. Uniunea Europeana 2
INTRODUCERE
Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche și a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate supremă și vor forma o frăție a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor. Europa a ramas însă profund divizată și afectată in mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile si preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societății Națiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluție care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Inițiativa a aparținut ministrului de externe al Franței, Aristide Briant, care a fost si desemnat președinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizații europene cu caracter politic si economic. Datorită crizei internaționale si evoluției evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas și apoi s-a renunțat la ea.
Dupa cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă, astfel necesitatea unificării continentului a crescut, din cauza determinării de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război.
„Trebuie abandonate formele trecute și trebuie intrat într-o perioadă a transformării, prin crearea de condiții economice cu bază comună și prin instaurarea de autorități noi acceptate de suveranitățile naționale. Europa n-a existat niciodată. Prin adunarea de suveranități reunite în consilii, nu se crează o entitate. Trebuie să creăm de-a dreptul Europa“.¹
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Oțelului (CECO), iar tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană (CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunitățile Europene². Tratatul de la Roma a fost modificat in 1986, prin semnarea Acordului Unic European, și in 1992, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht.
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse incepând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare.
_____________________________________________________________________________
1.Extras din “Memoriul Monnet” 3 mai 1950, care stă la originile planului creării CECO
2.Aceste tratate au fost semnate de șase țări:Franta, Germania(de vest), Italia, Belgia, Olanda,Luxemburg.
Ea reprezintă cea mai avansată organizație de integrare multilaterala, având posibilitatea de acțiune atât în domeniul economic, social și politic, cât și în domeniul drepturilor omului și al relațiilor externe ale statelor membre.
Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 si 1992 constituie baza constituțională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relațiile contractuale între statele suverane. În 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, iar in 2001 Tratatul de la Nisa , prin care s-au adus importante modificări tratatelor semnate anterior. In iunie 2003 la Salonic Consiliul European a adoptat proiectul noii Constituții a Europei prin care se urmărește apropierea cetățenilor de proiectul european și de instituțiile europene. De asemenea structurarea vieții politice și a spațiului politic european într-o Europă extinsă și transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și un punct de referință în noua ordine mondială.3
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Comunitatea Europeana a fost denumită Uniunea Europeană (UE). În mod concret, Comunitatea Europeană continua să existe ca parte esențială a Uniunii Europene, fiind de altfel complet integrată deoarece domeniile Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Justiție și Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate că Tratatul de la Amsterdam transfera o serie de competențe și în aceste domenii de la nivel național la nivel comunitar.
In timp, tratatelor inițiale ale Comunităților Europene le-au fost aduse perfecțiuni prin:Actul Unic European(1987), Tratatul de la Maastricht(1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2000)
O Constituție pentru Europa
Sub președenția lui Valéry Giscard D"Estaing, Convenția pentru Viitorul Europei a propus, după luni de dezbateri și negocieri, un Proiect de Constituție pentru Europa. Acest text dă o mai mare coerență tratatelor existente și face Uniunea mai ușor de înțeles pentru cetățeni. Proiectul de Constituție a fost adoptat de Consiliul European din 17/18 iunie 2004, prin care s-au încheiat lucrările Conferinței interguvernamentale (CIG). Acest text va fi tradus în limbile oficiale ale statelor membre și va fi semnat oficial de Șefii de State și de Guverne pe 29 octombrie 2004 la Roma. După această dată, va începe procesul de ratificare în statele membre, după regulile lor constituționale (aprobarea parlamentară și/sau referendum).
3.Vezi anexa nr.1- Istoria, structura si tratatele Uniunii Europene
Capitolul I: Procesul de extindere al Uniunii Europene
. Construirea noii Europe
Extinderea este proiectul cel mai ambițios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut și alte valuri ale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere4 ajută la îndeplinirea visului părinților fondatori ai UE: o Europă unită și liberă.
De ce se extinde UE
Viitoarea extindere este un nou pas către integrare europeană: o ocazie istorică de a pune capăt divizării artificiale între Europa de Vest și de Est și de a reunifica continentul .
Extinderea care urmează să includă alte state din Europa Centrală și de Est, evidențiază idealurile, valorile și obiectivele fundamentale ale UE. Încurajarea păcii, stabilității, democrației și prosperității în întreaga Europă prin integrarea statelor și popoarelor constituie rațiunea de a fi a UE.
Extinderea transpune în viață această viziune prin încurajarea integrării economice și politice. Pentru statele din Europa Centrală și de Est, aderarea simbolizează o reîntoarcere în Europa și șansa de a-și ancora ferm propriile democrații în cadrul UE.
Unificarea continentului european demonstrează dinamismul și progresul continuu al UE.
Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea și democrația din Europa Centrală și de Est au dus deja la obținerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securității, ci și al prosperității: dezvoltarea rapidă a comerțului a contribuit la crearea de oportunități pentru libera inițiativă, investiții, noi locuri de muncă și o creștere economică marcată în Europa Occidentală.
Aceste beneficii vor fi consolidate și sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât și pentru cei noi, o dată cu realizarea extinderii. Beneficiile și oportunitățile oferite de extindere depășesc cu mult potențialele obstacole, costuri și riscuri implicate de acest proces. Extinderea este actul de politică externă de cel mai mare succes pe care l-a întreprins UE.
_____________________________________________________________________________
4. Vezi aneza nr.2 – Procesul de extindere.
O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa, ca urmare a neratificării sale de către oricare din membrii UE, ar constitui un eșec politic major pentru Europa. În plus, acest fapt ar presupune costuri considerabile atât pentru UE, cât și pentru țările candidate.
Dacă UE nu continuă reformele și ajustările pe care le impune acum extinderea, ea va rata – poate pentru totdeauna – șansa de a face Europa mai puternică și mai sigură, în interesul cetățenilor ei, al vecinilor săi și al lumii.
Există domenii cheie în care UE poate să ia măsuri pentru a asigura succesul extinderii:
relansarea economiei europene: este nevoie de mai multă inovație și reformă, pentru a asigura dezvoltarea, competitivitatea și crearea de noi locuri de muncă în cadrul unei piețe extinse.
construirea unei Europe mai sigure pentru cetățenii ei: ar trebui făcut un salt considerabil în domeniul colaborării pe probleme de justiție și afaceri interne, oferind standarde superioare și o securitate sporită.
dezvoltarea parteneriatului cu țările vecine: pe măsură ce frontierele UE se extind, este nevoie de o politică de vecinătate care să propage prosperitatea și stabilitatea în jur.
creșterea rolului Europei în afacerile internaționale: : trebuie fructificată șansa de a avea 27 de membri5 pentru a se bucura de o mai mare autoritate, coerență și influență pe arena internațională.
acționând împreună ca europeni: aderarea noilor membri, cu bogatul lor patrimoniu cultural, va spori diversitatea Uniunii Europene. Extinderea va însemna mai multe schimburi de idei și o mai bună înțelegere a altor europeni. Instituțiile comunitare vor continua să respecte limbile naționale și vor încuraja învățarea altor limbi.
Actualul proces de extindere este diferit de cele anterioare deoarece el face ca Uniunea Europeană să treacă la o nouă scară de activitate: o scară de operare la nivel continental, care o poate face să funcționeze mai bine, să dea rezultate mai bune pentru cetățenii săi și să devină o putere în afacerile internaționale – cu condiția să nu rateze această șansă.
_____________________________________________________________________________ 5.In present UE este compusă din 25 de state menbre.
De ce doresc țările să adere
De-a lungul istoriei lor, țările din Europa Centrală și de Est au suferit din cauza expansionismului statelor vecine mai mari, din Est și Vest. Cererea lor de a adera la UE a reflectat teama de a se găsi în situația de a fi libere, dar fără nici un fel de legături care să le ancoreze într-o Europă care se schimbă rapid. Pentru a beneficia de o securitate sporită, aceste state își doreau să adere atât la UE, cât și la NATO.
Aderarea lor la Uniune simbolizează revenirea în familia europeană, dă un caracter stabil tinerelor democrații din aceste țări și creează climatul necesar pentru realizarea unor economii de piață echilibrate din punct de vedere social. Aderarea aduce cu sine beneficii economice și sociale care stau la baza dezvoltării democratice, oferind acces la piața unică și la asistență financiară suplimentară. Ea oferă mai multe oportunități de investiții directe și refacere economică, un mediu de afaceri stabil și politici sociale progresiste.
O dată cu sfârșitul Războiului Rece, s-a pus capăt și divizării artificiale a Europei, dar perspectiva unor potențiale conflicte între grupurile și minoritățile etnice și naționale și-a făcut apariția în Europa Centrală și de Est. Perspectiva aderării la UE a eliminat multe din acest tip de probleme.
Creșterea rapidă a relațiilor comerciale și de investiții, în ultimii ani, între UE și viitoarele state membre a determinat câștiguri economice substanțiale. Aderarea, o dată cu abolirea controalelor la frontieră pentru mărfuri, va însemna prezența neîngrădită pe piață a noilor state membre. Se preconizează de asemenea o serie de beneficii și ca urmare a liberalizării serviciilor, capitalului și forței de muncă. Aceste beneficii sunt de aceeași natură cu cele constatate în momentul introducerii pieței unice, fără frontiere, în 1993.6
Factorii care influențează șansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate din Europa Occidentală includ:
un volum mai mare de investiții, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la creșterea în continuare a productivității, calificărilor și transferului de tehnologie,
un cadru juridic și economic stabil oferit de apartenența la UE,
acordarea de asistență din fonduri comunitare.
_____________________________________________________________ unor potențiale conflicte între grupurile și minoritățile etnice și naționale și-a făcut apariția în Europa Centrală și de Est. Perspectiva aderării la UE a eliminat multe din acest tip de probleme.
Creșterea rapidă a relațiilor comerciale și de investiții, în ultimii ani, între UE și viitoarele state membre a determinat câștiguri economice substanțiale. Aderarea, o dată cu abolirea controalelor la frontieră pentru mărfuri, va însemna prezența neîngrădită pe piață a noilor state membre. Se preconizează de asemenea o serie de beneficii și ca urmare a liberalizării serviciilor, capitalului și forței de muncă. Aceste beneficii sunt de aceeași natură cu cele constatate în momentul introducerii pieței unice, fără frontiere, în 1993.6
Factorii care influențează șansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate din Europa Occidentală includ:
un volum mai mare de investiții, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la creșterea în continuare a productivității, calificărilor și transferului de tehnologie,
un cadru juridic și economic stabil oferit de apartenența la UE,
acordarea de asistență din fonduri comunitare.
_____________________________________________________________________________
6. PIU:reprezintă începutul realizarii uniunii economice si monetare, avand ca obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor,persoanelor, serviciilor si capitalurilor.
Integrarea țărilor din Europa Centrală si de Est în Uniunea Europeană pot conduce la efecte pozitive directe și indirecte , dintre care:
Efecte directe: – efectul de creare de comerț – înlocuirea producției interne,costuri mai mari, cu bunuri de import din țările UE, cu costuri mai mici ;
– efectul asupra veniturilor guvernamentale prin creșterea bazei de impozitare ca urmare a creșterii comerțului;
– efectul asupra bunăstării consumatorului – creșterea acesteia ca urmare a prețurilor scăzute la bunurile din import;
Efecte indirecte: – efectul alocării resurselor și redistribuirii veniturilor;
– efectul de creștere a competitivității prin posibilitatea utilizării unor factori de producție mai ieftini prin integrarea in UE;
– efecte sectoriale – influența pozitivă asupra producției, șomajului și comerțului pe sectoare economice;
Perspectiva de a deveni membru al UE a ajutat țările din Europa Centrală și de Est să își consolideze procesul de reîntoarcere la o democrație pluralistă și o economie de piață. Eforturile acestor țări pe calea reformei și a tranziției au fost sprijinite de UE. Stabilitatea care a fost astfel realizată și creșterea prosperității sunt nu numai în beneficiul acestor țări, dar și al actualelor state membre UE.
Extinderile anterioare
Uniunea Europeana are un trecut ce include extinderi incununate de success. În prezent, Uniunea are 25 membri 7, dintre care șase membri fondatori din 1952, Franta, Germania, Italia,Olanda, Belgia si Luxemburg. În 1973, au devenit membri Marea Britanie, Danemarca și Irlanda; ulterior au fost primite Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986, după căderea regimurilor dictatoriale, aderarea la UE susținând astfel dezvoltarea lor democratică. In 1995, Austria, Finlanda și Suedia au devenit membre ale UE. În final, in 2004 au aderat Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă, Slovacia. În ultimii 30 de ani, Uniunea Europeană s-a extins de la 6 state membre cu o populație de 185 milioane la o entitate internațională ce numără 25 state membre, cu 457 de milioane de cetățeni.8 Extinderea nu a împiedicat însă dezvoltarea în profunzime.
_____________________________________________________________________________
7. vezi anexa nr.3
8. http://ro.wikipedia.org
La vremea aderării Spaniei și Portugaliei, UE lansa programul pieței unice și politicile de mediu, coeziune economică și socială, cercetare, tehnologie și afaceri sociale. În 1992, Tratatul de la Maastricht a pregătit uniunea economică și socială, într-un moment în care se afla în curs de desfășurare aderarea Suediei, Finlandei și Austriei. Apoi, UE a lansat moneda unică (euro), într-o perioadă în care simultan negocia extinderea cu ultimele zece state aderate la UE.
Faptul că numărul țărilor care au aderat ulterior la Uniunea Europeană a sporit considerabil față de cel inițial, atestă atracția dată de performanțele deosebite realizate, prin activitatea sa de unire a eforturilor țărilor membre și de orientare a acestor eforturi în direcția obținerii progresului.
Această putere de atracție a Uniunii Europene a dobândit cu timpul noi dimensiuni care iși găsesc expresia în importantul aflux de state ce au solicitat aderarea la Uniune.
Runda actuala
Țările care vor să adere la UE trebuie să se pregăteasca în conformitate cu criteriile formulate de UE.
Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993, a lansat promisiunea istorică potrivit căreia “țările din Europa Centrală și de Est, care își exprimă dorința în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să își asume obligațiile de membru, prin îndeplinirea condițiilor economice și politice”.9
Cu acea ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, ce au devenit cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru țările care aspiră să devină membre ale UE:
Stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților.
Existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor de piață din cadrul Uniunii.
Capacitatea de a îndeplini obligațiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
_____________________________________________________________________________
9. “Extinderea Uniunii Europene – Realizari si provocari”- Wim Kok
Primul criteriu, cel “politic”, este considerat a fi o condiție prealabilă pentru deschiderea negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până în momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile și reglementările UE (“‘acquis”-ul), pe care apoi să le pună în practică și sa le aplice în mod efectiv.
Beneficiile procesului de extindere sunt deja vizibile. În viitoarele state membre din Europa Centrală și de Est, au apărut deja democrații stabile, instituții democratice și un respect tot mai mare pentru minorități. Reformele lor economice au determinat deja obținerea unor rate înalte de creștere economică (în comparație cu ratele de creștere din UE) și perspective mai bune de ocupare a forței de muncă. Acest proces a fost încurajat de perspectiva de a deveni stat membru UE, precum și de asistența financiară acordată de Uniunea Europeană și de alte instituții internaționale.
Uniunea Europeana se pregătește acum să primească în rândul membrilor săi patru state din Europa Centrala si de Est, precum România, Bulgaria, Turcia si Croația.
Într-o ceremonie desfășurată pe 25 aprilie 2005 în Luxemburg, România și Bulgaria, împreună cu țările membre ale UE, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care urmează să intre în practică la 1 ianuarie 2007. Acesta prevede însă clauze de salvgardare ce pot întârzia amânarea cu un an. Cele mai problematice capitole sunt Justiția și Afacerile Interne și Politica în Domeniul Concurenței.
Pe 13 aprilie 2005, Parlamentul European a aprobat semnarea Tratatului de Aderare a României și Bulgaria, făcând posibilă aderarea lor la Uniunea Europeană. Parlamentul a votat cu 497 voturi pentru, 93 împotriva și 71 de abțineri aderarea României.
Aderarea Bulgariei a fost aprobată cu 522 de voturi pentru, 70 împotrivă și 69 de abțineri.10
Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeana. Turcia a început negocierile preliminare la 3 octombrie 2005. Totuși analiștii consideră că această țară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse. Datorită diferențelor religioase și culturale în relația cu restul Europei, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru si Slovenia.
