Uniunea Europeana. Delimitari Conceptuale

Capitolul I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Scurt istoric

1. Premizele ideilor de unitate europeană

Construcția europeană la care asistăm, privită din punctul de vedere istoric, a fost pregatită de generații de scriitori, filozofi, istorici, poeți, juriști, politologi.

Conceptul de unitate a Europei este considerat ca fiind foarte vechi, găsindu-și originea încă în perioada antichității, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe.

Se poate spune că primele doctrine ale unității europene s-au născut la sfârșitul Evului Mediu chiar dacă, inițial perioada a fost caracterizată printr-o divizare politică din cauza incapacității succesorilor lui Carol cel Mare și agravată de conflicte religioase, economice și de altă natură. Au urmat și alte încercări de refacere a unitații europene chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate ci, dimpotrivă, la o diversitate care se bazează însă pe același model e a gândi, simți și acționa.

Încă din secolul al XV-lea, în 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franței Louis XI constituirea unei confederații eoropene care să fie dotată cu instituții comune, cum ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă și deasemenea, o Curte de Justiție, un buget federal și o forță armată comună. Aceste manifestări constituie o dovadă reală a vechimii și permanenței speranței în unitatea Europeană.

Dacă secolul al XIX-lea a prefigurat unitatea europeană și a cunoscut chiar nașterea ideii de “Statele Unite ale Europei”, totuși nu a putut să împiedice două războaie mondiale în prima jumătate a secolului al XX-lea – care au început prin a fi adevărate războaie civule europene, declanșate pe fondul renașterii naționalismului și apoi al totalitarismului.

Izbugnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care adus la înrăutățirea situației țărilor vest-europene (excepție făcând Anglia) și la exiistența a două state care dominau din punct de vedere politic: Statele Unite ale Americii și U.R.S.S.

La sfarșitul anului 1918, când s-au spulberat și ultimii nori ai războiului, aproape toată Europa zăcea în ruine. Bilanțul războiului a fost tragic, peste 10 milioane de persoane au fost ucise.

După primul război mondial ideea unei federații europene a fost preluată de către contele Coudenhove-kalergi, în special în lucrarea “Pan-Europe”, în care prevedea constituirea unei federații europene fondată pe limitări de suveranitate consimțite de statele europene. Ca urmare a unui congres ținut la Viena în 1926, contele a creat o mișcare numită “Uniunea Pan Europeană” pentru a-și evidenția acest proiect. Cu această ocazie s-a adoptat un manifest Pan – European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene: garantarea egalității , securității și suveranității confederale, crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede unice comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, respectarea civilizațiilor fiecărui stat; protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor. Au existat mai multe mișcări în perioada interbelică precum Uniunea economică și vamală europeană sau Federația pentru înțelegere europeană.

O altă concepție de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, bazată pe forță, violență și voință unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor naționale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimțită a acestei uniuni. În acest sens au apărut diferite idei, mișcări și publicații care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Mișcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli și Ernesto Rossi; mișcarea “Combat” din Franța (1941), între fondatori căreia se aflau Henri Frenaz, Albert Camus, Edmond Michelet ș.a.

După cele două războaie mondiale anumiți factori influențează în mod determinant construcția europeană:

pe de-o parte, divergențele dintre Est și Vest, care au devenit acute la sfârșitul anului1947, a creat sentimentul unei amenințări grave și iminente pentru Europa Occidentală, astfel fiind nevoie de protecția Statelor Unite.

Pe de altă parte, deteriorarea relațiilor cu U.R.S.S, obligă Europa să se preocupe mai mult de securitatea sa.

Apariția declinului economic, politic chiar și cultural a dat naștere imediat în Europaoccidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene.

Winston Churchill a fost primul care s-a manifestat în acest sens prin apelul adresat la 19 decembrie 1946, apel la unitate într-un discurs celebru pronunțat la Universitatea din Zurih, unde propunea crearea unor State Unite ale Europei. În concepția sa, primele țări care ar fi trebuit să aibă inițiativă erau Franța și Germania. Această opinie a stârnit un ecou ce a determinat conststituirea unor mișcări europene: Uniunea Eoropeană a federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară, Noile echipe internaționale.

Consiliul Europei a fost creat odată cu Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948 inițiat de Comitetul internațional de coordonare a Mișcărilor pentru unitatea europeană ce a apărut în 1947. Uniunea Europeană a Federaliștilor a inițiat preludiul organizării Congresului de la Haga organizând Congresul de la Montreaux (27-31 august 1947), unde s-a propus participanților spre a analiza șase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federație.

La crearea Consiliului Europei au participat yece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franța, Norvegia,Suedia, Danemarca, Italia și Irlanda, dar orice stat care recunoaște principiul preeminanței dreptului și asigură respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale poate fi invitat să devină membru

Congresul de la Haga a avut la bază o acțiune de coordonare a mișcărilor pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii: politică, economică și culturală, precum și pe unele comitete naționale care aveau sarcina de a desemna delegații naționale care urmau să colaboreze în vederea inițierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizații sindicale și profesionale, biserici, organizații ale femeilor, organizații universitare, intelectuale și artistice.

În ciuda divergențelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui program de acțiune globală pentru o Europă unită și prin faptul că a dat naștere unei “Mișcări Europene”, iar în final a contribuit la crearea comunităților europene.

2. Apariția Comunităților Europene

Din anul 1950 construcția Europeană se angajează pe o cale cu totul nouă. Meritul îi revine Lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe la acea dată în Franța, care propunea la Paris (9 mai 1950) să angajeze un proces original depășind cadrul tradițional al cooperării interguvernamentale prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranității în favoarea unor instituții comune. Această acțiune întreprinsă trebuia să aibă în vedere în primul rând Franța și Germania căci reuniunea națiunilor europene impunea ca opaziția seculară dintre Franța și Germania să dispară.

Declarația lui Robert Schuman cuprindea principiile unei concepții revoluționare în construcția europeană, principii a căror aplicare a dus la constituirea Comunității europene a Cărbunelui și Oțelului.

La Paris, încep negocierile având la bază un proiect de tratat al Franței pe data de 10 iunie 1950, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O). Acest tratat intră în vigoare la 25 iulie 1952 și reunea șase state europene (Franța, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg ), Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității acceptănd doar relații de coordonare cu comunitatea. Sub această construcție comunitară se ascundeau rațiuni politice ce se refereau la situația Franței care se simțea amenințată permanent de Germania, pe de-o parte, precum și de amenințarea economică a țărilor vest-europene de cître S.U.A, sau de evidentul pericol al războiului rece, care începuse să să-și facă simțită prezența tot mai mult.

Această organizație economică, ce ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea și promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive1.

Prin tratatul de la Paris s-au creat patru organe ale comunității:

Înalta Autoritate, având sarcina de a degaja și de a face să prevaleze interesul comunitar.

Consiliul Special de Miniștri, fiind un organ cu caracter interguvernamental

Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, având ca sarcină asigurarea normelor juridice.

Tratatul de la Paris este primul pas pe calea integrării europene, instituțiile CECA pregătind instituțiile celorlalte două comunități ce vor apărea peste câțiva ani. De remarcat, este faptul că integrarea reușită prin crearea CECA nu a putut fi extinsă și la competențe pur politice, dovadă este eșecul în fața Parlamentului francez a proiectului de tratat semnat la Paris la 27 mai 1952, între cele șase state membre ale CECA pentru instituirea unei Comunități Europene de Apărare. Acest tratat a fost ratificat în 1954 de celălalte state, dar Parlamentul francez, la 30 august 1954, a refuzat să-l dezbată, refuz ce a dus la abandonarea proiectului de creare a unei Comunități Europene de Apărare.

Prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului integrarea europeană apărea astfel cu trăsături diferite față de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECA reunea state puțin numeroase, supuse unor organe supranaționale, cu competență limitată la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii și de a le impune statelor membre2.

Odată cu anul 1955 s-a relansat și construcția europeană, fiind luate mai multe decizii,dintre unele, cum ar fi crearea Comunitățile Europene de Apărare, eșuând din cauza neratificării celor șase state.

După o perioadă de doi ani, s-a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statele membre ale CECA a două noi tratate:

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)

Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A)

Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

După intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, cele șase țări semnatare înființează cele trei comunități europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA – EURATOM)

Crearea Comunității Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea condițiilor economice ale schimburilor și prin urmare ale producției pe teritoriul comunității. Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.

Crearea Comunităților Europene a Energiei Atomice urmărește scopul de a contribui la ridicarea nivelului de viață în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu alte țări. Paralel, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Toate cele trei Comunități au fost create pentru realizarea acelorași obiective fundamentale: construirea unei “Europe organizate”, a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea, printr-un effort comun, a progresului economic și social al statelor are înființează cele trei comunități europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA – EURATOM)

Crearea Comunității Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea condițiilor economice ale schimburilor și prin urmare ale producției pe teritoriul comunității. Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.

Crearea Comunităților Europene a Energiei Atomice urmărește scopul de a contribui la ridicarea nivelului de viață în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu alte țări. Paralel, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Toate cele trei Comunități au fost create pentru realizarea acelorași obiective fundamentale: construirea unei “Europe organizate”, a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea, printr-un effort comun, a progresului economic și social al statelor membre, a condițiilor de viață a popoarelor acestora3

Tratatele CEE și CEEA au fost completate cu protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 relative la privilegii și imunități și la Curtea de Justiție a Comunității Economice și a EURATOM. Odată cu semnareaTratatelor de la Roma, a fost adoptată ot la Roma, la 25 martie 1957, o “Convenție relativă la unele instituții comune Comunității Europene”

Crearea comunităților reprezintă astfel un moment decisiv, deoarece diferitele organizații create anterior erau întemeiate pe principiul unei cooperări interstatale.

Erau șase țări membre deoarece Marea Britanie nu a dorit să facă parte din cele trei comunități, poziție concretizată prin încercarea din 1958 de creere a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), în baza Convenției de la Stockolm din 1960. În schimb în anul 1961 Anglia cere să adere la comunitățile europene dar datorită Franței, prin președintele De Gaulle, nu a fost acceptată. Aderarea Angliei intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârșitul anului 1997.

Următoarea cerere de aderare aparține Greciei, care la 12 iunie 1975 acționează în acestă direcție, între ea și comunitîți existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc pe data de 28 mai 1979 iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.

Spania și Portugalia își depun canditatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.

Astfel s-a ajuns la existența a douăsprezece țări membre ale Comunității Europene.

Urmează un întreg val de cereri pentru aderare din partea a opt țări după cum urmează: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

Prin Tratatul de Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:

Primul pilon, Comunitățile Europene, permite instituțiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piața unică, transporturi, concurență, monedă unică, ocuparea forței de muncă, educație, cultură, sănătate, protecția consumatorilor, cercetare, protecția mediului, agricultură ș.a.), urmând obiectivul de coeziune economică și socială.

Al doilea pilon, Politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

Al treilea pilon, Cooperare polițienească și juridică în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de justiție pentru consolidarea securității interne.

România și-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană la data de 22 iunie 1995 odată cu alte țări. În iulie 1997 s-a acceptat participarea României la un proces de pre-aderare, fără a preciza data exactă când se va declanșa procedura de începere a negocierilor privind aderarea.

Durata negocierilor variază foarte mult de la oțară la alta. În principiu, cu cât un stat candidat este mai bine pregătit, cu atât mai repede se încheie negocierile. De exemplu: Austria, Finlanda și Suedia au avut nevoie de 16 luni pentru a negocia aderarea lor la UE, pe când Portugaliei i-au trebuit 8 de ani4.

Secțiunea a II-a: DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri este principalul for de decizie al Uniunii Europene, format din miniștrii statelor membre, care răspund de probleme aflate pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniștrilor se realizează în formule diferite, în funcție de problema aflată în discuție, Consiliul este o instituție unică. Fiecare țară din Uniune deține prin rotație președenția pe o perioadă de șase luni.

Consiliul se prezenta în sitemul instituțional comunitar ca instituția reprezentativă a statelor.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, organizarea, funcționarea, competențele Consiliului au fost cârmuite de dispozițiile articolelor 2-8 din Tratatul de la Bruxelles și în parte prin cele trei tratate comunitare.

Ca urmare a intrării în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene, se constată în primul rând schimbarea denumirii Consiliului în Consiliul Uniunii Europene (8 noiembrie 1993).

Ca principală modificare adusă la Tratatului de la Maastricht se referă la definirea competenței Consiliului. Conform articolului 146, Consiliul era format din reprezentații statelor membre. Fiecare guvern își delega unul dintre membrii săi.

Potrivit textului modificat, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul statului respectiv.

COREPER – este, conform articolului 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, un Comitet compus din reprezentanți permanenți ai statelor membre și are ca sarcină să pregătească lucrările Consiliului și să execute mandatele care îi sunt încredințate de acesta..

În noul regulament interior este menționat faptul că acest Comitet trebuie să examineze toate punctele figurând pe ordinea de zi a Consiliului și să depună eforturi pentru a găsi un acord la nivelul său și pentru a pregăti dezbaterea Consiliului pentru punctele rămase în suspensie.

Crează comitete și grupuri de lucru, una din sarcini fiind de a analiza propunerile legislative ale Comisiei mai înainte de examinarea lor de către reprezentanții permanenți..

COREPER nu trebuie să se substituie nici puterii de decizie a Consiliului, nici competenței de inițiativă a Comisiei.

Modul de vot ține seama de caracterul dinamic al integrării și se schimbă pe parcurs în raport cu gradul de integrare atins, fiind marcat prin trecerea treptată de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată. Fiecare stat dispune de un număr de voturi din totalul de 87, deciziile luându-se în funcție de raportul dintre voturile date și numărul total al acestora (votul ponderat).

Numărul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu majoritate de calificată este de cele puțin 62, în timp ce 26 de voturi contra sunt de natură să împiedice adoptarea unei decizii.

În ciuda faptului că la Maastricht numeroase delegații au intenționat să facă di votul majoritar o procedură de drept comun, însoțită de câteva excepții în domeniile cele mai sensibile, în care urma să se decidă cu unanimitate, această soluție nu a fost posibilă deoarece numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de decizii cu care ele nu au fost de acord.

Alte organe auxiliare, pe lângă COREPER, sunt Secretariatul general, Grupurile de Experți Comitetul special pentru agricultură, Comitetul monetar,Comitetul pentru vize, Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor.

Atribuțiile Consiliului pot fi cele cei revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe și de securitate comună și în cel al cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne.

Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, dispune de o putere de decizie și conferă Comisiei competența de a executa regulile pe care le stabilește. Consiliul poate supune exercitarea acestor competențe anumitor modalități.

Consiliul poate să ceară Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor și măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor comune.

În cadrul CECA, Consiliul participă la activitatea normativă a Comunității în cazurile și potrivit modalităților prevăzute de diferite dispoziții din tratat, o asemenea participare exprimându-se cel mai adesea sub forma consultării obligatorii și prin exigența avizelor conforme, cea ce corespunde unei puteri de codecizie5 .

În domeniul politicii externe și de securitate comună, Consiliului îi revine un rol important, dar își exercită atribuțiile sub autoritatea politică a Consiliului european.

Comisia – a luat naștere prin articolul 9 din Tratatul de la Bruxelles ca o Comisie unică a Comunităților europene care s-a substituit Înaltei Autorități a CECA cum și a celor două comisii ale CEE și CEEA. Comisia unică exercită puterile și competențele atribuite de tratatele instituind respectiv Cominitatea europeană a cărbunelui și oțelului, Comunitatea economică eurpeană a energiei atomice.

