. Uniunea Economica Si Monetara Europeana Si Rolul Euro In Cadrul Pietelor Financiare

MOTTO:

„Avem nevoie de un cod european, de o curte de casație europeană, de o monedă unică, de aceleași măsuri și greutăți, de aceleași legi. Trebuie să facem din toate popoarele Europei un singur popor.”

INTRODUCERE

Începând cu 1 ianuarie 1999, lumea întreagă este martora unuia dintre acela mai profunde și de anvergură evenimente economice din istoria modernă. La acea dată, Uniunea Europeană (UE) lansat o etapă finală a Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.), creând prin urmare o nouă monedă trans-europeană, EURO, care va reprezenta în primul an al existenței sale bunuri și servicii noi în valoare de peste 6.000 de miliarde de dolari.

Această revoluție monetară creează al doilea mare bloc economic din lume, o piață unică de aproape 300 milioane de persoane, un mediu european al afacerilor modificat substanțial și prima provocare potențială pentru supremația dolarului american. Prin urmare, euro îi afectează nu numai pe bancherii, financiarii și economiștii din Europa, dar și pe directorii executivi, managerii, investitorii, agenții de promovare, analiștii, avocații jurnaliștii și politicienii din întreaga lume.

Uniunea Economică și monetară (U.E.M.) a fost o hotărâre a Uniunii Europene în 1960, pentru că promitea o stabilitate monetară și un pas înainte în integrarea europeană. Oricum, diferitele obstacolele politice și economice au barat calea până la semnarea Tratatului de la Maastricht în februarie 1992. În diferitele momente, angajarea politică slabă, diferențele privind prioritățile economice, lipsa convergenței economice și dezvoltările pe piețele interne a valutei în afara controlului Uniunii, au jucat rolul lor în procesul de formare a U.E.M. Cu toate acestea, ultimii 25 de ani au reprezentat pentru statele membre ale Uniunii Europene o permanentă căutare pentru adâncirea cooperării monetare ca mijloc de întărire a legăturilor politice dintre ele și de protejare a creației lor centrale, respectiv piața comună.

Introducerea monedei unice a fost considerată o necesitate pentru folosirea deplină a avantajelor Pieței Interne Unice, și care presupune libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor.

Disputele politice meschine și euro-scpticismul au dominat știrile referitoare la acest subiect timp de mai mulți ani, în timp ce motorul pregătirii tehnice a continuat să funcționeze în liniște în fundal, dar ultimele rămășițe de îndoială s-au risipit. Euro este acum moneda oficială a Austriei, Belgiei, Finlandei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Olandei, Portugaliei, Spaniei și Greciei.

Pe de o parte, introducerea euro a fost numită „o ocazie pentru a atinge cel mai înalt nivel de bunăstare și câștiguri în eficiență, comparativ cu orice eveniment sau sistem economic din istoria europeană postbelică” și „un punct de cotitură pentru mediul european al afacerilor”.

Din această perspectivă, euro va unifica Europa occidentală, va încuraja competiția, va revoluționa finanțele și va conduce Europa în cea mai strălucitoare eră economică. De cealaltă parte, uniunea monetară a fost numită „un salt în necunoscut”, „o înjunghiere a viitorului, „o schemă plină de defecte” și chiar „o castrare economică și politică”. Diferențele de opinie referitoare la acest subiect nu surprind pe nimeni, deoarece aproape fiecare aspect legat de euro implică probleme și relații financiare complicate.

CAPITOLUL I “ISTORICUL UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE EUROPENE”

1.1. Intenții federaliste într-o Europă traumatizată

1939-1945. Europa este înfrântă. Învinșii și învingătorii sunt epuizați. Continentul marilor civilizații se pregătește să devină câmpul de antrenament politic și militar al noilor maeștri – SUA și URSS. Nazismul înfrânt și războiul ideologiilor se continuă prin împărțirea Europei – vestul democrației liberale, iar estul comunismului sovietic. Retorica politică se dezlănțuie într-un spațiu larg, de la promisiuni paternaliste, până la amenințări înfricoșătoare. Terorizate de necunoașterea noului vârtej de organizare a lumii și amenințate de un nou război, statele europene, cuminți și vinovate, se supun maeștrilor lor.

Fără îndoială că astăzi pare mai ușor de înțeles complexitatea politică de după război. Nu trebuie însă uitat că lumea politică are mai multe fațete; fiecare dintre acestea își are partea sa de adevăr și partea sa nepătrunsă, iar istoria, fapt cunoscut, poarta amprenta învingătorului.

Descalificată din competiția pentru supremație în lume, Europa de vest intră într-un nou experiment politic. Națiuni cu un trecut atât de complex, cu stiluri, culturi, tradiții, mentalități diverse, prieteni sau adversari, care cândva, după câte o răfuială, se pregăteau de revanșă, obosiți și traumatizați, după așa un război, cădeau de voie, de nevoie la pace. Începea o altă construcție a Europei, un nou proces politic cu o miză subtilă și greu de descifrat într-o realitate fluidă și continuu alimentată cu torenți ce apăreau din toate părțile. Căci în perioade de turbulențe, istoria reține cu greu faptele și valorile lor reale, mai ales când este greu de stabilit unde se termină lupta armată și unde încep negocierile politice, ce rol joacă interesul național și cel paranațional, dar și ambiguitatea, improvizația, întâmplarea, eroarea…

Așadar, o imagine a Europei de vest după război în căutarea unei identități în noul sistem mondial. O căutare de sens, de echilibru, de evoluție; cu participanți diverși – state, organizații politice, oameni politici, oameni de afaceri, diplomați, religioși, sindicaliști, luptători, idealiști, etc. Între ei, interese și metode diverse – urgențe politice sau economice sau militare; dominație politică sau reconcilieri naționale; idealuri patriotice sau ideologice (sau ambele).

Din timpul războiului, deja ideea de Europă unită circula sub diverse forme și în diferite medii.

Într-un memorandum adresat ministrului său Eden în 1942, Churchill lansa formula de „State unite ale Europei”. Ideea primului-ministru britanic se înscria probabil în noua ordine mondială cuprinsă în Cartea Atlanticului din 1941, document care cuprindea principiile de organizare a lumii după război.

Într-un număr din „Resistance” din 17 februarie 1943 se scria:

„De două secole există o dilemă: sau o Europă prusacă sau o comunitate europeană compusă din popoarele libere, egale…”.

După război, într-o inițiativă din 1946, foști luptători din Rezistență, partizani ai nealinierii, care refuzau împărțirea continentului în blocuri militare, au fondat „Mișcarea pentru Statele unite socialiste ale Europei”. Mișcarea cuprindea foști luptători din Rezistența franceză, labouriști englezi, socialiști olandezi, pacifiști germani, etc. Dar acest grup destul de restrâns de intelectuali progresiști (la care se presupunea că aderau efectiv și comuniștii iugoslavi) este repede atacat atât de comuniștii internaționali, partizani ai Moscovei, cât și de partizanii alianței americane. Nu este greu de presupus astăzi că întâlnirea trupelor americane și sovietice pe Elba pecetluia înțelegere de la Yalta – Europa, nu avea loc și pentru un curent de nealiniere.

Tot în 1946, într-o conferință ținută la Universitatea din Zurich, Churchill lansează oficial ideea referitoare la Satele unite ale Europei, motivat de dorința „de a reconstrui familia europeană și de-ai asigura o structură care să-i permită să trăiască și să se dezvolte în pace, securitate și libertate”. Și astăzi credem că este greu de stabilit frontiera între ficțiunea politică a influentului om politic și realitatea unei perioade în care se pregătea dezmembrarea Europei (de care Churchill nu era deloc străin). Căci viitorul trecea prin înțelegerea foștilor aliați între care prindea contur jocul ideologic, joc care se localizează din ce în ce mai mult pe continent.

Pentru Europa occidentală, amenințarea sovietică era în creștere. Frica de Stalin devenea o stare sinceră pentru europeni (iar pentru comuniștii internaționali – o bucurie). Franța reluase convulsiile și dezbinările politice cu o nouă republică.

Într-un discurs ținut la Rennes la 27 iulie 1947, generalul de Gaulle spunea că „rușii sunt la două etape de turul Franței”. Germania nu-și aparținea, iar lumea anglo-americană își perfecționa…pax britanica.

