 1 ianuarie 1995 are loc a patra lărgire a U.E. prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei.

Până la 1 ianuarie 1993, Comunitatea Europeană a fost, din plan economic, o uniune vamală . după această dată ea a devenit o piață unică. Deosebirea dintre cele două concepte este fundamentală:

“uniunea vamală presupune desființarea taxelor vamale și a celorlalte bariere tarifare și netarifare în relațiile dintre țările care o compun, precum și adoptarea unui tarif vamal extern comun față de celelalte țări nemembre;

“piața unică” înseamnă mult mai mult decât atât. Ea presupune manifestarea acelor patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, a serviciilor, persoanelor și a capitalurilor, ceea ce înseamnă practic desființarea frontierelor dintre țările comunitare și implicit a controalelor efectuate în punctele de trecere a frontierelor dintr-o țară nemembră în alta .

Granițele naționale mai păstrează doar o palida semnificație politico – militară însă nu pentru mult timp. Începutul mileniului III va înregistra, după toate probabilățile, cea mai grandioasă fuziune politică din istoria omenirii.

Douăzeci și unu de state europene, după ce-și vor desăvârși integritatea economică, vor avea și o politică de securitate și apărare comună. Prioritatea numărul unu conform Tratatului de la Maastricht, rămâne însă făurirea Uniunii Economice și Monetare.

Aceasta are doua premise fundamentale: realizarea convergenței între politicile economice ale statelor membre în ceea ce privește nivelul inflației, datoria publică și rata dobânzii pe de o parte, iar pe de altă parte intrarea în vigoare și desăvârșirea pieței interne unice.

Crescând numărul de state de la șase în 1952 la cincisprezece în 1995, Uniunea Europeană totalizează peste 370 milioane de oameni, de la Cercul Arctic la Portugalia și de la Irlanda la Grecia. Cu toate că au o diversitate mare, statele membre împart anumite valori comune. Intrând în parteneriat împreuna urmăresc următoarele obiective:

promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei Uniuni Economice și Monetare ca obiectiv final o monedă unică;

afirmarea identității europene pe scena internaționala, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv, pe termen lung o politică de apărare comună;

întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre ale Comunității prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiției și afacerilor externe;

menținerea „aquis”-ului comunitar și dezvoltarea lui cu scopul de a examina în ce măsura politicele și formele de cooperare instaurate prin Tratat ar trebui sa fie revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.

1.4 Cadrul instituțional al Uniunii Europene

Uniunea Europeana este o entitate specifică și chiar particulară, fiind o entitate regională cu vocație internațională, având multe dintre atributele unui stat național. U.E. armonizează legislațiile țărilor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilități în aplicarea măsurilor legislative și cu un sistem executiv și jurisdicțional în care firmele, organizațiile nonguvernamentale, societatea civilă și cetățenii individuali trebuie sa se regăsească. U.E. este destul de departe de atributele unei entități statale pentru că: nu are un guvern în adevăratul sens al cuvântului, nu gestionează decât parțial afacerile interne, justiția și apărarea. De la debutul procesului de integrare europeană au existat o singură Curte de Justiție și o Adunare Generala Europeană (devenită ulterior Parlamentul European), o singură Comisie Europeană (lansată în Tratatul de creare a C.E.C.O. ca “Înalta Autoritate”) și un singur Consiliu Ministerial, au fost instituționalizate prin Tratatul de fuziune din 1965.

Puterea comunitară, concretizată în instituții financiare – fiecare cu atribuțiile și rolurile desemnate de tratatele de bază ale comunității, deservind fiecare interesele comunitare sau naționale mai mult sau mai puțin independent și imparțial își realizează rolul integrativ și asumă funcționarea Comunității tocmai prin aceste instituții.

Așa cum la nivel național principiul separației puterilor statului nu presupune izolarea acestora, tot astfel și la nivel comunitar, principiul autonomiei nu face de prisos comunicarea dintre instituții, ci reclama chiar colaborarea lor, inclusiv controlul reciproc, realizate, desigur în alta maniera. Așadar, instituțiile Uniunii Europene ar fi următoarele:

*CONSILIUL EUROPEAN

Deși nu a fost reglementat prin prevederile “Tratatului de la Roma”, s-a cristalizat ulterior din necesitatea apariției unui cadru organizat și apoi institutionalizat, care să faciliteze întâlnirile sistematice ale șefilor de stat și de guvern din statele membre, ale miniștrilor de externe ale acestora, precum și a președintelui Comisiei Europene.

Acesta reprezintă forul cheie pentru luarea deciziilor politicii majore ale vieții comunitare, având capacitatea de a legifera numai cu titlu de excepție, prin intermediul Consiliului de Miniștri. O dată cu constituirea Consiliului European, rolul Consiliului de Miniștri s-a diminuat, lucru dovedit și prin faptul că, atunci când Consiliul Europene. El a fost înființat la sfârșitul lui decembrie 1974 la summit-ul de la Paris, dar prima de Miniștri nu este în măsură să soluționeze unele probleme luate în discuție acestea sunt trimise la cel mai înalt for de decizie și anume la Consiliul European.

Consiliul European este termenul folosit pentru a descrie întâlnirile regulate ale șefilor de state și de guverne ale statelor membre ale Uniunii întâlnire a membrilor și a avut loc la Dublin, Irlanda, în perioada 10-11 martie 1975. Înainte de aceasta data în perioada 1961-1974 se practicau conferințele de vârf ale Uniunii Europene. Existenta sa a primit o cunoaștere legală și un statut oficial prin Tratatul U.E.

Aspectele majore aflate pe agenda sa de lucru s-au referit la alegerea prin vot direct a Parlamentului, la lansarea Sistemului Monetar European și apoi a Uniunii Economice și Monetare, la reforma diferitelor politici sectoriale, la extinderea grupării, la problematica ambientală și la diferitele tipuri de asistență acordată țărilor asociate.

Consiliul European este format din cincisprezece miniștri, reprezentând statele membre, având contribuții la politica externa, agricultura, industria, transporturile și altele.

Șefia Consiliului European este deținută de fiecare țară membră a Uniunii Europene prin rotație timp de șase luni. Președintele Comisiei Europene participa la întâlnirile Consiliului European ca membru cu drepturi depline.

Deciziile Consiliului European sunt pregătite de către Comitetul Permanent al Reprezentanților statelor membre, asistat de către partidele de guvernământ. Consiliul European are un Secretariat General. Secretarul general este cel mai înalt reprezentant al Consiliului European pe probleme de politică externă și de securitate. Obiectivele sale de viitor sunt de a da Uniunii Europene imboldul necesar pentru dezvoltarea și definirea cadrului politicii generale în Europa.

*PARLAMENTUL EUROPEAN

In calitatea sa de instituție comunitară, este expresia instituționalizării puterii politice comunitare, fiind unul dintre instrumentele politice prin care se realizează suveranitatea comunitară. Dacă înainte de adoptarea Actului Unic European sau Tratatului de la Maastricht, rolul Parlamentului în privința adoptării unor decizii avea un caracter consultativ, treptat el a dobândit atribuții mai largi, cu rol decisiv, putând utiliza în final dreptul de veto. Diversele proceduri decizionale, comunitare (consultarea, concilierea, cooperarea, codecizia) au fost modificate sau simplificate prin prevederile tratatelor mai recente (Tratatul de la Maastricht sau Amsterdam) sporind rolul Parlamentului și totodată extinzând domeniile de aplicare. Funcția de control a cunoscut de-a lungul existentei Parlamentului European o evoluție ascendentă (dreptul parlamentelor de a adresa întrebări forurilor comunitare controlate, drept de constituire a comisiilor de anchetă și investigare, inclusiv dreptul de a propune moțiuni de cenzură), fiind exercitată în special asupra Comisiei Europene și mai puțin asupra Consiliului de Miniștri.

Parlamentul European este constituit din reprezentanții celor 370 milioane de cetățeni ai Uniunii Europene. Din anul 1979 acestea au fost aleși prin vot universal direct totalizând în prezent 626 de membri aleși proporțional cu numărul populației din fiecare stat membru, organizați în 17 comitete parlamentare, fiecare parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet și ca supliant în altele. Comitetele numesc raportori care elaborează proiecte care se supun dezbaterii în sesiunile plenare după votarea lor în aceste comitete. Parlamentul lucrează cam 11 luni pe an (42 de săptămâni), 12 sesiuni au loc în plen la Strasburg (o săptămâna pe lună), iar 6 sesiuni au loc la Bruxelles (câte o jumătate de zi fiecare).

Parlamentul European are următoarele funcții:

funcția legislativă – ia în considerare propunerile Comisiei Europene și este asociat cu Consiliul European în procesul legislativ prin diferite proceduri;

funcția de control politic – are puterea de control asupra activității Uniunii Europene prin confirmarea sau cenzurarea numirii membrilor Comisiei și prin întrebări adresate atât Comisiei cât și Consiliului Europei.

funcția bugetară – are aceleași puteri cu Consiliul Europei în votarea bugetului anual și în supravegherea implimentării sale.

Parlamentul numește un oficial la care cetățenii Uniunii Europene se pot adresa cu plângeri referitoare la administrarea proastă în activitățile instituțiilor comunitare. În cele din urma, acesta poate constitui comitetele temporare de ancheta, ale căror puteri nu se limitează numai la examinarea acțiunilor instituțiilor comunitare, dar se pot implica și în implimentarea politicilor Uniunii Europene

*COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană este un organ cu puteri de inițiativă, implimentare, management și control. Ea este apărătorul tratatelor și întruchipează interesele comunității. Are în componența sa 20 de membri numiți pe o perioadă de cinci ani prin ințelegerea statelor membre ale Uniunii Europene și este numită prin votul Parlamentului European.

Comisia Europeană are două domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică și implimentarea legislației comunitare. Tratatele constitutive au acordat comisiei:

dreptul exclusiv de a iniția propuneri formale cu privire la legislația comuna;

rolul de gestionar și apărător (“gardian”) al Tratatelor .

Comisia este purtătorul de cuvânt al U.E. în cadrul negocierilor internaționale bi, pluri și multilaterale. A fost și este în continuare executivul U.E. prin adoptarea măsurilor de aplicare a legislației comunitare, utilizarea bugetului comun, gestionarea politicilor sectoriale și a programelor comune. Reprezintă echilibrul funcțional între celelalte instituții europene, monitorizând numeroase stări tensionale și oferind de cele mai multe ori soluții adecvate.

Comisia Europeana reprezintă interesele Comunității pe plan internațional, are atribuția de a conduce negocierile cu terțe state pentru încheierea de acorduri în domeniile ce intra în competenta sa (reforma administrativa, economie și finanțe, agricultura, comerț, relații externe, cercetare, educație, cultura, justiție, buget, sănătate etc)..

Declarațiile între Parlament și Consiliul de Miniștri sunt, în special , raporturi de conlucrare, relațiile Parlamentului cu Comisia Europeana, deși conțin și aspecte ale conlucrării, sunt pârghiile prin care se realizează controlul parlamentar. Acest ultim aspect este justificat de două caracteristici ale Comisiei Europene: reprezintă pe de o parte singura instituție comunitară cu activitate permanentă, care participa la procedura legislativă comunitară, ceea ce nu este specific Consiliului de Miniștri, iar pe de altă parte, ea dispune atât de inițiativa legislativă, cât și de importante atribuții executive. Calitatea sa de putere executivă, chemată să pună în aplicare nu numai deciziile proprii, ci și pe cele ale tuturor celorlalte instituții cu rol legislativ, justifică pe deplin prezența controlului parlamentar exercitat asupra sa.

Între formele controlului parlamentar comunitar se înscrie și practica prezentării periodice de rapoarte privind activitatea desfășurată de către instituțiile controlate. Astfel, Comisia Europeană este obligată să prezinte anual un asemenea raport, nu și Consiliul de Miniștri. Cu toate acestea, pe măsura sporirii rolului Parlamentului, s-a creat precedentul prezentării de către Consiliul de Miniștri a unor asemenea rapoarte. Respectivele rapoarte sunt ocazionate de încheierea mandatului fiecărui stat membru care deține prin rotație președinția Consiliului de Miniștri.

După 1983 s-a generalizat practica prezentării de rapoarte Parlamentului și de către alte foruri comunitare, precum și de către președinția Consiliului European. Se vizează prezentarea de rapoarte anuale și de către președintele Băncii Centrale Europene în legătura cu activitatea acestea și cu situația sistemului monetar european.

Spre deosebire de Comisia Europeana, care are obligația sa prezinte programul său Parlamentului pentru dezbatere și aprobare, Consiliul de Miniștri, deși nu-i este impusă o asemenea exigență, informează Parlamentul în privința programului său cu ocazia rotirii bianuale a statelor membre la președinție.

Prin Tratatul de la Maastrcht s-au stipulat noi prevederi referitoare la relațiile Consiliului de Miniștri cu Parlamentul European, în lumina cărora a sporit rolul controlului parlamentar. Astfel, în spiritul respectivelor prevederi, trebuie sa informeze Parlamentul atunci când el modifică sau desființează măsurile unilaterale ale unui membru al Comunității, luate împotriva unui stat necomunitar în privința transferului de capital de plăți.

De asemenea, Consiliul de Miniștri este obligat să țină la curent Parlamentul în privința orientărilor sale generale referitoare la economie și la supravegherea activităților economice a statelor membre.

Si tot prin Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut că intră în obligația Consiliului de Miniștri să informeze Parlamentul și în legătura cu masurile care asigură asistența financiară acordată unui stat parlamentar aflat în dificultate, precum și referitor la sancțiunile aplicate unui stat comunitar care nu a respectat hotărârea Consiliului privind reducerea deficitului bugetar.

Ca și în cazul regimului parlamentar din statele naționale, Parlamentul comunitar dispune de prerogativa de a demite membrii Comisiei Europene, utilizând în acest sens “moțiunea de cenzură”. Spre deosebire de respectiva practică utilizată în regim parlamentar național, parlamentul comunitar nu poate demite un membru sau un grup de membri ai Comisiei, ca în cazul miniștrilor, ci numai Comisia în întregul ei. Pentru realizarea acestei prerogative parlamentare este necesară o majoritate de două treimi.

În vederea propunerii și adoptării moțiunei de cenzură în privința Comisiei Europene Parlamentul European se poate preleva de respingerea sistematică a amendamentelor sale propuse proiectelor de legi elaborate de către Comisie.

Controlul parlamentar comunitar se concretizează și în dreptul parlamentului de a constitui “comisii de anchetă” care sa investigheze sesizările privitoare la încălcarea normelor comunitare și la cazuri de administrare deficitară și de neîndeplinire integrală a sarcinilor comunitare.

Astfel prin conexiunile inverse ce sunt caracteristice instituțiilor comunitare, acestea constituie sistemul puterii politice comunitare. Dar așa cum elementele care compun acest sistem se află intr-o continuă devenire în cadrul procesului integraționist, tot astfel și întregul din care fac parte nu este ultima expresie a evoluției, ci doar un stadiu al acesteia.

1.5 Ce este Uniunea Europeană?

Ideea creării unei “uniuni” europene după instalarea Comunităților Europene a fost pentru prima oară afirmată în cadrul întâlnirii la nivel înalt a șefilor de state și guverne a celor ”nouă”, de la Paris în octombrie 1972.

Fără a preciza conținutul acestei uniuni, șefii de state și guverne au invitat instituțiile comunitare să elaboreze proiecte pe aceasta temă și la Întâlnirea la nivel înalt din 1974 a fost prezentat Raportul Tindemans (la acest moment ministru de Externe al Belgiei).

Raportul Tindemans conținea o serie de propuneri menite să întărească coeziunea internă și externă comunitară fără a impune o creație radicală, nouă, sub forma unei uniuni. El prevedea întărirea sistemului instituțional existent, unificarea acțiunii comunitare (economice) cu cooperarea politică și deschiderea ei către noi domenii.

La sfârșitul anilor “80, destrămarea Uniunii Sovietice, căderea comunismului în Europa Centrală și de Sud-Est, dar mai ales unificarea celor două Germanii au pus în termeni foarte preciși și presanți ideea creării Uniunii Europene. Astfel, în mesajul comun al lui F. Mitterrand și H. Kohl, din 9 aprilie 1990, s-a subliniat necesitatea “accelerării construcției politice a Europei celor Doisprezece și urmând voința semnatarilor Actului Unic European să transforme ansamblul relațiilor dintre statele lor într-o Uniune Europeana dotată cu mijloacele necesare de acțiune”.

În cadrul Consiliului European de la Maastriht, din 9-10 decembrie 1991, șefii de state și guverne a țărilor comunitare și-au dat acordul asupra proiectului “Tratatului asupra Uniunii Europene”, ce a fost semnat tot la Maastriht, la 7 februarie 1992, de către miniștrii de externe și de finanțe ai celor Doisprezece.

Tratatul a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993 prin prelungirea termenului inițial de 1 ianuarie 1993 datorită unor dificultăți de ratificare întâmpinate de Danemarca.

Așa cum s-a specializat în doctrina de specialitate, aportul fundamental al Tratatului de la Maastricht este instituționalizarea Uniunii Europene.

Însă Uniunea este calificată de Tratat doar ca o “noua etapă” în procesul integrării europene și deci orice referință la concepția “federală” a fost eliminată.

În acest sens, Tratatul de la Maastricht nu transformă Comunitățile Europene în Uniune și nici nu creează o entitate noua alăturată lor. În plus Uniunea nu are personalitate juridică proprie sau capacitatea de angajare în relații internaționale, după cum nu are nici buget și nici mijloace financiare proprii de acțiune.

Deși Uniunea Europeană se grefează pe temeiurile juridice ale Comunităților Europene, folosind cea mai mare parte a instituțiilor comunitare, ea nu se reduce însă la acestea din urmă, fiind mai extinsă și dând expresie nivelului mai înalt al integrării.

Ea cuprinde noi domenii de integrare, și anume: politica externă și de securitate comună și respectiv justiția și afacerile interne. Pe baza Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană include: cele trei comunități (care reprezintă primul Pilon), cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate (cel de-al doilea Pilon), precum și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (al treilea Pilon).

Conform Tratatului de la Maastricht, “Uniunea este fondată de Comunitățile Europene completate prin politici și forme de cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are drept misiune să organizeze într-o formă coerentă și solidă relațiile dintre statele membre și dintre popoarele lor”.

Analizând acest text trebuie să înțelegem că Uniunea Europeană este un ansamblu unitar de proceduri comunitare integrate și de forme de cooperare interguvernamentale.

Mijlocul care asigură unitatea ansamblului este sistemul instituțional comunitar: “Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care îi asigură coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale”. Consiliul, Comisia și Parlamentul își exercită atribuțiile în condiții diferite, care nu este instituționalizat ca instituție comunitară, dobândește sarcina de a veghea asupra celor trei componente ale Uniunii și de a le “da impulsurile necesare dezvoltării lor, definind orientările politice generale”.

Obiectivele Tratatului sunt enumerate de art. B:

în plan economic: crearea unui spațiu fără frontiere, a unei coeziuni economice și sociale cât mai mari și a unei monede unice;

o identitate internațională nouă prin politica externă și de securitate comună;

o cetățenie a Uniunii;

creare unui spațiu de libertate, securitate și justiție;

urmărirea acquis-ului comunitar.

Contextul politic complex la nivel european, marcat de perspectiva unor noi aderări, de eșecul relativ al cooperării interguvernamentale pe cei doi piloni ai Uniunii și de problemele apărute în aplicarea Tratatului, au determinat folosirea clauzei de “rendez-vous” foarte repede. Astfel, în cadrul unei conferințe interguvernamentale din 1996 s-a procedat la revizuirea Tratatului asupra Uniunii europene și la semnarea la 2 octombrie 1997 a Tratatului de la Amsterdam.

Noul Tratat nu afectează împărțirea Uniunii în piloni. Dar modifică conținutul și articulațiile. Astfel, Tratatul de la Amsterdam creează o nouă arhitectură europeană extinzând, pe de o parte, mecanismele comunitare în sfera pilonilor uniunii și pe de altă parte, crescând influența mecanismelor interguvernamentale în funcționarea instituțiilor comunitare.

Uniunea Europeană, așadar, reprezintă expresia adâncirii gradului de integrare până în acel moment și constituie, cadrul perfecționării fenomenului comunitar.

CAPITOLUL II

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE ÎN EUROPA CENTRALA și DE EST

Prabușirea regimului comunist în tarile Europei Centrale și de Est, urmata de hotărârea ferma a acestor state de a porni pe drumul tranziției spre economia de piață, a constituit un eveniment fără precedent în istoria mondiala.

Căderea zidului Berlinului în noiembrie 1989 și sfârșitul hegemoniei Uniunii Sovietice în Europa de Est și al războiului rece au creat posibilitatea depășirii divizării politice a Europei în “Europa de Est” și “Europa de Vest”.

UE s-a declarat în favoarea primirii de noi state membre din rândul tarilor din Europa Centrala și de Sud-Est, întrucât aceasta extindere va întări stabilitatea politica în Europa, va creste puterea economica a UE, constituind și o datorie morala a UE fata de tarile care au suferit decenii de totalitarism, după ce au fost separate de familia europeana.

Deși aflata ea însăși într-o perioada de transformare, Uniunea Europeana si-a manifestat deschiderea fata de dorința TECE de a adera la Uniune. Ea nu a respins nici pentru un moment ideea extinderii spre est, ci dimpotrivă, a văzut în proces o șansa de a crea “o Europa integrata de la Atlantic la Urali”. Germania a fost una dintre cele mai invocate susținătoare ale lărgirii înca de la început. Pentru aceasta tara vecinii din est prezentau un mare interes strategic. în sprijinul acestei afirmații exista declarația unui cunoscut german: “Cea mai urgenta sarcina este stabilizarea Hinterland-ului Germaniei din Europa Centrala”. în fundamentarea atitudinii Germaniei vis-à-vis de lărgire a jucat un loc important atracția pe care o prezintă TECE sub aspect economic, atracție definita intr-un articol apărut la jumătatea anilor ’90 în cea mai importanta revista germana de politica externa prin următoarele: potențial de dezvoltare cu mult superior celui din regiunile periferice ale Uniunii de astăzi, proximitate geografica, calificare și costul redus cu forță de munca, nivel sporit de educație, o structura a producției cu “mult mai avansata decât cea a membrilor sudici ai U.E.” și un nivel foarte scăzut la salariilor.

În aceeași lucrare (AUSSENPOLITIC) se spune că “mai ales Cehia și Slovacia sunt Mexicul Germaniei: apropiate geografic și cu o forță de muncă ce oferă rate înalte de productivitate la aproape o zecime din nivelul de salarii din Germania. Piețele lor sunt ideale pentru penetrare”. O atitudine asemănătoare cu cea a Germaniei față de extinderea Uniunii Europene în Europa Centrală și de Est o au

țările nordice. Cu toate acestea, multe state membre ale Uniunii (Franța, Italia și Spania) și-au manifestat rezerva și chiar reticenta vis-a-vis de lărgire.

Extinderea spre sud în tari cu nivele de dezvoltare net inferior mediei comunitare s-a dovedit deosebit de costisitoare pentru Uniune. în plus s-au depus eforturi pentru integrarea statului german neunificat în structurile Europene. Începutul anilor 90 a fost marcat și de o conjunctura economica nefavorabila a statelor membre, care au devenit din ce în ce mai reținute fata de acceptarea de noi membri, tari cu nivele de dezvoltare scăzut.

Cu toate acestea, ideea lărgirii nu a fost respinsa ci a fost amânata pentru momentul în care TECE vor îndeplini criteriile de aderare de la Copenhaga, iar uniunea la radul ei va fi capabila sa-si deschidă porțile spre noi membri. Poziția Uniunii Europene în favoarea extinderii a fost confirmata în a 1995 când a avut loc o a treia lărgire, de data aceasta în nordul Europei, în state cu un potențial economic ridicat – Suedia, Finlanda și Austria. Extinderea în Europa Centrala și de Est a constituit și constituie incă un subiect deosebit de controversat. Nici un alt val de lărgire anterior nu s-a bucurat de o asemenea atenție.

