Uniunea Economica Si Monetara Referat

=== 9c00fed2cbb71de058c8cedbe3acc2e3648bfcc5_307859_1 ===

CAPITOLUL I

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

1.1. FORMAREA UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE

Conform Comisiei Europene, Uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună – euro. Cu toate că toate cele 28 state membre UE participă la uniunea economică, unele țări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste țări formează zona euro.

În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul de realizare progresivă a Uniunii Economice și Monetare (UEM). Acesta a desemnat un comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea președintele Comisiei Europene, care să studieze și să propună etapele concrete de realizare a acestei uniuni.

Comitetul a avut următoarea componență: guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor care făceau parte, la acea dată, din Comunitatea Europeană (CE); Alexandre Lamfalussy, pe atunci directorul general al Băncii Reglementelor Internaționale (BRI); Niels Thygesen, profesor de știinte economice, Danemarca, și Miguel Boyer, pe atunci președinte al Banco Exterior de España. Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice și monetare în trei etape distincte, dar evolutive.

Prima etapă a formării Uniunii Economice și Monetare (1 iulie 1990)

Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării uniunii economice și monetare să înceapă la 1 iulie 1990. În principiu, la acea dată au fost eliminate toate restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între statele membre.

Comitetul guvernatorilor

S-au acordat o serie de atribuții suplimentare Comitetului guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunității Economice Europene, care a jucat un rol tot mai important în cooperarea monetară de la înființarea sa în luna mai 1964. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre noile atribuții se numărau desfășurarea de consultări pe tema politicilor monetare aplicate în statele membre și promovarea coordonării acestor politici, în scopul asigurării stabilității prețurilor.

Având în vedere intervalul disponibil relativ scurt și complexitatea atribuțiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat și pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare (UEM). Primul pas l-a constituit identificarea tuturor aspectelor care necesitau o analiză într-o fază incipientă, stabilirea unui program de lucru până la sfârșitul anului 1993, precum și delimitarea corespunzătoare a mandatelor acordate subcomitetelor existente și grupurilor de lucru înființate în acest scop.

Pregătiri juridice

Pentru realizarea etapelor a doua și a treia, Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul de la Roma) necesita o revizuire, astfel încât să poată fi creată structura instituțională necesară. În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferință interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfășurat în paralel cu o conferință interguvernamentală axată pe uniunea politică.

Negocierile au condus la elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană, care a fost adoptat în luna decembrie 1991 și semnat la Maastricht la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, Tratatul (care modifică Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – redenumit „Tratatul de instituire a Comunității Europene” – și la care este atașat, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene și Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.

A doua etapă a a formării Uniunii Economice și Monetare (1 ianuarie 1994)

Înființarea Institutului Monetar European și a Băncii Centrale Europene

Înființarea Institutului Monetar European (IME) la 1 ianuarie 1994 a marcat atât debutul celei de-a doua etape a UEM, cât și dizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existența temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrul Comunității. IME nu a avut atribuții de implementare a politicii monetare în Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităților naționale – și nici nu a fost abilitat să intervină pe piața valutară.

Cele două atribuții principale ale IME au fost:

consolidarea cooperării între băncile centrale și a coordonării politicilor monetare

desfășurarea activităților pregătitoare necesare pentru instituirea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), în vederea implementării politicii monetare unice și a introducerii monedei unice în a treia etapă.

În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări și schimburi de opinii și informații cu privire la diverse aspecte de politică monetară, asigurând totodată cadrul normativ, organizatoric și logistic necesar SEBC pentru îndeplinirea atribuțiilor sale în a treia etapă.

În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro” pentru unitatea monetară europeană care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape, confirmând totodată că această etapă a UEM urma să debuteze la data de 1 ianuarie 1999. A fost anunțat, în prealabil, un calendar al evenimentelor legate de trecerea la euro. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate elaborate de IME.

MCS II

În același timp, IME a primit sarcina de a desfășura activitățile pregătitoare necesare în vederea stabilirii viitoarelor raporturi monetare și valutare între țările din zona euro și alte țări din UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintat Consiliului European un raport pe baza căruia a fost elaborată Rezoluția Consiliului European privind principiile și elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), adoptată în luna iunie 1997.

Noile bancnote

Tot în luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European și, ulterior, publicului larg elementele grafice selectate pentru bancnotele euro care urmau să fie puse în circulație la data de 1 ianuarie 2002.

Pactul de stabilitate și creștere

Pentru a completa și a clarifica dispozițiile Tratatului referitoare la UEM, Consiliul European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitate și creștere – cuprinzând două regulamente –, menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai 1998 pactul a fost completat printr-o declarație a Consiliului în care se reafirmau angajamentele statelor membre. Acesta a fost modificat în mod substanțial în 2005 și 2011.

Participanții inițiali

La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern – a hotărât în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condițiile necesare pentru participarea în a treia etapă a UEM și adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999. Participanții inițiali au fost Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda. Șefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic în privința persoanelor care urmau a fi recomandate pentru numirea ca membri în Comitetul executiv al Băncii Centrale Europene (BCE).

Activități pregătitoare în vederea fixării cursurilor de schimb

Tot în luna mai 1998, miniștrii finanțelor din statele membre care adoptau moneda unică au convenit cu guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre respective, Comisia Europeană și IME asupra utilizării, la stabilirea cursurilor de schimb irevocabile pentru euro, a cursurilor de schimb centrale bilaterale valabile în MCS la momentul respectiv.

Desemnarea organelor de decizie

La 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au numit președintele, vicepreședintele și ceilalți patru membri ai Comitetului executiv al BCE. Aceste numiri au intrat în vigoare la 1 iunie 1998 și au marcat înființarea BCE. BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre participante formează Eurosistemul, care elaborează și stabilește politica monetară unică în cadrul celei de-a treia etape a UEM.

IME și-a îndeplinit misiunea odată cu înființarea BCE la 1 iunie 1998. În conformitate cu articolul 123 [fostul articol 109 litera (l)] din Tratatul de instituire a Comunității Europene, IME s-a dizolvat în momentul creării BCE. Toate activitățile pregătitoare încredințate IME au fost finalizate la timp, iar BCE a alocat restul anului 1998 testării finale a sistemelor și procedurilor.

A treia etapă a a formării Uniunii Economice și Monetare (1 ianuarie 1999)

Fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb

Cea de-a treia și ultima etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante inițial la Uniunea Monetară și cu implementarea de către BCE a unei politici monetare unice.

Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, când Grecia a intrat în a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit al 13-lea stat membru al zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru și Malta, apoi de Slovacia la data de 1 ianuarie 2009, de Estonia la data de 1 ianuarie 2011, de Letonia la data de 1 ianuarie 2014 și de Lituania la data de 1 ianuarie 2015. În momentul aderării fiecărui stat la zona euro, banca centrală a acestuia a devenit, în mod automat, parte a Eurosistemului.

1.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME)

Sistemul Monetar European, care a înlocuit „sarpele monetar” continuându-i principiile, avea ca obiectiv crearea unei zone de stabilitate în Europa de vest și realizarea unei convergente a politicilor financiare si economice ale tarilor membre, folosind un sistem complex de cursuri valutare, de forme de interventie si de noi facilitati de credit.

La începutul deceniului al șaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale și a lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de evenimente de natură monetar fi nanciară, divergente, la nivelul statelor membre. Din acest considerent, în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele și etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept scop „convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fl uxurilor de capital.”

Planul Werner, abilitat de către ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază sistemul de cursuri fi xe, respingerea ideii de înfi ințare a unei instituții monetare comune și de aplicare a unei politici fi scale unitare la nivel comunitar. Începând cu aprile 1972, a fost pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „șarpele monetar” în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunității Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau între ele o marjă de fl uctuație de +/- 2,25% având drept pivot dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată și cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menținerea raporturilor valorice stabilite între monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale.

Sistemul șarpelui monetar a funcționat cu difi cultate, cu dese momente de retrageri și reveniri ale statelor membre și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare. El a fost înlocuit de către Sistemul Monetar European, în urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmidt și a președintelui Franței, Valery Giscard d’Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spațiul comunitar, dar și ca o verigă de legătură între Bretton Woods și Uniunea Economică și Monetară. Sistemul monetar European, negociat în 1978 și adoptat în 1979, de către cele nouă țări membre ale Comunității Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai acestuia, și-a propus în principal formarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul unui spațiu economic ale cărui state membre înregistrau, la acel moment tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile lor de dezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost:

– unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările fi nanciare;

– un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;

– mecanismul ratei de schimb;

– Institutul Monetar European.

