.uniunea Europeana Caractere Juridice Fundamentale Si Competente

Abrevieri

Art.- articolul

A.U.E. – Actul Unic European

B.C.E. – Banca Central Europeană

C.E. – Comunitatea Europeană

C.E.C.O. – Comunitea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

C.E.E. – Comunitatea Economică Europeană

C.E.E.A = Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

C.J. – Curtea Europeană de Justiție

J.A.I. – Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne

J.Of. – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

N.A.T.O. – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

P.E.S.C. – Politica Externă și de Securitate Comună

TMs. – Tratatul de la Maastricht

U. E. – Uniunea Europeană

INTRODUCERE

Departe de a reprezenta o simplă prelungire și copiere a instituțiilor naționale, care continuă să își îndeplinească rolul, instituțiile europene sunt, în pofida unor asemănări, cu totul altceva, având personalitate și atribuții proprii.

Instituțiile comunitare sunt expresia puterii comunitare și pentru că prin intermediul lor respectiva putere își realizează atribuțiile. Dacă, prin perspectarea unor forme exterioare de organizare, ele nu se deosebesc în toate cazurile în mod radical de instituțiile similare naționale, deosebirea față de acestea devine evidentă în cazul originii, scopului și structurii lor multinaționale, inclusiv în ceea ce privește faptul că sunt purtătoare ale suveranității comunitare.

Respectivele deosebiri sunt subliniate și de aria în care se realizează funcționalitea lor, acestea identificându-se cu intreaga Comunitate. Nu în ultimul rând, distincțiile devin relevante datorită valorilor juridice oferite de Dreptul Comunitar, care le asigură cadrul juridic în care își realizează activitatea.

Deoarece procesul de integrare este departe de a fi încheiat, el aflându-se într-o continuă devenire este firesc ca instituțiile comunitare să cunoască și ele o dinamică corespunzătoare în raport cu particularitățile fiecărui moment al respectivului proces de evoluție.

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile Uniunii s-au lărgit, Instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștrii decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară. În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție ai cărei membri sunt aleși prin vot direct și care are puteri lărgite, Banca Europeană de Investiții, care a devenit o sursă majoră de finanțare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic și Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor și cooperării dintre partenerii economici și sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni și a păstra specificitatea și diversitatea acestora.

Nu poate exista, așadar, o Europă unită fără respectarea părților componente ale întregului. Profesorul Jacques Le Rider afirma: „Definițiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiții antieuropene, căci dacă Europa ține de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive și de netrecut. A transforma granițele Europei în linii de demarcație, ținând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic și chiar, potrivit anumitor puncte de vedere – America, toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute și false pe deasupra”.

Aderarea nu este doar inițiativa lăudabilă a guvernanților, ci o necesitate impusă de voința națională. Într-un Barometru realizat în țările candidate la aderarea la Uniunea Europeană și publicat în 11 noiembrie 2004, românii continuă să-și dorească cel mai mult aderarea țării lor la Uniunea Europeană, având în același timp și percepția cea mai optimistă privind aderarea și efectele ei asupra țării. România consideră că garantarea posibilității pentru noii membri de a participa la redefinirea viitoarei Uniuni Europene este cea mai fidelă expresie a spiritului democratic al ,,Occidentului”, spre care actualii candidați își îndreptau privirea și speranța în perioada când Europa era despărțită de Cortina de Fier.

Nu trebuie uitat faptul că Uniunea Europeană este o entitate în cadrul căreia aprofundările s-au realizat simultan sau ulterior procesului de extindere. Urmând aceeași rețetă, viitorii membri vor evolua în interiorul Uniunii, căreia i se vor alătura de pe poziții egale cu actualii membri și nu având poziția celui care trebuie să accepte o realitate diferită de aceea pentru care s-a pregătit, pe parcursul dificilului drum al negocierilor de aderare.

Semnarea la 25 aprilie 2005 a tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, are ca principală consecință faptul că, din anul 2007 toți vom fi cetățeni ai Uniunii Europene și atunci cunoașterea competențelor și caracterelor fundamentale ale instituțiilor europene va fi la fel de importantă, ca și cunoașterea la ora actuală a competențelor Guvernului sau Parlamentului României. Viitoarea aderare la Uniunea Europeană ne obligă să le cunoaștem pentru că, dacă nu înțelegem mecanismele comunitare, nu vom putea să ne valorificăm la maxim drepturile și să ne achităm de obligațiile noastre de cetățeni ai Uniunii.

Ca noi membrii ai Uniunii Europene vom suferi schimbări importante, mai ales de ordin psihologic, pentru că vom deveni din „subiecți de decizie” , „factori de decizie” și va trebui să ne definim punctele de vedere în diferite domenii de activitate comunitară, fără a pierde din vedere necesitatea de a avea obiective comune și, uneori, de a realiza compromisuri, în cadrul unei Uniuni Europene lărgite.

Lucrarea de față urmărește să realizeze cunoașterea, chiar dacă sumară, a apariției, competențelor și caracteristicilor primordiale ale Instituțiilor Comunitare. Am căutat ca soluțiile mele să fie în permanență corelate cu opiniile exprimate în doctrină, cu soluțiile și realitățile practicii actuale la nivel Comunitar.

În cele patru capitole ale lucrării am încercat să explic complexitatea proceselor de funcționare și regulile după care acestea își coordonează activitatea.

Primul meu capitol este intitulat „Istoricul Uniunii Europene” și cuprinde principalele evenimente care au dus la apariția, constituirea și evoluția Uniunii Europene până în ziua de astăzi, pentru că se cunoaște faptul că Uniunea Europeană, în forma în care se regăsește astăzi, nu a luat naștere dintr-o dată, ci în mai multe etape istorice, fiecare etapă ocupând un loc aparte și binemeritat în definitivarea acestei puteri economice și politice mondiale. Datorită faptului că funcționarea Instituțiilor Europene se bazează pe tratatele constitutive am încercat să subliniez importanța acestora și să prezint principalele lor prevederi. Tratatul de la Maastricht ocupă astfel un rol important, el fiind tratatul constitutiv al Uniunii Europene. În încheierea capitolului este prezentat viitorul Uniunii Europene și principalele evenimente care îl vor influența.

Următorul meu capitol este intitulat „Caracteristice juridice Fundamentale ale Comunităților Europene” și cuprinde în prima parte principalele teorii care au apărut cu privire la apariția și caracteristicile Instituțiilor Comunitare. În a doua parte cuprinde principalele lor caracteristici așa cum decurg din starea lor actuală.

Al treilea capitol este intitulat „Competențele Comunităților Europene și domeniile lor de acțiune”. Acesta cuprinde principalele principii care guvernează aplicabilitatea legilor comunitare și cele mai importante competențe ale acestora, precum și domeniile de acțiune ale Comunităților așa cum reiese și din titlu.

Al patrulea și ultimul capitol se intitulează „Repartizarea Funcțiilor în cadrul Comunităților Europene” și prezintă modul în care Instituțiile Comunitare își exercită atribuțiile în cadrul Uniunii.

CAPITOLUL I

ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

Premisele ideilor de unitate europeană

Se cunoaște faptul că Uniunea Europeană, în forma în care se regăsește astăzi, nu a luat naștere dintr-o dată, ci în mai multe etape istorice, fiecare etapă ocupând un loc aparte și binemeritat în definitivarea acestei puteri economice și politice mondiale. Mai mult, este important de amintit că originea ideii de „Europa Unită” se pierde în „umbra” istoriei, expresii de acest gen existând în operele unor mari filozofi, scriitori, istorici, juriști, politicieni și oameni de știință de pe bătrânul continent, începând chiar din antichitate. Cu titlu de exemplu îl amintim aici pe Dante Aligheri care în 1306, în opera sa „De Monarchia”, solicita crearea unei monarhii europene universale sub un împărat romano-german.

Perioada Evului Mediu, caracterizată inițial printr-o divizare politică, din cauza incapacității succesorilor lui Carol cel Mare de a continua munca acestuia și agravată de conflictele religioase, economice și de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unității europene, care au avut „germenii” în comunitatea de civilizație europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe același model de a gândi, simți și acționa.

În 1307, juristul francez Pierre Dubois în opera sa „De recuperatione Terra Sancte” propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, ca o condiție pentru păstrarea păcii pe continentul european. Astfel de propuneri au devenit mult mai numeroase începând cu sec. al-XVI-lea și al-XVII-lea. În 1693, spre exemplu, în lucrarea „Eseu pentru pacea actuală și viitoare a Europei”, William Penn face o propunere modernă pentru epoca sa: reunirea reprezentanților europeni într-o „Dietă”. Victor Hugo, în sec. al-XIX-lea povestea că „(…) Va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei să-și dea mâna peste oceanul care le desparte (…).

Perioada renascentistă este caracterizată în principal printr-un mod rapid de răspândire și asimilare al ideilor inovatoare, fapt care a dus la o diversificare a conceptelor intelectuale și morale. Una dintre cele mai importante realizări ale acestei epoci rămâne apariția omului „umanist”, moștenitor al culturii antice și continuator al acesteia în noile condiții istorice, politice, culturale și sociale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că: el nu aparține unei singure țări în mod deosebit, ci întregii Europe.

În perioada modernă, tendința care a guvernat epoca precedentă -cea al unității Europei – a fost înlocuită cu cea a divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar și religios și economic. Această divizare politică a rezultat din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unor alte state, ea având ca primă consecință trasarea unor granițe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar și lingvistică, economică sau socială etc.

Cu toate cele arătate, pentru ca Europa să „gândească” în a pune în practică un proiect de unificare, a trebuit să treacă peste cele două războaie mondiale, în care a pierdut nu numai vieți omenești, ci și întreaga economie ajungând în final la spusele lui Aristide Briand, care într-un discurs din 1929 afirma: „Cred că între popoarele situate în același spațiu geografic, precum cele din Europa, trebuie să existe un fel de legătură (…). Aceste popoare trebuie să aibă permanent posibilitatea de a intra în contact, de a discuta, de a lua decizii comune, de a stabili relații de solidaritate care să le permită să facă față în orice moment pericolelor care ar putea interveni oricând".

La începutul secolului al-XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect „State Unite Europene", care a fost propus de către Congresul de știinte politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a "Statelor Unite Europeea de civilizație europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe același model de a gândi, simți și acționa.

În 1307, juristul francez Pierre Dubois în opera sa „De recuperatione Terra Sancte” propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, ca o condiție pentru păstrarea păcii pe continentul european. Astfel de propuneri au devenit mult mai numeroase începând cu sec. al-XVI-lea și al-XVII-lea. În 1693, spre exemplu, în lucrarea „Eseu pentru pacea actuală și viitoare a Europei”, William Penn face o propunere modernă pentru epoca sa: reunirea reprezentanților europeni într-o „Dietă”. Victor Hugo, în sec. al-XIX-lea povestea că „(…) Va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei să-și dea mâna peste oceanul care le desparte (…).

Perioada renascentistă este caracterizată în principal printr-un mod rapid de răspândire și asimilare al ideilor inovatoare, fapt care a dus la o diversificare a conceptelor intelectuale și morale. Una dintre cele mai importante realizări ale acestei epoci rămâne apariția omului „umanist”, moștenitor al culturii antice și continuator al acesteia în noile condiții istorice, politice, culturale și sociale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că: el nu aparține unei singure țări în mod deosebit, ci întregii Europe.

În perioada modernă, tendința care a guvernat epoca precedentă -cea al unității Europei – a fost înlocuită cu cea a divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar și religios și economic. Această divizare politică a rezultat din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unor alte state, ea având ca primă consecință trasarea unor granițe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar și lingvistică, economică sau socială etc.

Cu toate cele arătate, pentru ca Europa să „gândească” în a pune în practică un proiect de unificare, a trebuit să treacă peste cele două războaie mondiale, în care a pierdut nu numai vieți omenești, ci și întreaga economie ajungând în final la spusele lui Aristide Briand, care într-un discurs din 1929 afirma: „Cred că între popoarele situate în același spațiu geografic, precum cele din Europa, trebuie să existe un fel de legătură (…). Aceste popoare trebuie să aibă permanent posibilitatea de a intra în contact, de a discuta, de a lua decizii comune, de a stabili relații de solidaritate care să le permită să facă față în orice moment pericolelor care ar putea interveni oricând".

La începutul secolului al-XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect „State Unite Europene", care a fost propus de către Congresul de știinte politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a "Statelor Unite Europene" a fost creată la sfârșitul secolului al XlX-lea de aceiași Victor Hugo și Garibaldi.

Izbucnirea Primului Război Mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutățirea situației țărilor vest europene ( mai puțin a Angliei ) și la existența a două state care domină din punct de vedere politic: S.U.A. și U.R.S.S.

După Primul Război Mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federații europene într-o publicație a lui R. Coudenhove – Kalergi (1894-1972), intitulată "Pan-Europe", în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitate de către state.

S-a inițiat astfel o mișcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ținut un prim congres la Viena, în anul 1929 și unde au participat 2.000 de reprezentanți din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene: garantarea egalității, securității și suveranității confederate, crearea de alianțe militare, înfăptuirea uniunii vamale, stabilirea unei monede comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, respectarea civilizațiilor fiecărui stat, protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor.

O altă concepție de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea Război Mondial, bazată pe forță, violență și voință unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor naționale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimțită a acestei uniuni. În acest sens au apărut diferite idei, mișcări și publicații care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Mișcarea Federalistă Europeană, fondată de Aitiero Spinelli și Ernesto Rossi; mișcarea "Combat" din Franța (1941), între fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet ș.a.

După cel de-al doilea Război Mondial s-a trecut la realizarea efectivă a acestor proiecte de unificare a Europei, dar până la această realizare efectivă a fost nevoie de parcurgerea mai multor etape.

Prima etapă e reprezentată de relansarea ideilor uniunii europene în contextul situației postbelice. În acest sens, trebuie menționată declarația lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, de la Universitatea din Zürich, care a reiterat ideea unității europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene și organizarea unui congres în acest scop, care a condus la formarea unor mișcări având acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană a Federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentară Europeană, Noile Echipe Internaționale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple tipice de grupuri de promovare a ideii europene, inspirate de ideologii federaliste, funcționaliste și supranaționaliste, fiind deci superioare ideilor naționale sau partizane.

În 1948, guvernul francez a propus Marii Britanii, Belgiei, Olandei și Luxemburgului, care în temeiul tratatului de la Bruxelles încheiat la 17 martie 1948 își garantau reciproc asistență în caz de agresiune, crearea unei Adunări Parlamentare Europene, dar nu s-a căzut de acord decât asupra unei adunări consultative. Pe aceasta bază, la 5 mai 1949 la Londra, Franța, Suedia, Anglia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Danemarca și Irlanda au adoptat statutul Consiliului Europei, care a intrat în vigoare la 3 august 1949. Deși obiectivul principal al Consiliului era „realizarea unei uniuni cât mai strânse între membrii săi”, el nu poate fii considerat ca un premergător al Uniunii Europene deoarece el nu s-a circumscris domeniilor militar sau economic, ci domeniului social și cultural. Prima sa realizare pe plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, în doctrină s-a arătat că organizațiile cu caracter de cooperare urmăresc coordonarea politicilor statelor membre, organele create având un caracter interguvernamental, iar deciziile adoptate produc efecte pentru fiecare stat, pe când organizațiile de integrare iși creează organe independente de cele ale statelor, iar deciziile acestora se impun atât statelor membre, cât și particularilor.

Crearea comunitaților europene nu poate să fie înțeleasă decât în contextul politic internațional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizații internaționale: militare, economice și politice.

În această perioadă pe plan economic se remarcă lansarea de către S.U.A. a planului Marshall, plan ce urmărea ajutorarea statelor europene ce aveau dificultăți economice și sociale după sfârșitul războiului , sub condiția aplicării de aceste state a unor programe de restructurare, iar pe plan politic și militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Planul Marshall a dus la semnarea la 16 aprilie 1948 a Organizației de Cooperare Economică Europeană, ca o organizație a cărei activitate să poată continua și după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat și care să promoveze cooperarea europeană. Deși această organizație a adus o contribuție importantă la liberalizarea comercială și politică, la adoptarea politicilor economice naționale, datorită diferențelor de opinie între natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu s-a putut realiza un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre.

În aceste condiții o astfel de organizație trebuia creată. Ținând cont de faptul că Germania mai reprezenta încă o amenințare pentru Franța, s-a considerat că punerea sub supraveghere a producției de oțel și cărbune din aceasta țară, mai ales din zona Ruhr-ului și plasarea acestora sub influența unei Înalte Autorități, ar putea crea un climat de stabilitate în zonă.

Crearea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.)

Acest tratat fost o inițiativă a Franței, datorată lui Jean Monnet, șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța. El a propus și a obținut acordul ca producția de oțel din Franța și Germania, țări rivale de secole, să fie administrate de un organism suprastatal.

La 10 iunie 1950 încep negocierile la Paris, având la bază un proiect de tratat al Franței, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea șase state europene (Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității, acceptând doar relații de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state.

C.E.C.O. a fost prima comunitate ce a avut un obiect specializat. Crearea acestei organizații europene a însemnat constituirea unor organe supranaționale cu competența de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre. Asa cum se arată în unele lucrări, el reprezintă materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice.