Extinderea în est presupune aderarea unui număr foarte mare de state (10). în aceste condiții, eforturile Uniunii Europene vor fi considerabile și vor viza procesul de monitorizare a performantelor tarilor candidate, începerea simultana a negocierilor cu cele zece state din Europa Centrala și de Est, ajutor financiar în susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare a candidaților. Se va impune înfăptuirea unei reforme instituționale și administrative la nivelul Uniunii, fapt ce a stârnit multe controverse în cadrul U.E..

S-a menționat faptul ca ar trebui sa se tina cont ca este vorba despre extinderea către tari în tranziție, care nu au economii de piață mature și care nu au mai făcut parte din grupări integraționiste, fapt ce a dus la stabilirea unei serii de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de statele candidate.

Motivele care stau la baza deciziei U.E. de extindere în Europa Centrala și de Est sunt diferite de cele care au determinat lărgirile anterioare astfel, pentru primul val (Anglia, Irlanda și Danemarca) rațiunea de baza a constituit-o aspectul economic, prin aderare urmărindu-se atenuarea concurentei din aceste state din afara grupării. Cea de-a doua și a treia lărgire, în sudul continentului, intrări cu potențial economic net inferior statelor membre a fost determinata în principal de considerații geopolitice, urmărindu-se atenuarea tensiunilor dintre Spania și Anglia și întărirea flancului sudic al N.A.T.O. Cea de-a patra extindere U.E. în Austria, Suedia și Finlanda a avut la baza în principal considerente economice, urmărindu-se potențarea forței economice a Uniunii.

Se pune din ce în ce mai des întrebarea daca Uniunea Europeana nu s-a grăbit atunci când si-a dat acordul cu privire la lărgire. Răspunsul este nuanțat: e posibil ca Uniunea Europeana sa se fi angajat prea devreme intr-un proces de o deosebita complexitate; cu toate acestea s-a considerat ca nu existau motive suficient de puternice pentru a refuza dorința TECE de integrare. De altfel Tratatul de la Roma, stabilește ca orice stat european poate deveni membru deplin U.E. daca dorește acest lucru, cu singura condiție ca acel stat sa impărtășească valorile europene.

Se apreciază ca la baza extinderii în est au stat atât rațiuni politice, cit și de natura sentimentala. în sprijinul acestei afirmații vin spusele comisarului european pentru lărgire – Gunther Verheugen: “Lărgirea U.E. este un proces ireversibil. Nu vom mai lăsa Europa sa fie divizata pe criterii politice, ideologice sau de alta natura. Cum am putea spune tarilor din Europa care si-au cucerit de curând libertatea ca beneficiile integrării europene sunt destinate unui număr restrâns de state privilegiate care, din întâmplare, s-au aflat după 1945 de o anumita parte a Cortinei de Fier?”.

Deși luata parțial prin surprindere de opțiunea TECE de a se integra în Uniune, U.E. a reușit sa conștientizeze corect și real ce înseamnă procesul de extindere în est. O dovada în acest sens o constituie trecerea de la tratarea estului Europei ca un tot unitar la ideea creării unei Europe unite printr-un proces cu mai multe viteze, în care fiecare TECE reprezintă o entitate diferita.

Extinderea în Europa Centrala și de Est este acum cu siguranța una din prioritățile U.E. Ea constituie o șansa unica de adâncire a integrității Europei prin lărgirea zonei de stabilitate și prosperitate. Referindu-se la acest lucru, Gunther Verheugen – membru al Comisiei și responsabil cu lărgirea declara: “Lărgirea este pentru U.E. atât o oportunitate istorica cat și o obligație și una din cele mai mari priorități ale acesteia. Obiectivul meu este de a găsi echilibrul perfect intre doua aspecte ale procesului de extindere: viteza și calitate. Succesul în îndeplinirea pe care ne-am asumat-o alături de statele candidate depinde de calitatea eforturilor noastre comune”.

PRINCIPIILE și CRITERIILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANA

Problema extinderii UE spre est domina și va domina încă un timp de mai mulți ani actualitatea politica, economica și sociala a unei mai mari părți a tarilor europene. Perspectiva aderării tarilor asociate a fost urmata de CONSILIUL EUROPEAN DE LA COPENHAGA DIN IUNIE 1993, care a recunoscut în mod explicit principiul lărgirii către tarile asociate din Europa Centrala și Orientala, daca aceasta este și opțiunea dorita de tarile asociate, sub rezerva satisfacerii unor condiții politice și economice. Aderarea va avea loc imediat ce tara asociata va fi în măsura sa-si asume obligațiile care decurg din aceasta, îndeplinind condițiile economice și politice cerute.

Principiile aderării decurg din formularea modului în care Uniunea Europeana va trata tarile candidate în procesul aderării: toate tarile candidate vor adera la UE pe baza acelorași criterii și vor fi judecate după propriile merite, participând cu un statut egal la procesul de aderare. Așadar, au fost conturate trei principii:

Principiul meritului propriu – aderarea depinde de eforturile și rezultatele obținute de fiecare tara candidata în îndeplinirea criteriilor de aderare;

Principiul diferențierii – în procesul aderării unele tari candidate performează mai bine decât altele și pot fi pregătite mai devreme pentru aderare;

Principiul ajungerii din urma – daca unele tari candidate au început negocierile de aderare mai târziu, dar performează mai bine atunci pot sa ajungă din urma tarile candidate care au început negocierile mai devreme.

Criteriile aderării de la Copenhaga reflecta condițiile economice și politice ale aderării, fără ca totuși sa indice o lista detaliata sau un instrument de măsurare obiectiv. Aceste criterii sunt în număr de trei:

stabilitatea democrației și a instituțiilor sale (supremația dreptului, pluralitatea politica, respectarea drepturilor omului și ale minorităților);

o economie de piață viabila, capabila sa facă fată presiunii concurențiale din piață interna;

capacitatea de a asuma drepturile și obligațiile ce rezulta din acquis-ul comunitar;

Este destul de clar ca acest ultim criteriu traducea preocuparea majoritara a Uniunii de a proteja acquis-ul comunitar ci de a păstra o posibilitate reala de aprofundare a integrării. Pe aceasta tema au existat numeroase dezbateri. Lărgirea și aprofundarea U.E. fiind văzute ca doua procese sau aspecte ale unei false dileme.

Procesul de aprofundare va continua sa se desfășoare și ca viitoarele noi tari membre ale U.E. vor trebui sa facă fata și sa se adapteze unei structuri care cunoaște propria sa evoluție. Aderarea la UE poate fi asemănată cu o țintă în mișcare, iar cele doua procese de lărgire și de aprofundare trebuie tot timpul văzute și gândite împreună. Evaluarea nivelului de pregătire pe baza criteriilor de aderare de la Copenhaga reflecta următoarele:

Criteriul politic- Comisia apreciază ca evaluarea stadiului de pregătire pentru aderare la nivelul tarilor candidate se poate face exclusiv pe baza situației actuale. Ea a analizat modul în care variatele drepturi și libertăți sunt exercitate în practica. în ceea ce privește democrația și supremația legii se așteaptă ca tarile care doresc sa devină membre ale Uniunii nu doar sa adopte principii democratice, ci sa le pună efectiv în practica. Se poate spune ca constituțiile tarilor candidate garantează libertăți democratice precum și pluralismul politic, libertatea cuvântului și libertatea religiei. Toate TECE candidate au înființat instituții democratice și au desemnat autorități judiciare și constituționale independente care permit alternanta diferitelor partide la putere, alegeri libere, recunoașterea rolului opoziției. Cu toate acestea, exista unele tari candidate care nu au o stabilitate a instituțiilor care sa permită autorităților publice sa-si desfășoare activitatea în condiții normale și consolidarea democrației. Se poate vorbi de o incompleta dezvoltare a supremației legii la care se adăuga absenta unor cadre juridice calificate. Deasemenea, forțele politiei au salarii necorespunzătoare și necesita o mai buna pregătire și o desciplină mai mare.

In România, sistemul politic a fost pentru multa vreme marcat de menținerea unor practici moștenite din perioada comunista, precum intervenția prea mare a guvernului asupra mass-mediei și în sistemul juridic. în timp, se poate vorbi de o creștere a stabilității instituțiilor și de o mai buna funcționare a acestora.

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului este garantata în marea majoritate a tarilor candidate. Toate aceste state au aderat la Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la Protocolul care permite cetățenilor sa-si pledeze cauza la Curtea Europeana pentru protecția drepturilor omului.

Cit despre drepturile minorităților multe din tarile candidate au populații minoritare a căror integrare în societate este o condiție a stabilității democrației.

Exista numeroase texte de legi cu privire la protecția minorităților naționale care au fost adoptate la Consiliul Europei. Dintre acestea, un rol important joaca Convenția Cadru pentru protecția minorităților naționale și recomandarea 1201 adoptata de Consiliul Europei în 1993. Ultima se refera la recunoașterea drepturilor colective, în timp ce Convenția Cadru aduce în prim-plan drepturile individuale ale persoanelor, aparținând grupurilor minoritare..

Pentru a îndeplini criteriul politic, tarile candidate trebuie sa întărească funcționarea sistemelor democratice de guvernământ, sa asigure alegeri libere atât la nivel local, cit și național, sa modernizeze sistemul administrației publice și cel juridic, sa identifice, sa previne și sa reducă corupția, sa rezolve problema copiilor instituționalizați, a traficului de copii și femei, precum și problemele minorităților și descriminărilor intre sexe.

Criteriul economic – Existenta unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face fata presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii. Se apreciază ca toate tarile candidate au făcut progrese considerabile în procesul de tranziție către economia de piață, în condițiile în care situațiile lor economice variază permanent. Pentru unele din tarile candidate situația a fost agravata de

dezechilibre de amploare moștenite de la regimul anterior, restul țărilor au moștenit condiții ceva mai stabile și standarde de viata ceva mai ridicate.

Existenta unei economii de piață presupune îndeplinirea unui număr de subcondiții:

existenta unui echilibru intre cerere și oferta, echilibru stabilit în mod liber pe piață prin confruntarea cererii și ofertei;

eliminarea barierelor privind accesul pe piață precum și în retragerea firmelor de pe piață;

instituirea sistemului legal, precum și asigurarea aplicării legilor și contractelor;

existenta unui consens privind aspectele esențiale ale politicii economice;

dezvoltarea adecvata a sectorului financiar astfel incit sa fie capabil sa direcționeze economiile spre sectorul productive;

existenta unei stabilități macroeconomice;

Capacitatea de a face fata presiunii concurențiale și forțelor pieței ce acționează în interiorul Uniunii- se iau în considerare următoarele elemente:

existenta unei economii de piață funcționale cu un anumit nivel de stabilitate macroeconomica, care sa permită agenților economici sa ia decizii în contextul unui climat caracterizat prin stabilitate și predictibilitate;

existenta unor resurse suficiente de capital uman și fizic la un cost adecvat;

gradul în care politica guvernamentala și legislația influiențează nivelul competitivității prin pârghii precum politici comerciale, ajutoare din partea statului, etc;

nivelul de integrare comerciala pe care-l atinge fiecare candidat în parte anterior aderării;

ponderea firmelor mici și mijlocii în economie.

Pe baza analizei acestor aspecte s-a ajuns la concluzia ca în marea majoritate a statelor candidate s-au înregistrat progrese considerabile în ceea ce privește investițiile străine directe. Se poate vorbi despre o îmbunătățire generala în ceea ce privește funcționarea piețelor de capital și adoptarea unor reguli care sa reglementeze lupta concurențială, deși rezultatele sunt departe de a fi satisfăcătoare. Nivelul salariilor în TECE continua sa fie net inferior celui din interiorul Uniunii, infrastructura la nivelul TECE continua sa se afle intr-o situație favorabila. în ceea ce privește privatizarea s-a făcut în ritmuri diferite de la tara la tara, constituind un proces în continua desfășurare.

La întâlnirile Consiliului Europeana da la Copenhaga și Iessen s-au stabilit în mod explicit condițiile pre-aderării, care nu se suprapun cu cerințele la extinderile anterioare ale UE.

Daca se compara nivelul PIB, fie la cursul de schimb, fie la puterea de cumpărare, ca mărime medie pentru cele 15 tari ale UE și pentru tarile asociate din centrul și estul Europei, se constata diferențe apreciabile în defavoarea celor din urma, cit și intre ele.

Mărimea decalajelor de PIB intre media UE și cea a tarilor asociate depășește cu mult decalajele de PIB intre tarile membre (Tab.1). Discrepantele de acest fel se întâlnesc și în ceea ce privește amploarea economiei subterane.

Tabel 1 – Nivelul PIB în perioada 1996-1999 în tarile asociate

(mld. dolari)

Sursa: Tribuna Economica – colecțiile 96-98.

Din aceasta cauza, potențialul de dezvoltare economico-social redus, comparativ cu cel al statelor membre, tarile asociate își exprima constant dorința de aderare la Uniune în speranța ca integrarea reprezintă un factor de dezvoltare economico-sociala, în sensul ca acordurile de integrare vor continua o serie de oportunități, oferite de fondurile structurale și de coeziune, privind politicile ambientale și sociale și perioadele tranzitării la nivelul de dezvoltare comunitar, care sa le conducă la reducerea rapida a decalajelor existente, și la atingerea stadiilor de dezvoltare economica și de nivel de trai atinse de tarile UE 15.

Cel de-al treilea criteriu – capacitatea tarilor candidate de a-si asuma obligațiile ce decurg din statutul de membru UE, inclusiv capacitatea de a adera la obiectivele Uniunii politice, economice și monetare(UEM).

In ceea ce privește politica externa și de securitate comuna (PESC), tarile candidate au demonstrat pe calea dialogului politic și prin acțiuni concrete ca au voința reala de a contribui la desavîrșirea Uniunii politice. Comisia apreciază ca toate TECE vor fi capabile sa-si îndeplinească obligațiile în domeniul politic. Se considera ca este puțin probabil ca tarile candidate sa poată pătrunde în zona EURO imediat după aderare. Cu toate acestea, noile state membre vor fi nevoite sa adopte acquis-ul ce corespunde celei de-a doua etape a UEM. Aceasta presupune independenta băncilor centrale, coordonarea politicilor economice și aderarea la cele mai importante puncte ale Pactului de Stabilitate și Crestere. Se așteaptă ca TECE sa ia parte intr-un mecanism al ratelor de schimb care sa permită evitarea modificărilor excesive ale acestora.

Adoptarea și implementarea acquis-ului comunitar reprezintă doua din cele mai mari provocări cărora trebuie sa le facă fata tarile candidate din Europa Centrale și de Est. Consiliul European a respins ideea unei adoptări parțiale a acquis-ului. în momentul aderării Spaniei și Portugaliei, Comisia declara cu privire la acest aspect: “O adoptare parțiala a acquis-ului în absenta soluționării problemelor fundamentale existente, poate crea noi dificultăți… Vor apărea probleme din însăși capacitatea instituțiilor de a lua decizii cu privire la politici care nu vor mai fi comune.”

2.3 PROCESUL DE PRE-ADERARE

Momentul de început al unui proces coerent de pre-aderare a fost marcat de Consiliul European de la Essen (decembrie 1994), având ca rezultat definirea unor strategii de pre-aderare în vederea pregătirii statelor candidate pentru integrarea în UE. Aceasta strategie se bazează pe implimentarea Acordurilor Europene, dialogul structural menit sa pună fata în fata statele membre pentru a discuta aspecte de interes comun, programul de asistenta financiara.

Consiliul European de la Luxemburg, decembrie 1997, a adoptat o strategie întărita de pre-aderare, având la baza următoarele instrumente cheie:

Acordurile Europene;

Parteneriatele pentru Aderare și Programele Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului

Asistenta de pre-aderare, care include programele – PHARE, ISPA, SAPARD

ACORDURILE EUROPENE

Reprezintă instrumentul legal pentru organizarea relațiilor politice și economice intre pârtile semnatare, asigurând cadrul necesar relațiilor bilaterale dintre Uniunea Europeana și statele membre, pe de o parte, și statele candidate, pe de alta parte. Ele conțin aspecte legate de comerț, dialog politic, ajustarea legislativa și alte arii de cooperare, inclusiv, în industrie, mediul înconjurător, transport și vama.

Obiectivul principal al Acordurilor de Asociere constituie crearea unor zone de liber-schimb intre UE și tarile asociate în decursul unei anumite perioade de timp. Aceasta include asimetria masurilor de liberalizare a comerțului. Masurile trebuie sa fie reciproce și progresive sub forma reducerilor de taxe vamale pentru diferitele categorii de produse. Aceste acorduri urmăresc crearea graduala a unui comerț liber în domeniul produselor industriale în condițiile în care Uniunea îșî deschide piața mult mai repede decât tarile asociate.

Asimetria a oferit o serie de avantaje tarilor candidate, pentru care s-au prevăzut perioade mai lungi, în care sa fie reduse și eliminate taxele vamale aferente comerțului cu statele membre. în România, de exemplu, de la 1 ianuarie 2002, nu se mai aplica taxe vamale la importurile de produse industriale din statele membre. în ceea ce privește produsele agricole, 85 % din importurile UE din România și 17% din exporturile UE către România sunt exceptate de la taxele vamale, începând din iulie 2000.

Liberalizarea comerțului nu este singurul obiectiv al Acordurilor de Asociere. Se propune deasemenea:

liberalizarea limitata a circulației forței de munca, persoanelor (tratament egal pentru lucratorii stabiliți legal în UE) serviciilor și a dreptului de stabilire (aplicarea tratamentului național);

liberalizarea fluxurilor de capitaluri (libertatea transferurilor financiare pentru activități comerciale, repatrierea profitului), domeniul concurentei și alte activități cu caracter economic;

armonizarea legislativa (protejarea drepturilor de proprietate, achiziții publice nediscriminatorii);

asistenta financiara din partea UE. Acordul de Asociere este baza juridica pentru asistenta nerambursabilă dar și pentru cea acordata în vederea susținerii situației macroeconomice.

Drept consecința a preluării acquis-ului comunitar, fiecare tara candidata precum și tarile membre elaborează documentele de poziție pentru fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere ale aderării. Conform stadiului de la sfârșitul lunii iulie 2002 toate tarile, cu excepția României, deschiseseră spre negociere aproape toate capitolele, în număr de 30. România avea în iulie 2002 deschise numai 27 de capitole, insa s-a angajat ca până la sfârșitul anului sa le deschidă pe toate. în privința capitolelor închise provizoriu, România prezenta situația cea mai neperformantă, având numai 13 capitole, mai puțin de 50% din cele deschise, fata de Bulgaria – 21 de capitole închise provizoriu, restul tarilor depășind un număr de 24 de capitole. Cele mai multe capitole închise provizoriu, respectiv 28, le înregistra dintre TECE Estonia, Lituania și Slovenia.

La fiecare capitol tara candidata este așteptată sa transmită prima documentul de poziție, deoarece aceasta solicita aderarea, răspunzând la o serie de întrebări cum ar fi preluarea acquis-ului în domeniul la care se refera capitolul respective, ce instituție ale administrației publice și centrale au competenta în aplicarea acestuia, care este eficienta aplicării, ce probleme exista, care sunt planurile de viitor. UE răspunde prin poziția comuna adoptata în unanimitate de către statele membre, în cadrul Consiliului UE.

Conținutul Acordului European de asociere a României la Comunitățile Europene

Acordul European semnat la 1 februarie 1993 reflecta rezultatul progreselor realizate de România în procesul restructurării democrației, statutului de drept și al tranziției spre economie de piață.

Acordul consta din textul propriu-zis și 20 de anexe. Textul Acordului European cuprinde 9 titluri și se refera la: (I) dialogul politic; (II) principii generale; (III) libera circulație al informației; (IV) circulația lucratorilor, dreptul de stabilire și furnizare de servicii; (V) plăti, circulația capitalului, concurenta și armonizarea legilor; (VI) cooperarea economica, cooperarea culturala; (VII) cooperarea financiara și prevederi instituționale.

1.În Preambulul Acordului se face referire la: caracterul tradițional al legaturilor dintre România și U.E. și dorința părților de a întări aceste relații; necesitatea României de a continua cu asistenta din partea U.E., procesul de tranziție spre un nou sistem politic și economic; angajamentul părților privind aplicarea deplina a principiilor și prevederilor conținute în documentele finale ale C.S.C.E., în Carta de la Paris pentru o noua Europa și în Carta Europeana a Energiei; dorința părților de a stabili și dezvolta un dialog politic regulat; voința U.E. de a acorda sprijin pentru realizarea reformei în România și de a stabili instrumente de cooperare, asistenta economica, tehnica și financiara.

2.Obiectivele asocierii României la U.E. sunt următoarele:

sa asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic intre părți, care sa permită dezvoltarea unor legaturi politice strânse;

sa promoveze dezvoltarea comerțului precum și relațiile economice armonioase intre părți;

sa asigure o baza pentru cooperare economica, sociala, financiara și culturala;

sa sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei, de desăvârșire a tranziției la economie de piață și de consolidare a democrației;

sa stabilească instituții adecvate pentru a face asocierea efectiva;

sa asigure un cadru pentru integrarea graduală a României în Comunitate și în acest scop, România va acționa pentru îndeplinirea condițiilor necesare.

In acord se precizează ca obiectivul final urmărit de România în relațiile cu C.E. este de a deveni membru al acestora și ca viziunea acestora, asocierea va ajuta România sa realizeze acest tel.

3.Principiile care stau la baza asocierii României la C.E. vizează:

stabilirea pentru realizarea asocierii, a unei perioade de tranziție de maxim 10 ani, împărțite în 2 etape succesive egale. Trecerea la cea de a doua etapa se va face în urma examinării în Consiliul de Asociere, a aplicării în etapa întâi al prevederilor Acordului.

asimetria în acordarea de către părți a concesiilor, concretizata prin faptul ca C.E. își vor îndeplini angajamentele lor cu precădere în prima parte a perioadei de tranziție, în timp ce concesiile la care a consimțit România urmau sa fie puse în aplicare în majoritatea lor, în a doua parte a perioadei de tranziție.

angajamentul părților de a se abține de la introducerea pana la intrarea în vigoare a Acordului a unor reglementari care ar intra în contradicție cu prevederile deja negociate (clauza „stand still”).

disponibilitățile părților ca după intrare în vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranziție sa procedeze de comun acord, în funcție de conjunctura existenta în sectoarele vizate, la revederea periodica și ameliorarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora (clauza de accelerare).

Acordul European introduce pentru prima data în relațiile romano-comunitare o importanta dimensiune politica. Astfel, dialogul politic devine instituționalizat și întărit, urmând a se realiza prin întâlniri regulate la nivel ministerial și după caz, la cel mai înalt nivel. Dialogul politic este perceput ca un factor decisiv în apropierea progresiva a părților, în întărirea solidarității și în asigurarea stabilității politice și economice pe continentul european.

In domeniul schimburilor comerciale bilaterale Acordul European prevedea crearea intre părți a unei zone de comerț liber care urma a se concretiza prin eliminarea treptata a obstacolelor tarifare și netarifare existente la acea data în relațiile comerciale dintre România și U.E..

Referitor la produsele industriale, altele decata textile și siderurgice, U.E. s-a angajat sa procedeze la eliminarea, de la intrarea în vigoare a Acordului, a tuturor restricțiilor cantitative și la abolirea taxelor vamale la importuri din România pentru circa 90% din nomenclatorul tarifar al acestor produse. La mărfurile industriale la care se mai mențin taxe vamale, acestea urmau a fi eliminate gradual în termen de maxim 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului.

Data fiind sensibilitatea mai mare a sectoarelor siderurgice și textil, pentru produsele respective s-a stabilit ca U.E. sa elimine taxele vamale în mod treptat, intr-o perioada de maxim 4 și respectiv 6 ani.

Pornind de la interesele specifice ale industrie românești și de la faptul ca procesul de restructurare a acesteia era în plina desfășurare, partea romana a avut în vedere menținerea unui grad relativ ridicat al protecției pentru produsele industriale originare din România, inclusiv textile și siderurgice. S-a ținut seama de a obține o perioada de „respiro” în vederea punerii la punct a unor strategii coerente de restructurare pentru fiecare ramura industriala. S-a convenit abolirea graduală de către România a unor taxe vamale la importuri a circa 70-75% din produsele industriale provenind din tarile membre ale C.E. intr-o perioada de 5-9 ani, la mai multe din aceste produse reducerea taxelor vamale începând abia din al patrulea an de la intrarea în vigoarea a Acordului.

