Uniunea Economica Si Monetara In Uniunea Europeana

CAPITOLUL I

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

SECTIUNEA I : SCURT ISTORIC

Uniunea Europeană preocupată permanent de atingerea obiectivelor sale economice, sociale și,in final, a obiectivului politic, de unificare europeană nu s-a replicat spre interior, nu a ignorat fenomenele economiei mondiale din care și ea face parte, ci s-a comportat ca un partener adevărat , dificil uneori, dar interesat in a coopera cu restul lumii.

Deoarece Uniunea Europeană este principala expresie a ceea ce se numește “regionalism”, opus uneori globalizării evidente ce caracterizează lumea contemporană, considerăm că termenul “regionalizare” este cel care sugerează o interpretare inexactă, deoarece se oscilează replierii comerțului și a altor fluxuri inspre interiorul spatiului rezultat din respectivele acorduri regionale.

Chiar dacă se poate remarca la inceput o mai intensă dezvoltare a relațiilor comerciale reciproce și o sporire a ponderii acestora in totalul schimburilor externe, așa cum a fost cazul comerțului Comunitații Economice Europene, pe măsura inlăturării barierelor comerciale reciproce, a transformării zonei intr-o adevărată piață internă, schimburile cu exteriorul sporesc ca volum și pondere atât ca urmare a creării unor noi avantaje comparative, la nivel de zonă, cât și ca urmare a promovării multilateralismului prin liberalizările care rezultă din negocierile comerciale multilaterale.

Uniunea Europeană a dezvoltat relații privilegiate cu țările in curs de dezvoltare atât datorită faptului că asemenea relațtii au acceptat toate țările dezvoltate, căt și datorită faptului că relațiile de acest tip au reprezentat o continuare a vechilor lagături dintre unele metropole și fostele colonii.

Extinderea Uniunii Europene spre Centrul și Estul Europei sau includerea in UE a țărilor asociate din Centrul și Estul Europei a ridicat problema optiunii intre adâncirea procesului integrării și extinderea, lărgirea UE_ ambele procese fiind dificile, dar necesare. Ca urmare, s-a convenit asupra unei strategii de preaderare, care să ajute țările asociate să grăbească procesul de pregătire in vederea aderării.

Sintagma “ interare economică“ a inlocuit treptat, și intr-o bună măsură o intreagă familie de cuvinte, cuprinzând termenii consacrațI de-a lungul timpului cum ar fi apropierea economică, cooperarea economică, solidaritatea economică, combinarea economică, fuzionare și unificare economică. Ea a fost utilizată pentru prima dată sub forma ei negativă (dezintegrare economică) la inceputul deceniului al patrulea al secolului nostru, in două lucrări apărute concomitent in locuri diferite și descriind procese economice diferite.

Prima lucrare este a lui Eli F. Heckscher “Mercantilismul “ apărută in limba suedeză in anul 1931, in cadrul căreia mercantilismul este descris drept, “un sistem de uniformizare indreptat spre inlăturarea efectelor dezintegrării economice cauzată de sistemul feudal.

Ce-a de-a doua este lucrarea editată de Alfred Weber “ Integrarea economică a producției europene: O investigare asupra interdependențelor create in cadrul schimburilor comerciale dintre țările europene”, publicată in 1993, lucrare in cadrul căreia autorii au abordat, din punct de vedere statistic, gradul de interdependență a țărilor europene din perspectiva aprovizionării cu materii prime și semifabricate.

Utilizat relativ de frecvent in lucrările științifice apărute in perioada respectivă termenul de integrare economică a pătruns destul de greu in limbajul oficial. El nu a fost utilizat nici in discursul rostit de Churchill in 1946 la Geneva in care acesta făcea apel la “ recrearea marii familii europene”, nici in rezoluția Consiliului de Cooperare Economică și Socială a Națiunilor Unite din același an privind cooperarea economică regională, ci a apărut pentru prima dată in documentația oficială vizând ajutorul american acordat Europei prin Planul Marshall inlocuită de trei tineri economiști: Charles P. Kindleberger, Harold Van B. Clevelad și Ben T. Moon. De atunci, termenul a fost utilizat frecvent in limbajul oficial alături de cel uzual și științific iar in cadrul științei economice s-a deschis un nou câmp de cercetare: cel al integrării economice.

Integrarea monetară europeană este o optiune ambițioasă dar in acelașI timp și absolut necesară.

Integrarea monetară este consecința inelucrabilă a integrării comerciale, productive și financiare. Declanșat odată cu crearea ComunitățI;or Europene (CE) procesul de integrare economică europeană a cunoscut o permanentă adâncire in cele peste patru decenii.

Evoluțiile negative petrecute pe seama economiei mondiale au avut repercusiuni și asupra economiilor vest_europene, au impiedicat realizarea primelor planului de creare a unei Uniuni Economice și Monetare (u.e.m.) intre membrii C.E. Desfășurarea cu succes a proiectului de constituire a Marii Piețe Unice Europene a readus in actualitate crearea U.E.M.

Unificarea monetară presupune, in prealabil, o puternică convergență a politicilor naționale in jurul obiectivelor monetare și bugetare.

Uniunea monetară odată stabilită, vor persista, insă, numeroase riscuri asociate diferitelor probleme naționale. Aceste riscuri nu vor putea fi depăște fără o mai mare solidaritate financiară intre statele membre, solidaritate care prefigurează liniile unei uniuni politice extinse.

EURO_ monedă unică_ nu este decât inceputul unui asemenea proces, in realitatea sa concretă Europa Uniunii Economice și Monetare, va fi un ansamblu complex de reglări incrucișate cu rezultate greu de prevăzut in prezent.

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

SECTIUNEA a II-a : DELIMITĂRII CONCEPTUALE

U.E.M. ( UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ) reprezintă un proces in trei etape, care a inceput in iunie 1990 prin liberalizarea mișcării capitalurilor intre statele membre ale Comunitații Europene și este preconizată să se incheie după introducerea EURO, o monedă unică internațională care va inlocui monedele statelor membre ale Uniunii Europene. Pentru a participa la această ultimă fază statele membre U.E. trebuie să indeplinească criterii de convergență foarte severe. Principalul act care consfințește și pregătește acest proces este Tratatul de la Maastricht, care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.

U.E. ( UNIUNEA ECONOMICĂ) privește statele membre ale Uniunii Europene, care trebuie să-și conducă politicile lor economice naționale in scopul de a contribui la realizarea obiectivelor comunitare, cu respectarea principiului unei economii deschise de piată, in cadrul unei Piețe Unice Interne lărgite, pe baza liberei concurente, care să permită o alocare eficace a resurselor statelor membre. Statele membre trebuie să considere politicile lor economice ca pe o chestiune de interes comun vbazate pe coordonare reciprocă.

U.M. ( UNIUNEA MONETARĂ) Tratatul de la Maastricht prevede ca stabilitatea prețurilor va fi obiectivul fundamental al S.B.C.E. , ALăTURI DE REDUCEREA ROLULUI RATEI DE SCHIMB. Politica monetară trebuie dusă in interesul intregi uniuni, iar Băncile Centrale Naționale vor acționa conform instrucțiunilor Băncii Centrale Europene. Principalul obiectiv al U.M. este realizat odată cu introducerea EURO ca monedă internațională unică, inlocuind monedele naționale ale statelor membre.

B.C.E. ( BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ) deține rolul decisiv in politica monetară internă a Uniunii Monetare și se află in centrul sistemului băncilor centrale ale țărilor membre ale Uniunii Monetare.

S.B.C.E.( SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE) este compus din B.C.E. și B.C.N., obiectivul său principal il constituie menținerea stabilității prețurilor.

EURO reprezintă moneda unică a ststelor membre ale U.E. , care inlocuiește monedele naționale ale acestora, EURO inlocuiește ECU in trei etape incepând din 1998 până la cel mai târziu 1 iunie 2002, când monedele naționale iși vor pierde statutul lor legal și se va trece la utilizarea exclusivă a EURO.

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ 1.Evoluția postbelică a procesului de integrare europeană

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a pus statele europene in fața unei noi situații, extrem de dificile: pierderi economice, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare și declanșarea războiului rece. Centrul economic al lumii până la acel moment, Europa iși vede pierdut rolul sau de putere mondial. Cele două conflagrații și tensiunile provocate de factori economici și politici obligă la căutarea unor soluții viabile pentru a face față noii conjuncturi internaționale.

In fața acestei situații, semnatarii Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948 privind Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.)* au decis să acționeze in comun “in cazul in care securitatea lor ar fi amenințată“ deoarece ei aveau de apărat un patrimoniu comun și mai ales “ principiile democratice ale libertății unice și individuale, tradițiile constituționale și respectul legii. **

Aceasta a fost prima afirmație oficială a intenției de colaborare vest-europeană care marchează punctul de plecare al consolidării politice a Europei Occidentale.

Incurajate de opinia publică, care dorea o instituție unde toate problemele realizării unității europene să poată fi discutate, guvernele U.E.O., impreună cu cele ale Danemarcei, Irlandei, Norvegiei, Italiei și Suediei au semnat la Londra, la 5 mai 1949, convenția privind statutul unui prim organism politic vest-european_ Consiliul Europei_, cu sediul la Strassbourg.

In timpul perioadei de reconstrucție europeană sunt puse bazele cooperării economice regionale. Inițiativa acestei acțiuni, precum și resursele financiare necesare provin de la americani, sub forma Planului Marshall din 1947. Sprijinul SUA, acordat economiilor vest-europene constă in resurse financiare destinate

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

acoperirii deficitelor insemnate de plățI rezultate ale strategiilor de dezvoltare ale guvernelor europene. Ajutorul american era condiționat de realizarea unei cooperări strânse intre țările beneficiare și de liberalizarea progresivă a comerțului și plăților intraeuropene. ***

Sub impulsul dat de Planul Marshall, țările Europei Occidentale semnează in 1948, la Paris, Convenția de Cooperare Europeană constituind OECE,(Organizația Europeană pentru Cooperare Economică).

Se pare semnificativă ințelegerea evoluției Europei de Vest părerea lui Monnet despre această organizație, exprimată intr-o scrisoare către Robert Schuman: “ Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relațiilor care riscă să se stabilească intre această mare țară dinamică și țările Europei dacă ele se mențin in formă și mentalitatea actuală, nu este posibil ca Europa să rămână dependentă mult timp și aproape exclusiv, privind producția sa, de creditele americane și privind securitatea sa, de forță americană, fără consecințe grave aici (in SUA ) și in Europa.

Datorită lui Jean Monnet s-au făcut primele demersuri in scopul realizării unei noi unitățI europene. Având funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța, fostul funcționar de stat a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de către un organism supranațional. Ideile sale au fost preluate de către Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, care a anunțat la 9 mai 1950 Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). “ Planul Schuman” menit să evite o nouă conflagrație mondială și punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional prin intermediul unui tratat inviolabil a constituit un prim pas pe calea constituirii Europei. Pe baza acestui Plan, la 18 aprilie 1951 s-a semnat la Paris Tratatul de constituire a primei comunitățI europene integraționiste, numită CECO. Astfel, “ producția franco-germană de cărbune și

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

oțel era pusă sub o inaltă autoritate comună, intr-o organizație deschisă participării și altor țări eprovin de la americani, sub forma Planului Marshall din 1947. Sprijinul SUA, acordat economiilor vest-europene constă in resurse financiare destinate

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

acoperirii deficitelor insemnate de plățI rezultate ale strategiilor de dezvoltare ale guvernelor europene. Ajutorul american era condiționat de realizarea unei cooperări strânse intre țările beneficiare și de liberalizarea progresivă a comerțului și plăților intraeuropene. ***

Sub impulsul dat de Planul Marshall, țările Europei Occidentale semnează in 1948, la Paris, Convenția de Cooperare Europeană constituind OECE,(Organizația Europeană pentru Cooperare Economică).

Se pare semnificativă ințelegerea evoluției Europei de Vest părerea lui Monnet despre această organizație, exprimată intr-o scrisoare către Robert Schuman: “ Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relațiilor care riscă să se stabilească intre această mare țară dinamică și țările Europei dacă ele se mențin in formă și mentalitatea actuală, nu este posibil ca Europa să rămână dependentă mult timp și aproape exclusiv, privind producția sa, de creditele americane și privind securitatea sa, de forță americană, fără consecințe grave aici (in SUA ) și in Europa.

Datorită lui Jean Monnet s-au făcut primele demersuri in scopul realizării unei noi unitățI europene. Având funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța, fostul funcționar de stat a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de către un organism supranațional. Ideile sale au fost preluate de către Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, care a anunțat la 9 mai 1950 Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). “ Planul Schuman” menit să evite o nouă conflagrație mondială și punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional prin intermediul unui tratat inviolabil a constituit un prim pas pe calea constituirii Europei. Pe baza acestui Plan, la 18 aprilie 1951 s-a semnat la Paris Tratatul de constituire a primei comunitățI europene integraționiste, numită CECO. Astfel, “ producția franco-germană de cărbune și

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

oțel era pusă sub o inaltă autoritate comună, intr-o organizație deschisă participării și altor țări europene **. Tratatul de la Paris era semnat de șase membrii: Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia șI Luxemburg. Primul său președinte a fost Jean Monnet considerat de unii drept “ Tatăl Europei Unite”. Tratatul CECO s-a incheiat pe o perioadă de 50 de ani până in 2002, din acest an se presupune ca toate funcțiile sale vor fi transferate asupra Comunității Europene.

Această primă etapă a construcției europene permite precizarea factorilor care au stat la baza procesului de integrare : menținerea păcii și stabilității pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din est, dorința statelor vest europene de a se desprinde de dependența de ajutorul american și de a-și recăpăta locul pierdut pe scena politică și economică internațională.

Comitetul a insărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunității intr-un domeniu restrâns (energie atomică) și altul mai amplu, de realizare a unei piețe comune.

Sase țări vor semna la Roma in martie 1957 cele 2 tratate : unul privind instituirea Comunității Economice Europene (cee) și al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atimice (EURATOM). Piața Comună a urmărit integrarea economiilor naționale ale statelor membre.

Ideile fundamentale care au stat la baza tratatelor din 1957 și pe care s-au bazat toate ințelegerile privitoare la procesul de integrare europeană ulterioare, ar putea fi sistematizate astfel:

. Lait motivul Comunităților Europene este “ Unitatea”.