În această perioada statele europene se găseau într-o dezordine social-politică și mai ales economică: sistem monetar inexistent, inflație generalizată, șomaj, foame, intoleranțe ideologice explozive. Războiul adusese națiuni puternice și industrializate într-o stare de sărăcie; Marea Britanie chiar avea un nivel de trai egal cu cel al estului Germaniei.

În acest puzzle politic fiecare își caută un loc al său. Britanicii se îndreptau către o alianță privilegiată cu Statele Unite; Churchill pierzând alegerile lasă acest câmp de manevră guvernului labourist.

Franța, mare putere colonială, își caută o poziție cât mai favorabilă în noul context european, dar era prinsă într-o complexă competiție politică internă, în care se confruntau ideologii opuse, de la diverse tipuri de comuniști, până la dreapta naționalistă a generalului de Gaulle, Adunarea poporului francez (1947).

Germania și Italia învinse și izolate reluau practica democrației. Dreapta clasică, mult prea compromisă cu războiul este suplinită de o democrație creștină, care opunându-se unei „stângi” dinamice, caută un loc în Europa în formare.

Belgia, Olanda și Luxemburg, din dorința de a se menține în competiția cu mai marii lor vecini, se grupau într-o asociație de liber schimb.

Referitor la relațiile internaționale, acestea trăiau o perioadă dinamică, cu Europa în centrul atenției. Și nu că statele europene ar fi decis mersul acestor relații, nu că ele ar fi decis pacea sau războiul, ci pentru că Europa era împărțită militar și ideologic între cei doi mari învingători.

Sovieticii își luau fără jenă „teritoriile eliberate” de armata roșie și impuneau acolo ideologia lor.

Cei patru participanți la „Conferința ultimei șanse” (Londra, decembrie 1947), care însă ratează o înțelegere.

Începe blocada Berlinului (iunie 1948).

America dă drumul la „planul Marshall”, iar statele vizate se grupează în Organizația europeană de cooperare economică pentru buna administrare a acestui plan (aprilie 1948).

Acestea sunt, în linii mari, condițiile Europei în mai 1948, când curentul federalist declanșează Congresul de la Haga, unde după pacea generalilor și a oamenilor politici, opt sute de personalități din peste douăzeci de țări încearcă să facă pacea civililor. Participarea la congres este o luare la cunoștință a diversității de interese în Europa. Unde grupări exprimau curente politice (Mișcarea socialistă pentru Statele unite ale Europei, Mișcarea pentru Europa a lui Churchill și partidul său), altele exprimau interese de afaceri (Liga europeană de cooperare economică); revenea în actualitate Uniunea Paneuropeană a contelui Richard Coudenhave – Kalergi. Șaisprezece foști șefi de guvern și numeroși foști miniștrii reprezentanți (mai mult sau mai puțin oficiali) ai diverselor grupuri. Veniseră la Haga Sir Winston Churchill, Konad Adenaner, viitorul cancelar vest-german…

Cu puțin înainte de întâlnirea de la Haga se constituise „Uniunea occidentală” (17 martie 1948), compusă din Franța, Marea Britanie, Olanda, Belgia și Luxemburg. Pe baza rezoluției Congresului, aceste cinci state alcătuiesc un „Comitet permanent pentru studiul și dezvoltarea federației europene”. Numai că în federalizarea continentului începe concurența între metoda inter-guvernamentală (voită de britanici) și metoda supra națională (voită de francezi), (cele două metode care se concurează, se completează, se șicanează și astăzi în construcția europeană). Negociatorii de atunci găsesc o formulă de compromis între supra-național și inter-guvernamental și la 5 mai 1949, zece state (Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxembrug, Marea Britanie, Olanda și Suedia) semnează la Londra tratatul de constituire a Consiliului Europei.

1.2. Pte se grupează în Organizația europeană de cooperare economică pentru buna administrare a acestui plan (aprilie 1948).

Acestea sunt, în linii mari, condițiile Europei în mai 1948, când curentul federalist declanșează Congresul de la Haga, unde după pacea generalilor și a oamenilor politici, opt sute de personalități din peste douăzeci de țări încearcă să facă pacea civililor. Participarea la congres este o luare la cunoștință a diversității de interese în Europa. Unde grupări exprimau curente politice (Mișcarea socialistă pentru Statele unite ale Europei, Mișcarea pentru Europa a lui Churchill și partidul său), altele exprimau interese de afaceri (Liga europeană de cooperare economică); revenea în actualitate Uniunea Paneuropeană a contelui Richard Coudenhave – Kalergi. Șaisprezece foști șefi de guvern și numeroși foști miniștrii reprezentanți (mai mult sau mai puțin oficiali) ai diverselor grupuri. Veniseră la Haga Sir Winston Churchill, Konad Adenaner, viitorul cancelar vest-german…

Cu puțin înainte de întâlnirea de la Haga se constituise „Uniunea occidentală” (17 martie 1948), compusă din Franța, Marea Britanie, Olanda, Belgia și Luxemburg. Pe baza rezoluției Congresului, aceste cinci state alcătuiesc un „Comitet permanent pentru studiul și dezvoltarea federației europene”. Numai că în federalizarea continentului începe concurența între metoda inter-guvernamentală (voită de britanici) și metoda supra națională (voită de francezi), (cele două metode care se concurează, se completează, se șicanează și astăzi în construcția europeană). Negociatorii de atunci găsesc o formulă de compromis între supra-național și inter-guvernamental și la 5 mai 1949, zece state (Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxembrug, Marea Britanie, Olanda și Suedia) semnează la Londra tratatul de constituire a Consiliului Europei.

1.2. Primii pași către o Europă comunitară

În spațiul occidental, 1950 începe tot cu Germania. Americanii voiau reînarmarea Republicii federale și ridicarea potențialului său economic. Statele continentului încercau să găsească soluții la presiunile celor de peste ocean, dar și prudenței celor pentru care o Germanie puternică dădea de gândit.

În plan intern, democrațiile occidentale reușiseră să-și creeze o ierarhie politică nouă și stabilă.

Contrar agitațiilor politice interne și internaționale de după război, aranjamentele procesului de integrare nu sunt rezultatul unei întreprinderi de anvergură, ci mai curând acțiuni în cercuri restrânse.

Și nu poate fi lipsit de interes rolul celor care au reușit să revoluționeze Europă fără a schimba elitele politice, cei care sunt cotați astăzi drept „artizanii Europei”, „părinții fondatori”…

Robert Schuman (1886 – 1963), născut în Luxembrug, deputat popular în Adunarea națională a Franței (1919 – 1940). După război, ministrul de finanțe, de externe, de mai multe ori Președinte al Consiliului. Este cel care lansează la 9 mai 1950 planul primei comunități europene, Președinte al Adunării parlamentare europene.

Konrad Adenauer (1876 – 1976), născut la Koln, om de stat german, Președinte Uniunii creștin-democrate, Președinte Consiliului parlamentar constituant, Cancelar al Republicii federale până în 1963. cel ce duce o politică de reconciliere cu Franța și integrează Republica federală în Occident.

Alcide De Gaspari (1881 – 1954), originar din Trentin, din 1919 Președinte al Partidului popular italian. Cel care, din 1945, domină scena politică italiană până în 1953, conducând atât cabinete succesive.

Trei oameni politici cu poziții determinante în țările lor, toți trei democrați-creștini, de formațiune germanică.

Jean Monnet (1888 – 1979), născut la Cognac, ajuns repede om de afaceri de reputație internațională, dar și în funcții politice spectaculoase prin varietatea lor: diverse activități în serviciul Guvernului francez între 1914 – 1923), Secretar al Societății Națiunilor în anii '20, fondator la Bank of America, consilier pentru dezvoltare în unele țări, participant la punerea în mișcare a industriei de război în Statele Unite – 1940, Comisar general al Planului de modernizare a industriei franceze 1947 – 1952, primul Președinte al primei Comunități europene. Cel „mai american” dintre oamenii de afaceri francezi, inițiatorul metodei comunitare, care a stat la baza Declarației lui Robert Schuman.