Totodată, s-a menționat în Acord, posibilitatea ca România sa poată continua procesul de sprijinire a unor sectoare industriale (siderurgia, activitățile industriale sau nou apărute) inclusiv prin subvenții pentru perioada de 5-10 ani, în conformitate cu normele internaționale în materie.

In ceea ce privește produsele agricole de baza, realizarea zonei de comerț liber a avut un caracter limitat determinat de sensibilitatea deosebita a piețelor comunitare pentru aceste produse și incertitudinea privind finalizarea negocierilor multilaterale din cadrul GATT din acest domeniu.

Trebuie subliniata lipsa de complementaritate intre agricultura romaneasca și cea comunitara, determinata de existenta a unor zone certe de concurenta. Așa încât din cele 6 runde de negocieri, pe parcursul a 4 runde s-au purtat discuții asupra principiilor care au stat la baza negocierilor agricole propriu-zise:

consolidarea avantajelor României în privința exportului pe piețele comunitare;

convenirea unor concesii suplimentare pe care pârtile vor sa le asigure, conform principiilor asimetriei, sub aspectul volumului concesiilor;

concesiile la produse care se comercializează în mod curent;

poate cel mai important, stabilirea perioadei de referință luata în calcul. Din păcate, România nu a beneficiat de performantele anterioare în privința exportului de produse agricole pe piață comunitara;

identificarea instrumentelor de protecție tarifare și netarifare;

asigurarea unui tratament nediferențiat fata de celelalte tari din punct de vedere al naturii concesiilor.

Natura concesiilor se refera la:

eliminarea oricăror restricții cantitative la importuri în România, odată cu intrarea în vigoare a Acordului;

reducerea pana la scutire de taxe vamale pentru anumite produse agricole;

reducerea pana la jumătate a taxei de prelevare a importului de produse agricole de baza în Comunitate;

reducerea cu pana la 60% a taxei vamale la produse cu taxe de prelevare sau plafoane anuale.

In acest context, s-a obținut o ameliorare a nivelului de acces pe piețele comunitare pentru produse agricole de baza originare din România prin consolidarea avantajelor decurgând prin aplicarea preferințelor vamale generalizate la unele produse, precum și prin reduceri substanțiale (de 20, 40, 60%) ale taxelor vamale și de prelevare pentru alte produse, în cadrul plafoanelor tarifare.

Prevederile referitoare la liberalizarea graduală a serviciilor și capitalurilor au fost convenite cu luarea în considerare a situație de atunci din tara noastră, în deosebi a necesitații adoptării unei legislații de natura sa pună bazele instituțiilor compatibile cu practica comunitara în domeniile respective.

Armonizarea legislației prezente și viitoare a României cu cea a U.E. a fost considerata de cele 2 părți ca o condiție importanta a integrării tarii noastre în structurile comunitare.

Si-au propus sa creeze cadrul necesar pentru încurajarea continuării și intensificării acțiunilor concrete de cooperare economica, protejând modalitățile de realizare a acestora.

In domeniu cooperării financiare s-a prevăzut ca România sa beneficieze de asistenta financiara din partea U.E., fiind detaliate formele sursele de acoperire și condițiile în care se va realiza aceasta.

Pentru asigurarea funcționarii normale a Acordului European, pârtile au convenit constituirea a unor instituții ale asocierii: Consiliul de Asociere, Comitetul de Asociere și Comitetul Parlamentar de Asociere, fiecare având competente bine determinate, legate de punerea în aplicare a prevederilor convenite și de dezvoltare a oricăror probleme care apar în cursul acestui proces.

Perioada de valabilitate a Acordului European este nelimitata, dar, convenindu-se ca oricare din părți sa se poată retrage printr-o simpla notificare prealabila, în avans cu 6 luni.

Impactul Acordului de Asociere la UE asupra României

In urma semnării Acordului European societatea românească și în special economia țării noastre au cunoscut o serie de dezavantaje (costuri) și avantaje (beneficii). Se poate considera că cele mai importante costuri economice ale Acordului sunt:

* în prezent, exporturile industriale ale României (confecții, produse siderurgice și
metalurgice) sunt încă supuse unor bariere tarifare și netarifare pe piața UE, ceea ce limitează
dezvoltarea liberă a acestora, în funcție de raportul cerere/ofertă .

s Produsele agricole au condiții nefavorabile la exportul în UE, datorită restricțiilor cantitative și sanitar-veterinare impuse produselor agricole pe piața UE, astfel încât exportatorii din acest domeniu înregistrează pierderi, îndeosebi la produsele lactate, cereale și animale vii . Firmele exportatoare de produse agricole, de dimensiuni mici și medii în cele mai multe cazuri, pierd beneficiile potențiale pe piața UE ca urmare a cunoașterii insuficiente a prevederilor Acordului European și a deficiențelor de informare. O asistență atentă acordată exportatorilor agricoli i-ar putea transforma din perdanți în câștigători. Oricum România nu reprezintă o amenințare pentru piața agricolă a UE (așa cum se întâmplă cu Polonia), fiind puternic afectată de crize accentuate în perioada de tranziție .

' Perioada 2001-2006 constituie etapa finală a liberalizării totale a comerțului între cele două părți, așa cum prevede și Acordul, excepție făcând produsele agricole. Presiunile concurențiale vor atinge niveluri record în această perioada, în special pentru produsele industriale, astfel încât producătorii interni și exportatorii din mai multe sectoare industriale vor fi pedanți .

Printre beneficiile înregistrate în urma semnării Acordului putem enumera:

creșterea și diversificarea exporturilor pe piața țărilor membre UE și sporirea
concurenței din partea produselor europene pe piața românească vor conduce la îmbunătățirea calității produselor românești potrivit standardelor europene, îmbunătățire de care vor beneficia și consumatorii români;

partenerii comerciali români ai țârilor membre UE au posibilitatea de a cunoaște
înaintea altor categorii profesionale politica și mecanismele pieței interne a UE, câștigând pe termen
lung numai datorită acestui avantaj;

producătorii agricoli ar putea beneficia de spijin financiar de restructurare în perioada de pre-aderare, dar pentru aceasta vor trebui să învețe să recurgă la consultanță .

Pornind de la criteriile enunțate la Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a căror îndeplinire se impune pentru dobândirea statutului de membru al UE, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a adoptat un document programatic "Strategia de pregătire a țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru aderarea la UE".

La Consiliul European de la Essen (9-10 decembrie 1994) a fost adoptată Strategia de pregătire pentru aderarea la UE a țărilor asociate din Europa Centrală și de Est. Aceasta reprezintă o strategie globală pentru a aduce țările asociate din Europa Centrală și de Est mai aproape de Uniunea Europeană. Strategia a apărut în contextul în care condițiile instituționale pentru funcționarea corespunzătoare a structurilor de decizie ale Uniunii trebuiau create la Conferința Inter-guvemamentală din 1996, înainte de începerea negocierilor de aderare

Elementul cheie al strategiei este concluzia că cea mai bună metodă de a reduce decalajele dintre Uniune și statele asociate este pregătirea acestora pentru a fi capabile să-și asume obligațiile de membru și pentru a se putea integra în piața internă a Uniunii. De asemenea, s-a reafirmat una din concluziile Consiliului European de la Corfu (24-25 iunie 1994) și anume că implementarea Acordurilor Europene este o condiție esențială pentru aderare, iar implementarea trebuie făcută prin prisma viitoarei integrări a statelor asociate.

Strategia de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană a țărilor asociate din Europa Centrală și de Est este bazată pe:

Cartea Albă pe care consiliul a cerut Comisiei să o elaboreze ;

Acordurile Europene de Asociere;

Dialogul structurat la nivel instituțional între statele asociate și instituțiile comunitare cu scopul de a încuraja încrederea comună și pentru a crea un cadru pentru dezbaterea problemelor de interes comun;

Programul PHARE, bazat pe un cadru financiar multianual, care reprezenta principalul instrument financiar pre-aderare.

în plus, față de Cartea Alba, Consiliul a cerut Comisiei să prezinte cât mai repede posibil: analiza detaliată a efectelor extinderii Uniunii asupra politicilor și dezvoltării ulterioare a acestora; un studiu privind dezvoltarea viitoare a relațiilor din domeniul agricol dintre Uniunea Europeană și țările asociate din Europa Centrală și de Est.

Conform cererii Consiliului European, Comisia Europeană a publicat la 3 mai 1995

Cartea Albă : "Pregătirea Țărilor Asociate din Europa Centrală și de Est pentru Integrarea în

~

Piața Internă a Uniunii". Acest document se adresa celor șase state care semnaseră Acorduri de Asociere – România, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria – și se intenționa să se aplice în egală măsură și statelor ce urmau să semneze astfel de acorduri. Recomandările cuprinse aici au caracter general și nu se adresează fiecărei țări în parte, statele asociate urmând să-și definească propriile priorități și propriul calendar de aplicare în conformitate cu realitățile economice, politice și sociale.

Scopul Cărții Albe a fost de a constitui un ghid pentru a asista țările asociate în a se pregăti pentru a opera în conformitate cu cerințele pieței interne a Uniunii Europene.

Alinierea la cerințele pieței interne a Uniunii nu trebuie confundată cu aderarea la Uniunea Europeană, care presupune acceptarea integrală a acquis-ului comunitar. Ea urmărește întărirea reformelor economice, restructurarea industrială din statele asociate, stimularea schimburilor comerciale. Documentul subliniază măsurile ce trebuie luate de Comisie, țările asociate și statele membre beneficiare.

Cartea Albă identifică măsurile necesare în fiecare sector al pieței interne și recomandă modul în care trebuie abordată problema legislației interne, în acest sens, statele candidate au fost prevenite că simpla transpunere a legislației nu este suficientă pentru obținerea efectelor economice dorite sau pentru funcționarea corespunzătoare a pieței interne după extindere; o importantă asemănătoare trebuie acordată dezvoltării unor structuri responsabile de implementare și supraveghere. Comisia consideră că includerea legislației în domeniul competiției, politicii sociale și de mediu, esențială pentru funcționarea pieței interne, ar asigura o integrare echilibrată în piața internă a Uniunii.

în același timp se subliniază faptul că răspunderea principală privind alinierea la cerințele pieței interne a Uniunii revine țărilor asociate, fiecare dintre acestea trebuind să-și stabilească propriile priorități sectoriale.

PARTENERIATELE DE ADERARE

Cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg, decembrie 1997 la inițiativa Comisiei Europene, cei 15 au decis sa creeze “Parteneriatele de aderare” pentru dirija mersul tarilor candidate spre UE și pentru a dinamiza perioada de pre-aderare.

In agenda 2000 Comisia Europeana a subliniat necesitatea de a direcționa asistenta acordata de Uniune către nevoile specifice fiecărui stat în parte. Parteneriatele de aderare răspund acestei necesitați, constituind pilonul central al strategiei consolidate de pre-aderare. Scopul principal al Parteneriatelor de aderare este sa concentreze intr-un cadru unitar:

domeniile prioritare de acțiune viitoare privind o mai buna pregătire pentru aderare,

mijloacele financiare și tehnicile necesare pentru a sprijini statul candidat în realizarea acestor deziderate,

condițiile în care se va acorda acest ajutor.

Parteneriatele au instituit dialogul structural intre reprezentanții tarilor candidate și cei ai instituțiilor UE și statelor membre. Acest dialog se concretizează în documente strategice, fiind modificate anual în funcție de concluziile rapoartelor pe care Comisia Europeana le elaborează în legătura cu progresele fiecărei tari candidate în parte.

Originalitatea parteneriatelor rezida în condiționalitatea lor. Daca tara candidata se limitează la eforturi insuficiente, ajutorul financiar european ar putea fi redus. în spiritul Consiliului European de la Luxemburg, aceasta condiționalitate ar trebui sa se repercuteze asupra derulării negocierilor. Prioritățile ignorate și obiectivele neatinse ar trebui sa întârzie accederea în UE, dar respectarea stricta a calendarelor ar putea accelera procesul de aderare.

De fapt, parteneriatele de aderare identifica principalele domenii în care statele candidate ar trebui sa facă progrese înaintea aderării; evidențiază modalitățile prin care programul PHARE va putea finanța pregătirile pentru aderare. Aceasta la rândul lor implica angajamente ferme din partea fiecărui candidat cu privire la democrație, stabilitate macroeconomica și siguranța nucleara; mobilizarea tuturor resurselor disponibile din partea UE pentru pregătirea statelor candidate în vederea aderării.

Prioritățile identificate ar trebui sa corespunda, cel puțin inițial, cu sectoarele considerate a avea mai multe deficiente. Ele sunt stabilite pe baza rapoartelor regulate ale Comisiei Europene asupra progreselor înregistrate de tarile candidate, rapoarte care sunt ulterior înaintate Consiliului European.

ASISTENTA DE PRE-ADERARE

Potrivit concluziilor Consiliului European reunit la Berlin în perioada 24-25 martie 1999 asistenta acordata de Uniune tarilor candidate din Europa Centrala și de Est se va dubla începând cu anul 2000. Astfel, intre 2000 și 2006 vor fi disponibile anual 3120 mln euro. Prin intermediul programului PHARE și al altor doua noi instrumente de pre-aderare ISPA și SAPARD.

Asistenta financiara prin cele trei programe se va acorda în concordanta cu prioritățile și condițiile stabilite prin Parteneriate de aderare.

Fondurile alocate primelor tari admise în Uniune vor fi reorientate spre celelalte state candidate ramase în afara UE.

PROGRAMUL PHARE

Constituie în prezent principalul instrument la Uniunii de cooperare tehnica și financiara cu tarile asociate din Europa Centrala și de Est.

A fost creat în 1989 acronim care înseamnă “Polonia și Ungaria- Ajutor pentru reconstrucția economiilor lor”, extins treptat pentru toate tarile din Europa Centrala și de Est. Începând cu 1996, UE are 13 TECE partenere PHARE din care 10 sunt candidate pentru aderare.

Programul urmărește sa sprijine procesul de reconstrucție economica, sa încurajeze schimburile necesare construirii unei economii de piață și sa promoveze întreprinderile particulare din tarile Europei Centrale și de Est. ajutorul este acordat sub forma de asistenta tehnica și schimb de experiențe. Sectoarele prioritare sunt: agricultura, industria, finanțele, privatizarea, promovarea investițiilor, protecția mediului înconjurător și pregătirea profesionala.

PHARE sprijină tarile central și est europene în domeniul restructurării întreprinderilor cu capital de stat, al modernizării sistemului financiar, încurajând dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii; în același timp, sprijin formarea unei piețe a muncii și a sectorului social punându-se accent pe proiectele sectoriale și regionale în domeniile transporturilor, telecomunicațiilor, securității nucleare etc.

Fondurile alocate în cadrul PHARE sunt nerambursabile și ele contribuie intr-o măsura importanta la crearea condițiilor favorabile tranziției la economia de piață în special prin impactul asupra infrastructurii economice. România a primit asistenta din partea UE prin acest program. Astfel, au fost alocate in: 1990- 15.9 mil ecu

1991- 90 mil ecu, plus 53 mil ecu – ajutor alimentar

1992- 130 mil ecu: agricultura 32mil, industrie și privatizare 30 mil, asistenta tehnica 19mil, sector social 15,etc.

Albania, Estonia, Letonia și Lituania primesc asistenta PHARE doar din 1992. S-au pus și bazele unei operațiuni speciale de ajutor pentru tarile CSI. în cadrul programului național România beneficia de 802 mil ecu pe perioada 1990 – 1996, iar principalele sectoare beneficiare au fost educația, transporturile, privatizarea și restructurarea, agricultura. în anul 2001, coeziunii economice și sociale, coordonata de Ministerul Dezvoltării și Prognozei, bugetul PHARE a fost de 85 mil euro, la care se adaugă 27.32 mil euro finanțare din partea guvernului României. Până în prezent programul PHARE al UE a alocat României 740 mil ECU sub forma de ajutor nerambursabil.

Domeniile prioritare pentru sprijinul acordat de UE includ:

privatizarea și restructurarea întreprinderilor;

agricultura;

sectorul bancar;

învățamintul (programe: TEMPUS, SOCRATES, LEONARD, având drept obiective restructurarea învățamântului superior, încurajarea cooperării intre universități și întreprinderi, recunoașterea reciproca a diplomelor de studii);

cercetarea științifică (programe:COPERNICUS, PECO, EURECA, COST);

dezvoltarea economica locala, dezvoltarea regionala;

ocuparea forței de munca și politica sociala;

reforma în domeniul energetic (programul SYNERGY);

protecția mediului înconjurător (programul CORINE privind identificarea ecosistemelor aflate în pericol);

dezvoltarea infrastructurii;

reforma administrației publice.

PROGRAMUL ISPA

Înființat prin Reglementarea Consiliului nr. 1267 din 1999 are ca principal obiectiv alinierea standardelor de infrastructura din statele candidate la cele comunitare, oferind o contribuție financiara substanțiala pentru inbunatățirea infrastructurii de mediu și a celei de transport.

In perioada 2000-2006, România va beneficia prin acest instrument de finanțare nerambursabilă de aproximativ 240 mil euro anual.

Se impune ca proiectele propuse:

sa prevadă și co-finanțare de la bugetul propriu (min 25% din costul total);

sa asigure deplina conformitate cu normele și standardele Uniunii Europene;

sa aibă un impact semnificativ (bugetul proiectului trebuie sa depășească 5 mil euro);

sa respecte prevederile legislației comunitare privind concurenta și ajutorul de stat;

sa aibă un caracter public.

PROGRAMUL SAPARD (program special de Pre-aderare pentru Agricultura și Dezvoltarea Rurala)

Reprezintă unul din cele trei instrumente financiare ale UE care sprijin tarile candidate în procesul de pregătire pentru aderare la UE. Sectorul agricol are un rol important pentru situația economica și nivelul de trai al tarilor care si-au depus candidatura pentru aderare la UE. în anul 2000 21 iunie, Comisia Europeana a propus o alocare orientativa a fondurilor pentru fiecare dintre statele candidate, pe baza următoarelor criterii:

populația din mediul rural

suprafața agricola

produsul intern brut / locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare

situația teritoriala specifica existenta în fiecare din statele candidate.

In ceea ce privește România, va primi 150 mil euro anual intre 2000 și 2006. Asistenta totală disponibilă pentru cele 10 state candidate prin intermediul programului SAPARD este de 520 mil euro pe an, iar România se situează pe poziția a doua din punct de vedere al fondurilor alocate, după Polonia.

OBIECTIVELE PROGRAMULUI SAPARD:

să rezolve probleme specifice legate de dezvoltarea rurala pe termen lung

sa înbunătațească standardele de calitate ale produselor agricole, ale procesului de producție și ale marketingului acestora, scopul final fiind sa apropie aceste standarde de cele practicate în UE

sa ajute fiecare tara candidata în demersul de adoptare și implementare a acquis-ului comunitar din domeniu.

2.4 ARGUMENTE “PRO” și “CONTRA” EXTINDERII UE în EUROPA CENTRALA și DE EST

în ultimii ani, Europa a asistat la schimbări fundamentale în mare majoritate a tarilor din EUROPA CENTRALA și DE EST, schimbări care au afectat puternic ordinea geopolitica existenta la nivel mondial. Acesta a fost contextul extinderii conceptului de integrare europeana în tari care, pe fondul unei euforii generate de prăbușirea sistemului comunist, au imbrățișat foarte rapid ideea de aderare la UE.

Pe măsura ce starea de entuziasm general s-a atenuat, părerile despre procesul de integrare europeana au devenit mai realiste. Organele comunitare au început sa manifeste prudenta, reținere și chiar duplicitate în declarații vis- a-vis de procesul de extindere în EUROPA CENTRALA și DE EST.

Reacția celor 15 state membre UE fata de lărgire a fost diferita și chiar surprinzătoare : spre exemplu, Germania, din dorința de a redobândi o poziție centrala pe axa EST-VEST, a susținut încă de la început ideea extinderii, au existat insa o serie de oponenți precum Franța, care a văzut în procesul de lărgire o amenințare de atenuare a influenței pe care o are pe continent, corelata cu posibilitatea de deplasare a echilibrului politic al Uniunii către N-E.

Dincolo de interesele politice manifestate de statele membre, au existat păreri potrivit cărora lărgirea constituie un obstacol în calea adâncirii integrării europene- proces considerat de majoritatea membrilor ca fiind prioritar. Pe aceleași coordonate se înscrie și atitudinea Comisiei Europene care își manifesta preferința pentru adâncirea integrării europene în defavoarea procesului de extindere spre est.

Un alt argument împotriva extinderii în est l-a constituit temerea ca produsele realizate pe teritoriul noilor membri vor avea o competitivitate sporita în raport cu cele proprii, datorita preturilor mai reduse la care sunt desfăcute pe piață. Se apreciază ca în Europa sudica va fi cea mai expusa la efectele concurentei din est, ea beneficiind de avantaje competitive în industriile tradiționale, la fel ca și tarile din Europa Centrala și de Est.

De asemenea, statele mici și mai puțin dezvoltate din Uniune precum Spania ,Portugalia, Grecia și Irlanda se opun unei viitoare extinderi pentru ca se tem de o inevitabila reorientare a sprijinului financiar către noii veniți. Problema transferurilor financiare afectează și tarile puternice din UE care fac transferuri nete la bugetul comunitar. Aceste state sunt reticente fata de lărgire pentru ca nu se simt pregătite sa-si majoreze contribuția , astfel incit sa fie create noi fonduri în favoarea TECE sau sa fie majorate cele existente.

Se apreciază ca pe măsura ce vor adera noi tari la Uniune va apărea un dezechilibru intre veniturile și cheltuielile bugetare, în sensul ca vor exista cerințe din ce în ce mai mari de fonduri de la bugetul comunitar, îndeosebi pentru programele sociale, finanțarea structurala și pentru agricultura. în aceste condiții se impune alocarea de mai mulți bani în aceste direcții prioritare, fie prin majorarea fondurilor comunitare totale, fie prin excluderea sau defavorizarea altor domenii. Pentru ca resursele bugetare existente sunt deja solicitate peste măsura, singura cale viabila va fi ultima din cele doua menționate mai sus.

Devine din ce în ce mai evident faptul ca UE se afla în imposibilitatea de a oferi tarilor din Europa Centrala și de Est un volum egal sau apropiat de fonduri de cel de care au beneficiat state care au aderat anterior (Spania și Portugalia).Se știe ca aceste aderări au fost făcute în condițiile adoptării masurilor DELORS I și DELORS II, fapt ce a permis realizarea de transferuri financiare substanțiale către aceste tari , atingând chiar și 5% din PIB-ul acestora.

In general se apreciază ca la nivelul bugetului comunitar se va înregistra pe viitor o diminuare a sprijinului acordat de Uniune tarilor candidate, daca se iau ca baza de raportare aderările precedente, corelata cu o schimbare structurala a cheltuielilor destinate sectorului agricol de la 54% în 1992 la 46% în 1999 și o majorare a cheltuielilor cu fonduri sociale de la 32% in 1992 la 36% până în 1999.

Un alt motiv de îngrijorare provocat de extinderea în Est se manifesta în rândul muncitorilor din Vest, care se simt din ce în ce mai amenințați de forța de munca mai ieftina din est. Nu sânt lipsite de importanta nici problemele ridicate de sectorul agricol în contextul lărgirii Uniunii. Ar fi necesara o reformare a politicii agricole comune care în forma actuala este incapabila sa facă fata unei posibile extinderi în est. Numai ca o astfel de reformare presupune alocarea unui mare volum de fonduri din partea statelor membre, existând riscul ca aceste tari sa nu fie dispuse sa-si asume o asemenea responsabilitate.