Este compusă din 17 membri aleși în temeiul competenței lor generale și prezentând toate garanțiile de independeță. Numărul membrilor poate fi modificat de Consiliu atatuând în unanimitate. O dată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei Consiliul a hotărât ca numărul membrilor să crească la 20, aceștia având un mandat pe cinci ani ce poate fi reînnoit.

Comisia se auto-organizează, în sensul că ea își fixează regulamentul interior în vedetrea asigurării propriei funcționări cum și a serviciilor sale în condițiile prevăzute de tratat.

În principal, principiul de funcționare al Comisiei este cel colegial, însemnând că toate actele pe care tratatele sau regulamentele de aplicare le încredințăează expres Comisiei trebuie să fie luate de Comisie, angajând răspunderea acesteia ca instituție. În practică însă Comisia procedează între membrii săi la o repartizare relativ precisă în ce privește pregătirea și executarea deciziilor, fiecare membru are o responsabilitate specială pentru unul sau mai multe mari sectoare de activitate a Comunității.

Comisia are sarcina să asigure coerența ansamblului acțiunii externe a Uniunii în materie de relații externe, de securitate, economie și dezvoltare, cea ce îi va permite, mult mai mult ca în trecut, să-și exercite influența în ce privește punerea în aplicare a politicilor în domeniile arătate.

În domeniul PESC cât și al cooperării în cadrul celui de al treilea pilon, punctele de contact cu probleme propriu-zis comunitare sunt numeroase, ceea ce corespunde rolului important al Comisiei.

În vederea asigurării funcționării pieței comune, Comisia:

veghează la aplicarea dispozițiilor din tratat ca și a dispozițiilor luate de instituții în baza acestuia,

formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta le prevede în mod expres sau dacă ea consideră necesare;

dispune de o putere de decizie proprie și participă la formarea actelor Consiliului Parlamentului european;

exercită competențe pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care le stabilește.

Comisia participă la conceperea și la pregătirea politicii comunitare, asigură executarea și respectarea tratatului și a actelor adoptate în aplicarea acestuia, adică a ansamblului legislației comunitare; exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le stabilește; asigură reprezentarea Comunității în unele negocieri internaționale.

Cele trei instituții ce intră în alcătuirea Comunităților europene adică Adunarea Comună CECO, Adunarea, în cazul CEE și în Cazul CEEA, au stat la baza “Parlamentului European” prin rezoluția din 30 martie 1962.

Este instituția compusă din reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunități, definiție care nu a fost modificată prin Tratatul de la Maastricht. Cea ce a modificat acest tratat au fost modificări importante aduse competențelor Parlamentului în așa fel încât să sporească participarea sa, în special în cadrul procedurii de decizie.

Parlamentul European se compune din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, care exercită puterile ce le sunt încredințate prin tratate, numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, repartizați în funcție de numărul populației țărilor membre. În situația în care ar crește numărul statelor mebre se crează posibilitatea măririi numărului membrilor Parlamentului.

Cu ocazia aderării Austriei, Finlandiei și Suediei, începând cu 1 ianuarie 1995 numărul parlamentarilor a crescut la 626.

Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 700 de parlamentari care să nu poată fi depășit chiar în condițiile extinderilor viitoare ale Uniunii. Acestă restricție urma să ducă la o redistribuire a locurilor în Parlament, pentru a se asigura o reprezentare echitabilă și pentru viitorii membrii ai Uniunii.

Parlamentul European adoptă regulamentul său interior cu majoritatea membrilor care-l compun, unde sunt cuprinse organizarea și funcționarea acestuia.

Parlamentul ține o sesiune anuală. El se reunește în cea de a doua zi de marți din luna martie. Poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.

Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare, ce au un rol esențial căci, runindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuarea lucrărilor Parlamentului European. Comisiile prevăzute de regulament sunt de mai multe feluri:

comisii permanente, în număr de douăzeci

comisii temporare a căror mandat este în principiu de maximum 12 luni

comisia temporară de anchetă

comisii parlamentare mixte cu Parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate.

O caracteristică importantă a organizării Parlamentului constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalități ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice.

Numărul minim al deputaților necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 26 dacă acești deputați aparțin unui singur stat membru, la 21 dacă sunt din două state membre, la 16 dacă sunt din trei state membre și la 13 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.

Ca atribuții în domeniul bugetar are ca rol stabilirea unui sitem de resurse proprii Comunităților Europene. Are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în privința cheltuielilor “neobligatorii” dispune de ultimul cuvânt.

Cu trecerea la sitemul de alegeri directe (Actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976), Parlamentul dobândește o nouă legitimitate ce îi permite să revendice o întărire a atribuțiilor sale.

În general atribuțiile Parlamentului au fost calificate în tre categorii:

Atribuții de control politic ce se exercită în raport cu Comisia Europeană, prin posibilitatea Parlamentului de a iniția o moțiune de cenzură și de a demite precum și prin posibilitatea de a interpela comisia, aceasta fiind obligată să răspundă oral sau în scris

Atribuția de consultare simplă este conferită de Parlament prin prevederile tratatelor de înființare a Comunităților.

Atribuții de decizie a Parlamentului ce se referă atât la posibilitatea de demitere a Comisie, cât și în cea ce privește adoptarea bugetului.

În cea ce privește raporturile Parlamentului cu Comisia, s-ar putea considera că acestea sunt raporturi de tip clasic dintre legilsativ și executiv. Această situație nu este însă reală, având în vedere alegerea Comisiei de către Consiliu și nu de către Parlament, precum și faptul că responsabilitatea politică a Comisiei în fața Parlamentului nu este de tip clasic, ca între Guvern și Parlament, motiv pentru care moțiunea de cenzură care poate fi introdusă de Parlament constituie o raritate date fiind condițiile dificile cerute petru adoptarea acestuia, respectiv două treimi din membrii votanți, în practică fiind foarte greu să se obțină acest număr de voturi, întrucât nici o grupare politică nu poate întruni singură numărul de voturi necesar.

CAPITOLUL II : Sistemul Instituțiilor Comunitare

– aspecte generale –

Secțiunea I – Instituțiile și organele Comunităților Europene

1. Consiliul Uniunii Europene

Funcționarea Consiliului

Este o institutie cu atributii decizionale, are sediul la Bruxelles si asigura integrarea in sistemul comunitar a statelor membre si a guvernelor acestora. A fost infiintat pe cale conventionala, prin Tratatul de la Paris, care instituia C.E.C.A, semnat la 18 aprilie 1951 si intrat in vigoare la 25 iulie 1952. In acest moment institutia se numea CONSILIUL SPECIAL DE MINISTRI; ulterior semnarii tratatelor de la Roma instituind CEE si EURATOM, la 25 martie 1957 si intrate in vigoare la 1 ianuarie 1958, institutia se numea simplu CONSILIU. In urma intrarii in vigoare a tratatului de fuziune de la Bruxelles, in aprilie 1965, institutia se numea CONSILIU DE MINISTRI. In prezent prin dispozitiile Actului Unic European, institutia se numeste CONSILIUL UNIUNII EUROPENE.

Președenția Consiliului este exercitată timp de șase luni de către fiecare stat membru, într-un ciclu de șase ani, într-o ordine stabilită de tatrate.

Consiliul se reunește la convocarea președintelui acestuia din invitația sa, a unui membru, sau a comisiei. Regulamentul Consiliului nu prevede în plus decât faptul că președintele trbuie să anunțe data următoarei reuniuni înainte.

Președintele stabilește ordinea de zi provizorie și o înaintează membrilor Consiliului cu 40 de zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea dezi se cere votul unanim. Ordinea de zi astfel stabilită se supune aprobării prin vot (art. 2 din Regulamentul interior).

Consiliul European a funcționat o perioadă de timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic și a avut o natură hibridă, făcându-se distincție între competențele din domeniul cooperării politice și competențele Comunitare. Întrucât nici Actul Anic European nu a adus precizările necesare, nedumeririle au continuat, având în vedere poziția sa intermediară, între conferințele europene la vârf și Consiliul de Miniștri al Comunităților Europene.

În legătură cu competențele comunicatului final de la Paris din 1974 nu face precizări clare în acest sens. În declararea Consiliului de la Londra din 30 iunie 1977 se aduc unele elemente în această direcție, dar ele sunt modificate prin declarația de la Sttutgard din 19 iunie 1983.

Se precizează că el are un rol dublu: de decizie și direcționare. Competențele originare ale Consiliului sunt:

impulsionarea și relansarea politicilor

orientarea contrucției europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;

coordonarea politicilor comunitare;

definirea noilor sectoare de activitate.

Acestora li se adaugă după Consiliul de la Londra și un rol decizional în problemele rămase în suspensie. În exercitarea acestor funcții șefii de state sau de guverne crează comisii ad-hoc sau comitete de direcție, care le furnizează rapoarte pe baza cărora sunt luate deciziile (Ex: Comitetul “celor trei înțelepți”, Comitetul Doge, Raportul Tindemans etc.).

În domeniul Cooperării politice, Consiliul are în principal un rol de meditare, de găsire a unui punct de vedere convergent, de a afirma.

B.Organe auxiliare

Președenția Consiliului este exercitată prin rotație de fiecare stat membru pentru o durată de șase luni după o ordne fixată prin tratat.

Articolele 146 aliniatul 2 Consiliului European, 116 CEEA, 20 CECA, în versiunea că rezultă din Tratatul de la Maastricht, indică această ordine prim ciclu de 6 ani și apoi în ciclul următor tot de 6 ani.

Președenția Consiliului se schimbă de la 1 ianuarie și 1 iulie al fiecărui an.

Statul membru ce exercită președenția apără punctul de vedere comunitar mai curând decât interesele naționale.

Consiliul se reunește la convocarea președintelui său la inițiativa acestuia, a unui stat membru ori a Comisiei

Secretariatul general: Consiliul este asistat în sarcinile sale de un secretariat general care asigură bunul mers al multiplelor acticități ale instituției însăși. Tratatul asupra Uniunii Europene a înscris Secretariatul general în dreptul originar . Astfel, potrivit noului articol 151, paragraful 2 Tratat C.E. (respectiv art. 30, paragraf 2 C.E.C.A și art. 121, paragraf 2 C.E.E.A), Consiliul este asistat de un Secretariat general, situat sub conducerea unui secretar general. Acesta este numit de Consiliul statuând în unanimitate. Consiliul decide organizarea Secretariatului general.

Comitetul reprezentenților permanenți (COREPER): Este cel mai important dintre Comitetele create. Își are originea în declarațiile trimise de la Bruxelles de către statele membre în momentul în care tratatele au intrat în vigoare. El a fost constituit în baza art. 16 al Regulamentului interior al Consiliului și a fost ulterior confirmat prin tratatul de fuziune, care stipula, conform art.4, că “un comitet format din reprezentanți permanenți ai statelor membre are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului și de a executa mandatele care îi vor fi încredințate de către acesta”, dispoziție prevăzută și în tratatul de la Maastricht în art. G-46.

COREPER este format deci dintr-o delegașie națională compusă dintr-u reprezentant permanent cu rang de ambasador, de regulă acreditat la Bruxelles, un adjunct cu rang de ministru plenipotențiar și dintr-un anumit număr de experți

Din Tratatul de la Amsterdam, acestuia i s-au încredințat unele responsabilități decizionale, ca urmare a faptului că lui ți revine însărcinarea de a pregăti sesiunile Consiliului.

Grupurile de experți : Sunt constituite din funcționarii misiunii permanente de la Bruxelles sau din cei trimiși de Guvernele statelor membre, care au specializarea cerută de problema care urmează să fie examinată de către consiliu.

Având în vedere că toate propunerile Comisiei sunt trimise Consiliului acesta trebuie să dispună de un corp de experți care să analizeze în primă fază aceste propuneri și să-și dea avizul.

Comisia este, de asemenea, reprezentată în COREPER pentru a-și susține punctul de vedere, întrucât majioritatea documentelor sunt înaintate Consiliului de către acesta.

Comitetul special pentru agricultură : Are atribuții specifice în domeniul agriculturii.

Comitetul monetar: Este instituit în baza Tratatului de la Maastricht având în vedere atribuțiile sporite care revin Consiliului European. El este deci un organ ad-hoc, creat pentru a asista Consiliul în problemele de această natură. Se compune din câte doi reprezenanți ai fiecărui stat membru, plus doi reprezentenți numiți de Comisie . în momemtul intrării în faza atreia a aplicării Tratatului de la Maastricht, acest Comitet va fi înlocuit cu “Comitetul economic și financiar” care va avea în plus în compunere doi reprezentanți ai Băncii Comune Europene.

Comitetul pentru vize: Acest comitet este creat în baza art. K pct. 4 al Tratatului de la Maastricht și are ca atribuții aplicarea politicii în domeniul vizelor.

Comitetul economic și social

Comitetul regiunilor

C. Reguli și metode de votare

Tratatele comunitare consacră tri modalități de vot de vot: votul cu majoritate simplă, votul cu majoritate calificată și votul în unanimitate. Alegerea între aceste trei modalități nu este lăsată la latitudinea Consiliului ci este cârmuită prin dispozițiile tratatelor care stabilesc modul de votare pertinent de fiecare dată când Consiliul trebuie să statuteze.

Votul cu majoritate simplă; Conform articolului 148, paragraful 1 din Tratatul CE prevede că afară de dispoziții contrarii ale tratatului, deliberările Consiliului sunt încheiate și actele adoptate cu majoritatea membrilor care îl compun. Există și numeroase dispoziții derogatorii, ceea ce și explică de ce în fapt majoritatea simplă se aplică în cazuri limitate.

Votul cu majoritate calificată; Pentru obținerea acestei majorități voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere specială, în funcție de un criteriu general, demografic, politic și economic. Formarea majorității calificate este enunțată în art.148 paragraf 2 distingând două situații: 1) când Consiliul statutează pe baza propunerii Comisiei, se socotesc numai voturile nu și numărul de state, deliberările fiind încheiate și actele adoptate dacă au întrunit 54 de voturi din totalul de 76. 2) în celălalte cazuri în care Consiliul statutează fără propunerea Comisiei pe lângă numărul de voturi se ține seama și de numărul statelor, în sensul că cele 54 voturi trebuie să exprime votul favorabil a cel puțin opt state. Ideea este că majoritatea calificată nu trebuie să lase vreunuia din statele membre posibilitatea de veto. Ponderea voturilor celor 12 state membre a rămas neschimbată, iar pentru viitorii aderenți s-a stabilit ca ponderea cu care vor fi afectate voturile acestora să fie de câte patru voturi pentru Austria și Suedia și de câte trei votui pentru Norvegia și Finlanda.

Având în vedere renunțarea Norvegiei voturile membrilor sunt afectate de ponderea următore:

Germania, Franța, Itali, Anglia ,câte………….. 10 voturi

Spania …………………………………….…… 8 voturi

Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, câte ……… 5 voturi

Austria, Suedia, câte ………………………….. 4 voturi

Danemarca, Finlanda, Irlanda, câte…………… 3 voturi

Luxemburg …………………………………… 2 voturi

Numărul total fiind …………………………… 87 voturi

Având în vedere că majoritatea calificată este modalitatea de vot cea mai adaptată procesului de integrare, cea mai frecventă și totodată originală, fiind o expresie a eficienței și a democratizării procesului decizional, prin Tratatul asupra Uniunii europene câmpul său de aplicare a fost sensibil lărgit.

Consiliul va putea să voteze cu majoritate calificată în domeniul educației și formării profesionale, sănătății publice, protecției consumatorilor, rețetelor transeuropene, cooperării pentru dezvoltare.