Obiectivul imediat al tratatului a constat în realizarea reconcilierii franco-germane, iar obiectivul pe termen lung, urmărea realizarea unei uniuni politice a statelor Europei Occidentale, care să facă imposibilă orice confruntare armată între ele și în același timp să întărească poziția lor în arena internațională.

În cadrul acestei construcții europene se ofereau garanții prin punerea în comun a resurselor metalurgice și miniere, care făceau imposibilă orice stare beligerantă între cele două țări. Deși era vorba de o piață comună sectorială (limitată la cărbune și oțel), ea crea un precedent instituțional de o deosebită importanță.

Înalta Autoritate și-a stabilit sediul la Luxemburg în 1952, pe o durată de 50 de ani, atât cât au durat și efectele acestui tratat, acesta încetând să mai producă efecte la 25 iulie 2002.

Structura C.E.C.O. este formată din patru organisme:

Înalta Autoritate, organ independent, dotat cu principalele puteri de decizie, ale cărei hotărâri erau direct aplicate pe teritoriul statelor membre, atât acestora cât și intreprinderilor din sectoarele cărbunelui și oțelului, Înalta Autoritate , compusă din personalități independente avea atât putere de reglementare cât și administrativă;

Consiliul Miniștrilor, compus din reprezentanți ai statelor, care urmărea ca Înalta Autoritate să acționeze în strânsă legătură cu guvernele naționale;

Adunarea Parlamentară, care exercita controlul politic asupra Înaltei Autoritați și

Curtea de Justiție , care asigura aplicarea normelor de drept în interiorul Comunității.

Prin organizare și competențe ( orientarea politicii de investiții, stabilirea unor contribuții financiare obligatorii pentru intreprinderile din domeniu ), Tratatul C.E.C.O., a reprezentat prima experiență de integrare, primul experiment, în cadrul căruia instituții supranaționale au fost dotate cu o veritabilă putere normativă cu efect în ordinea internă a statelor membre.

Crearea Comunității Economice Europene (C.E.E.) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.)

Semnarea acestor tratate a urmat conferinței de la Messina, din 1-3 iulie 1953, a miniștrilor de externe, când cele șase state membre ale C.E.C.O. au hotărât lărgirea sistemului și la alte domenii economice, în vederea realizării unei piețe comune generale, armonizarea politicilor sociale și crearea unei piețe nucleare comune.

La 25 martie 1957, la Roma, în cadrul conferinței interguvernamentale, au fost semnate cele două tratate care au creat Comunitatea Economică Europeană și respectiv Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Acestea au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către statele semnatare. Tratatele au fost încheiate pe o durată nelimitată și au constituit cadrul legislativ al integrării economice europene.

Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condițiilor economice de schimburi și de producție pe teritoriului comunităților, în același timp, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Crearea unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene impunea, din punct de vedere economic, instituirea unei piețe comune, cu caracteristici asemănătoare piețelor naționale. În acest scop s-a prevăzut libera circulație a mărfurilor și protecția acestora față de exteriorul Comunității prin tarife vamale comune, libera circulație a persoanelor și capitalurilor, protecția liberei concurențe.

Spre deosebire de tratatul C.E.C.O., care, ca natură juridică este un tratat lege, tratatul care a instituit Comunitatea Economică Europeană stabilește doar cadrul în care instituțiile comunitare urmează să realizeze obiectivele propuse conform art. 2 din tratat: „Misiunea Comunității este ca prin stabilirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare, precum și prin implementarea politicilor și acțiunilor economice vizate în art. 3 și 4, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată, și durabilă a activităților economice în întreaga comunitate, un nivel ridicat al locurilor de muncă și al protecției sociale, egalitatea între bărbați și femei, o creștere durabilă și neinflaționistă, un înalt grad de competitivitate și de convergență a performanțelor economice, un înalt grad de protecție și ameliorare a calității mediului înconjurător, creșterea nivelului de trai și al calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea dintre statele membre”.

Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: "să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte țări".

Rațiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al țărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv față de alte state ( S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) și faptul că trebuiau să-și dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune.

În domeniul comercial, tratatul favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor și intreprinderilor vizate. De asemenea, prevedea un schimb de informații și un sistem foarte original de brevetare a invențiilor.

C.E.E.A. dispunea potrivit art. 52 din tratatul de constituire, de un drept de opțiune asupra mineralelor, materiilor prime și materialelor fisionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum și posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinației finale a produselor, astfel încât acestea să nu fie folosite în scopuri militare. În acest scop orice intreprindere care manipula materiale nucleare era obligată să prezinte Comisiei informații asupra activității desfășurate, cu excepția materialelor destinate nevoilor de apărare. Comunitatea urmărește promovarea utilizării energiei atomice în scopuri pașnice și dezvoltarea industriei nucleare.

Aceste două comunități se bazau pe o structură instituționalizată similară celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleași atribuții, deși existau unele diferențe atât ca denumire, cât și în conținutul atribuțiilor, respectiv cele ale Înaltei Autoritați a C.E.C.O., care au fost deplasate înspre Consiliul Miniștrilor în cazul ultimelor două.

2. Evoluția Comunităților Europene

Dacă la crearea lor, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Euratom-ul au avut un rol important în procesul integrării, ulterior importanța lor a scăzut treptat, datorită atât declinului industriei de cărbune și oțel, cât și neîncrederii manifestate îndeosebi de Franța, în privința eficacității prevederilor cuprinse în tratatul privind energia atomică. În consecință Comunitatea Economică Europeană a devenit terenul principal al acțiunii comunitare a statelor membre. Această constatare a dus la fuzionarea la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, a executivelor celor trei comunități, activitatea C.E.C.O. și Euratom nejustificând un organ executiv propriu. Tratatul de la Bruxelles a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și cuprinde 39 de articole, grupate în cinci capitole, fără să atribuie modificări competențelor atribuite inițial instituțiilor comunitare prin tratatele constitutive. Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia în activitățile comunităților. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor și administrațiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie și durata mandatului.

Tratatul de fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European.

Fuziunea instituțională a dus la crearea unui buget unic al Comunităților, a cărui adoptare a fost uniformizată. Totodată s-a creat o administrație comunitară unică, stabilindu-se un buget unic al funcției publice comunitare și unificându-se sistemele de imunități și privilegii ale funcționarilor publici.

2.1 Extinderea Spatiului Comunitar

Create la început din șase state: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și R.F. Germania, Comunitățile vor cunoaște succesiv mai multe extinderi, prin aderarea altor state europene, respectiv Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și Protugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995 și în 2004 Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru și Malta. În urma semnării la 25 aprilie 2005, a tratatului privind aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană, din 2007 Uniunea se va extinde și asupra acestor două state. Cu toate că tratatul de aderare a României a fost semnat, țării noastre i-a fost impusă o clauză de salvgardare foarte strictă, lucru ce nu a fost impus nici unei alte țări aflate în plin proces de aderare.

Activarea acestei clauze ar putea fi decisă de o majoritate calificată a membrilor Uniunii, în cazul în care Guvernul de la București nu este suficient pregătit în domeniile justiție, afaceri interne și concurență, pentru aderare.

2.2 Actul Unic European

La reunirea Comunității Europene de la Milano din 29 și 30 iunie 1985 s-a hotărât convocarea unei Conferințe interguvernamentale pentru modificarea tratatelor comunitare, al cărei rezultat a fost semnarea la 17 februarie 1986 a Actului Unic European de către nouă țări, iar la Haga pe 28 februarie același an de către celelalte trei. Dacă revizuirile tratatelor constitutive apărute după 1958 nu au purtat decât asupra dispozițiilor instituționale, se poate spune că Actul Unic European operează o primă revizuire generală a tratatelor comunitare, confirmând totodată că, deși Europa „comunitară” se sprijină în continuare pe cele trei comunități, ea nu se limitează la acestea.

Factorii care au dus la semnarea acestui tratat au fost: creșterea numărului de membrii ai comunităților, precum și nivelul diferit de dezvoltare al acestora, formularea și aplicarea politicilor comunitare.

El a evidențiat voința politică a statelor membre de a pune capăt „stagnării” construcției comunitare, conciliind cele două curente care s-au evidențiat în procesul construcției europene și anume: cooperarea interetatică și acțiunea supranațională.

Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea realizării pieței unice și lărgește câmpul de acțiune comunitar în domeniul social, al protecției mediului înconjurător, al cercetării și dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan instituțional, se extinde domeniul în care Consiliul Miniștrilor votează cu majoritate calificată și recunoaște în mod oficial existența Consiliului European. Tot pe plan instituțional, Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Se instituie – prin același document – dubla jurisdicție, prin crearea Tribunalului de Primă Instanță și se extind competențele Curții de Justiție.

De ce Act Unic? Textul reunește într-un act dispozițiile referitoare la reforma instituțiilor europene și lărgirea domeniilor competențelor comunitare, cât și cele referitoare la cooperarea în domeniul politicii externe. Actul Unic are meritul că, pentru prima dată într-un tratat internațional ratificat, este menționată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor participante, pe care tratatul de la Maastricht, mai târziu l-a concretizat.

Din punct de vedere structural Actul Unic este împărțit în patru titluri:

Titlul I: „Dispoziții comune” atât pentru Comunitățile Europene, cât și pentru cooperarea politică;

Titlul II: „Dispoziții privind modificarea tratatelor instituind comunitățile europene;

Titlul III: „Dispoziții asupra cooperării europene în domeniul politicii externe”;

Titlul IV: „Dispoziții generale și finale”

Prin acest act s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită realizarea uniunii economice și monetare și să contribuie la edificarea unei Uniuni politice viabile.

3. Crearea Uniunii Europene

3.1 Adoptarea Tratatului de la Maastricht

Procesul de unificare europeană a cunoscut pe parcursul evoluției sale „viteze” cu totul diferite de la o etapă la alta , mai ales în ceea ce privește modificările aduse documentelor constitutive ale comunităților europene.

Tratatul a fost semnat la Maastricht, Olanda, la 7 februarie 1992 de către miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor douăsprezece state.

Tratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în parte și să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993, în caz de ratificare și depunere a instrumentelor înainte de acea dată, sau în prima zi a lunii următoare celei în care se va depune instrumentul de ratificare de către ultimul stat care a procedat la aceasta. Întrucât Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht a ridicat o serie de probleme și a fost marcat de unele situatii dificile. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg și Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. În Spania și Portugalia, a fost necesar în prealabil modificarea pe cale parlamentară a Constituției, având în vedere dispozițiile privind dreptul de a alege și eligibilitatea decurgând din cetățenia europeană, după care tratatul a fost ratificat de parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi. În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%), după care tratatul a fost ratificat de parlament. În Franța s-a așteptat întâi rezultatul referendumului din Danemarca și apoi a fost adoptat și aici în urma unui referendum .

În Danemarca cu toate că era susținut de către autorități el nu a putut fi ratificat decât după două referendum-uri pentru că nu a obținut 5/6 din voturile parlamentarilor danezi.

În Marea Britanie, țară care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii tratatului și căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase opoziții, unele chiar în rândul partidului conservator. Procesul de ratificare a fost întrerupt de eșecul primului referendum danez și reluat după reușita celui de al doilea. S-au făcut eforturi de către guvern pentru evitarea referendumului, întrucât rezultatul era prevăzut a fi la limită. Utilizându-se o serie de „artificii politice”, s-a reușit în final ratificarea tratatului de către Regină și depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.

Gemania a fost de asemenea nevoită să treacă la revizuirea constituției, deoarece land-urile și-au manifestat neliniștea pentru faptul că transferul unor competențe către Comunitate ar fi putut diminua competențele lor proprii. Ca urmare Germania a ratificat ultima tratatul, la 13 octombrie 1993, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul este incheiat pe o durată nelimitată de timp.

Din punct de vedere structural tratatul de la Maastricht este alcătuit din șapte titluri, după cum urmează: Dispozițiile comune (titlul l), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe și de securitate comună (titlul V), Reglementarea cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne (titlul VI) și Dispoziții finale (titlul VII). Anexat, tratatul conține șaptesprezece protocoale, șaisprezece anexe la tratatul C.E.E. ( devenită Comunitatea Europeană ), iar ultimul, anexa la tratatele instituind comunitățile europene și la tratatul privind constituirea Uniunii Europene. În anexă tratatul cuprinde 17 protocoale, 33 de declarații grupate într-un act final, plus o declarație adoptată la 1 mai 1992 ulterior semnării tratatului.

Obiectivele Uniunii Europene sunt stabilite în art. 2 din acest tratat:

promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu lipsit de frontiere naționale, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin instituirea unei uniuni economice și monetare bazate pe o monedă unică;

afirmarea identității proprii pe scena internațională, îndeosebi prin făurirea unei politici externe și de securitate comune, incluzând și definirea unei politici de aderare comune, care ar putea duce, la un moment dat la o apărare comună;

întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

menținerea și dezvoltarea Uniunii ca un spațiu al libertății, securității și justiției, în cadrul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, având în vedere și măsurile de control la frontierele exterioare;

menținerea integrală a aquis-ului comunitar și dezvoltarea lui, în scopul de a examina, în ce măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.

Tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispozițiilor privind modificarea instituțională în funcție de creșterea numărului statelor membre, precum și o eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare europeană comună.

Uniunea Europeană, așa cum a fost ea creată prin acest tratat nu poate fi asimilată cu nici o organizație internațională, pentru că ea are specificități care o deosebesc de o asemenea organizație: tratatul vorbește de relațiile dintre popoare, reglementează instituții care nu se regăsesc în alte organizații internaționale. Totodată Uniunea Europeană este constituită pe baza unei ordini juridice ierarhizate, care mai degrabă este specifică unui stat.

3.2 Tratatul de la Amsterdam

În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare și în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei. La fel ca și în cazul Tratatului de la Maastricht și al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluția comunităților, ci un nou pas care are rolul de a adapta construcția comunitară la cerințele perioadei în care a fost adoptat și a celor de perspectivă.

Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. El nu a adus modificări majore în arhitectura Uniunii Europene, prevederile pe care le conține având mai ales un caracter tehnic. Importanța acestui tratat constă în faptul că a adus modificări majore Tratatului de la Maastricht și celorlalte tratate institutive ale Comunităților Europene.

Obiectivele principale ale Tratatului de la Maastricht sunt următoarele: situarea drepturilor cetățenilor și problema locurilor de muncă în „inima” Uniunii, suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a persoanelor și întărirea securității, să permită Europei ca vocea ei să fie mai bine auzită în problemele omenirii și să facă mai eficace arhitectura instituțională a Uniunii, în vederea unei noi lărgiri.

Pe planul transformărilor instituționale, protocolul special asupra instituțiilor Uniunii în perpectiva lărgirii acesteia, subliniază voința statelor de a ajunge la un acord, îndeosebi privind lărgirea competențelor Parlamentului European și a reorganizării Comisiei și Consiliului. Potrivit art. 1, această reformă va avea loc „până la data intrării în vigoare a primei lărgiri a Uniunii”.

Reforma asupra Comisiei prevede că statele nu vor mai avea decât un singur reprezentant în cadrul acesteia, iar reforma asupra Consiliului ar urma să se facă printr-o „nouă pondere sau o majoritate dublă, de o manieră acceptabilă pentru toate statele membre care renunță la posibilitatea de a numi un al doilea comisar”.

Articolul 2 al aceluiași tratat prevede că o nouă conferință interguvernamentală va avea loc „cu cel puțin un an inainte ca Uniunea Europeană să cuprindă mai mult de 20 de membri … pentru a proceda la o reexaminare completă a dispozițiilor tratatelor relative la compunerea și funcționarea instituțiilor”.

Cu privire la Parlament, tratatul de la Amsterdam a stabilit că numărul de parlamentari nu va putea fi mai mare de 700, că procedura de codecizie va deveni principala modalitate de adoptare a legislației comunitare și că alegerile pentru Parlament se vor desfășura conform unei proceduri comune în toate statele.

Curtea de Justiție a primit noi competențe în domeniul cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne și al aquis-ului Schengen, dar nu a primit competențe noi în domeniul politicii externe și de securitate comună. Tratatul a alocat noi competențe în domeniul vizelor, imigrării și în alte domenii legate de libera circulație a persoanelor.

Structura Tratatului de la Amsterdam este următoarea:

Partea întâi- Modificări de fond (articolele 1-5);

Partea a doua- Simplificări (articolele 6-11);

Partea a treia- Dispoziții generale și finale (articolele 12-15);

O anexă

12 protocoale – printre care: cele cu privire la poziția Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit etc.

Modificările aduse Tratatului de la Maastricht, prin partea întâi a Tratatului de la Amsterdam, nu sunt de esență, ele definind mai corect stadiul dezvoltării Uniunii și obiectivele pe care și le-a propus aceasta. De pildă, articolul 2, aliniatul 1 din noul text prevede că „prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul creării unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai aproape de cetățeni și respectându-se cât mai mult posibil principiul deschiderii”, față de vechea redactare care stabilea că Tratatul (de la Maastricht), „marchează o nouă etapă în procesul creerii uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai aproape posibil de cetățeni”.