ECU (European Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate ofi cială de cont a Comunității Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coș monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European. Inițial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacțiilor fi nanciar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligațiuni și a altor titluri de creanță), publice și private de unde și denumirile de ECU public și respectiv ECU privat, și mai puțin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacțiilor comerciale.

Ulterior, funcția de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de euro iar din 1999 ECU și-a încetat existența. În conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziția coșului monetar ECU a fost „înghețată” la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziției coșului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării în cadrul coșului a pesetei și escudo-ului.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca la începutul celei de a treia etape, numele dat monedei europene să fie acela de euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limbile ofi ciale ale Uniunii Europene.

Fondul European de Cooperare Monetarã, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari (fi ecare în proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcționa pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanței de plăți și mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

Institutul Monetar European a fost înființat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente și proceduri fi nanciare specifi ce, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor. Resursele s-au constituit din contribuția băncilor centrale, calculate 50% în funcție de populație și 50% în funcție de PIB.

Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuațiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influența valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii și al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede.

În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri. Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 și Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu a făcut parte din mecanism datorită economiei neperformante, iar Luxemburg-ul avea legată moneda de francul belgian. Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în același timp, o rată centrală de paritate în ECU.

Inițial, monedelor li s-a permis o fluctuație de +/- 2,25% în jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații crescute și dificultăților politice interne. Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb a înregistrat o serie de trăsături particulare, în sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referință extraeuropeană. În același timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot, ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.

Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică. S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operațională și crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.

Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2, în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are defi nită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism permite intervenția de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor membre, atunci când cursul de schimb depășește marja de +/- 15% față de cursul central. Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro și Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuație de +/- 2,25%.) precum și un număr de șase state membre nou intrate în spațiul comunitar în 2004. Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența necesară intrării în zona Euro.

Funcționarea Sistemului Monetar European și în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fl uctuație în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenței băncilor centrale, generând așa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în același timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fi xe și o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al mișcării capitalurilor.

Independența monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflației, însă șocurile petroliere din anii 70 au determinat o creștere a diferenței dintre aceste rate ceea ce a obligat fi e la o reglare a ratei infl ației prin renunțarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunțare la independența în stabilirea ratei infl ației și menținerea sistemului cursurilor fixe. Soluția aleasă a fost aceea a menținerii divergențelor între ratele inflației și ajustarea ratelor de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern și extern.

În același timp, evoluția Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilității cursului de schimb între monedele componente ale acestuia, introducerea și creșterea gradului de convergență între ratele infl ației la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creștere a ofertei de bani din ce în ce mai mici și mai apropiate. Transformarea Comunității Europene în Uniune economică și monetară, așa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii economice și monetare, cunoscut și sub numele de Raportul Delors. Acest raport a prefigurat construcția noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziția Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a întârziat începerea unificării monetare.

1.3. COMPONENTELE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE

1.3.1. Politica monetară comună

Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre, ci doar, prin paragrafele 103-107, precizează că „fiecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile în domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fiind o problemă de interes comun”. Pe parcursul primilor ani ai construcției europene, în care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb. Aceasta se datora faptului că atât funcționarea, cât și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii Agricole Comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar. Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1991 este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă. În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb îl reprezintă stabilitatea prețurilor și fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale ale Uniunii, în concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței. Cu toate că formarea Uniunii economice și monetare a fost considerată ca fiind rezultatul unui proces unitar, acesta poate fi delimitat în trei etape:

Prima etapã, (1 iulie 1990 și 31decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieței și a marcat începutul perioadei de creare a structurilor economico-instituționale proprii uniunii economice și monetare. Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creșterea convergenței politicilor economice și a cooperării între băncile centrale în scopul încorporării practicilor monetare ale statelor membre în cadrul Sistemului Monetar European. În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricțiilor legate de mișcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb și o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieței, Consiliul a stabilit un cadru de convergență al performanțelor economice din statele membre și de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.

Cea de-a doua etapã a început la 1 ianuarie 1994 și s-a încheiat la 31 decembrie 1998. În timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au fost constrânse să evite deficitele bugetare excesive, și să inițieze pași spre independența băncii centrale. În procesul de creștere a independenței băncilor centrale, Tratatul le interzicea acestora acordarea de facilități de creditare guvernamentale sau de achiziții de instrumente privind datoria publică direct de la acestea. Alături de interzicerea explicită a finanțării directe a deficitelor publice, Tratatul mai prevedea, prin art. 102, ca autoritățile publice să nu aibă acces privilegiat la instituțiile fi nanciare, decât dacă acesta avea la bază motive de natură prudențială. Altfel spus, Tratatul a încercat să inducă un control bugetar indus de piață. În pregătirea celei de a treia etape, Comisia și Institutul Monetar European au fost obligate să raporteze Consiliului aspectele legate de modul în care legislațiile naționale răspund cerințelor legate de atingerea uniunii economice și monetare și asupra progresului făcut în îndeplinirea criteriilor de convergență.

Criteriile de convergențã

Tratatul de la Maastricht condiționează participarea în cadrul Uniunii economice și monetare de îndeplinirea unor criterii de convergenþã nominalã, un fel de ținte cantitative de referință, cunoscute și sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

– rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanțe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

– dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

– un deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB

– datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB;

– stabilitatea cursului de schimb, în sensul menținerii cursului național în limitele marjelor normale de fluctuație ale MRS2 pentru cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro (art. 121 din TEC).

Criteriul de convergență a cursului de schimb reprezintă una din condițiile Tratatului de la Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice. Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puțin doi ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care nu este permisă realinierea parității centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2. În afara acestor criterii, au fost luate în calcul și o serie de alți factori, cum ar fi gradul de integrare al piețelor, soldul balanței de plăți, costul unitar al forței de muncă precum și alte elemente relevante pentru stabilitatea piețelor. Alături de criteriile de convergență nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la inițiativa Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenței și coeziunii structurilor economice ale statelor membre și ale celor candidate. Aceste criterii numite și criteriile de convergențã realã privesc:

– gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB,

– ponderea comerțului bilateral că țările membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior,

– structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și servicii),
– PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de cumpărare;

Începând cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor și foii de parcurs stabilite prin tratatul CE, pe baza recomandării Comisiei, Consiliul a decis că Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, și Finlanda au îndeplinit condițiile de adoptare a monedei unice, respectiv:

– îndeplinirea criteriilor de convergența nominală;

– faptul că legislațiile naționale, inclusiv statutul băncilor centrale erau compatibile cu Tratatul și cu statutul Sistemului European al Băncilor Centrale.

Cu aceeași ocazie, Consiliul a decis că Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice și nu a examinat situația Marii Britanii și a Danemarcei, deoarece, în concordanță cu prevederile Tratatului acestea au trimis o notifi care Consiliului prin care îl anunțau că nu doresc să participe la cea de a treia etapa a uniunii economice și monetare. De fapt, în analizarea modului în care s-a realizat îndeplinirea criteriilor de convergență s-au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB (cazul Italiei și al Belgiei) sau a deficitului bugetar (cazul Germaniei).

Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate și Creștere (1997) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite. Statelor membre care nu au îndeplinit condițiile pentru adoptarea monedei unice de la început le-a fost acordată o perioadă de derogare, nedeterminată, în cadrul căreia nu li se aplică prevederile legate de politica monetară și sancțiunile legate de deficitele excesive. În același timp însă, guvernatorii băncilor centrale din aceste state sunt membri ai Consiliului general al Băncii Centrale Europene. În iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost permisă adoptarea monedei Euro, ca urmare a îndeplinirii criteriilor de convergență. Etapa a treia, a început la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb irevocabile între monedele statelor participante și în raport cu euro. Din ianuarie 1999, monedele naționale ale statelor membre (ale zonei euro) au continuat să circule numai ca exprimări nezecimale ale monedei unice, până când au fost complet înlocuite cu moneda euro.

În același timp, toate decontările dintre statele membre, emisiunile de titluri de stat, sau contractele încheiate in cadrul spațiului sunt realizate în mod obligatoriu în euro. De menționat că moneda euro este utilizată ca și însemn monetar și în alte state, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc. Alături de introducerea monedei euro în spațiul format de către statele membre care au îndeplinit criteriile de convergență, un moment de importanță crucială l-a constituit înlocuirea politicilor monetare naționale cu o politica monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.

1.3.2. Politica economică comună

Uniunea economică și monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fi scal iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei. Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoțită de o înlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privința celui de-al doilea pilon, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea în comun a unor prevederi și reguli de această natură.