. Unitatea nu poate fi realizată decât cu condiția egalității intre statele Comunității și intre cetățenii săi.

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

. Crearea spațiului european inseamnă garantarea unor libertățI fundamentale ca, de exemplu, libera circolație a forței de muncă și a capitalurilor.

. Libertatea reclamă solidaritatea. In virtutea acesteia, statele membre trebuie să aibă, pe lângă drepturi și obligații, responsabilitățI și să impartă echitabil costurile integrării.

Pentru realizarea acestor obiective, pentru crearea unei zone de politică economică comună care să aibă caracteristicile unei piețe unice in interiorul căreia oamenii, mărfurile și capitalurile să poată circula in mod liber, a fost prevăzut un sistem de libertățI economice comune, iar pentru sectoarele care nu pot fi supuse direct liberei concurențe – ca de exemplu agricultura- au fost elaborate politici comune.

La baza hotărârilor adoptate la conferința la nivel inalt a CEE-ului decembrie 1969- Haga, a fost elaborat și aprobat un plan concret de realizare treptată, in decursul unei perioade de 10 ani (1971-1980), a uniunii economice și monetare a CEE ( așa numitul “ Plan Weber”, după numele primului – ministru al Luxembourg-ului sub președenția căruia a fost adoptat), insă acest Plan a eșuat și s-a cerut “ reelaborarea unui plan care să ia in considerare noile condiții interne și internaționale*.

Lansarea Sistemului Monetar European in martie 1979 a dat o nouă dimensiune cooperării monetare europene, cu scopul creării unei zone de stabilitate monetată in Europa, cât mai independentă de puternicele fluctuații valutare.

Discuții pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse nivele in perioada 1983-1985 și s-au finalizat printr-un compromis, prin adoptarea in iulie 1985 a așa numitei “ Cărți Albe” pentru desăvârșirea Pieței Unice interne a CEE până la sfârșitul anului 1992.

Proiectele de reformă a CEE vizau in principal:

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

. posibilitatea de a lua decizii prin vot majoritar in cadrul organelor comunitare.

. instituționalizarea Consiliului European.

. intărirea cooperării țărilor membre in domeniul politicii externe și securității.

In februarie 1986, nouă țări membre CEE ( din cele 12) au semnat documentul privind reforma CEE, denumit : “ Actul Unic Vest European “ document care a intrat efectiv in vigoare la 1 iulie 1987.

Rarortul Delors a enumerat trei condiții necesare pentru o unitate monetară:

. convertibilitatea totală

. completa liberalizare a capitalului

. integrarea totală a pieței financiare și fixitatea cursurilor de schimb.

Primele două cerințe au fost deja realizate. Prin cel de-al treilea deziderat CE va deveni o zonă in care există o monedă unică, dorită din motive “ economice, la fel ca și psihologice și politice” ( Delors Report- 1989). In raportul Delors se afirmă că odată fixate ratele de schimb va fi nevoie de o politică monetară comună, coordonarea națională a politicii monetare nefiind suficientă.

In plus, se apreciează necesitatea creării unei instituții monetare care să coordoneze politica monetară – Sistemul Băncilor Centrale Europene ( SBCE).

Piața unică internă reprezintă, in fond, inceputul realizării uniunii economice și monetare in cadrul Comunității și nu implică desființarea entităților naționale Obiectivul acesteia a constatat in asigurarea condițțiilor ca până la sfârșitul anului 1992 să circule liber in cadrul CEE mărfurile, persoanele, serviciile și capitalurile. Piața unică internă a inceput să funcționeze efectiv de la 1 ianuarie 1993.

După mai multe runde de negocieri, incepând din 1989, s-a finalizat in decembrie 1991 la Maastricht, la intâlnirea la nivel inalt a Comunităților Europene, acordul pentru desăvârșirea uniunii economice, monetare și politice,

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

denumit Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat in februarie 1992 de către miniștri de externe și de finanțe ai statelor membre ale Comunității Europene. După ratificare, el a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.

Cele mai multe dintre recomandările Raportului Delors se regăsesc in dispozițiile Tratatului de la Maastricht.

2. Tratatul de la Maastricht. Dispoziții privind U.E.M.

Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat aduce modificări și completări celor trei tratate incheiate anterior (CECO- 1951, CEE-1957 și EURATOM-1957) pe linia reformei incepută de Actul Unic Vest European.

Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt:*

. introducerea unei monede comune europene cel mai târziu in 1999 ( lucru deja realizat)

. cetățenia uniunii

. noi competențe pentru CE ( intensificarea protecției comunitare a consumatorilor, politica de sănătate, politica de vize, politica industrială, educație, cultură, intensificarea protecției mediului inconjurător, cooperare inmaterie de justiție și afaceri interne)

. puteri suplimentare pentru Parlamentul European ( participarea la procesul legislativ)

. instituirea unei politici externe de securitate și apărare comune.

Conform Tratatului de la Maastricht obiectivele UE sunt:

. promovarea unui proces economic și social echilibrat

. afirmarea identității europene pe scena internațională

. dezvoltarea unei srânse cooperări in domeniul justiției și al afacerilor interne

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

In ce privește Uniunea Economică și Monetară, Tratatul stipulează crearea Sistemului Băncilor Centrale Europene cu Banca Centrală Europeană (BCE) in centrul său și crearea unei monede unice ECU ( ulterior EURO) care inlocuiește monedele naționale ale statelor membre ale Comunității Europene.

U.E.M. propune doi factori-cheie internaționali: moneda unică și insănătoșirea economică. Astfel, numai țările CE cu “ performanțe economice ireproșabile” pot trece la introducerea monedei unice in locul celei naționale. In acest scop, Tratatul prevede o etapă pregătitoare, care cuprinde “ programe de convergență“, libera circulație a capitalului pe piața europeană, crearea I.M.E.

Tratatul de la Maasrticht are două părți:

Prima, se referă la Uniunea Economică și Monetară (UEM), iar cea de-a doua la Uniunea politică și ar trebui să fi fost pus in aplicare până in 1999 in 3 etape:

prima etapă a inceput in iunie 1990, prin liberalizarea mișcării capitalurilor intre statele membre ale Comunității Europene ( liberalizarea financiară și inlăturarea oricărui control asupra schimburilor valutare) și s-a incheiat in decemdrie 1993 prin realizarea convergenței economice a statelor ( coordonarea politicilor economice ale statelor)

a doua etapă a inceput la 1 ianuarie 1994 și s-a incheiat la sfârșitul anului 1996, vizând crearea Uniunii Monetare . In cadrul acesteia va fi creată Banca Centrală Europeană, al cărei statut a fost elaborat și adoptat de statele membre ( fără Anglia) incă din noiembrie 1990. Institutul Monetar European ( IME), embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene, a inceput să funcționeze de la 1 ianuarie 1994.

a treia etapă a fost prevăzută să inceapă la 1 ianuarie 1997, (dar s-a amânat pentru 1 ianuarie 1999) și să se incheie in 1999. In cadrul acestei etape va intra in funcțiune Banca Centrală Europeană și a fost adoptată deja o monedă

unică- EURO, care va inlocui monedele statelor membre incepând din anul 2002.

UNIUNEA ECONOMICĂ SI MONETARĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ

Pentru a participa la această ultimă fază, fiecare stat membru va trebui să intrunească crirerii de convergență foarte severe.

O primă etapă in vederea introducerii monedei EURO a fost inițiată in mai 1998, aând a fost luată o decizie importantă: Consiliul European alcătuit din șefi de state și guverne a nominalizat primii participanțI la UEM, pe baza recomandărilor Consiliului miniștrilor economiei și finanțelor, precum și a rapoartelor privind indeplinirea criteriilor de convergență, intocmite de Comisia Europeană*.

Concomitent cu selecționarea primilor participanți, Consiliul European a numit deja președintele Băncii Centrale Europene. BCE a preluat incepând cu 1999 răspunderea pentru politica monetară și a ratelor de schimb. Astfel va lua naștere in cadrul zonei monetare a EURO-ului o piață monetară unitară cu un nivel unitar al ratei dobânzilor. Până la 31 decembrie 2001 EURO va exista numai ca monedă de decontare, urmând ca abia la 1 ianuarie 2002 EURO să fie emis in formă de bancnote și monede.

CAPITOLUL II

TRATATUL DE LA MAASTRICHT PRIVIND ASPECTELE LA UNIUNEA ECONOMICĂ

SECTIUNEA I : UNIUNEA EUROPEANĂ SI E.F.T.A

Crearea Spațiului Economic European

Tratatul de la Roma privind constituirea CEE a fost semnat de către numai șase state vest-europene, ceea ce a insemnat că celelalte au rămas, cel puțin pentru moment, in afara respectivei organizații . Aceasta s-a intâmplat fie pentru că nu doreau să accepte participarea la organizații cu caracter supranațional ( cazul Marii Britanii), preferând modelul de cooperare interguvernamentală, fie că unele, nu erau pregătite sub aspectul nivelului de dezvoltare economică ( cazul Portugaliei), fie pentru ca statul de neutralitate in privința politicii externe in cazul a patru țări ( Austria, Elveția, Finlanda și Suedia) excludea participarea la o zonă al cărei scop final era cel al unificării politice.

Alternativa a reprezentat-o formarea in 1960 prin Convenția de la Stocholm a unei zone de comerț liber ( E.F.T.A. – European Free Trade Association), cu participarea a unui număr de șapte țări: Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția și Marea Britanie. Mai târziu au aderat Finlanda și Islanda, apoi Lichtenstein.

Caracteristici ale noii organizații prezintă importanță nu doar in sine, ci și pentru relațiile ulterioare dintre acestea și CEE, astfel:

. noua organizație a cuprins țări cu un nivel mai ridicat al dezvoltării economice, cu excepția Portugaliei, și ca urmare cu o medie a nivelului de dezvoltare mai ridicată decât aceea a CEE, precum și o mai mare omogenitate.

. scopul acestei organizații interguvernamentale era de a liberaliza comerțul cu produse industriale intre țările participante, cu excluderea produselor agricole, fără a renunța la propia lor politică comercială față de țările terțe. Se recunoaște prin aceasta o simplă zonă de comerț liber. Pentru a dovedi originea produselor, este intotdeauna necesar un certificat de origine. Determinarea țării de origine s-a stabilit a se face, ca in orice acord preferențial, in funcție de criteriul “ locul unde produsul a suferit o transformare substanțială“. Liberalizarea comerțului cu produse industriale prin inlăturarea barierelor vamale s-a realizat in perioada dintre data inființării șI decembrie 1966.

. barierele netarifare nu au fost cuprinse in Convenția asupra E.F.T.A., așa cum au fost cuprinse barierele vamale, dar s-a avut permanent in vedere descurajarea protecției prin utilizarea unor asemenea instrumente.

. deoarece participanții nu și-au propus realizarea unei uniuni politice, nu aveau nevoie de organisme supranaționale, luarea deciziilor, in general, s-a făcut in unanimitate.

Deși nivelul dezvoltării economice al E.F.T.A. a fost de la inceput mai ridicat, putem vorbi de o anumită similaritate cu CEE sub aspectul situației economice, in sensul că ambele grupări se referă la țări dezvoltate, cu o structură economică concurențială, puternic orientată spre export.

Similaritatea accentuată a fost favorizată și de legăturile comerciale foarte intense, de investițiile reciproce și de puternice legături pe plan monetar fie prin ancorarea monedei naționale față de una dintre monedele din CEE, ( cazul șilingului care a mers in tandem cu marca); fie prin legarea directă a unor monede de ECU ( monedele scandinave).

Lecția E.F.T.A. in ceea ce privește importanța unor relații economice intense in faza anterioară aderării se poate dovedi foarte utilă pentru țările Europei Centrale și de Est, candidate la aderare.

Relațiile dintre CEE și E.F.T.A. au fost puternic marcate de gradul realizării in interiorul fiecărui angajament a obiectivelor stabilite.

Faptul insă că țările E.F.T.A., in ciuda unei mari omogenitățI din punct de vedere al dezvoltării economice, erau foarte strâns legate de țările Comunității Economice Europene prin relațiile lor comerciale a făcut ca viabilitatea E.F.T.A. să fie pusă, incă de la inceput, sub semnul intrebării. Aceasta s-a văzut in momentul in care Marea Britanie, la numai doi ani de la inființarea E.F.T.A., a cerut aderarea la CEE, mai mult, țările E.F.T.A. nu prezentau, in toate cazurile, avantajul vecinătății geografice, așa cum era cazul țărilor CEE, ceea ce s-a dovedit important pentru evoluția ulterioară a unor proiecte comunitare.

Pe măsură ce au avansat liberalizările in interiorul Comunității Europene, pe bază preferențială, caracterul discriminatoriu a devenit supărător, in special pentru țările ale căror interese comerciale erau prejudiciate.

Faza care a inceput in ianuarie 1984 a constat intr-o eliminare a taxelor vamele rămase in comerțul dintre CEE și fiecare țară membră a E.F.T.A., cu aceeașI ocazie s-a discutat și problema barierelor netarifare. O dată cu trecerea in cadrul CEE la aplicarea programului de creare a Pieței Interne, dar și ca urmare a puternicei dependențe a țărilor membre E.F.T.A.de piața CEE, țările E.F.T.A., chiar fără a fi obligate din punct de vedere formal, au inceput să aplice o serie de reguli comunitare, cum erau cele referitoare la standardizare, testarea și certificarea calității.

In aprilie 1984, prin Declarația de la Luxembourg, intocmită cu ocazia mitingului celor două blocuri, s-a accentuat necesitatea promovării unei cooperări lărgite, continue, pragmatice și simple .

In ianuarie 1989, Declarația Comisiei Europene privind o relație globală și instituțională intre CEE și EFTA a avansat duoă posibile alternative:

crearea unei zone de comerț liber intre cele două entitățI, fără ca aceasta să vină in contradicție cu posibila aderare a țărilor respective la CEE;

un parteneriat mai structurat, cu luarea in comun a deciziilor și cu inființarea unor instituții administrative care să facă activitatea mai aficientă și să pună in evidență dimensiunea politică a cooperării in domeniile economic, social, financiar și cultural.