În cea ce privesc competențele deja existente în Tratatul CE pentru rațiuni de eficiență, posibilitatea trecerii de la unanimitate la majoritatea calificată până la urmă prin Tratatul de la Maastricht votul cu majoritatea calificată a fost introdus numai în ce privește mediul, dar și această ipoteză sunt prevăzute excepții supuse unanimității.

În concluzie se poate spune că prin Tratatul asupra Uniunii europene deși votul cu majoritate calificată nu a fost generalizat, el cârmuiește totuși procesul decizional în cel mai mare număr de domenii.

c) Votul în unanimitate ; Pentru ca unanimitatea să se poată forma nu este necesar ca toate statele să voteze în favoarea deciziei. În acest sens art. 148 paragraf 3 din tratatul CE stabilește că abținerile membrilor prezenți sau reprezentanți nu constituie un obstacol în adoptarea deciziilor Consiliului care cer unanimitate.

Prin urmare, chiar dacă unanimitatea se aplică în Comunități, aceasta se face de o așa manieră încât să nu poată paraliza aplicarea tratatelor.

Atribuții

Cele trei tratate fac dificilă o sintetizare a atribuțiilor Consiliului deoarece acestea au în componența lor dispoziții de trimitere. Consiliul poate avea următoarele atribuții importante:

Se ocupă cu coordonarea generală a acțiunulor comunitare cu acțiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naționale nu sunt de competență exclusiv națională;

Cooperarea capătă și o tentă politică în economia Tratatului de la Maastricht, vorbindu-se tot mai des despre realizarea Uniunii Europene, uniune ce înglobează trecerea de la stadiul economic la cel politic;

Un grup important de atribuții ale Consiliului este cel al competenței normative de principiu: – Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (dar nu Parlamentul cum reiese din cele tratate); – câteva atribuții, în legătură cu materia normativă, au fost dirijate de Consiliu către Comisie, prin procedura delegării de putere,. Procedură ce a fost adoptată odată cu Actul unic european, acest lucru datorându-se faptului că organismul Consiliului este supus unor fluctuații politice în statele membre, Comisia având o stabilitate ăn sensul acesta.

În cadrul Tratatului CECA, Cunsiliul are un rol consultativ și de tutelă în cea ce privește Comisia. Astfel, în anumite situații acesta este chemat să-și exprime părerea conformă uneori pentru unanimitate. Poate autoriza Comisia să fixeze dobânda împrumutului plecând de la 1%. Pote prescrie punerea în aplicare a unui regim de cote de producție sau de prețuri maxime sau minime.

Astfel, Consiliul, apare ca adevăratul legiuitor comunitar, calitate de care cu totul excepțional este lipsit prin tratate în beneficiul Comisiei. Evoluția tinde să asocieze din ce în ce mai mult Parlamentul european la această funcție normativă.

În sarcina Consiliului intră și responsabilitatea de a conferi Comisiei, în condițiile stabilite de acesta, exercitarea atribuțiilor de executare a actelor sale, fiind totodată garantată posibilitatea de a proceda el însuși la executarea propriilor sale acte. Dar nu poate să-și rezerve o astfel de sarcină decât în cazuri specifice, motivându-și decizia de a nu încredința Comisiei competențele arătate, motivare ce poate fi supusă Curții de Justiție în anumite cazuri.

În cadrul Tratatului CECA atribuțiile Consiliului sunt în principiu mai reduse, misiunea sa esențială nefiind aceea de a lua decizii ci mai degrabă de a exercita o putere de coordonare, în comparație cu Comisia.

Conform art. 26 al Tratatului CECO, Consiliul era investit cu o misiune generală de armonizare a acțiunilor Înaltei Autorități cu cele ale guvernelor statelor membre responsabile de politicile generale ale țărilor lor. Pentru aceasta, cele două instituții trebuie să procedeze la schimbul de informații și consultării reciproce. Totodată, Consiliul poate solicitaÎnaltei Autorități să procedeze la studiul tuturor propunerilor și măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare pentru realizarea obiectivelor comune.

În domeniul poiliticii externe și de securitate comună, Consiliului îi revine un rol important, dar își exercită atribuțiile sub autoritatea politică a Consiliului european.

În cea ce privește cooperarea în domeniile justiției și al afacerilor interne, Consiliului îi revine de asemenea un rol dominant, dar de această dată, Consiliul își îndeplinește atribuțiile de sine-stătător, fără a se mai afla sub autoritatea politică a Consiliului european6.

2. Comisia Europeană

COMISIA este cel de-al doilea organ institutional comunitar care, in sistemul Tratatului C.E.C.A., s-a numit “Inalta Autoritate”si urmareste ca scop principal asigurarea identitatii proprii fiecarei Comunitati, parte a Uniunii Europene. Comisia valorifica interesele comunitare si reprezinta elementul executiv al comunitatilor. Se compune din 20 de membri, care au un statut de independenta fata de guvernele nationale. Cele 20 de locuri din cadrul Comisiei sunt repartizate astfel:

Franta, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania dispun de doua locuri.

Belgia, Danemarca, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda si Suedia dispun de cate un singur loc.

Comisia este un organism de tip guvernamental cu activitate permanenta. Are o structura colegiala si se compune din membrii Comisiei, serviciile si organele auxiliare. Comisia e condusa de Presedintele si vicepresedintii acesteia, desemnati prin acordul comun al statelor membre pentru o perioada de doi ani, cu posibilitatea reinnoirii mandatului.

Componența

Conform Tratatului de la Maastricht Comisia era compusă din 17 membri stabiliți cunform art.15 al tratatului de aderare al Spaniei și Portugaliei. În momentul intrării în vigoare a Tratatului, Uniunea europeană era formată din douăsprezece state membre și , conform acestuia, fiecare stat are câte un reprezentant, dar nu mai mult de doi, rezultă ca cinci state au câte doi reprezentanți în Comisie: Franța, Germania, Italia, Anglia și Spania. În conformitate cu Declarația nr.15 adoptată cu prilejul semnării Tratatului de la Maastricht, s-a convenit asupra numărului de membrii ai Comisiei, cel mai târziu în anul 1992.

Membrii Comisiei sunt numiți pentru un mandat de cinci ani, care poate să fie reînnoit, potrivit procedurii stabilite la art.158.

Numărul comisarilor a crescut la douăzeci ca urmare a primirii în Uniune a Austriei, Finlandei și Suediei începând cu 1 ianuarie 1995.

Problema modificării numărului de mebrii ai Comisiei rămâne în continuare deschisă având în vedere faptul că procesul primirii de noi membrii în cadrul Uniunii europene va continua.

În urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie 2000, ca rezultat al unor negocieri foarte strânse în vederea viitoarei extinderi prin aderarea statelor din centrul și estul Europei când va ajunge la 27 sau 28 de state membre, s-a convenit ca începând cu 2005 țările mari să renunțe la cel de-al doilea comisar.

B. Statutul membrilor comisiei

Potrivit art. 157, paragraf 2, membrii Comisiei exercită funcțiile lor în deplină independență, în interesul general al Comunității.

Se preciază totodată că, îndeplinirea obligațiilor lor, să nu solicite își să nu accepte instrucțiuni de la nici un guvern, de la nici un organism. Să se abțină de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor lor.

Independența membrilor Comisie este în același timp o obligație pentru statele membre, iar în acest sens, fiecare stat membru se angajează să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Fiecare membru al Comisiei primește o respnsabilitate specială cu privire la un sector anume al activității comunitare. Asfel Comisia poate, cu condiția ca principiul răspunderii colegiale să fie pe deplin respectat, să abiliteze unul sau mai mulți dintre membrii săi, să ia în numele și sub controlul său, măsuri de gestiune și de administrare clar definite și în special acte preparatorii la o decizie de luat ulterior de către membrii Comisiei.

Membrilor Comisiei, care sunt numiți și comisari, le este interzis ca, pe timpul exercitării funcțiilor, să exercite vreo activitate profesională remunerată sau nu. La instalarea lor își vor lua un angajament solemn de a respecta, pe durata funcțiilor lor și după încetarea lor, obligațiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate și de prudență în ce privește acceptarea, după această încetare, de anumite funcții și avantaje, în caz contrar, la sesizarea Consiliului, Curtea de Justiție putând să pronunțe demisia din oficiu sau decăderea din dreptul la pensie a celui în cauză sau din alte avantaje.

Funcția de membru al Comisiei încetează prin: 1) reînnoirile obișnuite ale Comisiei (la expirarea mandatelor); 2) demisie voluntară; 3) demisie din oficiu; 4) deces. Dacă un membru al Comisiei nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor – pentru motive de sănătate, de exemplu, sau a comis o faptă gravă cum ar fi nerespectarea obligației de independență, el poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Consiliului sau a Comisie (art.160).

C. Funcționarea Comisiei

Principiul de funcționare a Comisiei este colegialitatea. Caracterul înseamnă că toate actele pe care tratatele sau regulamentele de aplicare le încredințează expres Comisiei – trebuie să fie luate de Comisie angajând răspunderea acesteia ca instituție.

Colegialitatea implică deci ca deciziile să fie luate în ședință.

Sub acest aspect art. 163 prevede ca deliberările Comisie se încheie cu majoritatea numărului membrilor prevăzut în art.157. De asemenea Comisia nu se poate întruni în mod valabil de cât dacă este prezentat numărul de membrii fixat în Regulamentul său interior.

Comisia este cea care își fixează Regulamentul interior în vedera asigurării propriei funcționări cum și a serviciilor sale în condițiile prevăzute de tratat. Comisia este cea care asigură publicarea regulamentului

Regula generală în materie este cea potrivit căreia Comisia Europeană funcționeză reunindu-se o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar.

Întrunirile, care au loc miercurea sunt precedate și pregătite prin reuniuni ale șefilor de cabinet. Joia la prânz au loc întâlniri cu reprezentanții mass-media (conferință de presă), urmărindu-se o informare promtă a opiniei publice comunitare și internaționale.

Ședințele Comisiei nu sunt publice.

Pentru desfășurarea ședințelor Comisiei există două proceduri speciale, și anume:

procedura scrisă – fiecare comisar face propunerile pe care le consideră necesare domeniului pe care îl coordonează și le comunică în scris, celorlalți comisari. Aceștia la rândul lor, ot formula observații și pot să propună amendamente. Dacă nu propunerile se consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei. Dacă se formează amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul Comisiei și numai după aceea devin decizii.

procedura delegării – este cea în cadrul căreia un comisar poate acționa în numele altuia pentru probleme de gestiune sau admninistrarea, precis definite, folosindu-se sistemul mandatării.

D. Rol și atribuții

Comisia are un important rol politic, ea fiind răspunzătoare din acest punct de vedere, în fața Parlamentului European. Acest rol, foarte generic exprimat, se traduce prin experiența a două categorii de instrumente pe care Comisia le are la dispoziție

O categorie în care se găsesc norme de drept Comunitar elaborate de Comisie, în domeniul proprii ori în altele stabilite și transmise de Comisie. Dintr-o altă categorie fac parte recomandările și avizele formulate de Comisie pentru statele membre care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se conformeze în timp.

Atribuțiile Comisiei din art. 155 sunt completate de alte dispoziții din Tratat, cea ce înseamnă că numai cunoașterea ansamblului tratatului permite o sinteză cum și o regrupare a competențelor cu care este investită comisia, cea ce contribuie la evidențierea multifuncționalității acestei instituții, orice comparație cu structuri asemănătoare din dreptul intern este puțin justificată.

Comisia participă la conceperea și la pregătirea politicii Comunitare prezentând propuneri Consiliului. Este cea mai importantă având în vedere că în exercitarea de către Consiliu a puterii normative ce este conferită prin Tratat, aceasta poate să decidă numai la propunerea Comisie.

Comisia dispune de un drept de inițiativă exclusivă, Comisia poate modifica propunerea pe tot parcursul procedurii conducând la adoptarea unui act Comunitar conform art. 189A, paragraful 2 din Tratatul CE.

Tratrtul de la Maastricht sporește influența Comisiei, căreia de la începtu Tratatele de la Roma i-au acord puteri extinse, astfel cunm este dreptul exclusiv de inițiativă.

Comisia asigură executarea și respectarea tratatului și a actelor adoptate în aplicarea acestia, adică a ansamblului legislației comunitare.

Tratatele și actele obligatorii adoptate de instituțiile comunitare consacră un vast ansamblu de obligații pentru statele membre și pentru agenții economici – persoane fizice sau juridice. Aceste obligații trebuie să fie în mod corect executate de destinatarii lor. Revine astfel Comisiei, potrivit tratatului, să supravegheze, în interesul comunității respectarea de către statele membre, agenții economici și celelalt istituții comunitare a dreptului comunitar.

În exercitarea atribuțiilor de control, Comisia se bucură de largi posibilități de informare și de prevenire cum și de o putere generală de recomandare și avizare conferite de art.155.

Comisia exercită competențele pe care Consiliul I le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le stabilește.

Consiliul a adoptat la 13 iulie 1987 o decizie care fixează “modalitățile de exercitare a competențelor de executare conferite comisiei”. Aceasta codifică formulele la care Consiliul poate recurge pentru a investi Comisia cu competențe de executare.

Consiliul are posibilitatea de alegere între șapte sisteme diferite după gradul de libertate pe care vrea să-l acorde Comisiei.

Comisia asigură reprezentarea Comunității în unele negocieri internaționale. Astfel diferite dispoziții din Tratatul de la Roma au încredințat Comisiei competențe speciale pentru a negocia cu state terțe sau organizații internaționale numele comunității.

Această competență este esențială căci evident comunitatea reprezentetă de Comisie are mult mai multă pondere decăt ar avea fiecare stat membru negociind izolat.

Se poate spune că atribuțiile Comisiei sunt diverse, dar sunt animate de un principiu comun: oricare ar fi natura competenței exercitate, Comisia trebuie să aibă în vedere exclusiv interesul comunitar.

Comisia dispune de suficientă libertate de apreciere pentru a-și permite să facă față în special situațiilor economice complexe.

Comisia procedează la o repartizare a domeniilor sale de activitate către fiecare membru al său. Conferința de la Amsterdam a recunoscut președintelui Comisiei o largă putere în cea ce privește atribuirea portofoliilor între comisari.

Fiecare comisar răspunde de animite domenii ale activității comunitare, cea ce presupune implicarea sa în redactarea propunerilor Comisiei pentru domeniul respectiv, susținerea lor în fața Comisiei și urmărirea aplicării acestora.

Comisia cuprinde mai multe direcți generale, direcții, divizii, servicii și oficii. Poate constitui, de asemenea, diferite grupuri de lucru sau diferite comitete. Dispune și de un Secretariat General, condus de un secretar general.

Atribuțiile președintelui și vicepreședinților nu sunt definite prin tratate. Are însă responsabilități sporite: coordonează activitatea celorlalți comisari și a Comisiei în ansamblul său, participă în cadrul Consiliului European, participă la lucrările Parlamentului European în diverse ocazii pentru a prezenta punctul de vedere al Comisiei și are un rol foarte important în reprezentarea internațională, apreciindu-se că rolul acestuia este foarte important pentru eficacitatea și prestigiul Comisiei.

3. Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Aproximativ 375 de milioane de cetățeni europeni din 15 țări sunt în prezent implicați în procesul de integrare, prin cei 626 de reprezentanți pe care îi au în Parlamentul European

Este instituția compusă din reprezentnții popoarelor statelor reunite în comunități definiție ce nu a fost modificată prin Trataul de la Maastricht, nici pentru a substitui unirea Comunităților, nici pentru a ține seamă de crearea cetățeniei Europene.