Astfel așa cum am arătat, Tratatul de la Amsterdam reprezintă doar o nouă etapă, dar desigur nu ultima în procesul complex de integrare europeană, care va continua să fie perfecționat prin noi măsuri politice, economice, legislative sau de altă natură.

3.3 Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a constituit un alt moment important în procesul de perfecționare instituțională a Uniunii Europene. El a fost semnat la 26 februarie 2001 de către reprezentanții celor 15 state membre, în acel moment, ale Uniunii Europene și este „rodul” lucrărilor Consiliului European încheiat la 10 decembrie 2000, în aceeași localitate. În cadrul lucrărilor au fost adoptate următoarele acte:

Protocolul privind lărgirea Uniunii Europene, protocolul asupra statutului Curții de Justiție, protocolul privind consecințele financiare ale expirării tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și un număr de 24 de declarații anexe la Actul final al Conferinței reprezentanților guvernelor membre ale Uniunii Europene.

Acest tratat aduce unele modificări cu privire la compoziția, numirea Comisiei și a președintelui, numărului de voturi alocate fiecărui stat în cadrul Consiliului și se menține la nivelul Curții de Justiție, în calitate de organ jurisdicțional suprem al Uniunii, contenciosul care privește chestiuni esențiale pentru ordinea comunitară.

Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene și a tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a unor acte conexe conține prevederi menite să adâncească integrarea prin perfecționarea mecanismului decizional.

4. Viitorul Uniunii Europene

Unul din principiile fundamentale ale Uniunii Europene încă din primele sale zile, a fost acela că integrarea trebuie să fie deschisă oricărei țări europene. Datorită divizării artificiale a continentului această opțiune nu a fost disponibilă țărilor din centrul și estul Europei până în 1989 . Integrarea acestora este acum o prioritate pentru Uniune, cât și pentru aceste țări care vor fi readuse în „marea familie europeană” putând astfel beneficia de toate avantajele și oportunitățile pe care le prezintă calitatea de membru al Uniunii Europene.

După cincizeci de ani, Uniunea se află la o răscruce de drumuri, într-un moment în care este necesar să își redefinească existența. Momentul în care toată Europa va fi unită este aproape. Uniunea și-a deschis porțile pentru mai bine de zece state, cu preponderență central și est europene, închizând astfel unul dintre cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război Mondial și divizarea artificială care a urmat. Nu în ultimul rând, Europa este pe cale de a deveni o mare familie, fără vărsare de sânge, o adevărată transformare care necesită o abordare diferită față de acum 50 de ani, când primele șase țări au preluat inițiativa.

Uniunea trebuie să facă față la două provocări în același timp, una de ordin intern și alta de ordin extern. Pe plan intern, instituțiile europene trebuie aduse mai aproape de cetățeni. Nu există nici o îndoială că cetățenii susțin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd întotdeauna legătura dintre aceste obiective și acțiunile de zi cu zi ale acesteia. Cetățenii își doresc instituții flexibile și bine structurate, dar în primul rând mai eficiente și mai transparente. Mulți cetățeni se așteaptă ca Uniunea să se implice mai degrabă în rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă direct, decât să intervină, până în cel mai mic amănunt în probleme care, dată fiind natura lor, au fost mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanților aleși ai Statelor Membre și ai regiunilor, intervenție percepută adesea ca o amenințare la identitatea lor. Mai mult, cetățenii cred că deciziile se iau prea des fără implicarea lor și se pronunță pentru o abordare mai democratică.

O Europă democratică, angajată global respectă întocmai așteptările cetățenilor. Au existat apeluri publice frecvente pentru întărirea rolului U.E. în ceea ce privește justiția, securitatea, acțiunile împotriva criminalității transfrontaliere, controlul migrației, problemele cu care se confruntă azilanții și refugiații ce provin din zone de conflict. Cetățenii își doresc rezultate în ceea ce privește politicile salariale, combaterea sărăciei și a excluderii sociale, precum și coeziunea economică și socială. Ei vor o abordare comună în soluționarea problemelor ridicate de poluarea mediului, de schimbările de climă, de siguranța alimentară etc.

În ceea ce privește coordonarea mediului economic, financiar și fiscal, subiectul principal trebuie să îl reprezinte continuarea proceselor specifice pieței interne și a celor care privesc moneda unică, fără a defavoriza individualitatea vreunuia dintre Statele Membre.

Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Trebuie, de asemenea, să răspundă la trei provocări majore: aducerea cetățenilor, în primul rând a tinerilor mai aproape de modelul și de instituțiile europene, organizarea politicii și a spațiului politic european într-o Uniune lărgită și transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multipolară a lumii.

Declarația privind viitorul Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Nisa, a punctat nevoia examinării rolului pe care parlamentele naționale îl au în procesul de integrare europeană. Într-un cadru mai general, se pune problema inițiativelor pe care le putem lua în vederea dezvoltării unui spațiu public european.

Uniunea Europeană are în acest moment patru tratate, care stipulează obiectivele, puterile și instrumentele de implementare a politicilor. Pentru o mai mare transparentă, simplificarea era esențială. Astfel la 29 octombrie 2004, la Roma, șefii de stat sau de guvern și miniștrii ai afacerilor externe din cele 25 de țări membre ale Uniunii Europene și 3 state candidate au semnat Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa. Acest Tratat poate intra în vigoare doar când va fi adoptat de fiecare din țările semnatare, în conformitate cu procedurile interne de ratificare ale fiecăruia. Odată ratificată de către toți semnatarii, Constituția Europeană poate intra în vigoare, în principiu, conform Tratatului, la 1 noiembrie 2006.

Constituția Europeană înlocuiește majoritatea tratatelor existente și cuprinde patru părți. Prima parte definește Uniunea Europeană și valorile, obiectivele, responsabilitățile, procedurile de luare a deciziilor și instituțiile ei. Cea de-a doua parte include Cartea Drepturilor Fundamentale. A treia parte descrie politica și acțiunile Uniunii Europene. Cea de a patra și ultima parte conține clauzele finale, inclusiv procedurile referitoare la aprobarea și posibila revizuire a Constituției.

Pentru a pregăti drumul către o Comunitate transparentă, Consiliul European a decis să convoace o Convenție în componența căreia să se regăsească principalele părti implicate în dezbaterea despre viitorul Uniunii. În lumina celor de mai sus, va rămâne la latitudinea Convenției să reflecteze la problemele cheie legate de dezvoltarea viitoare a Uniunii și să identifice diferitele răspunsuri posibile. Consiliul European l-a numit pe Domnul V.Giscard d 'Estaing ca președinte al Convenției, iar pe Domnul G.Amato și pe Domnul J.L.Dehaene ca Vice-președinți.

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE JURIDICE FUNDAMENTALE ALE COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Noțiuni introductive

Comunitățile Europene au reprezentat în plan european și internațional o realitate inedită și complet originală, diferită de orice altă organizație creată până atunci. Uniunea Europeană a adăugat noi valențe acestei structuri suprastatale, ea reprezentând încă un pas important – dar nu ultimul – în realizarea ideilor de intregrare europeană.

Natura juridică în general și identitatea comunităților europene au constituit problematica fundamentală ce s-a pus în doctrină după ce a fost instituită prima dintre Comunitățile Europene respectiv CECO.

Un răspuns complet și definitiv la identitatea acestora nu poate fi dat într-un timp mai apropiat întrucât comunitățile se află într-o stare de evoluție continuă.

Comunitățile Europene nu sunt decât o stare a unui proces neterminat și de aici dificultatea în definirea naturilor juridice. De aceea, determinarea naturii comunităților îmbracă nu numai un caracter juridic, dar totodată și prin excelență un caracter politic. Este, de altfel, motivul pentru care diferitele teorii referitoare la natura comunităților reflectă perspectivele poetice ale epocii în cursul căreia ele au fost formulate.

1.2 Specificitatea Comunităților Europene

Fiecare dintre cele trei Comunități reprezintă o organizație internațională care a fost creată prin câte un tratat internațional, negociat, încheiat și ratificat conform normelor internaționale și reglementărilor interne, constituționale și de altă natură ale fiecărui stat care și-a exprimat astfel consimțământul de a deveni membru. Uniunea Europeană este de asemenea, creată printr-un tratat internațional, care respectă atât normele Dreptului Internațional, cât și reglementările constituționale ale fiecărui stat. Durata tratatelor este prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel, Tratatul C.E.C.O. este încheiat pentru o perioadă de cincizeci de ani, putând fi reînnoit, iar celelalte două tratate au o durată nelimitată.

Deși Curtea de Justiție a calificat comunitățile ca o nouă ordine juridică de drept internațional în beneficiul căreia statele membre au limitat, deși în domenii restrânse, drepturile lor suverane și ai cărei subiecți sunt nu numai statele membre dar și resortisanții lor, foarte rapid a revenit asupra concepției inițiale și, recunoscând specificitatea comunităților europene, a operat o detașare clară a acestora în raport cu ordinea juridică internațională, Curtea de Justiție a subliniat astfel, că instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu atribuții proprii, cu personalitate, capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internațională și mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenței sau în transfer de atribuții de la state la comunitate, acestea și-au limitat, deși în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele. Aceasta „specificitate” a Comunităților Europene le face irezistibile la multiple teorii federaliste, internațional–supranaționaliste, constituite în încercarea de a explica natura lor juridică.

Teoria Federației sau Confederației

Asemănarea Comunității Europene cu o confederație este necorespunzătoare, întrucât comunitățile nu ating stadiul de confederație, neavând competențele obișnuite ale confederației în materie de politică externă și de apărare.

În schimb Comunitățile au depășit stadiul confederației prin sistemul instituțional, în special prin procedura de adoptare a deciziilor cu majoritatea calificată, prezența unei adunări alese prin vot universal și mai ales prin aporturile directe pe care le întreține cu cetățenii statelor membre. În același timp, deși comunitățile sunt dotate cu mai multe atribuții care caracterizează statul federal – caracterul direct al organizării juridice, competențe interne și nu numai, internaționale – ele nu ajung la un asemenea grad de integrare, având în vedere că își au originea și statutul într-un tratat, act de drept internațional și nu într-o constituție, act de drept intern. Spre deosebire de statul federal, comunitățile nu dețin competența generală sau puterea de a determina repartizarea competențelor între ele și statele membre.

1.4 Teoria organizațiilor internaționale obișnuite

Comunitățile nu pot fi asimilate nici organizațiilor internaționale obișnuite, întemeiate pe o simplă cooperare între state. Comunitățile europene se disting de celelalte organizații internaționale prin:

independența instituțiilor proprii față de statele membre;

instituționalizarea procesului de creare și de aplicare a dreptului comunitar;

relațiile directe cu particularii prin caracterul nemijlocit normativ și jurisdicțional.

În cadrul tezei internaționaliste, se consideră că oricare ar fi particularitățile lor, Comunitățile Europene rămân în întregime în câmpul de aplicare al Dreptului Internațional ca organizație internațională cu caracteristici proprii. Principalele argumente aduse sunt: Comunitățile Europene sunt create prin tratate internaționale, originea convențională a instituțiilor lor și principiul specializării care limitează competențele Comunităților nu ar permite să se pretindă că acestea s-au eliberat de constrângerile care apasă asupra organizațiilor internaționale. Dar chiar și acele aspecte care depind de voința statelor membre, ca de exemplu: revizuirea tratatului Comunităților europene, deși ar putea să intre cel mai direct sub incidența Dreptului Internațional, prezintă o complexitate deosebită, procedura prevăzută în tratatele constitutive combinând consensualismul tradițional cu tehnicile instituționale.

Teoria supranaționalistă

Pentru susținătorii acestei teorii nu este vorba numai de o simplă deosebire de grad, ci de o deosebire de natură între Comunități și organizațiile internaționale. Deși toate sunt create prin tratat, este necesar să se distingă între organizațiile de cooperare și organizațiile de integrare. În timp ce primele au numai funcția de a organiza o cooperare interstatală într-un cadru instituțional și nu afectează cu nimic competențele interne ale membrilor săi, lăsând deci intactă structura fundamentală a societății internaționale contemporane, compusă din state suverane. Comunitățile Europene sunt organizații de integrare care au în vedere unificarea – cel puțin parțială și sectorială – a teritoriilor și populațiilor statelor ce le compun. În acest scop, Comunitățile dispun de puteri de tip statal ( legislative, jurisdicționale), pe care le exercită în locul organelor statale, pe teritoriul statelor membre și cu privire la persoanele care se află pe teritoriul acestor state.

Susținătorii concepției supranaționaliste afirmă că specii noi pot să apară în „categorii de gen" ale grupărilor de state și că unele structuri politice pot să părăsească zona internaționalului fără a intra, prin aceasta, în zona statului. Prin urmare, în această teorie, Comunitățile Europene, prin puterile pe care le dețin și care înlătură exclusivismul teritorial al statelor, intră în specia organizațiilor supranaționale.

Teoria organizațiilor de tip „autonom”

În această opinie, se arată că organizațiile internaționale, foarte numeroase la ora actuală, prezintă caracteristici atât de variate încât este dificil să fie clasificate în categorii distincte.

Sintetizând însă, se poate considera că există două tipuri de organizații internaționale: cele întemeiate pe o simplă cooperare între state și cele care se bucură de autonomie proprie. Comunitățile Europene aparțin fără îndoială celei de-a doua categorii. Diferite elemente vin să confirme apartenența Comunităților Europene la organizații de tip „autonom”:

revizuirea tratatelor necesită o intervenție a instituțiilor comunitare;

instituțiile comunitare au competențe proprii, independente de orice intervenție a statelor;

ele dispun de o putere normativă, care nu implică în mod necesar intervenția statelor pentru a produce efecte; în acest caz se formează o legătură directă între Comunități și resortisanții lor;

organele de decizie statuează în numeroase cazuri cu majoritate calificată.

Deși s-ar putea spune că aceste caracteristici ar reflecta o tendință „integraționistă” în așa fel încât Comunitățile Europene ar trebui să se considere că organizații internaționale de tip federal, se subliniază că, deși efectiv caracterele indicate sunt ale unui sistem federal ele lipsesc în Comunitățile Europene.

Teoria puterii publice comune

Subliniindu-se caracterul, adesea academic, și prin natură, convențional al grupărilor de state, precum și faptul că în ceea ce privește Comunitățile nu este imposibil ca acestea să constituie o specie originală, în doctrină s-a evidențiat necesitatea de a se aminti calificarea într-un anumit fel a Comunităților, astfel cum rezulta din voința fondatorilor acestora. Ori, dintr-o asemenea perspectivă se consideră că termenul „Comunitate” reținut pentru a desemna fiecare dintre organizațiile create prin tratatele de la Paris și Roma, prelungit prin expresii de genul „Piața comună”, „Instituții Comune”, „Politici comune”, exprimă o intenție care nu ar putea fi ignorată în determinarea naturii juridice a Comunității Europene. De altfel, se arată, nu este intâmplător că singura formulă instituțională utilizată de Curtea de Justiție pentru calificarea Comunităților a fost aceea de „putere publică comună”.

Prin urmare, Comunitatea este o putere publică „comună” și ca atare „independentă”, desigur de state, dar prin organizarea sa, această putere nu devine o putere străină, ci rămâne o putere legitimă.

Astfel, competențele atribuite Comunităților nu sunt abandonate, ci sunt exercitate în comun. Ele sunt încredințate unor „instituții comune” care, prin compunerea și/sau modalitățile de funcționare, sunt îmbinate în așa fel încât toți partenerii să aibă conștiința că participă și să poată admite obiectivitatea acestora.

Caracteristicile generale ale Comunităților

Comunitățile Europene, dintr-un punct de vedere foarte general, au fost caracterizate în doctrină prin trei trăsături fundamentale care corespund ideii creării lor, respectiv: aceea de a institui organizații, care, prin structura lor instituțională și printr-o solidaritate concretă pe care ar genera-o, să atribuie Europei o identitate și o personalitate pe care nici una dintre organizațiile existente nu erau în măsură să i-o confere.

Din punct de vedere formal, crearea Comunităților nu putea fi rezolvată altfel decât prin singura tehnică pe care Dreptul Internațional o punea la dispoziție și anume prin încheierea de tratate care dau naștere unor organizații internaționale, ceea ce s-a și întâmplat de fapt cu Comunitățile.

în al doilea rând ceea ce caracterizează Comunitățile este o structură proprie, originală, care să le permită această gestiune comună;

conform strategiei de integrare care trebuia să le asigure o coeziune internă tot mai profundă, aceste organizații s-ar prezenta ca asociații economice, având sarcina constituirii și gestiunii unei „piețe comune”, noțiune ale cărei implicații ar depăși acest singur obiect.

2.1 Organizațiile internaționale

Cauzele care generează această trăsătură caracteristică a Comunităților se regăsesc, îndeosebi, în următoarele aspecte:

Comunitățile reprezintă rezultatul încheierii unor tratate între state naționale suverane ( negocierile s-au purtat între reprezentanți autorizați ai statelor ) ;

b) sunt organizații internaționale regionale deschise. Orice stat european având posibilitatea de a adera la ele. Este acceptată aprecierea de a fi organizații internaționale deschise, deoarece fiecare dintre ele prevede o procedură proprie de aderare, valabilă și posibilă de urmat pentru toate statele europene.

Condițiile generale care trebuie îndeplinite de orice stat care dorește aderarea sunt:

existența și funcționarea unei democrații de tip pluralist în statul aderant;

respectarea drepturilor omului.