Comunitățile europene s-au născut din progresul lent, dar sigur al ideii europene ca parte inseparabilă a evenimentelor care au zguduit Europa.

Industriile de bază, mai ales industria carboniferă (și siderurgică) impuneau o reorganizare socială după cel de-al doilea Război Mondial, cu atât mai mult cu cât viitorul Europei era amenințat de înfruntare Est – Vest, pe fondul reconcilierii franco-germane.

Alegerea acestor industrii era extrem de simbolică, deoarece ele conțineau fundamentele puterii pentru orice țară care opta să-și prezerve securitatea.

Momentul de debut al unei Europe unitare poate fi considerat apelul lansat de către Ministrul Afacerilor Externe al Franței, Robert Schuman, în mai 1950. Cu acest prilej, el declară că:

„Europa nu se va realiza dintr-o dată, nici printr-o construcție de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate în fapt. Așa se face că în acel an, șase state au devenit membri fondatori ai Comunității Europene: Franța, Italia, Germania Federală, Belgia, Olanda și Luxembrug.

În anul 1973, la Comunitățile Europene au aderat încă trei state: Danemarca, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Începând cu ianuarie 1981, se mai adaugă Grecia, ajungându-se la zece state membre.

În anul 1986, la Europa Comunitară aderă încă două state: Spania și Portugalia, iar din ianuarie 1995 se alătură Austria, Finlanda și Suedia, numărul lor ajungând la cincisprezece.

În februarie 1995 intră în vigoare acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a României, Cehiei, Slovaciei și Bulgariei.

1.2.1. Tratatul de la Paris

Actul care a fost pus pe bazele arhitecturii comunitare, după cel de-al doilea război mondial, a fost Tratatul de la Paris sau Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El a fost semnat de către șase țări fondatoare: Franța, Italia, Germania, Olanda, Luxemburg și Belgia, care s-au angajat pe calea integrării. Prin acest tratat s-a creat o „în altă Autoritate”, o „Adunare Parlamentară” (A.P.), un Consiliu de Miniștri (C.M.), o Curte de Justiție (C.J.) și un Comitet Consultativ (C.C.) valabile pe o perioadă de 50 ani.

Dacă crearea CECO era, în intenția inițiatorilor lui, numai o etapă de început pe calea ce conduce spre „federația europeană”, Piața comună a cărbunelui și oțelului permitea experimentarea a altor formule din alte domenii economice susceptibile de a fi extinse, astfel încât pe calea pașilor mărunți să se ajungă la construcția unei Europe politice.

Tratatul de la Paris asigură în esență: libertatea de circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție; supravegherea permanentă a pieței prin instaurarea unor cote de producție, pentru a evita unele disfuncționalități; respectarea regulilor de concurență și de transparență a prețurilor; sprijinirea modernizării sectorului și reconversiei.

Imediat după semnarea tratatului au fost elaborate încă două proiecte: Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) și Comunitatea Politică (CP), ele fiind însă abandonate, ca urmare a refuzului Adunării Naționale de a le ratifica (1954).

1.2.2. Tratatul de la Roma

Eforturile de relansare a construcției europene după eșecul celor două tratate s-au concretizat la Conferința de la Messina, din iunie 1955, privind terenul dublu al Uniunii vamale și energiei atomice. Acest demers avut ca rezultat elaborarea și semnarea Tratatului Comunității Economice Europene (CEE) și Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), numit și „EURATOM” sau Tratatele de la Roma. Ele au fost semnate în martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, având durată nelimitată.

Acesta este primul moment când cele 6 state acceptau să se angajeze pe calea integrării prin însăși această nelimitare a valabilității tratatelor.

Preambulul celor trei tratatele inserează unitatea de inspirație a creării Comunității, adică imperativul de angajare a statelor semnatare privind construirea unui destin comun, singurul în măsură să le permită controlul asupra viitorului.

CEE au ca obiectiv principal construirea unui piețe comune care să aibă la bază patru libertăți de circulație: a bunurilor, a persoanelor, a capitalului și al serviciilor; toate urmărind reducerea disparităților între sectoarele integrate și cele reintegrate ale economiilor țărilor componente. Tratatul își propune și alte obiective cum ar fi: promovarea unei dezvoltării armonioase a activităților economice și armonizarea legislațiilor naționale; dezvoltarea de relații strânse între țările membre prin eliminarea treptată a taxelor vamale, inclusiv a restricțiilor cantitative la importuri și exporturi, stabilirea unor politici comune și a unor tarife vamale comune cu țările terțe; crearea unui Fond Social European, instituirea unei Bănci Europene de Investiții; creșterea economică echilibrată și continuă și asigurarea stabilității ei.

EURATOM are ca obiective principale coordonarea programelor de cercetare lansate sau în curs de lansare, de către statele membre, precum și formarea și creșterea rapidă a industriilor nucleare. EURATOM a fost nevoit să-și limiteze ambițiile, datorită caracterului complex și delicat al sectorului nuclear, care acoperă interesele vitale ale statelor în domeniile apărării și independenței naționale.

1.2.3. Actul Unic European (AUE)

AUE este, de fapt, un document care a pus bazele instituțiilor comunitare europene și care a modificat Tratatele de la Paris și Roma. Înaintea adoptării și semnării propriu-zise a acestui act au avut loc mai multe întâlniri ale Consiliului European după cum ar fi:

de la Fontainbbeau, din iunie 1984, care a decis crearea unui comitet ad-hoc formați din reprezentații personali ai șefilor de stat și de guverne. Acest comitet a fost însărcinat să prezinte sugestii pentru îmbunătățirea funcționării sistemului comunitar și al cooperării politice, redactând un raport interimar adresat CE ce va urma să-și aibă reședința la Dublin;

CE de la Dublin, din decembrie 1984, care a apreciat calitatea raportului sus-menționat, deși 3 din cei 10 reprezentanți au exprimat rezerve la textul acestuia;

Întrunirea CE de la Bruxelles din martie 1985 a prilejuit un schimb de opinii cu privire la raportul definitiv, deși nu mult diferit de cel interimar;

CE de la Milano, din iunie 1985 a decis cu 7 voturi pentru și 5 împotrivă, convocarea unei Conferințe și realizarea unei „veritabile” piețe interioare. Propunerea a fost materializată în cursul anului 1985, iar la ședința CE de la Luxemburg din decembrie același an, s-au adoptat cu unele dificultăți, o serie de concluzii ce vor fi finalizate de către miniștrii afacerilor externe în ianuarie 1986.

După atâtea secvențe de întruniri, cele 9 state membre au semnat ALIE, la 17 februarie 1986, la care s-au adăugat apoi, Italia, Danemarca și Grecia. A urmat notificarea de către Parlamentele țărilor membre, în anul 1986, iulie 1987 a intrat în vigoare.

ALIE avea ca principale obiective:

realizarea marii piețe, începând cu ianuarie 1993;

creșterea rolului Parlamentului european pentru o funcționare echilibrată, instituțională și racordarea lui la procesul legislativ și la sistemul decizional comunitar, remediind deficitul democratic existent până atunci;

ameliorarea capacității de decizie a Consiliului de Miniștrii.

1.3. Calea către Uniunea Economică și Monetară

Uniunea Economică și Monetară (UEM) a fost o hotărâre a Uniunii Europene în 1960. pentru că promitea o stabilitate monetară și un pas înainte în integrarea europeană. Oricum diferitele obstacole politice și economice au barat calea până la semnarea Tratatului de la Maastricht în februarie 1992.

În diferitele momente, angajarea politică slabă, diferențele privind prioritățile economice și dezvoltările pe piețele interne a valutei în afara contractului Uniunii au jucat rolul lor în procesul spre formare a UEM. Cu toate acestea, ultimii 25 de ani au reprezentat pentru statele membre ale Uniunii Europene o permanentă căutare pentru adâncirea cooperării monetare ca mijloc de întărire a legăturilor politice dintre ele și de protejare a creației lor centrale, respectiv piața comună.

Măsurile UEM din Tratatul de la Maastricht reflectă multe lecții învățate în timpul acestei perioade.

Un scurt sumar al pasajelor spre Uniunea Economică și Monetară poate fi divizat în trei faze:

De la Tratatul de la Roma la Raportul Werner (1970).