Tratatul de la Maastricht a adus modificări importante competențelor Parlamentului în așa fel încât să sporească participarea sa, în special în cazul procedurii de decizie.

Competență

Parlamentul European este singura instituție comunitară care se întâlnește și își ține dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere și influență, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naționale.

Potrivit procedurii fixate de fiecare stat, membrii Parlamentului European sunt aleși din 1979 prin vot universal direct, în baza actului pentru alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct, anexat la decizia Consiliului din 20 septembrie 1976.

Alegerile trebuie să aibă loc în cursul unei perioade unice pentru toate statele membre.

Art. 138, paragraful 3 din Tratatul CE, deși prevede că Parlamentul va elabora proiecte cu scopul de a permite prin vot universal direc după o procedură uniformă în toate statele membre, iar pe această bază Consiliul statuând în unanimitate, va adopta dispozițiile pe care le va recomanda adoptării de către statele membre conform regulilor lor constituționale, nu a fost încă pus în aplicare cu toate presiunile repetate încă din 1976 ale Parlamentului.

Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispozițiilor naționale și a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, ca de exemplu principiul votului unic în sensul că “fiecare persoană poate vota o singură dată”, cum și faptul că alegerile au loc la o dată fixată de fiecare stat membru, această dată situându-se pentru statele membre în cursul aceleiași perioade ce începe într-o joi dimineață și se termină duminica imediat următoare.

Absența unei proceduri electorale uniforme interzice Parlamentului să acorde ajutoare financiare partidelor politice în rambursarea cheltuielilor de campanie electorală.

Numărul membrilor Parlamentului și repartizarea locurilor într statele membre, astfel cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, au fost succesiv modificate prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei și Portugaliei.

Ca urmare a Consiliului european de la Edinbourgh (11 decembri 1992) efectivul cum și numărul locuitorilor repartizate între statele membre a fost modificat pentru a se ține seama de reunificarea germană ca și de perspectiva lărgirii prin aderare a noi state.

Consiliul european de la Bruxelles a prevăzut că efectivul Parlamentului să se ridice la 639 membrii. Datorită renunțării Norvegie, numărul membrilor Parlamentului este de 626 membrii.

Membrii Parlamentului beneficiază de imunități și privilegii definite de articolele 8 la 10 din Protocolul din 8 aprilie 1965 asupra privilegiilor și imunităților anexat la Tratatul de la Bruxelles.

Pe durata sesiunilor beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute parlamentarilor din țara lor, iar pe teritoriul orcărui alt stat membru, de scutirea de orice măsură de detenție și de orice urmărire judiciară. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui un obstacol în dreptul Parlamentului European de aridica imunitatea unuia dintre membrii săi.

Durata mandatului este de cinci ani și coincide cu durata de legislatură a Parlamentului european.

Reprezenanții votează individual și personal. Ei nu pot fi legați de instrucțiuni și nici nu pot primi vreun mandat imperativ cea ce consacră caracterul reprezentativ al mandatului.

B. Funcționarea Parlamentului European

Adunarea Comună a CECA a aduptat imediat o funcționare de tip parlamentar, consacrată prin Tratatele de la Roma și accentuată apoi de parlament ales.

Adunarea stabilește singură regulamentul interior, capacitatea folosită este numai pentru a organiza funcționarea internă, ci și pentru a optimiza condițiile de exercitare a puterilor sale și a relațiilor sale cu alt instituții.

Parlamentul are în compunerea sa comisii permanente și temporare care urmăresc problemele în detaliu și pregătesc avizele pe care le cere Consiliul, ca și rezoluțiile de inițiativă a Parlamentului. Fiecare membru este, în pricipiu, mebru cu drepturi depline al unei comisii și membru supleant al alteia.

În termenii art. 139 al Tratatului CEE. “Adunarea se întrunește într-o sesiune anuală în fiecare a doua zi de marți din luna martie”. Aceasta fiind sesiunea ordinară. Se poate reuni și în sesiuni extraordinare. În practică sesiunea anuală nu este niciodată închisă. Perioadele de lucru pentru Adunare se înscriu în cadrul unei săptămâni din fiecare lună, mai puțin luna august. Acest fapt nu exclude posibilitatea întâlnirilor în sesiuni suplimentare, mai scurte, datorate problemelor de buget7.

Presedintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale și în relațiile internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și Conferinței Președinților.

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lângă Președinte și cei paisprezece vicepreședinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de Membri și de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleși cu un mandat de doi ani și jumătate.

Biroul rezolvă problemele financiare și de organizare, adoptă reglementări privind funcționarii Parlamentului și numește secretarul general al acestuia, care conduce activitatea serviciilor parlamentare și a celor 3640 de funcționari.

Conferinta Presedintilor cuprinde Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.

Atribuțiile Parlamentului European

Parlamentul este singura instituție căreia I-au crescut considerabil competențele atât prin modificarea formală a tratatelor institutive, cât și mai ales, prin acordurile interinstituținale. Cei ce au redactat Tratatele de la Roma îi stabiliseră în special “competențe de control și de deliberare”. În prezent Parlamentul a reușit să obțină pe lângă competențele bugetare și un rol important în materie legislativă și de relații externe.

Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:

· puterea legislativă

· puterea administrativă financiară

· puterea de a supraveghea executivul

a. Puterea legislativă

Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel, Parlamentul European și Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu și de Parlamentul European. Prin procedura de codecizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt introduse în legile comunitare; de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul oficial al Parlamentului European și al Consiliului European.

Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale Parlamentului. Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mișcarea liberă a forței de muncă, de crearea unei piețe interne, de cercetarea și dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecția consumatorului, educație, cultură și sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat directiva "televiziunii fără granițe", care interzicea transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis de asemenea Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor și a uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micșora considerabil poluarea atmosferică.

Deși codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi problemele fiscale, sau revizuirea anuală a prețurilor agricole, în care parlamentul pur și simplu își exprimă părerea.

b. Puterea administrativă financiară

Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să își stabilească prioritățile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună decembrie bugetul Uniunii pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu este semnat de Președintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziția Uniunii resursele financiare necesare pentru anul următor.

Din 1970, bugetul este finanțat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la 1.27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

· Taxele vamale percepute la granițele externe ale Uniunii;

· Taxele pe produsele agricole importate de la țările care nu sunt membre ale Uniunii;

· 1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse și servicii în cadrul Uniunii;

· o "a patra resursă", calculată pe baza prosperității relative a fiecărui Stat Membru (produsul intern brut al acestor state).

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 și 1975, care au creat resursele proprii ale Comunității, Parlamentul European și Consiliul European au devenit cele două brațe ale autorității bugetare – cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativă financiară.

Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva șomajului, mai ales în rândurile tinerilor și femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe culturale și educaționale, cum ar fi programele Erasmus și Socrates; Parlamentul poate mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European și de Comisia Europeană.

De asemenea, trebuie mentionat ca Parlamentul își folosește puterile pentru a mări fondurile pentru ajutor umanitar și programelor pentru refugiați. În ceea ce privește cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.

În cazul în care Parlamentul European și Consiliul European nu reușesc să ajungă la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget, între mai și decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, și întreaga procedură se reia. Semnătura Președintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare a bugetului.

După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, aceasta înseamnă controlul asupra administrării fondurilor și acțiuni permanente pentru îmbunătățirea procedurilor de împiedicare, detectare și pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a implementării bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat să acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru 1996, din motive de administrare improprie a fondurilor și lipsă de transparență.

De asemeni, in cadrul procesului de luare a deciziilor in Uniunii Europene Monetare, Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea democratica a Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este garantata prin Tratat. Parlamentul este consultat in problema nominalizarilor pentru presedintie si pentru Comitetul executiv al Bancii. In plus, in afara dezbaterilor periodice asupra situatiei economice si financiare, Parlamentul intervine si in adoptarea legislatiei referitoare la UEM, si este consultat de catre Consiliu atunci cand se pune problema acceptarii unei cereri de adeziune la euro.

c. Puterea de supraveghere democratica

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităților comunitare. Această putere, care inițial se aplica numai asupra activităților Comisiei Europene, a fost extinsă și asupra Consiliului de Miniștri, asupra Consiliului European și a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în fața Parlamentului.

Parlamentul European poate, de asemenea, constitui comisii de anchetă. Acest lucru a fost făcut de câteva ori – spre exemplu, în chestiunea "bolii vacii nebune", care a dus la constituirea unei Agenții Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a asigurat și crearea Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.

4. Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță

Apariția Curții de Justiție

Instituind cele trei Comunități europene și Unirea uropeană, statele membre au convenit la obiectivele acestora să fie realizate prin intituțiile comunitatre, în limita competențelor atribuite, fără a fi exclusă prpria lor contribuție în mod individual. Comunitățile și Unirea nu sunt entități sui-generis. Ele nu au fost create cu un scop în sine, ci prin hotărârile care se iau, se implică propria lor responsbilitate față de statele membre și față de cetățenii acestora, ale căror interese trebuie să fie promovate și proiectate, în așa fel încât să se garanteze respectarea cerințelor tratatelor comunitare și exercitarea numai a acestor competențe car izvorăsc din aceste tratate.

De aceea, examinarea acțiunilor instituțiilor comunitare, ca și ale statelor membre ori ale persoanelor, sub aceste aspecte, a fost încredințată, în lipsa conturării altor forme și metode care să fie implicate în mod deosebit în cadrul legal comunitar, aproape exclusiv unor organe de jurisdicție cu o competență specială comunitară.

Ca atare, a revenit Curții de Justiție îndatorirea de a garanta că, în interpretarea și aplicarea Tratatului, este respectată legea (art.164).

Necesitatea crării unui astfel de organism s-a resimțit încă din perioada lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris, instituind CECA. Se considera ca fiind adevărata instituție de control a legalității actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul special de Miniștri (organe ale CECA), menit să asigure echilibrul între acestea și statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităților CECA în domeniile care cad sub incidența suveranității statelor membre.

Într-un final s-a optat pentru o soluție propusă încă din anul 1950 (fiind începutul negocierilor) de a înființa o Curte de Justiție proprie, care să asigure “respectul dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare”(art. 31 din Tratatul de constituirea a CECA).

La 25 martie 1957, intervine Convenția relativă la unele instituții comune comunităților europene care prevede că atribuțiile conferite de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma, Curții de Justiție vor fi exercitate de o Curte de Justiție unică și că aceasta înlocuiește Curtea prevăzută în art. 32 al Tratatului de la Paris.

Ulterior, Convenția din martie 1957, care opera deja o putere de acord a textului Tratatului CECA, relativ la Curtea de Justiție cu textele corespunzătoare din Tratatele CEE și CEEA, “Tratatul de fuzionare a executivelor”, semnat la 8 aprile 1965, operează aceeași punere de acord pentru unele dintre dispoziții ale protocolului din 18 aprilie 1951, pentru ca Regulamentul de procedură din 3 martie 1959, elaborat de Curte și aprobat de Consiliul de Miniștri să expliciteze și să detalieze unele dispoziții din celelalte două protocoale asupra Statutului Curții de Justiție.

A fost concepută ca organism comun al CECA, CEE și CEEA atât pentru rațiuni de ordin practic, cât, mai ales, pentru solicitarea uității de aplicare și interpretare a tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte dintre comunități.

B. Structura și statutul Membrilor Curții de Justiție

O primă trăsătură specifică structurii Curții este prezența, alături de judecători, a avocaților care nu au corespondent în jurisdicțiile naționale sau în alte jurisdicții internaționale, chiar dacă rolul lor poate fi apropiat celui al Comisiei Europene a drepturilor omului de la Strasbourg.

Nici o dispoziție a tratatelor nu prevede ca judecătorii să aibă naționalitatea statelor membre. În practică, s-a urmărit ca, întodeauna, Curtea să cuprindă câte un judecător din fiecare din statele membre. Deoarece atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat îndeosebi, cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

După aderarea Greciei respectarea echilibrului a devenit ceva mai dificilă deoarece Curtea nu poate delibera valabil decăt un număr impar.

Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să-și îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență.

La cererea Curții, Consiliul de Miniștrii, statuând în unanimitate, poate mări numărul de judecători, urmărindu-se permanent respectarea tuturor sistemelor de drept din țările membre.

Ei rămân în funcție, în medie, timp de două mandate, pentru a se asigura o anumită permanență și continuitate în structura Curții, reînoirile se fac în proporție de 50% o dată la trei ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a dterminat, în perioada negocierilor, discuții critice în care se suțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrații Curții nefiind numiți pe viață ar aduce atingerea principiul inamovibilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor în accepțiunea doctrinei juridice occidentale.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curții în timpul exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activității și disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate, luând decizii în absența lui și numai atuci când acesta a încetat să răspundă condițiilor cerute pentru exercitarea funcțiilor sale.

Modul de desemnare și statutul membrilor Curții de Justiție reprezintă unele asemănări cu dispozițiile privind alegerea comisarilor, motivul constând în necesitatea asigurării independenței Curții față de organele politice și față de interesele de grup sau particulare.

Curtea este compusă din judecători, avocați generali și un grefier, asistat de doi adjuncți.

Judecătorii Curții și Avocații generali sunt stabiliți, ca număr, de către tratate. Sunt în număr egal cu cel al statelor membre, dar pentru a se asigura imparitatea, în perioadă cât statele membre erau în număr par, numărul judecătorilor a fost crescut cu încă unul.

Ca urmare a aderării Austriei, Finlandei și Suediei de la 1 ianuarie 1995, efectivul Curții de Justiție a crescut de la treisprezece la cincisprezece judecători și de la șase la nouă avocați generali conform deciziei reprezentanților guvernelor statelor membre.

Potrivit art. 167 judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord, de către guvernele statelor mebre pe termen de șase ani.

Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret pe președintele Curții de Justiție pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. Ca exemplu, judecătorul francez Robert Decourt a exercitat, astfel, trei mandate succesive din 1967 până în 1976. El conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Cameră ale Consiliului, competențele acestuia fiind limitate.

Avocații gnerali sunt menționați numai cu caracter incidental în tratatul CECA. Acestora le sunt rezervate articole speciale în textul actul al tratatelor celor trei comunități.

Rolul esențial al avocaților generali se materializează în momentul puterii concluziilor.

Tratatul definește foarte clar rolul care revine avocatului general. Conform art.166, aliniat 2, aceasta are rolul de prezenta public, cu deplină imparțialitate și independență concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții de Justiție, pentru a o asista la îndeplinirea misiunii definite la art. 164.

Misiunea avocaților generali nu constă în a reprezenta interesul general comunitar, ci numai a servi dreptul după criterii obiective și fără nici o lergătură cu vreo categorie de interese.

Grefierul este numit de către Curte, consultarea avocaților pentru șase ani. Curtea este cea care îi stabilește statutul. Grefierul este asistat de un grefier adjunct car îil poate înlocui la nevoie.

Grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol îndeplinind, pe de o parte, atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuții admninistrative. Are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și, deasemenea să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea regulamentului de procedură.

Ca atribuții administrative, grefierul le are pe cele de gestiune și contabilizare a Curții cu ajutorul unui administrator.

Raportorii adjuncți au sarcina să ajute președintele în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

Fiecare dintre judecători și avocați generali primesc, pe lângă altele, asistența personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept avănd aceeași naționalitate ca și judecătorul sau avocatul.

D. Comptetnța și procedura Curții de Justiție

Conform tratatelor de instituire a comunităților, Curtea de Justiție era investită cu o competență generală de a asigura “respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor” (art. 31 CECO, art.164 CEE și art.136 CEEA).