Croația este un alt stat canditat la aderare. Aderarea ar putea avea loc până în 2010, deși procesul de aderare a fost încetinit printre altele de necooperarea Croației cu Tribunalul international pentru crime de război de la Haga.
10.http://ro.wikipedia.org
La 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat Macedoniei, devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care caștigă acest statut.
Aceasta este cea mai ambițioasa lărgire din istoria Uniunii Europene. Niciodată nu a mai imbrățisat UE atât de multe țări noi, niciodată până acum nu a mai crescut atât de mult ca suprafață si populație sau înglobat atât de multe istorii și culturi diferite.
1.2. Economie, piața muncii, finanțe
Pentru statele membre și pentru cele ce vor dobândi acest statut, se impune gestionarea atât a oportunităților economice, cât și a riscurilor pe care le presupune extinderea, succesul extinderii depinzând de cât de bine se realizează această gestionare. Măsura în care țările, firmele și oamenii vor câștiga sau vor pierde în urma extinderii va depinde de propriile lor decizii și nu de extinderea ca atare a UE.
Cu toată importanța pe care o au politicile UE, succesul economic al țărilor membre a stat și va sta în continuare în propriile lor mâini. În termeni strict economici, viitoarea extindere a UE înseamnă integrarea unui grup de țări care constituite o economie mare și bogată cu 375 de milioane de locuitori, cu un grup de țări mult mai puțin bogate, cu o populație totală de 75 de milioane de locuitori. Atât teoria cât și experiența trecută ne pot ghida în evaluarea consecințelor economice posibile.
1.2.1. Efectele economice
În plan economic, aderarea a însemnat accesul la piața comunitară, participarea la elaborarea și aplicarea politicilor comune sau accesul la fondurile structurale, toate însoțite de un efort considerabil de restructurare a sectoarelor economice și de adaptarea la exigențele criteriilor de convergență ale Uniunii Economice și Monetare.
Printre cele mai importante efecte pozitive în plan economic, se pot menționa:
liberalizarea comerțului ( teoretic, determină o ameliorare a competitivității și o creștere a exporturilor);
impulsionarea fluxurilor investiționale ( capitaluri, tehnologie si know how);
accesul la finanțare comunitară ( în sensul imbunătățirii infrastructurii și al dezvoltării regionale)
Toate aceste beneficii se pot manifesta sub forma creșterii economice, a imbunătățirii standardelor de viață, reducerii disparităților de dezvoltare regională sau a imbunătățirii standardelor de mediu.
Extinderea UE la 25 de state membre (EU-25) va aduce încă 75 milioane de consumatori pe piața unică europeană. Acest lucru ar trebui să ducă la intensificarea schimbului de mărfuri și servicii, la economii de scală, la creșterea concurenței și a investițiilor, conducând astfel la o mai mare creștere economică, atât în actualele, cât și în viitoarele țări membre. În acest sens, extinderea seamănă cu procesul de realizare a pieței unice, prin care a trecut UE în anii 90. În plus, noile state membre se pot aștepta la rate ale creșterii relativ mari, având în vedere posibilitățile “de a ajunge din urmă”asociate cu veniturile mai mici pe cap de locuitor.
Țările din Europa Centrala și de Est vor fi confruntate și cu costurile integrării, printre care, în mod evident, se numară dislocarea forței de muncă din sectoarele economice care nu pot face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică, împreuna cu toate costurile aferente de disponibilizare și reorientare profesională, precum și costurile de adaptare a politicilor interne la reglementările U.E. în domenii precum mediul inconjurător.
Un aspect relevant pentru actuala extindere este și cel al impactului – direct si indirect – al lărgirilor anterioare, atât asupra noilor membri, cât și asupra Uniunii Europene.
Impactul economic direct:
eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale ;
aplicarea politicilor comunitare referitoare la politica concurenței și la ajutoarele de stat ;
implementarea instrumentelor PAC în agricultură ;
accesul la fondurile structurale.
Impactul economic indirect:
reorientarea fluxurilor comerciale ( creare și deturnare de comerț ) ;
restructurarea industrială și agricolă ;
implicații în plan regional ;
aderarea la criteriile de convergență pentru UEM (Maastricht).
Comertul
Integrarea economică extensivă între actualele și viitoarele state membre a fost înfăptuită deja ca parte a procesului de pre-aderare11.
Deoarece schimbul de mărfuri cu UE s-a liberalizat în mare măsură în cursul anilor ‘90, apartenența la UE înseamnă trecerea la uniunea vamală de la zona de liber schimb preexistentă. Aceasta va avea, pe termen scurt, doar un impact imediat redus asupra comerțului de mărfuri cu noile state membre, urmând ca avantajele să apară doar pe termen mediu și lung, ca efect al creșterii investițiilor și al specializării continue a producției. Cu toate acestea, rămân domenii în care comerțul încă nu s-a liberalizat complet, cum ar fi sectorul automobilelor, iar comerțul cu servicii, inclusiv servicii financiare, este limitat. Nici comerțul agricol nu este complet liberalizat, deși comerțul cu produse agro-alimentare a crescut substanțial în perioada de pre-aderare.
Este posibil ca extinderea să conducă la o creștere a volumului schimburilor comerciale între noile state membre, mai ales între cele din Europa Centrală și de Est.
Estimările asupra impactului extinderii asupra actualei UE sunt, în general, limitate, dată fiind dimensiunea economică mult mai mare a acesteia.
O astfel de estimare este aceea potrivit căreia actualele state membre ale UE vor câștiga probabil în total aproximativ 10 miliarde euro, pe termen lung, însemnând o creștere cu 0,2% a PIB-ului în aceste țări, care ar putea duce la crearea a aproximativ 300.000 de locuri de muncă (în ipoteza unui raport constant volum muncă – volum producție). Acest câștig economic se va distribui probabil inegal între actualele state membre, Germaniei revenindu-i în jur de o treime. Pentru noile state membre, economiștii sunt cu toții de acord că este posibil ca, în cazul lor, câștigurile să fie proporțional mult mai mari, ca o reflectare a faptului ca 70% din exporturile acestor țări merg către actuala UE (doar 4% din exporturile UE merg, în prezent, spre noile state membre) și a faptului că economiile lor sunt mult mai mici.
Simulările care au ca punct de plecare relațiile comerciale demonstrează că, de regulă, țările candidate, ca grup, câștigă undeva între 1.5 % și 8% sau chiar 10% din PIB, pe termen scurt și mediu”.
________________________________________________________________________
11. vezi anexa nr.5 “Comertul U.E. cu Europa Centrala si de Est”.
Începând cu anii ’90, U.E. a devenit cel mai important partener comercial al TECE, cu o pondere comparabilă cu realitățile din planul comerțului intracomunitar. Factorii care au determinat această evoluție în relațiile comerciale sunt:
efortul de integrare europeană a potențat și accelerat procesul intern de reformă oricum în desfășurare, în evoluția spre o economie de piață funcțională, competitivă (creșterea de competitivitate prin restructurarea unor monopoluri interne);
crearea si perfecționarea ulterioară a cadrului juridic și instituțional de desfășurare a comerțului bilateral (Acordul European), însoțită de evoluții similare în relația cu celelalte state candidate (CEFTA);
efectul de antrenare (“geographical spillover”), după logica funcționalistă de antrenare a zonelor adiacente în comerțul cu o grupare integraționistă de talia U.E.
1.2.1.2 Investitiile
Investițiile sunt cheia creșterii economice viitoare în noile state membre, deoarece exista deja schimburi comerciale libere substanțiale, iar mobilitatea forței de munca s-ar putea sa ramana limitata timp de cativa ani după extindere.
Investițiile Străine Directe (ISD) au fost deja încurajate în viitoarele state membre în perspectiva aderării la UE. Este dificil de estimat însă gradul în care acestea vor crește în viitor. După extinderile precedente, s-au înregistrat salturi considerabile în fluxul investițiilor străine, mai ales în Portugalia și Spania; dar acest lucru nu s-a întâmplat în toate cazurile, iar creșterea ISD depinde de politicile de ajustare sănătoase și de o bună guvernare la nivel național.
Tinând cont de nivelul ISD deja mare, de eliminarea facilităților fiscale speciale și de încheierea procesului de privatizare, nu se întrevede o creștere a ISD după extindere. Pe de altă parte, integrarea efectivă în UE va duce la o creștere semnificativă a fluxului investițional, presupunând că situația locală este încurajatoare în acest sens. Creșterea siguranței legislative pe care o impune calitatea de membru UE și eliminarea “clauzelor protecționiste” din actualele acorduri dintre țările candidate și UE, care au limitat, se pare, exporturile acestor țări, vor constitui tot atâția factori favorizați.
Multe companii au pregătite noi proiecte de investiții în așteptarea finalizării extinderii UE, ceea ce sugerează că ne putem aștepta la o creștere a investițiilor. Se poate observa că NAFTA a avut ca efect creșterea considerabilă a investițiilor în producție, în Mexic. În cazul aderării la UE, efectul “deblocării” accesului la piață, reglementările comune și orientarea economică ar trebui să aibă un efect și mai puternic.
Astfel, este posibil ca efectul dinamic – un cerc virtuos între creștere și investiție – va duce probabil, în continuare, la o creștere economică rapidă în noile stat membre, după aderare. Totuși, experiența extinderilor anterioare arată că acest dinamism nu se declanșează automat, ci va depinde de adoptarea unor politici sănătoase, favorabile creșterii economice, atât de către noile state membre, cât și de către UE în ansamblul său.
Chiar și în cele mai optimiste scenarii, convergența economică a noilor state membre cu actualele state membre va fi un proces îndelungat , care va dura câteva decenii. Costurile și beneficiile nu vor apărea, neapărat, în aceeași perioadă; costurile asociate creșterii concurenței și alinierii vor apărea probabil mai devreme, în primii ani după integrare. Însă, pe termen lung, beneficiile pot fi foarte mari, dacă se aplică politici adecvate.
Ratele creșterii economice înregistrate recent de viitoarele state membre sunt mai mari decât cele din actualele state membre ale UE.
1.2.1.3. Migratia si piata muncii
Deoarece migrația lucrătorilor duce la câștiguri economice în țările gazdă, ea ar putea fi unul din vantajele majore ale extinderii UE.
Majoritatea cetățenilor din viitoarele state membre pot deja circula liber (fără viză) pe teritoriul UE. Peste 850.000 sunt rezidenți UE, reprezentând 0,2% din populația acesteia. Migrația (cel mai adesea, a muncitorilor sezonieri) se concentrează mai mult către țările și regiunile vecine; două-treimi din cei care migrează se stabilesc în Germania și aproximativ 14% în Austria. Există o preocupare generală la nivelul UE privind o eventuală migrare masivă a lucrătorilor din noile state membre, după extindere, cauzată de diferența mare de venituri. Aceste temeri însă nu sevor adeveri probabil în realitate.
Experiența aderărilor anterioare a țărilor cu venituri mici este edificatoare.
Migrația netă dinspre Spania și Portugalia, după aderarea lor la UE, a fost aproape zero în a doua jumătate a anilor 80.
În perioada respectivă, au existat restricții asupra migrării populației, care s-au menținut pe o perioadă de tranziție de șapte ani. Chiar și după eliminarea restricțiilor, care a coincis cu
recesiunea de la începutul anilor 90, migrația dinspre aceste țări a fost nesemnificativă.
Un aranjament provizoriu similar a fost agreat și pentru extinderea viitoare: astfel, actualele state membre vor avea dreptul să restricționeze afluxul de forță de muncă dinspre Europa Centrală și de Est timp de șapte ani. Trei din actualele state membre și-au arătat intenția de a nu restricționa intrarea lucrătorilor din noile state membre, după extindere.
Deoarece țările gazdă obțin avantaje economice de pe urma imigrației, având în vedere că aceasta acoperă necesarul de forță de muncă calificată și necalificată, aceste trei țări vor beneficia de pe urma acestei decizii. Celelalte state membre ar trebui de asemenea să decidă cât mai repede posibil, dacă permit libera circulație a forței de muncă din Europa Centrală și de Est, și nu să aștepte încheierea perioadei de tranziție.
După aderare, cetățenii noilor state membre vor avea dreptul de a călători și de a se stabili în oricare din actualele state membre. Insă, pe o perioadă de maximum șapte ani, actualele state membre au dreptul să restricționeze dreptul persoanelor din țările din Europa Centrală și de Est de a presta o muncă plătită.
Un alt aspect, separat de dreptul de a munci, este cel al liberei circulații a persoanelor în spațiul “Schengen”. Țările din acest spațiu au convenit să elimine controalele la frontierele dintre ele, măsură compensată prin schimbul de informații și întărirea granițelor externe. Un cetățean al unui stat membru are libertatea de a trăi și de a munci oriunde în altă parte în UE, chiar dacă statul respectiv nu face parte din spațiul “Schengen”; este cazul Marii Britanii și al Irlandei.
Noile state membre nu vor devei imediat membri cu drepturi depline ai spațiului “Schengen”, ci doar după ce vor fi îndeplinit într-o măsură satisfăcătoare standardele privind siguranța frontierelor.
Cifrele calculate de specialiști privind evoluția migrației sunt, în general, modeste. Consorțiul Integrării Europene estimează că numărul celor care vor migra spre teritoriul actual al UE, după introducerea liberei circulații a forței de muncă – fără a lua în calcul perioada de tranziție de șapte ani – este de 335.000 (0,1% din actuala populație a UE), cu o ușoară creștere în următorii 30 de ani, până la maximum 1,1% din populație.
1.2.1.4 Uniunea economica si monetara
Uniunea economică constituie, până în prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatala. Față de caracteristicile Pieței Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare) și sociale. Moneda unică este, de asemenea, o țintă specifică pentru acestă formă de integrare. Integrarea interstatală conduce la lărgirea considerabilă a pieței și deci la stimularea concurenței, obținerea de economii de scară, stimularea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare.
Integrarea interstatală generează un mecanism capabil să permită agenților economici performanțe superioare față de cele obținute anterior inființării organizației. Altfel spus, o organizație interstatală integraționistă trebuie să aibă un efect multiplicator. Dar un astfel de rezultat nu poate fi realizat dacă părțile candidate la integrare se află la diferite niveluri de dezvoltare, dacă între ele există mari decalaje economice.
Tratatul de la Maastricht condiționează participarea la Uniunea Economică și Monetară de îndeplinirea criteriilor de convergență stabilite. Două dintre acestea sunt interpretate într-o manieră strictă: rata inflației statelor membre nu trebuie să se situeze cu mai mult de 1,5% peste media ratelor inflației primelor trei state cu cele mai joase nivele și rata dobânzii pe termen lung trebuia menținută în marja de variație de +/-2% față de media ratelor dobânzii pe termen lung ale acelorași trei state.
Cursul de schimb al monedelor nationale trebuia să se mențină în marja de fluctuație convenită prin mecanismul ratelor de schimb din cadrul SME în ultimii doi ani anteriori datei de intrare în uniunea monetară. Celelalte criterii vizează politica fiscala: datorie publică inferioară limitei de 60% din PIB în prețuri curente și deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB în prețuri curente.
În Uniunea Economică și Monetară vor putea fi intâlnite economii cu inflație scăzută și cu nivele scăzute ale dobânzilor nominale, ceea ce va diminua sursele și volumul veniturilor bugetare. Pentru a preîntâmpina o reducere a veniturilor bugetare, condițiile fiscale stabilite în Pactul de Creștere și Stabilitate au menirea de a susține politicile guvernelor membre în vederea menținerii deficitului bugetar în limite rezonabile. Nominalizarea statelor participante la Uniunea Economică și Monetară a fost formal stabilită de către liderii guvernamentali.
Costurile participarii la o uniune monetară sunt urmatoarele:
cel mai important cost este renuntarea la politica monetara pentru realizarea unor obiective interne.
Economia devine mai sensibilă la stocurile reale din exterior (care determină reducerea cererii agregate)
Beneficiile participării la o uniune monetară :
Reducerea costurilor de tranzacție asociate regimurilor de schimb flotante;
Creșterea transparenței prețurilor. Comisia Europeana a susținut ca o monedă unică va descuraja discriminarea prin preț (o piață – o moneda);
Câștiguri de bunăstare din reducerea incertitudinii. Incertitudinea ratei de schimb induce incertitudine in ceea ce priveste venitul exportatorilor.