De la Raportul Werner la Sistemul Monetar European (SME).

De la SME la Tratatul de la Maastricht.

În prima fază, Tratatul de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene nu conține precizări privind realizarea Uniunii Economice și Monetare. Astăzi, Tratatul de la Roma, datorită funcționării sistemului de la Bretton Woods, au presupus că valutele vor fi bazate pe realizarea unei piețe comune, prin îndepărtarea progresivă a barierelor către circulația liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. Ei nu au simțit nevoia să dezvolte un program detaliat pentru unirea politicilor economice. Cu toate acestea, Comitetul Monetar recunoaște nevoia unor măsuri exacte pentru coordonarea politicii monetare.

Raportul Werner, care a fost prezentat în octombrie 1970, a recomandat realizarea UEM, în trei etape, într-o perioadă de 10 ani, obiectivul final fiind convertibilitatea irevocabilă a valutelor statelor membre, mișcarea liberă a capitalurilor și menținerea unei rate de schimb pentru a stabili cadrul politicilor bugetare naționale și o metodă pentru deficitele financiare sau utilizarea surplusurilor. Armonizarea fiscală și cooperarea în politicile structurale și regionale vor fi de asemenea necesare.

Sub raportul instituțional, Raportul Werner a cerut crearea unui „centru” decizional pentru politica economică și un „Sistem comunitar” pentru băncile centrale:

În cea de a doua fază a procesului de realizare a UEM, adică trecerea de la Raportul Werner la Sistemul Monetar European, statele membre au fost de acord, în principiu, în 1971, asupra metodei în trei etape a UEM:

prima etapă – reducerea fluctuației ratei de schimb, încercată pe o bază experimentală.

Din cauza mediului internațional nefavorabil (instabilitatea dolarului, criza petrolului), politicilor naționale diversificate, jumătăților de măsură în strategia economică și a unui angajament politic foarte slab, nu s-a reușit realizarea UEM.

Decesul rapid al UEM nu a diminuat totuși interesul pentru crearea unei zone de stabilitate monetară, astfel că în anul 1977 a fost prezentată o nouă propunere de către președintele Comisiei Europene, Roz Jenkis. Propunerea a fost preluată într-o formă mult mai limitată de către Germania și Franța și lăsată în martie 1979 sub forma Sistemului Monetar European (SME), cu participarea tuturor statelor membre. Totuși, lira sterlină a rămas în afara mecanismului ratei de schimb.

În timp ce scopul principal al SME a fost reducerea instabilității monetare, care s-a manifestat în tulburarea comerțului, consens între statele membre, astfel controlarea și reducerea inflației a trebuit să fie o prioritate economică.

SME și mecanismul ratei de schimb a fost un nou început, deoarece paritățile pot fi schimbate numai prin acord mutual al statelor membre și a Comisiei.

SME a fost construit pe conceptul unor rate de schimb ajustabile, pe o rată principală în relație cu ECU, el însuși o nouă creație, ca o medie a monedelor SME.

O rețea a ratelor bilaterale a fost derivată din ratele centrale ECU și marginile de fluctuație dintre monede, marje ce au fost create să nu depășească 2,25% + , cu excepția lirei ca a fost acceptată la 6%.

Funcționarea SME a oferit statelor membre posibilitatea de a întări poziția Europei din punct de vedere economic și politic. După o decadă de funcționare, SME a fost considerat un succes.

Bilanțul funcționării SME a reprezentat o importantă bază pentru discuții privind realizarea Uniunii Economice și Monetare. Într-adevăr, în cele 18 luni, înainte de începerea Conferinței inter-guvernamentale pentru întocmirea prevederilor Tratatului pentru UEM, peseta și lira sterlină cu fluctuație de 6%, în timp ce lira și-a redus marginile între 2,25%.

Introducerea monedei unice a fost considerată o necesitate pentru folosirea deplină a avantajului Pieței Interne Unice, creată în 1985 și care presupune libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor și capitalurilor.

De asemenea, mulți economiști și bancheri au exprimat că autonomia monetară națională este în neconcordanță cu obiectivele comunitare privind libertatea comerțului, a mișcării capitalurilor și ratele de schimb fixe. Pentru mulți această imagine a fost confirmată mai târziu de tulburările din 1992 – 1993, cauzând retragerea lirei italiene și lirei sterline și creșterea canalului de fluctuație la 15%.

În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra a creat un Comitet pentru studiul Uniunii Economice și Monetare, sub conducerea Președintelui Comisiei Europene, Jaques Delars.

Comitetul și-a prezentat raportul în aprilie 1989, care definește ca obiective ale Uniunii Economice și Monetare:

totala liberalizare a mișcării capitalurilor,

integrarea deplină a pieței financiare,

convertibilitatea totală și reversibilă a monedelor,

rate de schimb revocabil cuplate cu eliminarea marginilor fluctuației,

posibilă înlocuire a monedelor naționale cu o monedă unică.

S-a propus realizarea UEM în trei etape, pornind de la o coordonare economică și monetară mai strânsă la moneda unică și Banca Centrală Europeană.

Tratatul asupra Uniunii Europene (1 decembrie 1993) definește bazele Uniunii Economice și Monetare:

crearea unei monede unice ca una din cele mai stabile din lume;

crearea de centre pentru luarea deciziilor economice și financiare puternice și echilibrate;

scopul monedei unice este de a fi în concordanță cu cele mai bune rezultate;

stabilirea unui calendar realist pentru realizarea acestui scop.

Uniunea Economică și Monetară este angajamentul central al acestui tratat care contribuie la consolidarea păcii și prosperității, care au fost de la început obiectivele principale ale construcției Europei.

Astăzi, când comerțul dintre statele membre a ajuns la 60% din totalul comerțului lor, antrenarea pieței comune și liberalizarea circulației capitalului necesită un supliment logic și esențial: moneda unică.

În ultimii ani, creșterea inacceptabilă a șomajului, dificultățile create de recesiune și fluctuațiile excesive sau negarantate ale ratei de schimb și piețele de capital au respins direcția Uniunii Economice și Monetare în Europa. Anumite sectoare ale opiniei publice au sesizat anumite îndoieli. În cercurile economice și financiare, credibilitatea și fezabilitatea monedei unice au fost puse la îndoială.

Uniunea ar accepta aceste dificultăți mai bine dacă ar exista moneda unică. Această convingere a câștigat teren și este în creștere prin angajamentul statelor membre din Tratatul pentru Uniunea Europeană; acum trebuie să câștige opinia publică din Europa.

Pentru a câștiga suportul opiniei publice răspunsul la următoarele întrebări trebuie înțeles de cetățeni:

De ce moneda unică? Ce profit le va aduce aceasta europenilor? Care sunt amenințările?

Ce prevede Tratatul pentru uniunea Europeană și Monetară?

Integrarea crescândă a economiilor europene solicită o mai bună coordonare monetară, împotriva unei baze marcate de dispariția regimurilor de fixare a ratelor de schimb și globalizarea economiei mondiale.

Stabilitatea Sistemului Monetar European reprezintă primul pas în această direcție. Dar turbulența monetară din anii anteriori a demonstrat necesitatea de a merge mai departe.

Existența monedei unice exclude fluctuațiile ratelor de schimb ale diverselor monede, ceea ce oferă stabilitate comerțului și investițiilor prin eliminarea influențelor neprevizibile asupra profitului.

De asemenea, se va putea realiza o comparație reală a prețurilor serviciilor de-a lungul frontierelor, ceea ce va duce la creșterea concurenței în cadrul Pieței Unice cu consecințe benefice asupra consumatorilor.

Moneda unică va stimula investițiile și folosirea forțelor de muncă prin:

Existența unui cadru solid în care deficitul public se află sub control, iar prețurile sunt stabile;

Banca Centrală Europeană va dispune de mijloace care să asigure stabilitatea monetară în întreaga Europă;

Odată cu Uniunea Monetară vor fi eliminate costurile privind tranzacțiile de schimb valutar care se ridică la 0,3 – 0,4% din PIB la nivelul Uniunii Europene, respectiv, cca 20 – 25 milioane ECU;

Existența unei monede unice la nivelul Europei va asigura firmelor o forță sporită pe plan internațional; moneda unică europeană va putea participa alături de yen, la asigurarea unui sistem monetar internațional mult mai stabil;

Prin conducerea colectivă a Uniunii Europene și Monetare de către băncile centrale se va asigura suveranitatea monetară comună împărțindu-se responsabilitatea asupra uneia din cele mai puternice monede din lume.