Desigur, argumente în potriva lărgirii sunt multiple și imposibil de ignorat. Exista totuși și grupuri de interese și state care sprijin ideea extinderii spre est din motive mai mult sau mai puțin obiective. Pe aceasta linie favorabila lărgirii se înscriu și acei membri UE care, nefiind pe deplin de acord cu înfăptuirea Uniunii Economice și Monetare, susțin extinderea în speranța ca aceasta va încetini procesul de adâncire a integrării. Argumentul fundamental pentru lărgire il constituie convingerea ca acest proces va însemna în final un câștig, atât pentru UE, cât și pentru statele candidate. Astfel, o Uniune lărgita cu peste o suta de milioane da cetățeni va promova comerțul și activitatea economica în general, impulsionând creșterea economiei europene. în plus, integrarea unor noi state va întari influenta uniunii pe plan internațional. De asemenea, se apreciază ca pe termen mediu și lung, TECE constituie o piață importanta de desfacere pentru produsele celor cincisprezece, un important catalizator al investițiilor străine și o sursa sigura de forța de munca ieftina și calificata. Nu pot fi ignorate nici beneficiile de natura politica ce constau în principal în promovarea păcii și stabilității pe continentul european.

Extinderea Uniunii în Europa Centrala și de Est, prin sprijinirea reformelor macroeconomice structurale la nivelul fiecărui stat candidat va contribui pozitiv la atenuarea tendinței de migrație spre vest, fapt ce este perceput pozitiv de toate statele membre. în plus, liberalizarea comerțului reciproc, prevăzuta prin Acordurile Europene, va determina creșterea concurentei si, implicit, diminuarea preturilor și sporirea calității produselor comercializate. Principalii beneficiari vor fi consumatorii, atât din Uniune cit și din tarile candidate, care au posibilitatea de a alege dintr-o gama variata de bunuri și servicii pe cele care prezintă cel mai bun raport calitate-preț. în ceea ce-i privește pe producători, se apreciază ca pe termen scurt, presați de concurenta tot mai mare, ei vor fi nevoiți sa-si diminueze câștigurile pentru a putea face fata din punct de vedere calitativ și ca preț la noile cerințe. Cu toate acestea, daca acești producători vor fi dispuși sa se adapteze noilor condiții din mediul de afaceri, pe termen lung situația lor generala se va imbunățati.

2.5 COSTURI și BENEFICII ALE INTEGRĂRII

Nu exista nici o îndoiala ca, în ciuda dificultăților pe care le determina extinderea atât la nivelul UE, cit și la nivelul tarilor candidate, ideea de lărgire în est va domina programele Uniunii în anii care vor veni. în acest sens, pe măsura ce procesul de aderare înaintează, mulți economiști își concentrează tot mai mult atenția asupra costurilor și beneficiilor rezultate în urma lărgirii. Au apărut în literatura de specialitate modele diverse de cuantificare a efectelor și cifre extrem de variate care fie ca ambiționează, fie ca induc reținere cu privire la acest proces. O asemenea acțiune o constituie raportul CEPR (Centre for Economic Policy Research) numit “Costs and benefits of eastern enlargement: the impact on the EU and general Europe”. Aceasta lucrare atrage atenția asupra faptului ca un eșec economic în est poate constitui o amenințare a păcii și a prosperității vest- europene.

Se apreciază ca statele asociate “sunt deja dispuse sa se alăture UE din motive geopolitice, astfel încât existenta unui impact economic relativ va atenua puțin probabil dorința lor arzătoare de a dobândi cit mai repede statutul de membru UE. UE s-a angajat sa admită tarile candidate mai devreme sau mai târziu, dar se pare ca ea a devenit reticenta fata de grăbirea procesului de lărgire ca urmare a conștientizării costurilor substanțiale implicate”. Lucrarea apreciază ca a încerca sa estimezi costurile extinderii pentru uniune este tot atât de dificil ca și a evalua câștigurile tarilor candidate. Ceea ce este insa evident este faptul ca tarile membre UE vor câștiga în condițiile realizării unor costuri financiare inferioare. Daca se iau în considerare beneficiile pe plan politic acestea se rezuma în principal la promovarea păcii și stabilității intr-o Europa Unica, lărgirea fiind o investiție făcuta pentru prosperitatea cetățenilor europeni.

In ceea ce privește beneficiile economice ale procesului de lărgire, se așteaptă ca acesta sa rezulte atât din extinderea Pieței Unice, cit și din consolidarea poziției Uniunii pe piețele globale. în plus, potențialul uman al UE va fi imbunătățit considerabil cu forța de munca ieftina și calificata. De asemenea, nu trebuie sa se ignore faptul ca tarile candidate dispun de importante resurse naturale și nici poziția lor geografica ce va reprezenta un câștig pentru transport, comunicații și industria energetica. Câștigurile economice rezultate de procesul de extindere în est vor depinde în principal de progresul pe care tarile candidate din Europa Centrala și de Est vor fi capabile sa-l realizeze până în momentul intrării în Uniune.

In analiza modului în care este repartizat câștigul agregat intre cele 15 state UE, s-au realizat unele calcule suplimentare care evidențiază faptul ca Germania, Marea Britanie și Franța totalizează circa doua treimi din sursa globala. Aceleași calcule indica faptul ca Portugalia este singura tara din Uniune care ar putea pierde din procesul de lărgire, acest fapt datorându-se unei puternice dependente a economiei de industria textilelor, industrie care va fi puternic afectata de concurenta din est. Cu toate acestea, se estimează ca pierderea Portugaliei va fi atât de mica incit se poate considera aproape egala cu zero.

In ceea ce privește tarile candidate, se apreciază ca extinderea induce costuri ce “sfidează estimările”. Autorii studiului considera ca cel mai mare cost va fi cel cu adoptarea acquis-ului comunitar. Ca o justificare a acestei afirmații, se atrage atenția asupra faptului ca regulile UE au fost create pentru democrații cu sisteme sociale puternice și este puțin probabil ca aceste regulamente sa fie adecvate pentru statele mai puțin dezvoltate, dar intr-o continua expansiune din Europa Centrala și de Est, totuși, autorii aproba ideea adoptării de către tarile candidate a unor reguli comunitare, acțiune menita sa atenueze discrepantele existente la nivelul sistemelor legislative.

Pentru Uniune efortul va consta în principal din asistenta acordata TECE în vederea pregătirii pentru aderare și fondurile necesare pentru realizarea reformei instituțiilor comunitare reforma care sa permită funcționarea în bune condiții a Uniunii cu 27 de membri. Câștigul imediat pentru statele membre este aproape inexistent insa beneficiile viitoare sunt considerate a fi o garanție suficienta. Pentru tarile candidate (TECE) costurile lărgirii vor avea, fără îndoiala, un impact mai mare decât asupra Uniunii. Esențial este ca la nivelul acestor state sa existe o voința puternica ce sa permită anihilarea eforturilor prezente prin câștigurile viitoare.

Evaluarea impactului extinderii în est este o sarcina extrem de complexa. Exista un mare grad de incertitudine cu privire la principalii factori ce acționează asupra acestuia. Cert este ca impactul lărgirii va depinde foarte mult de performantele economice ale Uniunii, care vor fi puternic influențate de succesul UEM, de performantele economice ale tarilor candidate da o mulțime de factori externi precum mediul internațional, preturile internaționale la energie și produsele agricole, de viitoarea forma a politicilor comunitare, de momentul extinderii, de efortul depus în perioada de pre- aderare.

2.6 RELAȚIILE UE CU ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE și STATELE TERȚE

Uniunea Europeana participa la circuitul comercial internațional, fiind o mare putere comercială mondială, ea deține aproximativ 20 % din comerțul mondial; ea importa mari cantități de produse agricole și materii prime și furnizează cea mai mare parte a ajutorului destinat dezvoltării și ajutorului umanitar atât noilor democrații cit și tarilor din lumea a treia. Uniunea a creat acorduri comerciale și de ajutor cu cele mai sărace tari din Africa, Zona Caraibelor și Pacific. Uniunea întreține relații diplomatice cu aproximativ 130 de tarii. Ea participa la lucrările Organizatei de Cooperare Economica și Dezvoltare (OCED) și are statut de observator pe lângă ONU. De asemenea, ia parte la întâlnirile de nivel înalt ale reprezentanților puterilor economice occidentale fiind reprezentata în cadrul acestor reuniuni de Președintele Comisiei și de delegați din patru state membre: Franța, Germania, Italia, Marea Britanie.

Relațiile UE cu Asociația Europeana a Liberului Schimb (AELS)

După Tratatul de la Paris (1951) și Tratatul de la Roma (1957), Marea Britanie a încercat sa realizeze o contrabalansare a activității desfășurate în cadrul Comunităților, prin punerea bazelor Asociației Europene a Liberului Schimb in 1960 prin Convenția de la Stockholm.

Scopul acestei asociații este de a promova comerțul intre statele membre dar fără transferarea parțiala a suveranităților naționale către instituții cu putere legislativa, cum este cazul UE.

In 1984, AELS și Comunitățile Europene au hotărât sa creeze o zona economica unica și sa-si extindă cooperarea în domeniul economic, monetar, politicii industriale, cercetării și tehnologiei, mediului înconjurător, pescuitului, industriei siderurgice și transporturilor.

In mai 1992 a fost creat Spațiul Economic European (SEE), intrând în vigoare la 1 ianuarie 1994. Acesta presupune aplicarea unor politici și tarilor membre AELS. Se extinde pe teritoriul statelor membre al AELS aplicarea celor patru libertăți comunitare- libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de munca.

Relațiile UE cu Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Conform declarației anexe a Tratatului de la Maastricht, UEO a recunoscut necesitatea dezvoltării unei identități europene privind securitatea și apărarea precum și necesitatea asumării responsabilitățilior europene sporite de apărare. Statele membre UEO hotărăsc sa sporească rolul acestei organizații în perspectiva unei politici de apărare comune în cadrul UE.

In scopul integrării treptate a UEO ca și componenta în cadrul UE, vor fi luate următoarele masuri:

sincronizarea datelor și locurilor de întâlnire ca și armonizarea metodelor de lucru;

stabilirea unei cooperai strânse intre Consiliul și Secretariatul General UEO pe de o parte, și Consiliul Uniunii și Secretariatul General al Consiliului pe de alta parte;

luarea în discuție a armonizării succesiunii și duratei președințiilor respective;

punerea la punct a mijloacelor adecvate pentru a garanta informarea regulata a Comisiei Comuniăților Europene;

încurajarea unei cooperai mai strânse intre Adunarea Parlamentara a UEO și Parlamentul European.

Relațiile UE cu Consiliul Europei

Consiliul Europei, organizație regionala cu caracter politic, creata în 1949 urmărește stabilirea unor legaturi tot mai strânse intre statele membre în domeniul economic, social, cultural, juridic și administrativ, promovarea democrație și a respectării drepturilor omului. Protecția acestor drepturi, cit timp sunt inspirate de tradițiile constituționale comune statelor membre, trebuie sa fie asigurata în cadrul structurii și obiectivele Comunității.

Recunoașterea de către UE a reglementarilor adoptate în cadrul Consiliului Europei privind protecția drepturilor fundamentale ale omului dovedește orientările comune ale celor doua organizații în acest domeniu.

Relațiile UE cu tari industrializate din afara Europei

UE întreține relații economice cu tarile industrializate din afara Europei: SUA, Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelanda și altele.

UE și SUA au principii democratice comune și împărtășesc principiile unei filosofii comerciale comune care au contribuit la prosperitatea lor. în anul 1980 Comunitățile europene și SUA au semnat Carta Transatlantica, care a contribuit la stingerea relațiilor lor, mai ales la nivel politic.

Din 1981 au avut loc schimburi anuale de delegații la nivel înalt conduse de Președintele Comisiei Europene și Secretarul de Stat american.

UE și Japonia au semnat un acord comercial cadru. Se urmărește determinarea unui ritm mai rapid de desfășurare a ajustărilor structurale ale economiei japoneze cu scopul creării unui mediu de afaceri mai deschis și mai concurențial; asigurarea unei mai mari deschideri fata de importuri a pieței interne japoneze, inclusiv prin înlăturarea barierelor cu caracter tehnic și administrativ.

Au fost inițiate scheme de stimulare a exporturilor bazate pe acordarea de asistenta pentru desfășurarea unui marketing adecvat condițiilor speciale ale pieței nipone și pe organizarea de vizite și programe de studii în Japonia.

UE și Canada au ajuns la stadii similare de dezvoltare industriala bazata pe tehnologie de vârf și servicii. UE reprezintă pentru Canada un important partener comercial și o sursa de investiții de capital. în 1990 Comunitățile Europene și Canada au semnat o carta care reglementează relațiile dintre cele doua părți.

Se organizează întâlniri intre membrii Parlametului European și cei ai Parlamentului Canadian, întâlniri în scopul promovării relațiilor bilaterale și analizării evenimentelor internaționale.

UE și Australia și Noua Zeelanda mențin un strâns dialog prin intermediul consultărilor la nivelul ministerial și al schimburilor la nivel parlamentar. UE este cel mai mare partener comercial pentru Noua Zeelanda, iar pentru Australia reprezintă cel mai important furnizor de importuri și a doua piață de desfacere pentru produsele australiene, furnizând o treime din investitiile Australiei.

CAPITOLUL III

SITUAȚIA ECONOMICĂ ACTUALĂ A ROMÂNIEI

3.1 Tabloul tranziției economice în România.

Tabloul tranziției în România este multicolor, fiind caracterizat de o diversitate vastă a experiențelor. Se pot observa mai multe țări ale căror performanțe politice și economice pot fi puse în legătură cu istoria reformelor parțiale, cu mostenirea politică și instituțională, cu politicile de reforme adoptate și cu geografia. În aceste țări performanțele nu sunt similare. Nu este un secret că România și Bulgaria dețin lanterna roșie între țările candidate din Europa Centrala și de Est.

Transformarea s-a dovedit un proces mult mai complicat și mai complex decât părea inițial. Trebuie subliniată dificultatea realocării resurselor în economii cu mari rigiditați structurale.

România lui Ceaușescu a avut o economie cu foarte mari distorsiuni cauzate de industrializarea forțată în lipsa oricăror reforme de piață.

Ceea ce diferențiaza considerabil țările în tranziție este contextul instituțional. “Cultura instituțională” este ilustrată de functionarea administrației publice și performanța elitei politice având rădăcini într-o evoluție istorică mai puțin favorabilă. Pentru majoritatea țărilor în tranziție transformarea se împletește cu eforturile de modernizare. Este naiv să așteptăm miracole. Acolo unde știrile sunt mai bune și unde progresele par mai mari, premisele au fost mai favorabile și mersul reformelor a fost mai lesnicios.

Nu exista rețete miraculoase pentru modernizare. Este important ca stimulentele sa favorizeze economisirea și investiția, munca și inovația. Este nevoie de consecvență, dar și de pragmatism.

În politica de transformare, procesul reformei nu trebuie sa fie acaparat de grupuri restrânse de interese, lucrând împotriva interesului public. Rezultă nevoia funcționării sistemului de controale reciproce, nevoia de transparență și asumarea responsabilității de către funcționarul public, la orice nivel. Lupta împotriva corupției rămâne una dintre provocările importante ale tranzitiei.

România a pornit în tranziție cu un handicap major și a avut greutăți mari în a se desprinde de trecutul ei politic și economic (regimul Ceausescu). De aici au rezultat mari dispute legate de privatizare, ritmul reformelor economice, atitudinea față de capitalul străin, dispute politice care au afectat coerența și consecvența politicii de reformă.

România a cunoscut o evolutie economică sinuoasă de genul avânt și prabușire, cu mari fluctuații ale producției și cu o inflație înaltă și persistentă. Între 1990-1992, țara a cunoscut o primă recesiune de amploare cu rate ale inflatiei de trei cifre, fenomen caracteristic tuturor țărilor în tranziție.

Între 1993-1996, s-a inregistrat o dinamică pozitivă a producției și o scădere a inflației, dar s-au acumulat tensiuni ce s-au reflectat în creșterea rapidă a datoriei externe și dificultăți mari în finanțarea deficitelor externe. Sfirșitul anului 1966 a însemnat prima alternanță la o putere democratică. în 1997, s-au întreprins măsuri de ajustare structurală, pornindu-se de la realitatea că Banca Centrala avea rezerve valutare scăzute (sub 700 mil USD) și inflația lunara trecuse de o cifră în ultimul trimestru al anului 1996, dându-se un impuls privatizării. Având beneficiul analizei retrospective și știind ce s-a întâmplat în 1997 în economia mondială (criza financiara din Asia de Sud-Est) întelegem mai bine semnificația unora dintre măsurile de reforme adoptate în 1997: consolidarea rețelelor valutare de către Banca Centrală la un nivel care a ajutat-o să evite o mare criză în 1999. Totodată, măsurile adoptate în acel an au avut costuri majore și au condus la un declin al economiei. Programul economic ar fi putut fi mai bine construit, astfel încât costurile ajustării să fi fost mai mici. Veniturile oamenilor au fost puternic influiențate de aceste costuri, peste 40% din cetățeni trăind sub pragul sărăciei.

România a trecut printr-un moment dificil în 1999, când plăți externe mari au venit la scadentă (peste 3 mld USD), ceea ce a făcut pe multi analiști să considere că țara nu poate evita încetarea de plăti, propunându-se o scădere a rateing-ului țării, a riscului de țară. Totuși, România a reușit să evite această situație foarte grea grație unei ajustări fiscale și de balanța de plăti remarcabilă – similară ca amploare efortului făcut de Ungaria în 1995 prin programul Bokros. S-a redus la jumătate deficitul de cont curent (de la 8% la 4%) și deficitul bugetului consolidat a scăzut sub trei la sută.

Anul 2000 a evidențiat semne de relansare ușoară a economiei pe fondul scăderii inflației. Astfel, Produsul Intern Brut a crescut cu 1,6 % iar inflția s-a situat la 40,7 %. Deși România a cunoscut în acel an zguduiri pe piața financiară, sistemul bancar a rezistat și s-a continuat asanarea sa, după căderea a două mari bănci de stat: Bancorex și Banca Agricolă.

Alegerile din toamna anului 2000 au readus la putere pe presedintele Ion Iliescu și Partidul Social Democrat. Noul Guvern beneficiază de marele avantaj de a se afla pe valul relansării economice. Cifrele economice atesta o accelerare a relansării economice: PIB-ul a fost estimat să crească în 2001 cu peste 4,5% fiind condus în principal de producția industrială. Inflația își continue evoluția de scădere, prognoza pentru finele anului 2001 fiind de 29-30 %.

Există însă și evoluții mai puțin bune în ceea ce privește reformele structurale, pentru a se ajunge la ceea ce experții Comisiei de la Bruxelles numesc o “economie de piață functionabilă capabilă să facă față presiunilor concurențiale din interiorul UE”. Au crescut importurile, deficitul de cont curent și arieratele (datoriile întreprinderilor față de buget și bănci).

România are șanse de a părăsi ciclul avânt – prăbușire care a caracterizat evoluția economică în deceniul trecut. Pentru a valorifica aceste șanse, țara are nevoie de continuarea reformelor structurale ceea ce presupune disciplina financiară și structuri de guvernanță corporativă eficace, atragerea de investiții străine, dezvoltarea sistemului financiar și bancar.

Nu trebuie subestimate de către Guvernul actual și de către cele care vor veni problemele structurale cu care se confruntă economia Româneasca și care derivă din urmatoarele stări:

peste 40% din populatie trăiește și lucrează în mediul rural, în timp ce contribuția agriculturii la crearea PIB este de 21%;

numarul ridicat al cetațenilor care traiesc sub pragul sărăciei;

bugetul public sărac, care finanțează insuficient învațământul și sănătatea – 4 % din PIB fiecare;

infrastructura precară în ceea ce privește drumurile rutiere;

nevoia unei reforme în sistemul public de pensii, care va influiența serios bugetul statului în anii viitori;

costuri foarte mari implicate de restructurarea sistemului de producție și distribuție a energiei;

corupția endemică.

Se simte nevoia acută ca România să înregistreze creștere economică, dar pentru ca aceasta să fie sustenabilă, este nevoie de continuarea reformelor structurale, privatizare, aducerea inflației la un nivel rezonabil, de investitii străine directe care să suplimenteze pe cele interne.

Existența Uniunii Europene este o șansă extraordinară pentru a învinge capcana înapoierii economice și realizarea aspirației seculare de modernizare, jucând un rol excepțional în ajustarea României. Acest ajutor se concretizează prin asistența tehnică și financiară, prin descrierea unui drum al procesului care poate întreține speranțele unei populații, partial dezamagită de rezultatele tranziției.

Decalaje economice între Români și U.E.. Necesitatea integrării în U.E.

Între Români și țările U.E. există însemnate decalaje la indicatorii de nivel și indicatorii calitativi ai dezvoltării economice, decalaje prezente atât în ceea ce privește nivelul mediu al indicatorilor pe locuitor, cât și în raport cu fiecare țară membră în parte. În cei peste zece ani de tranziție a României către economia de piață, evoluția indicatorilor economici a acutizat discrepanțele existente la începutul anilor 90. Deși deține 6% din populația U.E., România nu produce la sfârșitul anului 1997,decât 0.4% din PIB comunitar exprimat în $.

Slaba performanță economică a fost unul din factorii cheie care a condiționat procesul de tranziție în țări ca România, fapt care a influențat negativ componenta economică a dezvoltării umane. Valoarea PIB pe locuitor (PPC) în România în ultimii 5 ani a fost oarecum fluctuantă (în 1996 a crescut față de 1995, pentru ca începând cu acest an să înregistreze o scădere continuă). Nivelul din 1999 al PIB pe locuitor este mult inferior nivelurilor înregistrate de alte țări din regiune candidate la aderare, cum ar fi Slovenia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Polonia și Estonia care, în medie, au avut o valoare a PIB pe locuitor cu 25% mai mare decât România. Ca punct de referință, putem spune că valoarea medie a PIB pe locuitor în 1999 a fost de c-ca 4 ori mai mare decât cea a României. Astfel, la acest stadiu, România trebuie să se concentreze asupra creșterii performanței economice și a nivelului scăzut al PIB pe locuitor.

Factori care au condus la acumularea și accentuarea acestor decalaje sunt legați munca și capital, de volum și structurile de ramură ale acestora și de randamentele obținute. Structurile sectoriale ale forței de muncă sunt rămase în urmă cu c-ca 50-100 ani față din cele din țările U.E..

În 1998, 37.5% din populația activă a României lucra în agricultură, 32% în industrie și construcții, comparativ cu 5.1% în agricultură, 30.3% în industrie și respectiv, 64.7% în servicii.

O evoluție îngrijoratoare este consemnată în ceea ce privește raportul dintre numărul de salariați și cel de pensionari și șomeri, în prezent numărul salariaților fiind mai mic decât cel al pensionarilor și șomerilor, fapt ce tensionează costurile salariale și contribuțiile pentru asigurările sociale și somaj.

În privința productivității muncii există decalaje importante în România și media U.E. Se poate constată că România este una din TECE cu cel mai mic nivel al productivității muncii (România realizează o productivitate de c-ca 2.600 Euro valoare adaugată brută pe o persoană ocupată fațăde c-ca 42.700 Euro media celor 15 țări U.E., ceea ce înseamnă că la un Euro valoare adăugată brută pe o persoană ocupată în Români revin peste 16 Euro în țările U.E.) și pentru care s-a înregistrat chiar o scădere față de 1995.

O altă cauză determinantă a discrepanțelor de productivitate, randamente și venituri o reprezintă capitalul și investițiile. Conform datelor furnizate de banca monială, într-un interval de 14 ani (1980-1993), România a realizat un PNB cumulat de 481.5 miliarde de dolari, din care a investit 179.8 miliarde de dolari (tot cumulat).

România, deși a relizat o rată a investițiilor de 37% a alocat pe locuitor un volum de c-ca 5 ori mai redus decât țările membre. După 1990 investițiile în România s-au diminuat drastic, media celor 14 ani continând influențele peioadei anterioare. În prezent, de exemplu, la un PIB pe locuitor de c-ca 25 mii de dolari și la o rată a investițiilor de numai 15%, țările U.E. pot asigura investiții anuale de 3.750 $ pe locuitor, în timp ce România pentru un PIB pe locuitor de 1500 $, chiar la o rată de investiție dublă, de 30%, nu ar putea să asigure decât aproximativ 450 $ pe locuitor și pe an, ceea ce înseamnă de peste 8 ori mai puțin decât media comunitară.