Potrivit tratatelor comunitare, competența Curții de Justiție este o competență de atribuire și nu o competență de drept comun, cea ce înseamnă că litigiile dintre comunități și state sau persoane fizice și juridice nu sunt în mod automat date în competența Curții.

Conform Convenției din 25 martie 1957, Curtea este o instituție comună celor trei comunități dar funcționează ca organ al fiecăreia dintre ele. Deși prevede un organ unic de jurisdicție, Convenția de la Roma, menține intacte regulile formulate de fiecare dintre tratatele constitutive, rațiune pentru care competența Curții variază după cum acționează pe baza unuia sau altuia dintre tratate, aplicând reglementările cuprinse de acesta8.

Curtea de Justiție în exercitarea atribuțiilor sale, acționează în mai multe ipostaze, respectiv:

Curtea constituțională, calitate în care este competentă să clarifice drepturile și obligațiile instituțiilor comunitare în raporturile reciproce, precum și soluționarea raporturilor care se stabilesc între comunități și state membre;

Curte de supravegere și verificare a compatibilității dreptului derivat cu tratatele și principiile generale ale dreptului comunitar;

Curte administrativă atuci când examinează acțiunile introduse de persoane fizice și juridice în scopul garantării drepturilor acestora în contextul măsurilor dispuse de instituțiile comunitare, sau cele privind plângerile introduse de funcționarii comunitari privitoare la angajare;

Curte civilă, când examinează și stabilește răspunderea extracontractuală și plângerile pentru daune, în special când este implicată responsabilitatea autorităților publice;

Curte de arbitraj, în cazurile în care există un acord între părți privind supunerea cauzei spre soluționare acestei instanțe;

Instanță de recurs, atunci când examinează și decide ca instanța de al doilea grad de jurisdicție îpotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul de Primă instanță, însă numai cu privire la aspectele de drept.

Curtea mai are, de asemenea, competența de a da avize la solicitarea Consiliului, Comisie sau a statelor membre privind compatibilitatea cu tratatele comunitare a oricărui acord care urmează să fie încheiat de către Uniunea Europeană cu statele terțe sau cu organizațiile internaționale.

Curtea nu poate avea decât competența precis determinată fie de chiar textul tratatelor constitutive, fi, pe baza acestora, de actele comunitare cu valoare normativă, ori cea conferită de legislația unui stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul tratatelor.

Poate fi investită pe baza unei clauze compromisorii prevăzute într-un contract încheiat de una dintre comunități pe baza unui compromis intervenit între statele membre aflate în diferent în conexiune cu obiectul tratatelor institutive, sau în cazuri expres prevăzute în acordurile de asociere încheiate de cele trei organizații.

Curtea de justiție asigură respectarea dreptului de interpretare și aplicarea tratatelor, sarcină esențială pe care o realizeză pe calea multiplelor și variatelor recursuri care pot fi dedude în fața ei.

Controlul legalității actelor comunitare, principala competență atribuită Curții, se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență.

Curtea este abilitată să interpreteze unitar tratatele și actele comunitare, pe calea recursului în interpretare, soluționând problemele ridicate în acest sens, în fața instanțelor naționale.

Instanța comunitară controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport de dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre aceste state, ivite în legătură cu aplicarea și interpretarea actelor statuare.

Curtea de Justiție apare ca jurisdicție permanentă și obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre ci și resortisanții acestora.

Curtea este abilitată să soluționeze litigiile dintre statele membre, între acestea și organele comunitare – Comisia, Consiliul – precum și între organele comunitare între ele, respectiv Comisiei, Consiliu, Parlament.

Aceasta apare ca fiind obligată – în anumite situații, cu îndeplinirea anumitor condiții să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state, sau între pariculari și organele comunitare.

Procedura în fața Curții de Justiție este în mare parte inspirată din procedura administrativă franceză și, mai ales, din cea specifică Consiliului de stat. Ea comportă două faze: scrisă și orală.

Faza scrisă începe prin cererea adresată grefei Curții. Această sesizare trebuie să cuprindă numele părților, obiectul litgiului, expunerea succesivă a mijloacelor invocate, precum și concluziile reclamantului.

După luarea în evidență în registrul Curții, președintele stabilește un judecător raportor care se va ovupa de cazul respectiv.

Fiecare parte mai poate prezenta un memoriu în replică la cel prezentat de partea adversă. După expirarea fazei scrisă, președintele fixează termenul pentru începerea fazei orale care constă, în esență, în prezentarea raportului de judecătorul raportor, cuvântul părților și concluziile avocatului general.

Părțile trebuie să fie prezentete în mod obligatoriu în fața Curții. Persoanele fizice și juridice vor fi reprezentate de cătr un avovat care poate fi unul făcând parte din barourile statelor membre.

O problemă importantă și specifică acestei instanțe este faptul că părțile trebuie să-și stabilească un “domiciliu” la Luxembourg. Pentru state acesta este stabilit la sediul midiunii diplomatice din Luxembourg.

Justificarea acestei cerințe este ca aceștia să îndeplinească rolul de destinatar al corespondenței trimise de Curte.

Pentru fiecare cauză în parte există o singură limbă oficială de procedură, respectiv o limbă pe care o vorbește cel ce se află într-un caz judecat de Curte, persoană fizică sau juridică ori un stat membru.

Astfel, toate actele de procedură inclusiv ordonanțele și hotărârile Curții sau memoriile și pledoariile părților se susțin și se redactează în această limbă.

Pentru o foarte exactă înțelegere a documentelor, a pledoariilor părților și a depozițiilor martorilor, experților etc. , atât Curte cât și părțile pot cere grefierului să asigure în limba oficială aleasă, mai puțin deliberările pentru care se utilizează limba franceză.

Ca regulă de principiu, procedura în fața Curții este gratuită, exceptănd unele cazuri speciale (exemplu unele traduceri). În principiu va obliga partea care a pierdut la plata acestora, dar poate fi obligată și partea care a câștigat la plata unor taxe vexaturii sau frustatorii.

Taxele de judecată plătite de partea care a pierdut procesul se referă la plata avocatului părții adverse, a martorilor, experților și bineînțeles propriul avocat.

Curtea decide pe bază de hotărâre judecătorească sau prin ordonanță mai puțin în cazurile când demite avize consultative. Hotărârile Curții sunt, în general, destul de voluminoase, explicația fiind o anumită dorință a Curții pusă în practică de a explica părților, în detaliu, motivația pentru care au adoptat respectiva hotărâre.

Hotărârile se pronunță în numele Curții și nu în cel al majorității judecătorilor nefiind admise opinii separate.

Tratatul d la Amsterdam nu a modificat nici compunerea Curții și nici rolul său extinzând doar cazurile în care se poate cere să intervină, respectiv:

în controlul respectării drepturilor fundamentale de către instituțiile comunitare;

competența de a fi sesizată cu recurs prejudiciar în domeniile libertății, securității și justiției doar de către jurisdicțiile nașionale de ultimă instanță;

orice stat membru poate decide să recunoască competența Curții în cazurile privind cooperarea judiciară penală și cooperarea polișieneasc.

Avănd în vedere numărul mare de cazuri care erau aduse în atenția Curții de justiție și prelungirea duratei soluționării cazurilor respective, aceasta a propus încă din 1964 crearea unei instanțe care să preia cazurile de contencios privind funcția publică și care se bazau pe o jurisprudență deja instituită. La 4 august 1978, Comisia înaintează o propunere în acest sens, dar ea nu nu este adoptată de către Consiliu. La cererea Curții, Consiliul va consulta Comisia și Parlamentul și, cu unanimitate de voturi, va putea înființa o jurisdicție de primă instanță (art. 168 A din Tratatul CEE).

Tribunalul de primă instanță a fost instituit prin Decizia Consiliului 88/951 CECA – CEE – Euratom din 24 octombrie 1988 și care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

Tribunalul de primă instanță, ale cărui principii generale de organizare și de competență le definește, iar pe de altă parte pentru alărgi accesul la această jurisdicție prin suprimarea limitărilor referitoare la cauzele supuse de statele membre sau de instituțiile comunitare.

Limitarea a fost menținută întrucât aplicarea unui sistem cu dublu grad de jurisdicție în privința chestiunilor prealabile puse de jurisdicțiile naționale ar fi reprezentat un risc considerabil pentru unitatea dreptului comunitar.

Compus inițial inițial din doisprezece membri, în perspectiva noilor aderări, Consiliul european de la Bruxelles a prevăzut ca fiecare stat membru să propună numirea membru al TPI. În consecință printr-o decizie a reprezentanților guvernelor statelor membre s-a procedat la numirea a încă trei noi membri, efectivul Tribunalului fiind în prezent de cinsprezece membri.

Judecătorii sunt numiți prin acordul guvernelor statelor membre, pentru o peroadă de șase ani, iar reînnoirea parțială a membrilor se face la un interval de trei ani, ei putând fi realeși.

Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de Primă Instanță este oarecum asemănător cu cel al judecătorilor Curții de Justiție. Ei depun jurământul în fața Curții de Justiție, acesta fiind și instanța care poate să le ridice imunitatea sau să îi demită din funcție.

Potrivit art. 168 CEE modificat prin Actul Unic European, se autoriza transferarea de către TPI a tuturor recursurilor introduse de persoane fizice sau juridice. Prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 s-a decis transferarea unor categorii de recursuri care au fost apreciate că reprezintă o utilizare ineficientă a timpului de cătr Curte. Aceste recursuri sunt următoarele:

Cu titlu principal:

litgiile între comunități și funcționarii săi

recursurile introduse împotriva unei instituții comunitare de cître persoanele fizice sau juridice î baza art.173 aliniat 4 și 175 CE privind punerea în aplicare a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor.

Recursurile introduse împotriva Comisiei în baza art33 și 35 CECO de către întreprinderi și asociații de întreprinderi și care privesc acte individuale.

Cu titlu accesoriu, mai poate judeca:

Recursurile privind despăgubirea pentru daunele cauzate de o instituție comunitară prin acțiune sau inacțiune și care fac obiectul unui recurs în anulare sau în carență introduse de același recurent și care privesc competența principală a Tribunalului.

Tribunalul nu este competent să judece recursurile prejudiciate.

Tribunalul de Pimă Instanță funcționează sub autoritatea unui președinte ales de membrii acestuia pentru o perioadă de trei ani, acesta putând fi reales. Funcționarea tribunalului este în Camere formate din trei sau cinci judecători, conform prevederilor art. 10 din Regulamentul de procedură care stabilește și cazurile în care desfășoară ședințe în plen.

Spre deosebire de regula stabilită de Statutul Curții de Justiție, avocatul general de pe lângă tribunal poate prezenta concluzii motivate în scris, grefa urmând să le comunice părților. Judecătorul desemnat ca avocat general într-o cauză, nu mai poate participa la judecarea cauzei respective.

Potrivit art. 46 din Protocolul asupra Statutului Curții de justiție, procedura în fața Tribunalului este reglmentată de Titlul III din respectivul Statut, cu excepția art. 20.

Orice parte care a pierdut un proces parțial sau total în fața Tribunalului poate ataca în termen de două luni de la notificare, hotărârea respectivă în fața Curții de Justiție.

Calea de atac nu are efect suspensiv, dar recurentul poate cere Curții să pronunțe suspendarea executării sau luarea unor măsuri provizorii, în baza art. 185 și 186 CE.

În cazul în care acțiunea este fondată, Curtea va anula decizia Tribunalului și va putea reține cauza spre judecare, pentru celeritate, atuci când cauza este în stare de judecată, sau va trimite cauza Tribunalului care va trebui să țină seama de chestiunile de drept tranșate de Curte.

5. Curtea de Conturi

Compoziția

Curtea de Conturi nu a fost prevăzută la înființarea Comunitîților fiind instituită prin Tratatul de reviziuire a dispozițiilor bugetare din 22 iulie 1975, ca urmare a cererii Parlamentului. Ea a înlocuit Comisia de control prevăzută de tratatele CEE și CEEA și Comisarii pentru conturi prevăzuți de CECO.

Curtea de Conturi se compune din 15 membri, care, potrivit art. 188B, sunt aleși dintre personalitățile care fac sau au făcut parte în țările lor respective din instituțiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcție. Calificarea persoanelor în cauză trebuie să fie remarcabilă, având în vedere că este folosit termenul “personalități” pentru ambele situații, după cum în al doilea caz este profitabil ca acela care posedă o calificare specială să facă ori să fi făcut parte din instituțiile de control extern.

Membrii Curții sunt numiți pentru șase ani de către Consiliu, care hotărăște în unanimitate după consultarea Parlamentului. La primele numiri patru membri ai Curții, desemnați prin tragere la sorți, primesc un mandat limitat la patru ani, pentru a asigura o anumită continuitate a funcțiilor.

Membrii își exercită funcțiile lor în deplină independență, în interes general al Comunității, care înseamnă o continuare a garanției de independență pe care ei trebuie să o furnizeze la numirea lor în sensul că ei au obligația de nu solicita și de a accepta instrucțiuni din partea vreunui guvern sau organism.

Eficacitatea și credibilitatea Curții sunt caracteristici dobândite în timp și prin faptul ca membrii ce o compun sunt asistați de un număr mare de colaboratori. Sub aspect organizatoric, Curtea de Conturi numără peste 300 de funcționari cu un nivel înalt de calificare.

B. Funcționare și atribuții

Curtea de conturi exercită o competență generală pentru a controla conturile totalității încasărilor și cheltuielilor Comunităților și a organismelor create de acestea.

Prezintă Parlamentului și Consiliului o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum și legitimitatea și regularitatea operațiunilor.

Prin obiectul său, controlul se aplică legalității și regularității încasărilor și cheltuielilor.

Prin metodele sale, controlul poate fi efectuat printr-o verificare formală a conturilor și dacă este necesat în situ, adică pe lângă celălalte instituții ale Comunității și în statele membre. Controlul în statele membre se efectuează în legătură cu instituțiile naționale de control.

Rezultatele activității Curții de Conturi fac obiectul unui raport annual stabilit după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Raport ce este transmis fiecărei instituții. De asemenea Curtea poate să prezinte în orice moment să prezinte observații, mai ales sub forma unor rapoarte speciale, asupra unor probleme deosebite și să elaboreze avize la cererea uneia dintre celelalte instituții ale Comunității.

Curtea de Conturi asistă Parlamentul și Consiliul în exercitarea funcțiilor de control al executării bugetului.

Tratatul de la Amsterdam precizează că această instituție poate exercita un control asupra tuturor instituțiilor și organismelor care utilizează venituri și cheltuieli în numele Comunităților și asupra tuturor persoanelor fizice și morale beneficiare ale alocărilor provenite din bugete comunitare. De asemenea tratatul conferă Curții dreptul de a sesiza Curtea de Justiție pentru apărarea prerogativelor sale. În acest fel Curtea de Conturi dobândind un statut înbunătățit.

Secțiunea a II a Instituțiile care stau la baza organizării și funcționării instituțiilor comunitare

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de trei principii:

1. Potrivit principiului autonomiei de voiniță, instituțiile comunitare au posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și funcționare. Totodată, își pot numi proprii funcționari comunitari.

Instiutțiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu funcționează în nume propriu, ci în numele Comunităților europene pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită Comunităților europene, ca entități de drept internațional.

Reprezentarea Comunităților de către instituții se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive și al celor modificatoare.

2. Potrivit principiului atribuirii de comptențe, instituțiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă îndeplinirea atribuțiilor implicite, deduse.

Rațiunea acestui principiu își are originea tocmai în chestiunile care țin de rigoarea manifestată în planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor sau competențelor.

3. Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:

separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;

colaborarea, cooperarea între instituțiile Comunităților europene.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Pe cale de consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie blocatăm în a-și îndeplini propriile atribuții. În acest sens, își găsește reflectarea principiul reciprocității conduitei avantajoase.

Acest principiu nu exclude, ci dimpotrivă, presupune colaborarea între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exepmlu, colaborarea instituțiilor comunitare în materie normativă; în mod concret se poate observa că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor comunitare.

Capitolul III Organizarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul reprezintă toate statele membre. Ca organ interguvernamental exprimă legitimitatea statală a Comunităților.

Fiind un colegiu de reprezentanți guvernamentali art. 1 din Tratatul de la Bruxelles prevede: “fiecare guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă uneori, unele guverne sunt reprezentate printr-un înalt funcționar.

Dacă ministrul Afacerilor Externe este considerat, uneori, ca principalul reprezentant al țării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni și a altor miniștrii, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanțelor, industriei, în funcție de ordinea de zi. Aceștia din urmă participă fie alături de miniștrii Afacerilor Externe, fie singuri. Generalizarea Consiliilor Sectoriale denumite – Consilii Specializate – care au tendința de a elabora o politică proprie, se străduiește să-și păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate și coerență cu grave prejudicii (contradicțiile se manifestă între politica agricolă comună și politica afacerilor externe sau politica bugetară, în special).

Discuții se impun și cu privire la restaurarea rolului de coordonator al “Consiliului general”(Afaceri externe). Consiliul Comunităților europene nu se confundă cu Consiliul european format din șefi de stat și guvern, creat prin Actul unic european și nu se confundă cu Consiliul Europei.

Consiliul european ca instituție a Comunităților europene, nu trebuie să se cufunde cu Consiliul Europei ca organizație internațională, regională, de sine stătătoare.

Consiliul a fost înființat prin semnarea statutului său la 5 mai 1949, la Londra de către următoarele state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia și Suedia, la care s-au mai adăugat Grecia, Turcia, Islanda, R.F Germania, Austria, Cipru, Malta, Portugalia, Spania și alte state, iar în ultima perioadă Ungaria, Polonia, Letonia, Estonia, Slovenia, Cehia, Bulgaria.

România s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin Legea nr.64/1993 a aderat la Statutul acestei organizații internaționale care în prezent numără 33 de state. Ultimul stat care a aderat la Consiliu fiind Rusia în ianuarie 1996.

Consiliul este un organism internațional care grupează statele europene într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun și favorizează progresul lor economic și social. Toate aceste scopuri devin realizabile prin încheierea de acorduri și desfășurarea de acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și admninistrativ, precum și cele destinate protecției și dezvoltării drepturilor omului și libertăților sale fundamentale.

La rândul său Consiliul Europei dispune de următoarele organe, și anume:

Comitetul de Miniștri

Adunarea Consultativă

Secretariatul

Reprezentanții statelor membre și secretariatul se bucură, pe teritoriile statelor membre, de imunitățile și privilegiile necesare exercitării atribuțiilor. Oricare stat european poate deveni membru al Consiliului dacă respectă și întrunește cerințele statutului.

Capitolul IV Organizarea Comisiei Europene

Principiul de funcționare a Comisiei este colegialitatea. Caracterul înseamnă că toate actele pe care tratatele sau regulamentele de aplicare le încredințează expres Comisiei – trebuie să fie luate de Comisie angajând răspunderea acesteia ca instituție.

Colegialitatea implică deci ca deciziile să fie luate în ședință.

Sub acest aspect art. 163 prevede ca deliberările Comisie se încheie cu majoritatea numărului membrilor prevăzut în art.157. De asemenea Comisia nu se poate întruni în mod valabil de cât dacă este prezentat numărul de membrii fixat în Regulamentul său interior.

Comisia este cea care își fixează Regulamentul interior în vedera asigurării propriei funcționări cum și a serviciilor sale în condițiile prevăzute de tratat. Comisia este cea care asigură publicarea regulamentului

Regula generală în materie este cea potrivit căreia Comisia Europeană funcționeză reunindu-se o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar.

Întrunirile, care au loc miercurea sunt precedate și pregătite prin reuniuni ale șefilor de cabinet. Joia la prânz au loc întâlniri cu reprezentanții mass-media (conferință de presă), urmărindu-se o informare promtă a opiniei publice comunitare și internaționale.

Ședințele Comisiei nu sunt publice.

Pentru desfășurarea ședințelor Comisiei există două proceduri speciale, și anume:

procedura scrisă – fiecare comisar face propunerile pe care le consideră necesare domeniului pe care îl coordonează și le comunică în scris, celorlalți comisari. Aceștia la rândul lor, ot formula observații și pot să propună amendamente. Dacă nu propunerile se consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei. Dacă se formează amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul Comisiei și numai după aceea devin decizii.

procedura delegării – este cea în cadrul căreia un comisar poate acționa în numele altuia pentru probleme de gestiune sau admninistrarea, precis definite, folosindu-se sistemul mandatării.

Comisia are un important rol politic, ea fiind răspunzătoare din acest punct de vedere, în fața Parlamentului European. Acest rol, foarte generic exprimat, se traduce prin experiența a două categorii de instrumente pe care Comisia le are la dispoziție

O categorie în care se găsesc norme de drept Comunitar elaborate de Comisie, în domeniul proprii ori în altele stabilite și transmise de Comisie. Dintr-o altă categorie fac parte recomandările și avizele formulate de Comisie pentru statele membre care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se conformeze în timp.

Atribuțiile Comisiei din art. 155 sunt completate de alte dispoziții din Tratat, cea ce înseamnă că numai cunoașterea ansamblului tratatului permite o sinteză cum și o regrupare a competențelor cu care este investită comisia, cea ce contribuie la evidențierea multifuncționalității acestei instituții, orice comparație cu structuri asemănătoare din dreptul intern este puțin justificată.

Comisia participă la conceperea și la pregătirea politicii Comunitare prezentând propuneri Consiliului. Este cea mai importantă având în vedere că în exercitarea de către Consiliu a puterii normative ce este conferită prin Tratat, aceasta poate să decidă numai la propunerea Comisie.

Comisia dispune de un drept de inițiativă exclusivă, Comisia poate modifica propunerea pe tot parcursul procedurii conducând la adoptarea unui act Comunitar conform art. 189A, paragraful 2 din Tratatul CE.

Tratatul de la Maastricht sporește influența Comisiei, căreia de la începtut Tratatele de la Roma i-au acord puteri extinse, astfel cum este dreptul exclusiv de inițiativă.

Comisia asigură executarea și respectarea tratatului și a actelor adoptate în aplicarea acestia, adică a ansamblului legislației comunitare.

Tratatele și actele obligatorii adoptate de instituțiile comunitare consacră un vast ansamblu de obligații pentru statele membre și pentru agenții economici – persoane fizice sau juridice. Aceste obligații trebuie să fie în mod corect executate de destinatarii lor. Revine astfel Comisiei, potrivit tratatului, să supravegheze, în interesul comunității respectarea de către statele membre, agenții economici și celelalt istituții comunitare a dreptului comunitar.

În exercitarea atribuțiilor de control, Comisia se bucură de largi posibilități de informare și de prevenire cum și de o putere generală de recomandare și avizare conferite de art.155.

Comisia exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le stabilește.

Consiliul a adoptat la 13 iulie 1987 o decizie care fixează “modalitățile de exercitare a competențelor de executare conferite comisiei”. Aceasta codifică formulele la care Consiliul poate recurge pentru a investi Comisia cu competențe de executare.

Consiliul are posibilitatea de alegere între șapte sisteme diferite după gradul de libertate pe care vrea să-l acorde Comisiei.

Comisia asigură reprezentarea Comunității în unele negocieri internaționale. Astfel diferite dispoziții din Tratatul de la Roma au încredințat Comisiei competențe speciale pentru a negocia cu state terțe sau organizații internaționale numele comunității.

Această competență este esențială căci evident comunitatea reprezentetă de Comisie are mult mai multă pondere decăt ar avea fiecare stat membru negociind izolat.

Se poate spune că atribuțiile Comisiei sunt diverse, dar sunt animate de un principiu comun: oricare ar fi natura competenței exercitate, Comisia trebuie să aibă în vedere exclusiv interesul comunitar.

Comisia dispune de suficientă libertate de apreciere pentru a-și permite să facă față în special situațiilor economice complexe.

Comisia procedează la o repartizare a domeniilor sale de activitate către fiecare membru al său. Conferința de la Amsterdam a recunoscut președintelui Comisiei o largă putere în cea ce privește atribuirea portofoliilor între comisari.

Fiecare comisar răspunde de animite domenii ale activității comunitare, cea ce presupune implicarea sa în redactarea propunerilor Comisiei pentru domeniul respectiv, susținerea lor în fața Comisiei și urmărirea aplicării acestora.

Comisia cuprinde mai multe direcți generale, direcții, divizii, servicii și oficii. Poate constitui, de asemenea, diferite grupuri de lucru sau diferite comitete. Dispune și de un Secretariat General, condus de un secretar general.

Atribuțiile președintelui și vicepreședinților nu sunt definite prin tratate. Are însă responsabilități sporite: coordonează activitatea celorlalți comisari și a Comisiei în ansamblul său, participă în cadrul Consiliului European, participă la lucrările Parlamentului European în diverse ocazii pentru a prezenta punctul de vedere al Comisiei și are un rol foarte important în reprezentarea internațională, apreciindu-se că rolul acestuia este foarte important pentru eficacitatea și prestigiul Comisiei.

Capitolul V Organizarea Parlamentului European

Sub aspectul compoziției remarcăm că, încă din anul 1951, autorii tratatelor au susținut clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleși cu “sufragiu universal direct după o procedură uniformă în toate statele membre” și, de asemenea, să se reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca în perspectivă Adunarea să fie formată din delegați desemnați de Parlamentele naționale, după procedura stabilită de fiecare stat membru. Primele alegeri directe au avut loc abia la 7 iunie 1979, după traversarea mai multor obstacole politice și tehnice.

La 20 septembrie 1976, Consiliul a fost în măsură să adopte “Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare cu sufragiu universal direct”.

Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanți ce compun Adunarea și repartizarea între diferitele state membre a fost destul de dificilă. De la ultima lărgire din 1 ianuarie 1995 Parlamentul cuprinde 626 membri.

Statele membre nu au putut să se pună de acord asupra unei “proceduri electorale uniforme”, totul confirmând că oricât de bune ar fi obiectivele și rezumarea regulilor de competență prevăzute în articolukl 138,3 al Tratatului CEE, la acest efect, “Actul” nu răspunde ridicându-se la același nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziții naționale. Fiecare stat era liber să adopte un anume tip de scrutin conform tradițiilor electorale naționale. Toate statele au procedat astfel, mai puțin Franța care a rupt-o cu tradiția celei de-a V-a Republici alegând scrutinul proportțional, adică împărțirea restului la cea mai puternică jumătate, în liste blocate și pragul de 5 % voturi. Franța a invocat istoria electorală pe care o are folosind cadrul național, adică o circumscripție electorală unică.

“Proiectul procedurii electorale uniforme” adoptat de adunare la 10 martie 1982 prevedea ca în fiecare stat membru dreptul de vot să fie recunoscut și cetățenilor altor state care au timp de cinci ani o reședință în acel stat. Este reținută și reprezentarea proporțională în cadrul regional (circumscripțiile nu puteau alege nici mai puțin de trei, nici mai mult de cinsprezece reprezentanți), ceea ce impică o profundă organizare a regulilor în vigoare în Franța și Regatul unit.

În ce privește statutul membrilor, dispozițiile aplicabile la alegerile europene care sunt înscrise în “Act” sunt foarte sumare. Ele trimit, în special, fie la tratatele originare, fie la măsuri de aplicare sau, cel mai des, la legislațiile naționale, legislații care dispun că se fac aplicabile și deputațiilor europeni dispozițiile primare la parlamentele naționale. Reprezentanții statelor membre se aleg pentru o perioadă de cinci ani. “Actul” pune capăt unei lungi controverse, autorizând, fără a impune, cumulul mandatului european cu cel parlamentar național (art. 5). Uniunea personală care stabilea sistemul vechi este astăzi o excepție. Alesului european I se interzic o serie de funcții la nivel comunitar. Apartenența la guvernul unuia dintre statele membre are în vedere să nu prejudicieze libertatea fiecărui stat de a fixa la nivel național o serie de incompatibilități pe care le va considera firești.

Parlamentul european renunțând la exercitarea suveranității în materie legislativă, dispozițiile naționale sunt cele care guvernează problema indemnizațiilor parlamentare și regimul impunerii sale, suprapunându-l, în general, celui al indemnizațiilor naționale. Acest fapt generează inegalități materiale, dificil de admis între aleșii europeni provenind din țări diferite, în detrimentul considerabil al britanicilor și italienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un regim generos de avantaje și indemnizații pentru persoana mandatată la acest nivel.

În organizarea Parlamentului Europenan, acesta, se conduce după modelul parlamentelor cu tradiție democratică, așa cum este prevăzut în Regulamentul interior adoptat și care este permanent actualizat, beneficiind și de aprobarea Curții de Justiție.

Sesiunile sunt prevăzute să se țină lunar, începând cu a doua zi de marți a lunii martie. Durata acestora este de o săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an.

Sunt prevăzute și sesiuni extraordinare, care pot fi convocate la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei. Conform art. 9 din Regulamentul său interior, sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an calendaristic, fapt care se deosebește de situația sesiunilor parlamentelor naționale. De asemenea, parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale.

În cea ce privește organizarea sa interioară, Parlamentarul cuprinde biroul, comisiile și grupurile parlamentare.

Biroul este format dintr-un președinte și paisprezece vicepreședinți, aleși de Prlament pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Președintele este ales cu majoritate de voturi exprimate la primele trei tururi de scrutin. Vicepreședinții sunt aleși în trei tururi de scrutin, dacă se impune, în primele două fiind necesară majoritatea calificată, iar în cel de al treilea majoritatea simplă.Totodată sunt aleși și cinci chestori, membri ai biroului cu drept de vot consultativ. Secretarul general, la fel ca și secretarii generali ai Consiliului și Comisiei, au un rol important în funcționarea Parlamentului, desfășurând o activitate permanentă. Biroul lărgit are atribuții de organizare internă și de stabilire a relațiilor cu alte instituții și organe comunitare.

Comisiile care pot fi create de Parlament sunt permanente, temporare sau comisii de anchetă, ultimile fiind prevăzute de Tratatul de la Maastricht. Există în prezent nouăsprezece comisii permanente, ca de exemplu: pentru agricultură, buget, control bugetar, drepturile femeii, politici regionale etc. Aceste comisii elaborează rapoarte care sunt supuse votului în sesiuni plenare în cadrul procedurilor de emitere a avizelor conforme, avizelor consultative, cooperării sau codeciziei prevăzute de către tratate. Conform art.G41 din tratatul de la Maastricht, la cererea unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul poate constitui o Comisie temporară de anchetă pentru a examina (fără prejudicierea atribuțiilor conferite de acest tratat altor instituții sau organe), acuzațiile de săvârșire de infracțiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepția cazurilor în care faptele acuzate sunt în atenția unor organe jurisdicționale și atâta timp cât procedura jurisdicțională nu este începută. Comisia de anchetă își încetează existența prin depunerea raportului acestuia. Modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă vor fi determinate prin acord comun al Parlamentului European, Consiliul Miniștrilor și Comisiei.