În cadrul Uniunii economice și monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcție de modul și puterea de intervenție: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative și cel de-al treilea, care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existența unei baze legale în acest sens. Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate și Creștere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii și care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii și, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalități. De menționat faptul că sancțiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro. Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat. Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor și nu permite acordarea de sancțiuni fi nanciare.

Privind din perspectivă istorică, statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice și monetare în favoarea Comunității. Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naționale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forței de muncă, de stabilitatea prețurilor sau de echilibrul balanței de plăți, politici a căror elaborare și implementare a rămas în exclusivitate în sarcina și sub jurisdicția statelor membre. Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre Uniunea economică și monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre.

Condiția realizării etapelor cerute de către Uniunea economică și monetară a constat în convergența economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de difi cil de îndeplinit, date fi ind disparitățile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de completarea pieței interne. In ciuda eșecului înregistrat, lecțiile primite în acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea și formularea unei politici economice efi ciente.

Convergența economicã în Uniunea Europeanã

Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, acestea își mențin responsabilitatea asupra politicii economice, în condițiile respectării principiilor economiei de piață deschise în cadrul unui mediu concurențial corect. Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar.

Decizia Consiliului din decembrie 1990 este direcționată spre întărirea capacității statelor membre de a atinge în mod progresiv convergența în privința performanțelor economice înregistrate. În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN), acționând pe baza majorității calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre și pentru Uniune în ansamblul ei și raportează rezultatele Consiliului.

Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de infl ație, fi nanțe publice, stabilitatea cursului de schimb și ocuparea forței de muncă. (art. 99 din TEC). Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene. Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fi ecărui stat membru și ale Uniunii, prin așa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergență prezentate de către fi ecare din statele membre (art. 99.3 din TEC).

Procesul de monitorizare este însoțit și de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea și finanțarea deficitelor. Monitorizarea multilaterală are drept scop obținerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-și coordona politicile economice In situația în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în concordanță cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorității calificate, sa facă recomandări statului membru în cauza. De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi luate atunci când se consideră că situația dintr-un stat membru prezintă difi cultăți legate de aprovizionarea cu un anumit produs. In situația în care un stat membru se afl a în dificultate sau este amenințat de o situație dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, să decidă pe baza de unanimitate, la propunerea Comisiei, acordarea de asistență fi nanciară statului membru respectiv (art. 100 TEC).

Intrarea în etapa a treia a Uniunii economice și monetare și adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre și mai mult prin adoptarea politicii monetare și a cursului de schimb comun. Politicile economice și determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea guvernelor naționale, in conformitate cu art. 104 din TEC și cu prevederile Pactului de Creștere și Stabilitate. Deoarece dezvoltarea economiilor naționale are impact asupra perspectivelor inflației în zona euro, ele influențează condițiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare și coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternica coordonare va putea, în schimb, sa contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.

Pentru a asigura creșterea convergenței și bunei funcționări a pieței interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice. Disciplina bugetară Politica bugetară reprezintă, probabil, cea care înregistrează cele mai mari diferențieri între statele membre, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere economic. El este în egală măsură cel mai important instrument de orientare a economiei în general și a diferitelor politici guvernamentale, cum ar fi cea industrială, de dezvoltare regională sau socială. Prin partea de cheltuieli, bugetul are o infl uență directă asupra investițiilor publice și, indirect, și asupra celor private.

Prin partea de venituri, bugetul influențează economisirea și circulația monetară. Prin politica bugetară, un stat membru poate influența obiective economice pe termen scurt cum ar fi evitarea unei recesiuni sau creșteri inflaționiste sau obiective structurale pe termen lung. Datorită acestora, coordonarea politicilor bugetare este deosebit de dificil de realizat, dar, în egală măsura este un demers important legat de creșterea convergenței economice a statelor membre ale Uniunii Europene.

Conform Pactului de Creștere și Stabilitate, statele membre rămân în continuare responsabile pentru politicile lor bugetare naționale. În același timp însă, prin prevederile lui, Pactul obligă la întărirea monitorizării și a respectării disciplinei bugetare, prin intermediul a două regulamente. Primul este Regulamentul cu privire la întărirea monitorizării pozițiilor bugetare, care le cerea statelor membre să prezinte programe de stabilizare (sau, în cazul statelor care nu participă în cadrul zonei euro, programe de convergență) prin care poziția bugetară a statului respectiv să fi e una apropiată de echilibru sau să înregistreze surplus. Cel de–al doilea regulament are drept scop creșterea vitezei de implementare a rezolvării problemelor legate de defi citele bugetare excesive, inclusiv prin administrarea de sancțiuni impuse statelor membre care nu pot lua măsurile necesare corectării defi citelor excesive și stabilește termenele de aplicare a acestora.

Strategia de politică economică bazată pe politici macroeconomice de creștere și stabilizare alături de progresele permanente înregistrate de reformele economice permit răspunsuri fl exibile la schimbarea condițiilor economice pe termen scurt și întăresc siguranța și stabilitatea capacităților productive ale economiilor pe termen mediu. Începând cu cea de a treia etapa a UEM, care a început la 1 ianuarie 1999, politicile bugetare ale statelor membre întâmpina un nou tip de constrângeri legate de:

– accesul la orice tip de facilități de creditare ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale ale statelor membre îndreptate spre autoritățile publice.

– interzicerea oricărui acces al autorităților publice la instituțiile financiare.

Comisia va monitoriza situația deficitului bugetului de stat și a datoriei publice din statele membre, în speță va examina concordanța disciplinei bugetare sub două aspecte:

– cel al respectării ponderii defi citului bugetar actual sau planificat astfel încât să nu depășească valoarea de referință (3% din PIB), cu excepția situațiilor în care se înregistrează o scădere permanentă a excesului de deficit, care coboară aproape de valoarea stabilită, sau atunci când creșterea deficitului este temporară și excepțională și rămâne apropiata de valoarea de referință.

– dacă ponderea datoriei publice depășește valoarea de referința (60% din PIB), cu excepția situației în care se observa o scădere a diferenței față de valoarea de referință într-un ritm suficient de rapid încât să se ajungă în apropierea valorii de referință.

Dacă un stat membru nu îndeplinește unul sau ambele criterii menționate anterior, Comisia pregătește un raport în care sunt prezentate toate aspectele relevante, în special cele legate de poziția economică și bugetară pe termen mediu a statului membru respectiv. Pe baza majorității califi cate, Consiliul, la recomandarea Comisiei, și pe baza observațiilor făcute de către statul membru în cauză, va decide dacă există un defi cit excesiv. Daca se stabilește existența acestuia, Consiliul va face recomandări statului membru cu privire la perioada în care acesta trebuie remediat. Dacă pe parcursul acestei perioade statul membru nu ia măsurile necesare, Consiliul va face mai întâi, în mod public, aceleași recomandări, după care va decide, cu majoritate calificată, asupra măsurilor care urmează a fi luate.

1.4. Extinderea Uniunii Economice și Monetare

Conform aprecierilor, Europa Centrala și de Est vor atinge în 2016 un venit pe locuitor estimat la 75% din media comunitara. Pe cat de lunga fusese negocierea aderarii statelor candidate, pe atat de reusite se estimeaza rezultatele in asumarea de obligatii de la bun inceput de catre acestea, in cadrul Uniunii (Yves-Thibault de Silguy 1998d). Mentinem insa diferenta specifica intre UE si UEM in procesul aderarii – aderarea la UEM priveste si statele “pre-in”. Există trei etape de aderare a tarilor candidate la zona Euro:

aderarea la Uniune, cu cateva conditii generale de indeplinit;

preluarea intregului acquis comunitar, in special in zona economica si monetara a acestuia;

preluarea (respectarea) criteriilor de convergenta prevazute in Tratat.

Este adevarat ca largirea Uniunii cu noi membri avea sa complice procedurile decizionale. Uniunea intampina deja probleme, cum ar fi finantarea politicii agricole sau coeziunea Fondurilor Structurale in beneficiul tarilor membre. Comisia era instruita de Consiliu sa pregateasca o serie de rapoarte asupra tarilor candidate si impactului bugetar al largirii Uniunii.

Crizele care s-au acumulat începând din 2008 în Europa și în lume s-au numărat printre cele mai grave de la Marea criză economică din anii ′30. Ele au reprezentat un test major pentru solidaritatea și integrarea europeană. Printr-o colaborare strânsă, Uniunea Europeană și țările membre au reușit să facă față situației și să pună bazele relansării economice. Uniunea Economică și Monetară a fost reformată pentru a garanta stabilitatea financiară și creșterea în UE, prin consolidarea cooperării economice și a monitorizării la nivel european.