Eliminarea riscului în ceea ce priveste rata de schimb reduce riscul sistemic, ceea ce conduce la reducerea ratei reale a dobânzii. Astfel se stimuleaza investițiile, prin care se relanseaza procesul de creștere economică;
Se reduc pierderile de eficiență datorate lipsei de coordonare a politicilor monetare;
Se reduc așteptările inflaționiste. Problema inconsistenței în timp a politicii monetare conduce la presiuni inflaționiste.
Euro va deveni într-o mai mare măsură moneda de rezervă pe plan mondial.
1.2.1.5. Strategia de la Lisabona
În martie 2000, șefii statelor membre UE, reuniți în ședința Consiliului European de la Lisabona, s-au angajat să creeze “până în anul 2010, cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume”. În acest scop, participanții au adoptat o gama largă de tehnici, de la legislația europeană obișnuită, la măsuri novatoare, cum ar fi stabilirea de jaloane și evaluarea reciprocă a activității din statele membre.
Obiectivele fundamentale stabilite pentru următorii ani sunt:
Consolidarea pieței unice in sectorul telecomunicațiilor, al energiei si serviciilor financiare si creșterea concurenței în sectorul transporturilor feroviare și aeriene;
Facilitarea accesului la noi tehnologii, inclusiv la telefonia mobila si Internet;
Încurajarea cercetării, prin creșterea pana la 3% din PIB a cheltuielilor alocate cercetării și tehnologiei și prin adoptarea regimului european unic de brevetare;
Creșterea ratei de ocupare prin stimularea inițiativei micilor întreprinzători;
Creșterea la 70% a ratei de participare a forței de munca în general, înclusiv a femeilor si a lucratorilor mai in vârstă;
Perfecționarea profesională a lucrătorilor și formarea deprinderii de învățare continuă pe toată durata vieții;
Revizuirea generală a sistemului de pensii pentru a asigura posibilitatea de susținere pe termen lung a finanțelor publice.
Criteriile stabilite pentru aderarea la modelul european formează un tot coerent pentru a promova stabilitatea, credibilitatea și consistența sistemului. Se consideră că dobândirea statutului de economie de piață funcțională va conduce la creșterea capacității de a face față presiunii forțelor concurențiale din Uniunea Europeană. Indeplinirea criteriilor presupune o bună capacitate administrativă de aplicare a acquis-ului comunitar. Condiționalitățile privind convergența nominală conduc la inflație scăzută, sustenabilitate a finanțelor publice și o capacitate crescută de prevenire a stocurilor simetrice și asimetrice.
Reformele structurale propuse în cadrul Strategiei de la Lisabona vor conduce la un dinamism ridicat al pieței unice, o coeziune socială crescută, un grad mai înalt de ocupare și o bună gevernanță economică.
În situația îndeplinirii criteriilor de aderare este puțin probabil ca procesele manifeste de adâncire și lărgire ale modelului european să fie „diluate”.
Această agendă ambițioasă și cuprinzătoare impune eforturi susținute timp de mai mulți ani. O analiză anuală efectuată de Comisia Europeană măsoară progresul înregistrat raportat la obiectivele stabilite.
Progresele au fost, până în prezent, nesatisfăcătoare. În declarațiile sale recente, Comisia a criticat statele membre pentru “ritmul lent al reformelor” și pentru faptul că ele “nu sunt suficient de ferme în atingerea obiectivelor stabilite la Lisabona”.
Uniunea Europeana a făcut progrese în câteva domenii prevăzute în agenda de reformă, cum ar fi liberalizarea sectorului energetic.
1.3.2. Costurile bugetare
Începând cu anii ‘90, UE a investit în țările candidate, pentru a le ajuta să se pregătească în vederea aderării, cheltuielile bugetare în acest sens ridicându-se la peste 3 miliarde euro pe an, începând din 2000 12.
După aderare, cheltuielile nete ale U.E. pentru noile state membre vor fi modeste. Conform acordului realizat de la Copenhaga, în 2002, costurile, până la sfârșitul anului 2006, vor fi de maximum 40,8 miliarde euro, sumă în care sunt incluse subvențiile agricole, investițiile în infrastructură și ajutoarele regionale, precum și fondurile destinate creșterii siguranței nucleare,
_____________________________________________________________________________
12. vezi anexa nr.7 „Costurile bugetare ale UE cu procesul de extindere”.
ameliorării administrației publice și a securității la frontiere 13.
Noii membri vor plăti contribuții de aproximativ 15 miliarde euro la bugetul UE, și – pentru că este posibil ca aceștia să nu fie capabili să folosească integral banii alocați – cheltuielile bugetare nete alocate extinderii, până în 2006, calculate ca numerar efectiv plătit, vor fi probabil de aproximativ 10 miliarde euro (unele din fondurile alocate lor, cum ar fi fondurile structurale și de coeziune, care trec printr-un proces complicat până la plata efectivă, se vor plăti după 2006).
Deși semnificativă pentru noile state membre, această cheltuială bugetară este totuși modestă pentru UE, din punctul de vedere al realizării creșterii economice și al sprijinirii stabilității politice. De exemplu, ea este mai mică decât costul campaniei de război și reconstrucție din Kosovo, care a depășit 10 miliarde de euro, iar – din punct de vedere al PIB-ului – este mult mai mică decât resursele alocate de Germania reunificării sale în anii ’90.
Aceste state vor trebui să găsească bani să co-finanțeze proiectele de infrastructură, pentru a fi eligibile să primească alocații de la bugetul UE. În același timp, ele vor spera să se califice pentru a deveni membre ale zonei euro, în condițiile în care vor trebui să-și reducă deficitele bugetare.
Impactul extinderii asupra bugetului UE în perioada de după anul 2007 depinde de cum anume se restructurează bugetul, și dacă se restructurează. În fapt, costul extinderii va depinde integral de ce anume va decide U.E în viitor. În ce privește cheltuielile, aceste decizii se referă în special la politica agricolă comună și la fondurile structurale destinate dezvoltării economice a zonelor și sectoarelor mai sărace.
Într-un scenariu în care politica agricolă comună rămâne absolut neschimbată, la fel ca și regulile actuale privitoare la fondurile structurale, și în ipoteza că actualele state membre
primesc în continuare aceeași cantitate de fonduri structurale ca și în 2006, costurile extinderii s-ar ridica de la 0,03% din PIB-ul Uniunii extinse în 2004 la 0,23% din PIB în 2013.
Reformarea acestor politici ar putea avea un efect considerabil asupra întregului buget al UE, precum și asupra costurilor extinderii. Conform altor scenarii, o reducere a fondurilor directe destinate sprijinirii agriculturii la 85% din nivelul actual până în anul 2013, ar duce la o diminuare a costurilor extinderii la numai 0,18%; în condițiile aplicării stricte a regulilor referitoare la ajutoarele structurale destinate actualilor membri, costurile extinderii ar fi de numai 0,11%.
Sunt posibile și reforme în distribuirea poverii financiare. Acordurile E.U referitoare la venituri au devenit din ce în ce mai complicate, și se impune un sistem mai echitabil, mai transparent și mai stabil.
_____________________________________________________________________________
13. vezi anexa nr.8 „Cheltuieli bugetare alocate de U.E extinderii: perioada post-aderare”
Capitolul II : Efecte de comerț
2.1. Situația generală
Prin politica comercială pot fi aplicate descriminări diferitelor țări, în mod diferențiat. De exemplu, țările vest-europene urmăresc o forma de integrare, ce are drept consecință discriminarea comercială doar a țărilor ce nu participă la această integrare.
Creata cu scopul de a pregăti țările candidate pentru aderare la UE prin formarea unei zone de comerț liber între țările asociate la UE, membre ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), CEFTA14 și-a definit obiectivele prin promovarea dezvoltării relațiilor economice dintre statele membre, asigurarea condițiilor de concurență loiala între părți și contribuția la dezvoltarea comerțului mondial, prin înlăturarea barierelor din calea comerțului.
Situată, ca nivel al protecției practicate în apropierea SUA, dar peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel ridicat de protecție comerciala, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad-valorem15, acest nivel fiind explicabil în primul rând prin multitudinea și frecvența aplicării de bariere netarifare.
Politica comercială este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare ( limitări cantitative, norme tehnice, reglementări sanitare ).
Politica comercială comunitară a avut un caracter parțial dual, datorat disjuncției dintre modul de aplicare a politicii tarifare si cel al barierelor netarifare. Astfel, dacă prima este aplicată unitar pe ansamblul întregii comunitări în raport cu partenerii din exteriorul sau, ultimele, până la intrarea in funcțiune a pieței interne unice (1993), puteau fi aplicate diferențiat la nivel de țară membră, atât față de terți, cât și față de țări partenere din interiorul Comunității.
_____________________________________________________________________________
14. Acordul de Liber Schimb Central-European (Central European Foreign Trade Agreement – CEFTA) a fost încheiat în 1992 între Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, a fost de la început văzut ca un instrument de pregătire a statelor participante pentru aderarea la Uniunea Europeană, el fiind accesibil doar acelor țări care aveau deja încheiat un acord de asociere cu UE.În timp, acordul a fost lărgit prin includerea Sloveniei, României, Bulgariei și Croației.
15. Taxele vamale „ad-valorem” se percep de către stat asupra valorii vamale a mărfurilor importate sau exportate si se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamala a mărfurilor respective.
2.2. Comerțul și taxele de import
În procesul de integrare europeana, primele si cele mai importante acțiuni întreprinse sunt cele privitoare la liberalizarea schimburilor economice prin înlăturarea barierelor si preluarea acquis-ului comunitar privind politica comercială. Aceasta înseamnă o deschidere totală a pieței interne pentru fluxurile de produse europene, dând astfel frâu liber confruntărilor concurențiale dintre firmele locale și cele străine.
2.2.1 Fluxurile comerciale ale tarilor ECE cu UE
Odată cu procesul de extindere spectrul intereselor comune ale UE și ale statelor învecinate se va lărgi, cea ce va crea noi oportunități și motivații pentru fluxul de investiții si creștere economică. Procesul de extindere va crea o piață internă imensă, ce va îngloba peste 500 milioane de consumatori. Statele membre și țările din ECE vor fi reciproc interesate in continuarea colaborării în vederea consolidării reformelor economice și dezvoltarea mediului antreprenorial favorabil prin crearea unui cadru de reglementare transparent. Alinierea graduală a legislației naționale cu regulile pieței comunitare va facilita comerțul și va stimula fluxul de investiții spre țările din ECE, fapt ce va aduce beneficii tuturor statelor implicate.
Viitoarele hotare ale UE nu trebuie să devină o noua linie de delimitare. O politica de apropiere bine schițată, bazată pe cadrul politic deja existent va permite UE și țărilor din ECE să aprofundeze activitățile și interesele comune.
Țările în curs de aderare la UE și-au majorat cota medie a exporturilor către UE de la 51% in 1993 la 67% in 2000, compararea fiind favorabilă chiar și în cazul în care comerțul reciproc între statele membre ale UE consituia 63% din întregul volum al anului 1993. Această expansiune majoră a avut loc in timpul când UE a redus succesiv toate tarifele pentru mărfurile industriale din ECE16. Exporturile țărilor din ECE în UE s-au ridicat brusc cu 220% în perioada 1992-2000. De la semnarea Acordurilor de Asociere, s-a produs o creștere semnificativă a volumului schimburilor comerciale cu Uniunea Europeană17, și a exporturilor țărilor candidate în țările Uniunii Europene. Pe de altă parte însă, balanța schimburilor comerciale dintre țările candidate si Uniunea Europeană s-a deteriorat după implementarea Acordurilor de Asociere:
_____________________________________________________________________________
16. Baldwin et al.1997, pp.130-2
17. De 2,2 ori intre 1995 si 2000 (Eurostat: „Statistics in Focus-the 13 candidate countries’ trade with the EU in 2000”, 17.10.2001, http://europa.eu.int/comm/eurostat) . Pentru România, creșterea este de peste 3 ori (Ministerul Afacerilor Externe)
Soldul balanței comerciale in comerțul dintre tarile ECE si UE
Sursa : Comisia Europeana , DG Comerț Exterior ; diverse publicații Eurostat
2.2.2. Situația taxelor la import
Taxele de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec granițele vamale ale țării importatoare. Ele constituie un principal mijloc de protejare a produselor naționale față de concurența străină, contribuind direct la ridicarea prețurilor mărfurilor importate si făcându-le din acest punct de vedere mai puțin competitive în raport cu cele indigene.
Taxele vamale de import au o serie de trăsături caracteristice: au cea mai largă răspândire pe plan internațional, vizează cel mai larg nomenclator al produselor supuse impunerii vamale, se practică pe perioade lungi de timp, au în general un nivel mai ridicat decât cele de export și de tranzit și fac obiectul negocierilor într-un cadru bi sau multilateral.
Acordul de Asociere a făcut diferențieri semnificative între grupe de produse industriale în ce privește ritmul de reducere și de abolire a taxelor și de ridicare sau de desființare a contingentelor de import, după cum urmează:
la unele produse fără impact asupra producției interne abolirea taxelor vamale de import a avut loc încă de la intrarea în vigoare a acordului;
la alte produse esențiale cu impact relativ redus a avut loc diminuarea progresivă (în două tranșe) a taxelor vamale de import, cu abolirea acestora după 5 ani de la intrarea în vigoare a acordului;
la unele produse industriale a avut loc suspendarea taxelor vamale de import în limitele unor contingente anuale care sunt majorate și abolirea progresivă a taxelor vamale care depășesc contingentele.
Faptul că în anul 1999 media simplă a taxelor vamale la importul produselor industriale din U.E a reprezentat numai 6,4% si ca după această dată au mai urmat și alte tranșe de reducere, reiese clar că șocul provocat de ultima tranșă, cea de abolire a tuturor taxelor vamale, așa cum am mai arătat, nu a putut fi mai puternic decât cele precedente.
Impactul eliminării taxelor vamale de import din U.E s-a resimțit într-o anumită măsura doar la acele produse la care s-a menținut o protecție vamală relativ ridicată, cu taxe vamale de import de 10% sau peste 10% în anul 2000, cum sunt unele produse industriale pe bază de materii prime agricole, receptoare de televiziune, tractoare, autoturisme, tancuri, autovehicule pentru transport de mărfuri, motociclete, biciclete și accesorii ale acestora.
Uniunea Europeană a abolit taxele vamale la importurile de produse industriale ( mai puțin produsele agricole și textile ) din țările candidate încă din 1995, în anii 2000-2003 țările candidate au eliminat la rândul lor ultimele taxe vamale la importurile de produse industriale din Uniunea Europeană.
2.3. Modelul echilibrului general calculat si efectele de comerț
În ce privește libera circulație a bunurilor trebuie făcută o diferențiere între trei categorii de efecte :
efecte determinate de liberalizarea schimburilor comerciale cu Uniunea Europeană;
efecte determinate de preluarea tarifului vamal comun și a politicii comerciale comune față de terți ale Uniunii Europene;
efectele preluării acquisului Pieței Interne.
Efectele liberalizării comerțului între țările candidate și Uniunea Europeană, se poate afirma, că acestea s-au produs deja în cea mai mare parte, urmarea a transpunerii în practică a Acordurilor de Asociere, încheiate între țările din Europa Centrala și de Est și UE, care prevăd crearea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale pe parcursul unei perioade de 10 ani. Efectele adoptării terifului vamal comun și a politicii comerciale comune față de terți vor fi preponderent negative cel puțin pe termen scurt. Nivelul mediu de protecției tarifară practicată de țările din ECE este mai ridicat decât nivelul de protecție tarifară din Uniunea Europeană. Aceasta înseamnă că, la aderare, noile țări membre iși vor reduce nivelul protecției tarifare față de terți, și deci vor fi mai expuse penetrării cu produse din țări terțe. În ce privește preluarea acquis-ului Pieței Interne, acesta va determina creșterea costurilor de producție ale firmelor, generate de obligativitatea amortizării standardelor tehnice, de calitate, de mediu, de siguranță la locul de muncă, etc., cu cele din Uniunea Europeană. Costurile de producție mai ridicate vor determina o pierdere de competitivitate, care va conduce la scăderea exporturilor țărilor candidate, atât în Uniunea Europeană, cât și în țările terțe, la creșterea importurilor, și deci la deteriorarea balanței comerciale. Așadar, preluarea acquis-ului Pieței Interne va reprezenta un cost pentru țările candidate, cel puțin pe termen scurt.