Grupurile parlamentare reprezintă formațiunile organizatorice ale parlamentarilor în funcție de criteriile politice care îi separă pe parlamentari. Grupul se constituie printr-o declarație făcută președintelui Parlamentului care conține denumirea acestuia și, semnătura membrilor și componența biroului. Dacă parlamentarii aparțin unui singur stat membru, ei trebuie să fie în număr de 23 pentru a constitui un grup. Dacă aparțin la două state, trebuie să întrunească 18 membrii, iar în cazul apartenenței la trei sau mai multe state sunt necesari 12 membrii. Este interzisă participarea unei persoane pe mai mult de o singură listă. Grupurile sunt deci constituite conform convingerilor politice ale parlamentarilor și nu după criteriul naționalității acestora. Există și categoria parlamentarilor apolitici, care nu aderă la nici un grup și care au dreptul, conform art. 26 și 27 din Regulamentul interior, să își desemneze doi participanți la lucrările Biroului lărgit, dar fără drep de vot. Tratatul de la Amsterdam prevede că Parlamentul va stabili statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după obținerea avizului Comisiei și cu aprobarea Consiliului obțiunută vu votul majorității calificate.

Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht care modifică art. 138E din Tratatul CEE, Parlamentul European numește un mediator (Ombudsman) care este împuternicit să primească plângeri de la orice cetățean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau care are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea administrare în acțiunile instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanțî în exercitarea atribuțiilor și funcțiilor jurisdicționale. Mediatorul efectuează o anchetă în cazurile justificate, din proprie inițiativă sau când este sesizat direct sau prin intermediul unui stat membru al Parlamentului, în afara cazurilor când este inițiată o procedură jurisdicțională.

Capitolul VI Organizarea Instituțiilor Jurisdicționale

Secțiunea I – Organizarea Curții de Justiție

Regula o constituie faptul că instanța de la Luxembourg lucrează în ședințe plenare. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut posibilitatea creării unor Camere în cadrul Curții, formate din 3 la 5 judecători.

Curtea de Justiție poate delibera valabil numai în prezența unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abține să participe la deliberări.

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei “Camere de Consiliu”, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși.

În ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de 7 judecători, iar în Camere de minim 3 judecători. Președintele nu are vot dominant. Sistemul comunitar nu reproduce instituția “judecătorului național” ori a “judecătorului ad-hoc” în vigoare în fața Curților internaționale.

În lipsa consensului din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările sunt strict secrete și procesul “opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curții sunt colective și o angajează în asamblul ei.

Când deliberările Curții au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcționării acesteia, la ele participă și avocații generali cu vot deliberativ și asistă și grefierul.

Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puțin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

Secțiunea a-II- a Organizarea Tribunalului de primă instanță

Tribunalul de primă instanță este format din 15 judecători, aleși pe o periodă de 6 ani, cu posibilitatea rînoirii mandatului lor. Ca și membrii Curții de justiție, ei sunt numiți, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun acelorași obligații și beneficiază de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și membrii Curții. Pentru a putea fi aleși, lor nu li se cere să fi avut capacitatea “exercitării celor mai înalte funcții jurisdicționale”, fiind suficientă capacitatea “exercitării funcțiilor jurisdicționale”.

Având locul lângă Curte, independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte, la conducerea căreia este numit un grefier, căruia I se stabilește statutul. Fiind o instituție asociată Curții, președintele în exercițiu și președintele Curții stabilesc, de comun acord, modalitățile în care funcționarii și alți agenți atașați Curții își îndeplinesc serviciul în Tribunal pentru a permite asigurarea funcționării sale.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în competența sa avocați generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general în anumite spețe. Criteriile de selectare a cauzelor în care va fi utilizată această posibilitate și modalitățile de desemnare a avocaților generali sunt fixate de Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Președintele Tribunalului este desemnat pentru o perioadă de 3 ani, de către membrii Tribunalului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții.

Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători. Excepția este dată de acțiunea în plen. Regulamentul de procedură este cel care determină alcătuirea Camerelor și atribuirea proceselor. Tot prin intermediul Regulamentului se stabilește ca aceste Camere să fie sau nu specializate și, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu proble de personal.

Capitolul VII Organizarea Curții de Conturi

Curtea de Conturi se compune din 15 membri, care, potrivit art. 188B, sunt aleși dintre personalitățile care fac sau au făcut parte în țările lor respective din instituțiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcție. Calificarea persoanelor în cauză trebuie să fie remarcabilă, având în vedere că este folosit termenul “personalități” pentru ambele situații, după cum în al doilea caz este profitabil ca acela care posedă o calificare specială să facă ori să fi făcut parte din instituțiile de control extern.

Membrii Curții sunt numiți pentru șase ani de către Consiliu, care hotărăște în unanimitate după consultarea Parlamentului. La primele numiri patru membri ai Curții, desemnați prin tragere la sorți, primesc un mandat limitat la patru ani, pentru a asigura o anumită continuitate a funcțiilor.

Membrii își exercită funcțiile lor în deplină independență, în interes general al Comunității, care înseamnă o continuare a garanției de independență pe care ei trebuie să o furnizeze la numirea lor în sensul că ei au obligația de nu solicita și de a accepta instrucțiuni din partea vreunui guvern sau organism.

Eficacitatea și credibilitatea Curții sunt caracteristici dobândite în timp și prin faptul ca membrii ce o compun sunt asistați de un număr mare de colaboratori. Sub aspect organizatoric, Curtea de Conturi numără peste 300 de funcționari cu un nivel înalt de calificare.

Capitolul VIII Modificările aduse de Tratatul de la Nisa

Reuniunea șefilor de state și de guverne de la Nisa din 11 decembrie 2000, reprezintă un alt moment important în procesul de perfecționare instituționala a Uniunii Europene.

Această reuniune interguvernamentală a avut ca scop principal examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii Europene, prin aderarea statelor din centrul și estul Europei.

Negocierile au avut ca obiect domenii de o deosebita importanță:

1.Componența Comisiei europene.

2.Redistribuirea voturilor in Consiliu.

3.Extinderea votului majoritar in locul unanimității (eliminarea dreptului de veto).

4.Mărirea numarului de parlamentari europeni.

5.Imbunătatirea sistemului cooperarii intensificate.

În perspectiva accelerării procesului de integrare in Uniunea Europeană a unui număr de cel puțin 12 noi state, la nivelul factorilor de decizie comunitari s-a apreciat că fără o reforma a instituțiilor comunitare există riscul apariției unor factori de natură să atragă o perturbare a ativității acestora, putându-se ajunge la un blocaj.

În scopul prevenirii acestui blocaj, la nivelul Uniunii Europene, s-a hotărât organizarea unei conferințe interguvernamentale la Nisa în perioada 7-10 decembrie 2000. Această conferință s-a pronuntat asupra adoptarii unui acord privind reformele instituționale în scopul menținerii în funcțiune a Uniunii Europene cu 27 sau 28 de membri.

Tratatul de la Nisa a fost semnat in data de 26 februarie 2001.

Tratatul cuprinde “modificări de fond” care se referă la Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul asupra Comunitații Europene a Energiei Atomice, Tratatul asupra Comunitații Europene a Cărbunelui și a Oțelului, Tratatul privind Comunitatea Economica Europeană, la Protocolul privind privilegiile si imunitațile Comunitaților Europene.

Tratatul de la Nisa a fost incheiat pe o perioada nelimitată, a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, urmând să fie ratificat de către statele membre conform procedurilor constituționale din fiecare stat.

Acest tratat este însoțit de o serie de Protocoale-anexă la Tratatele instituind Uniunea Europeană si Comunitațile Europene ce se referă la numărul de membri in Parlamentul European, la ponderea votului in Consiliu, Comisia Europeană, statultul Curții de Justitie și a Tribunalului de Primă Instanță.

Conferința interguvernamentală a adoptat și un număr de 24 de declarații care reglementează modalitățile de abordare a viitorului comunitar într-un cadru mai larg de probleme.

Dintre aceste Declarații, se remarca “Declaratia referitoare la extinderea U.E”. Ea prezintă importanță prin prisma aspectelor ce țin de România, pentru că se precizează care va fi poziția țării noastre in cadrul U.E. Sunt cuprinse referiri exacte cu privire la numărul de locuri în Parlamentul european – 33 de locuri, la ponderea votului în Consiliu – 14 voturi, la compunearea Comitetului Economic și Social – 15 membri și la componeneta Comitetului Regiunilor – 15 membri.

Referitor la componența Comisiei europene, s-a apreciat că statele mari trebuie sa renunțe la cel de-al doilea comisar pana in anul 2005, în favoarea statelor nou primite, dat totuși, numărul comisarilor să nu depașească 26 de membri.

Negocierile s-au purtat și asupra redistribuirii voturilor în Consiliu, prevăzându-se un nou mod de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i-au fost repartizate 14 voturi. Acest lucru va face ca țara noastrț să ocupe o poziție importantă în procesul de adoptare a deciziilor.

Pentru evitarea blocării procesului decizional ca urmare a creșterii numărului statelor membre, s-a luat masura extinderii votului majoritar, care să-l înlocuiasca pe cel unanim.

Șefii de state și de guverne au dezbătut și problema măririi numărului de parlamentari de la 700, câți erau prevazuți în Tratatul de la Amsterdam, la 732. În același timp, se preconiza să aiba loc și o redistribuire a numărului de locuri, în special prin reducerea numărului parlamentarilor țarilor mari, in favoarea statelor mai mici.

Tratatul de la Amsterdam conținea prevederi referitoare îmbunătățirea sistemului cooperării intensificate și făcea referire la posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. Prin tratatul de la Nisa s-a stabilit facilitarea acesșei cooperări între state.

In relatțe cu tendințele extinderii ariei geografice componentă a Uniunii Europene prin aderarea de noi state, se manifestă și cerința ca Uniunea Europeana sa aibă o structura instituțională eficientă, care să contribuie la afirmarea organizației în plan mondial.

In acest fel se urmăreste adaptarea structurii inființată pentru o Uniune care avea in componență numai 6 state, la realitățile pe care le impune o Europă unită, ce va reuni cel puțin 27 de state.

Din acest punct de vedere, reforma prezintă un caracter evolutiv, în sensul că unele dispoziții ale sale își produc efectele odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, în timp ce altele care fac obiectul protocoalelor-anexă, respectiv al declarației, își vor produce efectele ulterior.

Cu privire la modificările aduse Comisiei, Conferința interguvernamentală de la Nisa, a decis să diferențieze pe etape plafonul numărului de membri ai Comisiei până la momentul în care Uniunea va număra 27 de state membre.

La origini, Comisia a fost compusa din comisari respectându-se următorul criteriu: pentru țarile mai mari, câte 2 comisari și pentru state mai mici, câte un singur comisar.

La fiecare extindere, componența Comisiei era modificată; astfel numărul comisarilor a trecut de la 9 la 13 dupa aderarea in 1973 a Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii.

După aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei, a sporit numărul comisarilor de la 13 la 17.

După aderarea Austriei, Finlandei si Suediei in 1995, numărul comisarilor a ajuns la 20.9

În prezent U.E poartă negocieri cu 12 țări candidate, iar altele pot fi acceptate în viitorul apropiat si într-o Uniune ce va cuprinde 27 de state, Comisia va avea în componență pana la 35 de comisari. Din acest motiv s-au impus modificările aduse de Tratatul de la Nisa.

Conform modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa, începând cu anul 2005 Comisia va fi compusă din câte un comisar, reprezentând fiecare stat membru.

În Protocolul anexat la Tratatul privind UE si la Tratatele de instituire a Comunităților Europene, la art. 4 care cuprinde dispoziții referitoare la Comisie, se prevede:

La data de 1 ianuarie 2005 și cu efect din momentul în care prima Comisie constituita ulterior acestei date își preia atribuțiile, art.213, paragraful 1 din Tratatul de instituire a CEEA sunt înlocuite cu textul urmator: “ Membrii Comisiei sunt aleși în considerarea competenței lor generale și independenta lor aste mai presus de îndoiala. Comisia cuprinde câte un cetățean din fiecare stat membru. Numarul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu care hotărește în unanimitate.”

În cazul în care UE se compune din 27 de state membre, paragraful 1 din art. 213 din Tratatul de instituire a Comunitatii Europene și paragraful 1 din art.216 al Tratatului CEEA sunt înlocuite cu textul următor: “ …Numărul membrilor Comisiei este mai mic decat numărul statelor membre. Ei sunt aleși dupa un sistem de rotație bazat pe principiul egalității ”. Această modificare este aplicabilă de la data la care prima Comisie constituită ulterior datei aderarii celui de-al 27- lea stat membru își preia atribuțiile.

Statele membre sunt tratate pe picior de egalitate în ceea ce privește determinarea succesiunii și a perioadei de prezență a cetățenilor lor în calitate de membri ai Comisiei. 10

Fiecare colegiu succesiv va fi în așa fel constituit încât să reflecte în mod satisfăcător mărimea geografică și demografică a tuturor statelor membre ale UE. Orice stat care aderă la UE, are dreptul de a avea, în momentul aderării sale, unul dintre catațenii săi în calitate de membru al Comisie.

Conferința interguvernamentală a întărit și competențele Președintelui Comisiei. Tratatul prevede că Președintele decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura continuitatea, eficacitatea si colegialitatea acțiunii acesteia.

Se prevede în mod expres că un membru al Comisiei va trebui să-și prezinte demisia dacă președintele (după aprobarea de către Colegiu) i-o cere. Președintele Comisiei va fi desemnat în viitor de către Consiliul Uniunii Europene, votând cu majoritate calificată. Acest sistem îl va înlocui pe cel al alegerii prin intermediul statelor membre.

Modificări importante au fost aduse și în structura și funcționarea Parlamentului European, prin Tratatul de la Nisa.

Prin Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui si Oțelului, a fost instituită o Adunare compusă din reprezentanții parlamentelor naționale.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatelor CE si CEEA, competențele acestei Adunări au fost extinse la domenii care să acopere și aceste doua Comunități.

În 1976 au fost adoptate dispozițiile necesare pentru a se proceda la alegerea membrilor prin vot universal direct, iar în 1979 au fost aleși 518 membri.

In 1986 Actul Unic European a modificat oficial numele Adunării în Parlament European, conferindu-i în acelasi timp și noi competențe.

În prezent Parlamentul European are în componența sa 626 de membri.

Sistemul de reprezentare trebuie să asigure o reprezentare proporționala cu populația statelor reunite în comunitate, conform art.190 din Tratatul CE. Numărul de parlamentari este repartizat fiecărui stat astfel:

GERMANIA – 99

FRANȚA

MAREA BRITANIE

ITALIA

SPANIA – 64

OLANDA – 31

BELGIA

GRECIA

PORTUGALIA

SUEDIA – 22

AUSTRIA – 21

DANEMARCA

FINLANDA

IRLANDA – 15

LUXEMBURG – 6

În 1997 Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700 numarul maxim al membrilor Parlamentului European (conform art.189 din Tratatul CE).

Componența și atribuțiile Parlamentului trebuiau să fie revizuite pentru că dacă formula atribuirii locurilor pentru fiecare țara s-ar fi menținut, numarul parlamentarilor ar fi fost cu mult superior cifrei de 700 de membri și ar fi existat astfel riscul punerii în discutie a eficacității sale.

Pentru a se preîntâmpina acest lucru, s-a revazut repartiția locurilor între țările membre, dar de data aceasta cu respectarea principiului “reprezentării proportionale cu popoarele statelor membre”.

Conferința de la Nisa a modificat unul din rezultatele Tratatele de la Amsterdam, limitarea la 700 a numărului maxim de parlamentari.

Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, numărul membrilor Parlamentulul nu poate depăși 732 de membri.