Ca urmare, a marii apropieri pe multe planuri a economiilor participante la cele două organizații, in decembrie 1990 s-a pus clar problema creării unei zone economice care să includeă cele două grupări și care să admită libertatea de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, al educației și in cel al politicii sociale.

Au inceput negocierile in acest scop, care s-au incheiat cu semnarea la 2 mai 1992 la Oporto, a Acordului privind Spațiul Economic European sau Zona Economică Europeană (European Economic Area). A urmat ratificarea de către parlamentele celor 12 țări ale CEE și a celor 7 țări EFTA, plus ratificarea de către Parlamentul European, iar din 1993 angajamentul a intrat in vigoare.

Singura țară EFTA care a respins prin referendum participarea la acest Spațiu Economic European a fost Elveția, pentru relațiile cu această țară, Consiliul European a aprobat in octombrie 1994, ințelegeri referitoare la accesul Elveției la programe de cercetare-dezvoltare ale Uniunii Europene, la libera circulație a persoanelor, accesul la piața produselor agricole, la liberalizarea achizițiilor publice și la recunoașterea reciprocă a certificatelor de conformitate care se eliberează pentru dovedirea respectării standardelor de calitate.

Incepând cu 1 ianuarie 1995, alte 3 țări EFTA, respectiv Austria, Suedia și Finlanda, au devenit membri ai Uniunii Europene. Norvegia a respins prin referendum aderarea la UE.

Se poate spune că in cadrul Spațiului Economic European gradul de integrare este la fel de ridicat ca in Uniunea Europeană.

Deoarece liberalizarea schimburulor este doar forma elementară a integrării economice, “ cuceririle” comunitare referitoare la libertatea de circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului sunt extinse la noii participanțI, pe baza ințelegerii dintre CE și EFTA. A fost armonizată legislația in domeniul concurenței, ceea ce inlătură posibilitatea unor măsuri antidumping, și in cel al achizițiilor publice.

Sunt incluse și domeniile precum protecția consumatorilor, protecția mediului, legea campaniilor, turismul, politica telecomunicațiilor și audio-vizualului, politica educației și cea socială, transporturile.

Libertatea de mișcare a persoanelor in cadrul Spațiului Economic European inseamnă inlăturarea oricăror discriminări pe bază națională cu privire la ocuparea locurilor de muncă, la salarizare sau alte condiții de muncă. Aceasta presupune necunoașterea valabilității diplomelor in intreaga zonă și dreptul de a beneficia de avantajele securității sociale pe care un angajat le aduce cu sine la noul loc de muncă. Ca parte a libertății de mișcare a persoanelor este și dreptul de stabilire de agenți, filiale, reprezentanțI, sucursale in SEE de către orice național al statelor CE sau al EFTA.

Un aspect se referă la instituții, un comitet comun format din inalte oficialitățI ale celor două organisme, se intrunește cel puțin o dată pe lună pentru a schimba informații și a lua anumite decizii, in sarcina acestuia este și activitatea zilnică a SEE.

Organismul politic suprem este Consiliul SEE, format din membri, care sunt in același timp membri și ai Consiliului CE, ai Comisiei CE, și miniștri din fiecare stat membru al EFTA. O altă instituție a zonei este Comitetul Parlamentului Comun – forum de discuții asupra problemelor Zonei Economice Europene.

EFTA a contribuit la inlăturarea barierelor comerciale intre un anumit număr de țări europene, in special din zona nordică, lărgind astfel dimensiunile pieței libere europene. Sporirea dimensiunilor pieței se referă nu numai la un număr sporit de consumatori, ci și la o putere sporită de cumpărare prin venitul mediu pe locuitor substanțial mai mare decât cel existent in CEE; deși scopul declarat al EFTA a fost acela al creării unei zone de comerț liber, formă primară de integrare economică, in cadrul EFTA au fost promovate variate forme de cooperare economică.

Performanțele macroeconomice ale țărilor EFTA cu privire la rata inflației, la mărimea deficitului bugetar și a datoriei publice sunt la nivelul prevăzut de Tratatul de la Maastricht pentru participarea la uniunea monetară ceea ce, s-a și intâmplat cu țările foste EFTA, care au aderat mai recent la UE.

Treptat, EFTA a pierdut din importanță ca entitate distinctă, datorită aderării la CE a mai multor țări- membre.

SECTIUNEA a II-a : EVOLUTIA RELATIILOR ECONOMICE DINTRE ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANĂ

Scurtă prezentare a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană

Contextul in care a fost amplasată România după cel de-al doilea război mondial a făcut ca țara noastră să se izoleze intr-o oarecare măsură de țările vest-europene.

Un tip particular de relații economice intre România și Comunitățile Europene a deputat la sfârșitul anilor ’60 când, pe fondul unui anumit grad de relaxare a climatului politic și economic pe relația Est-Vest, autoritățile de la București și-au dinamizat și diversificat schimburile comerciale cu țările membre ale CEE*. Ca țara in curs de dezvoltare, incepând cu anul 1974, România a dobândit schema comunitară de preferințe vamale generalizate nereciproce și nediscriminatorii, iar in anul următor a debutat un dialog de lucru cu organele comunitare, acesta constutuind un gest particular pentru o țară socialistă la acea dată.**

In 1980, in ciuda rezultatelor nemulțumitoare obținute in urma negocierilor CAER-CEE, România a semnat acordul cu privire la produsele industriale ( altele decât cele siderurgice și textile) care a insemnat intr-un fel o recunoaștere de facto a României a realității intergaționiste vest europene. Acesta a fost primul incheiat de Comunitate cu TCEE, cu excepția fostei Iugoslavii.

In 1982, România a propus organelor comunitare negocierea și incheierea unui acord de comerț, și de cooperare economică și comercială, demers nefinalizat din cauza alterării relațiilor politice dintre “ cei zece” și autoritățile române din acea vreme. Pe fondul săcirii relațiilor CEE-România, in 1988 sunt organizate totuși trei reuniuni la nivel de experțI, având ca obiectiv elaborarea unui proiect de comun acord, in baza mandatelor de care dispuneau cele două părți.

In paralel cu aceste acțiuni bilaterale, in ianuarie 1987 au fost declanșate runde de negocieri CEE-CAER ( ca o continuare a celor intrerupte in anul 1980). Aceste negocieri aveau să se incheie la 25 iunie 1988 prin semnarea de către țările celor două grupări a unei Declarații Comune prin care se convenea stabilirea de relații oficiale intre CEE și CAER. Aceasta inseamnă o recunoaștere nu numai de fapt, ci și de drept a CEE. In baza acestei declarații, fiecare stat membru al CAER ar putea să stabilească relații diplomatice cu CEE și să negocieze acorduri comerciale și de cooperare menite să reașeze relațiile economice dintre părțI pe baze juridice stabile.

Ca urmare, in august 1989, R.D.G./, U.R.S.S., Polonia, Ungaria și Bulgaria au hotărât să stabilească relații oficiale cu CEE cu efect imediat. Cu toate acestea, România a ezitat in continuare să facă acest pas, relațiile România- CEE devenind din ce in ce mai distante, in special in cursul anului 1989, an in care organismele CEE iși exprimă cu diferite ocazii poziția lor față de nerespectarea drepturilor omului in România.* Această răcire va duce la suspendarea oficială de către Consiliul de Miniștri al CEE, in aprilie 1989, a negocierilor cu România in problema incheierii Acordului de Comerț și Cooperare Economică.

După anul 1990, raporturile României cu Comunitatea Europeană au cunoscut uo dezvoltare rapidă și benefică, prin recunoașterea oficială de către România a CEE, acreditarea primului ambasador pe lângă Comunități și apoi negocierea și semnarea Acordului de comerț și cooperare comercială și economică, intrat in vigoare in mai 1991.

In decembrie 1991, s-au deschis la București discuții exploratorii privind negocierea și incheierea unui Acord European de Asociere a României la Comunitățile Europene.

Negocierea propriu-zise s-au derulat pe parcursul a șase runde ( mai- noiembrie 1992) fiind incheiate prin finalizarea Acordului la 17 noiembrie 1992 și semnarea lui la 1 februarie 1993. Paralel s-a negociat și semnat un Acord Interimar, la fel ca și in cazul celorlalte țări asociate, care a intrat in vigoare la 1 mai 1993.

Schimburile comerciale cu UE

1. Comerțul României cu UE a inregistrat in perioada 1990-1997 o evoluție foarte dinamică, ritmurile anuale de creștere a exporturilor și importurilor României cu UE fiind foarte inalte. Ca urmare, in 1995, volumul exporturilor era 1,5 ori mai mare decât volumul din anul 1989 , in timp ce volumul importurilor era de 10,8 ori mai mare decât in 1989 9 anormal de scăzut) și de 2,2 ori mai mare in cel din 1980.*

2. Ierarhia partenerilor comerciali din UE s-a modificat și ea după 1990. Germania a devenit principala țară de destinație a exporturilor românești ( 32-35% din totalul celor indreptate spre UE) devansând Italia și a rămas, ca mai inainte, cel mai important exportator vest-european in România ( după 1990, cca 35-40% din total). Franța este al treilea partener ca importanță.**

3. Structura pe grupe de mărfuri a schimburilor comerciale ale României cu UE indică preponderența schimburilor inter-ramuri, specifică relațiilor dintre țări cu nivele de dezvoltare diferite, cu inzestrare tehnică și tehnologică diferită, chiar dacă indicele de specializare relativă a exportului, calculat pentru România la nivelul anului 1993, indică specializarea pe ansamblul grupei de produse manufacturate comparabilă cu cea a Cehiei sau a Slovaciei.

CAPITOLUL III

TRATATUL DE LA MAASTRICHT PRIVIND ASPECTELE LA UNIUNEA MONETARĂ

SECTIUNAE I: EURO

Ce este EURO

Integrarea europeană privită in mod sintetic, se reduce la instituirea și utilizarea de către membrii uniunii monetare a monedei unice, care inlocuiește monedele naționale.

“ Monedaeste un fenomen macroeconomic, și prin aceasta un fenomen politic”, integrarea monetară este deci, in esența ei, o integrare din perspectiva politică.

Moneda, privită ca o instituție, are o natură social-politică și are la bază “ increderea agenților in sistemul care a propus-o și o garantează“. Din perspectiva funcțională, moneda indeplinește rolul de instument unic de tranzacții, de rezervă, de valoare și numerar sau de etalon de valoare.

Instituția monedei unice – EURO – este o expresie sintetică a integrării monetare europene și semnul vizibil al Uniunii Monetare Europene. EURO impune formarea conștiinței apartenenței tuturor membrilor acestei uniuni la un spațiu monetar unic și ii obligă pe cetățenii statelor membre ale Uniunii să o recunoască ca formă materială a dreptului de a obține prin intermediul său o parte din bunurile și serviciile oferite spre vânzare pe teritoriul Uniunii.

EURO trebuie să fie o monedă tot la fel de puternică și de atractivă ca și celelalte monede europene. Eventualele devalorizări de monede europene nu modifică valoarea monedei unice in raport cu cele mai puternice monede și astfel va cunoaște o utilizare mult mai largă decât ECU.

Etapele trecerii la EURO

Scenariul trecerii la – EURO – moneda unică și inlocuirea monedelor naționale au constituit un obiect important de dispută la nivel european.

Un prim scenariu s-a referit la trecerea imediată la inlocuirea monedelor naționale, dar a fost considerată o modalitate mult prea extremistă și care ar putea crea o “ angoasă pe plan psihologic pentru opinia europeană“ deoarece moneda națională face parte din marile câștiguri istorice și culturale ale națiunilor și reprezintă un semn distinctiv pentru statul național.

O a doua cale, care urmărea să trateze “ problemele psihologice” și să extindă deciziile pe mai mulțI ani a fost considerată excesiv de gradualistă și, de asemenea, nu putea fi acceptată. Ambele scenarii ar fi intrat in conflict cu dispozițiile Tratatului de la Maastricht care prevedea că moneda unică trebuie introdusă la inceputul fazei a treia.

Cel mai potrivit scenariu a fost considerat cel al “ masei critice” , care ține cont atât de necesitatea pregâtirii instituțiilor cu rol important in introducerea și emiterea EURO, cât și de opinia publică cu privire la mportanța introducerii monedei unice. Acest scenariu al “ masei critice” e conceput in 3 etape:

ETAPA I – 1998:

. Desemnarea țărilor care, satisfăcând criteriile de convergență nominală, participă, de la inceput, la moneda unică.

. Adoptarea mai multor acte juridice in vederea trecerii la EURO

. Numirea conducerii BCE.

ETAPA II – 1 ianuarie 1999- 31 decembrie 2001:

. 1 ianuarie 1999, ratele de conversie intre monedele țărilor participante și moneda unică vor fi irevocabil fixe. EURO va fi monedă deplină.

. Agenții economici privați vor putea, incepând de la această dată, in orice moment, să horărască utilizarea sau nu a monedei unice. Nu vor fi insă obligați.

. Operatorii bancari vor trebui să fie in măsură să realizeze, la cerere, operațiuni in EURO (conturi, viramente etc.).

. Datoriile publice vor fi exprimate in EURO

ETAPA III – 1 IANUARIE 2002:

. 1 ianuarie 2002, cel mai târziu, vor fi introduse monedele și biletele EURO. Comerțul cu amănuntul va fi obligat să accepte cele două monede – naționale și EURO.

. 1 iunie 2001, cel mai târziu, monedele naționale iși vor pierde statutul lor legal. Se va trece la utilizarea exclusivă a EURO.

EURO este caracterizată ca fiind o monedă internațională.

O monedă este internațională dacă este cerută pe piețele de schimb, ea beneficiind de un suport instituțional care și permite să pună in mișcare un sistem de imprumuturi și credite internaționale.

Moneda internațională este considerată in mod obișnuit cea mai stabilă in raport cu bunurile care pot fi cumpărate prin intermediul său și in raport cu alte monede, ea servind la definirea valorii tranzacțiilor internaționale și la garantarea stabilității.

O monedă devine internațională dacă indeplinește funcțiile de: tranzacție, etalon de valoare, de finanțare și de rezervă.* In primul rând, o monedă internațională trebuie să fie imediat disponibilă, in cantitate suficientă pe piață, in al doilea rând această monedă se impune pe piață prin increderea pe care o inspiră serviciile pe care le face și nu in ultimul rând , trebuie să aibă “ puterea să stingă obligații de plată intre orice agenți “.