Cele trei categorii de efecte, determinate de liberalizarea schimburilor comerciale, preluarea tarifului vamal comun și a politicii comerciale comune față de terți, și preluarea acquis-ului Pieței Interne, ar putea conduce cumulate la creșterea deficitului comercial al țărilor candidate în primii ani după aderare, aceasta fiind de altfel și experiența extinderilor anterioare.
Capitolul III : Efectele Pietei Unice
3.1. Conceptul Pietei Unice
Piața Unică este una dintre cele mai importante realizări ale timpului nostru. Acest spațiu economic, unde mărfurile, serviciile, capitalul și forța de muncă pot circula liber, reprezintă o bază pentru prosperitate în secolul XXI.
Piața Unică a devenit cea mai mare zonă de liber a lumii, în care locuiesc 370 de milioane de oameni. Pe lânga membrii Uniunii Europene mai include și Norvegia, Islanda și Liechtenstein, iar din secolul urmator ea va include și viitoarele state membre din centrul și estul Europei.
Libera circulație a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acțiuni comunitare în noi domenii.
Cetățenilor, în calitatea lor de cumpăratoi, Piața Unică le oferă posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale UE, fără a plăti taxe de import sau a trebui să se îndeplinească formalități la frontieră.
Privind libera circulație a persoanelor, Tratatul de la Roma prevede crearea condiților pentru realizarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul comunității. Aceasta înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate în privința angajării, stabilirii salariilor în condițiile de muncă.
Referitor la libera circulație a serviciilor, prin Tratatul de la Roma s-a luat măsura ca, firmelor dintr-o țară comunitara să le fie suficienta licența de funcționare din țara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul U.E.
Deși sectorul serviciilor este cel ce ocupa cea mai mare parte a forței de muncă din U.E (60%), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulației bunurilor.
Libera circulație a capitalului implică abolirea controlului asupra tranzacțiilor de capital. Ea trebuie sa meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naționale pe capital, pentru a asigura o concurență corectă între țări cu fiscalitate redusă și cele cu fiscalitate ridicată.
Dintre efectele Pietei Unice amintim urmatoarele:
crearea a intre 300.000 si 900.000 locuri de muncă suplimentare decât se anticipa in lipsa pieței unice;
o inflatie cu 1 – 1,5% mai mică decât în lipsa pieței unice;
cresterea investițiilor cu 2,7%;
creșterea investițiilor străine directe în U.E (44% în anii ”90, față de 28,2% în perioada “82-“87);
reducerea decalajelor economice între diferitele membre ale Uniunii Europene;
reducerea cheltuielilor comercianților și transportatorilor europeni cu peste 5 miliarde de EURO, datorită desființării verificărilor la graniță.
Deși Piața Unică este unul din succesele incontestabile ale Uniunii Europene, ea nu este nicidecum un capitol incheiat. Adancirea continuă a integrării statelor membre ale U.E face ca noi si noi domenii să fie integrate în Piața Unică.
Pentru desăvârșirea Pieței Unice, Comisia Europeană are în vedere șase acțiuni prioritare:
pregătirea Pieței Unice pentru lărgirea Uniunii Europene cu noi membri din Europa Centrală si Orientală, Cipru (și probabil Malta);
urmărirea mai strictă a modului în care legislația comunitară în domeniu este aplicată în statele membre; Comisia poate penaliza statele care nu aplică această legislație corespunzator;
finalizarea cadrului legislativ și eficientizarea lui, astfel încât puținele propuneri legislative din Cartea Albă19 din 1985 care au mai rămas neadoptate de către statele membre să fie preluate în legislația lor națională;
confirmarea importanței Pieței Unice ca piatră de temelie a Uniunii Economice si Monetare;
consolidarea avantajelor Pieței Unice la nivelul cetățeanului, prin ridicarea standardelor de protecție a consumatorului, îmbunătățirea dimensiunii sociale și ecologice;
adaptarea Pieței Unice la schimbările tehnologice (Societatea Informațională, Rețelele Trans-europene).
_____________________________________________________________________________
19 : „Cartea Alba”: Ghid care stabileste care sunt caracteristicile pietei interne care au dus la eliminarea barierelor fizice, tehnice, fiscale si tarifare dintre statele membre ale U.E
3.1.1. Conceptul pieței comune
Piața Comună este o piață „unică, internă” care cuprinde mai multe state suverane, precum și teritorii autonome. Teritoriul Pieței Comune este determinat de către frontierele exterioare ale Statelor Membre ale Comunității, cu anumite reglementări privitoare la anumite teritorii europene situate în afara continentului și pentru care Statele Membre sunt responsabile.
În egală măsură Piața Comună include apele teritoriale precum și spațiul aerian al Statelor Membre.
Piața Comuna se bazează pe patru libertăți fundamentale:
libertatea de mișcare a bunurilor;
libertatea de mișcare a persoanelor;
libertatea de mișcare a serviciilor;
libertatea de mișcare a capitalurilor.
Adițional celor patru libertăți fundamentale, Piața Comună se sprijină pe două politici principale:
Politica Comună în Agricultură;
Politica Concurenței.
Politica Concurenței este una dintre cele mai avansate politici economice la nivel Comunitar. Obiectivul principal al acestor patru libertăți fundamentale este de a desființa barierele existente în calea liberei dezvoltări Comunitare, în timp ce obiectivul principal al celor
două politici Comunitare este de a dezvolta un sistem legislativ unitar în domeniile esențiale pentru Comunitate.
Fundamentele legislației economice Europene sunt stabilite de către Tratatul de Fundamentare al Uniunii Europene, Tratat prin care părțile contractante, respectiv Statele Membre, stabilesc Uniunea Europeană.
Tratatul prevede ca sarcini specifice de îndeplinit pentru Comunitate stabilirea și crearea unei Piețe Comune precum și a unei uniuni economice și monetare. Totodată, prin implementarea politicilor comune ale Tratatului, promovarea, la nivelul Comunității, a unei dezvoltări armonioase, echilibrată și susținută a activităților economice, un nivel ridicat al angajării și al protecției sociale, egalitatea dintre barbați și femei și dintre toți cetățenii din cadrul Comunității, fără discriminare, creștere economică echilibrată, coeziune economică și socială și solidaritate între Statele Membre.
În scopul atingerii acestor obiective, Comunitatea trebuie sa impuna:
abolirea, între Statele Membre, a taxelor vamale precum și a altor limitări cantitative a produselor care pot face obiectul schimburilor comerciale între acestea, precum și a altor măsuri având un efect echivalent;
o politică comercială comună;
măsuri specifice cu privire la intrarea și mișcarea persoanelor în interiorul Comunității;
o politică comună în domeniul agriculturii, pescuitului și al transporturilor;
modificarea legislațiilor Statelor Membre în scopul alinierii acestora pentru a permite buna funcționare a Pieței Comune la nivel european;
coordonarea la nivelul politicilor de angajare între Statele Membre în scopul creșterii eficienței acestora prin dezvoltarea unei strategii coordonate de angajare;
intărirea competitivității industriei Comunitare în ansamblul său;
o politică de cooperare în domeniul dezvoltării și al cercetării;
asocierea cu țări și teritorii din afara Comunității în scopul dezvoltării comerțului și promovării dezvoltării economice și sociale comune;
întărirea protecției consumatorului la nivelul Comunității.
Pentru a fi capabilă să atingă toate aceste obiective stabilite prin intermediul Tratatului, Comunitatea trebuie să-și adapteze politica economică și să realizeze o coordonare în definirea acesteia între toate Statele Membre, care să permită realizarea Pieței Comune și să susțină evoluția acesteia în concordanța cu principiile unei economii de piață liberă și deschisă cu o concurență directă.
Cel mai mare impact în crearea și definitivarea legislației economice Comunitare l-au avut măsurile luate pentru asigurarea libertății de circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalurilor, prin crearea unei uniuni vamale precum și regulile comune în domeniul concurenței.
3.2. Strategia pieței interne începând cu 1999
Consiliul European recunoaște importanța strategiei ca fiind unul dintre instrumentelel de coordonare a Uniunii Europene, în ceea ce privește politica economică și subliniază necesitatea urgentării progreselor în sectorul serviciilor, al serviciilor financiare prin transpunerea și intrarea în vigoare a tuturor măsurilor care sunt cuprinse în domeniile cheie ale strategiei.
Concluziile deprinse pe baza primului raport privind implementarea strategiei arată că sunt necesare acțiuni urgente, care trebuie întreprinse simultan pe două planuri:
Eforturi susținute pentru promovarea dosarelor legislative, la care sunt întârzieri în adoptare: Patentul Comunitar, Direcția privind întărirea drepturilor intelectuale, Direcția privind recunoașterea calificărilor profesionale, precum și propuneri legislative noi care vizează Directiva serviciilor financiare și Directiva privind transparența;
Dezvoltarea și implementarea conceptului de „bună guvernare” prin care se înțelege ca Statele Membre, în calitate de acționari asociați ai Pieței Interne, trebuie să conlucreze în parteneriat și să își îndeplinească sarcinile asumate, ajutând pe ceilalți să soluționeze problemele apărute în zona transfrontalieră.
Punerea în practică , cu succes, a măsurilor stabilite în Strategie va conduce la următoarele efecte:
crearea unui impuls pozitiv pentru aplicarea Strategiei de la Lisabona, care va demonstra consistență declaraților politice privind nevoia de a întări competitivitatea, pe de o parte, și deciziile care privesc măsurile de reformă economică, pe de altă parte;
consolidarea fundamentului Pieței Interne extinse și intensificarea schimburilor comerciale în interiorul U.E, atât prin injectarea unei concurențe ridicate în economiile Statelor Membre, cât și prin impulsionarea companiilor în a deveni mai eficiente și mai productive;
o contribuție la creșterea de capital furnizat și investit prin crearea unui mediu de afaceri liber de obstacole, care va conduce la creșterea investițiilor în sectorul privat;
situarea U.E. într-o poziție favorabilă față de orice presiuni concurențiale suplimentare, care decurg din cursurile de schimb ale monedei Euro, în raport cu alte monede.
Dintre cele 45 de acțiuni cheie care sunt incluse în Strategie, doar 27 au fost îndeplinite la timp. Cu toate acestea, în implementare s-au înregistrat și progrese, dintre care amintim următoarele:
Facilitatea liberei circulații a bunurilor
Consiliul a invitat Comisia Europeană să stabilească un cadru clar pentru evaluarea conformității, pentru acreditare și pentru supravegherea pieței și să avanseze în clarificarea și promovarea utilizării marcajului CE.
2. Integrarea piețelor de servicii
În scopul creării unei piețe integrate a serviciilor, au fost indentificate ca fiind prioritare adoptarea Reglementării Promovarea vanzărilor, precum și Direcția Calificări. Prin integrare, acestea pot aduce avantaje și beneficii previzibile:
o potențială creștere de peste 1,1% a PIB in U.E ;
o creștere cu 0,5% a gradului de ocupare a forței de muncă ;
o reducere cu 0,5% a costurilor de capital.
3. Rețea de industrii cu înaltă calitate
Strategia Pieței Interne impune deschiderea pieței spre rețeaua de industrii (energie, transport, telecomunicații și servicii postale). Această deschidere a adus beneficii semnificative, atât pentru afaceri, cât și pentru consumatori.
4. Reducerea impactului și obstacolelor datorate impozitării
Prin modul de aplicare a impoziturilor se generează costuri suplimentare, care se răsfrâng asupra afacerilor și adesea sunt suportate de către consumatori. În acest sens, Comisia a prezentat o propunere de amendare a două acte legislative relevante: directive Directiva Firma mama/Filiala și Directiva Fuziune.
5. Extinderea oportunităților pentru achiziții publice.
Un studiu recent a arătat că diferența între aplicarea și ne-aplicarea reglementărilor prinvind achizițiile publice, la nivelul U.E, este mai mare de 34% din costurile totale. Economisirea a numai 10% din cheltuielile curente alocate pentru achizițiile publice, poate să conducă la conformarea Statelor Membre cu criteriile Pactului de Stabilitate și Creștere Economică. În acest scop, Comisia a pregătit o propunere prin care se întărește Directiva Remedierilor, precum și un pachet legislativ referitor la achizițiile publice, care include si licitațiile și achiziăiile electronice.
3.3. Efectele Pietei Unice calculate cu ajutorul modelului echilibrului general
Teoria Echilibrului General studiază condițiile necesare pentru ca toate piețele să fie simultan în echilibru. Toate bunurile sunt complementare sau substituibile într-o măsură mai mare sau mai mică. Datorită interdependenței generale existente, orice deplasare fortuită a punctului de echilibru pe piața unui bun va provoca deplasări pe piețele altor bunuri, acestea în ale altora și tot așa în mod succesiv. Aceste variații de prețuri pot avea un efect retroactiv, corector sau de realimentare asupra pieței originale. In final, dacă nu există intervenție externă care să creeze dificultați, acest proces pe care Walras l-a numit tatonare, v-a conduce la echilibru pe toate piețele de bunuri si factori.
O situație de Echilibru General prezintă multe avantaje: conține maximizarea utilității tuturor consumatorilor și beneficiile tuturor intreprinderilor; pentru a fi de asemenea in echilibru piețele de factori, veniturile primite de familii egalează prețurile bunurilor si serviciilor; factorii si resursele productive sunt destinate folosului lor mai eficient, cel in care randamentul sau este mai mare.
Capitolul IV : Mobilitatea factorilor de producție ( ISD, migrație )
4.1. Investițiile străine directe de capital si efectele lor asupra extinderii
Investițiile străine joacă un rol din ce in ce mai important in cadrul dezvoltării economice. Țările din Europa Centrală și de Est caută in mod activ să acapareze o parte cât mai mare din investițiile străine; in ultimii 10 ani, valoarea acestora a crescut de mai mult de 3 ori, insă in condițiile in care cererea depașește oferta, concurența internațională pentru atragerea investițiilor străine directe 20 continua să se intensifice. Țările care caută să atragă investițiile străine trebuie să fie capabile să iși invingă rivalii.
Formele sub care au loc investițiile străine includ investițiile directe in companii deținute integral, asocierile in comun, transferurile de tehnologii, acordurile de licențiere si alte forme de alianțe intre companii. Investițiile străine directe și asocierile in comun absorb cea mai mare parte a fluxului anual de fonduri, insă transferurile de tehnologie și acordurile de licențiere joacă de asemenea un rol important in cadrul oricarei strategii de promovare a investițiilor.
Invesțiile directe străine pot sa joace un rol crucial in restructurarea și refacerea economică pe o creștere susținută. Firmele vestice prin introducerea tehnologiei de vârf și a modelelor de management modern la filiale lor deschise in țările din Europa Centrală și de Est vor pune sub presiune companiile autohtone care vor fi obligate, la randul lor, să realizeze astfel de imbunătațiri.
Investițiile directe străine pot să joace un rol crucial în restructurarea și refacerea economică pe o creștere susținută. Firmele vestice prin introducerea tehnologiei de vârf și a modelelor de management modern la filialele lor deschise în țările din Europa Centrală și de Est vor pune sub presiune companiile autohtone care vor fi obligate, la rândul lor, să realizeze astfel de îmbunătățiri.
Sunt si alte beneficii pe care o investitie străina le-ar putea aduce, ca de exemplu:
– sporirea producției și a calității produselor în concordanță cu standardele UE;
– realizarea cantității necesare tuturor piețelor potențiale străine sau interne;
– crearea de noi locuri de muncă;
– accesul la noi piețe.
_____________________________________________________________________________ 20.Investițiile străine directe sunt definite ca proprietatea directă sau indirectă a unei entități străine de a deține cel puțin 10% din acțiunile cu drept de vot ale unei firme.
4.1.1 Investițiile externe- o nevoie reală și obiectivă pentru economiile în tranziție
Nevoia de capital și de investiții, care se ridică la un nivel mult peste posibilitățile economice actuale, impune ca o condiție obiectivă apelarea la capital străin sub forma atragerii de investiții directe de capital, caracteristică comună a tuturor statelor ex- comuniste.
În acest sens, există deja un interes de ambele părți, atât din partea investitorilor și capitalului străin, cât și din partea investitorilor interni.