Banca Centrală Europeană a jucat un rol-cheie prin intermediul politicii privind rata dobânzii, contribuind la reinstaurarea unui climat de încredere pe piețe. UE și-a consolidat capacitatea de gestionare a crizelor pe mai multe fronturi, pentru a se asigura în primul rând că țările din zona euro evită acumularea de datorii nesustenabile, caută soluții la problema dezechilibrelor economice și nu îi mai pun pe contribuabili în situația de a salva pe viitor băncile falimentare

1.5. Impactul Uniunii Economice și Monetare
În termeni generali, Uniunea economică și monetară reprezintă un pas înainte în procesul de integrare economică. Gradele de integrare economică pot fi împărțite în șase pași:

Zona de comerț preferențial (cu taxe vamale reduse între anumite state)

Zona de liber schimb (fără taxe vamale pentru anumite bunuri sau pentru toate bunurile între țările participante)

Uniunea vamală (cu aceleași taxe vamale externe pentru țările terțe și o politică comercială comună)

Piața unică (cu norme comune privind produsele și cu libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor)

Uniunea economică și monetară (o piață unică cu o monedă și o politică monetară comune)

Integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la care se adaugă politici fiscale și alte tipuri de politici economice armonizate).

Deși s-au făcut progrese majore, Uniunea Economică și Monetară nu s-a finalizat încă. Pe fondul discuțiilor legate de viitorul UEM, Comisia a publicat în 2012 Proiectul pentru o Uniune Economică și Monetară profundă și veritabilă. Proiectul arată ce se poate face pentru a consolida Uniunea Economică și Monetară în anii următori și propune un calendar pentru realizarea de reforme. De asemenea, pledează pentru integrarea mai rapidă și mai profundă a țărilor din zona euro, lăsând totuși și altor state posibilitatea de a participa în viitor, dacă își doresc acest lucru.

Concret, proiectul prevede pentru zona euro:

O uniune bancară, cu supravegherea strictă a piețelor financiare și a băncilor (deja introdusă) și cu norme și fonduri comune pentru a ajuta băncile în dificultate, pentru a garanta că acestea se comportă responsabil și pentru a-i proteja pe contribuabili

O uniune economică mai profundă care să sprijine uniunea monetară, cu investiții direcționate către stimularea creșterii și a competitivității, dar și cu o puternică dimensiune socială

O uniune bugetară care să garanteze soliditatea finanțelor publice și să sporească solidaritatea financiară dintre țări pe timp de criză.

Echitatea socială este o condiție esențială pentru stabilitatea monedei euro și pentru soliditatea finanțelor publice:

pe termen scurt: pentru a garanta stabilitatea financiară, Comisia va începe cu revizuirea legislației „2-pack” și „6-pack”, destinată evitării acumulării de deficite și datorii excesive în țările UE și va continua cu elaborarea de propuneri menite să consolideze dimensiunea socială a Uniunii Economice și Monetare.

pe termen mediu: Comisia va îmbunătăți modalitățile de acordare a ajutorului financiar condiționat țărilor din zona euro aflate în dificultate, consolidând legitimitatea democratică a structurilor sale de intervenție și luând mai mult în considerare impactul social al reformelor economice necesare în aceste țări

Necesitatea unei uniuni economice și monetare presupune:

Competitivitate

Politică economică

Politică bugetară

Politică monetară

Piață unică

Începând cu anul 2000, Uniunea Europeană și-a asumat parcurgerea fazei de transformare profundă a sistemului economic, în condițiile asigurării coeziunii economice și sociale. Țelul constă atât în compatibilizarea Uniunii cu evoluția globală, cât și în armonizarea noilor membri la nivel integral și global. Prin urmare, cea mai importantă provocare pentru țările Europei Centrale și de Est este aceea de armonizare cu standardele economice prefigurate la nivel internațional (provocare ce are la bază cunoașterea); orice alte piedici care pot încetini acest proces vor compromite șansele unei recuperări rapide a decalajelor de venituri existente între țările și regiunile din Uniune.

CAPITOLUL II – STUDIU DE CAZ
România în perspectiva trecerii la Uniunea Economică și Monetară

Prin prisma efectelor pe care utilizarea politicii monetare comune în Zona euro timp de mai bine de un deceniu le-a generat asupra strategiei României de adoptare a monedei euro, se poate analiza gradul de îndeplinire a criteriilor de convergență nominală și cuantificarea gradului de convergență reală, prin analiza situației economice actuale a țării noastre.

Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, Banca Națională a României a devenit membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR, membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE). 

Cadrul general

Conform prevederilor Tratatului CE, un stat membru al UE este fie un stat membru care a adoptat moneda euro, fie un stat membru cu derogare de la adoptarea monedei unice, care este exonerat de unele din drepturile și obligațiile ce revin băncilor centrale naționale membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale. Ca urmare, în cazul băncilor centrale, aderarea la Uniunea Europeană presupune, din perspectiva îndeplinirii criteriilor juridice în vederea participării la Uniunea Economică și Monetară, parcurgerea a două etape:

etapa pre-aderare, care implică asigurarea compatibilității cu acquis-ul comunitar referitor la statele cu derogare de la adoptarea monedei euro

și

etapa post-aderare, care presupune îndeplinirea criteriilor de convergență juridică în vederea adoptării monedei euro și deci a participării la Eurosistem

Rolul Băncii Naționale a României în pregătirea participării României la Uniunea Economică și Monetară în etapa de pre-aderare

Conform angajamentelor asumate de România (implicit de către BNR) în procesul de negociere la referitoare la preluarea, transpunerea și implementarea în legislația națională a acquis-ului aferent domeniului bancar, Statutul Băncii Naționale a României a fost armonizat cu prevederile Tratatului privind înființarea Comunității Europene, ale Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, precum și ale celorlalte reglementări comunitare privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene. Proiectul de lege privind Statutul BNR a fost adoptat de Senat (la data de 8 iunie 2004) și de Camera Deputaților (la data de 24 iunie 2004) și promulgat prin Decretul nr. 532/26.06.2004, devenind Legea nr. 312/28.06.2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Noua lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582/30.06.2004 și a intrat în vigoare la data de 31 iulie 2004 (la 30 de zile de la data publicării), cu excepția anumitor articole care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2005. La data intrării în vigoare a Legii nr. 312/2004, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, cu modificările și completările ulterioare a fost abrogată. 

Principalele modificări și completări aduse Legii nr. 101/1998 privind Statutul BNR au urmărit:

Statuarea unicității obiectivului fundamental al Băncii Naționale a României de asigurare și menținere a stabilității prețurilor.

Consolidarea independenței Băncii Naționale a României sub aspect:

instituțional, prin: definirea BNR ca instituție publică independentă; stipularea faptului că sprijinirea de către BNR a politicii economice generale a statului se face fără prejudicierea obiectivului său fundamental și stipularea independenței membrilor organelor sale de conducere față de autoritățile publice sau față de orice altă instituție sau autoritate, în îndeplinirea atribuțiilor;

personal, prin: aplicarea întregii durate a mandatului tuturor membrilor Consiliului de Administrație al BNR, inclusiv celor numiți în locurile rămase vacante ca urmare a descompletării acestuia; stipularea posibilității revocării din funcție a unui membru al Consiliului de Administrație al BNR numai în cazul în care acesta încetează să îndeplinească condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave; și extinderea prevederilor privind conflictul de interese asupra tuturor membrilor Consiliului de Administrație și asupra salariaților BNR cu funcții de conducere, precum și trimiterea la regimul incompatibilităților și conflictelor de interese prevăzut de lege;

financiar, prin prevederile referitoare la elaborarea modelelor situațiilor financiare anuale și emiterea de către BNR a reglementărilor proprii de organizare și conducere a contabilității, precum și la contabilizarea operațiunilor economico-financiare ale BNR, care se realizează cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice.

Interzicerea oricărei posibilități de finanțare directă de către banca centrală a instituțiilor publice, prin:

interzicerea achiziționării de pe piața primară de către Banca Națională a României a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat;

interzicerea creditării pe descoperit de cont sau a oricărui alt tip de creditare de către Banca Națională a României a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și a altor societăți cu capital majoritar de stat;

perceperea de comisioane la decontarea operațiunilor prin contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis la BNR;

eliminarea posibilității acordării de împrumuturi de către BNR, pe bază de convenții încheiate cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările și plățile din contul curent general al Trezoreriei statului;

limitarea la piața secundară a cumpărărilor, vanzărilor și efectuării altor tranzacții având ca obiect bonurile de tezaur și obligațiunile;

eliminarea oricărei referiri la posibilitatea utilizării transferurilor de titluri de stat în cadrul sistemului de acoperire a pierderilor din bilanțul BNR.