Avantajele introducerii EURO

Uniunea Economică și Monetară constituie o nouă etapă in actualul proces de integrare economică europeană. Deși UEM reprezintă in primul rând o schimbare fundamentală a regimului de politică economică pentru țările participante, instaurarea ei va avea de asemenea, implicații externe considerabile.

UEM va insemna crearea unei zone a cărei potențial economic va fi comparabil cu cel al SUA vor avea loc transformări fundamentale pe piețele financiare care vor deveni o piață financiară integrată.

Transformarea EURO intr-o puternică monedă internațională se va realiza treptat, odată cu extinderea rolului său in relațiile comerciale având UE. Odată recunoscut rolul EURO de moneda de schimb in interiorul UE va crește increderea in stabilitatea BCE și in imprumuturile exprimate in EURO.

Evoluția pe termen lung a EURO va depinde de dezvoltarea și politica economică a UE șI a partenerilor săi.

Așa cum stipulează Tratatul de la Maastricht, chiar dacă politica de schimb a EURO va fi subordonată obiectivului de stabilitate a prețurilor, BCE va acționa in funcție de interesele de ansamblu ale UEM.

Instituirea EURO va oferi cu siguranță posibilitatea coordonării eficace a politicilor economice ceea ce va duce la o mai mare stabilitate a ratelor de schimb pe plan mondial, in concordanță cu cerințele Tratatului de la Maastricht.

In cursul perioadei care va urma instaurării EURO rata de schimb a acestuia ar putea fi influențată prin ajustările la care vor recurge agenții economici.

S-a considerat că “ la nivelul microeconomic utilizarea externă a EURO va reduce expunerea la riscurile de schimb “*, dar acest căștig al zonei EURO va fi suportat de zona “ Dolarului “, in ce privește țările terțe care nu aparțin nici Uniunii și nici zonei “ Dolar” se apreciează că se va inregistra un câștig, care constă in “ eliminarea aproape totală a riscului de schimb, care va favoriza integrarea economică intre UE și aceste țări”**.

Un câștig important se apreciează că va reveni BCE in timp , care va fi avantajată de existența unei varitabile monede internaționale concurente dolarului.

In anii care vor urma lui 1999 rata de schimb EURO- $ va fi un barometru cu privire la stabilitatea EURO, iar “ Scorurile asupra ratelor de schimb a EURO, care insoțesc introducerea sa reprezintă un test pentru politica monetară a UEM”.

“ Zona EURO va constitui din punct de vedere macroeconomic un ansamblu semi-deschis, iar BCE va fi mai puțin incitată să utilizeze moneda ca armă comercială, ceea ce va favoriza stabilitatea ratei de schimb”.**

“ Politicile monetare și bugetare axate pe stabilitatea și independența BCE vor constitui o condiție pentru a face din EURO o monedă stabilă, determinând deținătorii de active in EURO să-l utilizeze ca monedă de rezervă“.***

Utilizarea monedei EURO intr-un spațiu care din punct de vedere economic și comercial va fi echivalent cu cel a SUA va obliga agenții economici care vor avea relații comerciale cu UE să plătească in EURO și astfel importatorii și exportatorii europeni nu vor mai trebui să suporte riscurile de schimb.

Dezvoltarea rolului internațional al EURO va conduce cu siguranță la intărirea poziției BCE și astfel, la atragerea investițiilor și EURO.

Se consideră că, “ din perspectiva atractivității EURO ca rezervă de valoare, investi țiile in EURO vor deveni mult mai atractive pentru Băncile Centrale decât sunt in prezent cele in DM “****

Implicațiile introducerii EURO pentru țările membre ale Uniunii Europene

Introducerea EURO va fi un eveniment important pentru relațiile monetare internaționale și sistemul monetar internațional, care va avea implicații nu numai pentru UE, ci și pentru celelalte țări ale lumii.

Mărimea zonei EURO, politica sa orientată către stabilitate și integrarea pieței financiare vor face din EURO o importantă internațională* ceea ce va schimba funcționarea sistemului monetar internațional.

Un prim impact asupra țărilor membre UE se produce pe calea schimburilor comerciale pe care acestea le practică cu țările membre UE. Tărilor membre le va fi oferită posibilitatea de a folosi EURO in locul $, care este la ora actuală predominant in schimburile internaționale.**

Se apreciează că reducerea costurilor de tranzacție și eliminarea ratei de schimb in cadrul zonei EURO, impreună cu alte elemente legate de crearea UEM vor duce la creșterea competitivității in zona EURO, ceea ce va influența schimbul dintre țările acestei zone, in sensul eliminării sau inlocuirii unei părțI a importurilor care proveneau din țările membre UE. De asemenea, “ țările nemembre UE vor diminua importurile din alte țări nemembre, in beneficiul importurilor din țările zonei EURO, zona caracterizată de o mai mare competitivitate”***.

Această reorientare a schimburilor se va produce treptat, odată cu introducerea graduală a EURO, fără a se putea estima cu exactitate efectele.

Având in vedere faptul că UE va fi cea mai mare piată unică din lume, companiile care nu aparțin UE se vor confrunta cu incheierea acordurilor, contractelor, cu dorința partenerilor de a factura și a plătii in EURO care este o monedă internațională comparabilă cu $.

SECTIUNEA a II-a: EFECTUL POZITIV AL UNEI UNIUNI MONETARE LĂRGITE

Adoptarea monedei unice este o opțiune atât economică cât și politică, necesară, care definețte integrarea monetară, aceasta fiind la rândul ei o consecință a integrării comerciale și financiare.

Raportul Delors admite că “ moneda unică este consecința pieței unice și aceasta consolidează Uniunea, iar prin moneda unică Uniunea este ireversibilă“. Deja creată Piață Unică Internă asigură deplină libertate de mițcare a bunurilor, serviciilor și capitalurilor.

Procesul integrării piețelor are drept finalitate să dea intreprinderilor industriale și comerciale un spațiu mai larg pentru a-și oferi produsele la un preț cât mai mic. In sistemul comunitar acest proces este supus unui control și proces dinamic de armonizare a sistemelor naționale, urmărindu-se să se evite ca circulația in spațiul integrat să afecteze cetățenii acestui spațiu. In acest context se urmărește nu sacrificarea libertății statelor membre ci incurajarea acestora pentru a pune in comun instumentele proprii și a eficientiza procesul de integrare.

Moneda unică, eliminând segmentarea națională a pieței bunurilor, serviciilor și capitalurilor va elimina intr-o mare măsură segmentarea pieței muncii, realizând astfel o vastă piață europeană a muncii și deci o politică salarială comună.

Moneda unică va da locuitorilor UE și un sentiment pronunțat al unei apartenențe comune la o singură Europă, in ciuda faptului că vorbesc limbi diferite.

Instituirea monedei unice va insemna asigurare stabilității prețurilor, garantată printr-o Bancă Centrală Europeană și diminuarea costurilor intreprinderilor, ca urmare a eliminării cheltuielilor cu tranzacțiile de schimb, eliminându-se cheltuielile făcute de acestea și de particulari in procesul de convertire a unei monede in altă monedă.

Tările UE sunt țări cu economii deschise și, privite din această perspectivă,sunt adaptate pentru realizarea unei uniuni monetare, cu condiția ca nici unul dintre membri să nu deturneze obiectivele de politică economică cum ar fi, de exemplu, stabilitatea prețurilor. Si alte țări europene, chiar dacă nu sunt membre UE au relații strânse comerciale cu Uniunea, astfel incât se poate vorbi despre o zonă monetară lărgită.

Importanța schimburilor comerciale europene justifica dorința unor țări europene de a adera nu numai la UE ci și la UEM.

“ Tările membre UE nu mai intervin pentru a stabiliza ratele de schimb intre monedele europene, insă, prin moneda unică, statele pierd un instrument important de politică economică – rata de schimb, deoarece in condițiile monedei unice acest instrument iși pierde eficacitatea “. *

Integrarea europeană s-a realizat mai intâi ca o integrare comercială. Dezvoltarea progresivă a Pieței Comune a dus la realizare in 1993 a Marii Piețe Unice, bazată pe circulația liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Ca urmare firească a acestor pași integrareamonetară este concepută să devină motorul unificării europene.

SECTIUNEA a III-a: PLANUL DELORS SI TRATATUL DE LA MAASTRICHT ASUPRA UNIUNII MONETARE

1. Etapele Uniunii Monetare

Sistemul Monetar European a reprezentat o etapă in evoluția integrării monetare, aceasta a inregistrat anumite rezultate, apreciate ca atare, dar a avut și multe limite.

Summit-ul de la Hanovra din iunie 1988 a hotărât să se ceară intocmirea unui studiu asupra viitoarei uniuni monetare. Rezultatele studiului comisiei, cunoscute sub denumirea Raportul Delors, se referă la un plan in trei etape pentru realizarea Uniunii Monetare, după cum urmează:

STADIUL I, cu incepere la 1 iulie 1990, trebuia să reprezinte o consolidare a realizărilor din cadrul Sistemului Monetar European, marjele de fluctuare urmau a fi reduse in jurul cursului central. Realinierile de paritățI, deși admise, nu trebuia să fie frecvente, iar coordonarea monetară urma să fie intărită, capitalul a fost liberalizat, chiar la data inceperii acestui prim stadiu.

Deoarece componentele monetare ale integrării sunt legate de cele economice, in această etapă s-a prevăzut și completarea pieței interne, ceea ce, s-a prevăzut intărirea politicii de concurență și ajustări bugetare in țările cu datorii și deficite mari.

STADIUL II, care a inceput la 1 ianuarie 1994, s-a prevăzut a fi de tranziție, pentru a permite o coordonare sporită a politicii monetare, o inlăturare progresivă a marjelor de fluctuare și renunțarea la realizarea parităților, deși statele membre continuau să-și păstreze suveranitatea in afacerile monetare.

In această perioadă, urma a fi creată o instituție monetară centrală, care s-a și creat sub denumirea de Institut Monetar European, iar băncile centrale să devină independente, funcționând ca un sistem de bănci centrale europene numit EUROFED.

STADIUL III, s-a prevăzut a incepe cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Acest stadiu ar presupune orientarea spre cursuri valutare fixate in mod irevocabil și inlocuirea in final a monedelor naționale cu o singură monedă comunitară. Aceasta inseamnă a se ajunge la o unificare monetară, care să includeă obigatoriu o Bancă Centrală Europeană.

Trecerea la o singură monedă, deși nu este obligatorie pentru realizarea uniunii monetare, prezintă, după cum s-a văzut, certe avantaje față de menținerea monedelor naționale, in plus se consideră că ar avea un impact politic și psihologic foarte important, dovedind ireversibilitatea uniunii monetare. Sub aspect economic, in acest stadiu se coordonează politicile bugetare, cele structurale și regionale.

Principala trăsătură a proiectului de Uniune Monetară cuprins in planul Delors este gradualitatea.

Strategia Delors prevede abordarea in paralel a componenței economice și a celei monetare, aceasta formând două laturi ale unui intreg, care să permită trecerea la unuficarea monetară. Ceea ce nu rezultă din Planul Delors este concepția despre tipul de uniune economică necesar a servi drept suport al uniunii monetare, mai exact, ce anume trebuia să cuprindă uniunea economică pentru ca aceasta să permită o adevărată uniune monetară.

Uniunea Economică a avut in vedere până in prezent, doar piața unică și politicile comune sau armonizate in domeniile agricol și regional, al transporturilor și al industriei, cu excluderea sau adoptarea parțială a domeniului fiscal și bugetar.

Raportul Delors nu a exprimat nici o opinie despre felul in care trebuie să se facă schimbarea “ radicală “ in politicile bugetare, pentru a corespunde unei uniuni monetare.

2. Criterii de convergență a Uniunii Monetare

In legătură cu momentul și obiectivele etapelor a II-a și a III-a au existat multe dezbateri academice și oficiale, in incercarea de a da răspunsuri și a rezolva probleme dificile:

. Când trebuie creată BCE ?

. Când trebuie decis inceputul fazei a III-a și cum va afecta această decizie țările membre ?

Multiple probleme a suscitat intrebarea dacă o țară trebuie să intrunească anumite criterii de convergență pentru a fi admisă in UEM sau criteriile de convergență trebuie folosite doar pentru a determina când se va inaugura a treia etapă.

Pentru anul 1996 erau prevăzute anumite criterii de convergență care să fie folosite pentru a identifica țările pregătite să treacă in etapa a treia și când este cel mai potrivit miment să se treacă in această etapă. Dacă o astfel de dată nu a putut fi stabilită in 1996, etapa a treia urma să inceapă in 1999, aceleași criterii de convergență urmând a fi folosite pentru identificarea țărilor pregătite să participe la a treia etapă.

Crizele din anii 1992-1993 au demonstrat clar in opinia unora că “ etapa a doua este hazadată și nu este necesară, deoarece convergența va avea loc automat imediat după ce va incepe a treia etapă “(Giovannini 1990, citat de Peter Kenen).

Ca argumente ale acestei opinii se numără: câtava state cominitare vor avea greutăți in a atinge criteriile, pentru că vor trebui să facă față unor probleme politice și economice, precum reducerea ratei inflației și micșorarea deficitului bugetar inainte ca a treia etapă să inceapă, chiar dacă dacă aceasta va fi intârziată până in 1999 ; țările cu un nivel ridicat al datoriilor vor lăsa liberă inflația și devalorizarea, in incercarea de a acoperii datoriile iar efectul asupra pieței va fi o criză a ratei de schimb.

Totuși, concluzia generală a fost ca etapa a doua este necesară, această necesitate decurgând din cea a convergenței insăși, care cere timp. O unică politică monetară iși propune să obțină o stabilitate a prețurilor care să ducă la o echilibrare a prețurilor și a ratei inflației in toate țările membre, iar acest lucru se va intâmpla instantaneu și nici un caz nu se va intâmpla fără a avea consecințe asupra țărilor cu o rată mare a inflației.