Persistența unei rate înalte a inflației a fost una din cauzele principale ale scăderii ratei investiționale, datorită creșterii riscurilor în cadrul mediului de afaceri Românesc (afectat de numeroase dificultăti legate de instabilitate și incoerență legislative și institutionale, de proliferarea birocrației, de amplificare a economiei necontabilizate). Acelasi efect legislativ l-a avut și diminuarea potențialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a veniturilor reale ale populației și nivelul ridicat al dobânzilor.

În ceea ce privește domeniul consumului, structura consumului final privat pe locuitor în România corespunde unei economii de subzistență, unde 58.8% din totalul cheltuielilor unei gospodării sunt alocate pentru alimente, băuturi și tutun. Aceasta înseamnă că în România 37.5% din populația ocupată care lucrează în sectorul agricol asigură aproape 60% din consumul final al populației. La un salariu mediu lunar de 100-120 $, un salariat român alocă pentru hrana 50-60% în timp ce în țările U.E. la un salariu mediu de 1500 $, salariiații alocă hranei până la 20% din bugetul de consum, respectiv 300 $ pe lună.

Așadar diferențele înregistrate între performanțele României și țările U.E., calculate pe baza unui sistem de 21 indicatori economico-sociali și al unui indicator sintetic agregat, întocmit pe baza unor principii metodologice unitare de către Banca Mondiala, FMI și ONU, scot în evidență nevoia acuta de depășire a unei stări de fapt ce caracterizează societatea Românească în ultimul deceniu și obligă la luarea unor măsuri dintre care să determine economia Românească să se miște în sensul și direcția ceruta de mecanismele economiei de piață, ale carei tipare se regăsesc într-o varietate de tipuri și forme în cadrul U.E.

Nevoia de integrare este dictată, în egala măsură de vulnerabilitatea economiei Românesti. Vulnerabilitatea unei economii este definită pe baza raportului dintre avantajele și dezavantajele economiei naționale în raport cu mediu economic internațional, cu mediul social și politic intern, cu capacitatea acestuia de a face față provocărilor interne și externe prin forțe proprii. Se refera și la relația dintre puterea economică și capacitatea acesteia de a realiza obiective naționale.

Nevoia de integrare este, de asemenea, dictată de dimensiunea economiei Românești. Literatura de specialitate consideră că, din punct de vedere tehnologic, o economie poate fi încadrată în cadrul categorial al economiilor mici atunci când piața nu poate să absoarbă producția realizată de firmă cea mai performantă dintr-o ramură, ale cărei capacităti de producție au fost utilizate la capacitate maximă. Din acest punct de vedere, dimensiunea economiei este diferită pentru fiecare din ramurile componente.

Integrarea economică, în special componenta ei comercială, poate contracara dezavantajele generate de dimensiunea redusă a economiei prin extinderea pieței de desfacere în scopul creșterii dimensiunii producției la scară.

Institutionalizarea schimburilor comerciale este în măsura, de a introduce stabilitate pe termen lung, obligând partenerii din interiorul zonei integrate să se supună unor prevederi comune în interiorul zonei, garantând desfașurarea restricționată a schimburilor comerciale.

Nevoia de integrare este dictată, deopotriva, de nevoia de a asigura finanțarea complexului de proceduri economice și politice privind trecerea spre economia de piață. Fondurile necesare restructurării și formării unui sistem bine conturat al economiei de piață pot preveni fie din interiorul sistemului, ceea ce în situația economico-socială și politică actuală a României nu reprezintă o soluție viabilă, fie din afara sistemului, prin investiții străine directe sau prin împrumuturi contractate de pe piețele internaționale de capital.

Asocierea economiei Românești în vederea integrării în structurile economice ale U.E. este privita ca una din modalitațile viabile de asigurare a surselor de finanțare necesare restructurării. Aceasta se poate realiza prin aplicarea prevederilor Acordului de Asociere privind liberalizarea schimburilor comerciale în sistem asimetric, care ar trebui să conducă la cresterea exporturilor ca urmare a facilitării accesului pe piața comunitară, iar statutul de membru asociat ar trebui să confere un plus de siguranță și atractivitate pentru investitorii străini din interiorul Uniunii și din afara acesteia.

Un alt factor care face din integrarea României în U.E. o necesitate de maximă importanță este nevoia țării noastre de a-și întări poziția pe piața externă. Apartenența la un spatiu integrat economic reprezintă pentru produsele ramurilor unei economii de dimensiune mică sau mijlocie, care din acest considerent se află pe piața mondială în poziția de primitoare de preț (price taker), obținerea de avantaje ce decurg din puterea de negociere a grupării integrative respective (in calitate de price maker).

În sprijinul nevoii de integrare a României în U.E. vine și faptul că integrarea economică a fost considerată drept modalitate de a evita stările conflictuale de natură politică și economică, dar în special pe cele de natură conflictuală ivite ântre statele naționale aflate în proximitate geografică.

Existența unei structuri integrative care să cuprindă o mare parte, sau toate, economiile din regiune, ar permite evitarea conflictelor militare din zonă.

Crearea condițiilor social-politice interne adecvate unei integrări eficiente presupune voința și acțiunea politică hotărâtă de accelerarea proceselor de reformă în toate domeniile: economic, instituțional, organizational, socio-cultural, politic și juridic.

3.3 Determinante ale invitării României la negocierile de integrare în Uniunea Europeană

Faptul ca România a fost invitată să înceapă negocierile de integrare în Uniunea Europeană fără a îndeplini toate criteriile și mai cu seamă pe cele economice a stârnit în timpul respectiv în opinia publică și în rândul analiștilor un viu interes de a afla adevărul.

Una din explicațiile care s-au dat și care conține mult adevăr este aceea că la baza deciziei politice adoptată de UE s-a arătat și prețuirea de către elita țărilor comunitare a meritelor și calităților deosebite ale poporului Român.

Într-adevăr, poporul nostru s-a eliberat, asa cum se cunoaște, cu multe sacrificii, de comunism. El suportă cu stoicism și consecințele nefaste ale incompetenței arivismului și indolenței unei părți importante a clasei politice din zilele noastre.

Miracolul reprezentat de invitarea României la negocierile de aderare a fost posibil, de asemenea, datorită statorniciei acestui popor, pe care nici frustrările crunte, nici sacrificiile inutile și nici umilințele de tot felul nu l-au dezumanizat și nu l-au determinat să-și uite sau să-și ignore credința creștina și să-și verse amărăciunea pe cei de o altă confesiune sau entitate, cum din păcate s-a întâmplat în alte țări din zonă.

O alta interpretare a gestului de bunăvointă manifestata de conducerea UE prin invitarea
României la negocierile de integrare comunitară rezidă în aceea că țările comunitare ar fi dorit să folosească în interesul extinderii UE situația confuză și periculoasă generată de evenimentele din Kosovo, sub pretextul că acestea au demonstrat că pacea poate fi asigurată numai prin integrare.

Fară a ignora sau subestima asemenea explicații și interpretări, care conțin o anumită doză de subiectivism, de sentimentalism, iar în relațiile dintre state ceea ce contează sânt în ultima instanță, după cum se știe interesele și îndeosebi cele economice este necesar ca analiza sa fie extinsă și adâncită anume în această zonă.

3.3.1 Potentialul economic și demografic Românesc – factor de interes pentru Uniunea Europeana

O primă determinantă esentială a invitării României la negocierile de integrare în UE o reprezintă potențialul său economic, care are o importanță deosebită pentru orice stat și pentru relațiile externe, inclusiv de integrare.

Cu toate că SUA n-au luat în considerare acest factor atunci când au respins aderarea României la NATO (Madrid, 1997), presedintele american de atunci, Bill Clinton, l-a evocat ulterior în termeni elogiosi, ce vădesc un anumit regret pentru respingerea respectivă. Astfel, cu prilejul vizitei sale în țara noastră, imediat după reuniunea NATO de la Madrid, fostul președinte american a declarat:”Ținând cont de bogația resurselor naturale și de faptul că oamenii sunt bine pregătiți, î-mi dau seama că Românii au șanse excelente”. Întradevăr, România dispune de o înzestrare cu resurse primare superioare față de majoritatea țărilor europene, inclusiv membre ale UE și candidate la această instituție integraționistă. Dacă ne referim, de exemplu, la potentialul de muncă, principala componentă a potentialului economic al oricarei țări, România deține cel mai mare potențial al resurselor de muncă din această parte a Europei, cu excepția Poloniei. Acest lucru poate fi observat în următorul tabel:

Sursa: N.G. Niculescu, I.D. Adrumitacesei, “Premise ale integrării României în plan european”

Așa cum se observă, cresterea potențialului demografic în România este superioară tuturor țărilor luate în calcul, inclusiv membre și candidate ale UE.

De asemenea, țara noastră dispune de o zestre de forță de muncă bine calificată, aspect ce nu i-a scăpat nici fostului președinte Clinton, și de specialiștii de înalta clasă “unii dintre cei mai buni din lume”, cum i-a caracterizat marele fermier american D. Garst.

Ca urmare a ponderilor apropiate ale celor trei forme de relief, a structurii subsolului și a climatului temperat- continental, România se numără printre țările europene care dispun de o largă paletă de resurse naturale.

În privința terenului arabil, a zăcămintelor feroase și de sare, fără a mai aminti și zăcămintele de petrol, România se situează peste media europeană, la suprafața împădurită și a zăcămintelor de bauxită apropiindu-se de această medie. În anul 1995, unui locuitor din țara noastră îi revenea o suprafață de 0.65 ha de teren agricol ceea ce înseamnă de doua ori mai mult decât în Franța, de 3,4 mai mult decât în Austria și de 4,3 ori mai mult față de Germania.

Tot în anul 1995, în România s-a realizat o producție de energie primară de 3347kg echivalent cărbune pe locuitor, adică cu 37% mai mult în comparație cu Germania și cu 210% mai mult decât în Austria.

Conștiente de importanța acestor bogății naturale ale României, țările membre la Uniunii Europene au lăsat la o parte cifrele reci și seci privind actuala situație economică dificilă a țării noastre și au dat prioritate concluziilor ce decurgeau din analizele strategice pertinente pe termen mediu și lung. O asemenea abordare a conștientizat faptul că este în interesul atât al UE, săracă în resurse naturale, cât și al României, deficitară în domeniul tehnologiei performante, să-și cupleze eforturile și factorii de producție de care dispun fiecare și să-i valorifice spre binele reciproc.

Chiar dacă unele din resursele menționate nu sânt în cantități industriale și pe termen lung, totuși, cele două părți își pot adopta colaborarea astfel încât resursele Românești să poată contribui la completarea celor comunitare în schimbul tehnicii și tehnologiei avansate a țărilor membre UE.

3.3.2 Piața Româneasca – debușeu al tehnicii și tehnologiei occidentale performante

O altă determinantă sau cel puțin ipoteza de lucru privind invitarea României la negocierile de integrare în UE o constituie identificarea de noi posibilități de export a tehnicii și tehnologiei comunitare pe piața Românească. Aceasta este afirmată deschis în documentele oficiale ale UE și în declarații ale conducătorilor țărilor comunitare.

Referindu-se la avantajele pe care le urmăresc statele membre ale UE prin extinderea Uniunii și indicând avantajele respective, Agenda 2000 le exercitează în felul următor:”… vocea mai puternică a Europei în lume, cooperarea mai largă și deci mai eficientă față de asemenea provocări ca cea a poluării mediului și criminalității organizate și posibilitatea pentru întreprinderi de a găsi noi piețe de desfacere și de a realiza noi economii de scară”.

În consonanța cu reorientările politicii externe românesti după decembrie 1989, s-au produs restructurări în schimburile comerciale, ceea ce rezultă și din următorul tabel:

Repartizarea geografică al comerțului exterior el României (în %)

Sursa: Anuarul statistic al României, 1998

Concomitent cu accentuarea preponderenței Europei în comerțul exterior el României, raportul export- import în relațiile cu statele europene s-a menținut deficitar pentru România.

Concentrată exclusiv pe relațiile cu țările membre ale UE, structura comerțului Românesc e reflectată în tabelul ce urmează:

Structura comerțului exterior al României cu tarile membre UE (in%)

Sursa:Anuarul statistic al României, 1998

Din aceste date rezultă anumite asimetrii care se exprimă în aceea că la exportul Românesc au ponderi ridicate și în creștere unele grupe de produse cu grad scăzut de prelucrare a resurselor, iar la importuri au ponderi mari și crescătoare grupe de produse pentru care există capacități de producție în țară, precum și grupe de mărfuri cu un nivel ridicat de prelucrare a resurselor economice.

Asemenea asimetrii pot fi atenuate sau complet înlaturate prin ridicarea competitivității produselor Românești și printr-o mai bună negociere, cu luarea în mai mare măsură în seama a intereselor reciproce ale părților.

Asimetria facilităților tarifare și netarifare în favoarea României până în anul 2002 a fost concepută în ideea că la sfârșitul perioadei, România va îndeplini criteriile de integrare efectivă în UE. Cum procesul de pregătire pentru integrare se prelungește dincolo de anul 2002, țara noastra se află în situația de a solicita includerea în programul economic de preaderare a prelungirii valabilității facilităților cuprinse în Acordul de asociere.

“Integrarea – preciza premierul Adrian Năstase la investirea sa în funcție – reprezintă destinul național și marele proiect de dezvoltare al României. Principalii noștri parteneri comerciali, economici și politici sunt ecuropeni”. Aceasta nu înseamnă, însă, ignorarea sau slăbirea relațiilor economice și comerciale cu parteneri de pe alte continente mai îndepărtate sau mai apropiate. Datele statistice disponibile pe primele cinci luni ale anului 2001, în privința soldului export/import sunt edificatoare în sensul ca în practică nu s-a procedat așa.

. Pe relația de ansamblu cu UE s-a înregistrat un deficit de aproape 350 mil $,iar pe relația cu CEFTA deficitul s-a cifrat la aproape 250mil $. Cea mai mare parte a deficitului comercial Românesc pe perioada respectivă a rezultat din schimburile comerciale cu Federatia Rusă și cu Ucraina. în timp ce exporturile României pe piața rusească au fost de numai 33 mil $ importurile au totalizat peste 567 mil $. Deficitul pe relația cu Ucraina au fost peste 100 mil $, iar cu Rusia de circa 1 miliard.

3.3.3 Poziția geostrategică a României și importanța ei pentru Uniunea Europeană

O altă determinantă importantă a deciziei de la Helsinki o constituie pozișia geostrategică a țării noastre, care în anumite perioade ale istoriei a mai jucat un mare rol în stăvilirea valurilor migratoare de pe alte continente. În prezent și în perspectivă se prefigurează constituirea din nou a României în zona tampon împotriva traficanților de tot felul, venind din aceleasi țări ca altădată și tinzând la prosperitatea și bunăstarea Europei Occidentale.

Uniunea Europeană și-a reconsiderat proiectul privind frontiera sa de răsărit în dorința de a avea liniștea necesară asigurată, mutându-si granița sa de est și a lumei civilizate pe frontiera de răsărit a României.

Pe baza acestor considerente, este de presupus că, în decurs de aproximativ un deceniu România va deveni principala sau chiar unica barieră în această parte a continentului european în calea noilor amenințări la adresa securitatii UE. Aceste amenințări se prezintă sub forma emigrației clandestine, terorismului, traficului de arme, de droguri, de materiale radioactive, de carne vie etc.

Teoretic vorbind, datorită integrării în curs de întărire din cadrul Uniunii, așa cum se prefigurează și în anumite privințe se realizează deja în spațiul Shengen, peste circa 10ani, cine va trece granița de est a României, va putea merge până la Oceanul Atlantic fară a mai fi controlat .

Devenind o țară de granița a UE, România va constitui probabil segmentul comunității în care se va investi mai mult decât oriunde în Răsăritul Europei, cu excepția Poloniei, care va avea același rol în Nord-estul European. ..

Istoria arată că intotdeauna zonele de frontieră au fost peste tot în lume cele mai întărite. Este un fapt notoriu ca, sprijinite de statele occidentale, țările aflate mai la Vest de “Cortina de fier” au cunoscut o dezvoltare mai puternică în comparație cu Estul sărac. Un exemplu edificator îl constituie și Berlinul occidental față de cel oriental.

Totul are, desigur, un cost . În cazul României, este vorba de evoluția raporturilor sale cu Republica Moldova. O data cu decizia Consiliului European din decembrie 1999, de invitare a României la negocierile de integrare în UE, țara noastra a intrat în spațiul euro-atlantic, în timp ce Basarabia a rămas în spațiul CSI. Prutul devine nu doar o frontieră a două state Românesti, ci linia de demarcație a două spații: occidental și oriental, situație ce s-a accentuat după ultimile alegeri din R. Moldova și reinstalarea regimului comunist.

Sintetizând interesele reciproce, ale României de integrare în UE și ale comunității Europene de a integra în cadrul său o asemenea țară bogată în resurse naturale diverse, cu mare potențial demografic și cu o poziție geostrategică deosebită, cum este țara noastră, Gunter Verheugen a arătat cu prilejul vizitei sale în România, în 2001 : ”Mesajul meu esențial este acela că UE are nevoie de România la fel de mult cât și România are nevoie de UE”.

CAPITOLUL IV

ADERAREA ROMANIEI LA UE –ELEMENTE DE STRATEGIE

4.1 Contextul istoric

România are legături tradiționale cu Uniunea Europeană, fiind prima și singura țară din Europa de Est care, încă din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit în relațiile cu UE, iar în 1980 a procedat la recunoașterea de facto a acestei grupări economice prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE. Totodată, o serie de factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea geografică, complementaritatea și potențialul economic, precum și evoluția în timp a cadrului juridic.

Contextul istoric în care se încadrează demersurile României vizând integrarea în structurile comunitare se plasează sub semnul atât al schimbărilor profunde care au intervenit în societatea Româneasca după 1989, cum ar fi: construirea unei societăți democratice și instaurarea unei economii de piață, cât și al "sfidării" dihotomice la nivelul Uniunii Europene: necesitatea unor reforme interne structurale, dublată de inevitabila sa extindere asupra țărilor europene ce subscriu acelorași valori democratice.

Logica duală a construcției europene se regăsește pregnant în deciziile politice și documentele programatice ulterioare semnării Tratatului de la Amsterdam. Agenda 2000 a deschis procesul de reflecție asupra ajustărilor structurale impuse de noile realități ale unei Uniuni din ce în ce mai integrată la nivel economic, politic și de securitate. Ca un corolar, Avizele Comisiei Europene asupra țărilor asociate din Europa centrală și de est, evidențiind nivelul de pregătire al acestora în îndeplinirea criteriilor de aderare, au constituit o bază realistă și obiectivă pentru inițierea procesului de negocieri și aderare la Uniunea Europeană. Concluziile Consiliului European de la Luxemburg au consfințit, printr-un consens istoric al statelor membre UE, statutul de candidat pentru cele 10 state europene aflate în relații de asociere cu Uniunea Europeană. Caracterul cuprinzător și dinamic al procesului inițiat la Luxemburg a fost prezervat în etapele ulterioare (deschiderea Conferinței Europene, ca un cadru pan-european de întărire a cooperării interstatale, lansarea oficială, la Bruxelles, în martie a.c., a procesului de lărgire a Uniunii cu toate statele nominalizate la Luxemburg; demararea <screening>-ului examinării analitice a <acquis communautaire>).

Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Strategia națională de pregătire a aderării României la UE, adoptată la Snagov în iunie 1995, a jalonat etapele procedurale și acțiunile ce urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare. Conștientă de deficiențele și întârzierile semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997, România a accelerat ritmul reformelor economice și instituționale. Statutul de candidat la aderare dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg și oficializat o dată cu lansarea procesului de negocieri și aderare la UE, din martie a.c., marchează un nou stadiu al relațiilor cu Uniunea și implică asumarea de responsabilități sporite în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în alinierea la normele și practicile comunitare. Parteneriatul de Aderare semnat de România constituie actualmente elementul-cheie al strategiei consolidate de pre-aderare, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile acționale și mobilizând intr-un cadru unic toate formele de asistența comunitară. Aflată în faza de pregătire intensificată pentru aderare, România participă activ la procesul de examen analitic al <acquis communautaire>, al cărui obiectiv îl constituie armonizarea legislației interne cu normele comunitare.

Identificarea obiectivelor și a priorităților acționare ale României trebuie, deci, fundamentata pe evaluarea realistă a gradului de implementare a acestor criterii, având în vedere și concluziile Comisiei Europene conținute în Avizul din iulie 1997, reiterate în cadrul Parteneriatului de Aderare. Astfel, sintetic, se consideră ca România este pe cale să satisfacă în integralitatea lor criteriile politice, a făcut progrese semnificative în crearea unei economii de piață viabile, deși aceasta reclamă eforturi substanțiale în continuare. Dificultăți majore se întâmpină, de asemenea, în instaurarea unui veritabil climat concurențial, totodată, nu au fost transpuse sau preluate elementele esențiale ale acquis-ului comunitar, în special în domeniul Pieței Interne.

4.2 Evoluția relațiilor României cu Uniunea Europeană

Unul dintre obiectivele strategice cu Uniunea Europeană în etapa actuală de dezvoltare este atingerea sa prin admiterea în componența ei de noi țări cu drepturi depline.

In agenda 2000, adoptată de Consiliu European în 1999, se arată: “Extinderea reprezintă o șansă istorică de a crea o Europă mai puternică, mai vastă și mai stabilă”.

Țările în curs de pregătire pentru integrare în UE, între care și România văd în aceasta o mare șansă pentru prosperitatea și bunăstarea lor viitoare.

Țara noastră consideră că aderarea sa la UE este cea mai adecvata cale de ridicare a nivelului de dezvoltare economică și socială, a creșterii nivelului de trai al populației. Integrarea conferă noi prerogative de manifestare a democrației și identității naționale a poporului Român.

România consideră că integrarea sa un UE reprezintă obiectivul fundamental în cadrul reorientării relațiilor ei spre statele prospere occidentale, de care o leagă nu numai apartenența la același continent ci și puternicele tradiții comune de cultură și civilizație, iar cu unele dintre ele solidele legături de limbă.

România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații contractuale cu UE: Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferințe din 1974, fiind inclusă pe lista țărilor beneficiare de scheme comunitare de preferințe generalizate în favoarea țărilor în curs de dezvoltare (până la 30 aprilie 1993), Acordul privind comerțul cu produsele industriale din 1980, an în care România a stabilit relații diplomatice cu UE.

România a fost prima țară din Europa de Est care la 1 ianuarie 1981 a recunoscut de facto Uniunea Europeană ca entitate.

La 22 octombrie 1990 a fost semnat un Acord privind comerțul și cooperarea comercială reciprocă pe baza clauzei națiunei cele mai favorizate. Acest acord a stabilit eliminarea de către Comunitățile Europene a unor restricții cantitative specifice, eșalonat pe o perioadă de câțiva ani a constituit cadrul viitorului Acord de Asociere semnat la 1 februarie 1993.

În decembrie 1994 s-a adoptat, în cadrul Consiliului European de la Essen, “Strategia de pregătire a țărilor asociate din Europa Centrala și de Est”.

La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European pentru instituirea asocierii României la UE, ale cărei prevederi comerciale începuseră deja sa fie aplicate din anul 1993 în cadrul unui acord interimar.

La 22 iunie 1995 , România și-a prezentat cererea de aderare la UE, iar la 17 iulie, același an, Comisia Europeană a început procedura de evaluare a condițiilor aderării.

În decembrie 1995, România prezintă o strategie detaliată cu privire la adoptarea acquis-ului european. Consiliul European de la Madrid decide lansarea Conferinței Interguvernamentale în vederea stabilirii condițiilor politice și instituționale necesare mai ales în perspectiva extinderii UE.

Începând din 1996, au intrat în vigoare Concesiile tarifare și Schemele de reducere a taxelor vamale ale României conform Acordului European instituind asocierea la UE, și Acordul de Liber Schimb cu țările AELS. Prin Hotarârile de Guvern 1292/1996 și 196/1997 au fost reduse taxele vamale la importurile de produse industriale din țările membre UE, iar prin HG 161/1997 s-au redus taxele vamale la importurile de produse agricole provenind din țările membre UE. La jumătatea anului 1996 Comisia Europeană și-a prezentat punctul de vedere în legătură cu solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană.