Eliminarea accesului privilegiat al instituțiilor publice la resursele instituțiilor financiare, prin lărgirea sferei de cuprindere a activelor eligibile pentru garantarea creditelor acordate de BNR instituțiilor de credit, înlăturându-se astfel obligația indirectă de a furniza titluri de stat drept garanție, care ar putea atrage după sine obligația instituțiilor de credit de a achiziționa titluri de stat.

Rolul Băncii Naționale a României în pregătirea participării României la Uniunea Economică și Monetară în etapa de post-aderare

Trecerea la euro

Euro este moneda unică adoptată până în prezent de 19 din cele 28 state membre ale Uniunii Europene, Lituania fiind țara care s-a alăturat cel mai recent (din 1 ianuarie 2015) grupului zonei euro. În afară de Danemarca și Regatul Unit, care au recurs la „clauza de exceptare” de la adoptarea monedei unice, celelalte 8 state din afara Eurosistemului, inclusiv România, s-au angajat să adopte euro odată ce vor îndeplini criteriile de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Acțiunile pregătitoare participării la zona euro constau în îndeplinirea criteriilor de convergență nominală (criteriile de la Maastricht): inflație și dobânzi apropiate de cele ale țărilor din zona euro, stabilitate a cursului de schimb, deficit și datorie publică scăzute. În plus, determinarea gradului de sustenabilitate a procesului de convergență este posibilă prin analiza unor indicatori de aliniere structurală (convergență reală), precum nivelul PIB pe locuitor, gradul de deschidere a economiei, structura economiei, finanțarea deficitului de cont curent, costul forței de muncă, gradul de intermediere financiară etc. O altă cerință este continuarea procesului de preluare și transpunere în legislația națională a reglementărilor comunitare (convergența juridică).

Progresele înregistrate de statele membre în îndeplinirea obligațiilor pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare sunt analizate de către Comisia Europeană și BCE, în cadrul unui raport de convergență, și prezentate Consiliului, cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări (Articolul 140 alineatul (1) din Tratat). Cel mai recent raport de convergență a fost realizat în luna mai 2010.

Procesul de pregătire a României pentru trecerea la euro

Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro. Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. Conform prevederilor celei de-a noua ediții a Programului de Convergență (2015-2018), anul 2019 este menținut de către autorități ca obiectiv pentru adoptarea monedei unice, angajamentul asumat reprezentând un reper important pentru promovarea reformelor, atât a celor bugetare, cât și a celor structurale, necesare pentru sporirea competitivității economiei. În acest sens, aderarea României la Pactul Euro Plus asigură adoptarea de măsuri menite să conducă la creșterea competitivității și evitarea dezechilibrelor macroeconomice.

Din punct de vedere administrativ, similar acțiunilor celorlalte noi state membre, autoritățile din România au instituit organisme de coordonare a procesului de adoptare a monedei unice.

Stabilirea coordonatelor procesului de adoptare a euro necesită o evaluare bine fundamentată, iar asumarea publică a procesului de adoptare a monedei euro trebuie să beneficieze de consens național, neinfluențată de diferențe doctrinare sau de ciclul electoral, astfel încât să se materializeze într-o coordonare a politicilor economice și strategice.

Procesul de pregătire pentru adoptarea monedei unice europene

Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene, care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. În cuprinsul PROGRAMULUI DE CONVERGENȚĂ 2015-2018 este precizat faptul că angajamentul României de adoptare a monedei euro va deveni un obiectiv realizabil și necesar la data de 1 ianuarie 2019.

Până în prezent, în cadrul Comitetului de pregătire a trecerii la euro au fost analizate o serie de documente referitoare la:

experiența altor țări în pregătirea trecerii la euro;

stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro (studii privind cursul de schimb de echilibru, indicatori de aliniere structurală a României la zona euro, proiecții privind evoluțiile demografice din România, proiecția cheltuielilor pe termen lung cu îmbătrânirea populației, evaluări privind convergența reală a României, prezentări privind rapoartele de convergență ale BCE, etc.);

mecanisme și concepte noi dezvoltate la nivelul Uniunii Europene în sfera guvernanței economice și a consolidării UEM;

documente programatice ale Guvernului României.

Adoptarea monedei euro este condiționată de îndeplinirea în prealabil a criteriilor de convergență nominală stabilite prin tratatul de la Maastricht, care se referă la nivelul inflației, a deficitului bugetar, a datoriei guvernamentale, a ratei dobânzii pe termen lung, cât și la stabilitatea cursului de schimb. Inflația în România a avut un traseu descendent, de la 45,7% în anul 2000 pâna la un minim situat sub 5%, în anul 2007. Creșterea masivă a prețurilor la energie și a celor alimentare a determinat un derapaj al inflației în anul 2008. Apariția ulterioară a efectelor crizei economice globale, cât și implementarea măsurilor de stabilizare, care au inclus creșterea taxelor indirecte și a prețurilor administrate au condus la menținerea unui nivel ridicat al inflației. Având în vedere că mărfurile alimentare și energia dețin un procent de peste 60% din coșul de consum, iar în viitor se anticipează alte creșteri la aceste categorii de bunuri (cauzate de creșterile de pe plan mondial, cât și de necesitatea alinierii prețurilor), măsurile implementate pentru scăderea nivelului inflației vor trebui să fie energice.

Deficitele bugetare înregistrate de România înainte de 2008 s-au situat sub nivelul prag de 3% din PIB. După apariția crizei economice globale acestea au crescut la 5,4% în 2008, 8,3% în 2009 și 6,4% în 2010, atât pe seama reducerii veniturilor atrase determinată de preponderent de scăderea consumului, cât și de scăderea înregistrată la nivelul PIB-ului. Astfel, țara noastră a intrat în Procedura de Deficit Excesiv și a avut termen până în anul 2012 reîncadrarea în ținta de 3%. Continuarea reducerii cheltuielilor bugetare este și ea dificilă, din cauza presiunilor sociale puternice care există în acest moment. Pe termen lung se constată și o vulnerabilitate importantă a sistemului fiscal adusă de procesul rapid al îmbătrânirii populației, proiecțiile Comisiei Europene anticipând în anul 2050 un nivel al populației cu vârsta de peste 65 de ani care o să depășească nivelul populației cu vârsta între 15 și 65 de ani. Acest fapt va aduce presiuni suplimentare asupra bugetelor viitoare, chiar și în condițiile unor proiecții pozitive privind dezvoltarea economică viitoare a României. Nivelul datoriei guvernamentale este singurul criteriu nominal îndeplinit de România. Aceasta a crescut de la un minim de 12,6% din PIB în anul 2007 la peste 30% din PIB la sfârșitul anului 2010, pe fondul reducerii PIB-ului și a accelerării împrumuturilor atrase pentru finanțarea deficitelor. O mare parte a acestor împrumuturi sunt denominate în euro, fapt ce reprezintă un potențial pericol în cazul unei deprecieri considerabile a monedei naționale. Am anticipat ca în viitor nivelul datoriei guvernamentale să crească modic, dar că până la momentul adoptării monedei unice el se va situa sub ținta stabilită de 60% .

În ceea ce privește evoluția indicatorilor convergenței reale, la nivelul indicatorului PIB/locuitor s-au înregistrat progrese considerabile. În concordanță cu datele furnizate de Institutul Național de Statistică, Produsul intern brut în anul 2014 a fost, în termeni reali, mai mare cu 2,9%, comparativ cu anul 2013. Produsul intern brut în trimestrul IV 2014 a fost, în termeni reali, mai mare cu 0,5%, comparativ cu trimestrul III 2014; față de același trimestru din anul 2013, Produsul intern brut a înregistrat o creștere cu 2,6% pe seria brută și cu 2,5% pe seria ajustată sezonier. Revizuirea seriei brute, prin includerea unor informații suplimentare pentru anul 2014, a determinat recalcularea seriei ajustată sezonier, indicii de volum fiind revizuiți față de varianta „semnal” a Produsului intern brut pentru trimestrul IV 2014, conform unui comunicat de presă nr. 42 din 13 februarie 2015.

Tabel 1

Produsul Intern brut trimestrial, în anul 2014 – serie ajustată sezonier

Sursa:pagina oficială a Institutului Național de Statistică

Tabel 2

Produsul Intern brut trimestrial, în anul 2014 – serie brută

Sursa:pagina oficială a Institutului Național de Statistică

Produsul intern brut estimat pentru anul 2014 a fost de 669509,2 milioane lei prețuri curente, în creștere – în termeni reali – cu 2,9% față anul 2013. Produsul intern brut estimat pentru trimestrul IV, 2014 a fost de 198830,7 milioane lei prețuri curente, în creștere – în termeni reali – cu 2,6% față de trimestrul IV, 2013.