Instituțiile Uniunii Economice și Monetare Europene

Managementul răsunător al UEM trebuie permanent respectat, deoarece acest criteriu nu este doar un singur test de calificare pentru parteneriat ci și un angajament de durată al statelor membre de a adera la o politică economică conducând la o creștere puternică, la locuri de muncă și menținerea puterii de cumpărare.

UEM este construită pe doi piloni.

Un punct focal puternic pentru coordonarea politicilor economice – Consiliul Miniștrilor responsabil cu Probleme Economice și Financiare (ECOFIN), acesta este responsabil pentru coordonarea și definirea liniilor generale de politică economică. Aceasta dispune de mijloace de a exercita presiuni asupra statelor membre de a-și respecta obligațiile bugetare.

O instituție monetară independentă – Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC). Acesta nu poate primi nici o instrucțiune de la vreun stat membru sau de la instituțiile europene. SEBC va determina liber politica Uniunii Europene Monetare și are ca sarcină garantarea stabilității prețului.

CAPITOLUL II ”REALIZAREA INTEGRĂRII ECONOMICE

ȘI MONETARE”

2.1.Conceptul integrării

Integrarea economicǎ este un proces complex de făurire a Europei Comunitare care presupune crearea unei veritabile piețe comune. El constă în dezvoltarea interdependețelor economice dintre statele componente și este determinat de un ansamblu de factori între care revoluția științifică și tehnică joacă un rol de prim ordin. Integrarea economicǎ a Europei Comunitare are un conținut concret-istoric și cuprinde liberalizarea piețelor comerțului între țările componente, crearea unei uniuni vamale, circulația liberă a capitalurilor și a forței de muncă între aceste țări.

Prelungirea naturală („integrarea cumulativă”) a integrării economice duce la integrarea monetară, adică la aplicarea unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic, format de piața comună. Integrarea monetară poate lua, întâi de toate, forma unei cooperări între statele membre în materie de politică monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi sau, tot pe calea cooperării, pentru rezolvarea problemelor de balanță a prețurilor.

Tratatul de la Roma n-a cuprins în conținutul său decât dispoziții de ordin general în domeniul cooperării monetare, căci părțile semnatare nu erau dispuse să renunțe la suveranitatea lor națională în acest domeniu. Ele nu doreau ca profitul unor întreprinderi naționale să fie la dispoziția unor instituții comune. Pe de altă parte, primele șase state fondatoare ale Comunității participau la sistemul Bretton Woods, care se caracteriza prin rate de schimb fixe, ceea ce demonstra inutilitatea creării unui sistem monetar paralel.

Abordând cele două concepte, se poate afirma că ultima fază a integrării economice este uniunea economică, iar a celei monetare – uniunea monetară.

Istoric:

În istoria integrării economice și monetare distingem trei faze, și anume1:

a. Faza I a cuprins perioada 1958 – 1969, când cei șase s-au consacrat edificării unui tip de comunitate europeană, care să aibă în vedere Tratatul încheiat. În această fază, principalele obiective ale Uniunii vamale au fost atinse înaintea scadenței fixate, și anume – suprimarea drepturilor de vamă, a restricțiilor cantitative în interiorul statelor, precum și aplicarea unui tarif comun vis-a-vis de țările terțe.

De asemenea, s-au produs măsuri pentru înlăturarea unor obstacole netarifare, care împiedicau libera circulație a bunurilor și serviciilor, precum și a factorilor de producție.

Și în domeniul politicilor comune s-au realizat progrese evidente, mai ales în ceea ce privește mecanismele politicii agricole și transporturilor.

Concomitent, deși sistemul monetar internațional prezenta unele amenințări pentru Europa Comunitară, noile formule de propuneri, în legătură cu integrarea monetară, ofereau perspectiva unei zone de stabilitate monetară în Europa.

Văzând tensiunile crescânde în sânul sistemului Bretton Woods, conducătorii europeni s-au convins că dispozițiile Tratatului de la Roma, nu reușeau ele singure să garanteze integrarea economică și monetară a Europei. Așa se face că la Conferința de la Haye din 1969, șefii de state și de guverne din cele șase țări au decis că CEE trebuie să fie transformată progresiv într-o Uniune economică și monetară (UEM).

În anul următor, în octombrie 1970, primul ministru din Luxemburg (Pierre Werner) prezenta în fața Consiliului raportul care propunea realizarea graduală la orizontul anului 1980, o Uniune economică și monetară. Raportul enunța clar principiul înfăptuirii de „progrese paralele”, care presupunea realizarea concomitentă spre convergența de politici economice și spre integrare monetară. Acest raport mai conținea un număr de sugestii în materie de coordonare a politicilor economice, insistând asupra celor fiscale, bugetare, financiare și de finanțare a deficitelor.

În domeniul monetar, raportul sublinia necesitatea pentru statele membre de a-și armoniza instrumentele politicii monetare și de a le întări, prin reducerea mai întâi a marjelor de fluctuație între monedele naționale.

Ultimul obiectiv rămânea realizarea unei libertăți complete de mișcare a capitalurilor, acompaniat de convertibilitatea deplină a monedelor și la rate fixate irevocabil. Se poate aprecia că în această fază n-a existat practic o acțiune concretă în favoarea Uniunii monetare.

Tratatul de la Roma n-a prevăzut decât dispoziții minore în materie de cooperare monetară, iar crearea unui sistem paralel era apreciată drept o inutilitate.

b. Faza a II-a: 1969 – 1979. Uniunea monetară trebuia să se realizeze ca un proces pe etape. Premierul luxemburghez a prezentat propunerea ca marjele de fluctuație să se reducă în jurul cursului pivot, atunci când o monedă a unei țări comunitare se schimbă pentru alta. Marja de fluctuație trebuia să fie mai redusă decât cea rezervată schimburilor de monede comunitare contra dolari. De fapt, acesta era renumitul mecanism al „șarpelui în tunel”, în care șarpele reprezenta marja de fluctuație mai strânsă aplicabilă schimburilor între monedele țărilor comunitare, în timp ce marja mai largă, autorizată pentru schimburile contra dolari – reprezintă tunelul.

Premierul nu propunea realizarea mișcărilor de capital odată cu integrarea piețelor financiare, mai ales în sistemele bancare.

Începutul acestei faze nu era totuși favorabil progresului de integrare economică și monetară.

Abandonarea sistemului Bretton Woods și creșterea brutală a prețului petrolului a provocat o inflație galopantă, antrenând presiuni spectaculoase asupra monedelor europene.

Instabilitatea sistemului monetar internațional a făcut dificil, dacă nu imposibil, continuarea eforturilor spre integrare economică.

În 1972, autoritățile britanice au decis să lase flotarea lirei sterline în afara mecanismului șarpelui și a tunelului. Irlanda, Danemarca și Italia adoptau, nu mult după aceea, decizii identice.

La sfârșitul anului 1977, din nouă state membre ale comunității de pe atunci, numai jumătate (R.F. Germania, Belgia, Olanda, Danemarca și Luxemburg) rămâneau în interiorul acestui mecanism. În același an, planul Werner al Uniunii economice și monetare a fost finalmente abandonat.

Șefii Europei comunitare rămâneau totuși convinși că singurul mecanism eficace ar fi acela să autorizeze marje de fluctuație minime de rate de schimb care să oblige guvernele să-și coordoneze politicile monetare și fiscale și care ar permite în acest fel progrese spre realizarea Uniunii monetare complexe a Comunității. În acest context, la Conferința de la Bremen din 1978, Helmut Schmidt și Valery Giscard d’Estaing au prezentat liniile generale ale unui sistem monetar european (SME), care a fost aplicat efectiv începând cu martie 1979.

c. Din 1979 până în prezent. La începutul anilor 1980, a devenit clar că numai progrese suplimentare în direcția integrării economice și monetare ar permite, în primul rând, înfrângerea fragmentării pieței europene și ar oferi economiei europene mijloacele de a ajusta concurența SUA și Japoniei, iar în al doilea rând, ar putea remedia dezechilibrele economice, sociale și regionale ale Comunității, în mod evident accentuate după lărgirile succesive cu noi țări precum: Irlanda, Grecia, Portugalia și Spania.