Convergența in ce privește rata națională a inflației nu ar trebui privită ca o problemă de soluționat anterior etapei a treia, ci ca o precondiție a acestei etape. Aceasta, pentru că va fi mai uțor pentru BCE să obțină o stabilitate a prețurilor in etapa a treia decât pentru țările membre ale CE in mod individual in etapa a doua. BCE va trebui să-și câștige propria credibilitate și aceasta nu va fi ușor fără existanța convergenței in stadiul II, pentru că atâta timp cât rata inflației va fi permisă să fluctueze inainte de etapa a treia va plana scepticismul asupra posibilităților BCE de a lupta contra inflației și ajustifică costurile pe care le implica această luptă.

Critariile de convergență care trebuie indeplinite de către țările care vor intra in faza finală a UE se referă la: finanțele publice ( deficitul bugetar și datoria publică ), ratele de schimb și rata dobânzii. Articolul 109 j al Tratatului de la Maastricht conține patru criterii de convergență, care sunt explicate intr-un protocol al Tratatului.

1. Atingerea unui inalt nivel al stabilității prețurilor

Protocolul explica acest criteriu ca fiind o medie a ratei inflației observată pe o perioadă de un an inaintea examinării, care nu trebuie să fie mai mare de 1,5% față de 3 cele mai performante state in privința stabilității prețurilor.

2. Atingerea unei poziții financiare stabile, in sensul că la data examinării statul membru nu este subiectul unei decizii a Consiliului privind existența unui deficit excesiv.

3. Menținerea unei rate de schimb naționale intre limitele normale ale SME , ceea ce insemna caă statul să fi respectat fluctuațiile normale ale ratei de schimb și fără să fi existat grave dezechilibre ale ratei cu cel puțin doi ani inainte de data examinării. In particular, statul membru trebuie să nu-și fi devalorizat moneda națională in raport de o altă monedă din propria sa inițiativă in aceeași perioadă.

4. Atingerea unei rate a dobânzii pe termen lung care să indice o convergență durabilă in cadrul SME pe o perioadă de un an inaintea examinării, statul membru să aibă o medie a ratei dobânzii pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% trei dintre cele mai performante state membre in ce privește stabilitatea prețurilor.

Primele două criterii mi se par corecte față de scopurile UEM, insă criteriul privind rata de schimb pare exagerat in raport de faptul că i se cere statului să mențină o rată de schimb stabilă a monedei naționale, când, potrivit mobilului convergenței se tinde a se decide dacă țara este pregătită a intra in UEM in care respectiva țară nu va avea o rată de schimb a sa.

Probabil acest criteriu trebuia să servească scopului de a oferii credibilitate și de protecție Uniunii Monetare față de crize ale ratei de schimb inainte de a se incepe utilizarea ECU ca monedă unică.

Când Tratatul a fost adoptat la sfârșitul lui 1991 era evident deja că unele țări nu vor fi gata să intre in etapa a treia, nici in 1999, dar guvernele acestor țări erau destul de optimiste bazându-se pe speranța că au atins criteriile de convergență și pe increderea că partenerii lor vor interpreta criteriile intr-un mod mai liber pentru a menține solidaritatea in cadrul Comunității. De exemplu, Italia, considerând că este membra fondatoare a CE nu poate fi exclusă din a treia etapă, insă mentalitatea a fost alta, deoarece câteva țări membre, și mai ales Germania, erau angajate să aplice criteriile in mod strict.

In septembrie 1994 Consiliul a stabilit că zece țări au un deficit bugetar excesiv, iar dintre acestea, calculele estimative au stabilit că majoritatea nu-și putea rezolva problemele inainte de termenul limită pentru inceputul etapei a treia.

Banca Centrală Europeană. Credibilitate și independență

O dată cu trecerea la cea de-a treia fază, va fi creat Sistemul European al Băncilor Centrale ( sebc ) care va fi compus din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale. Băncile centrale naționale vor avea un nou rol, și anume de a deveni relee locale ale BCE.

BCE va juca rolul decisiv in politica monetară internă a UM, manevrând instrumentele clasice ale regularizării monetare și, in mod deosebit, instrumentele indirecte. In ceea ce privește politica monetară externă, fixarea ratei de schimb in raport cu monedele terțe, opiniile sunt impărțite.

Oproblemă deosebită este și cea a independenței BCE, raportul EMERSON leagă independența instituției (BCE) de credibilitate. Raportul DELORS consideră independența BCE-ului prin eliminarea monetarizării deficitelor publice.

Conform concepțiilor dominante, BCE trebuie să aibă o structură federală, la fel ca Bundesbank-ul sau Federal Reserve și, deci rebuie să fie democratică, ceea ce implică problema modului de numire a membrilor săI, precum și publicarea discuțiilor politicilor sale.

In legătură cu caracterul democratic al BCE, se confruntă trei grupe de opinii:

. O grupă susține că BCE trebuie să răspundă numai in fața Parlamentului European, in timp ce, pentru grupul francez, BCE ar trebui să-și impărtă puterea cu un “ guvern economic “, care ar fi emanația țărilor membre.

. Grupul german și Comisia consideră că independența BCE este mai importantă decât democratizarea ei.

. Literatura referitoare la zonele monetare optimale, deși a revoluționat teoria anticipațiilor raționale in macroeconomie, nu a pus și problema UEM din perspectiva câștigurilor de credibilitate a BCE . Atenția literaturii a fost indreptată mai ales spre definirea politicii monetare neinflaționiste a BCE. Când deciziile agenților depind de anticipațiile pe care le fac asupra politicilor economice viitoare, o anumită politică afectează situația economică atât prin impactul său direct, cât și prin impactul său indirect asupra anticipațiilor.

Unul din succesele SME a fost reducerea nivelului inflației țărilor membre, acest succes a fost atribuit reputației de conservatirism a Băncii Centrale Germane ( Bundesbank).

Orientarea politicii monetare a BCE in timpul perioadei de demaraj a UEM suscită două discuții.

Unii apreciează că BCE va căuta să obțină rapid credibilitate pentru acțiunea sa antiinflaționistă adoptând o politică monetară foarte riguroasă. In acest sens, ratele dobânzii vor fi mai ridicate decât le-ar justifica in mod normal, aceasta va duce la intrări de capitaluri și astfel se vor produce presiuni in direcția creșterii ratelor de schimb.

In același timp, situația in sine cuprinde riscul producerii competitivității Europei pe piețele de export și va frâna creșterea economică, aceasta ar putea incuraja guvernele europene să contracareze această evoluție prin politici bugetare expansioniste, intărind astfel tendințele de creștere a ratelor dobânzii și deci a ratelor de schimb.

Dacă BCE va funcționa după statutul preconizat, asemănător cu cel al Bundesbank-ului, se apreciează că gradul de independență va fi ridicat și ca urmare, capacitatea sa de a realiza obiectivele prevăzute va fi consolidată.

BCE-instituție nouă- se va afla in centrul sistemului băncilor centrale ale țărilor care au făcut dovada voinței lor de a persevera in stabilitatea prețurilor, sunt puține șanse de a crede că acțiunea antiinflaționistă a BCE și obligația sa statuară de a urmării obiectivul de stabilitate al prețurilor, o vor dispensa de necesitatea de a demonstra, incă o dată, ceea ce este evident incă de la inceput.

Performanțele in materie de inflație ale fiecărui membru din UEM vor fi mult mai bine susținute decât in trecut.

Proiectul UM, văzut prin BCE, se prezintă la ora actuală având drept obiectiv – stabilitatea prețurilor, crearea de instituții care să-I asigure realizarea acestui obiectiv, transferul de prerogative de la autoritățile naționale celor europene și definirea independenței autorității monetare europene, respectiv BCE, față de puterea politică.

Realizarea unor componente ale politicii economice la nivel comunitar, cum ar fi politica monetară, va avea efecte pozitive asupra nivelului venitilui european. Dacă variația venitului european este superioară celei a venitului unui stat membru, acțiunea BCE, prin politica monetară, va contribui mai mult la stabilizarea situației economice, decât dacă politicamonetară ar fi dusă de un stat național. Cu cât este mai mare diferența intre variația venitului național și cea a venitului european, cu atât va fi mai mare costul intrării in UEM.

O țară ale cărei fluctuații sunt reduse va fi de acord cu o politică conservatoare a BCE, țările a căror costuri sunt ridicate pentru a devenii membre ale UEM au cel mai mult de câștigat in ceea ce privește credibilitatea,deoarece aceste țări au băncile centrale cele mai puțin independente și rate de inflație dintre cele mai ridicate.

4. Obiectivul fundamental și obiectivele intermediare ale politici monetare a BCE in UEM

Tratatul de la Maastricht prevede că stabilitatea prețurilor va fi obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale ( SEBC ).

Modalitățile cerute de realizarea acestui obiectiv, se subliniază in Tratat, vor constitui temele unor lucrări pregătitoare SEBC, in cadrul cărora se va stabili o strategie coerentă BCE să ia o serie de decizii in materie de politică monetară și să le comunice, iar, in al doilea rând, să stabilească instrumentele de realizare a obiectivelor unei asemenea politici.

Realizarea obiectivului fundamental, de stabilitate a prețurilor, impune ca SEBC să fixeze obiective intermediare.

In stabilirea obiectivelor intermediare, este deosebit de importantă conoașterea contextului economic și financiar in care se va inscrie politica monetară a BCE.

Din această perspectivă, ansamblul țărilor ce vor forma UEM reprezintă o zonă relativ inchisă față de exterior, având in vedere dimensiunea și geometria sa.

Acest lucru va insemna că acțiunule in materie de rate nominale de schimb vor avea mai puțină importanță, comparativ co ceea ce reprezintă acestea acum pentru economiile naționale, reducerea rolului ratei de schimb este, de fapt, un obiectiv al UM .

In al doilea rând, chiar dacă se vor menține diferențele structurale intre țările europene, politica monetară va trebui dusă in interesul intregii Uniuni, și nu al unei țări membre, elaborându-se o politică monetară comună a UM.

In al treilea rând, politica monetară va trebui să facă față altor componente ale politicilor economice, care vor rămâne incă naționale, in special politica bugetară.

Pactul de stabilitate și creștere are menirea de armonizare a politicilor Uniunii Monetare ( politica monetară ) cu politicile incă naționale ( politica bugetară ), el va avea și menirea de a dezamorsa eventualele conflicte intre diferitele tipuri de politici din UEM.

Există trei criterii pentru aprecierea calității unui obiectiv intermediar:

stabilitatea relației intre obiectivele intermediare și finale ( stabilitatea cererii de monedă și anticipațiile inflaționiste ).

controlabilitatea ( capacitatea de a influența obiectivul prin manevrarea instrumentelor )

caracterul indicatorului avansat.

Un obiectiv legat de rata de schimb nu poate fi reținut, având in vedere insăși rațiunea de a fi o zonă monetară.

Un obiectiv legat de PIB – ul nominal ar avea inconvenientul de a crea o anumită confuzie in ceea ce privește obiectivul final de stabilitate a prețurilor, iar un obiectiv legat de rata dobânzii s-ar lovii de dificultatea determinării ratei reale de echilibru.

Din punct de vedere al avantajelor unei politici de control al agregatelor monetare, se pot reține două elemente, și anume:

evoluția agregatelor monetare și,

stabilitatea lor

Această stabilitate va putea fi, in parte, efectul mecanic legat de agregare, insă nu se poate anticipa care va fi efectul modificării regimului de schimb prin trecerea la cea de-a treia fază. Dacă aceasta are avantajul continuității, o ruptură a relațiilor intre obiectivul intermediar și cel fundamental ar prejudicia credibilitatea SEBC.

Principiile aplicării strategiei de politică monetară in UEM implică următoarele elemente:

definirea publică a obiectivului stabilității prețurilor, in vederea creșterii transparenței și credibilității BCE.

formularea obiectivelor intermediare asupra cărora BCE iși va stabili angajamentele;

definirea ansamblului de indicatori care să permită evaluarea riscurilor in atingerea obiectivului stabilității prețurilor;

recunoașterea rolului deosebit al agregatelor monetare;

formularea de către BCE a propriilor previziuni cu privire la obiectivele intermediare pentru a-și garanta propria sa independență.

Odată strategia definită, BCE trebuie să dispună de instrumente susceptibile pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Practica arată că, obiectivele de politică economică pot fi contradictorii, caracterul contradictoriu al acestor obiective implică faptul că unul și același instrument nu poate fi utilizat pentru a atinge obiective diametral opuse, adică intr-un sens expansionist și intr-unul restrictiv.

In regim de schimburi fixe, politica monetară devine mai puțin performantă decât politica bugetară, mai ales in ceea ce privește obiectivele de creștere și de ocupare, in schimb ea devine mai eficace in problema echilibrului extern.

Plecând de la acest raționament, Mundell propune o repartiție optimală a sarcinilor pentru o economie in regim de schimb fix și unde capitalurile sunt mobile, politica monetară să fie destinată asigurării echilibrului extern, in timp ce politica bugetară să fie destinată stabilirii echilibrului intern. Relaxarea bugetară sau rigoarea bugetară vor fi utilizate potrivit situației economiei- șomaj sau inflației.

Potrivit situației intr-o economie, se pot ivi următoarele combinații:

inflație și excedent exterior, pentru care se impune o politică bugetară restrictivă, pentru a lupta contra inflației și o politică monetară expansionistă, pentru a face să iasă capitalurile și să elimine excedentul;

inflație și deficit exterior, pentru care se impune o politică bugetară restrictivă, pentru a lupta contra inflației și o politică monetară restrictivă, pentru a atrage capitaluri și a resorbi deficitul;

șomaj și excedent exterior, pentru care se impune o politică bugetară expansionistă pentru a lupta contra șomajului și o politică monetară expansionistă, pentru a stimula ieșirea capitalurilor și eliminarea excedentului;

șomaj și deficit exterior, pentru care se impune o politică bugetară expansionistă, pentru a lupta contra șomajului și o politică monetară restrictivă pentru a atrage capitaluri și a resorbi deficitul.

Tratatul de la Maastricht precizează obligațția statuară a BCE de a menține stabilitatea prețurilor.

Instrumente de politică monetară ale BCE in UEM

Punerea in practică a politicii monetare, fie ca la nivel național sau zonal, impune respectarea unor reguli de combinare optimală a instrumentelor SEBC iși va baza acțiunea, inainte de toate, pe operațiuni de “ open market “, cu scopul pilotării ratelor dobânzii. SEBC va recurge la utilizarea rezervelor obligatirii.