Cu toate acestea, România se află la o distanță considerabilă de media din Uniunea Europeană. Această creștere înregistrată pe parcursul deceniului trecut, până la apariția crizei, a avut la bază ratele anuale susținute de creștere economică, mult superioare celor înregistrate în statele vestice ale Europei. După intrarea în recesiune și scăderea activității economice într-un ritm mai rapid decât în majoritatea statelor europene, acest proces de reducere a diferențelor s-a inversat, astfel că în termeni reali de PIB/locuitor România se situează la o distanță apreciabilă de media înregistrată în Uniunea Europeană.

Structura ramurilor economiei naționale este un alt indicator al convergenței reale, țara noastră având o dezvoltare orientată mai mult spre agricutură, comparativ cu țările Zonei euro. Astfel, contribuția din agricultură la formarea PIB-ului la nivelul anului 2014 a fost de 7%, de aproape patru ori mai mare în cazul României, față de media înregistrată în Uniunea Economică și Monetară. Trebuie menționat totuși procesul rapid de reducere a contribuției agriculturii la formarea PIB, în anul 1990 contribuția agriculturii la formarea PIB fiind de 19%. Dimpotrivă, contribuția serviciilor reprezintă doar puțin peste jumătate din total în România (55,7%), în timp ce în Zona euro aceasta este de aproape 75%. Diferența este dată de o dezvoltare mai accentuată a sectorului construcțiilor (puternic lovit de criză), cât și a industriei, care însă comparativ cu cea din Zona euro este necompetitivă și energofagă.

Convergența reală trebuie să aibă loc odată cu îndeplinirea criteriilor de convergență nominală, înainte de adoptarea mondei unice. Adoptarea monedei unice de către țara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergență economică reală ar fi riscantă și potențial contraproductivă. Chiar dacă accederea în Uniunea Economică și Monetară nu este condiționată per se de îndeplinirea acestor criterii, adoptarea mondei unice și pierderea capacității de a avea o politică monetară proprie va influența decisiv atingerea potențialului propriu de creștere economică. După renunțarea la moneda proprie, practic singurele piețe rămase pentru ajustări ar fi piața forței de muncă, piața bunurilor și politica fiscală, existând astfel riscul ca în lipsa controlului asupra modificărilor în rata dobânzii și a cursului de schimb, să nu se poată asigura ocuparea optimă a forței de muncă și stabilitatea prețurilor. Adoptarea monedei euro trebuie astfel să reprezinte punctul final al efortului de atingere a unui grad ridicat al convergenței reale, și nu o condiție inițială pentru demararea acestui proces.

În condițiile stabilite de Uniunea economică și monetară, Banca Națională a României este un participant activ la activitățile forurilor Uniunii Europene, respectiv:

Economic and Financial Affaires Council (ECOFIN) – guvernatorul BNR este invitat să participe numai la anumite reuniuni ECOFIN

Economic and Financial Committee (EFC) și substructurile acestuia:

EFC Alternates

EFC Sub-committee on IMF and related matters

EFC Euro-Coin Sub-committee

EFC Sub-committee on EMU Statistics

EFC Sub-Committee on EU Sovereign Debt Markets

Financial Services Committee (FSC)

European Banking Committee (EBC)

European Banking Authority (EBA)

European Financial Conglomerates Committee (EFCC)

Interim Working Committee on Financial Conglomerates (IWCFC)

Committee on the Prevention of Money Laundering and Terrorist Financing (MLC)

Euro Counterfeiting Experts Group

Relații cu organismele internaționale

Relația cu Fondul Monetar Internațional (FMI)

România este membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) din anul 1972, având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane DST (0,43% din cota totală). România deține 11 039 voturi, echivalentul a 0,44% din total. Potrivit prevederilor OUG 123/27 decembrie 2011 și a Rezoluției Consiliului Guvernatorilor FMI nr. 66-2/15 decembrie 2010 cota de participare a României la FMI va fi de 1 811,4 milioane DST. Această nouă cotă va intra în vigoare după îndeplinirea condițiilor prevăzute în paragraful 5 din Rezoluția nr. 66-2. În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări (constituență) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 și Belgia și Luxemburg.

În calitate de țară membră, România a beneficiat de-a lungul timpului de asistență tehnică în câteva domenii, incluzând politica monetară și organizarea băncii centrale, supravegherea și reglementarea bancară și statistica.

Relația cu Banca Internațională pentru Reconstrucție Dezvoltare (BIRD)

România a devenit membră BIRD (Banca Mondială) în 1972, acceptând Rezoluția Consiliului Guvernatorilor nr. 280/28.11.1972 care stabilește termenii și condițiile de aderare. În prezent România deține 4011 acțiuni din capitalul Băncii, iar valoarea subscripției vărsate este de 30,5 milioane de dolari. Unul dintre cele mai recente proiecte, în valoare de 710,4 milioane de dolari, a demarat în mai 2011, fiind încheiat cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în scopul modernizării sistemului de asistență socială. Totodată, ca parte a sprijinului financiar coordonat pentru susținerea României în contracararea efectelor crizei economice, Banca Mondială a propus un program de trei împrumuturi pentru politici de dezvoltare (Development Policy Loan – DPL), în valoare totală de un miliard de euro. Împrumuturile au fost trase astfel: primul, în valoare de 300 milioane de euro (aproximativ 423 milioane dolari) în octombrie 2009, al doilea împrumut, de aceeași valoare, în iunie 2011, iar ultimul, în valoare de 400 milioane de euro (aproximativ 560 milioane dolari) în decembrie 2011.

În continuarea celor trei împrumuturi, autoritățile române au mai negociat cu Banca Mondială un program de tip preventiv, respectiv un Împrumut pentru Dezvoltare cu Opțiune de Amânare a Tragerii (Development Policy Loan with a Deferred Drawdown Option – DPL DDO), în valoare de 1 miliard de euro. Acesta a fost aprobat de către Consiliul Directorilor Executivi al BIRD în 12 iunie 2012.

Relația cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

România a ratificat Acordul de Înființare a BERD în anul 1990, ca unul dintre membrii fondatori ai acestei instituții. În prezent, capitalul subscris de România are valoarea de 144,07 milioane euro, respectiv 14.407 acțiuni. Începând din anul 2011, constituența din care face parte țara noastră include Turcia, Azerbaidjan și Republica Kîrgîză. Cea mai recentă Strategie de țară pentru România a fost aprobată în februarie 2012 și prevede sprijinirea sectorului financiar, dezvoltarea infrastructurii, prin stimularea competiției și implicării agenților privați, precum și susținerea unei orientări mai pronunțate a economiei spre producție (îndeosebi în domeniul manufacturier și agricol). Până în septembrie 2012, BERD a acordat României un sprijin financiar în sumă cumulată de aproximativ 5,7 miliarde euro, în cadrul a 314 proiecte, din care 76 % s-au îndreptat către sectorul privat. În anul 2011 BERD a semnat cu România 30 de proiecte, cuantumul finanțării ridicându-se la 448,8 milioane euro.

Relația cu Banca Reglementelor Internaționale (BRI)

Banca Națională a României a devenit membră a Băncii Reglementelor Internaționale încă din anul înființării (1930). În prezent, BRI numără 60 de bănci centrale (inclusiv BCE) și autorități monetare membre. BNR deține 8 564 de acțiuni (respectiv 42,8 milioane DST) din capitalul băncii, pentru care primește anual dividende. După 1990, BRI a acordat Băncii Naționale a României asistență tehnică pentru consolidarea funcțiilor de bancă centrală.

Relația cu Banca pentru Comerț și Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN)

România este membră a BCDMN de la data înființării, respectiv 30 decembrie 1994. În prezent (după majorarea de capital din anul 2008), deține o cotă de 14% din capitalul social al băncii, respectiv 280.000 de acțiuni.

Relații bilaterale cu alte bănci centrale

În prezent, BNR are relații de colaborare în domeniul schimburilor de informații, asistenței tehnice, acorduri de cooperare (în special în domeniul supravegherii bancare) cu bănci centrale din țările: Azerbaidjan, Cipru, Franța, Germania, Grecia, Indonezia, Italia, Kazahstan, Kyrgystan, Malaiezia, Marea Britanie, Moldova, Olanda, Republica Cehă, Tunisia, Turcia, Ungaria. În cursul anului 2007 au fost semnate Memorandumuri de înțelegere privind colaborarea și schimbul de informații cu băncile centrale ale Malaeziei, Tunisiei și, respectiv, Iordaniei. Aceste memorandumuri oferă cadrul juridic general pentru desfășurarea relațiilor de cooperare în domeniul supravegherii bancare, schimbului de informații și de opinii pe probleme de politică monetară, precum și în ceea ce privește programele de instruire și asistență.