In martie 1998, Guvernul României dă publicității prima versiune a Programului Național de Aderare a României la Uniunea Europeană, editându-se în octombrie 1998. Are loc lansarea conferinței Europene, cadru multilateral de discuții cu cele 10 state est europene. Comisia Europeană aprobă Parteneriatele pentru Aderare pentru acele 10 țări candidate din Europa Centrală și de Est, inclusiv pentru România. Primul grup de state candidate (Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Ungaria și Cipru) începe negocierile de aderare la UE, restul statelor candidate, inclusiv România, urmând a începe aceste negocieri pe măsura avansării pe calea pregătirii pentru aderare.

Evaluarea făcută de Comisia Europeană la sfârșitul anului 1998 asupra stadiului îndeplinirii de către România a criteriilor de la Copenhaga 1993, a consemnat unele realizări în domeniul politic, dar în același timp a constatat grave rămâneri în urmă și chiar regrese în ceea ce privește tronsonul economic și al acquis-ului comunitar. S-a apreciat ca din punct de vedere economic România se află intr-un moment critic. La nivel macroeconomic, situația era într-o evidență deteriorare față de perioada precedentă, iar procesul de reformă era mult încetinit. Statul nu reușise să impună o disciplină financiară fermă în unitățile economice și să controleze punctele nevralgice ale sectorului financiar în ansamblu. Ritmul dezamăgitor la reformei economice și structurale a dus la deteriorarea rapidă a balanței comerciale și de plăți și a pus în pericol macrostabilizarea.

În ceea ce privește adoptarea acquis-ului comunitar, au fost apreciate că nesatisfăcătoare măsurile întreprinse în justiție și în domeniul asigurării ordinii publice (lupta împotriva corupției și a crimei organizate, demilitarizarea poliției, securizarea frontierelor țării etc).

Comisia Europeană a apreciat faptul că România a fost singura din cele 10 candidate care s-a îndepărtat de Europa în loc să se apropie. Însă, din considerente mai mult politice, lucrurile au luat o altă turnură.

La reuniunea șefilor de stat și de Guvern ale țărilor UE de la Helsinki din decembrie 1999 s-a hotărât invitarea României pentru a începe negocierile de aderare la UE. Decizia surpriză a Presedinției și Consiliului European a avut în vedere toate statele candidate la aderare din eșalonul al doilea dar enumerarea lor înceta semnificativ cu țara noastră. Astfel, România a fost salvata la timp de la dezastru și reașezată oficial pe harta lumii civilizate. Începând cu 10 decembrie 1999, țara noastră a început să iasă din conul de umbră al Europei.

În martie 2000, România a prezentat la Bruxelles Strategia națională de aderare pe termen lung. Negocierile substanțiale de aderare au început la 20 martie 2002, când România a prezentat domeniile inițiale avute în vedere în procesul negocierilor de aderare. În prezent acest proces se află într-o etapă destul de avansată privind negocierea capitolelor acquis-ului comunitar.

În ceea ce privește asistența financiară, România beneficiază, din 1991, de programul PHARE, prin care a primit sprijin tehnic și financiar în domeniile cele mai importante ale economiei. în 1991-1993 Comunitățile au acordat României prin acest program de 360mil ECU, devenind cea de-a doua mare beneficiară a programului după Polonia.

4.3 Cadrul instituțional al relațiilor dintre România și U.E.

Dialogul instituționalizat dintre cele două părți a avut loc pâna în anul 2001 la două niveluri pe baza prevederilor Acordului European:

a) La nivel parlamentar;

b) La nivel guvernamental.

La nivel parlamentar dialogul se desfășoară prin intermediul Comitetului Parlamentar Mixt de Asociere România-U.E. care se întrunește de două ori pe an, la București și la Bruxelles, începând cu 20 aprilie 1995. Fiecare delegație are un număr de 12 membri iar conducătorii delegațiilor asigură corespondența Comitetului. La încheierea reuniunilor se adoptă un document final, cu titlu de Recomandare, cu caracter politic, care este înaintat Guvernului Român și instituțiilor comunitate. Partea Română este reprezentată de membrii Comisiei pentru Integrarea Europeană a Parlamentului României, Comisiei care se ocupă de mai multe aspecte ale procesului de integrare, printre care strategia și prioritățile acesteia, armonizarea legislației, îndeplinirea criteriilor de aderare, etc. Comisia pentru Integrare Europeană colaborează cu comisiile de politică externă ale Camerei și Senatului. Consiliul Legislativ are un departament specializat pe conformitatea sau armonizarea legislației Românești cu cea comunitară.

La nivel guvernamental dialogul politic dintre România și U.E. se desfășoară în cadrul Consiliului de Asociere, iar dialogul la nivel tehnic (economic) are loc în cadrul Comitetului de Asociere. Comitetul de Asociere este format din reprezentanți ai Guvernului Român și ai Consiliului Comisiei, se reunește de regula în octombrie, fie la București, fie la Bruxelles, analizează îndeplinirea prevederilor Acordului European și progresele înregistrate de România în procesul de preaderare.

Departamentul pentru Afaceri Europene este fostul Departament pentru Integrare Europeană, înființat în ianuarie 1993 în cadrul Guvernului României, care era condus din 1996 de un ministru delegat pe lângă Prim-ministru României. Departamentul reprezintă interfața dintre instituțiile europene și instituțiile Românești implicare în procesul de integrare. El a coordonat, elaborat și monitorizat Programul Național de Aderare a României (PNAR). În cadrul Departamentului există un număr de câteva direcții specializate pe anumite domenii.

Comitetul Inter-ministerial pentru Integrare Europeana funcționează pe baza Hotărârii de Guvern numărul 140/1995 și este condus de Primul Ministru (Președinte) și de Ministrul Integrării Europene (Președinte Executiv), din el făcând parte miniștrii și conducătorii altor instituții și agenții guvernamentale. Comitetul analizează și coordonează procesul de integrare, monitorizează progresul pe linia pregătirii aderării la U.E., evaluează și avizează programele de acțiune.

Există compartimente de integrare europeană la nivelul ministerelor, organelor administrației publice centrale și prefecturilor, care sunt subordonate direct conducătorului instituției respective și care au atribuții specifice în domeniul respectiv.

Institutului European din România a fost înființat prin O.G. nr.15/1998 și este o instituție publică subordonată Guvernului. Activitatea sa are ca obiective principale sprijinirea fundamentării politicilor în domeniul integrării și a procesului de construcție instituțională, dezvoltarea spiritului și valorilor europene, traducerea legislației comunitare, specializarea și formarea funcționarilor publici, formarea de negociatori, informarea publicului larg asupra problematicii integrării, realizarea studiilor de impact asupra procesului de integrare a României în U.E. Institutul are o unitate de traduceri, una de studii și alta de training.

Fondul Național înființat în 1998 în cadrul Ministerului Finanțelor, este structura de implementare a Programelor Naționale PHARE. Fondul Național asigură împreună cu structurile de specialitate ale Ministerului de Finanțe:

a) Funcția de trezorerie centrală pentru fondurile alocate de U.E.

b) Transferul fondurilor PHARE și ale cofinanțărilor către Oficiul de Plăți Contractare PHARE/Agentiile de Implementare

c) Supervizarea gestionării financiare a programului

Oficiul de Plăți și Contractare PHARE/Agențiile de Implementare au posibilitatea administrării fondurilor transferate de la Fondul Național, organizarea licitațiilor și a contractărilor, efectuarea plăților, evidența contabilă și raportarea financiară.

Evoluția țării noastre pentru îndeplinirea integrală a criteriilor de integrare în U.E., stabilite la Copenhaga în 1993 s-au desfășurat și continuă să se desfășoare pe un font larg, opținându-se rezultate scontate, mai cu seamă în ultimul timp.

În locul unui departament oarecare, aflat la început pe lângă Primul Ministru iar apoi în componența Ministerului de Externe, la începutul anului 2001 a fost înființat Ministerul Integrării Europene cu misiunea de a reuni într-un șuvoi unic energiile întregii țări pentru aderarea sa la U.E.

Ministerul Integrării Europene are răspunderea de a asigura coerența necesară și coordonarea acțiunilor de pregătire a aderării în toate domeniile, prin conlucrarea cu toate ministerele și instituțiile implicate, precum și de a îndruma activitatea de negociere a integrării.

Principalele atribuții ale MIE ca organ central de sinteză sunt:

Coordonarea raporturilor ministerelor și altor organe de specialitate ale administrației publice centrale cu instituțiile Uniunii Europene și cu statele membre;

Urmărirea îndeplinirii obligațiilor ce decurg din Acordul European;

Fundamentarea și coordonarea procesului de pregătire a aderării prin elaborarea documentelor de programare strategică;

Conducerea și coordonarea activității Delegației Naționale pentru negocierea aderării României la U.E.;

Avizarea proiectelor de acte normative care urmăresc armonizarea legislației naționale cu cea comunitară;

Coordonarea asistenței financiare nerambursabile și monitorizarea construcției instituționale pentru asigurarea derulării programelor comunitare;

Coordonarea activității Institutului European din România.

La nivelul instituțiilor publice centrale (agenții naționale) și al prefecturilor, procesul de reformă instituțională privește întărirea substanțială a compartimentelor pentru integrarea europeană prin definirea completă a atribuțiilor acestor compartimente în procesul de pregătire a aderării.

Coordonarea pregătirilor pentru aderare se realizează prin intermediul Comitetului Interministerial pentru integrare europeană format din secretarii de stat responsabili cu integrarea europeană din ministere și alte instituții centrale și condus de Ministrul Integrării.

4.4 Relațiile comerciale dintre România și UE

Evoluția comerțului dintre România și Uniunea Europeană

În anul 2000 schimburile comerciale dintre România și Uniunea Europeana (UE) au însumat 14 miliarde $, de trei ori mai mult decât nivelul înregistrat în 1992, respective înainte de intrarea în vigoare a Acordului European. Aceasta evoluție dovedește că Acordul European si-a jucat foarte bine rolul de "generator de comerț" și a atins unul dintre obiectivele sale – dezvoltarea comerțului bilateral.

Exporturile Românești către UE au reprezentat 6,6 miliarde $ (1,5 miliarde $ în 1992), iar importurile 7,4 miliarde $ (2,5 miliarde $ în 1992). Deficitul balanței comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii anteriori, continuă să rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $.

În prezent, deficitul balanței comerciale este cel mai important factor care contribuie la creșterea deficitului balanței de plăți. Este așteptat ca procesul de restructurare și privatizare înfăptuit în concordanță cu Programul Guvernului să contribuie la ameliorarea balanței contului curent, dar acest proces nu poate compensa pe termen scurt impactul negativ al deficitului balanței comerciale. Ținând cont de ponderea UE în comerțul exterior al României, ameliorarea balanței comerciale bilaterale ar avea un efect pozitiv asupra creșterii economice.

În comparație cu anul 1999, volumul schimburilor comerciale bilaterale a crescut în anul 2000 cu 18,2% (+ 18,7 % la export și 17,7 % la import).

Aceste cifre sunt rezultatul dezvoltărilor pozitive de ansamblu ale economiei Românești care oferă în anul 2000 primele semne ale relansării după câțiva ani de declin și indică existența unor bune perspective pentru o creștere substanțială în viitor a comerțului bilateral România -UE.

UE rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru România, cu o pondere în comerțul exterior al României de 59,8% (63,8% la export și 56,6 % la import).

Conform structurii comerțului bilateral în anul 2000, principalele categorii de mărfuri care au făcut obiectul exporturilor Românești au fost: textilele și articolele de îmbrăcăminte (34,3%), mașini și echipamente (16,2%), produse siderurgice (12,3%), încălțăminte (11,6%) și mobila (6,5 %). În același timp, cele mai importante grupuri de produse importate din UE au fost următoarele: mașini și echipamente (28,2%), textile și articole de îmbrăcăminte (24,3%), produse chimice (9,3%), produse siderurgice (5,8%).

Ponderea semnificativa a mașinilor și echipamentelor în importurile totale ale României din UE evidențiază nevoia însemnată de modernizare tehnologică în economia României. De asemenea, ponderea produselor textile și a articolelor de îmbrăcăminte, evidențiază traficul de perfecționare activă, așa zisul "lohn" sau "processing" în sectorul textilelor din România realizat în cadrul cooperării industriale dintre societățile comerciale ale celor două părți.

Structura comerțului exterior al României este în concordanță cu exigențele pieței UE și reflectă de asemenea situația curentă a economiei Românești. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României, este adaptată la piața UE, în timp ce industriile siderurgică și chimică se află în plin proces de restructurare și privatizare (aceste sectoare sunt afectate negativ de procedurile antidumping în vigoare).

În anul 2000, cel mai important partener comercial comunitar al României din UE a fost Italia, având 34% din comerțul bilateral dintre România și UE, urmata de Germania (25,3%), Franța (10,8%) și Marea Britanie (7,7%).

4.4.1 Raportul cost- beneficii al aderării României la UE

Calitatea de membru al UE va avea un impact m ajor asupra tuturor fațetelor vieții economice, politice și sociale. Implicațiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutații radicale și în domeniile politic, de securitate, social și cultural. Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competențe către instituțiile comunitare, în același timp, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-și promoveze și să-și protejeze mai bine interesele.Sumarizând, principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:

un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;

o predictibilitate și o stabilitate crescute ale mediului economic;

creșterea competitivității pe piața internă, ceea ce va conduce la motivarea și stimularea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivității și a eficientei prin dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;

dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională și piața forței de muncă;

accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la <know-how>-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate;

prezența agenților economici Români pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o importanță deosebită;

oportunități deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice și Monetare;

întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;

oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;

creșterea prestigiului și consolidarea statutului României în relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic, cât și economic;

dobândirea de către cetățenii Români a drepturilor decurgând din acordarea "cetățeniei europene";

perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii Români.

La aceste avantaje directe se adaugă, ca un corolar, și costul în termeni de <lost opportunities> pe care l-ar genera ne-aderarea României la Uniunea Europeană:

izolarea și îndepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicând dificultăți și cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena politică și economică;

izolarea economică a României, în condițiile în care UE deține în prezent circa 60 % din comerțul exterior Românesc;

restrângerea posibilităților de acces a produselor Românești pe piața comunitară;

creșterea vulnerabilității produselor Românești în fața măsurilor de apărare comercială și a obstacolelor tehnice practicate de UE față de țările terțe;

creșterea decalajului economic dintre România și țările din zona care vor adera la UE, datorită în principal imposibilității de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;

diminuarea șanselor de aliniere în perspectiva la "acquis"-ul comunitar, având în vedere că integrarea intracomunitară evoluează în permanență;

dificultăți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țări candidate, în condițiile creșterii numărului de state membre ale UE;

scăderea posibilităților României de a dezvolta o agricultură competitivă ca urmare a neintegrării la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.

În ceea ce privește costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei și a societății Românești la standardele europene, trebuie remarcat ca aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa de tranziție actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigențele UE, ci constituind prețul reformei indispensabile pentru relansarea României.

4.5 Evoluții macroeconomice

Înainte de 1989, în România, conducerea economiei s-a caracterizat printr-o excesivă centralizare a deciziilor. Acest comportament s-a menținut și în perioada de după 1989. Managementul necorespunzător al unor întreprinderi ale statului, a fost urmarea nu doar a ignoranței, a menținerii vechiului stil de conducere, ci și al cultivării unor interese personale ale managerilor, contrare celor ale firmelor. Numai privatizarea reală, prin transferul proprietății de stat către adevărații întreprinzători poate modifica comportamentul agenților economici.

Mărimea unor întreprinderi, adevărați coloși industriali, în special din domeniul siderurgiei și al construcțiilor de mașini a făcut ca privatizarea acestora să fie extrem de dificilă iar restructurarea fără privatizare să întârzie, ducând la o reacție în lanț asupra furnizorilor, clienților și a băncilor colaboratoare. Un impact negativ l-a avut și pierderea unor piețe tradiționale, o dată cu desființarea CAER-ului și al liberalizării schimburilor, pe care aceasta a produs-o.

Factori cu efecte negative au fost: decapitalizarea întreprinderilor, creșterile salariilor în condițiile reducerii săptămânii de lucru și a scăderii drastice a productivității, sporirea bruscă a importurilor destinate consumului și epuizarea în timp foarte scurt a rezervelor valutare, descurajarea exporturilor prin supraaprecierea monedei naționale, dar și factori externi defavorabili cum au fost războaiele din Golf și din fosta Iugoslavie.

Aceste explicații justifică evoluția din prima parte a perioadei, dar nu sunt suficiente pentru explicarea reluării trendului negativ în 1997, după o scurtă relansare în anii 1994-1996, bazându-se pe impulsionarea consumului și menținerea structurilor economice, prin subvențiile de la bugetul statului sau cu ajutorul unor credite de la băncile de stat.

După macrostabilizarea din 1994 s-au făcut pași foarte mici cât și la nivel micro. Coloșii industriali au continuat să primească ajutor guvernamental și credite indiferent de rentabilitatea lor. Aproximativ 20% din PIB, în România, este folosit pentru subvenționarea unor industrii falimentare și pentru producerea pe stoc.

O alta etapă importantă pentru procesul de integrare în structurile europene l-a constituit aderarea României la CEFTA alături de alte state asociate la UE. Acest proces de realizare a unei largi zone de comerț liber în Europa este obiectul prevederilor strategice de la Essen de pregătire a aderării țărilor asociate. Aderarea României la CEFTA este considerat de unii specialiști drept un pas spre integrarea la “Mica Piață Comună a Europei Centrale”. Se apreciază că producătorii Români pot fi stimulați de mediul concurențial creat prin CEFTA, concurența cu partenerii din Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria fiind de natură mult mai dură, urmărindu-se creșterea puterii acestora de negociere în vederea integrării viitoare.

Creșterea economica de 5,3% în anul 2001 situează România pe primul loc în cadrul CEFTA și pe locul al doilea intre cele 12 state candidate la aderarea în UE. Creșterea economica a exporturilor, a producției industriale, a productivității muncii a investițiilor, însoțite de o reducere substanțiale a inflației, așează România pe traiectoria unei dezvoltări economice sustenabile și de durată.

Produsul Intern Brut a crescut în 2001 cu 5.3%, datorită contribuției decisive a cererii interne, și a consumului individual al gospodăriilor populației și a formării brute de capital.

Cererea interna s-a majorat cu 8,1 %, o ușoara scădere înregistrând doar consumul colectiv efectiv al administrației publice, contribuția cererii interne, la creșterea PIB-ului a fost de 8,5%, localizată la consumul individual al gospodăriilor populației (+5%), variația stocurilor (+2.4%) și formarea brută de capital fix (+1.2%).

Consumul individual efectiv al populației a înregistrat o creștere puternică în anul 2001, cu 6.4% mai mare decât cel din anul 2002, în special ca efect al majorării desfacerilor de produse agroalimentare pe piața țărănească. Creșterea acestei categorii de consum cu 19,2% (-4.2% în anul 2000) a compensat în bună parte stagnarea comerțului cu amănuntul.

Deși valoarea exporturilor realizate în 2001 a fost în creștere, dependența ridicată a economiei Românești de importurile energetice și de completare a determinat o contribuție negativă a exportului net (cererea externă) la crearea PIB-ului (-3.3%).

Formarea brută de capital fix a crescut în anul 2001 cu 6,6% față de anul 2000, rata de investiții determinată prin raportarea formării brute de capital fix la PIB fiind de 19 %. în cadrul acesteia investițiile realizate în economie au crescut cu 5,1% față de 2000, datorită majorării cu 6,1% a investițiilor în sectorul privat și cu 3,4% a investițiilor în sectorul de stat. Investițiile de utilaje și mijloace de transport au crescut cu 7,2% ca urmare a facilitaților acordate pentru importul de utilaje, ponderea acestuia în investițiile în utilaje reprezentând 39,4% față de 30,9% în anul 2000, ceea ce reflectă capacitatea și disponibilitatea economiei de asimilare a investițiilor de modernizare.

Evoluția principalilor indicatori economici

*) decembrie 2001/aprilie 2002

**) 30 aprilie 2002

Producția industrială- a crescut cu 8,2% față de 7,1% în anul 2000, concomitent cu o modificare a structurii sale, ca urmare a dinamicii superioare a industriei prelucrătoare (+9,6%) și în cadrul acesteia în industriile moderne, decisive pentru sustenabilitatea dezvoltării viitoare.

Ponderea industriei prelucrătoare a crescut, ajungând să reprezinte 80,3% din totalul industriei. Principalele ramuri, care au înregistrat creșteri peste medie sunt:

Prelucrarea cauciucului și a maselor plastice (+26,3%)

Industria alimentară (+17,1%)

Metalurgie (+16,1%

Confecții (+15,1%)

Mașini și echipamente (+14,8%)

Industria de celuloză, hârtie și carton (+11,3%)

Mașini și aparate electrice (+10,7%)

Prelucrarea petrolului (+10,5%).

Constucțiile s-au majorat în anul 2001 cu 4,1% datorită contribuției exclusive a sectorului privat, lucrările de construcții realizate de acesta înregistrând o dinamică de 105,7%. în structura dinamicii superioare au înregistrat construcțiile noi (+4,3%), care au reprezentat 63% din totalul construcțiilor.

Relansarea activității economice a permis o imbunătățire a gradului de ocupare a forței de muncă. Rata șomajului a fost la sfârșitul anului 2001 de 8.6 % comparativ cu 10.6 % la sfârșitul anului 2000. Numărul șomerilor înregistrați la finele lunii decembrie 2001 era de 827 mii persoane în comparație cu 1007 mii persoane la finele anului 2000. Evoluția mediului economic a anului 2001 a fost marcată de o reducere substanțială a inflației, ajungând la 30.3 % față de 40.7 a anului anterior.

În anul 2001, exporturile de bunuri ale României a fost de 11385 ml USD (+9.8% față de anul 2000), cel mai ridicat nivel din perioada de după 1989.

Creșterea exporturilor Românești a fost determinată de evoluția într-un ritm mai rapid al exportului la grupele de produse ale industriei ușoare (710.5 mil USD cu o creștere de 20.9 %) și ale industriei construcțiilor de mașini (336.3milUSD, o creștere de 16.8%).

Importul de bunuri însumează 15551.6 mil USD o creștere de 19.1 % față de aceeași perioadă a anului 2000, datorită dependenței de import la multe dintre materiile prime importante mergând de la 0 suta la sută la produsele la care țara noastră nu dispune de resurse (cauciuc natural, fosfați, minereu de mangan, cafea, orez, citrice etc) până la peste 40% la țiței, peste 90% la minereu de fier, etc.

Cea mai mare contribuție la creșterea importului o are importul de produse ale industriei constructoare de mașini, care a fost cu 14.9 % superior celui realizat în 2000, respectiv un import suplimentar de 615 mil USD ceea ce a contribuit la relansarea procesului investițional și la modernizarea în continuare a tehnologiilor de producție.

Dinamica superioară a importului de bunuri comparativ cu exporturile, a determinat creșterea deficitului balanței comerciale cu 1479 mil USD față de anul precedent, soldul negativ ajungând la sfârșitul anului 2001 la 4167 mil USD față de 2689 mil USD, cât a fost în 2000. Creșterea peste anticipări a deficitului comercial s-a datorat și acțiunii unor factori conjuncturali care au afectat volumul importurilor de bunuri (efectul secetei din 2000, creșterea prețurilor externe la țiței în prima parte a anului mărirea rezervelor energetice în concordanță cu cerințele UE).

Deficitul contului curent a crescut cu 986 mil USD în anul 2001, ajungând să fie cu 72 % mai mare decât cel înregistrat în anul precedent. Deficitul contului curent a fost de 2349 mil USD reprezentând 5.9% din PIB. Factorul determinant ce a provocat deteriorarea contului curent a fost deficitul balanței comerciale care s-a majorat cu 76,3%. Un factor de atenuare a deficitului l-a constituit transferurile curente private, în principal repatrieri de capital de la muncitorii Români care lucrează în străinătate, al căror flux net a fost de 1.2 mld USD în 2001 în creștere cu peste 300 mil USD față de anul anterior.