Iminenta integrare a statelor din estul și centrul Europei alături de cele vest – europene în UE, stimulată de interese strategice de ambele țări, impune atât o extindere a cooperării internaționale cu alte state și mai ales cu cele dezvoltate, cât și o accelerare a tranziției la economia de piață, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaționale. De altfel, imediat după destrămarea sistemului socialist, țările din Europa Centrală și de Est au inițiat diverse demersuri pentru anumite acțiuni regionale de cooperare cum ar fi între țările riverane Mării Negre, crearea de zone economice transfrontaliere etc. De asemenea, acestea au trecut la solicitarea unor înțelegeri cu Comunitatea Europeană, cu care au și semnat mai târziu acorduri de asociere, iar pe de altă parte, acestea au semnat acorduri de liber schimb cu AELS21 (Asociația Europeană a Liberului Schimb).
Forța necesară accelerării acestui proces de tranziție la economia de piață și a aderării la UE rezidă numai în disponibilul de capital. Conștiente de aceste realități, statele vest – europene, interesate în procesul de atragere a fostelor state socialiste la sistemul economiei de piață, au demarat ele însele o serie de programe de sprijin comunitar al statelor aflate în tranziție.
Au fost încheiate acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană de către toate statele est și central – europene. Condiția primordială a acestei asocieri constă tocmai în realizarea unei stabilități economice și politice ca o garanție a ordinii de drept și a democrației, precum și la un sistem economic bazat pe economia de piață, care să creeze condiții de compatibilitate între economiile naționale asociate și cele ale statelor comunitare.
Pentru a sprijini acest proces, statele vest – europene și-au declarat disponibilitatea de a acorda statelor asociate o serie de facilități în relațiile comerciale și de cooperare, precum și anumite ajutoare de capital prin programe comune cum este programul PHARE22, care prevede acordarea de consultanță și de tehnologie, de know-how necesare retehnologizării economiilor de tranziție.
_____________________________________________________________________________
21.AELS- a luat fiinta din initiativa Marii Britanii in 1959,prin acordul de la Stockholm, incluzand sapte state:Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elvetia,, Portugalia si tara initiatoare
22. Programul PHARE creat in 1989, este unul dintre cele trei instrumente de pre-dezvoltare finanțat de către Uniunea Europeană pentru a asista țările candidate din Europa Centrală și de Est candidate la aderarea la Uniune.
Mai mult, în acordurile de asociere s-a stipulat că “comunitatea v-a examina acordarea în anumite circumstanțe, a unor fonduri pentru stabilitatea macroeconomică” pe care le-a legat și de sprijinul celorlalte state din grupul celor 2423 și al instituțiilor financiare internaționale.
Toate economiile naționale aflate în tranziție sunt marcate de profunde dezechilibre. Rata formării brute a capitalului a scăzut la niveluri de-a dreptul alarmate (în România sub 20% din PIB) lucru datorat atât scăderii productivității muncii și a timpului efectiv lucrat cât și presiunii sindicale asupra salariilor și scăderii capacității manageriale a noii echipe de conducere.
Rata mare a dobânzilor, la care România se află pe primul loc în rândul țărilor în tranziție a constituit o altă cauză a scăderii ratei de acumulare, precum și a înclinației spre investiții.
În aceste condiții este evidentă incapacitatea fiecărei economii naționale foste comuniste de a face față singură nevoii absolute de capital pentru a asigura o minimă creștere economică.
Nevoia de capital străin rezidă deci tocmai din incapacitatea propriilor economii naționale de a satisface nevoia de capital pentru refacerea economică și pentru relansarea investițiilor, care în situația menținerii reculului din anii imediat după ’90 riscă să arunce aceste economii în totală dependență de lumea dezvoltată, cu grave consecințe pe termen mediu și lung.
Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată și de nivelul tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor și producției industriale din țările aflate în tranziție. Retehnologizarea întreprinderilor din aceste țări este pusă în prim planul strategiilor de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est-central-europene, retehnologizare fără de care competitivitatea produselor acestor economii devine deosebit de precară.
ISD- factor exogen stimulator
Potrivit estimărilor, nevoia de transferuri pentru țările Europei centrale și de est ar reprezenta 50 miliarde ECU anual față de care Europa poate asigura cca. 22 miliarde ECU anual, UE deținând la nivelul anilor 1991-1993 cca. 46,5 % din investițiile străine directe în aceste țări. Ar reveni deci cel mult 2 miliarde de dolari pentru o țară aflată în tranziție sau chiar sub 1,5 miliarde de dolari dacă ne referim la toate statele foste socialiste. Este evident că un asemenea aport nu poate fi considerat determinant ci doar ajutător. Acest aport ar putea avea rol mai mare în măsura în care acesta s-ar concretiza în tehnologie de vârf care combinat cu posibilitățile de investiții materiale autohtone ar da noilor societăți potențial competitiv internațional.
Internaționalizarea și globalizarea problemelor economice ale producției industriale, ale mișcării capitalurilor financiare, fac ca activitatea de investiții să devină una de natură globală,
____________________________________________________________________________
23. G-24- a fost fondat in 1971-pentru sprijinirea tarilor in curs de dezvoltare.
cu implicații asupra tuturor economiilor naționale și asupra întregii economii mondiale.
În plan general, un raport UNCTAD din anul 1995 reliefează faptul că volumul investițiilor străine a influențat în mod determinant economia mondială prin nivelul foarte ridicat atins care în perioada 1981-1993 s-a cifrat la 2080 miliarde dolari, ritmul de creștere al ISD fiind superior ritmului de creștere a PIB la nivel mondial. Peste 30% din aceste investiții provin din UE și peste 21 % din SUA. Orientarea ireversibilă a economiilor est-central-europene spre economia de piață au trezit din partea investitorilor occidentali europeni un real interes față de piața investițiilor în această zonă a Europei.
Un interes al investitorilor străini este bazat în principal pe dorința de penetrare pe piețele acestor state, pe extinderea segmentelor de piață și pe posibilitatea obținerii unor produse mai ieftine datorită nivelului scăzut al costurilor cu manopera. Mai multe studii efectuate în rândul investitorilor vest-europeni au ajuns la concluzii deosebit de apropiate privind motivația acestor investitori de a investi în țările fost comuniste. Accesul la piață este esențial pentru investitorii străini, chiar și pentru cei strategici, care vizează obiective pe termen lung privind expansiunea pieței produselor și serviciilor oferite de acesta. Desigur că avantajele costurilor reduse în zona statelor primitoare de investiții străine nu sunt deloc omise. Chiar o serie de investitori văd în această zonă de interese o componentă esențială a propriilor strategii. Costul redus al forței de muncă ca și cel al resurselor materiale este deosebit de atractiv. Nu trebuie omis faptul că majoritatea firmelor străine investitoare sunt orientate pe export și numai în mică măsură pe satisfacerea unor piețe interne ale statelor primitoare, care nu au perspective de creștere considerabilă a cererii interne de mărfuri și servicii. Concluzii similare se regăsesc și în cadrul unui studiu al OECD sintetizat în tabelul următor:
TABEL 1.
Motivele prioritare ale atractivității investitorilor occidentali în Europa de est
Sursa: OECD 1994
4.1.3 Investițiile străine – divergențe și convergențe de interese
Investițiile străine directe constituie prin formă și conținut economic o formă a relațiilor economice și de cooperare internațională. În condițiile unui avânt al schimburilor economice internaționale, ce au avut loc sub impactul dezvoltării economice și sub impactul politicilor protecționiste ce și-au făcut loc după politicile de liber schimb, întreprinderile ce cunoscuseră deja o dezvoltare considerabilă și deveniseră mari corporații se văd deodată stingherite de noile politici protecționiste ale unor state naționale noi apărute și dornice să-și dezvolte propriile industrii. Ele trec la contracararea acestora prin înlocuirea unor acțiuni de schimb de mărfuri clasice cu acțiuni de investiții în interiorul acestor state. Apar astfel primele corporații internaționale. Cele mai renumite exemple sunt constituite din nume ca: Shell, Standard Oil, British Petroleum, Siemens, Krupp, Ericson, Ciba etc. care au marcat o primă perioadă a practicii investițiilor directe în străinătate, în special în anii 1975-1995.
În zona statelor nesocialiste, politicile investițiilor străine au continuat și s-au amplificat. Cea mai evidentă creștere a ISD în țările occidentale a avut loc în anii de după 1965, când această creștere a fost de peste 20 de ori numai până la finele anului 1989.
Piața statelor din Europa Centrală și de Est a prezentat și prezintă și azi un real interes din partea capitalului străin, atât datorită calității forței de muncă, de o calificare deosebită la nivel profesional sau la nivel de cultură generală, cât și datorită condițiilor de realizare la costuri mult mai reduse a unor produse de bună calitate. Pe baza unor astfel de considerente speranța în profituri ridicate ale capitalului străin a fost destul de mare. Orice investitor urmărește prin investiția pe care o face să obțină un profit cât mai mare.
Practica îndelungată în domeniul investițiilor străine a dovedit că investitorii străini au acționat de fiecare dată cu prioritate în interesul propriu, chiar cu completa desconsiderare a intereselor naționale ale statelor beneficiare de investiții străine. Investițiile străine au slujit intereselor propriilor lor state și economiilor naționale ale acestora, ceea ce a condus la dezvoltarea dezechilibrată a zonelor în care s-a investit. Ar fi o gravă eroarea dacă acest adevăr ar fi trecut cu vederea și nu ar fi luat serios în considerație. Rezultă că la nivelul strategiilor de stat, al macroeconomicului apar serioase delimitări de interese în politicile de investiții străine.
În condițiile adâncirii proceselor de globalizare a problemelor economice și de intensificare a tendințelor integraționiste pe toate continentele mai ales pe cel european, țările aflate în tranziție au o serie de interese convergente cu cele ale statelor dezvoltate printre care ar fi de reținut:
armonizarea nivelului de dezvoltare economică și creșterea unor posibilități sporite de revitalizare economică a acestui grup de state;
crearea condițiilor de folosire mai intensă a resurselor umane la locul de reședință al acestora și prevenirea emigrării acestora spre țările dezvoltate industrial;
adâncirea diviziunii internaționale a muncii în care tot mai multe state să devină dezvoltate și să poată dețină și ele un rol de furnizoare de tehnologie și știință în schimbul importurilor;
utilizarea, cu mai mare eficiență, a resurselor minerale și în condiții ecologice superioare, care să permită o mai lungă perioadă de timp acoperită cu aceste resurse;
Tocmai de aceea Occidentul și mai ales UE, a reacționat îndată după abolirea sistemului de dictatură din statele din estul Europei, schițând o serie de măsuri de sprijinire a acestora în drumul de tranzit de la economia de comandă la cea de piață. În anul 1990-1993 grupul celor 24 a pus la dispoziție, în cadrul programelor de întrajutorare peste 70 miliarde de dolari, sumă ce cuprinde 37,8 miliarde de dolari acordate direct de către acest grup de state și cca. 20 miliarde de dolari prin organismele financiare internaționale. Aceste ajutoare sunt distincte de cele acordate de acest grup statelor din fosta URSS cărora de asemenea li s-au acordat în același interval de timp peste 90 miliarde dolari.
Pe de altă parte apar evidente interese particulare ale statelor dezvoltate, care nu se suprapun cu cele ale economiilor naționale primitoare, cum ar fi:
asigurarea unor plasamente rentabile ale surplusului de capital acumulat pe piața capitalului și în băncile occidentale care nu-și găsește fructificare convenabilă în propriile economii naționale;
dorința de a crea noi piețe de desfacere pentru produsele proprii de înalt nivel tehnologic și care, fără o dezvoltare a nivelului tehnologic al celorlalte economii, nu se poate realiza pe piața acestora,
interesul în extinderea prezenței capitalurilor și a controlului asupra altor economii naționale, pentru a trage foloasele posibile din acestea;
tendința de preluare a controlului asupra unor unități economice sau sectoare de importanță majoră pe calea așa-ziselor investiții strategice, care adeseori vizează și investițiile de portofoliu.
Toate aceste interese fac din economiile de tranziție obiective certe ale capitalului internațional, încercându-se prin diverse canale să se supună propriului control, care adesea se realizează prin intermediul unor forțe și instituții specializate cum ar fi: FMI, BIRD, BERD, Banca Mondială.
De asemenea, apar anumite divergențe de interese chiar în planul intern al economiilor naționale ale statelor dezvoltate exportatoare de ISD, între orientările spre exterior ale investitorilor potențiali și interesele generale ale guvernelor naționale ale statelor de origine ale acestora, care consideră exporturile de ISD, ca fiind cauzatoare de efecte negative asupra gradului de ocupare a forței de muncă proprii din aceste economii naționale. Exportul de ISD este considerat adesea drept export de locuri de muncă de către aceste state.
4.1.4 Strategii de atragere a investițiilor
Crearea cadrului legislative favorabil ISD
În condițiile lipsei de capital autohton, corelate cu existența unor disponibilități considerabile de capital în țările dezvoltate, soluția investițiilor externe în țările ex – comuniste devine nu numai necesară, dar chiar absolut indispensabilă pentru economiile naționale. Având în vedere principiul economiei de piață, cererea de astfel de investiții fiind foarte mare iar oferta bine controlată, prețul investițiilor străine nu poate fi decât mai mare și greu de suportat. Succesul acestuia în planul intereselor naționale ale statelor în tranziție depinde în mare măsură de orientarea strategică a acestor factori în corelare și compatibilitate cu factori interni și cu capacitatea de acumulare internă de capital autohton.
Pentru strategiile de tranziție devine o componentă esențială tocmai atragerea și buna orientare a noilor investiții private spre țelurile majore: relansarea economică, crearea economiei de piață și asigurarea bunei funcționalități a acesteia, crearea unor condiții reale de atractivitate a investițiilor străine pe calea consolidării acumulării de capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private, mai ales în domeniul producției de bunuri necesare pieței deja conturate, externe și interne precum și menținerea deplinului control asupra evoluției pe termen mediu și lung asupra economiei naționale, în scopul asigurării independenței economice și politice, elemente ce vor constitui, multă vreme, coordonate esențiale ale existenței socio-economice a popoarelor.
O atenție deosebită este acordată de investitorii străini infrastructurii din statele central și est-europene, care este apreciată pozitiv în Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia și nesatisfăcătoare în Bulgaria și România.
Impozitarea societăților cu capital străin în totalitate sau chiar parțial se face diferit de la
o țară la alta, fluctuând între 30 și 50%. Se aplică politicii de discriminare a investitorilor autohtoni, lucru ce nu poate fi găsit în practicile statelor dezvoltate.
Multe state în cauză aplică investitorilor străini tratamente complet egale cu cele ale investitorilor autohtoni. Chiar dacă la început s-au prevăzut anumite stimulente pentru aceștia, majoritatea statelor central și est europene au renunțat la asemenea facilități și discriminări ale propriilor cetățeni în favoarea străinilor. Anumite facilități sunt acordate doar unor proiecte deosebite la care, în actualele condiții, investitorilor particulari autohtoni nu ar avea posibilități financiare de acces.
Cercetări de specialitate efectuate la Institutul Est-European din München relevă că toți investitorii potențiali occidentali intervievați consideră ca factor determinant al evoluției investițiile străine directe în țările de tranziție regimul juridic din aceste țări cu privire la investițiile străine.
Diminuarea si eliminarea riscului de tara
Aceasta constituie o altă componentă strategică în politica de atragere de investiții străine. Riscul de țară care vizează posibilitatea unor pierderi financiare ale investitorilor străini, urmare a unor probleme survenite în țara primitoare de investiții în legătură cu anumite probleme politice și macroeconomice, este coordonata esențială a investitorilor străini în luarea deciziilor de a investii într-o țară sau alta.
Elementele componente ale acestui risc de țară: politica macroeconomică, strategia comercială, prioritățile de investiții, politica și stabilitatea financiară, stabilitatea monetară sunt elemente cărora investitorii străini le acordă o deosebită atenție.
4.1.5. Situatia ISD si efectele acestora
Analizele existente privind legătura dintre performanțele de creștere economică și prezența capitalului investițional străin în țările est-europene în tranziție, scot în evidență faptul că ISD îmbunătățesc în mod clar performanțele economiilor în care sunt prezente, în primul rând prin influențele pozitive asupra exporturilor, investițiilor, productivității și vânzărilor de bunuri și servicii. Aceleași analize consideră că masa critică de investiții străine necesare pentru a influența semnificativ creșterea economică este de 40-60% din PIB.