Condițiile de ordin juridic cerute statelor pentru aderare sunt:

acceptarea fără rezerve a tratatelor și a finalității lor politice;

recunoașterea principiilor aplicabilității directe a Dreptului Comunitar;

recunoașterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice comunitare;

ca organizații specializate au vocație economică, deși ulterior se tinde către o vocație politică;

sunt organizații internaționale care au calitatea de persoane juridice, fiind subiecte de Drept International Public. Pot să apară atât în raporturile de Drept Privat în interior și în exterior, cât și în raporturile de Drept International Public.

2.2 Structura instituțională și juridică originală

Cele trei Comunități se caracterizează în al doilea rând printr-o structură instituțională și juridică originală prin care se disting de modelul tradițional de organizații internaționale. Prin tratatele constitutive Comunitățile au fost dotate cu instituții, mecanisme și instrumente juridice proprii care să le permită să funcționeze efectiv și să îndeplinească atribuțiile cu care au fost investite.

Comunitățile Europene reprezintă organizații internaționale cu o structură originală, diferită de cea a altor organizații internaționale, în același timp, prin faptul că acestea sunt cuprinse într-un anumit sistem, au o caracteristică complexă, între ele instituindu-se o serie de relații de colaborare și dispunând de un sistem de instituții comune. La origine, ele au reprezentat trei organizații internaționale cu personalitate juridică distinctă, care prin tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub denumirea de "Comunități Europene". Fiecare dintre acestea și-a păstrat domeniul de activitate specific, deși organele instituționale au fost de atunci comune.

Ele constituie un sistem instituțional, al cărui echilibru sau dezechilibru rezultă dintr-un concurs de forțe sau interese destinat să-i ofere dinamism: interesele statelor, interesul Comunităților, interesele popoarelor statelor membre, și repectarea Dreptului Comunitar.

Acestei arhitecturi instituționale originale îi corespunde existența unei ordini juridice comunitare, adică un sistem de reguli autonome, care conținute în tratate sau adoptate de instituții, formează un ansamblu coerent ce se incorporează în mod direct în ordinea juridică națională.

Și din acest punct de vedere suntem în prezența unei construcții care, chiar dacă nu este absolut originală într-un sistem federal, devine originală atunci când este vorba de organizațiile internaționale.

Organizațiile Economice Integrate

Noțiunea de „piața comună” pe care s-a bazat inițial strategia de integrare antrenează prin exigențele sale, o integrare a activității economice, a instrumentelor și a exercitării lor într-un ansamblu omogen și coerent.

Această omogenitate și coerență, pentru a se menține și întări, presupune alte condiții decât cele economice, ceea ce înseamnă că noțiunea de „piață comună” are implicații juridice și politice. Sunt asociații economice justificate inclusiv de noțiunile folosite în cuprinsul tratatelor încheiate.

Atât articolul 2 al Tratatului de la Paris, cât mai ales articolul 2 al Tratatului de la Roma, vorbesc despre piața comună. Capitolul al-IX-lea din tratatul instituind EURATOM vorbește despre Piața Comună Nucleară.

Piața comună este o arie geografică unică ce se substituie ariilor geografice naționale care fuzionează între ele pentru a funcționa ca un tot unitar, aplicându-se la aria comună regulile convenției, reguli ce decurg în mod implicit din cele ale economiei de piață.

Punctul de plecare l-a constituit fiecare arie geografică în parte. La început Benelux, Franța, Italia și Germania au format o piața comună, apoi s-au alăturat celelalte state, până au fost cuprinse toate 25.

Măsurile de ordin juridic ce au insoțit formarea unei asemenea arii unice, au fost în pricipal:

suprimarea barierelor vamale naționale și a tarifelor adiacente și înlocuirea lor cu tariful vamal comun, permițând libera circulație a produselor în interiorul ariei comune;

interzicerea oricăror măsuri de protecție directă sau indirectă a produselor sau ajutoare din partea statelor sub forma de subvenții;

s-a impus, prin reglementări juridice, înlăturarea tuturor discriminărilor de natura publică sau privată care s-ar putea întemeia pe naționalitate sau pe cetățenie, interzicându-se orice măsuri de limitare a concurenței sau de limitare a Pieței Comune.

În prezent „operează” Piața Comună a serviciilor, a muncii și a capitalurilor, care a avut ca punct de plecare piața comună a produselor. Din punct de vedere politic, statele au realizat trecerea de la o politică națională proprie la cooperarea economică prin coordonarea politicilor economice în interesul Comunităților pentru realizarea obiectivelor comunitare. Implicațiile nu au fost însă numai de natură politică, ci și juridică. Cele de natură politică se concretizează prin faptul că au fost concepute modalități care să asigure unificarea reglementărilor necesare organizării și funcționării pieței comune.

După elaborarea acestor reglementări a fost necesară și chiar s-a procedat la interpretarea lor de către Curtea de Justiție, soluționând chestiuni de natură juridică.

Uniunea Europeană

Tratatul de la Maastricht instituie o Uniune Europeană fondată pe Comunitățile Europene completate prin politici și formule de cooperare instituite prin acest tratat. Dispozițiile respectivului tratat sunt destul de vagi în ceea ce privește clarificarea unor probleme juridice, fapt pentru care rămân destule probleme în discuție, care își așteaptă o concretizare, care vor fi adoptate ulterior.

Astfel, Uniunea Europeană apare ca o „entitate eterogenă” care înglobează pe de o parte cele trei Comunități, care își păstrează fiecare personalitatea juridică, iar pe de altă parte politica externă și de cooperare comună precum și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, acestea constituind cei trei piloni ai viitoarei construcții europene.

Privite din punct de vedere juridic, doar cele trei Comunități au personalitate juridică proprie, aceasta lipsind atât Uniunii Europene ca entitate superioară, politicii externe și de securitate comună, cât și cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, ultimii doi piloni constituindu-se mai mult ca obiective ale viitoarelor acțiuni comunitare.

Se poate pune problema imperfecțiunii construcției Uniuni Europene prin neadoptarea unui singur tratat care să le înlocuiască pe cele existente.

Această situație nu s-a realizat, întrucât au existat o serie de rețineri din partea unor state privind separarea sectoarelor de competență comunitară, de cele de cooperare și alte domenii.

CAPITOLUL III

COMPETENȚELE COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI DOMENIILE LOR DE ACȚIUNE

Precizări

Stabilirea competențelor în cadrul comunităților europene și al Uniunii europene apare ca o problemă deosebit de complexă, motivele fiind în primul rând bazate atât pe caracterul eterogen al Comunității, cât și pe repartiția competențelor între Comunități și state. Din această cauză jurisprudența a trebuit să intervină în numeroase cazuri și să rezolve neînțelegerile apărute, statuând în același timp și o practică prin care se pot găsi soluții altor situații asemănătoare.

În vederea stabilirii competențelor Comunităților Europene și a competențelor statelor membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale construcției comunitare. Un prim element care trebuie avut în vedere este faptul că aceste trei Comunități constituie organizații internaționale specializate, instituite prin tratate. Din această realitate rezultă principiul conform căruia ele au competențe care le sunt conferite de către tratatele constitutive. În al doilea rând, trebuie să se țină seama de faptul că statele membre ale Comunității continuă să-și păstreze o serie de domenii în care au competențe exclusive. Această situație duce la necesitatea delimitării domeniilor de competență ale acestor entități, determinarea raporturilor dintre ele și stabilirea modalităților de soluționare a diferendelor care pot apărea ca urmare a activităților desfășurate de către organele acestora.

Conform tratatului de la Maastricht : „Comunitatea acționează în limitele competențelor ce îi sunt conferite și a obiectivelor care i-au fost fixate prin prezentul tratat, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decât dacă, și în măsura în care, obiectivele activității proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii proiectate. Nici o acțiune a Comunității nu va depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat”.

Din conținutul acestui articol se desprind trei principii care guvernează competențele comunitare:

Principiul specializării

Principiul subsidiarității

Principiul proporționalității.

1.1 Principiul specializării

Principiul specializării sau caracterul atributiv al competențelor subliniază că acestea sunt stabilite prin tratatele constitutive ale Comunităților. Lărgirea competențelor ar însemna revizuirea tratatelor, dar din motive practice, invocând realizarea unui obiectiv al Comunității, Consiliul poate hotărî, cu unanimitatea voturilor, măsurile necesare, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, pentru atingerea obiectivului respectiv când tratatele nu prevăd competențe în acel domeniu.

Din activitatea jurisdicțională se constată că interpretarea dispozitiilor din tratate privind competența nu este restrictivă. Deși este vorba de organizații specializate, sunt recunoscute și așa-numitele "competențe implicite", care nu sunt prevăzute în mod expres de către tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare extinctivă, globală și având în vedere realizarea obiectul tratatului. Această interpretare poate fi făcută atunci când dispozițiile tratatului prevăd o enumerare exemplificativă a unor domenii în care se conferă competență Comunităților, altele nefiind deci interzise. Se are în vedere, de exemplu, faptul că dacă în sarcina Comunităților revine realizarea unor obiective interne, se poate extinde competența acestora și în domeniul extern.

Comunitățile au posibilitatea de a sancționa persoanele fizice sau agenții economici pentru nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispun de mijloace pentru aplicarea sancțiunilor, acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele lor competente, aceasta constituind o obligație a statelor în cadrul cooperării comunitare.

Principiul Subsidiarității

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competențelor comunitare înseamnă că Uniunea nu intervine în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate decât în mod corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel comunitar.

Se are în vedere faptul că ceea ce nu poate fi realizat în mod individual, nu trebuie făcut în comun, dar dacă acest lucru nu este posibil se impune intervenția colectivă. Competența de drept comun este deci a statelor, iar intervenția comunitară, în practică, este de natură să ducă în suficiente cazuri la situații dificile în ceea ce privește delimitarea competențelor.

Protocolul asupra aplicării principiului subsidiarității este anexat la Tratatul de la Amsterdam și prevede că „în exercitarea competențelor sale, fiecare instituție veghează la respectarea principiului subsidiarității”. Totodată „aplicarea principiului subsidiarității nu aduce atingere principiilor stabilite de Curtea de Justiție, în ceea ce privește relația dintre Dreptul Național și cel Comunitar”. Acesta mai prevede că „principiul subsidiarității nu pune în discuție competențele conferite Comunității Europene prin tratat, așa cum sunt ele interpretate de Curtea de Justiție. Prevederile art. 3B, alin.2 (în prezent art. 5, alin.2) al tratatului privesc domeniile în care Comunitatea nu posedă competențe exclusive. Principiul subsidiarității dă o orientare pentru maniera în care aceste competențe trebuie exercitate la nivel comunitar. Subsidiaritatea este un concept dinamic, care permite extinderea acțiunii Comunității, în limitele competențelor sale, când circumstanțele o cer și, invers, limitarea și neexercitarea lor când nu se mai justifică”.

Subsidaritatea este un principiu constituțional care acționează pe terenul relațiilor dintre statul federal și statele componente, astfel încât se realizează o „ierarhie” a competențelor, reliefându-se aici competențe exclusiv federale, competențe concurente și competențe proprii statelor federale.

Principiul subsidiarității vizează să asigure luarea deciziei la nivelul cel mai apropiat de cetățean. El verifică în mod constant dacă acțiunea întreprinsă la nivel comunitar este justificată prin raportare la posibilitățile pe care le oferă nivelul național, regional sau local.

Aplicarea acestui principiu are în vedere respectarea identității naționale și păstrarea competențelor naționale, regula fiind competența națională, iar competența comunitară excepția. Controlul respectării acestui principiu revine Curții de Justiție, chiar dacă această problemă a necesitat numeroase discuții. Competența Curții în acest domeniu nu este exclusă prin tratat, ceea ce înseamnă implicit că respectarea principiului este supusă controlului Curții. Controlul Curții se va executa „a posteriori”, adică după adoptarea actului în litigiu, și se va referi la legalitatea acestuia. În argumentarea soluției potrivit căreia Curtea de Justiție este competentă să exercite controlul s-a arătat că principiul subsidiarității este o noțiune juridică ce condiționează exercitarea competențelor și prin urmare respectarea sa este supusă jurisdicției Curții.

Împrejurarea că principiul subsidiarității figurează explicit în tratatul de la Maastricht se datorează faptului că acest principiu este strâns legat de „deficitul” democratic și încearcă să îl reducă, reglementând exercitarea competențelor. În acest sens, el reprezintă un principiu care are scopul de a elimina unele excese în materie de legislație.

Principiul Proporționalității

Conținutul principiului proporționalității constă în faptul că acțiunile Comunității nu vor depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. Acest principiu a fost aplicat în jurisprudența Curții de Justiție încă din anul 1956, fiind considerat unul dintre principiile care rezultă din natura Comunităților și care sunt inerente noțiunii de piață comună și doctrinei neo-liberale pe care aceasta se bazează.

Curtea de Justiție, aplicând principiul proporționalității, a statuat că un act comunitar poate fi cenzurat dacă s-a comis o eroare suficient de importantă de către autorul său. Astfel în hotărârea dată la 1 iunie 1989 în cauza Schroder, Curtea de Justiție a apreciat că legalitatea măsurilor de impunere financiară a operatorilor este subordonată condiției ca ele să fie necesare, iar când există posibilitatea alegerii măsurilor, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, astfel încât sarcinile impuse să nu fie disproporționate în raport cu scopurile stabilite.

Principiul proporționalității impune că, exercitând o competență, dacă Comunitatea are de ales între mai multe moduri de acțiune, ea trebuie să o aplice pe cea care lasă cea mai multă libertate statelor și indivizilor. În acest sens se impune a se cerceta dacă se impune să se intervină pe cale administrativă sau pot fi folosite alte mijloace (recomandare, recunoaștere reciprocă, cooperare între statele membre, adeziunea la o convenție internațională). Acest principiu își găsește reflectarea mai ales în aplicarea unor măsuri de sancționare de natură administrativă sau penală, precum și în domeniul protecției consumatorilor interni din statele membre, sau în cel al liberei circulații a persoanelor. Principiul se aplică atât în ceea ce privește măsurile comunitare, cât și măsurilor naționale care prevăd sancționarea încălcărilor normelor Dreptului Comunitar.

Câmpul de aplicare a competențelor comunitare

Analiza problematicii competentelor comunitare presupune luarea în considerare a teritoriului și a persoanelor asupra cărora acestea se exercită, între competențele statelor și cele ale Comunităților existând o serie de deosebiri.

2.1 Competența teritorială

Competența teritorială a Uniunii Europene se exercită pe teritoriul statelor membre deoarece Uniunea nu are teritoriu propriu. Această competență mai înseamnă că normele de Drept Comunitar se aplică, în principiu, pe teritoriul statelor membre. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție, care la 12 decembrie 1974 a statuat: „ … regula nediscriminării se impune tuturor raporturilor care, fie în virtutea locului în care s-au stabilit, fie a locului unde își produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunității”. Este vorba deci de o competență parțială a Comunităților asupra acestor teritorii, complementară cu cea a statelor care, de asemenea, nu mai au o competență integrală, întrucât au cedat o parte din această competență Comunităților.

În consecință Comunitatea a adoptat reglementări proprii în domeniul vamal, teritoriul vamal comunitar fiind considerat ansamblul locurilor unde se aplică legea comunitară.

Dacă competența se aplică teritoriului statelor și potrivit normelor de Drept Internațional, statele își extind competența teritorială asupra mării teritoriale și spațiului aerian, rezultă că normele comunitare au aplicabilitate și în aceste spații ( platoul continental, zona economică exclusivă).

2.2 Competența asupra persoanelor

Această competență se referă la cetățenii statelor membre, în mod constant Curtea de Justiție subliniind că regulile dobândirii cetățeniei sunt stabilite prin legislația internă a fiecărui stat. Tratatul de la Maastricht a stabilit noțiunea de cetățenie europeană, care nu are totuși conținutul unei veritabile cetățenii, ea înlocuind-o pe cea de resortisant folosită până în 1992.

Conform tratatului de la Maastricht: „este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are naționalitatea (cetățenia) unui stat membru”.

2.3 Cetățenia Uniunii

Incluzând drepturi, obligații și participarea la viata politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.

Cetățenia Uniunii Europene vine în completarea cetățeniei naționale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuiește ( și nu numai în țara din care provine, așa cum se întâmpla înainte). În plus, cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și al libertăților fundamentale și principiul statului de drept, și decurge din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cetățeanului european (drepturi de liberă circulație și drepturi civice), descrise în tratat.

Persoanele care beneficiază de cetățenia europeană se bucură de o serie de drepturi. Astfel, cetățenii au dreptul la liberă circulație și sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decât limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht și dispozițiilor adoptate în vederea aplicării acestuia. Dreptul la vot la alegerile naționale și europene reprezintă o altă consecință a recunoașterii calității de cetățean european, în acest domeniu există însă o serie de deficiențe cauzate de reglementările naționale privind acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor interne . Astfel, unele state acordă drept de vot străinilor, ( Danemarca, Olanda ), în timp ce altele nu recunosc acest drept decât cetățenilor proprii ( Franța, Germania). În acest sens orice cetățean care și-a stabilit reședința pe teritoriul Danemarcei sau Olandei, chiar dacă nu este cetățean al uneia din aceste țări, are dreptul de a participa la alegerile pentru Parlamentul European și dreptul de a fi ales în aceleași condiții ca și cetățenii acestor state.