Încurajate de succesul SME, care a permis crearea unei zone de stabilitate monetară internă și externă, șefii de State sau de guverne și-au fixat ca obiectiv realizarea unei mari piețe interne pentru 1992.

Comisia a elaborat atunci un program, (Cartea albă), care regrupa în jur de 300 propuneri specifice vizând desființarea până în 1992 a tuturor obstacolelor fizice, tehnice și fiscale, care se opun liberei circulații de bunuri, servicii, persoane și de capital.

Desăvârșirea , în 1992 a pieței interne era un obiectiv care implica realizarea de noi progrese în materie de integrare monetară. Reunit la Hanovra în iunie 1988, Consiliul european a reamintit că adoptând Actul unic „Statele membre ale Comunității au confirmat obiectivul realizării progresive a Uniunii economice și monetare”. El a decis să încredințeze unui comitet prezidat de Jaques Delors, președintele Comisiei, „misiunea de a studia și propune etape concrete care să ducă la această Uniune „. În afară de J. Delors, din acest comitet mai făceau parte vicepreședintele Comisiei, Frans Andriessen, 12 guvernatori de bănci centrale ale Statelor membre, precum și experți independenți.

Raportul Comitetului Delors care a fost publicat în aprilie 1989, prevedea realizarea în trei etape a Uniunii monetare a Comunității reunit la Madrid în iunie 1989, Consiliul European a decis să se aplice prima etapă a Planului Delors chiar din iulie 1990, adică în momentul mișcărilor de capital, în Comunitate.

În decembrie 1989, șefii de state sau de guverne conveniseră să convoace o conferință interguvernamentală, care să elaboreze amendamentele la Tratatul de la Roma în perspectiva UEM și care au primit în mod explicit o structură instituțională.

Tratatul de la Maastricht, semant în decembrie 1991, prevedea desăvârșirea Uniunii economice și monetare în trei etape, după care Comunitatea să fie dotată cu o monedă unică.

2.1.1.Etapele realizarii Uniunii Economice si Monetare

Obiectivele și baza juridică

Realizarea Uniunii economice și monetare (UEM) constituie un obiectiv comunitar care datează din anul 1969. el a fost reafirmat de nenumărate ori cu diverse prilejuri: Raportul Werner; Comunicatul final al întrunirii de la Paris din 1972; concluziile Consiliului European din 1977; precizarea acestui obiectiv fiind făcută și în scris în Tratatul de la Roma după ratificarea UE în 1987.

Necesitatea obiectivă

Așa cum am văzut, o uniune monetară implică deplina convertibilitate a monedelor statelor membre și liberalizarea completă a mișcărilor de capital. Acest lucru elimină orice marjă de fluctuație a monedelor în jurul cursului-pivot și instaurează rate de schimb fixe, de manieră irevocabilă, ceea ce presupune un înalt grad de convergență a politicilor economice și monetare a statelor membre, precum și un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economică și monetară comunitară.

O altă dezvoltare obiectiv-necesară, chiar dacă nu a fost vorba atunci de o condiție strict necesară pentru înfăptuirea uniunii monetare, era chiar introducerea unei monede comune. Oferta acestei monede urma să facă obiectul unui control centralizat care să determine rate unice de dobânzi pe ansamblul comunității precum și rate de schimb pentru monedele din țările terțe, inclusiv măsurile de control ce se impun.

Analizând obiectivele ce stau la baza realizării UEM, ele trebuie căutate, în egală măsură, chiar în interiorul acestui organism și anume realizarea pieței interioare eliminând incertitudinea și costurile tranzacțiilor de operații de schimb precum și asigurarea împotriva tuturor riscurilor fluctuației având posibilitatea unor comparații totale a costurilor și prețurilor per total uniune:

creșterea eficienței activității în toate domeniile economico-sociale;

consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a UE;

evitarea oricăror speculații între monedele comunitare;

asigurarea, prin dimensiunea economică și financiară a creării UEM, a unei anumite invulnerabilități a noii monede față de speculațiile internaționale;

deschiderea posibilității pentru noua monedă de a deveni moneda de rezervă și de plăți.

Așa cum vom vedea, etapele UEM au ca scop de a conduce progresiv trecerea la o monedă unică pe fundamente solide, înainte de toate prin obținerea unei convergențe aprofundate a politicilor economice și monetare.

Instrumentele și procedurile de coordonare economică și

de cooperare monetară

Pentru a înlătura unele din inconveniențele monedei unice, Comisia a prezentat încă din prima etapă două propuneri privind instrumentele și procedurile de coordonare economică și de cooperare monetară. Prima propunere (COM 90/1982) se referea la modificarea deciziei din 1974 a Consiliului asupra convergenței economice. Pentru a realiza în Comunitate o creștere susținută și neinflaționistă, precum și un înalt nivel al folosirii forței de muncă și grad ridicat de convergență economică necesară succesului primei etape a UEM, Consiliul a procedat la o supraveghere multilaterală pe parcursul unor sesiuni restrânse. Printre instrumentele de supraveghere figurează mai ales indicatorii de performanță economică, incluzând politicile monetare și bugetare, rapoartele periodice asupra situației economice precum și un raport economic anual supra comunității.

A doua propunere a Comisiei viza să modifice decizia din 1964 a consiliului privind cooperarea între băncile centrale ale statelor membre să procedeze la consultații privind principiile și liniile generale ale politicii băncilor centrale, cu deosebire în materie de credit, de piață monetară și de piață de schimb, precum și problemele care afectează stabilitatea piețelor financiare.

În mod normal, Comitetul să fie consultat înainte ca autoritățile naționale să poată lua decizii de politică monetară și de fixare a obiectivelor anuale ale masei monetare și de credit. Era necesar, de asemenea, să promoveze armonizarea de politici monetare a statelor membre pentru a asigura buna funcționare a sistemului monetar european și realizarea obiectivelor sale de stabilitate monetară.

Prima etapă

1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993, conținea următoarele două elemente:

desăvârșirea pieței interioare realizată la 31 decembrie 1991, comporta liberalizarea totală a mișcării de capital și a serviciilor financiare, care erau apreciate ca principale condiții ale constituirii unui spațiu financiar unic;

întâlnirea coordonării economice, printr-o mai mare convergență în materie de stabilitate și de asanare a finanțelor publice.

A doua etapă

1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998.

În această etapă, statele membre au evitat deficitele publice excesive și au consolidat independența băncilor centrale. Chiar de la începutul etapei a luat ființă Institutul monetar european (IME) care a avut ca misiune principală să consolideze coordonarea politicilor monetare pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

Disciplina financiară și monetară reprezintă o altă trăsătură a acestei etape. În acest scop, statele membre trebuiau să asigure băncilor centrale o mai mare independență și îndeplinirea următoarelor criterii de convergență:

o rată a inflației care să nu depășească 1,5%, media primelor trei țări cele mai performante din anul precedent;

deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB;

datoria publică să nu depășească 60% din PIB;

rata dobânzii pe termen lung să fie de până la 2% în comparație cu media primelor trei țări cele mai performante în materie de stabilitate a prețurilor;

menținerea monedei naționale în interiorul marjelor normale ale fluctuațiilor sistemului monetar european și absența devalorizării în mai puțin de 2 ani.

Decizia de a trece la cea de-a treia etapă a fost stabilită prin Tratatul de la Maastrict, care prevedea că data trecerii la această etapă să fie decisă de Consiliu dar având ca limită (minimală și maximală) calculată după un altgoritm în funcție de anumite condiții.