Operațiunile de “ open market “ constau intr-un ansamblu de operațiuni de vânzare-cumpărare de titluri de valoare destinate să modifice dimensiunile masei monetare. In cadrul acestor operațiuni se pot distinge operațiuni regulate destinate alimentării pieței cu lichidități.

Esențialul acestor operațiuni de refinanțare este că ele vor fi efectuate făcând apel la ofertă, sub formă de operațiuni de luare in “ pensiune “ și imprumuturi garantate pentru o perioadă de două săptămâni ele vor fi realizate intr-un mod deconcentrat de câtre Banca Centrală Națională (BCN ).

Mecanismele pe care le declanșează politica pieței libere se aseamănă cu cea specifică manevrării ratei scontului. In acest mecanism există, de asemenea, operațiuni pe termen lung destinate unităților de dimensiune mică, in măsura in care anumite operațiuni ca rata scontului, care reprezintă o parte importantă a refinanțării in anumite țări.

SEBC va putea recurge la operațiuni de reglare, in scopul asigurării pilotajului ratelor dobânzii, de subliniat că aceste operațiuni vor trebui, in principiu să aibă loc intr-un mod ocazional, piața inter-bancară trebuind să se echilibreze prin operațiuni regulate.

Utilizarea rezervelor obligatirii nu este aprioric exclusă, chiar dacă o asemenea decizie va fi luată numai de către BCE insăși. Avantajul unui asemenea instrument, asociat cu o bază bancară de constituire a rezervelor, este de a permite BCE-ului să măsoare anticipațiile operațiunilor plecând de la avansurile sau intârzierule in constituirea acestor rezerve.

In plus, ele se constituie intr-un mecanism endogen de stabilizare a ratelor dobânzii și de lărgire a pieței inter-bancare . Dacă o asemenea alegere va fi reținută, rezervele obligatorii se vor aplica, cu o rată uniformă, la scara zonei, pentru a nu afecta jocul concurenței intre aceste instituții.

Pentru a asigura omogenitatea politicii monetare in cadrul participanților la UM, este prevăzută armonizarea condițiilor de eligibilitate a instituțiilor care vor constitui cadrul compensatoriu al operațiunilor de politică monetară.

SEBC va trebui să facă apel la un ansamblu larg de compensații, care vor asigura un tratament egal instituțiilor. Numai in cazul unor operațiuni de reglaj fin, SEBC se va putea folosi de un număr mic de compensații.

In virtutea statutului său, toate creditele acordate de SEBC vor trebui să fie garantate. Aceste garanții vor trebui să fie ușor mobilizabile, de documente publice și private ar putea servi ca suport pentru aceste garanții.

Din cauza disparităților structurilor financiare intre țările participante la UM este prevăzut un sistem cuprinzând două niveluri:

. o listă constituită din titluri negociabile, definită la scara ei;

. o listă constituită din garanții adiționale pe care BCN le vor considera deosebit de importante.

Din aceste considerente rezultă că mai multe țări iși vor moderniza sistemul financiar, pentru a lărgi cea de-a doua listă.

Toate operațiunile legate de politica monetară vor trebui să treacă prin “ Target”, a cărui securitate maximă va trebui asigurată prin faptul că operațiunile vor fi total garantate prin titluri subiacente. Este important faptul că IME nu a recomandat inițierea unor pregătiri tehnice pentru a asigura un acces trans-frontalier la operațiunile de politică monetară al altor bănci centrale ale zonei, considerând că disponibilitatea “ Target “ ar suferi din această privință.

In intreaga politică monetară, orientarea BCE-ului va fi de a favoriza funcționarea liberă a mecanismelor pieței, cu scopul de a constitui, la nivel european, o piață largă inter-bancară, de dimensiuni internaționale, care să favorizeze tocmai funcționarea acestei politici.

In domeniul instrumentelor politicii monetare, alegerile urmează să stabilească, in funcție de situațiile concrete, de utilizarea sau nu a unora dintre ele. In domeniul cursurilor de scimb, Tratatul de la Maastrucht precizează numai obligația BCE, de a menține stabilitatea prețurilor.

In ceea ce privește natura relațiilor cu țările din UE, neincluse in UM, aceasta va fi in concordanță cu principiile sale, odată cu definirea sistemului SME.

In stabilirea cursului de schmb a EURO și a altor monede internaționale, lucrurile vor fi de competența Comisiei Europene.

SECTIUNEA a IV-a: UNIUNEA MONETARĂ O OPERATIUNE PE TERMEN LUNG

Măsurarea gradului in care o țară este pregătită sau nu pentru a participa la UM presupune a lua in considerare două aspecte: mai intâi, gradul de corelare a evoluției ciclului afacerilor in țara candidată cu cel existent in UE, sau intre țara candidată și fiecare țară a Uniunii Europene; in al doilea rând, arecierea presupune a lua in considerare nivelul indicatorilor de convergență, așa cum apar aceștia in Tratatul de la Maastricht.

Cu privire la primul aspect, in conformitate cu taoria economică, absența corelației sau corelația negativă a ciclului afacerilor, asociate cu absența unor politici corespunzătoare, vor lovi economia unui candidat mai puțin pregătit.

Surprinzătoare este constatarea că după atâția ani de legături economice foarte intense, de politici comune sau coordonate, corelația ciclului afacerilor intre mai multe dintre țările UE este negativă sau slab pozitivă. De aici, a apărut firesc intrebarea dacă economiile UE insele sunt suficient de convergente pentru a răspunde pozitiv la rigorile unei depline uniuni economice și monetare, cu o monedă unică și politică monetară la nivelul uniunii.

Evoluția diferită a ciclului afacerilor este argumentul invocat de către Marea Britanie pentru a exarcita menținerea sa in afara uniunii monetare europene.

In ceea ce privește România perioada de tranziție se caracterizează printr-o evoluție economică specifică, diferită de aceea existentă in prezent in UE.

Aceasta nu inseamnă că situația economică existentă in UE nu are impact asupra economiei României.

Dată fiind dependența ridicată și in creștere a comerțului românesc față de piața UE și față de investițiile din UE, orice recesiune sau ascensiune economică in UE, precum și orice reglementare esențială nouă vor afecta economia românească. Deoarece ponderea importurilor UE din România este aproape nesemnificativă, este cu totul nerealist a spune că situația economică din România afectează intr-un anumit mod, sau că are impact intr-o măsură sensibilă asupra evoluției economice in UE.

Dacă ne referim la criteriile de la Maastricht acestea nu sunt, in mod explicit, condiții de admitere in UE. Ele vizează condițiile de indeplinit de către țările aflate deja in interiorul uniunii, chiar dacă mărimile anumitor indicatori de convergență, cum sunt ponderea deficitului bugetar in PIB sau ponderea datoriei publice in PIB, nu depășesc nivelurile prevăzute prin Tratatul de la Maastricht, aceasta nu inseamnă o adevărată convergență economică.

Un intreg sistem al indicatirilor de performanță economică la nivel microeconomic se află in spatele respectivelor rezultate macroeconomice. Este nerealist să se considere că ele pot fi condiții de indeplinit pe termen scurt sau mediu de către țări care abia construiesc un sistem economic de piață. Cu toate acestea, criteriile de convergență trebuie luate in considerare dacă avem in vedere că țările asociate au exprimat dorința lor de a fi, in viitor mai mult decât simpli parteneri comerciali ai UE, participanțI la o zonă de comerț liber sau chiar la Piața Internă a Uniunii Europene.

Criteriile de la Maastricht nu sunt un scop in sine ci expresia unei economii de piață funcționale și a unui bun management al acesteia. Atingerea unuin asemenea nivel cere, fără indoială, o lungă perioadă de exercițiu in respectarea regulilor economiei de piață.

Convergența economică nu poate fi ințeleasă ca un fel de uniformitate, ci ca o situație care evită ca anumițI parteneri să fie dezavantajați prin prin aplicarea unei anumite politici. Este necesar de subluniat și faptul că reglementările Pieței Interne, ca de altfel și cele care vizează participarea la Uniunea Economică și Monetară, nu rămân neschimbate ci, pe baza constatărilor din practica integrării se ajustează mereu.

CAPITOLUL IV

STADIUL REALIZĂRII UNIUNII ECONOMICE, MONETARE SI DE SCHIMB COMUNITARĂ

SECTIUNEA I: POLITICA ECONOMICĂ, MONETARă SI DE SCHIMB ACTUALĂ IN LUMINA MODIFICĂRILOR ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT

In tratatul de la Maastricht este introdusă o separare netă intre politica economică și cea monetară, dar este presupusă, totuși, o anumită convergență a lor, legată de obiectivele de indeplinit, având in vedere faptul că uniunea monetară trebuie să se intemeieze pe o coerențță in dezvoltarea economică și o coordonare a politicilor economice aferente uniunii economice.

Politica economică

Politica economică a Comunității Europene este fundamentată pe mai multe texte ale Tratatului de la Maastricht.

Articolul 102A enunța reguli obligatorii de acțiune a statelor membre și a Comunității, statele membre neputând să se sustragă de la obiectivele pe care s-au angajat să le indeplinească in cadrul comunitar. Astfel, statele membre trebuie să-și conducă politicile lor economice in scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Comunității așa cum sunt definite in art. 2 și in aceea că statele membre și Comunitatea trebuie să acționeze cu respectarea principiului unei economii deschise de piață, in care concurența e liberă și care să favorizeze o alocare aficace a resurselor potrivit art. 3A. Aceste reguli trebuie să stea la baza acțiunilor statelor membre atunci ii formulează și pun in aplicare politicile lor economice.

La rangul de principiu general art. 103 ( par. 1) evoca imperativul pentru statele membre de a considera politicile lor economice ca o chestiune de interes comun pentru care este necesară coordonarea la nivelul Consiliului.

Din Tratat rezultă o serie de obligații in materie de politică economică, dintre care una este obligația generală de coordonare in cadrul unor mari orientări, care iau forma unor recomandări, lipsite de forța juridică potrivit art. 103 ( par. 4).

Consiliul este indrituit să elaboreze marile orientări ale politicilor economice ale statelor membre care se vor concretiza mai intâi intr-un raport, apoi in concluzii pe baza cărora Consiliul adoptă o recomandare care fixează orientările. Aceste decizii au un pregnant caracter politic.

Pentru a asigura o coordonare mai srânsă a politicilor economice, Consiliul va supraveghea evoluția economică in fiecare din statele membre și conformitatea politicilor economice cu marile orientări procedând in acest sens la evaluări de ansamblu ( art.103, par.3, I teză ). Pentru realizarea acestei supravegheri, statele membre urmează să transmită Comisiei informații privind măsurile importante pe care le-au luat in domeniul politicilor lor economice.

Tratatul instituie și o serie de obligații negative privind aspectele financiare și bugetare ale politicii economice bugetare.

Astfel, art.104 interzice BCE și Băncilor Centrale să pună la dispoziție facilitățI de credit fără acoperire instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor centrale, altor autoritățI publice. Această dispoziție nu se aplică instituțiilor publice de credit care beneficiează din partea băncilor centrale naționale și a BCE de același tratament ca instituțiile private de credit. Această interdicție se justifică probabil, in incercarea de a elimina posibilitatea influențării politicilor economice portivit cu interesele naționale sau de a se nerespecta obiectivele comunitare in prifitul altor state sau autorități.

Art. 104 A introduce o nouă interdicție fundamentată pe necesitatea luării tuturor precauțiunilor necesare atunci când se stabilesc un acces privilegiat al instituțiilor, organelor la instituțiile financiare.

Statele membre trebuie să evite deficitele publice excesive și prin art.104C e instituit un sistem de supraveghere a evoluției situației bugetare in statele membre.

Politica monetară și de schimb

Unul dintre obiectivele realizării UEM implică punerea in practică a politicii monetare a Comunității, această atribuție revenind Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Față de această atribuție, SEBC va conduce operațiunile de schimb ale statelor membre și va promova buna funcționare a sistemelor de plăți.

Principalul obiectiv al SEBC este menținerea stabilității prețurilor ( art.105 par. 1 ). SEBC este compus din BCE, care are personalitate juridică și din BCN.

BCE este singura abilitată, potrivit art.105A, să autorizeze emiterea de bilete de bancă in cadrul Comunității. Acestea pot fi emise atât de BCE, cât și de băncile centrale naționale, dar statele membre nu pot emite monede decât sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii.

Consiliul este cel care va decide poziția pe care o adoptă Comunitatea la nivel internațional in privinâa problemelor care dodândesc interes particular pentru UEM.

“Odată pusă in funcțiune, UEM poate să cunoască dificultățI de coordonare intre diferitele instrumente de politică macroeconomică“.

O astfel de neconcordanță poate apărea intre politica de schimb definită de către Consiliul European și politica monetară definită de către BCE. Este necesar ca politica monetară și politica de schimb să fie coordonate, in condițiile in care Tratatul de la Maastricht a incredințat responsabilitatea acestor politici unor autorități diferite și independente fără să prevadă și organizarea cooperării lor.

Pentru soluționarea unor potențiale conflicte, Tratatul de la Maastricht prevede necesitatea dialogului in cadrul instituțional constituit de Tratat, cu respectarea obiectivului de realizare a stabilității prețurilor. In acest scop, politica de schimb va fi definită pe baza unei relații de cooperare intre autoritatea monetară și alte instituții comunitare.

Tratatul de la Maastricht presupune organizarea politicii de schimb pe 3 nivele:

Incheierea acordurilor formale asupra unui sistem de rate de schimb, care va fi de competența consiliului. Un astfel de acord nu va putea fi incheiat insă decât la recomandarea BCE și a Comisiei și după ce BCE va fi consultată pentru a se ajunge la un consens care să fie compatibil cu obiectivul stabilității prețurilor

Definirea orientărilor generale ale politicii de schimb, va putea fi aăcută de către Consiliu in ipoteza in care nu există un sistem de rate de schimb și cu condiția să nu afecteze principalul obiectiv al SEBC- stabilitatea prețurilor.

Aplicarea politicii de schimb este de competența BCE.

Cadrul in care se desfășoară cooperarea intre autoritatea monetară și alte instituții comunitare este stabilit in art.109 al Tratatului de la Maastricht.