Dreptul de petiționare este de asemenea recunoscut în țările Uniunii Europene. Fiecare cetățean european are dreptul de petiționare conform art. 128-130 din Regulamentul Interior al Parlamentului European, în baza acestui drept, poate să prezinte, individual sau în asociere cu alți cetățeni ai Comunităților, cereri sau doleanțe scrise către Parlament. Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează că persoanele pot adresa petiții Parlamentului și conținutul acestora. Sunt astfel îndreptățite să adreseze petiții persoanele fizice sau juridice cu privire la o problemă care privește domeniul de activitate al Comunităților.

Dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terț în care statul al cărui cetățean este nu are reprezentant, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat, a fost pus în aplicare printr-o decizie a Consiliului European. Aceasta se referă la : asistență în caz de deces , accident sau boală gravă, în caz de reținere sau arestare, asistență acordată victimelor unor violente, ajutor și repatrierea celor aflați în dificultate. Cheltuielile nu pot fi făcute și ajutoarele pecuniare nu pot fi acordate fără acordul statului național, cu excepția cazurilor urgente.

Una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană este respectarea acestor drepturi fundamentale. Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2001, când a fost proclamată Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene promovează, de asemenea, egalitatea între sexe și introduce drepturi precum: protecția datelor, interzicerea practicării eugeniei și a clonajului ființelor umane, dreptul la un mediu protejat, drepturile copilului și ale persoanelor în vârstâ sau dreptul la o bună administrare.

2.4 Libera circulație a capitalurilor, persoanelor, mărfurilor și serviciilor.

Libera circulație a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară fără restricții, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase și echilibrate a activității economice în ansamblul Comunităților, o creștere economică de durată și neinflaționistă, un grad înalt de folosire a forței de muncă. Se interzic cu desăvârșire orice restricții la circulația capitalurilor între statele membre și între statele membre și între statele membre și statele terțe.

Libera circulație a mărfurilor înseamnă realizarea unei uniuni vamale care să includă toate categoriile de mărfuri și eliminarea taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor sau a altor taxe având efect echivalent, între statele membre, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe și eliminarea restricțiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre.

Libera circulație a persoanelor este consacrată în Tratatul de la Maastricht, art. 18 care prevede: „fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a rămâne liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de prezentul tratat…”.

Deoarece aceste prevederi s-au referit îndeosebi la libera circulație a persoanelor în scopuri economice, desființarea frontierelor interioare între țările Comunității și măsurile de control la frontierele exterioare nu s-a făcut prin reglementări comunitare, ci prin acorduri între state. Astfel, acordul de la Schengen a fost semnat la 14 iunie 1985 de Belgia, Franța, Germania, Olanda și Luxemburg, iar ulterior au aderat la el și celelalte state comunitare cu excepția Angliei și a Irlandei. Beneficiul dreptului la libera circulație este subordonat apartenenței naționale a indivizilor la unul dintre statele membre.

În cadrul Comunității sunt considerate „servicii” acele prestații care sunt în mod normal furnizate contra unei remunerații, în măsura în care ele nu sunt cârmuite de prevederile privind libertatea de circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor. Ele includ, în special, activității cu caracter industrial, comercial sau meștesugăresc.

3. Domeniile de competență ale Uniunii Europene

În urma tratatului de la Maastricht, competența comunitară a crescut în domeniul realizării Uniunii Economice și monetare, în celelalte domenii ea având un caracter limitat. Principalele competențe comunitare se referă la:

realizarea pieței comune;

politicile economice comune;

politica economică și monetară;

alte domenii de competență comunitară.

3.1 Realizarea pieței interne

Piața internă a Comunității Europene este definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, care trebuie să funcționeze în aceleași condiții ca o piată națională: mărfurile, persoanele, capitalurile și serviciile trebuie să circule în interiorul ei fără nici un fel de control la frontieră. Acest spațiu fără frontiere interioare în interpretarea Comisiei nu poate să își găsească traducerea sa concretă și efectivă decât dacă el privește toate mărfurile, serviciile și capitalurile.

Conform art. 2, art. 3 pct. a și c și art. 14 al Tratatului de la Maastricht caracteristicile competențelor comunitare în domeniul realizării pieței interne sunt:

inițial au vizat crearea pieței comune ( tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană), iar apoi piața internă (Actul Unic European și Tratatul de Maastricht);

uniunea vamală realizată la 1 iulie 1986 între șase țări comunitare a însemnat începutul liberei circulații a mărfurilor;

intervenția Comunității este permisă în raport de obiectivele care trebuie atinse prin măsuri în domenii numeroase și variate;

incepând cu 1 ianuarie 1993- momentul realizării pieței interne- competențele se manifestă mai ales prin directive elaborate în baza art. 95 din Tratatul de la Maastricht care cuprinde printre altele: armonizarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre.

Scopul pieței interne este de a spori eficiența economică prin reduceri de costuri, de a face bunurile mai competitive prin reduceri de prețuri, de a crea mai multe locuri de muncă, mai multe posibilități de opțiune pentru cumpărarea de bunuri și servicii, de a oferi mai multe șanse privind dezvoltarea regiunilor, cu alte cuvinte, mai multă bunăstare economică. Piața internă produce efecte atât asupra cetățenilor, cât și asupra mediului de afaceri în ceea ce privește “o mai bună ocupare a forței de muncă și mai multe oportunități comerciale”. Standardele și normele tehnice impuse de piața unică devin bariere tehnice în calea comerțului numai dacă sunt diferite de la o țară la alta sau dacă nu sunt recunoscute în alte țări. Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea și respectarea acestora face exportul mult mai ușor deoarece dovedește conformitatea produsului cu o calitate deja cunoscută și acceptată a bunurilor.

Pentru realizarea și funcționarea pieței interne era nevoie de un proces legislativ accelerat, fapt pentru care art. 95 din Tratatul de la Maastricht, a stabilit că cea mai mare parte a actelor cu caracter juridic referitoare la această materie vor fi adoptate de Consiliu cu majoritate calificată un procedeu mai simplu de votare. Totuși în unele probleme esențiale, cum sunt armonizarea fiscală sau, în unele privințe, libertatea de circulație, hotărârile Consiliului se iau cu unanimitate de voturi.

3.2 Politicile comune

Politicile comune așa cum au fost ele stabilite în Tratatul de la Maastricht, sunt patru:

politica comercială;

politica în domeniul agriculturii și pescuitului;

politica în domeniul transporturilor;

politica economică și monetară.

Nefiind definită prin tratat, politica comună este considerată ca aceea care dă posibilitatea Comunității să intervină de o manieră globală, preluând, dacă este necesar, de la statele membre competențele esențiale pe care ele le exercită într-un anumit domeniu.

În domeniul politicii comerciale, Comunitatea are competențe în materiile vamală și a politicii de export, a măsurilor de protecție comercială, în domeniul negocierilor comerciale cu terțe țări. În unele domenii s-au încheiat acorduri mixte la care participă atât Comunitatea, cât și statele membre, ceea ce relevă că totuși nu există o competență comunitară exclusivă în acest domeniu.

Domeniul agriculturii și al pescuitului a fost primul sector de activitate comunitară și este reglementat prin cele mai multe norme comunitare.

Bazele juridice ale acestei politici se regăsesc în tratatul de Maastricht, care prevede următoarele obiective: creșterea producției agricole, asigurarea unui nivel de viața echilibrat pentru cei care lucrează în aceste domenii, stabilizarea pieței și a prețurilor, garantarea stabilității aprovizionării, prețuri echitabile pentru consumatori.

Această politică se referă la produsele solului, la creșterea animalelor și la pescuit. În acest domeniu statele își păstrează competențele în privința stabilirii prețurilor, a primelor pentru export, a acordării ajutoarelor pentru producători.

Transporturile sunt incluse în categoria serviciilor și sunt considerate ca un element important pentru realizarea pieței interne, motivul atenției speciale constând în importanța deosebită a acestui domeniu pentru susținerea dezvoltării celorlalte sectoare de activitate, fapt pentru care este un domeniu rezervat competenței comunitare.

Principalele obiective ale acestei politici sunt: asigurarea liberei circulații a persoanelor și a bunurilor în interiorul pieței interne europene, organizarea și exploatarea cât mai eficace a dispozitivelor tehnice pentru a facilita transportul mărfurilor și limitarea incidenței transporturilor asupra mediului înconjurător.

Piața comună a transporturilor a fost constituită în 1993, în cadrul ei intreprinderile de transport fiind libere să-și ofere serviciile fără să se țină cont de frontiere. În momentul de față aceasta piață produce aproximativ 6% din produsul intern brut al Uniunii Europene și cuprinde 7 milioane de oameni.

Politica economică a statelor membre a fost reglementată în art. 103 alin. 1 și 104 din Tratatul C.E.E., care se referă de fapt la politica macroeconomică a acestora și în art. 108 și 109 care prevăd procedurile speciale pentru evitarea crizelor economice. Politica economică și monetară a Uniunii Europene reprezintă un domeniu de o deosebită extindere în cadrul Tratatului de la Maastricht. Titlul VI al tratatului cuprinde reglementarea acestor politici în mod detaliat. Din aceste reglementări rezultă că politica monetară constituie domeniul de competență al Comunităților, iar politica economică urmează să rămână în sfera de activitate a statelor, deși, așa cum în mod justificat s-a sesizat, aplicarea politicii monetare comunitare va fi de natură să reducă în mod substanțial autonomia economică a statelor.

Politica monetară, deși nu este calificată direct ca fiind o politică comunitară, are toate caracteristicile acesteia. În acest domeniu, Sistemul European al Băncilor Centrale conform Tratatului de la Maastricht, stabilește și aplică politica monetara a Comunității.

Moneda unică europeană – avantajele și dezavantajele introducerii acesteia

Crearea monedei unice europene – EURO – reprezintă dezideratul principal al conducerii Uniunii Europene. Dată fiind această importanța a EURO este necesară o analiză amplă, care să reflecte atât avantajele statelor participante la "zona euro", cât și riscurile și eventualele dezavantaje pe care le implică moneda unică europeană, fără a trece cu vederea implicațiile EURO pe plan mondial.

Denumirea de "EURO" a monedei unice europene a fost stabilită în decembrie 1995 la Madrid, intrarea ei în vigoare hotărându-se a se face de la 1 ianuarie 1999. Data limită de introducere efectivă în circulație a monedelor și bancnotelor EURO s-a fixat ca fiind 1 iulie 2002. De la 1 ianuarie 2002 și până la 1 iulie 2002 moneda EURO a conviețuit alături de monedele naționale ale statelor pe teritoriul acestora. De la data de 1 iulie 2002 EURO a devenit moneda unică pe teritoriul Uniunii Europene.

Primul pas pentru realizarea unui stadiu de integrare economică interstatală la constituit adoptarea unui set de politici economice și monetare extrem de riguroase. Banca Central Europeană a trebuit să facă față problemelor tehnice ale tranziției spre moneda unică, în special celor legate de stabilirea ratei dobânzii cuvenite pentru adoptarea EURO, menținerea sub control a conflictelor dintre ministerele de Finanțe ale statelor membre și ea însăși etc.

EURO reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită cu nici o altă monedă, oricare ar fi tentația pe termen scurt. Moneda EURO este înainte de toate însă, mai ales, un concurent credibil pentru dolar pe piața monetară. Crearea de euro ar putea să accelereze mișcarea de basculare a dolarului către EURO, dar pe termen lung și gradual. Deja de trei ani de la lansarea sa, EURO a devenit a doua monedă, cea mai utilizată după dolar și inaintea yenului. Această situație reflectă moștenirea vechilor monede naționale ale țărilor din zona EURO, care au fost înlocuite de EURO și rezultă și din ponderea economică a Uniunii Europene în economia mondială.

Avantajele principale pe care le-a adus adoptarea monedei unice sunt următoarele: stabilitatea schimburilor, eliminarea riscului valutar, eliminarea cheltuielilor de convertibilitate, va fi moneda internațională, reducerea ratei dobânzilor, va fi un factor de stabilitate a prețurilor, facilitatea de comparare a prețurilor pentru persoane fizice și juridice.

Dintre dezavantajele EURO cel mai invocat este cel legat de pierderea suveranității naționale. Tranferul la nivel comunitar al unor componențe naționale de ordin monetar și fiscal ar implica faptul că țări viguroase și stabile financiar acceptă luările de decizii ale altor țări, uneori mai slabe și mai lipsite de rezistență pe planul luptei împotriva inflației.

Autoritățile comunitare par a fi luat prea puțin în calcul modalitățile de gestionare în cadrul Uniunii Economice și Monetare al unor situații de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite țări să iasă din sistem, situație pentru care, de asemenea nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri.

4. Politicile de bază ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană se bazează în noua sa arhitectură pe trei „piloni”:

Instituțiile Comunitare

Politica externă și de securitate comună(PESC)

Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne.

Politica externă și de securitate comună (PESC)

Tratatul de la Maastricht întâlnit în multe lucrări și sub denumirea de Tratatul constitutiv al Comunității Europene sau simplu Tratatul Uniunii Europene, precizează că Uniunea și statele membre definesc și pun în aplicare o politică externă ce acoperă toate domeniile cooperării dintre acestea.

Obiectivele politicii externe și de securitate comună sunt următoarele:

apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a indendenței Uniunii;

întărirea securității Uniunii, a statelor membre sub toate aspectele;

menținerea păcii și întărirea securității internaționale, conform principiilor Cartei Națiunilor Unite, ca și a principiilor actului final de la Helsinki și a obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele exterioare;

promovarea cooperării internaționale;

dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept, ca și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru realizarea acestor obiective, Uniunea potrivit tratatului de la Maastricht a:

definit principiile și orientările generale ale politicii externe și de securitate comună;

decis strategii comune;

adoptat acțiuni comune;

adoptat poziții comune;

întărește cooperarea sistematică între statele membre.

Punerea în practică a acestor prevederi revine Consiliului, care conform art. 23 din Tratatul de la Maastricht, statuează cu unanimitatea voturilor. Abținerea nu impiedică adoptarea deciziei, care angajează Uniunea, dar statul care s-a abținut nu este obligat să o aplice.Votul majoritar calificat este folosit de Comisie pentru adoptarea, pe baza unei strategii comune, a unor acțiuni sau poziții comune sau a unei hotărâri pentru punerea în aplicare a unei acțiuni sau poziții comune.

Acțiunile pe care le adoptă Consiliul, potrivit art. 14 din tratatul de la Maastricht, privesc situații specifice, când este necesară o acțiune operațională din partea Uniunii. Ele își fixează obiectivele, domeniile, mijloacele care se pun la dispoziția Uniunii, dacă este necesar, durata lor și condițiile punerii lor în practică.

Dacă există o schimbare în împrejurări care are un efect important asupra unei probleme ce face obiectul unei acțiuni comunitare, Consiliul revizuiește principiile și obiectivele acestei acțiuni și adoptă hotărârile necesare.

Consiliul poate să ceară Comisiei să-i prezinte orice propunere privind politica externă și de securitate comună pentru asigurarea punerii în aplicare a acțiunilor comunitare.

Din numeroasele acțiuni comune ale Uniunii Europene pot fi amintite cele din 8 noiembrie 1993 privind susținerea ajutorului umanitar pentru Bosnia-Herțegovina, care ulterior a fost lărgită prin alte hotărâri și cea privind trimiterea de observatori la alegerile parlamentare din Federatia Rusă.

Ori de câte ori există un plan de adoptare a unei poziții naționale sau de întreprindere a unei acțiuni naționale, potrivit unei acțiuni comunitare, vor fi furnizate informațiile în timp util spre a se permite, dacă este necesar, consultări prealabile în cadrul Consiliului. Obligația de furnizare a informațiilor prealabile nu se aplică măsurilor care sunt doar o transpunere națională a deciziei Consiliului.

Poziții comune au fost adoptate, de pildă, la 28 noiembrie 1994 în legătură cu Ucraina, iar la 24 martie 1995 cu privire la situația din Burundi etc. Pozițiile comune sunt adoptate de Consiliu în temeiul art. 15 din Tratatul de la Maastricht. Ele definesc modul de abordare de către uniune a unei probleme particulare de natură geografică sau tematică, statele membre urmând să asigure conformarea politicii naționale cu pozițiile comune.

Politica externă și de securitate comună include ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă, a unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, dacă astfel decide Consiliul European. Definirea progresivă a unei politici de apărare comună este susținută, în măsura în care statele membre o consideră necesară, prin cooperarea în domeniul armamentului.

În baza atribuțiilor conferite de Tratatul de la Maastricht, Consiliul a adoptat la 27 iulie 1997 o decizie referitoare la operațiile de evacuare a resortisanților statelor membre în care folosirea mijloacelor militare se impune.

Articolul 17, paragraful 1, aliniatul 3, din tratatul de la Maastricht, precizează că politica Uniunii în domeniul apărării nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a unor state membre, ea respectând obligațiile ce revin acestora din Tratatul Atlanticului de Nord.