A treia etapă

1 ianuarie 1999 – 1 iulie 2002 cel mai târziu. În această etapă trebuie să aibă loc următoarele procese:

a. Crearea unui Sistem European de Bănci Centrale (SEBC) și a Băncii Centrale Europene (BCE). Aceste instituții vor funcționa chiar de la începutul celei de a treia etape, dar organele de conducere au fost nominalizate în cursul anului 1998. guvernele au procedat deja la numirea conducerilor în ciuda unor dispute de opțiuni. Obiectivul primordial rămâne menținerea stabilității prețurilor care vor avea ca funcție esențială definirea și implementarea politicii monetare unice în EURO;

b. Introducerea EURO. În decembrie 1995, Consiliul European întrunit la Madrid a dat numele de EURO1 monedei unice, adoptând totodată și scenariul pentru introducerea noii monede;

până la 1 ianuarie 1999 paritățile monedelor participante și ratelor lor de conversie în EURO, vor fi fixate irevocabil; mărimile exprimate în monede naționale din contract vor fi convertite în EURO respectând aceste rate. Acest lucru va asigura continuitatea contractelor;

pe baza celor două reglementări ale Consiliului care fixează cadrul juridic al monedei EURO (cos), aceasta va deveni o monedă a părții întregi iar ECU – paner va înceta să mai existe;

politica monetară și politica de schimb se vor face în EURO iar statele participante vor emite în EURO noile titluri de datorii publice;

între 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, SEBC și autoritățile publice naționale și comunitare vor trebui să controleze procesul de trecere la moneda unică în sectorul financiar, mai ales în cel bancar și să ajute celelalte sectoare ale economiei să se supună acestei treceri;

cel mai târziu până la 1 ianuarie 2002, biletele și piesele în EURO vor începe să circule paralel cu biletele și piesele (monedele) naționale;

până la data de 1 iulie 2002, biletele și monedele naționale vor fi retrase, iar locul lor va fi luat de biletele și monedele în EURO, care vor avea de acum înainte curs legal.

Impactul introducerii monedei EURO asupra țărilor membre ale UE va fi pozitiv cel puțin din două motive:

În primul rând, EURO va fi tot mai des utilizat la perfectarea tranzacțiilor comerciale și financiare și deci la elaborarea facturilor. Pe măsură ce va fi folosit ca mijloc de plată, importatorii și exportatorii vor beneficia de reduceri ale costurilor tranzacțiilor valutare.

În al doilea rând, noua monedă va constitui un punct de referință stabil pentru cei care doresc să stabilească legături de afaceri cu statele Europei comunitare, evitând variațiile inerente ale prețurilor și profiturilor realizate în monedă națională.

Pentru noile țări candidate, moneda EURO nu va avea nici un impact direct asupra negocierilor de aderare la UE, noul stat membru nefiind obligat să intre în zona EURO, atunci când aderă la UE.

Apartenență unei țări la moneda unică presupune îndeplinirea criteriilor de convergență economică stabilite prin tratatul de la Maastricht, adică existența unor structuri solide de piață impuse de UEM, concretizate în stabilitatea prețurilor și o fiscalitate sănătoasă. În acest fel, chiar țările membre neparticipante la EURO trebuie să respecte termenii condițiilor de stabilitate și creștere care să asigure durabilitatea convergenței economice și monetare, inclusiv a liberalizării circulației capitalului. Ele nu vor putea recurge la nici o finanțare directă prin banca centrală, a deficitelor din sectorul public și nici să acorde autorităților publice acces privilegiat la instituțiile financiare.

Noile state membre vor trebui să-și coordoneze politicile cursului de schimb cu cele ale zonei EURO și să evite fluctuațiile excesive, care ar putea afecta funcționarea normală a pieței unice, respectiv a UEM. Acestor țări însă, nu li se vor solicita sau impune să-și fixeze cursul de schimb în raport cu EURO, imediat după aderarea la UE, care să nu poată fi susținut și nici să aibă credibilitate. Singure, aceste țări pot decide participarea la noul mecanism de schimb cunoscut sub denumirea de SME2 și menit să pregătească monedele din afara sistemului EURO pentru aderarea deplină la el, instaurând astfel disciplina cursurilor de schimb în întreaga Europă comunitară. Desigur că această participare la noul mecanism de schimb al SME2 are și avantaje, în sensul că ar putea constitui o bază solidă pentru politicile macroeconomice, ar reduce rata inflației și ar atrage investiții de capital. În plus, mecanismul SME2 permite marje de fluctuații standard de 15%, în raport cu EURO, ceea ce asigură realinieri periodice.

Introducerea monedei EURO are și consecințe pe plan internațional, mai ales în statele extracomunitare care întrețin relații economice și financiare cu UE. Se avansează ca fiind certă ideea1 că aceste țări se vor distanța de dolarul american, apreciindu-se totodată că moneda EURO va pătrunde impetuos pe piețele internaționale de capital și va avea loc o trecere a portofoliilor de acțiuni exprimate în EURO. În acest fel, dezvoltarea pieței financiare unificate din Europa cât mai transparentă și stabilă va spori atracția investitorilor internaționali pentru EURO, iar pentru state, ca monedă pentru rezervele valutare. Se poate aprecia, deci că aproape nimeni nu va rămâne imun la efectele introducerii monedei EURO, iar cei aflați în apropierea ei, sub raport politic și economic, vor fi nevoiți să se adapteze rigorilor acesteia.

Coordonarea politicilor economice. Definită prin tratatul

UE, coordonarea politicilor economice a fost considerată chiar de la începutul celei de a treia etape ca o problemă de interes comun a statelor Europei comunitare:

marile orientări ale politicii economice aplicabile Comunității și statelor membre sunt definite de către Consiliu, după ce acesta a prezentat un raport în fața Consiliului european, ținând seama de concluziile acestuia;

Consiliul asigură respectarea acestor mari orientări și supervizează evoluția economică a statelor membre;

Consiliul supraveghează mai ales deficitele publice excesive și pe baza avizului comisiei decide dacă un stat prezintă un astfel de deficit, recomandându-i să adopte măsuri corespunzătoare pentru a-l elimina. În caz contrar, Consiliul poate decide sancțiuni împotriva acelui stat;

Dispozițiile tratatului au fost completate într-un Pact de stabilitate și creștere adoptat de către Consiliul european întrunit la Amsterdam în iunie 1997. Pactul urmărește să asigure disciplina bugetară chiar de la începutul celei de a treia etape, obligând țările participante la UEM să elaboreze programe de stabilitate pentru a menține pe termen mediu echilibrul bugetar și precizând un calendar de aplicare, inclusiv proceduri de sancționare în caz de deficite excesive.

2.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ȘI ECU

2.2.1.STADII ALE ARHITECTURII SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN

Procesul integrării monetare europene s-a dinamizat spre sfârșitul anilor ’70. S.M.E. a fost negociat în timpul anului 1978 a devenit operațional la 13 martie 1979. obiectivul declarat (într-un document franco-german al Consiliului Europei la Bremen în iulie 1978) era relativ modest: crearea „unei zone de stabilitate monetară în Europa”, prin stabilizarea ratelor de schimb. Când a fost negociat, în 1978, s-a evitat orice referință cu privire la forma avansată de integrare.

Pregătirile pentru înființarea S.M.E. au presupus discuții lungi și dificile cu membrii potențiali din momentul dând ideea a fost prezentată reuniunii Consiliului de miniștri în Copenhaga, în aprilie 1978, unde Marea Britanie a jucat un rol deosebit, deși era clar că englezii au rezerve serioase față de această idee.

Mediul economic a condus el însuși la inițiativa unor rate de schimb stabilite. De fapt, inflația în țările comunitare scăzuse de la 15% în 1974 la 9,2% în 1978. datorită acestei rate mici și faptului că nu există control al schimbului, D.M. are o monedă de rezervă sigură. Crearea S.M.E. a fost o încercare de a lega D.M. de celelalte monede ale țărilor comunității.

Cel mai important aspect al S.M.E. referitor la așa-numita grilă de parități a ratelor de schimb bilaterale este Mecanismul Ratelor de Schimb (E.R.M.).

Acesta este aspectul vital al operării S.M.E. și este partea datorită căreia Marea Britanie a decis să nu adere la sistem, deși a fost interesată de sistem pentru o scurtă perioadă (în mijlocul anilor ’80). Nu a aderat decât în octombrie 1990, pentru o perioadă scurtă (a părăsit sistemul în septembrie 1992).