Investițiile străine directe sunt asociate atât cu transferul de tehnologii "hard" (mașini, echipamente, schițe și proiecte), cât și cu cel de tehnologii "soft" (practici și competențe manageriale și organizaționale, informații). Astfel punând lucrurile, transferul de tehnologie afirmă două dimensiuni:
– pe de o parte, este vorba de know-how-ul "generic", precum competențele manageriale, sistemele de calitate etc.;
– pe de altă parte, know-how-ul "specific", ce nu poate fi obținut prin tranzacții directe tip "arms-length" datorită slăbiciunilor și vulnerabilităților existente în domeniul politicilor promovate și reglementărilor în vigoare (spre exemplu, protecția drepturilor de proprietate intelectuală) sau datorită motivațiilor și stimulentelor ce există pentru internalizarea operațiunilor de către corporațiile transnaționale.
4.2. Migratia
4.2.1. Măsuri naționale împotriva migrației
Procesul de integrare tinde să înlocuiască politicile coordonate cu acțiuni comune nu doar în sfera economică, ci și în cele care privesc politica externa, securitatea și apărarea.
Libera circulație a persoanelor reprezintă una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europene, alături de libera circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor.
Ca parte a politicii comune privind migrația și azilul se înscrie și lupta împotriva migrației ilegale. În acest sens, pe baza planurilor prezentate în februarie 2002 privind combaterea migrației ilegale, în noiembrie 2002 a fost instituit în U.E un Program de Acțiune pentru Repatriere. În principiu, naționalii din terțe țări ce nu au un statut legal care să le permită să locuiască temporar sau permanent pe teritoriu U.E și față de care nici un Stat Membru nu are o obligație de a-i oferi rezidență, trebuie să părăsească U.E și să se reîntoarcă în țările lor de origine. Acest lucru nu se poate realiza prin repatrieri voluntare sau repatrieri forțate. Din motive umanitare cât și din motive de costuri, se acordă prioritate repatrierilor voluntare, dar acolo unde acestea dau greș, se recurge la repatrierea forțată a imigraților ilegali.
Vechile state membre trebuie să se hotărească până în aprilie 2006 dacă vor menține restricăii împotriva cetățenilor noilor state membre privind libera circulație a forței de muncă pe piețele occidentale. Multe dintre vechile state optează pentru o piață unică de muncă în spațiul Uniunii Europene.
Prima perioadă de doi ani de la aderare expiră pe 30 aprilie 2006. Până atunci toate state membre iși vor exprima opțiunea asupra liberei circulații a forței de muncă.
Cele 15 vechi state membre au introdus restricții intermediare asupra liberei circulații a forței de muncă a cetățenilor din noile state membre către piețele occidentale, într-o încercare de a diminua implicațiile complexe pe care le-a adus aderarea noilor membri în 2004. Restricțiile se aplică pentru opt state membre dintre noii membri, Malta și Cipru au fost scutite de aceste restricții, pentru că au o populație redusă la numar.
De la început Irlanda și Suedia s-au abținut în legatură cu aceste restricții, Marea Britanie a ales să introducă un plan de inregistrare obligatorie a muncitorilor24.
Ungaria, Polonia si Slovenia au invocat principiul reciprocității vis-a-vis de cele 15 vechi state membre UE. Conform tratatului de aderare, 10 state membre UE sunt obligate să aplice reciproc legea comunitară a libertății de mișcare a munctorilor.
Tratatul de aderare permite introducerea măsurilor intermediare. Aranjamentul 2+3+2 ani, cum este cunoscut în Uniunea Europeană, obligă cele 15 vechi state membre să se pronunțe în legatură cu libera circulație a persoanelor pe piețele lor de muncă până în mai 2006 și apoi în mai 2009, după care ultima pronunțare va avea loc în mai 2011. Moment în care se va știi clar dacă vor fi păstrate restricțiile sau vom avea o piață unică a forței de muncă.
Raportul din februarie 2006 al Comisiei Europene arată că un numar redus de cetățeni ai noilor state membre s-au mutat efectiv în cele 15 vechi state UE. Potrivit raportului, cetățenii celor 10 noi state UE reprezintă mai puțin de 1% din populatia aptă de muncă a vechilor state membre UE, excepție făcând Austria, 1,4% și Irlanda, 3,8%.
Începând de la 1 mai 2006 Finlanda, Spania, Portugalia si Grecia și-au liberalizat complet piața muncii pentru muncitorii proveniți din Europa de Est, în timp ce Franța, Belgia, Luxemburg și Italia au creat facilități pentru anumite sectoare unde este nevoie de forță de muncă. Olanda a amânat decizia pentru sfârșitul anului, iar Danemarca pare și ea nehotărâtă, însă ultimele semnale indică o intenție de flexibilizare a pieței muncii. Singurele dintre vechile membre care păstrează restricțiile totale pentru accesul pe piața lor de muncă sunt Germania si Austria, care, din cauza apropierii geografice, se tem încă de un aflux al muncitorilor din Est. Țări precum Marea Britanie, Irlanda și Suedia nu au impus nici un fel de restricții pe piața muncii pentru muncitorii din Est, cunoscând o creștere economică substanțială25.
_____________________________________________________________________________
24.www.euractiv.ro – Sursa: Deutsche Welle
25.” Finlanda, Spania, Portugalia si Grecia deschid granitele pe piata muncii”- articol publicat in Wall-Street.
4.2.1.1. Țări care nu au restricționat accesul pe piața muncii
Piața muncii, față de alte sectoare implicate direct în lărgirea europeană, nu lasă încă să se întrevadă o mișcare considerabilă a mobilității muncitorilor. Mai mult decât atât, experții în integrarea au considerat că, o dată cu aderarea al UE a celor 10 țări la 1 mai 2004, vechile țări membre UE se vor confrunta cu un mare aflux de cetățeni neocumunitari pe teritoriile țărilor lor, lucru care nu s-a verificat.Orice Stat Membru poate introduce, în dreptul național, o libertate mai mare cu privire la circulația lucrătorilor decât în prezent, inclusiv libertatea deplină de circulație.
O parte însemnată dintre Statele Membre a anunțat deja că nu va introduce restricții pe piața muncii cu privire la circulația lucrătorilor din noile state membre și, probabil, nici pentru cei români. Cu toate acestea, de la 1 mai 2004, dată la care au aderat cele 10 noi state membre ale U.E, s-au solicitat perioade de tranziție de către vechile state membre.
Până în mai 2006, Marea Britanie, Irlanda și Suedia erau cele care au adoptat legislație ce permite accesul nerestricționat pe piața muncii al persoanelor din noile state membre ale UE.26
Începând de la 1 mai 2006 Finlanda, Spania, Portugalia și Grecia și-au liberalizat complet piața muncii pentru muncitorii proveniți din Europa de Est.
Numai că măsurile permisive nu se adoptă automat și în cazul României și Bulgariei, ci doar pentru cele zece noi state care au devenit membre ale Uniunii la 1 mai 2004.
4.2.1.2. Tari care au restrictionat accesul pe piata muncii
De la 1 mai 2006 Franta, Belgia, Luxemburg și Italia au creat facilități pentru anumite sectoare unde este nevoie de forță de muncă. Olanda a amânat decizia pentru sfârșitul anului, iar Danemarca pare și ea nehotărâtă, însă ultimele semnale indică o intenție de flexibilizare a pieței muncii. Singurele dintre vechile membre care păstrează restricțiile totale pentru accesul pe piața lor de muncă sunt Germania si Austria27.
Aceste țări vor continua să mențină restricțiile pe piața muncii cel puțin doi sau trei ani, datorită fie somajului ridicat, cum este cazul Germaniei, fie din cauza temerilor că emigrația mâinii de lucru ieftine din est ar putea avea efecte negative asupra salariilor și locurilor de muncă ocupate de populația autohtonă. Austria care, din punct de vedere geografic, este vecină cu mai multe state membre acceptate in 2004, le recomandă lucrătorilor străini să își consolideze economiile și să caute domeniile de lucru în care se pot specializa. Ca si Germania, Austria se _____________________________________________________________________________
26. HotNews.ro, M.C., 14 feb 2006
27. Rompres
confrunta cu un somaj ridicat, de 326.000 de persoane fără un loc de muncă, și considerat astfel istoric de către liderii sindicali28. Vor mai trece câțiva ani până când cele două state vor accepta lucrători din afară, chiar dacă ar putea urma exemplul Franței care și-a deschis parțial piața locurilor de muncă, numai pentru unele categorii de muncitori. În Slovacia vecină – unul dintre noii membrii săraci ai Uniunii Europene cu un șomaj de peste 16% – mulți oameni ar fi încântați să poată trece granița ca să muncească în Austria.
Deocamdată, autoritățile franceze au anunțat că vor elimina restricțiile în șapte domenii de activitate, între care se numară construcțiile și agricultura, de altfel și cele mai căutate de muncitorii străini.
Începând cu data de 1 mai 2006, angajatorii francezi din aceste domenii pot solicita mână de lucru străină fără să întâmpine dificultățile birocratice de până în prezent sau refuzul autorităților.
Dar, accesul liber este garantat numai lucrătorilor din statele est-europene membre ale Uniunii. “Cetățenii celor opt noi state membre din Europa Centrală și Orientală vor putea avea acces, incepând cu 1 mai 2006, la piața franceză a muncii, în meserii în care se înregistrează greutăți de recrutare, pe baza unei proceduri simplificate de acordare a autorizației de lucru”.29
_____________________________________________________________________________
28.„Avem cel mai mare șomaj din istoria Austriei – 326 de mii de oameni fără loc de muncă – așa că asta a atârnat greu în luarea deciziei”, spune Tomas Katnik, directorul uniunii sindicale OGB din Austria.
29. se precizeaza pe pagina de internet a Ministerului Muncii al Frantei, citat de BBC
STUDIU DE CAZ
ANALIZA COMPARATIVA A ELEMENTELOR PRINCIPALE DE GESTIUNE A POLITICILOR MACROECONOMICE SI A FACTORILOR DE RISC INAINTE SI DUPA MOMENTUL ADERARII
Noile state membre ale Uniunii Europene nu au putut adopta EURO drept monedă națională odată cu intrarea lor în UE în mai 2004, deoarece reglementările Băncii Centrale Europene fuseseră deja modificate în 2003 introducând noi condiții de integrare în zona EURO. Cele 10 noi state membre vor fi obligate, să demonstreze că economiile lor sunt convergente către economia statelor din zona EURO, ceea ce presupune că rezultatele macroeconomice și , în special, cele bugetare, vor îndeplini criteriile stabilite în cadrul Tratatului.
În perioada negocierilor de aderare, nici unul dintre statele membre nu a cerut derogări în această privință și nu au fost acordate posibilități de renunțare condițională vreunuia dintre state. Drept urmare, în momentul în care criteriile de convergență vor fi indeplinite, noile state membre vor fi obligate să adopte EURO ca monedă de circulație unică în spațiul economic intern.
Pentru a putea monitoriza disciplina bugetară necesară aderării la Uniunea Economică și Monetară (EMU), noile state membre vor fi subiectul unei proceduri periodice de supervizare bazată pe rapoarte asupra progresului făcut în procesul de adoptare EURO, care să analizeze prioritar stabilitatea prețurilor și sănătatea finanțelor publice în cadrul respectivelor economii. Noile state membre au întocmit și vor continua să întocmească până la integrarea în zona EURO programe multi-anuale de stabilitate și convergență. La fiecare doi ani sau la cererea unui stat membru UE, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană vor prezenta un raport privind convergența la zona EURO, raportul urmărind liniile directoare date de următoarele criterii:
– stabilitatea prețurilor, măsurând inflația prin comparație cu indicatorii echivalenți în cele trei state membre UE în care inflația are cele mai reduse niveluri;
– ratele dobânzii pe termen lung, care sunt raportate la ratele echivalente în aceleași trei state membre UE cu inflație joasă;
– stabilitatea cursului de schimb a monedei naționale curente, demonstrată pe o perioada de doi ani inainte de momentul efectiv al aderării la zona EURO;
– verificarea conformității legislative în domeniul bancar, în particular dacă legislația națională este conformă cu statutul Sistemului European de Bănci Centrale.
Adoptarea efectivă a EURO de către un stat membru UE care nu este încă membru al zonei monetare este o decizie luată la nivel de Consiliu, pe baza rapoartelor de convergență, pe baza de majoritate. Odată luată decizia, Consiliul va stabili rata de schimb definitivă între EURO și fosta monedă națională. Există un set de măsuri tehnice care trebuie implementate anterior acestui moment, legate de prezentarea monedei în spațiul social-național și de existența infrastructurii necesare. În perioada de doi ani anterioară adoptării efective, moneda EURO va fi utilizată obligatoriu în toate tranzacțiile interbancare.
Pentru a putea adopta EURO ca monedă națională, statele noi membre vor trebui sa fie monitorizate pe o perioadă de minim doi ani în ceea ce privește marjele de fluctuație a cursului în raport cu EURO după începerea participării oficiale la mecanismul european de curs de schimb – ERM II (Exchange Rate Mechanisms) . Trei dintre cele 10 noi statele membre (Slovenia, Lituania și Estonia) au intrat în ERM II la 28 iunie 2004 și și-au exprimat dorința clară de a adopta EURO cât de repede cu putință. La 2 mai 2005, alte trei state (Letonia, Cipru si Malta) de asemenea s-au integrat în ERM II. Aceste date semnifică faptul că primele trei țări menționate nu vor putea adopta efectiv EURO înainte de 2007, iar celelalte trei in 2008, ținând cont și de perioada după decizia de adoptare necesară implementării măsurilor tehnice implicate.
Perioada minimă de participare la ERM II a fost redusă de la trei ani (cât au necesitat primele state membre care au adoptat EURO) la doi ani, deoarece s-a considerat că, în cazul noilor state membre, acestea erau deja familiarizate cu această monedă europeană și aveau exemplul vechilor state membre pentru a se pregăti în fața unor eventuale dificultăți tehnice, monetare sau economice.
În Comunicarea făcută referitor la acest proces, Comisia Europeană observă că primul val de adoptare EURO a reprezentat un succes, deși întregul mecanism poate fi îmbunătățit. Un element esențial este asigurarea din timp a percepției favorabile a publicului și întregii societăți referitor la EURO, astfel încât eventualele complicații datorate circulației în paralel să fie cât mai reduse ca dimensiune și perioada de dublă circulație cât mai scurtă.
Comisia atrage atenția, de asemenea, asupra necesității ca autoritățile naționale să impună măsurile de evitare a efectului inflaționist potențial, care s-a manifestat în unele cazuri din trecut, la nivelul comercianților. Astfel de măsuri pot include: sprijinul oferit și impulsionarea activității asociației consumatorilor, obligativitatea menționării clar și în mod public a efectuării corecte a conversiei la prețul mărfii vândute de către comercianți, etc.
Oricum, viitoarele momente de intrare în zona EURO nu sunt prevăzute a avea același impact pe care l-a avut apariția zonei EURO la începutul mileniului. Astfel încât, unele dintre noile state membre vor fi chiar martore ale unui proces simultan de “șoc”, în sensul în care momentul intrării în zona EURO va coincide cu momentul apariției efective pe piețele naționale ale monedei EURO.
Evoluțiile pozitive în aspectele monetar-financiare în noile state membre ale UE sunt puternic influențate de modul în care este definit cadrul instituțional necesar integrării monetare a acestor state în ERM II. Două principii stau la baza procesului de edificare a acestui cadru instituțional:
a) Strategia fiecărui stat în alegerea setului de politici monetare și de rata de schimb este specifică, neexistând o rețetă unică sau linii directoare anterior impuse.
b) Fiecărui stat trebuie să i se asigure un tratament nediscriminatoriu înainte și în perioada procesului de integrare. Evaluarea măsurilor alese de fiecare stat în implementarea cadrului instituțional se va face prin comparabilitate inter-state, dar și prin luarea în considerare a condițiilor specifice pre-stabilite.
Condițiile monetare înainte de integrarea în UE au prezentat câteva semne comune pentru noile state membre. Cu excepția Sloveniei și Slovaciei, toate celelalte opt state au traversat o perioadă inflaționistă, alimentată în principal de perturbații tip șoc unic, generate de ajustări de prețuri controlate și de schimbări în sistemul de taxare indirectă. Au existat și alți factori specifici fiecărei țări, cum ar fi creșterea bruscă a salariilor în sectorul public în țările baltice sau deprecierea zlotului polonez în condițiile stagnării apetitului investițional străin pentru economia poloneză.