Statele membre se informează și se consultă reciproc în cadrul Consiliului în legătură cu orice problemă de politică externă și de securitate comună care prezintă un interes general în scopul de se a asigura că influența Uniunii este exercitată cât mai eficace posibil prin intermediul acțiunii concertate și convergente.

Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate și de solidaritate reciprocă. Ele actionează împreună pentru întărirea și dezvoltarea solidarității lor reciproce și se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii, ori susceptibilă a afecta eficacitatea ei ca forță coerentă în relațiile internaționale.

Când este necesar să se încheie un acord cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale, Consiliul, statuând în unanimitate poate să autorizeze preșidenția, asistată de Comisie, după caz, să înceapă negocieri în acest sens. Nici un acord nu obligă un stat membru al cărui reprezentant în Consiliu declară ca acordul respectiv trebuie să fie conform cerințelor propriei sale proceduri constituționale. Celelalte state membre pot să convină ca acordul să li se aplice provizoriu.

Prin Tratatul de la Maastricht a fost înființat un „Comitet Politic și de Securitate” care urmărește situația internațională în domeniul politicii externe și de securitate comună și contribuie la definirea politicii prin punerea la dispoziția Consiliului a unor avize la cererea acestuia sau din proprie inițiativă.

Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne

Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor externe constituie al treilea pilon al Uniunii Europene. Cooperarea este reglementată în tratatul de la Maastricht, titlul IV, art. K1, K9, 29-31 . Aceste prevederi au fost modificate prin tratatul de la Amsterdam, astfel că în prezent el are ca obiect cooperarea polițienească și cooperarea judiciară în materie penală. Prevederile privind vizele, azilul, imigrarea și cooperarea judiciară în materie civilă au fost transferate într-un nou titlu, producând astfel o schimbare fundamentală prin creșterea importanței Comisiei, Parlamentului și Curții de Justiție.

Obiectivele acestei cooperări, stabilite prin Tratatul de la Maastricht sunt următoarele: prevenirea criminalității, inclusiv a celei organizate, lupta împotriva acestui fenomen, îndeosebi a terorismului, lupta împotriva crimelor, a traficului de droguri, a corupției și a fraudelor.

Pe lângă obiectivele subliniate mai sus au fost adăugate și unele domenii suplimentare de competență a Comunităților, prin Tratatul de la Amsterdam, și anume: politica de azil, trecerea frontierelor și controlul acestora, politica de migrare și politica față de resortisanții statelor terțe, lupta împotriva toxicomaniei și contra fraudelor internaționale. Calificate drept domenii de interes comun, ele nu aduc atingere domeniului de competență al Comunităților Europene.

Tratatul de la Maastricht a instituit, în domeniul in discuție, un obiectiv fundamental, în sensul că sub rezerva competențelor Comunităților europene, Uniunea Europeană trebuie să ofere cetățenilor ei un înalt grad de siguranță într-un spatiu de libertate, securitate și justiție, prin dezvoltarea acțiunii comunitare între statele membre în domeniul cooperării polițienească și judiciară în materie penală și prin prevenirea xenofobiei și a rasismului.

Cooperarea polițienească, conform art. 30, din Tratatul de la Maastricht, urmărește: cooperarea operațională între serviciile de poliție, serviciile vamale și serviciile represive specializate ale statelor membre în domeniul prevenirii și descoperirii infracțiunilor și al anchetelor în materie; colectarea, stocarea, preluarea, analiza și schimbul informațiilor; evaluarea în comun a tehnicilor de anchetă privind descoperirea formelor grave de criminalitate organizată și coordonarea unor acțiuni prin Europol.

Conform aceluiași tratat cooperarea judiciară în materie penala, vizează:

facilitarea și accelerarea cooperării între ministerele și autoritățile judiciare în vederea executării hotărârilor;

facilitatea extrădării între statele membre;

asigurarea extrădării între statele membre;

asigurarea compatibilității regulilor aplicabile între statele membre;

adoptarea progresivă a unor măsuri minimale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor și la pedepsele aplicabile în domeniul crimei organizate, a terorismului și a traficului de droguri.

În vederea relizării acestor obiective, Consiliul ia măsuri și favorizează cooperarea între statele membre. La inițiativa unui stat membru sau a Comisiei, Consiliul poate adopta decizii cadru în vederea apropierii deciziilor legislative și regulamentare ale statelor membre în privința rezultatelor ce trebuie obținute, lăsând instanțelor naționale competența în alegerea formelor și mijloacelor de punere în aplicare a acestor decizii.

Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne se realizează prin intermediul Europol sau Oficiul European de Poliție.

Ideea unui Oficiu European de Poliție, a fost lansată pentru prima oară cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg, din 28 și 29 iunie 1991. Planul de atunci avea în vedere înființarea unui nou organism, care să ofere cadrul necesar pentru dezvoltarea colaborării organelor de poliție din statele membre ale Uniunii pentru prevenirea și combaterea pe plan internațional a crimei organizate, inclusiv a terorismului și a traficului de droguri. Convenția prin care s-au pus bazele Europolului a fost semnată în iulie 1995 și a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998.

Tratatul de la Amsterdam, conferă Europol o serie de sarcini: coordonarea și implementarea investigațiilor specifice întreprinse de autoritățile statelor membre, dezvoltarea unei competențe de specialitate, pentru a ajuta statele membre în investigațiile lor în domeniul crimei organizate, precum și stabilirea de contacte cu procurorii și anchetatorii specializati în combaterea crimei organizate.

Oficiul European de Poliție, cu sediul la Haga a devenit operațional de la 1 iulie 1999 și are competențe în combaterea terorismului și a falsificării banilor. Europol este organul Uniunii Europene de urmărire penală care se ocupă de domeniul criminalității. Misiunea sa este de a îmbunătăți eficiența și cooperarea dintre autoritățile competente ale statelor membre în prevenirea și combaterea formelor grave ale criminalității organizate internaționale și spălarea banilor. Misiunea Europol-ului este aducerea unei importante contribuții la măsurile de urmărire penală ale Uniunii Europene împotriva criminalității organizate și, mai ales, împotriva organizațiilor criminale participante.

Europol susține statele membre prin următoarele măsuri: promovarea schimbului de informații, în conformitate cu legislația națională, între ofițerii de legătură ai Europol ( aceștia sunt detașați la Europol de către statele membre, ca reprezentanți ai diferitelor organe naționale de urmărire penală) furnizarea analizelor operaționale pentru susținerea activităților statelor membre; generarea de rapoarte strategice (de ex. aprecierea primejduirii) și analize ale criminalității de către Europol pe baza informațiilor și cunoștințelor furnizate de statele membre, respectiv obținerea de informații din alte surse și punerea la dispozitie a cunoștintelor de specialitate și sprijinului tehnic pentru investigații și operațiuni desfășurate în cadrul Uniunii Europene, sub controlul și responsabilitatea legală a statelor membre implicate. Europol activează și pentru promovarea analizei criminalității și armonizării metodelor de investigare în statele membre.

Pentru o mai eficientă combatere a criminalității, organizate în context transfrontalier în cadrul UE, Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999, a decis crearea unei divizii ( EUROJUST ), compusă din procurori naționali, magistrați, ofițeri de poliție, detașați din fiecare stat membru. EUROJUST are ca sarcină: facilitarea coordonării autorităților judiciare naționale și sprijinirea investigațiilor în cazuri de crimă organizată, trafic de droguri etc.

EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL , care este o organizatie ce cuprinde polițiști din 177 de state și care are sediul la Lyon. Spre deosebire de EUROPOL, INTERPOL nu este o organizatie regională, ci una universală.

CAPITOLUL IV

REPARTIZAREA FUNCȚIILOR ÎN CADRUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Precizări

Deși în Tratatele constitutive și cele care le-au modificat în locul noțiunii de funcție, se folosește termenul de putere, nu se poate vorbi despre o putere propriu-zisă, identică cu cea care se manifestă în cadrul unui stat. În realitate, puterile la care se face referire în tratate sunt competențele atribuite Comunităților, prin intermediul cărora se realizează obiectivele acestora. Aceste competențe corespund unor funcții ale Comunităților, care reprezintă principalele direcții de activitate ale Instituțiilor Europene. Fără să fie identice cu tradiționalele funcții ale statului, funcțiile Comunității sunt apropiate de acestea, având totuși particularități importante. Procesul decizional în cadrul Comunității nu este simplu, el comportă numeroase deosebiri față de procesul decizional statal, tocmai pentru că și Comunitatea are o structură aparte. Astfel Parlamentul European nu exercită în întregime funcția legislativă, după cum nici Comisia nu are toate atributele necesare exercitării funcției executive. Pe de altă parte, Consiliul are atât competențe legislative, cât și executive, rezultate din grija statelor membre, ale Comunităților, de a-și păstra influențele în procesul de decizie.

În consecință, competențele și modalitățile de exercitare a acestora indică următoarele funcții ale Comunității:

funcția legislativă;

funcția executivă;

funcția bugetară;

funcția de control și

funcția internațională.

În vederea asigurării funcționării normale a Comunităților Europene s-a impus un sistem de reguli care să reglementeze procesul de luare a deciziilor și deci, de repartizare a funcțiilor, care sunt specifice Comunităților. În acest sens, în literatura de specialitate există clasificări pe criteriul repartizării procesului de decizie între Comunități, pe de o parte, și statele comunitare pe de altă parte.

Unii autori apreciază că repartizarea funcțiilor între instituțiile comunitare este deosebit de complexă având în vedere că în cadrul Comunităților se întâlnește o diversitate de forme instituționale, de la instituții supranaționale (cazul C.E.C.O.) până la constituirea de organizații interguvernamentale care prin acțiunile lor se opun celor guvernamentale, și au ca efect acordarea unor puteri organelor respective ale statelor (ex. Consiliul European).

Aceste funcții sunt îndeplinite în cooperare – și nu în confruntare – cu instituțiile naționale, așa cum și normele comunitare se aplică cu suportul normelor naționale, prin armonizarea legislației în cadrul ordinii juridice comunitare.

Funcția Normativă

Această funcție este realizată în principal de Consiliu. Comisia are drept de inițiativă. Parlamentul European intervine în procesul de adoptare a normelor comunitare, dar nu are competența identică cu a unui Parlament național, pentru că Consiliul deține esența acestei funcții normative, pe care uneori o împarte cu acesta. Inițial, Tratatul de la Roma din 1957 a dat Parlamentului numai un rol consultativ, permițând Comisiei Europene să propună și Consiliului de Miniștri al C.E. să decidă în materie de legislație comunitară. Tratatele încheiate ulterior au extins influența Parlamentului European, dându-i puterea de a amenda și apoi de a adopta legile, astfel încât în prezent Parlamentul și Consiliul European își împart puterea de decizie într-un mare număr de domenii.

Evoluția Comunității indică o consolidare a principiilor democratice, pe baza cărora Parlamentul tinde către o legitimare de prim plan, în domeniul adoptării actelor normative comunitare.

Funcția normativă constă în adoptarea normelor juridice comunitare. În literatura de specialitate se face distincție între funcția „constituantă” și cea „legislativă”.

Funcția „constituantă”

Funcția constituantă comunitară cuprinde elaborarea și revizuirea tratatelor instituind Comunitățile. Rolul esențial în acest scop revine Consiliului care, ca organ reprezentativ al guvernelor statelor membre, trebuie ca, pe baza propunerilor Comisiei, să statueze cu unanimitate de voturi. În vederea realizării acestei funcții, Consiliul trebuie să consulte Parlamentul European , care va emite un aviz conform. În afară de adoptarea și revizuirea tratatelor intră în aceeași categorie normativă "constituantă" și deciziile de admitere a unor noi membrii în cadrul Comunităților, sau cele privind trecerea la o fază nouă în construcția Uniunii Europene, când Parlamentul trebuie, de asemenea, consultat sau solicitat să emită avize conforme.

Un rol important în acest domeniu revine și Consiliului European, ca organ care stabilește principalele direcții de orientare al politicii comunitare și impulsionează acțiunile instituțiilor comunitare în vederea realizării acestora.

Functia legislativă

Funcția legislativă comunitară, de adoptare a actelor normative, cu caracter general prezintă unele particularități față de funcția legislativă internă, în sensul că nu este exercitată de către instituția reprezentativă a cetățenilor statelor comunitare, respectiv Parlamentul European, ci de către instituția care este emanația guvernelor statelor membre, respectiv Consiliul Uniunii Europene. Aceasta se explică prin caracterul supranațional al Comunităților.

Caracteristic procesului comunitar îi este, faptul că se desfășoară în mai multe etape, în care intervin mai multe instituții comunitare: Comisia, Parlamentul European și Consiliul. Apoi nu există o procedură legislativă unică, normele adoptate (regulamente și directive în principal) urmând proceduri diferite, în raport de domeniul pe care-l reglementează și de instituția îndreptățită să adopte normele respective.

Consiliul nu are conform tratatelor sale constitutive atribuții în domeniul legislativ. Lucru paradoxal pentru că el este principalul legiuitor al Uniunii.

Inițiativa legislativă

Inițiativa legislativă aparține Comisiei, care participă la conceperea și la pregătirea politicii comunitare, prezentând propuneri Consiliului. Ea decide asupra propunerilor pe care le face Consiliul, în vederea adoptării reglementărilor care îi intră în competența, dar nu este obligată să țină seama de ele, deși Tratatul de la Maastricht cere Comisiei să examineze propuneri care pot veni de la Consiliu, Parlament sau de la statele membre.

Spre deosebire de situația existentă într-un stat național, unde dreptul de inițiativă legislativă este exercitat de Guvern și Parlament, la nivel comunitar respectivul drept deși revine în principal Comisiei Europene, în unele cazuri, desigur cu titlu de excepție, el revine și Consiliului Miniștrilor Uniunii Europene și Parlamentului.

O particularitate a activității legislative a instituțiilor comunitare constă în aceea că, potrivit tratatului de la Maastricht, ele nu beneficiază de competența legislativă cu cararcter general. De aceea, prin diferite articole ale aceluiași tratat, instituțiile în cauză dobândesc dreptul de a participa la inițiativa legislativă numai pe domenii de activitate, folosind o varitate de proceduri în acest scop.

Excepțiile de la acest acest principiu deși nu sunt multe la număr prezintă totuși o anumită importanță . Între aceste excepții se înscriu următoarele: situația în care Curtea Europeană de Justiție solicită Consiliului modificarea jurisdicției Curții de Primă Instanță; cazul în care Parlamentul solicită Consiliului Miniștrilor să facă propuneri privind normele referitoare la alegerea membrilor săi; și nu în ultimul rând, dreptul stabilit de Tratatul de la Maastricht prin care Consiliul poate adopta măsuri legislative pornind de la recomandările Băncii Centrale Europene. Nu poate fi încheiată această serie a situațiilor de excepție fără a menționa că este posibilă adoptarea de către Consiliul Miniștrilor a unor măsuri legislative care să își aibă originea în recomandări emise de Comisie și nu în propunerile acesteia. Totodată, Consiliul poate cere Comisiei să cerceteze anumite probleme și să-i prezinte concluziile sale sub forma propunerilor, însă în toate situațiile Comisia are dreptul de a stabili conținutul propunerilor și momentul înaintării lor Consiliului.

Caracteristicile dreptului de inițiativă ale Comisiei sunt:

se manifestă în toate domeniile în care Comunitatea legiferează;

inițiativa, în cazurile stabilite expres de tratat, este obligatorie;

dacă primește o solicitare din partea Parlamentului sau a unui stat membru pentru a porni inițiativa legislativă într-o anumită materie, Comisia nu este „legată” de aceasta, iar în cazul în care nu dă curs cererii trebuie să își motiveze poziția;

până la adoptarea textului propus, poate să îl retragă, ceea ce face ca textul să nu mai poată fi adoptat;

Consiliul este obligat să se pronunțe asupra inițiativei Comisiei;

inițiativa trebuie motivată din punct de vedere al aplicării principiului subsidiarității;

în unele materii inițiativa este împărțită cu alte organe comunitare (Banca Central Europeană în domeniul politicii monetare ) sau cu alte state ( în domeniul vizelor, azilului și liberei circulații a persoanelor);

Comisia propune și forma juridică pe care o va lua inițiativa înaintată Consiliului.

Adoptarea actelor normative

Adoptarea regulamentelor și directivelor, ca acte normative comunitare, este de competența Consiliului Miniștrilor, care este principalul legislator comunitar. Aceste acte sunt adoptate prin votul unanim al membrilor Consiliului sau prin vot majoritar calificat după cum stabilesc prevederile tratatului instituind Comunitatea Europeană. Consiliul Miniștrilor deliberează de regulă cu ușile închise, excepție făcând doar cazurile în care decide că ședințele sale să fie publice. În cazul în care ședințele se desfășoară fără prezența reprezentanților mass-media, relativa transparență este asigurată prin declarațiile miniștrilor. Actele oficiale și deciziile Consiliului Miniștrilor sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Consiliul Miniștrilor Uniunii Europene folosește în procesul adoptării deciziilor patru proceduri diferite. Prima procedură reclamă adoptarea cu o majoritate simplă, a doua procedură presupune a majoritate calificată, cea de-a treia procedură necesită unanimitate în luarea deciziilor, iar cea de-a patra constă în exercitarea dreptului de veto.