Se remarcă o îmbunătățire sensibilă a gradului de utilizare a producției industriale la satisfacerea cererii interne, cu efect direct în reducerea importurilor aferente. Pe ansamblul industrie importurilor s-au redus în primele trei luni cu 0,1%, unde creșterile de producție pe primele 2 luni au fost de circa 8.3%. evoluția pozitivă a activității industriale din această perioadă și creșterea capacității acesteia de a face față presiunii concurențiale pe piața internă s-au reflectat în reducerea ponderii stocului final de produse industriale în resursele lunii respective (de la 41.3% până la 35.6%).

4.6 Îndeplinirea criteriilor de convergență și a criteriilor economice

Criteriile de convergență economică

La fel ca și celelalte țări candidate pentru a adera la UE România trebuie să îndeplinească criteriile de aderare – politice, economice, de acquis, de reformă administrative, primele trei stabilite la Copenhaga în 1993, iar al patrulea la Madrid în 1995, dar și criteriile de convergență stipulate în contractul de la Maastricht. Ultimile criterii sunt necesare pentru a putea adopta moneda unică și a intra în zona euro. Criteriile de convergență nominală se suprapun peste criteriul economiei funcționale de piață, în timp ce criteriile de convergență reală se suprapun peste criteriul economiei competitive.

Criteriile de convergență nominală – rata inflației, rata dobânzii, deficitul fiscal, datoria publică, stabilitatea cursului de schimb – se pot îndeplini doar prin politici monetare și fiscale adecvate, dar semieșecul celor două programe, de macrostabilizare economice din 1994-1997, susținute de FMI, demonstrează că aceste politici au limitele lor și că ele trebuie susținute de transformările din economia reală. Îndeplinirea criteriilor de convergență nominală de la Maastricht înseamnă de fapt realizarea macrostabilizarii, care reprezintă principala caracteristică a economiei funcționale de piață, alături de liberalizarea economică, sistemului instituțional bine structurat, sistemul financiar- bancar dezvoltat, consensul asupra dezvoltării economico- sociale.

Din punct de vedere al economiei funcționale de piață România se situiază în coada plutonului țărilor candidate, alături de Bulgaria. În ceea ce privește rata inflației principalii determinanți ar fi în opina lui Cezar Boțel șocurile monetare, șocurile de depreciere a cursului și inerția anticipărilor inflaționiste. Dacă primul determinant l-am putea conexa cu politica monetară, cel de-al doilea cu politica cursului de schimb, cel de-al treilea are mai mult o natură psihologică dată de cronicizarea și amploarea fenomenului inflaționist. În România putem observa un cerc vicios în privința inflației cauzat de indexarea continuă a prețurilor din economie la cursul de schimb și a salariilor la rata inflației. A fost mai mult o inflație cauzată de creșterea continuă a costurilor, deprecierea cursului de schimb determinând majorarea prețurilor imputurilor importate cu efect de propagare asupra costurilor de producție în economie dar și o inflație structurală, efectul de antrenare a unor sectoare nerestructurate și puternic monopoliste.

Trendul descendent al inflației începând cu anul 2000 ne poate conduce la o rată a inflației de până la 5% pe an în 2007-2008, însă marea problemă o reprezintă deficitul fiscal sau deficitul bugetului consolidat, care până în 2004 va trebui sa ajungă la zero sau chiar la excedent, lucru greu de realizat nu numai de candidații din primul val ci și de unele țări membre.

Convergența reală – mult timp a fost văzută ca fiind posibilă printr-un ritm înalt de creștere economică pe termen lung, ceea ce nu s-a realizat practic în nici o țară mai puțin dezvoltată din UE și nuci într-o țară candidată la aderare. Cu atât mai mult acest lucru nu este posibil în România, care după prăbușirea producției industriale din anii ’90 nu și-a putut relansa acest sector cu o pondere covârșitoare la export și nici celelalte sectoare, cum sânt agricultura și serviciile din cauza insuficienței resurselor interne, fie ele financiare, tehnologice, umane și din cauza fluxului redus de investiții directe.

Țările mai puțin dezvoltate intrate mai târziu în Comunitatea Europeană au înregistrat progrese pe planul convergenței reale nu neapărat printr-un ritm de creștere ci mai mult printr-o dezvoltare de ordin calitativ, la care și-au adus contribuția politică structurală a UE și investițiile firmelor comunitare. Exemplul cel mai de succes în materie de convergență, Irlanda, este explicat prin politica dusă în domeniul resurselor umane și prin beneficiile aduse de transferul de tehnologie și de investițiile străine directe.

Indicatorul cel mai utilizat pentru a analiza convergența reală a unei țări candidate este PIB-ul pe locuitor, iar creșterea sa în raport cu nivelul mediu din UE indică perioadă de realizare a convergenței reale și de reducere a decalajului economic.

Alți indicatori ai convergenței reale ar fi ponderea industriei și agriculturii în PIB. În cazul României ei nu sunt foarte relevanți pentru că nu indică competitivitatea și performanțele structurilor în cele două sectoare. Pentru agricultură mai semnificativ ar fi ponderea forței de muncă ocupată în acest sector (o treime din total), o forță de muncă necalificată, cu un nivel redus de educație, cu o productivitate modestă, axată pe autoconsum și cu un nivel de trai precar. Singura șansă pentru aceasta populație o constituie implementarea conceptului dezvoltării rurale, care depășeste cu mult sfera producției agricole.

In privința ponderii exportului și importului către/din UE, acest indicator exprimă un grad înalt de integrare în sfera comerțului, caracteristică a criteriului economiei competitive, dar ascunde gradul redus de integrare în sfera producției și produselor.

Fără investiții străine directe la nivelul celor din țările mai avansate pe cale reformei, cum sunt Ungaria, Polonia, Cehia și fără o politică adecvată în domeniul resurselor umane sau a capitalului uman este greu de crezut că economia României poate ajunge la nivelul de competitivitate necesar integrării în piața internă a UE.

Existența unei economii funcționale de piață în România

Îndeplinirea acestui criteriu economic de aderare la UE reprezintă obiectivul economic principal al Guvernului atât pe plan intern, cât și asupra accelerării negocierilor de aderare la UE, precum și faptul că acest criteriu reprezintă o precondiție pentru îndeplinirea criteriului capacității concurențiale a economiei.

existența unui consens larg asupra direcțiilor generale de politica economică.

Obiectivul fundamental al Programului Economic de Preaderare (PEP) vizează continuarea măsurilor pe linia îndeplinirii criteriilor economice de aderare la UE și crearea premiselor pentru participarea în perspectivă la Uniunea Economică și Monetară.

Programul Economic de Preaderare, document de referință privind politica economică pe termen mediu (2001-2005),axat pe măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare stabilite la Copenhaga, a fost conceput și structurat potrivit cerințelor UE cuprinzând secțiuni referitoare la evoluțiile macroeconomice recente, cadrul macroeconomic pe termen mediu al politicii economice, finanțele publice și reformele structurale. PEP este corelat la Programul Național de Preaderare a României la UE, măsurile de politică economică fiind prevăzute în acord cu programul de adoptare a acquis-ului comunitar.

PEP-ul României a fost considerat un program de reformă cuprinzător și ambițios, evaluarea Comisiei Europene evidențiind numeroase aspecte pozitive, cum ar fi descrierea cu acuratețe a evoluțiilor economice recente și mai ales identificare corectă a problemelor structurale și a slăbiciunilor economiei Românești, ceea ce constituie o garanție că vor fi implementate masurile de reformă economică corecte, care să soluționeze problemele identificate. S-au apreciat pozitiv angajamentele în domeniul finanțelor publice și cele privind reformele economice.

Cu prilejul evaluării s-au avansat o serie de recomandări specifice României privind prezentarea mai detaliată a unor aspecte (problema mediului de afaceri, influența reducerii inflației asupra veniturilor fiscale, calendarul de aplicare a măsurilor de reformă propuse etc), care au fost discutate încă din luna martie cu instituțiile participante.

atingerea stabilității macroeconomice, inclusiv stabilitatea adecvată a prețurilor și sustenabilitatea finanțelor publice și a contului curent.

Acest sub-criteriu poate fi considerat deja împlinit în cea mai mare parte. Punerea în practică a măsurilor economice prevăzute în Programul de Guvernare 2001-2004 s-a materializat în reducerea semnificativă a influenței factorilor cu potențial perturbator din economie și în instaurarea unui climat de relativă și stabilitate macroeconomică.

Realizările economice din anii 2000-2002 atestă intrarea viguroasă a României în faza ascendentă a ciclului economic. Prioritar în perioada următoare este susținerea, prin setul de politici economice promovate de Guvern, a unui ritm înalt de creștere economică pe perioada 2002-2005 la 5%.

În ceea ce privește politică fiscal-bugetară anul bugetar 2002 s-a derulat în condițiile unor evoluții macroeconomice care a confirmat reluarea procesului de creștere economice și au influențat încasările bugetare, dependente direct de nivelul producției și al consumului (TVA, accize).

Obiectivul principal al politicii bugetare s-a realizat cu 0.2 puncte procentuale sub nivelul prevăzut și anume 3.3% din PIB față de 3.5%.

S-au evidențiat următoarele aspecte:

impozitele directe au deținut ponderea cea mai însemnată (respectiv 56.2% din total venituri), constatându-se, totuși, o diminuare a greutății lor specifice atât în total venituri bugetare cât și în PIB;

contribuția de asigurări sociale au prezentat o creștere importantă față de anul 2000, (creșterea nominală 44.5%), atât în volumul absolut, cât și ca pondere în total venituri bugetare;

impozitele indirecte au reprezentat în anul 2001, 36.7% din totalul veniturilor bugetului general consolidat și au fost în principal constituite din TVA, accize, taxe vamale;

veniturile din capital și cele din donații au prezentat o pondere redusă în totalul veniturilor bugetului general consolidat, având chiar o tendință de scădere în ultimii doi ani.

Evoluțiile macroeconomice au permis creșterea cheltuielilor totale în valori absolute cu 106180.2 mld lei față de anul precedent, în condițiile în care deficitul bugetar a scăzut de la 4% la 3.3% din PIB. Creșterea s-a înregistrat la cheltuielile din domeniul social, respectiv învățământ, sănătate, asistența socială, alocație pentru copii, pensii.

Politica bugetară urmărită pe anul 2002 are drept coordonate creșterea eficienței și transparenței cheltuielilor bugetare concretizate prin:

stabilirea unor priorități la nivel național, în funcție de cerințele interne și de conjunctura internațională;

stabilirea unor priorități la nivelul fiecărui minister, în funcție de politica sectorială a cestuia;

asigurarea cofinanțării proiectelor și programelor la a căror finanțare participă, fonduri nerambursabile sau rambursabile, UE sau alte organisme financiare internaționale;

asigurarea finanțării domeniilor prioritare stabilite prin angajamentele României în procesul de negociere a aderării la UE și de pregătire pentru integrarea în structurile europene și euroatlantice;

extinderea finanțării pe baza de programe, având în vedere creșterea responsabilității ministerelor în utilizarea banilor publici;

accelerarea reformei în administrația publică prin descentralizarea anumitor cheltuieli bugetare la nivelul administrației publice locale.

În conformitate cu obiectivul privind dimensionarea deficitului bugetului general consolidat pe anul 2002 la 3% din PIB și cu estimarea veniturilor bugetare, cheltuielile bugetului general consolidat sunt proiectate la 501501.4 mld lei și au fost orientate către acele domenii prioritare ale reformei: asistența socială, sănătate, învățământ, apărare, ordine publică și siguranță națională, transporturi și comunicații, urmând ca pe măsură definitivării reformelor în aceste sectoare, importante fonduri să fie orientate către alte domenii.

În structură economică, în primul trimestru al anului 2002, s-a remarcat nivelul scăzut al cheltuielilor de capital care, având caracter sezonier, s-au realizat în proporție de numai 16% din programul anual. Ritmuri superioare s-au înregistrat la cheltuielile de personal (24% din programul anual) precum și la subvenții (26.5%) unde plățile s-au concentrat în principal în agricultură.

Direcțiile prioritare de acțiune în domeniul bugetar-fiscal sunt continuarea reformei sistemului fiscal, îmbunătățirea transparenței politice bugetare, sporirea calității managementului cheltuielilor publice și creșterea sustenabilității pe termen mediu al finanțelor publice.

Pentru anul 2002 s-a prognozat o majorare a stocului datoriei publice externe cu 13%, concomitent cu o reducere a volumului de garanții acordate în acel an. Pentru finanțarea deficitului bugetar s-a lansat în aprilie o emisiune de obligațiuni de 700 mil EURO, ceea ce a determinat ca finanțarea pe 2002 să se facă din surse neinflaționiste, aproximativ de 60% din deficitul bugetar a fost finanțat din resurse externe.

Politica salarială în sectorul de stat a fost una strictă pentru a preveni apariția unor presiuni majore asupra bugetului de stat și a inflației, manifestându-se în mod special în sectorul utilităților publice, prin dimensionarea fondului de salarii în funcție de rezultatele financiare obținute.

reforma structurală în economie: privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat.

În ciuda progresului privatizării și restructurării economiei reale, problemele structurale la nivel de întreprindere rămân actuale, accelerarea acestor procese condiționând îndeplinirea obiectivului de realizare a unei creșteri economice durabile.

Guvernul și-a propus să continue și să intensifice procesul de reforme structurală a economiei, esențial în vederea realizării unei economii de piață funcționale și a racordării la structură și funcționarea economiilor țărilor comunitare.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării pentru crearea unei structuri de proprietate care să susțină creșterea competitivității și adoptarea ofertei le cerințele pieței interne și externe, ținând seama de obligațiile pe care guvernul și le asumă în cadrul relațiilor cu organismele internaționale. Acțiunile de ajustare structurală vor urmări sporirea productivității, eficienței și calității produselor și serviciilor, asigurarea unei structuri de producție compatibile cu cele din țările UE, astfel se realizează o reducere substanțială a costurilor reformei economice.

existența unui sistem judiciar ale cărui decizii să fie puse în aplicare, inclusiv în ceea ce privește reglementarea drepturilor de proprietate.

Guvernul va aplica în continuare o politică de consolidare a sistemului judiciar, principalele direcții de acțiune vizând: garantarea independenței justiției, simplificarea și accelerarea în continuare a procedurilor judiciare, întărirea capacității de punere în aplicare a hotărârilor judecătorești și îmbunătățirea sistemului de recrutare, formare profesională, remunerare și promovare a judecătorilor și a celorlalte categorii de personal specializat. O atenție deosebită va fi acordată dezvoltării cunoștințelor privind legislația comunitară.

În vederea continuării și adâncirii reformei structurale din agricultură au fost intensificate eforturile pentru clarificarea drepturilor de proprietate, respectiv funcționarea problemei retrocedărilor de terenuri și finalizarea privatizării societăților comerciale din mediul rural, premise necesare pentru consolidarea exploatațiilor agricole. Aceste eforturi vizează cu prioritate finalizarea emiterii titlurilor de proprietate și consolidarea drepturilor de proprietate asupra terenurilor.

dezvoltarea adecvată a sectorului financiar, astfel incât să canalizeze eficient economiile către investiții

Sistemul financiar este o componentă esențială a unei economii de piață moderne, având rolul de a intermedia și facilita transformarea economiilor în investiții și de a stimula dezvoltarea economică.

În scopul consolidării sistemului bancar și îmbunătățirii eficienței sale, se au în vedere următoarele măsuri:

îmbunătățirea funcționarii Sistemului de Avertizare Timpurie;

dezvoltarea sistemului de Rating Bancar și Avertizare Timpurie, prin introducerea unei noi componente- senzitivitatea la riscul pieței;

perfectionarea supravegherii “on-site” și “off-site”;

modernizarea și întărirea, în concordanță cu standardele europene, a sistemului juridic și instituțional al activității de reglementare prudențială și supraveghere bancară de către BNR;

privatizarea BCR;

implimentarea restructurării CEC, în sensul pregătirii pentru privatizare;

restructurarea activității Eximbank.

Ultimiele două categorii de măsuri vor asigura alocarea eficientă a resurselor financiare către întreprinderile și sectoarele viabile. Existența unui sistem bancar performant reprezintă o condiție pentru dezvoltarea economiei Românești și pentru creșterea economică în viitorii ani.

Realizarea acestor obiective va apropia sectorul bancar din România de standardele UE, ținând cont de faptul că restructurarea completă a sectorului financiar a fost percepută ca fiind necesară pentru conservarea încrederii populației și a investitorilor Români și străini.

Capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din UE

Acest criteriu economic de aderare presupune implicit existența unei economii de piață funcționale și realizarea anumitor pre-condiții care să permită țărilor candidate să facă față concurentei intracomunitare în condițiile deschiderii totale a economiilor lor la momentul aderării. Principalele acțiuni și măsuri sunt:

existența unei economii de piață funcțională și a unui cadru macroeconomic stabil, care să permită agenților economici să ia decizii într-un climat de predictibilitate

existența unui volum suficient, la un cost adecvat, de capital uman și material, inclusiv infrastructura (educația, cercetare-dezvoltare, aprovizionare cu energie, transporturi, telecomunicații, etc.)

Guvernul va continua să stimuleze dezvoltarea capitalului uman. Astfel, s-a majorat suma alocată de la bugetul de stat pentru învățământ în anul 2002 la 4.2% din PIB. O atenție deosebită va fi acordată măsurilor de stimulare a ocupării forței de muncă. Măsurile concrete pentru facilitarea realocării în economie a personalului disponibilizat vor fi reprezentate de calificarea și conversia profesională a forței de muncă, domeniu în care România beneficiază și de un sprijin financiar consistent acordat de UE precum și de stimularea dezvoltării sectorului IMM-urilor.

Reforma structurală repezintă cheia dezvoltării și modernizării infrastructurii din sectorul energetic, în conformitate cu prevederile Strategiei Naționale de Dezvoltare Energetică a României pe termen mediu (2001-2004). Procesul de privatizare ce se va desfășura într-un ritm susținut în perioada 2002-2004 în toate sub-sectoarele energetice va aduce o infuzie de resurse financiare destinate modernizării și extinderii infrastructurii.

Masurile de reabilitare, modernizare și dezvoltare a infrastructurilor de transport ce vor fi întreprinse în perioada următoare vor urmări îmbunătățirea confortului călătorilor, creșterea siguranței acestora și eficientizarea transportului de marfă în vederea alinierii sistemului național de transport la sistemul european. Se va acorda o atenție deosebită maximizării efectelor pozitive asupra mediului. Măsurile avute în vedere sunt: stoparea degradării infrastructurii și menținerea în exploatare a sistemului de transport; promovarea tehnologiilor de transport ecologice; integrarea drumurilor de interes local în rețeaua de infrastructură națională.

Guvernul va acorda o atenție prioritară reformelor în domeniul serviciilor de utilitate publică, și în mod deosebit dezvoltării serviciilor publice de gospodărie comunală, în vederea creșterii nivelului de trai al populației și al desfășurării în bune condiții a activității economice.

Privatizarea în anii următori a societăților naționale din sectorul telecomunicațiilor va asigura, prin atragerea unor investitori strategici potenți din punct de vedere financiar, fondurile considerabile necesare dezvoltării și modernizării infrastructurii de telecomunicații. Trebuiau să apară actori noi pe aceasta piață și investiții masive în infrastructura de telecomunicații începând cu anul 2003.

ponderea în economie a întreprinderilor mici și mijlocii.

Ponderea întreprinderilor mici și mijlocii în economie reprezintă un indicator relevant pentru capacitatea concurențială a economiei pe considerentul că firmele de dimensiuni reduse tind să profite într-o măsură mai mare de îmbunătățire a accesului la piață și ca o pondere prea mare a întreprinderilor mari ar putea indica o reticență mai mare față de ajustările structurale.

Prin politica de dezvoltare a sectorului IMM-urilor, guvernul vizează maximizarea valorificării potențialului IMM-urilor de a contribui la creșterea economică durabilă, crearea de noi locuri de muncă, creșterea contribuției IMM-urilor la formarea PIB, majorarea contribuției la exportul de produse cu un înalt grad de prelucrare, creșterea competitivității economiei naționale și dezvoltarea clasei de mijloc. Sprijinirea acestui sector reprezintă soluția de a contrabalansa efectele negative ale procesului de ajustare structurală și restructurare a industriei prin generarea alternativelor economice și sociale și care va determina îmbunătățirea statutului economic al grupurilor sociale dezavantajate.

Pentru sprijinirea sectorului IMM-urilor în perioada următoare (2003-2005), se au în vedere următoarele direcții strategice:

crearea unui mediu de afaceri favorabil inființării și dezvoltării IMM-urilor prin:

dezvoltarea concurenței de piață prin reducerea monopolurilor,

calmarea inflației în vederea reducerii costului creditului și a recapitalizării societăților comerciale,

extinderea și diversificarea instrumentelor bancare, reducerea dobânzilor reale,

îmbunătățirea cadrului instituțional și a dialogului public privat care să asigure elaborarea și implimentarea unor politici și măsuri coerente pentru stimularea dezvoltării sectorului IMM-urilor,

revizuirea și simplificarea sistemului de impozite și de colectare a acestora;

dezvoltarea activităților productive și inovative ale IMM-urilor:

susținerea transferului de tehnologie către IMM-urile nou înființate sau existente,

susținerea proiectelor de introducere a sistemelor de calitate și al proiectelor inovative,

facilitarea accesului la achiziții publice,

dezvoltarea unei rețele naționale de consultanță și consiliere pentru întreprinzători,

îmbunătățirea accesului la informații;

îmbunătățirea accesului IMM-urilor pe piețele externe:

crearea unui sistem de taxe și impozite care să stimuleze investițiile acestui sector,

susținerea dezvoltării colaborării regionale și transfrontaliere,

sprijinirea participării IMM la târguri și manifestări internaționale.

accesul cât mai extins la finanțare al întreprinderilor; restructurarea, inovarea și efectuarea de investiții în vederea sporirii eficienței

Extinderea accesului întreprinderilor la finanțare este în strânsă conexiune cu realizarea stabilității macroeconomice și cu dezvoltarea serviciilor financiare. În prezent din cauza ratei încă mari a inflație și a dobânzilor ridicate din economie, întreprinderile evită pe cât posibil să recurgă la credite bancare și alte modalități externe de finanțare, preferând în schimb să se bazeze preponderent pe autofinanțare. La rândul lor, instituțiile financiare preferă în general sursele mai sigure de venituri de genul plasamentelor în titluri de stat, în detrimentul finanțării economiei reale.

În ceea ce privește ratele dobânzilor este de menționat că rata medie a dobânzii la titlurile de stat emise s-a diminuat în primele trei luni ale anului 2002 de la 35.7% la 33.4% în timp ce rata anuală a dobânzii de referință a BNR s-a redus de la 34.6% în luna februarie la 30.6% în luna iunie (2002).

În ceea ce privește restructurarea, inovarea și efectuarea de investiții acestea reprezintă condiții absolut necesare pentru realizarea unei competitivități comparabile sau chiar superioare firmelor comunitare aceste condiții sunt valabile atât pentru sectorul de stat cât și pentru sectorul privat.

Stimularea investițiilor directe și majorarea semnificativă a volumului acestora prin asigurarea unui climat investițional stabil și atractiv constituie obiective prioritare ale Guvernului în perioada 2002-2005. Acțiunile întreprinse în sensul stimulărilor investițiilor directe în cursul anului 2001 și 2002 au vizat reglarea unor importante aspecte de ordin instituțional și legislativ. În acest context, volumul total al investițiilor directe în perioada 1990-martie 2002 a fost de 7.95 mld USD, creșterea aferentă anului 2001 fiind de 1,37 mld USD.

Reforma structurală constituie singura soluție viabilă și de viitor pentru întreprinderile de stat, o soluție susținută cu toată fermitatea de Guvern. Aceasta trebuie privită ca o prioritate absolută, fie că acest proces este întreprins exclusiv în scopul viabilizării activității, fie că este premergător privatizării.