În 2005, trendul inflaționist a fost stopat în marea majoritate a celor zece noi state membre (poate exceptând țările baltice), ca urmare a câștigurilor consistente la nivelul productivității și a stabilității ratelor de schimb. Politicile monetare au urmărit rezultatele dez-inflaționiste și condițiile au fost treptat relaxate, conducând la scăderea ratelor dobânzii (proces care a fost deosebit de manifest și în România) în state care urmau să intre (Cipru, Malta, Letonia) sau vor intra în ERM II și la menținerea lor in celelalte state care deja au intrat in acest mecanism (Slovenia, Estonia si Lituania).
În perioada anterioară intrării în ERM II, politicile de curs de schimb și monetare continuau să fie în responsabilitatea (deplină) a băncilor centrale din statele respective. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o independență totală, deoarece regulile jocului vor fi fost schimbate deja în momentul în care țara respectivă a acceptat alinierea la obligațiile Tratatului de aderare la UE. Multe state au adoptat politici de țintire a inflației înainte de aderare (cum este si cazul României începând cu 2006) sau au adoptat deja legi comunitare înlocuind vechea legislație internă în plan monetar-financiar. După aderare, rata inflației și cursul de schimb fac parte din setul de politici de interes comunitar și nu se pot imagina multe măsuri independente de politica global-europeană în aceste domenii.
Dovada existenței posibilității de alegere independentă a politicii monetare este oferită de grupurile distincte de state care au adoptat politici principial diferite: Republica Ceha, Ungaria, Polonia si Slovacia au ales variante de țintire a inflației; în schimb, Cipru, Letonia sau Malta urmează o strategie de țintire a cursului de schimb. Motivele alegerii sunt in funcție de condițiile din economiile statelor respective (în principal, situația datoriilor publice și a balanțelor de plăți), dar se poate observa că, în general, statele mai mari (din punct de vedere al puterii economice si al pieței interne) s-au orientat către modalitatea de fixare a ratei inflației la nivele joase.
Au fost identificate – chiar și in condiții de eterogenitate în seturile de politici monetare din cele 10 noi state membre – câteva aspecte cheie care pot reprezenta măsuri de bună conduită în plan monetar-financiar, care să asigure o tranziție benefică înspre zona EURO și, implicit, către creșterea stabilității sistemului financiar-bancar. Toate aceste măsuri sunt legate organic de necesitatea asigurării credibilității politicii monetare, aceea care facilitează distrugerea așteptărilor inflaționiste ale sistemului economic-social și care minimizează costurile dez-inflației asociate pieței forței de munca și producției naționale. Credibilitatea politicii monetare s-ar putea asigura prin:
– Politica monetară trebuie să mențină ca prioritate absolută stabilitatea sistemului de prețuri;
– Cadrul constituțional și politic trebuie să sublinieze clar independența băncii centrale si sistemul politic să nu influențeze deciziile monetare ale băncii centrale;
– Deciziile din sfera politicii monetare, dar și strategia globală pe termen mediu si lung, trebuie să fie transparente și comunicate des și fără echivoc societății, într-un limbaj de comunicare ajustat diverselor nivele de înțelegere.
Deficitele fiscale par să fie problema macroeconomică principală pe care noile state membre o afișează după momentul integrării (poate cu excepția Estoniei, care a avut un surplus al bugetului consolidat in 2004). După ce au experimentat perioade nefaste – în anii anteriori lui 2004 – de creștere, uneori explozivă (cazul Ungariei și Republicii Cehe), a deficitelor bugetare consolidate, multe dintre noile state membre– cu precădere statele cu economii mari – au adoptat programe speciale de consolidare și stabilizare fiscală începând cu anul integrării.
Factorii care au generat deraierile fiscale înainte de integrare au fost în multe cazuri șocuri de ajustare, cum ar fi: presiuni pre-electorale, acoperiri de datorii din sistemul bancar sau modificări ale sistemului de contabilitate. După integrare, cele 4 noi state membre având cel mai mare produs intern brut (Polonia, Republica Cehă, Ungaria si Slovacia) și-au propus următoarele ținte fiscale:
TABEL 1. Deficite Guvernamentale Consolidate previzionate in cadrul programelor
de convergenta (% din PIB)
În realitate, deficitele în 2004 au fost mai mari în cazul Ungariei (5.4%) și Slovaciei (3.9%) și mai mici în Polonia (3.9%) și Cehia (3.0%). Creșterea economică în ritm înalt va ajuta atingerea acestor ținte în anii care vin, dar există un set impresionant de riscuri care au fost evidențiate de analiștii economico-financiari care se pare ca au început deja să acționeze în sens negativ:
– Diminuarea ratei de creștere economică;
– Continuarea reformelor fiscale de comutare dinspre taxare directă (salarii, profit) înspre taxare indirectă (TVA, accize);
– Existența unor fonduri bugetare ascunse încă neintegrate deplin în bugetul consolidat care vor fi transferate urmate a procesului de transparentizare.
– Co-finanțările bugetare interne asociate fondurilor structurale provenite de la UE;
– Terminarea procesului de privatizare fără posibilitatea de aducere a unor surse suplimentare de finanțare la buget;
– Reforma sistemului de pensii, ținând cont de îmbătrânirea accelerată a populației în aceste state, va aduce presiuni bugetare adiționale de largi proporții;
– Instabilitatea politică generată de alegeri, programate a se desfășura în acești ani pe fondul creșterii nemulțumirii populației pe fondul stagnării nivelului de trai.
Pe cale de consecință, așteptările analiștilor europeni pentru anul 2005 s-au derulat către înrăutățirea balanțelor fiscale consolidate în cazul unor noi state membre care urmează să implementeze reforme fiscale și bugetare ce poartă anumite riscuri dintre cele enumerate anterior, cu atât mai mult cu cât s-a constatat o decelerare a creșterii la nivelul cererii interne (reducerea veniturilor fiscale din taxe indirecte), o creștere discreționară a cheltuielilor in perioade preelectorale și legate de co-finanțarea fondurilor europene și o creștere nejustificată a salariilor în sectorul public.
Tabelul 2. prezintă cifrele asociate deficitelor bugetare a statelor noi membre UE, prin comparație cu mediile din UE și cu deficitele statelor candidate, pentru perioada 2000-2005 (în cazul anului curent, prognoza realizată de Comisie în noiembrie 2005).
TABEL 2. Noile State Membre: Deficitul Bugetar
Medie NSM10 -3.2 -4.1 -4.9 -5.7 -3.8 -3.9
UE15 1.0 -1.2 -2.2 -2.9 -2.6 -2.7
UE25 0.8 -1.3 -2.4 -3.0 -2.6 -2.7
Euro zona 0.1 -1.8 -2.5 -3.0 -2.7 -2.9
Sursa: EUROSTAT ( www.europa.int/eurostat).
.
Țări candidate: Deficit bugetar
Sursa: EUROSTAT ( www.europa.int/eurostat).
Se așteaptă o revizuire a țintelor de deficit bugetar în următorii doi ani, în sensul diminuării lor cu 0.5-1.5% din PIB pentru a putea face față acestor tendințe și a se menține în limitele cerute de programele de convergență către zona EURO. Cu toate acestea, probabil deficitele bugetare anuale vor fi mai mari decât cele anunțate, ceea ce va provoca în multe cazuri (cum deja a fost anunțat pentru Republica Cehă) amânarea momentului preconizat de adoptare a monedei europene pentru perioada următoare anului 2010.
Datorită ritmului înalt de creștere economică, ponderea datoriei publice în PIB are totuși șanse de a stagna sau chiar micșora în majoritatea noilor state membre. Tabelul 3 prezintă aceste aspecte în mai mare detaliu, atât în cazul noilor state membre cât și al statelor candidate, prin comparație cu media datoriei publice în UE15, zona EURO si UE25.
TABEL 3. Noile State Membre: Datoria publica guvernamentala
Medie NSM10 36.4 38.5 39.4 42.2 44.4 45.2
UE15 64.1 62.0 61.4 63.0 63.4 64.1
UE25 62.9 63.1 62.5 64.0 64.3 65.1
Euro zone 70.4 69.3 69.2 70.4 70.8 71.7
Sursa: EUROSTAT ( www.europa.int/eurostat}.
Tari candidate: Deficit bugetar
Sursa: EUROSTAT ( www.europa.int/eurostat), 2005.
Majoritatea noilor state membre își vor micșora datoria publică relativă, în special datorită creșterii consistente a produsului intern brut, cu excepția celui mai mare dintre aceste state – Polonia, a cărei pondere în total influențează performanța globală a întregului grup -, a Lituaniei și a Maltei, conform estimărilor prezentate în tabel. O concluzie importantă este ca, urmare a stopării dezechilibrelor bugetare accentuate înregistrate la începutul mileniului în aceste țări, prin întărirea disciplinei financiare impuse în cadrul procesului de convergență la zona EURO, condiția de menținere a datoriei publice sub pragul de 60% pare a fi accesibilă tuturor statelor membre noi.. O excepție ar putea fi oferită de cele mai mici două economii din grup, Cipru si Malta, care vor trebui să depună eforturi suplimentare în următorii doi-trei ani pentru a nu se vedea în situația amânării momentului de intrare în zona EURO.
La începutul anului 2004, înainte ca procesul de extindere să aibă loc efectiv, majoritatea organismelor internaționale (non UE) precum și multe voci sceptice din interiorul Uniunii Europene și-au arătat îngrijorarea față de urmările procesului ce urma să înceapă, aducând argumente de multe ori plauzibile și bine susținute cu date statistice împotriva hotărârii politice ce fusese luată deja. De exemplu, Banca Mondială – într-unul din rapoartele trimestriale1– exprimă multe accente pesimiste, cu prioritate legate de încetinirea ritmului de creștere, de pericolul destabilizării macroeconomice și de efectul negativ asupra balanțelor de plați si bugetelor statelor noi membre, dar si de efectul global negativ care urma sa se producă asupra creșterii globale în UE sau asupra pieței forței de muncă.
_____________________________________________________________________________
1- EU-8 Quarterly Report of the World Bank, Martin Sasin, Thomas Laursen et al.,
http://worldbank.org/ECA/eca.nsf/General
Evoluția ratei de creștere economică în cele zece noi state membre și așteptările anterioare
În pofida semnalelor de creștere a PIB-ului in 2004, mulți analiști estimau că fenomenul va termina în supra-încălzire economică, urmare a creșterii cererii interne în ritm superior creșterii productivității și necorelat cu balanța de plați externe. Creșterea masivă la nivelul salariilor, precum și aprecierea continuă a monedelor naționale erau privite ca factori suplimentari ce se vor adăuga presiunilor inflaționiste, într-un moment în care fluxul de investiții directe păruse a stagna sau a se diminua, iar deficitele bugetare explodaseră în 2003.
Realitatea exprimată prin cifrele macroeconomice făcute publice oficial pentru anul 2004 a contrazis așteptările pesimiste, astfel încât, cel puțin din punctul de vedere al creșterii economice integrarea nu pare a fi produs vreun efect negativ, ci dimpotrivă, a fost urmată de rezultate superioare tuturor prognozelor.
Noua din cele zece noi state membre(cu excepția Maltei), au realizat în 2004 ritmuri de creștere PIB superioare cu mai mult de 1% mediei de 2,4% înregistrate în Uniunea Europeană. Mesajul principal este că procesul de convergență macro-economică nominală și reală continuă și după aderare. În 2004, creșterea PIB în termeni reali, a fost de 5%, superioară cu 1,3% celei din anul anterior, în statele nou aderate. În ceea ce privește anul 2005, cifrele demonstrează repetarea unui fenomen similar ca în 2004. Singura economie unde s-a produs o diminuare a ratei de creștere prognozate a fost cea a Poloniei. Pentru 2005, prognozele pentru grupul celor zece noi state membre sunt de peste 4% creștere anuala a PIB-ului cumulat pe cele 10 state, comparativ cu rata medie anuală prognozată pentru tot ansamblul UE25, situată la doar 2%.
Evoluția ratei inflației în cele zece noi state membre și așteptările anterioare
Ca și în cazul creșterii economice, așteptările analiștilor (cu precădere a celor din Comisia Europeană) au fost pesimiste în raport cu performanțele efective obținute de noile state membre în sfera stabilității prețurilor.Așteptările de tip inflaționist au crescut în intensitate după momentul integrării, în cea de-a doua jumătate a anului 2004. Cu toate acestea, cu singura excepție a economiei poloneze, inflația efectiv măsurată la finele anului 2004 a fost mai mică decât se aștepta. Chiar și în cazul Poloniei, diferența a fost de numai 0.1% între prognoza din toamnă și inflația măsurată în 2004 față de 2003.
Acest lucru nu înseamnă ca rezultatele pe linia stabilizării preturilor au fost foarte bune. Majoritatea statelor au depășit limita ipotetică superioară impusă ca și condiție în cadrul mecanismului ERM II (doar Lituania a prezentat o rata a inflației comparabila cu media celor înregistrate de statele membre UE din zona EURO). Unele state, cum ar fi Letonia, Ungaria sau Slovacia, au traversat o perioada de instabilitate accentuata, cu rate ale inflației foarte apropiate de performanțele României, recunoscută până nu de mult drept o contra-performeră a grupului de țări candidate pe planul inflației.
Presiunea inflaționistă s-a menținut accentuată și în 2005, deși ratele de creștere economică au mai scăzut comparativ cu 2004. Interesant este că din grupul de zece state noi membre ale UE, cinci par a termina acest an cu rate ale inflației sub cele din 2005, iar celelalte cinci cu pușee de tip inflaționist.
Evoluția balanței de cont curent în în cele zece noi state membre și așteptările anterioare
Datorită ritmului înalt de creștere economică, economiile noilor state membre au înregistrat înainte și imediat după integrare creșteri impresionante ale cererii interne, care au avut printre principalele repercusiuni sporirea importurilor într-un ritm superior exporturilor (producția internă nefiind capabilă să răspundă atât de repede, în majoritatea acestor state). Au existat factori suplimentari care au acționat în același sens mărind deficitul comercial, cum ar fi: continuarea tendinței de apreciere a valutelor noilor state membre sub impactul evoluției pozitive a productivității și a influxurilor de capital financiar (importurile devenind mai ieftine) și expunerea cvasi-totală a acestor economii la presiunile competitive ale pieței unice europene.
Cu excepția Republicii Cehe, în care exporturile au reprezentat motorul de creștere principal în acești ultimi ani, impulsionate fiind de politicile corect negociate de utilizare benefică a ajutoarelor de stat și de structura investițiilor străine, celelalte țări au experimentat deteriorări – uneori bruște – ale deficitelor comerciale și de cont curent.
În cazul Letoniei, Ungariei și a Maltei, corecțiile făcute la fiecare 6 luni asupra prognozelor atestă lipsa de viteză de reacție a analiștilor în fața acestui increment în dezechilibrul dintre importuri și exporturi, în condițiile în care exporturile acestor state au fost cele care nu au răspuns așa cum se aștepta la sfidările procesului de integrare. 9 dintre cele 10 economii au terminat anul 2004 cu deficite de cont curent mult mai mari decât cele prognozate înainte de începutul anului. În cazul Poloniei și Sloveniei, ajustările de cont curent legate de categorii independente de contul comercial au determinat erori consistente chiar și la nivelul celei mai recente prognoze, elaborate după sfârșitul anului calendaristic.
Concluzia acestui fenomen post-integraționist este că orice economie aflată într-o perioadă fastă de creștere economică foarte rapidă, și în care există puternice presiuni dez-inflaționiste, trebuie să fie pregătită să facă față riscurilor de potențial dezechilibru între cererea (explozivă) și oferta (inerțială) internă. Politicile monetare și politica de curs de schimb sunt încorsetate în standarde auto-impuse de dorința de participare la ERM II și de convergența la zona EURO, politicile sociale tind să fie expansioniste pentru a asigura o convergență nominală mai rapidă, și, drept consecință, economia respectivă va căuta să se autoregleze în sfera schimburilor externe, acolo unde rămâne mai multă libertate de acțiune.
Evoluția productivității muncii în în cele zece noi state membre și așteptările anterioare
Toate cele 8 noi state membre foste economii în tranziție au înregistrat creșteri de productivitate superioare prognozelor anterioare momentului integrării în 2004, ceea ce confirmă succesul și oportunitatea deciziei de lărgire a Uniunii Europene, pe de o parte, și grăbește procesul de convergență a acestor state către media nivelului de trai din UE, pe de altă parte. Singurele state în care productivitatea a decelerat sunt Cipru și Malta .