Folosind procedura majorității simple, Consiliul adoptă hotărârile referitoare la stabilirea de vot și alte decizii procedurale cum ar fi: adoptarea agendei de lucru a Consiliului, adoptarea unor minute ale ședintelor și excluderea reprezentanților Comisiei de la dezbateri. Prin procedura majorității simple Consiliul poate propune și amendarea tratatelor comunitare. Aceasta procedură se aplică mai rar și se determină în raport cu numărul membrilor Consiliului.

Majoritatea calificată este o procedură curentă în cadrul Consiliului. Fiecare stat comunitar dispune în Consiliul Miniștrilor de un număr de voturi care variază în funcție de mărimea sa. Aceasta este o consecința firească a luării în considerare a deosebirilor care există între state și este, totodată, în deplin acord cu valorile democratice.

Luarea deciziilor pe bază de unanimitate se practică în Consiliul Miniștrilor în cazul unor decizii politice majore precum: adoptarea legilor comunitare, armonizarea legilor naționale ale statelor membre, armonizarea sistemelor impozitelor indirecte, asigurarea asistenței financiare pentru statele aflate în dificultate, inclusiv asigurarea ajutorului pentru statele membre în cazuri de cataclisme, război etc.

Admiterea folosirii dreptului de veto în cadrul procedurilor de vot se explică prin faptul că oferă timp pentru armonizarea intereselor statelor membre și pentru recurgerea în final la unanimitate. În cazul în care nu se ajunge la armonizarea dorită și, în consecință, la acceptarea unanimității, atunci pentru a nu fi blocat procesul decizional al Consiliului se poate invoca votul majoritar.

În actualul stadiu al integrării europene, statele membre trebuie să se obișnuiască cu ideea că unele măsuri importante pentru Comunitate, dar la care ele se opun vor fi adoptate și publicate.

Comisia are, de asemenea, conform tratatului C.E.C.O., competență legislativă în ceea ce privește deciziile generale. De asemenea, tratatul Comunității Economice Europene conferă Comisiei în unele cazuri o putere de decizie proprie. Astfel Comisia poate adopta, în funcție de necesități, directive adresate intreprinderilor publice și celor cărora le sunt acordate unele drepturi speciale de către statele membre.

Consiliul European nu apare în rândul instituțiilor care au competență legislativă, rolul său fiind în primul rând de stabilire și direcționare a politicilor comunitare. El poate să intervină, însă, în situația blocajului apărut în funcționarea organelor legislative comunitare, prin propunerea de soluții sau prin propria examinare a unor chestiuni, fără să substituie însă Consiliului Miniștrilor în ceea ce privește adoptarea propriu-zisă a actelor normative.

Rolul Parlamentului European în procesul legislativ

Având inițial doar rolul de a da avize consultative, rolul Parlamentului ulterior a crescut, prin dispozițiile Actului Unic European și prin Tratatul de la Maastricht care prevede cinci modalități de intervenție în procesul legislativ comunitar: consultarea, cooperarea, codecizia, avizele conforme și situațiile de neintervenție.

Consultarea Parlamentului

Consultarea Parlamentului reprezintă modalitatea cel mai puțin semnificativă de intervenție a acestuia în procesul legislativ. Ea intervine în acele situații în care tratatele prevăd că un act nu poate fi adoptat de către Consiliu decât după consultarea Parlamentului și obținerea unui aviz din partea acestuia. Avizul respectiv nu este obligatoriu pentru Consiliu în ceea ce privește conținutul său. Adoptarea actului fără obținerea avizului constituie un viciu substanțial de formă și atrage nulitatea actului.

Consultarea Parlamentului nu reprezintă o simplă formalitate ci a devenit o exigență a funcționării echilibrate și eficiente a instituțiilor europene, ca urmare a faptului că oferă „garanții necesare” în elaborarea deciziilor comunitare.

Consultarea Parlamentului poate fi facultativă sau obligatorie. Chiar și când este obligatorie, avizul Parlamentului nu „leagă” decizia Consiliului. Atâta doar că actul comunitar nu poate fi adoptat de Consiliu, dacă Parlamentul European nu a fost consultat, cu condiția ca tratatul să impună acest lucru. Nerespectarea acestei proceduri, duce la anularea actului pentru viciu de formă, dacă el a fost adoptat de Comisie.

Parlamentul este obligat să își exprime opiniile în problemele în care este consultat în cadrul unei perioade de timp bine determinate.

Consultarea facultativă a Parlamentului de către Comisie și Consiliu s-a impus în practica curentă, ceea ce ilustrează sporirea prestigiului și a importanței acestei instituții în sistemul instituțional comunitar.

Datorită naturii facultative a acestei forme de consultare a Parlamentului, acesta nu poate sesiza la Curtea Europeană de Justiție cazurile în care Comisia Europeană și Consiliul Miniștrilor nu apelează la acest gen de consultare, pentru blocarea deciziilor luate de ele. O excepție o constituie numai cazul în care s-a creat o tradiție cu privire la consultarea Parlamentului într-un anumit gen de chestiuni.

În afara de cele două forme, obligatorie și facultativă, mai există și cea de reconsultare. Practica reconsultării Parlamentului European este utilizată în cazul în care Comisia Europeană și Consiliul Miniștrilor au modificat esențial un proiect decizional anterior față de care Parlamentul și-a modificat poziția. De asemenea, reconsultarea Parlamentului se operează și atunci când s-au modificat circumstanțele în care Parlamentul și-a precizat decizia.

Avizul Parlamentului este prezentat în forma scrisă, motivat și cuprinzând eventualele propuneri de modificare.

Procedura de cooperare

Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European. Puterea de decizie aparține în totalitate Consiliului, dar Parlamentul poate influența într-un oarecare mod decizia acestuia, prin faptul că, privind proiectul de act normativ de la Comisie, emite un aviz după procedura obișnuită pe care îl înaintează Consiliului. Acesta poate hotărî o „poziție comună”, respectiv adoptarea actului pe care îl trimite Parlamentului. Dacă Parlamentul se pronunță în mod expres pentru adoptarea actului, sau dacă se pronunța în termen de 3 luni, Consiliul adoptă actul conform „poziției comune”. Respingerea de către Parlament a „poziției comune” presupune unanimitate în cadrul Consiliului pentru adoptarea actului.

Principalele caracteristici ale acestei proceduri sunt:

decizia finală, adoptarea actului de drept comunitar aparține în continuare Consiliului;

Parlamentul European intervine în procesul de adoptare a normelor în cazul primei și celei de-a doua lecturi;

Comisia apare în rol de arbitru între pozițiile Parlamentului European și cea a Consiliului;

cele trei instituții comunitare sunt obligate să acționeze în cadrul unor termene;

ea se aplică în ipoteza în care Consiliul adoptă textele cu votul majorității calificate, iar când Consiliul își impune punctul de vedere, textul trebuie adoptat cu vot unanim.

Procedura cooperări este declanșată pe baza propunerii Comisiei.

Poziția comună a Consiliului se adoptă cu majoritatea calificată a voturilor sau cu vot unanim, când se aduc modificări propunerii Comisiei.

Procedura codeciziei

Procedura codeciziei a fost introdusă prin art. 189 B din tratatul de la Maastricht și reprezintă un pas important făcut în vederea acordării în viitor de noi atribuții legislative Parlamentului.

Procedura codeciziei începe tot cu propunerea înaintată de Comisie, Parlamentului European și Consiliului, care o examinează la prima lectură după reguli asemănătoare procedurii cooperării. Consiliul statuând cu majoritate calificată, după avizul Parlamentului European, poate acționa într-unul din următoarele moduri:

dacă aprobă toate amendamentele din avizul Parlamentului poate adopta actul amendat;

dacă Parlamentul European nu a formulat amendamente, actul propus poate fi adoptat;

în celelalte situații, stabilește o poziție comună pe care o transmite Parlamentului European, împreună cu motivele care susțin poziția comună. De asemenea, Comisia informează cu poziția sa Parlamentul European.

Dacă, în termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului European, Consiliul statuând cu majoritate calificată, aprobă toate aceste amendamente, actul propus este considerat adoptat în forma care conține poziția comună modificată. Dacă unele amendamente ale Parlamentului European au fost avizate negativ de Comisie, Consiliul le poate totuși aproba, dar numai cu votul unanim al membrilor săi.

În ipoteza în care Consiliul nu adopta actul, neacceptând toate amendamentele, președintele acestuia, având acordul președintelui Parlamentului European convoacă în termen de 6 săptămâni, Comitetul de conciliere compus din membri ai Consiliului sau din reprezentanți ai acestora și din reprezentanți ai Parlamentului. Comitetul poate adopta un proiect de acord numai cu votul majorității calificate a membrilor din Consiliu sau al reprezentanților acestora și cu votul majorității reprezentanților Parlamentului European.

S-a arătat ca extinderea, chiar dacă nu generalizarea, procedurii codeciziei permite să se identifice mai bine în dreptul comunitar un domeniu legislativ prin natura sa, rezultând o netă ameliorare a sistemului ierarhizării normelor, deoarece actele adoptate prin codecizie beneficiază de o dublă legitimitate, putând fi calificate ca legi.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorări notabile în privința Parlamentului:

simplificarea procesului legislativ;

extensia procedurii codeciziei, care în mod progresiv devine principala procedură legislativă comunitară;

simplificarea relativă a acesteia.

Domeniile cărora li se aplică procedura codeciziei sunt:

măsuri în vederea realizării pieței comune;

măsuri referitoare la noile competențe ale instituțiilor

măsuri referitoare la programele cadru multianuale în domeniul cercetării și la unele programe referitoare la protecția mediului.

Procedura avizului conform

Avizul conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului. El a fost introdus prin dispozițiile Actului Unic European și ale Tratatului de la Maastricht.

Avizul conform al Parlamentului European dă posibilitatea Consiliului de a adopta un act Comunitar. Dacă Parlamentul nu emite avizul conform sau își manifestă prin vot opoziția față de propunerea prezentată, Consiliul nu poate adopta actul. Potrivit Tratatului Comunități Europene, avizul conform al Parlamentului este necesar în următoarele situații:

în situația în care Consiliul acordă Băncii Centrale Europene unele misiuni specifice, precum și în vederea modificării de către Consiliu a statutelor Sistemului European al Băncilor Centrale și Băncii Centrale Europene;

în domeniul reformei fondurilor structurale, Consiliul poate stabili măsuri privind misiunile, obiectivele principale și organizarea lor, pe baza propunerii Comisiei și a avizului conform al Parlamentului, după consultarea Comitetului Economic și Social;

pentru stabilirea unui proiect referitor la alegeri, pe baza unei proceduri uniforme, pentru Parlamentul European;

pentru încheierea de către Consiliu a acordurilor internaționale, a acordurilor care au implicații bugetare importante, precum și a acelora care implică modificarea unui act adoptat potrivit procedurii stabilite;

încheierea acordurilor de aderare și de asociere la Uniunea Europeană;

De asemenea procedura avizului conform este extinsă și la alte domenii, având importanță în dezvoltarea comunitară: reglementarea cetățeniei și bugetului.

În vederea emiterii avizului conform, Parlamentul European se pronunță pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, prin care se propune plenului să adopte sau să respingă proiectul rezoluției. Avizul conform este adoptat cu votul majorității absolute. După emitere avizul este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Absența intervenției Parlamentului

Există domenii de competență a Consiliului în care acesta poate legifera fără a mai fi necesară intervenția Parlamentului într-una din variantele prezentate anterior.

Acestea se referă la:

domenii în care Consiliul decide cu majoritate calificată:

politica în domeniul comercial comun ;

politica asupra transporturilor maritime și aeriene;

politica privind libera circulație a capitalurilor;

modificarea autonomă a tarifului vamal comun;

acțiuni urgente în materie de vize;

domenii în care Consiliul statuează în unanimitate:

recomandări în domeniul culturii,

acorduri internaționale.

Funcția executivă

Funcția executivă comunitară se deosebește într-o oarecare măsură de funcția executivă exercitata pe plan național. Astfel pe plan național Guvernul are competența de a lua o serie de decizii privind aplicarea anumitor acte normative cu caracter general, iar Parlamentul poate să controleze această activitate și să o sancționeze, dar el nu se poate substitui funcției executive.

În cadrul sistemului comunitar există o situație mai aparte, în sensul că, potrivit reglementărilor comunitare, Comisia este organul principal de gestiune, dar ea are în același timp și sarcina de a redacta raportul general cu privire la activitatea Comunităților. Totodată și Consiliul exercită unele activități de natură executivă. Această situație este consecința faptului că prin tratate nu sunt atribuite competențele generale de execuție în sarcina Comisiei.

Sunt atribuite însă Comisiei prerogative proprii de decizie în alte domenii. Astfel, sunt atribuite unele competențe în ceea ce privește gestiunea bugetară sau în exercitarea competențelor de execuție constituite în baza puterilor de decizie delegate de către Consiliu.

3.1 Rolul Comisiei

Comisia dispune de principalele prerogative de execuție și de gestionare a problemelor comunitare. Potrivit dispozițiior din tratate, Comisia are, în cadrul funcției executive, două competențe principale:

cea de decizie proprie;

competențe delegate de Consiliu.

Competența de a lua decizii proprii se referă la măsurile necesare pentru punerea în aplicare a unor dispoziții din tratate: măsurile de protecție din domeniul agriculturii, regulile de concurență aplicabile intreprinderilor, eliminarea discriminărilor cu caracter comercial în domeniul monopolurilor și al executării bugetare.

Comisia are putere de decizie și reglementare numai în domeniul intreprinderilor publice și cele cărora statele le-au alocat puteri speciale. Comisia nu poate da recomandări și decizii statelor. Comisia a colaborat intens în ultima perioada cu jurisdicțiile statelor mebre pentru a soluționa problemele cu care acestea se confruntă și pentru a evita sesizarea frecventă a Curții Europene de Justiție.

Competențele delegate de Consiliu își au fundamentul în Tratatul Uniunii Europene, conform căruia Comisia exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le-a stabilit.

Potrivit hotărârii Curții de Justiție din 15 iulie 1970 noțiunea de executare nu se reduce la aplicarea materială a unor reguli, ea înglobând în mod necesar stabilirea de dispoziții de reglementare subordonate. Aceasta înseamnă că beneficiind de reglementări de bază ale Consiliului, reglementările de aplicare a normelor cadru pot fi adoptate de Consiliu sau de Comisie pe baza unei delegări. De asemenea, în afara executării pe cale normativă, Comisia poate lua măsuri individuale, dacă acestea trebuie luate la nivel comunitar, fie pe baza prerogativelor proprii, fie pe baza delegării primite de la Consiliu. În general punerea în aplicare materială a regulilor comunitare este de competența organelor naționale.

3.1.1 Execuția bugetară

Comisia este însărcinată cu executarea bugetului conform reglementărilor astfel adoptate de Consiliu, sub propria sa responsabilitate, și în limita condițiilor acordate, potrivit principiilor bunei gestiuni financiare.

În vederea asigurării disciplinei bugetare, Comisia nu face nici o propunere de act comunitar, ea nu modifică propunerile sale și nu va adopta măsuri de executare, susceptibile să aibă incidențe deosebite asupra bugetului fără a da asigurarea că această propunere sau această măsură poate să fie finanțată în limitele resurselor proprii comunitare decurgând din dispozițiile fixate în Tratatul Uniunii Europene.

Până la a-și da acordul pentru executarea bugetului de către Comisie, Parlamentul va examina conturile și bilanțul financiar, raportul anual al Curții de Conturi, însoțit de răspunsurile instituțiilor controlate la observația Curții de Conturi, precum și rapoartelor speciale relevante ale acesteia după ce Consiliul va fi examinat el însuși toate aceste acte financiare.

3.1.2 Delegarea Comisiei de către Consiliu în vederea exercitării competențelor de decizie și de reglementare

Comisia exercită acele competențe care îi sunt conferite de către Consiliu în vederea aplicării competențelor pe care acesta le-a stabilit. Consiliul a adoptat o poziție reticentă în ceea ce privește adoptarea unor decizii conform acestei proceduri. Actul Unic European a prevăzut principiul conform căruia Consiliul poate să confere Comisiei, prin actele pe care le adoptă, competențele de execuție stabilite de către acesta.

Această posibilitate prevăzută de către tratate dă naștere în practică unor situații contradictorii, în sensul că se apreciază de către Parlament că nu este suficient folosită de Consiliu această posibilitate, deși în realitate, un număr important de acte sunt adoptate pe baza acestei proceduri de delegare a Comisiei de către Consiliu. Tendința Comisiei este de sporire a competențelor sale în acest domeniu, în timp ce Consiliul consideră că nu trebuie să se lase o marjă de acțiune prea largă Comisiei. Aceste competențe de decizie ale Comisie, delegate de către Consiliu, au fost admise și de jurisprudența Curții de Justiție, dar aceasta a stabilit că nu este de dorit să se producă o „descărcare” a competențelor Consiliului în sarcina Comisiei, el trebuind să-i fixeze competențele prin actele adoptate.