A fost fixat si numărul de deputati care vor fi aleși în statele membre și în cele care vor adera. Pentru viitoarele state membre aceste cifre sunt înca subiecte ale negocierilor de aderare, dar statele membre actuale au convenit că acestă repartiție a locurilor va constitui poziția lor comună în momentul respectivelor negocieri.

In art.2 al Protocolului anexat la Tratatului privind UE și la Tratatele de instituire a Comunitatilor Europene, se prevede că la data de 1 ianuarie 2004 și cu efect de la începutul legislaturii 2004-2009, în art.190, paragraful 2 din Tratatul CE și în art.180, paragraful 2 din Tratatul CEEA, alineatul 1 este înlocuit cu textul urmator: “ numărul reprezentanților aleși în fiecare stat membru este stabilit astfel: Belgia – 22, Danemarca – 13, Germania – 99, Grecia – 22, Spania – 50, Franța – 72, Irlanda – 12, Italia – 72, Luxemburg – 6, Olanda – 25, Austria – 17, Portugalia – 22, Finlanda – 13, Suedia – 18, Regatul Unit – 72”.

Numărul total al reprezentanților în Parlamentul European pentru legislatura 2004-2009, este egal cu cel precizat in cadrul art.190 din Tratatul de instituire a Comunitații Europene și cu art. 108 din Tratatul CEEA, la care se adauga numărul reprezentanților statelor membre care rezultă din tratatele de aderare semnate până cel târziu la 1 ianuarie 2004.11

În Tratatul de la Nisa sunt cuprinse și modificări referitoare la Consiliul Uniunii Europene. Art. 279 din Tratatul asupra Uniunii Europene este modificat în sensul că în lumina noilor dispoziții:

Consiliul Uniunii Europene adopta regulamentele financiare specificand modalitățile referitoare la stabilirea si executarea bugetului și la punerea la dispoziție și la verificarea conturilor;

Stabilește regulile și organizează controlul responsabilității controlorilor financiari, ordonatorilor și contabililor.

Principalele tratate ale UE prevad votul în unanimitate în domenii ca numirea în instituțiile comunitare, în domeniul politicilor operationale, al functionării instituțiilor comunitare.

După tratatul de la Amsterdam foarte multe acte de natură legislativa sunt votate cu majoritate calificata de către Consiliu în codecizie cu Parlamentul European.

Votul cu majoritate este mult mai eficace atunci când se urmărește dezvoltarea unei politici comunitare.

În același timp dreptul de veto garantează participarea și susținerea de către toate statele membre a deciziei care asigură și echilibrul instituțional. Totuși există un consens pentru a recunoaste că votul cu majoritatea calificată nu este potrivit pentru toate deciziile care țin de regimul lingvistic al instituțiilor, de resursele proprii.

Întâtalnirea de la Nisa a decis că mai multe dispoziții să fie votate cu majoritate calificată.

Domeniile în care se va folosi votul majoritar calificat sunt :

*fiscalitatea,

*securitatea socială,

*în materia acordării vizelor, a azilului

*în domeniul imigrației,

*în domeniul politicilor concurentiale.

În același context istoric s-a decis că sistemul de luare a deciziilor cu majoritate calificată va fi modificat începand cu 1 ianuarie 2005. Totodată numărul de voturi atribuite fiacărui stat membru a fost modificat, iar pragul majorității calificate va fi stabilit în cadrul tratatelor de aderare, pe baza principiilor exprimate intr-o declarație pe care Conferinta a adoptat-o în acest sens.

În masura în care nu toate țările enumerate în Declarația privind extinderea UE au aderat înca la Uniune, atunci când noile ponderi ale voturilor intră în vigoare, limita majorității calificate se va deplasa, de la un procentaj sub cel curent la un maximum de 73,4%. Când toate statele mentionate în aceeaăi Declaratie vor fi aderat, minoritatea de blocaj într-o Uniune de 27 de membri va fi marită la 91 de voturi și limita majorității calificate ce rezultă din declarație va fi automat adoptată.

Dacă Tratatul de la Amsterdam a oferit pentru primă oară câtorva state, posibilitatea instaurării între ele a unei cooperări speciale în cadrul instituțional al tratatului, Conferința de la Nisa a procedat la o refacere a dispozițiilor referitoare la cooperarea intarită.

Noile dispoziții aduc modificări principale textului actual al tratatelor. Se prevede posibilitatea instaurării unei cooperări întărite în cadrul politicii externe și de securitate comună pentru punerea în practică a unor acțiuni sau poziții comune. Cooperarea întarită nu se referă la chestiuni care au implicații militare sau țin de domeniul apărării.

Numărul minim de state membre care este cerut pentru a se forma o cooperare întărită este de 8 state.

Posibilitatea dreptului de veto a fost suprimată, potrivit noilor reglementări; fiecare stat va avea dreptul de a contesta anumite decizii, însă acestă posibilitate nu schimbă cu nimic faptul ca decizia de autorizare a unei cooperări intarite este luata de Consiliu cu majoritate calificată.

Tratatul de la Nisa aduce modificări și în ceea ce privește atribuțiile și funcționarea Curții de Justiție. Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instantă se confruntă în prezent cu o supra-aglomerare de dosare care necesită o solutionare cât mai rapidă, pentru a nu se pune problema lipsei de eficiență a acestora. Acestă supraîncarcare are drept consecință amânări excesive (in medie de 21 de luni pentru CJ si 30 de luni pentru TPI) care sunt de natură să aducă grave prejudicii justițiabililor. Situatia acesta s-ar putea înrăutati in viitor, când în fața CJ si a TPI vor aparea noi cauze legate de extinderea UE si de viitorul brevet comunitar în domeniul proprietații de intelectuale acestea ar fi câteva din motivele care au condus la revizuirea atribuțiilor si funcționării competențelor CJ si TPI.

Modificările aduse prin Tratatul de la Nisa:

– atribuirea competenței în favoarea TPI, în principiu integrala în materie de recurs direct.

– posibilitatea de creare, a unor camere jurisdicționale, specializate, care să descongestioneze TPI de numeroase cauze specializate(ca de exmplu cele referitoare la funcția publică).

pe baza unui drept de initiativă repartizat între Curte și Comisie.

– posibilitatea atribuirii de competențe prejudiciare în anumite materii specifice Tribunalului de Prima Instanța.

– introducerea în tratat a unei clauze care permite, prin decizia luată în unanimitate a Consiliului și dupa ratificări naționale, atribuirea de către CJ a competenței pentru a se pronunța în litigiile privind titlurile comunitare de proprietate intelectuală.

– Curtea va fi compusă din tot atâția judecători câte state membre există în UE. Se prevede că ea poate lucra în Camere, în Marea Cameră.

– trecerea de la unanimitate la majoritate calificată pentru adoptarea de către Consiliu a reglementărilor de procedură ale CJ și TPI.

– modificarea Statutului CJ și TPI pe baza unui drept de initiativă repartizat între Curte și Comisie.

– extinderea dreptului de recurs al Parlamentului European.

– acordarea Parlamentului European a posibiltații de a cere CJ un aviz asupra compatibilității cu Tratatul a unui acord internațional.

Conferința interguvernamentală de la Nisa a adus modificări și în ceea ce privește alte organe și instituții ale UE, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor.

Referitor la Curtea de Conturi, s-a decis ca ea va continua să fie compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Potrivit noilor reglementări, ea va putea crea în interiorul său Camere care să poată adopta anumite categorii de rapoarte și avize.

Tot la Nisa s-a hotarât că membri C. de Conturi vor fi numiți de către Consiliu cu majoritatea calificată în conformitate cu propunerile făcute de statele membre și în colaborare cu instituțiile naționale similare.

La Nisa s-a luat hotărârea ca un numar de maxim de 350 de membri vor forma Comitetul Economic și Social, pentru că acest plafon permite să se mențină numărul de locuri atribuite în prezent pentru fiecare stat membru și să atribuie noilor state ce vor adera un numar de locuri corespunzătoare. În declarația privitoare la extinderea UE se precizează că România va fi reprezentată în cadrul Comitetului de un numar de 15 membri.

Numărul maxim de membri ai Comitetului Regiunilor este fixat la 350 de reprezentanți, astfel încat să permită menținerea numărului actual de locuri atribuite statelor membre și să se atribuie noilor state ce vor adera un numar de locuri corespunzator. În cadrul Comitetului regiunilor, României i-au fost repartizate 15 locuri.

În domeniul Tratatului CE, care reprezintă primul pilon, o cooperare întarită nu poate să fie angajată într-un domeniu care necesită codecizia, cu excepția cazului în care Parlamentul European acordă un aviz în acest sens.

Modificări deosebite sunt aduse și în ceea ce priveste valorile democratice. Art. 6 al TUE, modificat prin Tratatului de la Amsterdam, enuntă principiile fundamentale pe care este fondata UE. El prevede ca UE respectă drepturile fundamentale, garantate de Conventia Europeana privind protecția drepturilor omului și a libertătilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și cele rezultând din tradițiile constituționale comune statelor membre. Conferinta a decis sa nu faca in tratate mentiuni referitoare la Carta drepturilor fundamentale. În schimb ea a adoptat o declarație asupra viitorului UE, prin care lansează o dezbatere largă și aprofundată asupra unor teme, printre care figurează și aplicarea Cartei drepturilor fundamentale.

După momentul Maastricht, tratatele au resimțit rolul partidelor politice europene în procesul de creare a unei Europe Unite. Tratatul de la Nisa a completat art.191 din cadrul Tratatului CE, cu o bază juridică menită să permită legislativului comunitar să stabilească statutul partidelor politice la nivel european, în special regulile privind finanțarea acestora.

Într-o declarație se precizează că regulile asupra finanțării se vor putea aplica în acelasi mod tuturor fortelor politice reprezentate în Parlamentul European și ca finanțele nu pot fi utilizate pentru finanțarea partidelor politice la nivel national.

Apărarea comună prevăzută în Tratatul de la Nisa, consacra militarizarea Uniunii Europene. Scopul declarat este acela de a se evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme într-un razboi de proporții, avand consecințe dezastruoase, urmate de creșterea numărului refugiaților în Europa.

Apreciindu-se că Uniunea Europeană e în masură ca în prezent să echipeze și să antreneze o forță de reacție rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de cea a NATO.

Capitolul IX Concluzii

Pentru Europa, extinderea Uniunii Europene este cea mai mare provocare, la începutul secolului XXI, existând șansa de a uni un continent pe care au avut loc două războaie soldate cu milioane de morți doar în 100 de ani.

Au fost necesare aceste două razboaie mondiale care au afectat grav Europa, pentru ca șefii de state și de guverne să-și dea seama ca este mult mai simplu ca pe viitor orice situație de conflict între statele europene, să fie rezolvată pe calea diplomației, a dialogului politic permanent, a cooperării la toate nivelurile.

Dar cum Europa era divizată și slăbită la sfârșitul celui de-al II-lea Razboi Mondial, era necesară o organizație care să asigure garantarea păcii pe continent, a reconstructiei statelor grav afectate de razboaie si toate acestea fără a le știrbii suveranitatea.

Uniunea a fost la început mai degrabă o colaborare de ordin economic și tehnic, dar și o continuare a vechilor alianțe din timpul războaielor.

Dupa 50 de ani, UE se afla din nou într-un moment de răscruce, fiind necesar să-si redefinescă existența, iar momentul în care Europa va fi unită se apropie.UE este gata sa-si deschidă porțile pentru mai mult de 10 state central și est – europene. În acest fel s-ar realiza inchiderea unuia dintre cele mai negre capitole din istoria Europei: al doilea Razboi Mondial și divizarea artificială ce a urmat. În acest context istoric Europa este pe cale de a deveni “o mare familie”, fără varsare de sânge.

Dincolo de granițele sale UE se confruntă cu schimbarile rapide ale unei lumi aflată în plin proces de globalizare. Dacă momentul Căderii Zidului Berlinului promitea stabilitate și o perioadă fără conflicte bazată pe respectarea drepturilor omului, odată cu evenimentele din 11 septembrie 2001, au aparut noi probleme legate de fanatismul religios, rasism, terorism, conflicte regionale, sărăcie și subdezvoltare. UE este deschisă doar țărilor care impartasesc valorile fundamentale ca alegerile libere, respectul pentru minorități și pentru litera legii, pentru ca împreuna să se asigure în continuarea luptei impotriva violenței, terorii și fanatismului.Europa trebuie să-și asume responsabilitățile ce-i revin în guvernarea globalizarii.

Mulți cetățeni se asteaptă ca Uniunea să se implice mai degrabă în rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă direct decât să intervină în cel mai mic amănunt în probleme care au fos lăsate în sarcina reprezentanților aleși ai statelor membre și ai regiunilor. Ei consideră că deciziile se i-au fără implicarea lor și se pronunță pentru o abordare mai democratică.

Cetățenii iși doresc rezultate vizibile în domeniul politicilor salariale, combaterea săraciei și a excluderii sociale, precum și coeziunea economică și socială. Se dorește o abordare comună în soluționarea problemelor legate de poluarea mediului, de schimbările de climă, de siguranța alimentară de fapt de toate problemele care, simt ei instictiv că se pot rezolva numai lucrând împreuna. Se dorește o Europa mai puternic implicată în domeniul afacerilor externe, al securității si ăpărării.

Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Pe viitor UE va trebui să raspundă la 3 mari provocări:

aducerea cetățenilor mai aproape de modelul și de insituțiile europene ;

organizarea politicii și a spațiului european într-o Uniune extinsă;

transformarea UE într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat.

A existat și ideea restrângerii organizării Europei doar la jumatatea ei liberă. În 1939, ziaristul american Clarence Streit propusese în cartea sa “Union Now” o federație atlantică ce ar fi reunit state democratice de pe ambele părți ale Atlanticului. Această federație nu constituie o unitate geografică sau cel puțin una economică pentru ca noul și vechiul continent sunt prea îndepartate unul de celălalt, iar industriile lor sunt concurente. 1

Grigore Gafencu, fostul ministru de externe al Romaniei în anii 1949 aprecia în acest context că “ federația viitorului nu se va putea edifica pe această baza, pentru ca divizarea actuală a Europei în 2 zone de influență ca urmare a ultimului Razboi Mondial, e fictivă și nu se poate perpetua fără grave pericole pentru Europa rămasă înca liberă”, tot el spunea că “există doar o singura Europă și ea nu poate trăi în vest dacă moare în est, Europa trebuie să-și reîntregească forța și măreția în limitele sale naturale, pentru că ea nu va putea trăi cu o jumătate liberă și o jumătate sclavă”2

BIBLIOGRAFIE

Stefan Delureanu – “Geneza Europei Comunitare” – editura Paidea, Bucuresti, 1999

Ion P.Filipescu, Augustin Fuerea – “Drept institutional comunitar european”, editura Actami, Bucuresti,1997

Ion P. Filipescu – “Drept International Comunitar” – editura Proarcadia, Bucuresti, 1992

Sion Ion Grigore – “Ecologie si Drept International”- editura Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti, 1990

Octavian Manolache – “Drept Comunitar” – editura ALL, Bucuresti, 1996

Viorel Marcu – “Drept Institutional Comunitar”- editura Nova, Bucuresti,1994

Marian Mihaila, Dan Stan, Carmen Suciu – “Drept Institutional Comunitar” – editura Lumuna lex, Bucuresti, 2002

Roxana Munteanu – “Drept European – Evolutie – Institutii – Ordine juridica”, editura Oscar Print, Bucuresti,1996

Bianca Predescu – “Drept Institutional Comunitar”, editura Cardinal, Craiova, 1995