Concluzii ale Raportului pe 2002 privind progresele înregistrate de România în procesul de aderare

În “Opinia Comisiei Europene”, publicată în 1997, se concluzionă că România îndeplinește criteriul politic. De atunci, România a înregistrat progrese în consolidarea și aprofundarea stabilității instituțiilor sale ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectul pentru și protecția minorităților. Aceste progrese au fost confirmate în decursul anului trecut.

La 9 octombrie 2002, Comisia Europeana a dat publicității Rapoartele pentru anul 2002, privind progresele înregistrate de țările candidate în procesul aderării la Uniunea Europeană.

În privința României, Raportul conchide:

România continuă să îndeplinească criteriul politic: s-au înregistrat progrese în ce privește protecția copilului, tratamentul minorităților și demilitarizarea poliției, dar mai sunt necesare eforturi pentru îmbunătățirea proceselor decizionale și legislative, pentru reforma sistemului judiciar și asigurarea libertății de expresie.

România a continuat să facă progrese în crearea unei economii de piață funcționale:, implementarea măsurilor planificate și finalizarea procesului de reformă ar trebui să permită României să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii, pe termen mediu;

România a înregistrat un progres continuu în adoptarea acquis-ului comunitar, dar în multe domenii se constată o discrepanță ître progresul făcut în transpunerea legislației și capacitatea limitată a administrației de a implementa și aplica noile prevederi.

În opinia sa din 1997, privind cererea de aderare înaintată de România, Comisia Europeană concluziona că România îndeplinește criteriul politic. De atunci, România a înregistrat progrese în consolidarea și întărirea stabilității instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul și protecția minorităților. Aceste progrese au fost confirmate în cursul anului precedent, iar concluzia ultimului raport de țară este că România continuă să îndeplinească criteriul politic definit la Copenhaga.

Lansarea unui amplu program de reforme administrative reprezintă o initiativă importantă, a cărei transpunere în practică trebuie să constituie o prioritate pentru România. Printre progresele semnificative trebuie inclusă și decizia de demilitarizare a poliției, întrucât aceasta va responsabiliza mai mult ofițerii de politie în raporturile cu publicul – dar sunt necesare măsuri suplimentare care să asigure proporționalitatea acțiunilor lor. Au fost create noi structuri instituționale de luptă împotriva corupției – care rămâne o mare problemă – dar eficiența lor este încă nesatisfăcătoare.

România trebuie să își îmbunătățească procedurile de adoptare a deciziilor și a legislației; în special Guvernul trebuie să recurgă mai puțin la ordonanțe de urgentă, iar capacitatea Parlamentului de a controla efectiv legislația trebuie consolidată. Reforma sistemului judiciar a fost limitată. Lipsa de resurse pune sistemul justițiar la o grea încercare, iar Executivul continuă practic să intervină în problemele Justiției. Reforma sistemului judiciar trebuie să devină o prioritate politică, fiind necesară și o strategie globală de îmbunătățire a funcționarii acestui sistem.

România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. În ce privește protecția copilului, România a realizat progrese importante prin reducerea numărului de copii instituționalizați și îmbunătățirea condițiilor lor de viață. Progrese s-au făcut și în privința promovării egalității șanselor între bărbați și femei, prin crearea unor structuri de luptă împotriva traficului cu ființe umane și a cadrului instituțional de combatere a discriminărilor. A continuat dezvoltarea sistemului de probațiune; în același timp însă condițiile de viață în închisori rămân extrem de proaste și mai trebuie întreprinse măsuri pentru a proteja mai mult libertatea de expresie.

Tratamentul minorităților a evoluat într-o manieră pozitivă. Prevederile legislative referitoare la utilizarea oficială a limbilor minorităților au fost puse în practică relativ fără dificultăți. Masuri importante au fost luate în vederea implementării Strategiei Naționale de Îmbunătățire a Situației Romilor, scopul fiind combaterea efectivă a discriminării și îmbunătățirea situației romilor, dar sunt necesare resurse financiare suplimentare pentru a continua progresele în domeniu.

România a continuat să avanseze în ce privește crearea unei economii de piață funcționale, iar perspectivele în această direcție s-au îmbunătățit. Implementarea susținută și deplină a măsurilor planificate, precum și finalizarea procesului de reformă ar trebui să permită României să facă față, pe termen mediu, presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii.

În privința stabilității macroeconomice, progrese semnificative au fost realizate în ultimii câțiva ani. Ca urmare aplicării unei combinații mai adecvate de politici, inflația a început să scadă, a fost reluată creșterea economică, iar poziția externă se menține. Progrese importante s-au făcut în crearea instituțiilor specifice economiei de piață. Reorganizarea sectorului bancar, aflată în desfășurare, îmbunătățirile succesive ale cadrului de supraveghere și reglementare a piețelor financiare, precum și progresele înregistrate în privatizare au consolidat progresiv disciplina financiară a întreprinderilor. Liberalizarea prețurilor și a comerțului, cuplată, în cursul anului precedent, cu ajustarea semnificativă a tarifelor la energie și cu importante reforme ale sistemului fiscal au creat condițiile necesare repartizării mai eficiente a resurselor. Procesul de restructurare avansează în câteva sectoare.

Consolidarea acestor progrese impune stabilirea ca prioritate pentru România continuarea eforturilor de stabilizare macroeconomică pe baza reducerii inflației, menținând o combinație adecvată de politici și îmbunătățind disciplina financiară a întreprinderilor. Angajamentele de limitare a fondului de salarii din sectorul public trebuie respectate. Recenta creștere substanțială a masei monetare și a creditului impune un control riguros și luarea fără întârziere a unor măsuri adecvate. Întărirea disciplinei financiare a întreprinderilor presupune îmbunătățirea administrației fiscale și respectarea obligațiilor fiscale, implementarea intr-o manieră coerentă și transparentă a ultimilor măsuri menite să reducă arieratele în sectorul energetic, aplicarea fermă și transparentă a prevederilor legislative recent adoptate în scopul accelerării privatizării, precum și lichidarea fără întârziere a întreprinderilor producătoare de pierderi. Finalizarea privatizării sectorului bancar, continuarea reformei finanțelor publice și a procedurilor bugetare, asigurarea implementării unui cadru legislativ și juridic îmbunătățit ar putea sprijini, de asemenea, crearea unei economii de piață funcționale și dezvoltarea capacității României de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii.

Din 1997, România a înregistrat un progres continuu în preluarea acquis-ului comunitar. Totuși, în multe domenii se constată o discrepanță între progresul făcut în transpunerea legislației și capacitatea limitată a administrației de a implementa și aplica noile prevederi.

În ultimul an, România a accelerat procesul de transpunere legislativă și a continuat să dezvolte, chiar dacă într-un ritm lent, structurile administrative impuse prin acquis.

Pe ansamblu și în perspectiva datei stabilite de România pentru aderare, progresele înregistrate au fost satisfăcătoare, iar legislația națională a fost aliniată la acquis-ul comunitar în numeroase domenii. Consolidarea capacității administrative va necesita o reformă generală, structurală atât a funcției publice, cât și a sistemului judiciar.

Referitor la piață internă, legislația-cadru a Noii Abordări și a Abordării Globale a permis accelerarea alinierii la acquis-ul sectorial în ce privește libera circulație a mărfurilor. Progrese semnificative s-au făcut și în crearea organismelor menite să administreze acquis-ul. România trebuie să își concentreze eforturile pe îmbunătățirea standardizării și a certificării, întărirea supravegherii pieței, restructurarea sistemelor de control alimentar și implementarea corespunzătoare a prevederilor referitoare la piețele publice. În domeniul liberei circulații a persoanelor, au fost puse bazele pentru progrese viitoare, dar mai trebuie transpuse prevederi legislative în vederea rezolvării problemelor de recunoaștere reciprocă, iar capacitatea administrativă trebuie consolidată în toate domeniile. S-au depus eforturi considerabile pentru a facilita libera circulație a serviciilor, dar noul cadru instituțional de supraveghere a serviciilor financiare mai trebuie consolidat. Liberalizarea a continuat în ce privește circulația capitalurilor, iar România și-a stabilit un calendar de eliminare a controlului asupra schimburilor și a tuturor celorlalte restricții care afectează circulația capitalurilor. Se impun eforturi mai ales pentru revizuirea cadrului legislativ aferent spălării banilor. România și-a aliniat cea mai mare parte a legislației la acquis-ul referitor la dreptul societăților comerciale, dar nivelul pirateriei și al contrafacerii rămâne o problema gravă, iar respectarea prevederilor legislative trebuie întărită. În ce privește politica în domeniul concurenței, s-a înregistrat un oarecare progres în transpunerea acquis-ului, mai ales în domeniul legislației antitrust, dar mai trebuie depuse eforturi pentru respectarea legilor referitoare la ajutorul de stat și antitrust. Restructurarea sectorului siderurgic va trebui monitorizată îndeaproape.

România a făcut progrese constante în alinierea legislației fiscale, dar mai sunt necesare ajustări suplimentare, iar capacitatea de implementare și aplicare a prevederilor legislative rămâne limitată. Deși s-a atins un nivel înalt de armonizare în domeniul legislației vamale, alinierea la acquis trebuie continuată și mai trebuie depuse eforturi pentru reducerea corupției în cadrul administrației vamale. Dezvoltarea sistemelor informatice trebuie continuată, pentru a facilita schimbul de date intre România și Comunitatea Europeană. Pentru dezvoltarea unei politici industriale de succes și promovarea întreprinderilor mici și mijlocii mai sunt necesare eforturi în vederea simplificării și a stabilizării mediului de afaceri.

Alinierea la acquis-ul din domeniul agricol s-a accelerat, dar evoluția legislativă nu a fost insoțită de o dezvoltare a structurilor administrative capabile să fie transpuse efectiv în practica acquis-ul. Introducerea reformelor structurale se face lent. Trebuie îmbunătățit controlul în sectorul fitosanitar și mai ales veterinar. În ce privește pescuitul, România a adoptat legislația-cadru necesară, dar s-au înregistrat întârzieri în crearea structurilor administrative corespunzătoare.

În domeniul politicii sociale și al ocupării forței de muncă, România a făcut unele progrese, dar mai trebuie depuse eforturi considerabile pentru transpunerea legislației în domeniile: dreptul muncii, egalitatea șanselor între femei și bărbați, și securitatea muncii.

Progresele în ce privește politica regională au fost mai lente, iar România nu are încă o politică clară și consolidată de coeziune. A început dezvoltarea capacității administrative, dar sunt necesare eforturi constante pentru proiectarea sistemelor de gestiune și implementare.

În sectorul transporturilor s-au înregistrat progrese importante în ce privește căile rutiere și feroviare, satisfăcătoare în domeniul aviatic, dar limitate în cazul siguranței maritime. Prioritățile României sunt crearea unor instituții capabile sa asigure respectarea noii legislații și asigurarea fondurilor care să permite realizarea investițiilor majore legate de preluarea acquis-ului. În sectorul energetic, în ciuda progresului înregistrat în alinierea legislativă, mai există încă multe probleme structurale care trebuie rezolvate, iar noile structuri administrative trebuie consolidate. Deși mare parte din legislația mediului a fost transpusă, România nu dispune încă de capacitățile administrative și nici de resursele financiare pentru a o implementa. România trebuie să se concentreze în viitor nu pe alinierea legislativă, ci pe dezvoltarea capacităților de implementare și pe asigurarea resurselor pentru a realiza investițiile în protecția mediului. În domeniul protecției consumatorului a continuat alinierea legislației, iar structurile de implementare sunt operaționale, dar trebuie îmbunătățită cooperarea interinstituțională.

S-au făcut progrese constante în ce privește acquis-ul legat de telecomunicații și s-au înregistrat câteva progrese în pregătirea liberalizării piețelor comunicațiilor și a serviciilor poștașe. Eforturile viitoare vor trebui să se concentreze asupra dezvoltării noii autorități de reglementare, astfel încât aceasta să devină un organism cu adevărat eficient și independent, precum și pe evaluarea implicațiilor economice ale implementării complete a acquis-ului privind serviciile universale.

România a început să întreprindă reforme structurale în domeniul justiției și al afacerilor interne, dar mai trebuie depuse eforturi considerabile pentru apropierea legislativă și mai ales pentru întărirea capacităților administrative și judiciare. În ciuda reformelor recente, în special adoptarea Planului de Acțiune Schengen, eficiența forțelor de politie rămâne limitată pe ansamblu, iar infrastructura și gestiunea frontierelor trebuie îmbunătățite. Trebuie făcute eforturi mari pentru îmbunătățirea eficienței sistemului judiciar.

În ce privește relațiile externe, barierele comerciale au fost eliminate treptat, iar România a atins un nivel general ridicat de aliniere la acquis.

S-au făcut progrese și în privința controlului financiar, iar sistemele moderne de gestiune și control financiar sunt în curs de implementare. Eforturi suplimentare sunt necesare pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii, fiind necesară consolidarea capacității administrative de control intern al finanțelor publice și garantarea independentei Curții de Conturi.

Capacitatea administrației publice de aplicare a acquis-ului rămâne limitată și constituie un obstacol important în pregătirea României pentru aderare. Deși anumite părți ale administrației pot funcționa eficient, există numeroase sectoare în care slaba capacitate administrativa constituie o preocupare importantă. De asemenea, pe lângă adoptarea acquis-ului, trebuie avută în vedere gestiunea asistenței financiare primite din partea UE. Guvernul a trecut la abordarea acestei probleme, anunțând un program de reformă majoră. Aceste reforme sunt însă doar în stadiul de concept și necesită punere în practică.

De la începutul negocierilor de aderare, 13 capitole au fost închise provizoriu. Angajamentele luate în cadrul negocierilor au avut în vedere anul 2007 ca dată a aderării și sunt, în general, respectate.

4.8 Factori economici care limitează capacitatea de integrare a României în UE

Evoluțiile în plan economic care au marcat perioada de timp care s-au scurs de la semnarea Acordului European și până în prezent au scos în evidență o serie de factori care limitează în timp și în spațiu capacitatea de integrare a României în UE. Aceste limitări trebuie căutate în planul evenimentelor interne, cu preponderență politică și socială dar și economică în mediul european și mondial. Dintre factorii limitatori se detașează prin complexitate și efecte următorii:

dimensiunea redusă a pieței interne și continuarea evoluției economice fluctuante

Din punct de vedere spațial piața Românească nu este deosebit de întinsă, iar din punct de vedere economic aceasta este caracterizată printr-o volatilitate foarte mare. Din aceste cauze, produsele comunitare superioare calitativ pot avea o cerere de dimensiuni restrânse din cauza veniturilor scăzute, având în vedere că România face parte din categoria țărilor cu salarii scăzute. Declinul economic din perioada 1997-2000 a îngustat și mai mult capacitatea de absorbție a pieței interne.

inflația și deprecierea monetară continuă

Deprecierea continuă a monedei naționale, având ca efect descurajarea exporturilor, a dus la scăderea puterii de cumpărare și la inhibarea importurilor din UE, a dus la o reducere a ritmului relațiilor comerciale dintre cele două părți. Efectele deprecierii asupra exporturilor nu au fost stimulative datorită lipsei de creștere economică. La acestea se adăugă și restricțiile multiple impuse de UE.

raritatea neofactorilor de producție și combinarea lor ineficientă

În timp ce factorii de producție de bază sunt destul de bine reprezentați în economia României, cei caracteristici economiilor moderne sunt relativ mai slab reprezentați. Retehnologizarea înceată și descurajarea cercetării științifice și tehnologice au restrâns capacitatea României de a răspunde criteriilor de compatibilitate cu țările UE, și deci de a fi atractive pentru acestea.

similaritatea structurilor industriale Românești cu cele europene și declinul industriilor de bază în România

Dezvoltarea industriei în România este puternic marcată de etapa în care s-a produs industrializarea. Etapele parcurse de economiile europene, dar neparcurse de România, cum ar fi aceea a reorientării fabricației către o gamă largă de modele pentru diferite piețe de desfacere, cu ajutorul standardizării și tipizării, sau cea bazată pe automatizarea și utilizarea sistemelor de fabricație, în condițiile în care fiecare etapă a înglobat avantajele etapelor anterioare.

flexibilitatea redusă

Lipsa de flexibilitate, definită prin reacția scăzută de adaptare a economiei naționale la forțele schimbării induse din exterior reprezintă un alt handicap. Economia Românească are o flexibilitate redusă comparativ cu standardele UE, atât din punct de vedere al reacției agenților economici, cât și din punct de vedere al flexibilității inovative.

dimensiunea ridicată a economiei subterane în România

Pe fondul unui sistem legislativ instabil și al fragilității instituționale, s-au dezvoltat accente puternice ale economiei subterane, ceea ce împiedică formarea unui mediu economic stabil care să permită îndeplinirea criteriilor de aderare la UE și în același timp împiedică funcționarea unei economii compatibile cu legile economiei moderne de piață.

agricultura Românească și integrarea

În economia României agricultura începe să dețină un loc tot mai important. Dinamica spre economia agricolă nu este compatibila cu structura economică a UE. Costurile redresării agriculturii Românești sunt ridicate iar UE nu pare dispusă să preia asupra sa costurile acestei redresări, în condițiile în care urmărește reducerea cheltuielilor din bugetul comunitar aferente agriculturii.

eficiența redusă în funcționarea pieței interne Românești

În sensul incapacității ei de a permite asimilarea unor măsuri de politica economică și totodată lipsa capacităților necesare pentru a face față concurenței acerbe de pe marea piață europeană și insuficienta dezvoltare a infrastructurii pentru mobilitatea factorilor.

răspândirea și caracterul sistematic al corupției

Aceasta subminează nu numai funcționarea sistemului legal, ci are și efecte negative asupra economiei și diminuează încrederea în autoritățile politice.

problemele interne ale țărilor UE

La rândul lor țările UE se confruntă fiecare în parte cu o serie de probleme specifice, care se adăuga la problemele interne ale țărilor candidate, reducând astfel și mai mult gradul de integrare. Astfel: Franța se confruntă cu un șomaj în masă și de lungă durată; Italia cu o criză economico-socială; Marea Britanie cu o recesiune prelungită; Grecia, Spania și Portugalia cu incapacitatea de a se încadra Pieței Unice. În aceste condiții rezolvarea problemelor interne ale fiecărui stat devine o prioritate absolută, iar integrarea țărilor candidate poate trece pe un plan secund. Extinderea “naționalismului” de tip european determină o orientare a consumatorilor comunitari către produsele fabricate în Uniune în dauna produselor importate, alături de o fidelizare a consumatorilor față de piețele tradiționale.

4.9 Considerente privind șansele României de aderare la U.E. în actualul deceniu

Oficialii Români speră să încheie provizoriu capitolele de negociere la U.E. până în 2004. Negociatorul-șef al României în relația cu U.E., Vasile Puscaș, a afirmat în cadrul unei conferințe de presă ținută în ianuarie 2001, că, datorită evoluției economice pozitive în 2002-2003, negocierile ar putea avea un ritm accelerat.

La Luxemburg, România a deschis două capitole noi de negociere: liberă circulație a capitalului și politică în domeniul transportului.

Libera circulație a capitalului face parte din cele patru libertăți capitale la care țară noastră are rămâneri în urmă. În cadrul liberei circulații a capitalului, România a solicitat o perioadă de timp de grație pentru aplicarea normelor europene în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea pământului. România a cerut un termen de grație de 15 ani pentru terenul arabil și poduri, și 5 ani pentru intravilan. Nici capitolul transporturi nu este unul ușor pentru România datorită lipsei infrastructurii. În acest domeniu s-au primit sume suplimentare de la buget, la care s-au adăugat fonduri internaționale, cum ar fi ISPA.

„Din 2001, U.E. aplică ca principiu evaluator pentru candidate modul de aplicare a aquis-ului comunitar, capital la care țară noastră nu stă prea grozav”.

În cercurile de specialitate din România, precum și în presa Română s-a avansat ideea că, data de 1 ianuarie 2007 fixată de actualul Guvern, când România să adere oficial la U.E. este greu de respectat, având în vedere, fie de o parte scenariul de extindere pentru care vor opta lideri politici ai U.E., care trebuie să identifice compromisul optim dintre necesitatea geopolitică, geostrategică și morală a viitoarei lărgiri și minimizarea costurilor acesteia, iar pe de altă parte capacitatea proprie precară de a îndeplini criteriile de aderare.

Se consideră că autoritățile Române exacerbează importanța criteriului economic, acesta și adesea întregul set de criterii de aderare fiind substituite, în înțelegerea multor formatori de opinie cu performanța economică. Devine imposibilă o analiză realistă referitoare la ponderea criteriului economic în balanța resurselor angajate în acest proces. Atingerea criteriilor de convergență economică și complementaritatea structurală necesită, orice scenarii am lua în calcul, perioade exagerate de pre-aderare(între 15-25 ani).

În schimb, concentrarea voinței politice și a resurselor pe crearea unei administrații moderne ar permite îndeplinirea în bună manieră a criteriului al treilea (capacitatea de a transpune și implementa aquis-ul comunitar) într-o perioadă de timp rezonabilă, probabil până în 2005. Greu ne putem imagina o economia de piață funcțională, capabilă să facă față presiunilor concurențiale fără o administrație performantă care să producă o legislație coerentă și să supravegheze aplicarea acesteia.

Autoritățile Române consideră că aplicarea consecventă a măsurilor cuprinse în noul program de pre-aderare pot conduce la finalizarea mai rapidă a negocierilor de aderare și la respectarea obiectivelor strategice de aderare la 1 ianuarie 2007. Pentru atingerea acestui obiectiv, este necesară desfășurarea unor activități în comun, a tuturor ministerelor, în colaborare cu autoritățile locale existente la nivelul prefecturilor, care să conducă la îndeplinirea cât mai corectă a criteriilor în domeniul economic, social și administrativ, conform cerințelor cuprinse în capitolele de negociere.

Considerăm că, menținerea trend-ului ascendent al economie Românești în perioada 2001-2004 poate, de asemenea, să aibă o influență pozitivă decisivă asupra accelerării procesului de negociere și implicit a aderării mai rapide a României la U.E.

Bibliografie:

Braudel Fernand, “Timpul lumii”, ed.Enciclopedica, 1976

Hachlub F.A. “History of thought on economic integration”, the MacMillan Press Ltd., 1977

Papke W.,and Mises L. “Decisive problems of the disintegration of world economy”, New York, Devine and Co., 1947

Miron Dumitru, “Economia integrarii economice”, ed.ASE, Bucuresti 2001, pag.5

Miron Dumitru, op.cit., pag 6

Ciucur D., Gavrila I., Popescu C., « Economie », ed.Economica 2001, pag.613

La Grande Larousse, Tome V, Paris 1978, pag.1332

Oxford English Dictionary, V-th edition, Oxford University Press 1964, pag 632

Nechita C., Vasile C., “Integrarea Europeana”, ed.Deșteptarea, Bacău, 1996, pag.56

Balassa Bela, “The theory of economic integration”, Richard Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1961, pag.1

Tinbergen Ion, “International economic integration”, New York, 1965, pag.57

Balassa Bela, op.cit., pag.1

Molle, Wilhelm, “The economics of European integration” , Aldersshat, Dartmouth, 1990, pag10

Francois Perroux, « L’europe sans rivage », Press Universitaires de France, Paris, 1954, pag.423

Andrei Haraga, « Filosofia unificării europene », ed.Apostrof, Cluj, 1995, pag.-14-15

Maurice Bye, « Integration economique europene », ed. Nathan, Paris, 1991, pag.14

Bal Ana, “Economie în tranziție”, ed. Oscar Print, Bucuresti, 1997, pag.61

***GATT- “Instruments de base et documents”, Geneva, 1955, pag.52

J.Noetzold – European Union and Eastern Central Europe :expectations and uncertainties – Aussenpolitik,1995

Stolojan, Theodor –Integrarea și Politica fiscala, Ed. Infomarket, București, 20002, pag.52 D. Garst, saptămânalul Opinia naționala , 5-11 aprilie, 1993

Niculescu, N.G., Adumitracesei, I.D, cotidianul Economistul, 20 iulie, 2000

Anghelache, Constantin – România 2001 – După 11 ani de tranziție, Ed. Economica, București