In art. 109 ( par.1 ) este definită procedura de urmat pentru incheierea acordurilor formale. Se stipulează că decizia de a incheia un acord formal privind sistemul de rate de schimb este de competența Consiliului.

Consiliul va hotărâ cu unanimitate asupra recomandărilor făcute de BCE sau Comisia Europeană, după ce s-a consultat in prealabil cu BCE și Parlamentul European.

Art.109 (par.2 ) permite Consiliului să formuleze orientările generale de politica de schimb cu majoritate calificată, in urma recomandărilor făcute de Comisie sau BCE.

Art.109 (par.3 ) fixează procedura de definire, negociere și incheiere de acorduri asupra “problemelor ce se referă la regimul monetar sau de schimb”. Aceste aranjamente trebuie să asigure indeplinirea a 2 condiții:

. Comunitatea să exprime o poziție unică

. Comisia să fie pe deplin angajată la negocieri.

Acordurile incheiate cu indeplinirea acestor condiții se vor impune instituțiilor Comunității, BCE și statelor membre.

Art.109 (par.4) se referă la poziția și reprezentarea comună a Comunității la nivel internațional când e vorba de problemele care prezintă interes deosebit de ușor, dar care se referă la regimul monetar și de schimb.

Reprezentarea Comunității la nivel internațional trebuie să respecte repartiția componentelor intre statele membre și Comunitate in domeniile economice și monetare.

Prin art.109 (par.5) se acordă statelor membre dreptul de a negocia și a incheia acorduri internaționale, cu condiția ca prin aceasta să nu se prejudicieze competențele și acordurile comunitare.

BCE este insărcinată de către băncile centrale naționale să aibă rezerve de schimb, fiind pe deplin abilitată să dețină și să gireze activele de rezervă care I-au fost incredințate prin transfer. ( art.30-statutul BCE).

In statutul SEBC se prevede in art.31.2 ca toate celelalte operațiuni asupra activelor de rezervă de schimb, care rămân in băncile centrale naționale după transferurule vizate la art.30 sunt supuse de la o anumită limită, supuse autorizării BCE pentru a se asigura coerența intre politica de schimb și politică.

SECTIUNEA a II-a : ORGANELE DE POLITICĂ MONETARĂ

Perioada tranzitorie

Institutul Monetar European

Rolul Institutului Monetar European

A doua etapă de tranziție la Uniunea Economică Monetară a inceput la 1 ianuarie 1994, și odată cu aceasta a intrat in funcțiune și Institutul Monetar European.

Rolul IME este descris de art.109 F din Tratatul de la Maastricht și de propriul său Statut, atașat Tratatului.

IME este guvernat de un Consiliu formar dintr-un președinte, vice-președinte și guvernatori ai tuturor Băncilor Centrale ale CE.

Președintele este numit pe o perioadă de 3 ani prin “acordul comun” al capetelor de stat sau guvern, la recomandarea Consiliului IME. Consiliul alege vice-preșsdintele dintre guvernatorii băncilor centrale.

In art.4 din Statutul IME se prevede că IME este imputernicit să srângă cooperarea intre Băncile Centrale, iar coordonarea politicilor lor monetare să fie de natură să asigure stabilitatea prețurilor: să de-a consultații privind probleme de competența băncilor centrale care afectează stabilitatea instituțiilor financiare și a piețelor; să facilitaze folosires ECU; autoritățile monetare naționale sunt așteptate să consulte IME inainte de a lua decizii privind politica monetară.

Până la sfârșstul anului 1996, IME trebuie să stabilească “cadrul de reguli, organizatoric și logistic necesar pentru SBCE in scopul indeplinirii sarcinilor sale”( art.4- EMI Statute) și trebuie să le propună pentru decizie BCE. In mod concret, IME trebuie să:

. să pregătească instrumentele și procedurile necesare pentru a indeplinii politica monetară unică in etapa a treia;

. să supervizeze din punct de vedere tehnic emiterea bancnotelor ECU;

. să promoveze armonizarea regulilor și practicilor de distribuție in aria sa de competență.

Art.15 din Statut permite IME să adopte instrucțiuni pentru Băncile Centrale Naționale in ce privește “ implementarea condițiilor necesare SBCE pentru a-și indeplinii funcțiile” (dar acestea nu sunt obligatorii).

Art.6 din Statut permite IME să primească rezervele monetare ale Băncilor Centrale Naționale și să emită ECU in contravaloarea acestora. IME poate să dețină și să administreze rezervele monetare naționale la cererea Băncilor Centrale Naționale, dar numai ca un agent al lor și pe riscul lor.

Rolul IME in coordonarea politicilor monetare

IME nu poate lua decizii in ce privește politica monetară, care rămâne in mâna statelor nașionale. Totuși, IME poate formula opinii sau recomandări in ce privește “ orientarea politicii monetare și politica ratei de schimb” ( art. 5 Statut IME ) și le poate adresa Consiliului de Miniștri sau guvernelor naționale ori Băncilor Centrale. Statutul IME nu formulează criteriile după care trebuie stabilită orientarea generală a politicii monetare.

Recomandările IME pot servi in principal la limitarea libertății țărilor membre de a devia de la sensul general al politicii monetare a CE in intregul ei.

Aceste recomandări nu pot constitui, insă, baza sau direcționarea politicii monetare generale.

Organele din perioada definitivă

Organizarea SBCE și BCE

Odată cu trecerea la cea de-a treia faze, este creat Sistemul European al Băncilor Centrale ( SEBC), care va fi compus din Banca Centrală Europeană (BCE) și Băncile Centrale Naționale. Băncile Centrale Naționale vor avea un nou rol, și anume acela de a deveni structura organizatorică locală a BCE.

Organul de decizie al BCE este Consiliul Guvernatorilor. Aceste reunește guvernatorii și directorii băncilor centrale ale statelor membre care participă la a treia fază a UEM.

Consiliul Guvernatirilor se reunește de 10 ori pe an și ia deciziile pe baza majorității simple a membrilor prezenți.

Statutul prevede că regulamentul interior poate indica faptul că un guvernator neprezent poate vota prin “ teleconferință“ sau să fie reprezentat pentru o anumită durată de un supleant.

In ceea ce privește deciziile care se referă la capitalul băncii, repartiția beneficiilor și a pierderilor BCE, Consiliul ia decizii cu condiția ca acest vot să reprezinte jumătate din acționari. Votul fiecărui Guvernator este diferențiat in funcție de subscripția făcută de statul membru pe care-l reprezintă raportată la capitalul băncii.

Directoratul este organul administrativ al BCE, compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și 4 membrii.

Membrii Directoratului sunt numițI de comun acord de către Guvernatorii statelor membre, ocupând funcții de stat sau de guvern, recomandațI de Consiliu și după consultarea Parlamentului European și Consiliul Guvernatorilor.

Membrii trebuie să aibă naționalitatea unuia dintre statele membre și autoritate plus experiența recunoscute in domeniul monetar sau bancar.

Mandatul acestora este de 8 ani și nu poate fi reinnoit. Un membru al Directoratului nu poate fi demis decât de către Curtea de Justiție. Acești membri sunt legațI de BCE prin contract, condițiile de lucru și salariul fiind fixate de Consiliul Guvernatorilor.

Consiliul General reunește președintele și vicepreședintele BCE și Guvernatorii Băncilor Centrale din toate statele membre și contribuie, fără putere de decizie la implinirea funcțiunilor BCE.

Obiective, funcții monetare și operațiuni ale SBCE și BCE

Se consideră că BCE va juca rolul decisiv in politica monetară internă a UM, având in sarcina sa operațiunile de “ open market “*, iar in ce privește politica externă a BCE deține atribuții privind fixarea ratei de schimb in raport cu monedele terțe, deși există opinii ca această din urmă din urmă atribuție ar trebui exercitată de puterea politică.

O problemă deosebită este cea a independenței BCE. Raportul Emerson leabă independența BCE de credibilitate. “ Pentru ca el să fie credibil “ – spune un comunicat al Comisiei Europene- “ noul sistem monetar comunitar trebuie să se bucure de un grad ridicat de independență in raport cu guvernele naționale și față de alta organisme comunitare “**.

Se consideră că BCE trebuie să aibă o structură federală, la fel ca Bundesbank sau Federal Reserve.

UE proiectează ca prin BCE să realizeze obiectivul său de stabilitate a prețurilor ( lupta contra inflației ) și crearea de instituții care să-I asigure realizarea acestui obiectiv, transferul de prerogative de la autoritățile naționale la cele europene și definirea independenței autorității monetare europene (BCE) față de puterea politică.

Tratatul de la Maastricht prevede că stabilitatea prețurilor va fi obiectivul fundamental al SEBC, alături de reducerea rolului ratei de schimb, care reprezintă un obiectiv al Uniunii Monetare. Politica monetară va trebui dusă in interesul intregii Uniuni și nu al unei țări membre, elaborându-se o politică monetară comună a UM.

In intreaga politică monetară. Orientarea BCE-ului va fi de a favoriza funcționarea liberă a mecanismelor pieței, cu scopul de a constitui, la nivel european, o piață inter-bancară de dimensiuni internaționale, care să favorizeze funcționarea acestei politici.

In domeniul politicii cursurilor de schimb, Tratatul de la Maastricht prevede doar obligația BCE de a menține stabilitatea prețurilor, in stabilirea cursului de schimb a EURO, competența aparținând Comisiei Europene.

Tratatul CE cuprinde o serie de dispoziții instituționale privind organizarea și desfășurarea activității BCE ( consiliul guvernatorilor, consiliul director, modul de lucru etc. ) in art. 109 A și art. 109 B.

BCE trebuie să fie consultată in legătură cu orice act comunitar in domeniile ce sunt de competența sa și de către autoritățile sale, dar in limitele și potrivit condițiilor fixate de Consiliu, conform procedurii prevăzute de art. 106 (par. 6). In materiile respective BCE poate să prezinte avize instituțiilor sau organelor comunitare corespunzătoare sau autorităților naționale ( art. 105 par.4).

In materie de emisiune monetară BCE este singura abilitată, potrivit art.105 A să autorizeze emiterea de bilete de bancă in cadrul Comunității. Ele pot să fie emise atât de către BCE, cât și de Băncile Centrale Naționale, dar statele membre nu pot să emită monede decât sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii.

In indeplinirea misiunilor incredințate SEBC,BCE, conform Tratatului și in condițiile stabilite in statutele SEBC, are putere decizională, conform art. 108 A aproape in aceleași condiții ca toate celelalte organe ale Comunității. Astfel, BCE poate să adopte regulamente, să ia decizii și să emită recomandări și avize. După consultarea Parlamentului, BCE poate să aplice intreprinderilor amenzi și penalitățI cu titlu cominatoriu in cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale.

Consiliul, fie la recomandarea Comisiei și după consultarea BCE, fie la recomandarea BCE, poate să formuleze orientările generale ale politicii de schimb față de aceste monede, care nu pot să afecteze obiectivul SEBC de menținere a stabilității prețurilor ( art. 109, par. 1 și 2 ).

Art. 107 din Tratat impune o obligație de deplină imparțialitate sau de neutralitate, in sensul că in exercitarea puterilor și in indeplinirea misiunilor și obligațiilor ce le-au fost incredințate prin Tratat și statutele SEBC, nici BCE, nici o Bancă Centrală Națională, nici vreun membru al organului lor de decizie nu pot să solicite sau să accepte instrucțiuni ale instituțiilor și organelor comunitare, ale guvernelor statelor membre sau ale altui organism. Aceste instituțții șo organe comunitare trebuie să respecte acest principiu și să nu caute să influențeze pe membrii organelor de decizie ale BCE sau ale Băncilor Centrale Naționale in indeplinirea misiunilor lor.

SEBC nu este un “organ” , el este o structură care permite integrarea băncilor centrale naționale in sistemul comunitar. Băncile Centrale Naționale trebuie să acționeze conform orientărilor și instrucțțiunilor BCE și sunt ținute să furnizeze Consiliului guvernatorilor toate informațiile care sunt cerute, secretul bancar nu este opozabil BCE.

Băncile Centrale Naționale pot să continue să asigure funcționarea pe plan național, atâta timp cât Consiliul Guvernatirilor nu decide că funcționarea acestora se interferează cu obiectivul SEBC.

Băncile Centrale Naționale beneficiează de organe alese potrivit legii fiecărui stat, deci “independența prezăzută pentru BCE se aplică și in cazul băncilor centrale naționale și guvernatorilor acestora”*.

Guvernatorul fiecărei bănci centrale este protejat printr-un statut care trebuie să fie conform cu regulile conținute in art. 14 din Protocolul adițional Tratarului de la Maastricht.

Mandatul său trebuie să nu fie inferior duratei de 5 ani, care nu este revocabil in această perioadă, in afară de situația incare el nu mai corespunde condițiilor necesare pentru a-și exercita funcția sau s-a comis o gravă eroare. Toate deciziile de revocare pot fi atacate in fața Curții de Justiție de către guvernatorul in cauaă sau de către Consiliul Guvernatirilor al BCE.

BCE este o bancă, dotată cu un capital și resurse proprii, dar are rolul și de “banca centrală“, investită cu puterea de reglementare și de decizie. Banca Centrală Europeană are personalitate juridică, iar membrii organelor sale beneficiează de imunitățile și privilegiile din sistemul comunitar.

BCE este scutită de impozit in statul in care iși are sediul, iar operațiunile sale nu sunt supuse taxelor pe cifra de afaceri **. Capitalul său este de 5 miliarde de ECU, care este subscris de băncile centrale naționale intr-o sumă care este proporțională astfel:

. 50% folosind criteriul populației statului membru al Comunității având in vedere cifra populației din anul anterior inființării SEBC;

. 50% folosind criteriul PIB-ului constatat in cursul celor 5 ani precedenți anului anterior inființării SEBC.

SECTIUNEA a III-a: FAZELE PROCESULUI DE REALIZARE A UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

Tratatul de la Maastricht prevede realizarea progresivă a Uniunii economice și monetare. Cea de-a doua fază a realizării Uniunii economice și monetare a inceput, potrivit articolului 109 E din Tratat, la 1 ianuarie 1994. Pentru pregătirea acestei faze fiecare stat a impus măsurile corespunzătoare pentru a adopta programe multianuale destinate să asigure convergența durabilă necesară realizării Uniunii, in special in ceea ce privește stabilitatea prețurilor și situația sănătoasă a finanțrlor publice. In această perioadă Consiliul a evaluat, pe baza unui raport al Comisiei, progresele in materie de convergență economică și monetară și progresele realizate in incheierea punerii in aplicare a legislației comunitare relativ la Piața Internă.