3.1.3 Controlul delegării

Controlul delegării prezintă o problemă deosebit de complicată întrucât se are în vedere practica națională, care pretinde că organul delegat nu trebuie să fie controlat, sancțiunea depășirii atribuțiilor fiind retragerea delegării. În cadrul comunităților din considerente de neîncredere a organelor naționale față de creșterea competențelor Comisiei, s-a supus controlului încă de la început delegarea competenței către aceasta. Deși Comisia a criticat această modalitate de control, ea a cunoscut o dezvoltare continuă, în sensul restrângerii competențelor Comisiei.

În vederea exercitării atribuțiilor care îi sunt delegate de către Consiliu, Comisia poate apela la consultarea unor comitete cum ar fi: Comitetul Consultativ ( se folosește în politică în domeniul concurenței ), Comitetul de Gestiune ( procedura cel mai frecvent folosită ) și Comitetul de Reglementare.

Actul Unic European în articolul 145 prevede că în viitor Consiliul poate supune exercitarea competențelor sale anumitor modalități, iar acestea trebuie codificate într-o „decizie cadru” a acestuia.

Rolul Consiliului și al organelor monetare

Consiliul are importante atribuții pentru punerea în aplicare a reglementărilor comunitare, el exercitând o parte importantă a puterii executive. Astfel, Consiliul în cadrul politicii agricole comune, acordă ajutoare în domeniul politicii economice, adresează recomandări statelor membre, stabilește măsuri de asisitență și poate decide sancțiuni în caz de deficit bugetar excesiv.

Consiliul este îndreptățit să ia măsuri, să întreprindă „măsuri specifice” sau „acțiuni de încurajare” în diferite domenii.

Parlamentul European participă în diferite modalități la exercitarea puterii de decizie a Consiliului, dar nu și a Comisiei. De fapt, Parlamentul este exclus de la luarea deciziilor în domeniul politicii economice și monetare, el putând fi doar informat.

Banca Central Europeană, în cea de-a treia fază a Uniunii Economice și Monetare, are competența de a lua deciziile necesare îndeplinirii misiunilor sale, fără intervenția celorlalte instituții comunitare.

Funcția bugetară

Prin tratatul de fuziune din 1967, instituțiile comunitare au devenit unice pentru toate cele trei Comunități Europene și în același timp s-a produs și fuzionarea bugetelor respective. În consecință, prevederile privind elaborarea bugetului, administrarea lui precum și controlul execuției bugetare au un caracter uniform pentru cele trei Comunități, cu excepția cheltuielilor neadministrative, operaționale și a veniturilor C.E.C.O., care sunt incluse într-un buget distinct și a activității financiare a Băncii Europene de Investiții. În privința veniturilor, prin Tratatul de la Maastricht a fost modificat regimul de finanțare, în sensul că sub rezerva altor venituri, bugetul urmează să fie integral finanțat din resurse proprii, fiind excluse, chiar cu titlu excepțional, finanțările prin contribuții ale statelor membre.

Resursele proprii se compun din: resurse agricole, prime, sume suplimentare sau compensatorii, taxe vamale și T.V.A.

Comisia este cea care întocmește un anteproiect al bugetului Uniunii și al bugetelor suplimentare. Parlamentul trebuie ca în termen de 45 de zile să îi propună amendamente sau să îl adopte în mod expres. Acesta este cazul ideal, care în practică însă nu se intâlnește.

Consiliul retrimite proiectul Parlamentului pentru ultima lectură, care în termen de 15 zile poate, cu majoritatea membrilor care îl compun și cu 3/5 din voturile exprimate, să respingă modificările pe care Consiliul le-a adus amendamentelor Parlamentului și să hotărască asupra bugetului. În eventualitatea că Parlamentul nu hotărăște în termenul prevăzut, bugetul se consideră aprobat în forma decisă de către Consiliu. Parlamentul are însă posibilitatea ca în prezența majorității membrilor și prin votul a 2/3 din membrii care îl compun să respingă bugetul în faza celei de a doua lecturi.

În această situație, procedura trebuie să fie începută din nou, pe baza unui nou proiect de buget.

Dacă noua procedură nu se încheie până la începerea anului bugetar, Comunitățile vor funcționa lună de lună pe baza unei doisprezecimi din bugetul anului anterior.

Problemele care dau naștere neînțelegerilor sunt cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii, Parlamentul ducând în permanența o politică de mutare a primei categorii înspre cea de-a doua.

Execuția bugetului revine Comisiei. Ea incepe la 1 ianuarie a anului pentru care bugetul a fost propus și adoptat. Comisia este responsabilă în conformitate cu reglementările financiare care au fost adoptate de către Consiliu statuând cu unanimitate de voturi asupra propunerilor Parlamentului și pe baza avizelor Curții de Conturi.

Controlul execuției bugetare este încredințat Curții de Conturi, iar Parlamentului îi revine competența „descărcării” Comisiei de execuția bugetară pe baza raportului Curții de Conturi și a răspunsurilor instituțiilor vizate de raportul Curții de Conturi. Parlamentul decide cu majoritate de voturi.

Funcția de control

Functia de control in cadrul Uniunii Europene este exercitată:

de Comisie

de Consiliu.

Controlul exercitat de către Parlamentul European

Potrivit tratatelor constitutive și a celor de modificare a acestora, se exercită de către Parlamentul European asupra Comisiei, dar în practică el s-a extins și asupra Consiliului, fără să-i poată aplica vreo sancțiune acestuia. Astfel Parlamentul trebuie să fie informat anual cu privire la activitatea Comisiei. Alături de aceasta s-au instituit și alte modalități de informare a Parlamentului asupra unor probleme privind programul anual al Comisie, programul președinției Consiliului Miniștrilor, raportul cu privire la reuniunile Consiliului European sau asupra progreselor Uniunii Europene.

În ceea ce privește tehnicile de control folosite de către Parlamentul European sunt instituite atât petițiile cât și interpelările. Dreptul de a se adresa cu petiție este recunoscut tuturor cetățenilor Uniunii Europene, în mod individual sau prin asociere. Acest drept a fost statuat anterior, prin regulamentul interior al Parlamentului și recunoscut prin tratatul de la Maastricht.

În afară de cetățenii Uniunii Europene, se mai pot adresa cu petiție persoanele fizice sau morale sau care au sediu statutar pe teritoriul unui stat membru. Petiția trebuie să cuprindă: numele, calitatea, naționalitatea și domiciliul semnatarului. Petițiile sunt înregistrate în ordinea primirii și sunt trimise spre examinare Comisiei competente a Parlamentului. În baza acestora se pot iniția proiecte de rezoluții sau se pot adresa Comisiei sau Consiliului propuneri diverse.

Interpelările constituie un mijloc tradițional de control parlamentar. Regulamentul interior al Parlamentului stabilește trei categorii de interpelări: scrise, orale fără dezbateri și orale cu dezbateri.

Interpelările scrise pot fi făcute de orice deputat european și adresate Comisiei sau Consiliului. Ele trebuie să fie redactate succint și se referă la chestiuni precise legate de activitatea comunitară. Acestea se adresează președintelui Parlamentului care le înaintează instituțiilor vizate. Răspunsul se dă în scris și se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Interpelările orale fără dezbateri pot fi adresate de către orice deputat și trebuie să fie adresate președintelui, care le supune atenției Biroului Lărgit, acesta decizând asupra lor respectiv dacă trebuie transformate în interpelări scrise sau orale cu dezbateri. Decizia se comunică deputatului în cauză, Consiliului sau Comisiei.

Interpelările orale cu dezbateri nu pot să provină decât de la Comisie, grupuri politice sau grupuri de cel puțin 5 deputați; ele se adresează președintelui Comisiei și sunt examinate și selectate de Biroul lărgit, care decide dacă rămân în forma respectivă sau trebuie transformate în altfel de interpelări.

Mediatorul a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht în vederea primirii de sesizări de la cetățenii Uniunii Europene cu privire la activitatea necorespunzătoare a organelor comunitare.

Controlul exercitat de Comisie

În vederea exercitării controlului, Comisia, care a fost supranumită „gardianul tratatelor” trebuie să dispună de informații privind modul de aplicare al tratatelor. Această informare se realizează prin documentele oficiale publicate, prin organele proprii însărcinate să urmărească modul de respectare a actelor juridice de către instituții și organele comunitare.

Comisia poate dispune efectuarea de noi anchete și adoptarea unor măsuri de sancționare. De asemenea, ea poate pune în mișcare acțiunea pentru îndeplinirea obligațiilor comunitare. Statele au obligația să informeze Comisia cu privire la modul de aplicare al normelor comunitare. De asemenea, directivele prevăd obligația statelor de a notifica măsurile de aplicare a lor către Comisie, neconformarea constituind ea însăși o neîndeplinire a obligațiilor comunitare, chiar dacă măsurile au fost luate de fapt.

Intreprinderile sunt de asemenea supuse controlului Comisiei, agenții acesteia având în materie de concurență drept de control la fața locului, în aceleași condiții ca și agenții fiscali naționali.

Refuzul de a accepta controlul se sancționează prin amenzi sau alte măsuri de constrângere, precum și prin declararea nulității anumitor acorduri încheiate de către acestea. În ceea ce privește celelalte instituții comunitare, Comisia nu are nici o posibilitate de sancționare ea având doar dreptul de a sesiza Curtea Europeană de Justiție.

Banca Centrală Europeană, în exercitarea atribuțiilor sale, poate în anumite condiții să introducă recurs în anulare, iar art. 108 A par. 3 din tratatul Uniunii Europene prevede posibilitatea Consiliului de a conferi Băncii Centrale Europene competență în vederea aplicării de amenzi și măsuri de constrângere în cazul în care întreprinderile nu respectă regulamentele și deciziile Consiliului.

Statele membre au posibilitatea ca în cazul în care alte state comunitare nu respectă normele comunitare să introducă recurs pentru neîndeplinirea atribuțiilor comunitare, precum și acțiunea de control al legalității unui act, recursul în anulare sau recursul în carență.

Persoanele particulare pot în anumite condiții să introducă recursuri în anulare și în carență.

CONCLUZII

Așa cum am arătat, funcționalitatea ansamblului instituțional comunitar este complexă și aparent greoaie. Astfel acest ansamblu trebuie să fie schimbat din temelii pentru că altfel activitatea principalelor instituții riscă să fie paralizată. Comunitatea așa cum a fost ea gândită la început pentru șase state funcționa bine înainte, dar în prezent ea nu mai face față numărului mare de membrii și amplorii fenomenului integraționist.

Trebuie regândită inclusiv localizarea geografică a instituțiilor și spartă axa istorică Bruxelles – Luxembourg – Strasbourg. Instituțiile Comunitare ar putea avea locații ca Londra, Paris, Atena, Lisabona, Stockholm, Roma, Viena.

Printre atuurile unei asemenea reașezări sunt: reunirea instituțiilor comunitare ce reprezintă oamenii, o mai bună ancorare a Uniunii pe termen lung, o mai mare apropiere de cetățeni și sporirea credibilități pe plan internațional.

Este foarte important ca cele două funcții cheie, executivă și legislativă, să fuzioneze într-un singur Guvern European. Europa trebuie, în acest moment, să fie guvernată, nu numai construită ca o democrație. Într-o democrație, celor două funcții cheie, cea executivă și cea legislativă, le corespund doar două instituții și nu trei cum este cazul în acest moment la nivelul Uniunii Europene. Din punct de vedere politic, există o instituție comunitară în plus, și nu e nici o îndoială că aceasta este Comisia. Un guvern European ar trebui înființat. Acesta va exercita atribuțiile executive, asimilând funcțiile executive curente ale Comisiei și ale Consiliului European. Parlamentul European va alcătui ramura legislativă, asimilând funcțiile legislative ale Consiliului și ale Parlamentului actual. Aceste două instituții politice vor fi imaginea interesului comun al Uniunii Europene. Astfel se asigură transparența necesară prin atribuirea puterii legislative comunitare unei singure instituții și evitarea complexității și a conflictelor care pot apărea în sistemele legislative bicamerale.

Este necesară crearea unei administrații Comune Europene pentru implementarea politicilor comune și plasarea acestei administrații Comune Europene în serviciul Guvernului European. Ca orice administrație, cea europeană trebuie să fie eficientă, în serviciul cetățenilor și să fie responsabilă pentru implementarea deciziilor politice. Ca urmare, această administrație trebuie plasată în subordinea directă a Guvernului European. Principalele avantaje ale acestei administrații sunt consolidarea legitimității, și astfel eficiența operațională și controlul politic al sistemului administrativ comunitar cresc, întărirea controlului democratic asupra instituțiilor europene, executivul comunitar își va concentra atenția pe principalele sale competențe și nu în ultimul rând implementarea subsidiarității.

Diversitatea lingvistică este indispensabilă procesului de construcție europeană. O anume raționalizare este totuși necesară, atât din motive de cheltuieli bugetare cât și de eficiență. Astfel, complexitatea și costurile crescânde ale sistemului de interpretare vor duce la paralizarea și respingerea instituțiilor. Același lucru este valabil și pentru documentele de lucru și textele oficiale. Trebuie găsită o soluție în acest domeniu pentru evitarea fenomenului de tip „Turnul Babel” și pentru asigurarea accesului în mod democratic la dezbateri și informații. De asemenea procesul de extindere trebuie să fie însoțit de o vastă campanie de informare despre utilitatea lărgirii Uniunii, și să se încheie printr-un referendum, astfel s-ar putea evita refuzul și populismul de ambele părți și s-ar putea efectua o democratizare prin implicarea opiniei publice.

O Europă a unui viitor trainic și prosper pentru toți nu poate decât pe baza respectului personalității și demnității fiecărui popor. Cu atât mai mult într-o lume definită a fi „a progresului și civilizației”.

Europa de mâine, pe care avem chemarea să o construim împreună nu înseamnă numai acumulări de bogății fără precedent, dar și umanism, comportament decent și respect pentru celălalt. Pentru că așa cum bine obseva Voltaire „cel ce nu stie să respecte pe celălalt nu merită decât disprețul și desconsiderarea comunității”.

Bibliografie

1. Chilea Dragoș, Dreptul Uniunii Europene, Editura Muntenia&Leda, Constanța, 2001

2. Defarges Phillipe , Instituțiile Comunitare, Ed. Amarcord, Timisoara, 2002

3. Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Drept Constituțional Comparat, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999

4. Filipescu Ion, Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar european, ediția a-V-a, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2000

5. Fuerea Augustin, Drept comunitar European. Partea Generală, Editura All Beck, București, 2003

6. Gâlea, M.A. Dumitrașcu, C. Morariu, Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, Editura All Beck, București, 2005

7. Ioniță Mihai, Drept istitutional comunitar, Editura Ovidius University Press Constanta,2006

8. Leicu Corina, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

9. Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituții Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1998

10. Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, București,2001

11. Marcu Viorel, Drept institutional comunitar, editia a II-a revăzută și adăugită, Editura “Lumina Lex”, Bucuresti, 2001

12. Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, Drept comunitar general, Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2002

13. Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană-Drept Comunitar și Instituții Europene, ediția a-II-a, Editura Lumina Lex, București, 2004

14. Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană-Drept Comunitar și Instituții Europene, ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2005

15. M. Mihăilă, D. Stan, C. Suciu, Drept Instituțional Comunitar, Editura “Eftimie Murgu”, Reșița, 2000

16. Munteanu Roxana, Drept european. Evolutie, institutii, ordine juridica, Editura Oscar Print, 1996

17. Nastase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura Cristian, Drept Instituțional Public. Sinteze pentru examen. Editura All Beck, Editia a-II-a, 2000

18. A. Popescu, I. Jinga, Dicționar de Termenii Comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000

19. Ținca Ovidiu, Drept Comunitar General, Editia a-II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002

20. Voicu Marin, Drept comunitar.Teorie si jurisprudentã, Ed. Ex Ponto,Constanța, 2002

21. Zlătescu, Irina Moroianu, Radu C. Demetrescu, Drept Instituțional European, Editura Olimp, 1999

Reviste de specialitate:

1. Revista Romană de Drept Comunitar nr. 1-3/2006

2. ABC-ul Integrării în Uniunea Europeană, Guvernul României, Agenția pentru Strategii Guvernamentale, București, 2006

3. ”Extinderea Uniunii Europene ” – Camera de Comerț si Industrie a României și a Municipiului București, martie 2004

4. “ The functioning of the Institutions” – Lucrare de reflecție aprobată de Președinția Consiliului European, Bruxelles, 2003

5. ” Extinderea Uniunii Europene – realizări și provocări” – Raport prezentat de Wim Kok și Romano Prodi, Comisiei Europene

Adrese Web:

www.infoeuropa.ro – site-ul Centrului de Informare al Comisiei Europene în România

www.europe.eu.int/abc/history/index en.htm – Portalul Europa secțiunea „Uniunea Europeana pe scurt”

www.europa.eu.int/abc/treatiesen.htm – Portalul Europa, rubrica ABC

www.europarl.eu.int – site-ul oficial al Parlamentului European

www.europa.eu.int/europeancouncil – site-ul oficial al Consiliului European

http://ue.eu.int – site-ul oficial al Consiliului Uniunii Europene

www.europa.eu.int/comm – site-ul oficial al Comisiei Europene

www.curia.eu.int – site-ul oficial al Curții Europene de Justiție

www.mie.ro – site-ul oficial al Ministerului Integrării Europene

www.publicinfo.ro – Guvernul României, Agenția pentru Strategii Guvernamentale