Asistență tehnică

Odată cu aderarea României la UE și intrarea BNR în Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), banca centrală a intrat într-o nouă etapă a cooperării tehnice internaționale, trecând de la statutul de beneficiar la cel de donator de asistență tehnică pentru băncile centrale din statele candidate și potențial candidate la UE, precum și pentru alte state din vecinătatea UE. Astfel, BNR s-a angajat în furnizarea de asistență tehnică în diverse modalități:

În format bilateral, printr-o serie de acțiuni de asistență pentru Banca Națională a Moldovei (BNM) și Banca Națională a Serbiei.

În format multilateral, sub coordonarea Băncii Centrale Europene prin participarea la programe de cooperare tehnică, în perioada 2008 – 2013, cu Banca Națională a Serbiei (pregătire pentru aderarea la UE, analiză economică și cercetare, stabilitate financiară), Banca Centrală a Egiptului (supraveghere bancară), Banca Centrală din Bosnia și Herțegovina (pregătire pentru aderarea la UE)

Sub egida TAIEX (instrumentul pentru asistentă tehnică si schimb de informații) gestionat de Comisia Europeană, menit să sprijine alinierea legislației statelor beneficiare cu acquis-ul UE, în domeniile: libera circulație a capitalului, audit intern, stabilitate financiară.

Sub coordonarea FMI, prin participarea unui expert BNR în programul FMI/BM Financial Sector Assessment Programme (FSAP) pentru Republica Moldova.

Prin intermediului programului cadru  European Neighbourhood and Partnership Instrument (ENPI) pentru Republica Moldova: Proiectul de twinning dedicat Băncii Naționale a Moldovei “Strengthening the NBM's capacity in the field of banking regulation and supervision in the context of EU requirements”. 

Strategii economice

În domeniul strategiilor economico-sociale atât pe plan național, cât și european, Strategia Europa 2020 reprezintă documentul esențial. Pentru a permite realizarea de comparații între statele membre au fost realizate sumare tematice. Acestea permit statelor membre să plaseze obiectivele economice proprii într-un context mai larg. Sumarele acoperă majoritatea ariilor tematice relevante pentru Europa 2020. Pentru fiecare temă au fost aleși indicatori care permit realizarea de comparații, după cum urmează:

Politica fiscală, sustenabilitatea pe termen lung și impozitarea

Finanțele publice și cheltuielile publice care favorizează creșterea economică

Impozitarea

Sustenabilitatea finanțelor publice

Pensiile

Sănătate și sistem de sănătate

Reglementări fiscale

Economia subterană

Sectorul financiar

Sectorul financiar și gospodăriile

Accesul IMM la finanțare

Promovarea creșterii și a competitivității

Servicii

Agenda digitală

Industrii de tip rețea – energia

Industrii de tip rețea – transporturile

Cercetarea & Dezvoltarea și obiective privind inovația

Obiective privind energia și clima

Eficiența resurselor

Piața muncii, educația și politicile sociale

Obiective cu privire la rata ocupării

Slujbe verzi (Green jobs)

Agenda digitală: contribuția TIC la crearea de locuri de muncă

Impozitarea muncii

Șomajul în rândul tinerilor

Legislația cu privire la protecția angajaților

Politici active privind piața muncii

Servicii publice privind ocuparea forței de muncă

Stabilirea salariilor

Decalaje privind calificarea și mobilitatea forței de muncă

Educația terțiară

Abandonul școlar

Calitatea educației

Participarea femeilor la piața muncii

Ajutorul de șomaj

Sărăcia și excluziunea socială

Modernizarea administrației publice

Calitatea administrației publice

Redresarea activității economice din zona euro este susținută într-o măsură tot mai mare de cererea internă. Privind în perspectivă, se anticipează că redresarea economică va continua, în pofida persistenței riscurilor în sensul moderării acesteia.

Cererea internă ar trebui să fie susținută în continuare atât de măsurile de politică monetară ale BCE și de impactul favorabil al acestora asupra condițiilor financiare, cât și de progresele înregistrate anterior în domeniul consolidării fiscale și al reformelor structurale. În plus, prețurile scăzute ale petrolului ar trebui să sprijine veniturile disponibile reale ale populației și rentabilitatea companiilor și, implicit, consumul privat și investițiile. Totodată, cheltuielile publice se vor majora probabil în unele părți din zona euro, reflectând măsurile adoptate în sprijinul refugiaților.

Cu toate acestea, redresarea economică în zona euro continuă să fie afectată de perspectivele scăzute de creștere ale economiilor emergente, de schimburile comerciale modeste la nivel internațional, de ajustările bilanțiere necesare într-o serie de sectoare, precum și de ritmul lent de implementare a reformelor structurale. Riscurile la adresa perspectivelor creșterii economice pentru zona euro se mențin în sensul moderării acesteia, reflectând îndeosebi incertitudinile sporite asociate evoluțiilor economiei mondiale, precum și riscuri geopolitice mai ample. Aceste riscuri pot afecta creșterea economiei mondiale și cererea externă pentru exporturile zonei euro, precum și, într-un sens mai larg, nivelul încrederii.

Proiecțiile macroeconomice pentru zona euro ale experților Eurosistemului din luna decembrie 2015 anticipează un ritm anual de creștere a PIB real de 1,5% în 2015, 1,7% în 2016 și 1,9% în 2017. Comparativ cu proiecțiile macroeconomice ale experților BCE din luna septembrie 2015, perspectivele privind creșterea PIB real sunt, în general, nemodificate. Consiliul guvernatorilor a adoptat următoarele decizii în vederea îndeplinirii obiectivului privind stabilitatea prețurilor.

În primul rând, cu privire la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE, s-a hotărât reducerea ratei dobânzii la facilitatea de depozit cu 10 puncte de bază, până la -0,30%. Rata dobânzii la operațiunile principale de refinanțare și rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală vor rămâne nemodificate la nivelurile de 0,05% și, respectiv, 0,30%.

În al doilea rând, în ceea ce privește măsurile neconvenționale de politică monetară, s-au luat decizii cu privire la extinderea programului de achiziționare de active. Astfel, se intenționează efectuarea achizițiilor lunare în valoare de 60 miliarde EUR în cadrul acestui program până la sfârșitul lunii martie 2017 sau ulterior, dacă va fi necesar, și, în orice caz, până când Consiliul guvernatorilor va observa o ajustare susținută a traiectoriei inflației, care să fie în concordanță cu obiectivul de a menține rate ale inflației inferioare, dar apropiate de 2% pe termen mediu.

În al treilea rând, s- a decis reinvestirea principalului aferent titlurilor ajunse la scadență din cadrul programului de achiziționare de active atât timp cât va fi necesar. Aceasta va contribui la asigurarea atât a unor condiții de lichiditate favorabile, cât și a unei orientări corespunzătoare a politicii monetare.

În al patrulea rând, s-au luat hotărâri cu privire la includerea, în cadrul programului de achiziționare de titluri emise de sectorul public, a unor instrumente de credit tranzacționabile exprimate în euro emise de autorități regionale și locale din zona euro în lista de active eligibile pentru achizițiile periodice efectuate de băncile centrale naționale respective.

În al cincilea rând, se va continua derularea operațiunilor principale de refinanțare și a operațiunilor de refinanțare pe termen mai lung cu scadența la trei luni sub forma unor licitații cu rată fixă a dobânzii și alocare integrală atât timp cât va fi necesar și cel puțin până la încheierea ultimei perioade de constituire a rezervelor minime obligatorii din anul 2017.

Toate deciziile prezentate anterior au fost adoptate de către Consiliul guvernatorilor din România în vederea asigurării revenirii ratelor inflației către niveluri inferioare, dar apropiate de 2% pe termen mediu și, implicit, a ancorării anticipațiilor privind inflația pe termen mediu. Noile măsuri vor asigura condiții financiare acomodative și vor consolida în continuare impactul stimulativ important al măsurilor luate începând cu luna iunie 2014, care au antrenat efecte pozitive semnificative asupra condițiilor de finanțare, creditului și economiei reale. Totodată, deciziile creează premisele intensificării ritmului redresării economice în zona euro și sporirii rezistenței acesteia la șocurile economice manifestate recent pe plan internațional.