Performerele pe linia productivității au fost cele trei țări baltice, cu ritmuri de creștere reală de peste 7%, ceea ce a permis creșteri salariale . În cazul acestor state însă, riscurile pot apărea pe linia balanței de cont curent, al cărui deficit a depășit în cazul Estoniei si Letoniei limita de 10% din PIB.
Evoluția ratei șomajului în în cele zece noi state membre și așteptările anterioare
Una dintre urmările creșterii economice în aceste state poate fi observată și pe piața forței de muncă. Prognozele la începutul anului 2004 au fost în general pesimiste prin comparație cu situația înregistrată de facto la finele anului integrării.
Doar în Cipru și în Slovacia rata șomajului a crescut în raport cu prognozele de manieră clară, ceea ce pare a se transforma intr-o problemă serioasă pentru economia slovacă, unde șomajul se apropie amenințător de pragul de 20%.
Ca și în cazul României, rata șomajului nu este prognozată șă crească în următorii ani datorită nu atât efectului de creare de noi locuri de muncă ca urmare a ritmurilor înalte de creștere, cât factorului demografic, care acționează în sensul reducerii populației active (fenomenul de îmbătrânire a populației este foarte accentuat în estul Europei).
Evoluția deficitului bugeta în cele zece noi state membre r în și așteptările anterioare
Beneficiile pe termen scurt ale integrării sunt evidente în sfera politicilor bugetare. Aproape toate țările au traversat perioade de explozie a deficitului bugetului consolidat înainte de 2004, ceea ce a ridicat cele mai mari semne de întrebare privind oportunitatea lărgirii UE și a alimentat vocile analiștilor și politicienilor care se opuneau acestui proces. Cele mai spectaculoase rezultate macro-economice în anul 2004, în cazul statelor noi membre, au fost legate de reducerea semnificativă a deficitelor bugetare, care continuă să se mențină ridicate în anumite țări, dar care – cu excepția Ungariei și Sloveniei – s-au redus în termeni absoluți și prin comparație cu așteptările anterioare.
În cazurile Republicii Cehe și al Poloniei, rezultatele efective ale exercițiilor bugetare au fost spectaculoase, deficitul fiind cu 2-3% din PIB mai redus în finele anului decât arătau prognozele realizate înainte de momentul integrării. În cazul Cehiei, fenomenul se datorează atât schimbării metodei de contabilizare, care a alterat (în sens negativ) balanțele din anii 2002-2003, cât și transferării anumitor fonduri și cheltuieli bugetare de la un exercițiu anual la următorul. Principalul factor rămâne însă, în cazul tuturor țărilor o disciplină fiscală crescută și o transparență ridicată în urmărirea, in principal, a cheltuielilor bugetare, ca urmare a hotărârii luate de aceste state de a se alinia cât mai repede cu putință la cerințele ERM II în cadrul procesului de monitorizare de pre-convergență la zona EURO.
Drept concluzie, putem aprecia că anul 2004 a demonstrat că integrarea noilor state membre nu a produs șocurile macro-economice negative care fuseseră prefigurate de pesimiști si că majoritatea statelor au înregistrat rezultate superioare majorității prognozelor realizate la începutul anului pe planul creșterii economice, a pieței forței de muncă și pe planurile monetar și fiscal-bugetar. Desigur, riscuri există și se vor menține, dar un bun mix de politici economice poate evita apariția unor fenomene nocive pe termen lung (supra-încălziri, dezechilibre si deficite, șomaj, nemulțumiri sociale, etc.).
CONCLUZII
Este de așteptat ca, în primii ani ai aderării la UE, toate aceste efecte cumulate: deteriorarea balanței comerciale, scăderea competitivității firmelor, creșterea prețurilor produselor agricole, identificarea de fonduri pentru cofinanțarea proiectelor de dezvoltare regională, contribuția la bugetul comunitar, să determine un efect net negativ. Efecte pozitive ale aderării la UE, de stabilitate și crestere economică, vor prevala în cele din urmă, dar ele se vor face simțite numai pe termen mediu si lung.
In procesul de convergență treptată care are loc in urma extinderii UE cu noi membri există, fără îndoială si multe incertitudini, semne de întrebare pentru sfera deciziei politice si riscuri asociate evenimentelor care au loc. Dintre acestea merita menționate anumite probleme care deja au apărut in perioada care a trecut de la 1 mai 2004:
– Procesul de restructurare a unor mari întreprinderi (moștenite de la vechiul sistem economic) si expunerea relativ bruscă a sistemului național de afaceri la presiunile Pieței Unice a condus și va conduce in continuare la unele fenomene negative in cadrul unor segmente sectoriale ale pieței forței de muncă. Această instabilitate in anumite sectoare pe termen scurt va genera probabil instabilitate politică in perioada imediat următoare, putând avea ca urmare decelerarea apetitului reformist al noilor state membre și schimbarea tendinței in viteza de aliniere la noua legislație comunitară, producând întârzieri mai mari în implementarea acesteia. O dată început, procesul se poate transforma într-un cerc vicios.
– Continuarea procesului de aliniere a prețurilor în interiorul Pieței Unice Europene (în special la produse comercializabile) va face ca inflația la nivelul noilor state membre (unde nivelul de prețuri este sub cel al mediei UE la acest moment) să fie – în medie – mai mare decât inflația la nivelul UE, inducând în mod automat bariere în calea satisfacerii condițiilor ERM II legate de inflație.
– O dată cu creșterea gradului de similitudine între economiile UE (care va conduce la instalarea unor cicluri economice cvasi-simultane ce vor avea ca efect decelerarea creșterii, cel puțin in perioade de recesiune) se va observa o încetinire a procesului de convergență nominală și reală a economiilor noilor state membre la media UE.
Există, în mai mare măsură decât exista riscuri, oportunități și avantaje pe care extinderea UE le-a evidențiat pe linia dezvoltării durabile a statelor membre ale UE , cum ar fi:
– Apartenența la Uniunea Europeană aduce o mai mare credibilitate climatului economic global, mediului financiar-bancar și imaginii generale a oricărui stat nou membru. Pozițiile financiare și fiscale ale acestor noi state membre pe piețele internaționale s-au îmbunătațit considerabil în ultimii (cu precădere doi) ani. Accesul la resurse financiare se face mai ușor și fluxurile bilaterale de investiții străine sunt prognozate să crească pe termen mediu și lung.
-În ultimii ani, in țările vest-europene a crescut cel mai mult numărul de angajați în micro-întreprinderi și întreprinderi mici și a scăzut în marile întreprinderi. Explicația este dată de faptul că IMM-urile din Vestul Europei acționează îndeosebi în sectoare economice cu o intensitate mare in utilizarea forței de munca (servicii publice, comerț, etc.). Există schimbări în evoluția numărului de angajați din noile state membre pe tipuri de întreprinderi, care este diferită de experiența vechilor membri ai UE, în special scăderea rolului micro-întreprinderilor și reducerea semnificativă a întreprinderilor mari, concomitent cu creșterea rolului întreprinderilor mici și mijlocii în angajarea forței de muncă. În timp, vom asista probabil la o convergență și în acest domeniu, ceea ce pe termen lung sugerează o creștere a capacității economiilor noilor state membre de a crea noi locuri de munca.
Voi finaliza aceasta analiză cu concluzii privind ansamblul economiei Uniunii Europene în componență extinsă, de după 1 mai 2004. Uniunea Europeană a avut de câștigat și de pierdut în momentul integrării noilor state membre. A câștigat în putere economică, socială, culturală și politică în termeni absoluți. A devenit principalul comerciant al lumii. Se îndreaptă către edificarea unor rețele infrastructurale și supra-structurale omogene la nivelul întregului continent (incluzând infrastructuri financiar-bancare, de comunicații – informaționale, de transporturi, etc). Dar a pierdut puțin în termeni de eficiență medie, de productivitate medie, de stabilitate macro-economică, mai ales pe termen scurt. A pierdut un pic din flexibilitatea forței de muncă, și așa redusă comparativ cu alte economii puternice ale lumii. Pe termen lung însă, este greu să fie evidențiate prea multe domenii în care extinderea să producă efecte negative.
Majoritatea semnalelor culese imediat dupa extindere conduc totuși către așteptări deosebit de optimiste: 300 de mii noi locuri de muncă în noile state membre în următorii câțiva ani; un ritm de convergență nominală și reală superior prognozelor anterioare; o disciplină fiscală și bugetară crescută; o monedă unică cu șanse mari de a deveni valuta principală a lumii în decada următoare; o armonizare legislativă mai rapidă decât înainte de extindere; un climat social de protecție sporită a cetățeanului, acesta bucurându-se de o mobilitate crescută în interiorul spațiului european și in final, șanse mărite de creștere durabila a unui sistem comun social-cultural-politic și economic.
Anexa nr.1 Istoric
Anexa nr.2
PROCESUL DE EXTINDERE
1991: se semneaza Acordurile Europene cu Ungaria si Polonia;
1993: se semneaza Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, Romania si Slovacia;
1994: Ungaria si Polonia inainteaza cererea de aderare la UE;
1995: se semneaza Acordurile Europene cu Estonia, Letonia si Lituania; Bulgaria, Romania, Slovacia, Estonia, Letonia si Lituania inainteaza cererea de aderare la UE;
1996: Cehia inainteaza cererea de aderare la UE; Slovenia semneaza Acordul European si Inainteaza cererea de aderare la UE;
1997: Este adoptata Agenda 2000, care are o sectiune referitoare la extinderea UE; este prezentat punctul de vedere al Comisiei asupra lansarii procesului de aderare si asupra consolidarii strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeana ale tarilor candidate, bazate pe Criteriile de la Copenhaga ;
1998: Pe 31 martie incep negocierile cu sase state candidate (Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Ceha si Slovenia);
1998: Pe 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte Anuale (privind stadiul indeplinirii criteriilor de aderare);
1999: martie, Consiliul European de la Berlin adopta deciziile privind fondurile de pre-aderare si cheltuielile legate de aderare;
1999: 13 octombrie, Comisia Europeana adopta a doua serie de rapoarte anuale si revizuieste parteneriatele pentru aderare ;
1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide sa deschida negocierile de aderare cu inca sase tari candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Romania si Slovacia, si acorda Turciei statutul de tara candidata la UE;
2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferintelor Interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale Maltei, Romaniei, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei si Bulgariei. Tarile candidate sint atentionate cu privire la importanta urmatoarelor aspecte:
adoptarea oficiala si aplicarea acquis-ului comunitar;
asigurarea unei bune functionari a pietei interne, in concordanta cu politice Uniunii Europene, o atentie speciala acordandu-se domeniilor agriculturii, justitiei si afacerilor interne si protectiei mediului;
alinierea la practicile Uniunii Europene in ceea ce priveste relatiile cu terte state si organizatii internationale; de asemenea, statele candidate au primit asigurari ca fiecare cerere de aderare va fi evaluata in functie de meritele proprii. Tarile candidate si-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiratiile politice, culturale si socio-economice in perspectiva aderarii.
2000: 8 noiembrie, Comisia Europeana adopta o noua serie de Rapoarte Anuale privind progresul inregistrat de tarile candidate ;
2000: La summitul de la Nisa, din 7-11 decembrie, Statele Membre au adoptat o noua formula institutionala a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezinta o premisa necesara a procesului de extindere, intrucat contine prevederi referitoare la echilibrul puterii si procesul decizional in cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre ;
2001: La 26 februarie Tratatul a fost adoptat de catre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele nationale ;
2001: 13 noiembrie, Comisia Europeana adopta Rapoartele Anuale si reinnoieste Parteneriatele de Aderare.
2002: La 1 martie are loc lansarea Conventiei privind Viitorul Europei ;
2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea istorica a sefilor de stat sau guvern, precum si a ministrilor de afaceri externe si finante ai tuturor celor 13 tari candidate, alaturi de omologii lor din statele membre UE ;
2003: Pe 16 aprilie zece state semneaza Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria ;
2003: Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie, adopta proiectul noii Constitutii Europene.
2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria) ;
2005
-13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde aderarii Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri, a fost adoptata rezolutia referitoare la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana in 2007 ;
-25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana impreuna cu primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre;
-3 octombrie, incep negocierile de aderare cu Turcia;
-4 octombrie, incep negocierile de aderare cu Croatia.
-9 noiembrie, Comisia Europeana a adoptat strategia globala de extindere pentru tarile candidate, Croatia si Turcia, si pentru potentialele tari candidate din Balcanii Occidentali.
-16 decembrie, in contextul Consiliului European organizat sub presedintia Marii Britanii se decide acordarea statutului de tara candidata fostei Republici Iugoslave a Macedoniei
Anexa nr.3:
EXTINDERILE ANTERIOARE
În prezent, Uniunea are 25 membri, dintre care șase membri fondatori din 1952:
Franța ,
Germania ,
Italia ,
Țările de Jos ,
Belgia
Luxemburg .
Alte nouă state au aderat succesiv:
1973:
Irlanda ,
Regatul Unit,
Danemarca
1981:
Grecia
1986:
Spania ,
Portugalia
1995:
Finlanda ,
Suedia ,
Austria .
În final, pe 13 decembrie 2002 s-a decis că la 1 mai 2004 aderă:
Polonia ,
Slovenia ,
Ungaria ,
Malta ,
Cipru ,
Letonia ,
Estonia ,
Lituania ,
Republica Cehă ,
Slovacia .
Anexa nr.4
Anexa nr. 5
COMERTUL UNIUNII EUROPENE CU EUROPA CENTRALA SI DE EST
Miliarde euro
10 tari din ECE, inclusiv Romania si Bulgaria
SURSA: Comisia Europeana
Anexa nr.6
CHELTUIELI BUGETARE ALOCATE DE UE EXTINDERII: PERIOADA PRE-ADERARE
Cheltuieli de pre-aderare (milioane euro, la preturile din 2000)
Nota: Cheltuielile efectuate in perioada 1990-1999 se bazeaza pe plati efectuate, cele dupa 1999, pe plati angajate
10 tari din ECE (inclusiv Romania si Bulgaria), fara Cipru, Malta si Turcia, care beneficiaza de finantare separata pentru aderare.
Sursa: Comisia European
Anexa nr.7
CHELTUIELI BUGETARE ALOCATE DE U.E. EXTINDERII: PERIOADA POST-ADERARE
mil.EURO
Nota: Alocația bugetară pentru perioada 2004-2006 corespunzătoare celor 10 țări care vor adera în 2004 ( Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia, Malta ).
“Acțiunile structurale” includ 38 de milioane de euro pentru asistență tehnică, nealocate.
Sursa: Comisia Europeană
BIBLIOGRAFIE
Dinu Marin, Cristian Socol, – Economie europeană, Editura Economică , București,
Marius Marinas 2005
Wim Kok – Extinderea Uniunii Europene – Realizări și provocări
2003.
Nicolae Suta, Dumitru Miron, -Comert international si politici comerciale contemporane
Sultana Suta-Selejan Editura Eficient, Bucuresti ,1997.
Sterian Dumitrescu, Ana Bal Economie Mondiala, Ed. Economică, 2002
Ana Bal. Sterian Dumitrescu – Economie Mondială ,Ed. ASE, București,2006
Rodica Zaharia,Anca Ilie
Dan Dumitru,Camelia Candidatu
Octavian Jora
Dumitru Miron – Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul,
Bucuresti, 2002
Bârsan Maria – Integrarea economică europeană, Ed. Carpatica,
Cluj-Napoca, 1995.
Cociuban Aristide -Piața Unică Europeană – cele patru libertați
fundamentale , ESEN-2,IEM,București, 2002
European Commission -Investment Needs, Countries acceding in 2004.
European Commission -Towards an Enlarged Union, Brussels, 2002.
Delegația Comisiei Europene în România -Uniunea Europeană-istoric și instituții,
București, 1999.
Delegația Comisiei Europene în România -Uniunea Economica și Monetară, București
1999.
Delegația Comisiei Europene în România -Piața Unică a Uniunii Europene ,București
1999.
www.europa.eu.int
www.mie.ro
www.ier.ro
www.euroactiv.ro
http://ro.wikipedia.org (enciclopedia libera)
www.uniuneaeuropeana.go.ro
www.ase.ro (Teze de doctorat – biblioteca digitala)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Uniunea Europeana 2 (ID: 133229)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.