Incă de la inceputul fazei a doua a fost inființat un Institut monetar european (IME). Tot in cursul celei de-a doua faze, un stat membru poate să ia, cu titlu conservator, măsuri de salvgardare necesare in caz de criză in balanța de plăți. Aceste măsuri trebuie să ducă la un “minimum de perturbare” in funcționarea pieței comune, fiind necesară observarea unui anumit grad de proporționalitate intre felul măsurilor luate și posibilele consecințe care s-ar putea produce pe plan comunitar.

Tratatul instituie o obligație de informare a Comisiei și a celorlalte state membre de către statul membru in cauză asupra măsurilor de salvgardare, până cel mai târziu la momentul in care ele intră in vigoare.

Măsuri decisive privind viitorul Uniunii ecomonice și monetare vor fi luate potrivit articolului 109 J, cu perspectiva trecerii la cea de-a treia fază. Astfel, Comisia și IME au intocmit rapoarte pentru Consiliu in legătură cu progresele făcute de statele membre in indeplinirea obligațiilor lor pentru realizarea acestei Uniuni. Rapoartele examinează in special dacă legislația națională a fiecărui stat membru, inclusiv statutale băncilor naționale centrale, sunt compatibile cu art.107 și 108 ale Tratatului și cu statutele SBCE și dacă a fost realizat un grad ridicat de convergență, analizându-se măsura in care fiecare dintre statele membre a indeplinit criteriile de convergență.

Pe baza acestor rapoarte, Consiliul statuând cu majoritate calificată ca urmare a recomandării Comisiei va evalua, pentru fiecare stat membru, dacă indeplinește condițiile necesare pentru adoptarea unei monede unice. In prezent, 11 dintre statele membre UE au satisfăcut aceste criterii,

Cea de-a treia fază a inceput la 1 ianuarie 1999, odată cu introducerea EURO și odată cu aceasta, indată ce a fost numit Consiliul director, in virtutea art. 109 L, SEBC și BCE fiind instituite și intră pe deplin in funcțiune.

Indată ce BCE a fost instituită, IME este lichidat. Din momentul instituirii, BCE preia sarcinile IME “dacă este necesar” conform art. 109 (par.2).

In ziua intrării in vigoare a celei de-a treia faze, “Consiluil a luat măsuri decisive pentru infăptuirea Uniunii econimice și monetare” ( potrivit art. 109 L- par. 4). Pe baza propunerii Comisiei și consultarea BCE, Consiliul a hotărât rata de conversie la care monedele statelor membre sunt irevocabil fixate. Odată cu inceperea celei de-a treia faze BCE iși asumă responsabilitatea politicii monetare.

In legătură cu cea de-a treia fază au existat propuneri și controverse privind momentul inceperii acesteia.

SECTIUNEA a IV-a: PRINCIPII PE CARE SE BAZEAZĂ REALIZAREA UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

Principii la care se referă Tratatul da la Maastricht sunt următoarele:

Sistemul economiei de piață sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise spre interior, dar și spre exterior

Garantarea stabilității monetare este dată de o dezvoltare temeinică a economiei

Existența unui nivel inalt al politicii muncii și stabilității sociale

Finanțe publice puternice și sătoase in toate statele membre

Libertatea deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare

Stabilitatea irevocabilă in ce privește cursul de schimb și o monedă unică

Politica economică și financiară este guvernată de principiul subsidiarității.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂTII

Art. 3 B introdus prin Tratatul de la Maastricht consacra principiul subsidiarității ca unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii.

In conformitate cu prevederile art. 3B, Comunitatea urmează să acționeze numai in limitele competențelor care ii sunt conferite și obiectivele care ii sunt incredințate prin Tratat. Intervenția Comunității poate presupune o competență exclusivă dacă ea este astfel prevăzută in Tratat și este conform cu obiectivele acestuia. In situația in care există domenii care nu sunt de competența sa exclusivă, intervenția Comunității este condiționată de măsura in care obiectivele acțiunii in cauză nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre și ar putea, prin urmare, să fie mai bine realizate la nivel comunitar, avându-se in vedere dimensiunile și efectele acțiunii respective (par. 2).

Principiul subsidiarității a fost și este in continuare un principiu supus controverselor, fapt care a determinat formularea unor precizări din partea organismelor comunitare. Conform art. 3B principiul nu se aplică domeniilor care aparțin competenței exclusive a Comunității, dar nu sunt definite explicit aceste domenii, ceea ce determină Comisia să facă această definire cu privire la obligația Comunității de a acționa și la desesizarea statelor privind dreptul de a intervenii unilateral. Comisia recunoaște, insă, că in stadiul actual al construcției comunitare obligația de a acționa nu implica necesar crearea unei competențe exclusive a Comunității, iar noțțiunea de “competență exclusivă“ nu antrenează nici existența unei politici comune.

Existența unei competențe exclusive nu implică faptul că măsurile relative la obiectivul urmărit să fie de resortul exclusiv al Comunității, insă statele membre sunt ținute să respecte primatul dreptului comunitar.

Se apreciează că principiul are două dimensiuni:

Necesitatea intervenției, care se apreciează pornind de la o comparare a mijloacelor și instrumentelor de care dispun Comunitatea și statele membre.

La eficacitate egală, Comunitatea trebuie să rețină modul de intervenție care lasă mai multă libertate statelor, persoanelor fizice și intreprinderilor, conform art. 3B alin.3.

Așadar, principiul subsidiarității presupune următoarele două aspecte:

Uniunea este competentă să acționeze in domeniile și in măsura obiectivelor care ii sunt incredințate in mod expres și, evident fiind vorba despre o competență exclusivă, ele vor acționa cu titlu definitiv, irevocabil, fără alternativă. Sub acest aspect nu poate fi in discuție aplicarea principiului subsidiarității (de exemplu, in domeniile politicilor agricole, a transporturilor, a concurenței sau in domeniul politicii comerciale comune).

Dacă sunt in cauză competențe concurente, adică in domeniile care nu aparțin competențrlor exclusive, ale Uniunii, precum in domeniile politicii sociale, sănătății, iar statele membre nu pot datorită, dimensiunilor și efectelor acțiunii respective, să realizeze obiectivele propuse, atunci Uniunea va intervenii in măsura in care aceste obiective pot fi mai bine realizate la nivel comunitar.

Controlul respectării principiului subsidiarității este asumat de legislator, care deține o largă putere de apreciere in privința aplicării lui. Iar in caz de contestare in legătură cu punerea sa in aplicare se apreciează că se va putea sesoza Curtea de Justiție pentru interpretarea art.3B.

Consiliul European de la Edinbourgh, din 11-12 decembrie 1992, a formulat o serie de concluzii, intr-o abordare globală a principiului subsidiarității. Aplicarea principiului are in vedere respectarea identității naționale și păstrarea competențelor naționale, permițând, totodată, luarea in considerare a cetățenilor intr-un mod mai eficient in procesul decizional.

S-a susținut că art. 3B evidențiază trei elemente principale legate de limita in acțiunea comunitară, de obligativitatea de a acționa și denatura și de intensitatea acțiunii comunitare.

Relativ la primul element- limita in acțiunea comunitară- se apreciează că potrivit art. 3B alin.1, Comunitatea nu este in măsură să acțționeze decât dacă acțiunea respectivă se inscrie in limitele componentelor incredințate de Tratat și dacă aceasta are ca obiect realizarea unuia sau mai multora dintre obiectivele sale, competența națională fiind regula, in timp ce competența comunitară este excepția.

Legat de obligativitatea acțiunii comunitare, Comunitatea nu este obligată să intervină cât timp nu are competențe exclusive decât dacă acțiunea ei este justificată sub criteriul subsidiarității cu cele două condiții ale sale.

In privința celui de-al treilea element- natura și intensitatea acțiunii comunitare- art. 3B, alin.3 arată că mijloacele destinate acțiunii trebuie să fie proporționale cu obiectivul urmărit. Măsurile comunitare trebuie să lase o marjă de decizie cât de largă posibil la nivel național, ca și posibilitatea statelor de a lua măsuri viabile la acest nivel, nu numai in domeniile pe care Tratatul le prevede.

S-a remarcat faptul ca un rol esențial in punerea in aplicare a regulilor de mai sus revine Comisiei, care a fost investită cu drept de inițiativă prin Tratatul de la Maastricht.

Ea va trebui să procedeze la consultări mai largi inainte de a propune măsuri legislative și să justifice oportunitetea inițiativei in privința principiului subsidiarității.

In cadrul Declarației interinstituțional a Consiliului, Parlamentului și Comisiei asupra democrației, transparenței și subsidiarității (Luxembourg 25 octombrie 1993 ) un capitol distinct a fost destinat Acordului interinstituțional privind procedura pentru punere in aplicare a principiului subsidiarității. In legătură cu procedura s-au convenit următoarele:

in exercitarea dreptului său de inițiativă, Comisia va ține seama de principiul subsidiarității și va justifica responsabilitatea sa;

expunerea de motive a oricărei propuneri a Comisiei va comporta o justificare a propunerii;

cele trei instituții vor verifica conformitatea acțiunii cu dispozițiile privind subsidiaritatea in privințța alegerii instrumentelor juridice și a conținutului.

Prin Rezoluția sa din 20 aprilie 1994, Parlamentul a constatat că principiul subsidiarității a dobândit statutul de normă juridică constrângătoare și de rang constituțional și ca ea obligă instituțiile europene și statele membre.

CAPITOLUL V

CONCLUZII FINALE

Prezentul proces de lărgire reprezintă cea mai mare provocare pentru Uniunea Europeană de la crearea sa din anii ‘ 50.

Atât statele membre ale Uniunii, cât și cele aspirante din Europa Centrală și de Est au devenit conștiente de faptul că Uniunea trebuie să parcurgă un proces de lărgire și adâncire. Dacă acest proces va eșua există pericolul ca insuși procesul de integrare europeană să fie un compromis, cu efecte negative atât pentru cetățenii actuali ai Uniunii, cât și pentru cei ai țărilor candidate la aderare. Dacă, insă, lărgirea și adâncirea se vor realiza cu succes, “premiul” este mare – unificarea pașnică și democrată a Europei pentru prima dată in istoria sa.

Odată cu căderea Cortinei de Fier in 1989, urmată de unificarea Germaniei in 1990 și dezintegrarea Uniunii Sovietice in 1991, ambele părțI ale Europei au fost cuprinse de euforie, dar, in acelasi timp, nu puteau fi neglijate problemele cu care se confruntau noile state din centrul și estul Europei pe drumul lor către reforma economică și stabilitatea democrației. Pornind din punctele diferite de plecare țările candidate au inregistrat pricese diferite.

La Copenhaga in 1993 a pornit procesul de lărgire către est a UE, stabilindu-se că țările centrale și est-europene care doresc să adere la UE vor putea deveni, in viitor, membre cu drepturi depline ale acesteia. Au urmat Essen in 1994 cu Strategia de Preaderare, Cannes in iunie 1995 cu cadrul financiar și Madrid in decembrie 1995, unde s-a subliniat necesitatea intăririi Uniunii pentru lărgire. Aceste hotărâri au asigurat cadrul de bază pentru analiza și propunerile cuprinse in Agenda 2000.

Copenhaga a reprezentet un moment istoric, deoarece Uniunea a promis, pentru viitor, statutul de membre UE țărilor central și est europene.

Criteriile politice și economice care trebuie indeplinite de țările candidate se referă in primul rând la democrație, justiție, drepturile omului și protecția minorităților, și summit-ul de la Amsterdam a confirmat natura primordială a acestor criterii prin modificarea Tratatului asupra UE, astfel incât acestea să devină o condiție a dobândirii calității de membru. Totodată aceste criterii include necesitatea existenței unei economii de piață funcționale și a capacității țării candidate de a face față presiunilor concurențiale din cadrul Pieței Unice.

Omonedă unică europeană a fost introdusă pentru a inlocui, de la 1 ianuarie 1999, monedele naționale ale celor 11 țări participante* la UEM. Incepând cu această dată a devenit posibil să se factureze in EURO, să dispui de un cont bancar in EURO sau să ții contabilitatea in EURO.

Incepând cu 1 ianuarie 2002 ( inceputul perioadei dublei circulații monetare, care se va termina cel târziu la 30 iunie 2002 ), vom asista la punerea in circulație a bancnotelor și monedelor EURO care le vor inlocui pe cele naționale și care vor dispărea progresiv intr-o perioadă de maximum 6 luni.

Uniunea Economică și Monetară nu corespunde nici un model teoretic existent, ea putând fi caracterizată ca fiind o “reuniune de entitățI naționale, păstrându-și prerogative esențiale de politică economică, dar odată cu o monedă unică, implicănd o centralizare completă a obiectivelor comunitare”**.

UEM se caracterizează prin faptul că va avea o rată de schimb unică și o politică monetară unică. Deși UEM reprezintă in primul rând o schimbare fundamentală a regimului de politică economică pentru țările participante, instaurarea ei va avea de asemenea implicații externe considerabile. UEM va insemna crearea unei zone a cărei potențial economic va fi comparabil cu cel al SUA.

BIBLIOGRAFIE

FUEREA AUGUSTIN (coordonator), FILIPESCU I. – “ Drept Internațional Comunitar”, Ed. Academiei, București, 2000

MANOLACHE O. – “ Drept Comunitar”, Ed. All, București

SILASI GRIGORE – “ Integrarea Monetară Europeană“, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara,1998

SUTĂ NICOLAE – “Comerț Internațional și Politici Comerciale Contemporane”, Ed. Eficient, București,1999

Consiliul European de la Luxembourg, decembrie 1997 – “Concluziile Președenției”, Publicație a Comisiei Europene

“ Cartea Albă – Pregătirea Tărilor Asiciate din Europa Centrală și de Est pentru Integrarea in Piața Internă a Uniunii”, Bruxelles, 3 mai 1995

Programul PHARE pentru România, Material informativ al Delegației Comisiei Europene in România, 1995