CONCLUZII

Progresele înregistrate în direcția unei Uniuni economice mai puternice vor contribui în mod semnificativ la îmbunătățirea funcționării Uniunii Europene per ansamblu. În același timp, aceasta ar trebui să fie însoțită de finalizarea unei Uniuni financiare. Într-adevăr, aceste două Uniuni sunt complementare și se consolidează reciproc. Într-o Uniune monetară, sistemul financiar trebuie să fie cu adevărat unic. În caz contrar, impulsurile generate de deciziile de politică monetară (de exemplu, evoluția ratelor dobânzilor de politică monetară) nu vor fi transmise în mod uniform în toate statele membre.

De asemenea, un sistem bancar unic reprezintă imaginea în oglindă a unei monede unice. Întrucât marea majoritate a banilor este constituită din depozite bancare, moneda poate fi cu adevărat unică doar dacă există același nivel de încredere în siguranța depozitelor bancare, indiferent de statul membru în care își desfășoară activitatea o bancă. Acest lucru necesită un mecanism unic de supraveghere bancară, un mecanism unic de rezoluție bancară și un sistem unic de garantare a depozitelor, fiind, de asemenea, crucial pentru a aborda spiralele negative dintre bănci și entitățile suverane, care s-au aflat în centrul crizei. În același timp, sistemul financiar trebuie să fie în măsură să diversifice riscurile de la o țară la alta, astfel încât să poată atenua impactul șocurilor specifice fiecărei țări și să poată micșora volumul de risc care trebuie să fie distribuit prin mijloace fiscale.

Este crucial să se adopte politici fiscale naționale responsabile. Acestea trebuie să îndeplinească o funcție dublă: să garanteze faptul că datoria publică este sustenabilă și că stabilizatorii fiscali automați pot funcționa astfel încât să atenueze șocurile economice specifice fiecărei țări. În cazul în care acest lucru nu este valabil, perioadele de încetinire a creșterii economice pot să dureze mai mult în unele țări, ceea ce afectează, la rândul său, întreaga zonă euro. Însă acest lucru nu este suficient.

De asemenea, este important să se asigure faptul că suma soldurilor bugetare naționale antrenează o politică fiscală care să reflecte modificările aduse echilibrului fiscal pentru a influența cererea și producția economică agregate adecvată la nivelul zonei euro în ansamblu. Acest aspect este esențial pentru a evita în permanență politicile fiscale prociclice.

Pentru formarea unei Uniuni economice și monetare complete, pentru perioada 2015-2025 s-au propus următoarele măsuri imediate din punct de vedere economic, financiar, fiscal și juridic, după cum urmează:

Pentru stabilirea unei uniuni economice s-a dat un nou impuls pentru convergență, locuri de muncă și creșterea economică prin:

Crearea unui sistem de autorități în materie de competitivitate la nivelul zonei euro;

Consolidarea punerii în aplicare a procedurii privind dezechilibrele macroeconomice;

Un accent mai puternic pe ocuparea forței de muncă și pe obținerea unor performanțe sociale;

O mai bună coordonare a politicilor economice în cadrul semestrului european revizuit.

Din perspectiva unei uniuni financiare, s-au propus lansarea Uniunii piețelor de capital, consolidarea

Comitetului european pentru risc sistemic, precum și finalizarea Uniunii bancare prin:

Instituirea unui mecanism de finanțare provizorie (bridge financing) pentru Fondul unic de rezoluție (FUR);

Punerea în aplicare a unor măsuri concrete în vederea instituirii mecanismului de protecție comun pentru FUR;

Ajungerea la un acord cu privire la un sistem comun de garantare a depozitelor;

Îmbunătățirea eficacității instrumentului de recapitalizare directă a băncilor din cadrul Mecanismului european de stabilitate (MES).

Prin prisma unei uniuni fiscale se urmărește stabilirea unui nou consiliu fiscal european cu rol consultativ prin:

Strategia consiliului de a asigura o evaluare independentă și publică, la nivel european, a modului în care bugetele – și execuția acestora – , având totodată rolul de a îndeplini obiectivele și recomandările economice formulate în cadrul fiscal al UE. Avizele oferite de acesta ar contribui la deciziile luate de Comisie în contextul semestrului european.

Din punct de vedere legislativ, se pune accent pe răspunderea democratică, legitimitatea și consolidarea instituțională prin revizuirea semestrului european ce prevede reorganizarea semestrului în două etape consecutive, prima etapă fiind dedicată zonei euro în ansamblu, iar cea de a doua discutării aspectelor specifice fiecărei țări, prin consolidarea controlului parlamentar în cadrul semestrului european, presupunând dezbaterea în plenul Parlamentului European a analizei anuale a creșterii, atât înainte de prezentarea acesteia de către Comisie, cât și ulterior, urmată de o dezbatere în plen cu privire la recomandările specifice fiecărei țări; interacțiuni mai sistematice între comisari și parlamentele naționale, atât cu privire la recomandările specifice fiecărei țări, cât și cu privire la bugetele naționale; consultarea și implicarea într-un mod sistematic de către guverne a parlamentelor naționale și a partenerilor sociali înainte de prezentarea anuală a programelor naționale de reformă și stabilitate, dar și prin creșterea nivelului de cooperare dintre Parlamentul European și parlamentele naționale, consolidarea coordonării Eurogrupului, întreprinderea unor măsuri în vederea unei reprezentări externe consolidate a zonei euro, integrarea în cadrul legislației UE a Tratatului privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța, a părților relevante ale Pactului euro plus și a Acordului interguvernamental privind Fondul unic de rezoluție.

Finalizarea arhitecturii Uniunii economice și monetare presupune oficializarea și accentuarea caracterului obligatoriu al procesului de convergență, ƒ instituirea unei funcții de stabilizare macroeconomică pentru zona euro, integrarea Mecanismului european de stabilitate (MES) în cadrul dreptului UE , precum și instituirea unei trezorerii a zonei euro care să își asume răspunderea la nivel european.

Europa trece printr-o perioadă de transformare. Criza a anulat ani de progrese economice și sociale și a pus în evidență deficiențele structurale ale economiei Europei. Între timp, lumea evoluează rapid, iar provocările pe termen lung (globalizarea, presiunea exercitată asupra resurselor, îmbătrânirea) se intensifică. UE trebuie să se ocupe acum de propriul viitor. Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE dorește să devină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Aceste trei priorități se sprijină reciproc și sunt în măsură să ajute UE și statele membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială.

BIBLIOGRAFIE

Banca Centrală Europeană, EVOLUȚII ECONOMICE ȘI MONETARE, Buletin Economic, nr. 8/ 2015

Broșura „Uniunea Economică și Monetară și moneda euro”, parte a seriei „Să înțelegem politicile Uniunii Europene”, Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare Informarea cetățenilor, Bruxelles –BELGIA, noiembrie 2014

Comisia Europenă, EUROPA 2020- O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, Bruxelles, 3.3.2010, COM(2010) 2020

Conf.univ.dr. Silvia Mărginean, Suport de curs Economie Europeană, ianuarie 2013, Facultatea de Științe Economice, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Drd. Ovidiu Cristian, POLITICA MONETARĂ A UNIUNII EUROPENE. IMPLICAȚII MACROECONOMICE PENTRU ROMÂNIA, pagina 15, Facultatea de Științe economice și gestiunea afacerilor, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

ECB, Compendium, PROTOCOL ON THE STATUTE OF THE EUROPEAN SYSTEM OF CENTRAL BANKS AND OF THE EUROPEAN CENTRAL BANK, 2002

Institutul Național De Statistică, Comunicat de presa nr.54 /2015, Date ajustate sezonier și în funcție de numărul de zile lucrătoare

Jean-Claude Juncker, Donald Tusk, Jeroen Dijsselbloem, Mario Draghi, Martin Schulz, Finalizarea Uniunii economice și monetare a Europei, Capitolul III-Către o Uniune financiară – o finanțare integrată pentru o economie integrată, , proiect elaborat sub egida Comisiei Europene

UNIUNEA EUROPEANĂ: UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ, parte a programului Phare RO-2002/000-586.03.01.04.02 -„Formare inițială în afaceri europene pentru funcționarii publici din administrația publică centrală” implementat de Institutul European din România în colaborare cu EUROMED – Euro Mediterranean Networks din Belgia în anul 2005.

Vidu Bidilean, Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități, Editura Universitară, 2011

Werner P, B.H. Ansiaux, G, Broourwers, B. Chappier, and others, Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin II, 1970, citat în Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, ed. Luceafãrul, București, 2002

www.bnr.ro

www.insse.ro

www.ec.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.consilium.europa.eu