Se apreciază că E.R.M. a dus la o creștere importantă a stabilității monetare între participanți. Noul sistem trebuie să remedieze unele din deficiențe „șarpelui” anterior, deficiențe care se refereau la insuficientele facilități de credit pentru rezerve de monedă străină. În al doilea rând nu a existat o politică de coordonare între țările cu monedă puternică și cele cu monedă slabă. În cel de-al treilea rând, noul sistem trebuie să dea garanții că nu va periclita stabilitatea monetară internă.

Sistemul aparține categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinație între cursurile fixe și cursurile fluctuante.

Deci S.M.E. a fost fondat pe două piloane: un sistem de intervenții pe piețele de schimb și un acord asupra modului de înființare a acestor intervenții.

S.M.E. este un sistem cu rate de schimb fixe, dar ajustabile. Se apreciază că, pentru a avea succes, un asemenea sistem trebuie să îndeplinească trei condiții:

un set de reguli pentru intervenție asupra ratelor de schimb;

măsuri de prevenire a atacurilor speculative;

reguli de aliniere.

Sistemul Monetar European a realizat cele trei condiții și în plus a creat E.C.U. ca unitate de cont care dovedea a fi moneda de referință a sistemului.

2.2.2. ELEMENTELE SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN

E.C.U.

E.C.U. a fost creată ca o unitate de referință, unică, formată ca un „coș” ale monedelor Comunității, în proporții diferite.

Există următoarele forme de existență ale E.C.U.:

E.C.U. – coș, utilizat ca unitate de cont al sectorului public și privat;

E.C.U. – rezervă, monopolizat de autoritățile monetare și utilizat ca mijloc de plată și rezervă;

E.C.U. – coș, folosit de sectorul privat ca mijloc de plată, de credit și de investiții.

Chiar în țările care nu au participat la Mecanismul Ratelor de Schimb aveau părți în E.C.U. Numărul de unități al fiecărei monede este fixat în coș, „greutatea” fiecărei monede care se schimbă de-a lungul timpului este în concordanță cu ratele de schimb intraeuropene. Evident, cu cât „greutatea” unei monede este mai mare, cu atât este mai mare impactul asupra variațiilor ratei de schimb a acestei monede asupra valorii E.C.U. (vezi figura 2.1). Observându-se că pot apărea devieri semnificative ale ratelor de schimb, era necesar să se corecteze din timp ponderile din E.C.U., așa că „greutățile” se fixează din 5 în 5 ani. Tratatul de la Maastricht a stabilit că nu vor mai avea loc reevaluări ale coșului înainte ca E.C.U. (acum EURO) să devină monedă unică europeană.

Figura 2.1 Recapitulări ale „coșului” în S.M.E.

În S.M.E., E.C.U. (EURO după conferința de la Madrid) îndeplinește 4 funcții:

1. Activ de rezervă între băncile centrale europene;

2. Instrument de reglare a tranzacțiilor între băncile centrale;

3. Furnizează numerar pentru Mecanismul Ratelor de Schimb;

4. Bază a indicatorilor de divergență a ratelor de schimb.

Ca activ de rezervă și mijloc de reglare, E.C.U. oficial a fost fizic creat de statele membre ale S.M.E. furnizând Fondul de Cooperare Monetară 20% din aurul lor și rezervele de dolari pe o bază de „reîncărcare”, de schimb, pentru echivalentul în E.C.U. Aceste depozite erau obligatorii pentru participanții la Mecanismul Ratelor de Schimb și opționale pentru ceilalți.

Rezoluția de la Bruxelles a Consiliului Europei, din 5 decembrie 1978, finalizând aranjamentul S.M.E., face referire la viitorul „sistem final”, care va necesita crearea Fondului Monetar European și o utilizare completă a activelor, ca mijloace de reglementare. Acest fapt trebuie îndeplinit la 2 ani de startul S.M.E. Această parte a acordului nu a fost niciodată implementată.

Independent de circulația oficială a E.C.U., piețele private au conturat avantajele unui coș monetar standardizat și astfel a fost creat așa-numitul E.C.U. privat în 1981, constituit din 12 monede europene, în proporții ce respectă definirea E.C.U.- coș. Acestea nu sunt altceva decât contracte de datorii între părțile private, unde standardul este definit în termeni de E.C.U.. masa monetară în E.C.U. corespunde diferenței între suma creanțelor bancare în E.C.U. asupra sectorului nebancar și datoriile băncilor în E.C.U. față de același sector. Ca orice monedă, E.C.U. – privat are u curs de schimb calculat zilnic pe baza compoziției E.C.U. și a cursului de schmb a monedelor componente, stabilit și el zilnic la fixing E.C.U. dispune în fiecare moment de un curs teoretic de cumpărare și unul de vânzare. Nu mai este vorba de un E.C.U. – coș pur nominal, ci de unul cotat real pe toate piețele.

E.C.U. se utilizează:

pe piața interbancară;

pe piața dintre bănci și agenții bancari;

pe piața monetară;

pe piața euroobligațiunilor;

în utilizări comerciale pentru relații intraeuropene.

Aspectele utilizării pe piața sunt:

întocmirea bilanțului în pe piața;

facturarea în pe piața;

mijloc de plată efectiv.

Sistemul centrat pe piața a avut câteva defecte care s-au dovedit responsabile pentru înlocuirea cu grila parităților bilaterale.

În primul rând, nu era clar care monedă trebuie folosită pentru intervenție când numai un participant era puternic divergent; banca lui ar fi trebuit să cumpere alte monede, dar Banca Centrală, emițând această monedă, ar fi obligată să accepte intervenția, deși moneda sa proprie nu era divergentă. Acest fapt ar fi putut destabiliza oferta monetară în țările divergente.

În al doilea rând, monedele cu o pondere mai mare în „coș” ar fi fost dispuse la o fluctuație mai mare în ratele de schimb bilaterale decât monedele participanților „mai mici”.

În al treilea rând, dacă unul sau mai mulți membrii nu participă la Sistemul Ratelor de schimb, flotarea liberă a acelor monede ar influența valoarea coșului în E.C.U., și era puțin probabil ca participanții să fie de acord să fie ancorate de E.C.U. și să permită fluctuații ale monedelor neimplicate spre a determina obligațiile intervenției.

Deci, nici E.C.U., nici indicatorul de divergențe nu au jucat un rol substanțial în funcționarea S.M.E. [4].

Mecanismul ratelor de schimb

Fiecare monedă din Uniunea Europeană are o rată centrată pe E.C.U, exprimată ca prețul unui E.C.U. în termeni de monedă respectivă. Ratele centrate pe E.C.U sunt fixe și sunt revizuite numai când are loc o realiniere.

Alăturându-se Mecanismului Ratelor de schimb al S.M.E., Banca Centrală este de acord să-și țină piața ratelor de schimb vis-a-vis de orice altă monedă participantă la mecanism, în limitele unor marje prestabilite.

Marjele de fluctuație sunt stabilite la 2,25% de fiecare parte, așa că fluctuația totală se încadrează în + 4,5%. Italia, singura țară în 1978 cu o cifră dublă a inflației, a optat pentru o marjă mai largă (+ 6%), deci un total de 12%. În ianuarie 1990, această marjă a fost redusă și ea la 2,25%.

Marea Britanie a semnat acordul S.M.E., dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de schimb până în octombrie 1990. Spania, s-a alăturat E.R.M. în iunie 1989, iar Portugalia în aprilie 1992. Toți acești „nou veniți” au optat pentru marja de 6%. În urma crizei E.R.M. din septembrie 1992, Marea Britanie și Italia au părăsit E.R.M-ul (Italia a revenit la sfârșitul anului 1996).

Există două mecanisme prin intermediul cărora băncile centrale mențin fluctuația marginală și intramarginală.

Intervenția marginală se referă la o intervenție simetrică: când o monedă „A” este slabă și atinge cel mai jos nivel de intervenție vis-a-vis de o monedă „B”, atunci moneda „B” atinge nivelul cel mai înalt de intervenție față de „A”. atunci ambele bănci intervin.

Al doilea mecanism constă în intervenția voluntară între margini, vânzând sau cumpărând alte monede, înainte ca fluctuația ratelor de schimb să atingă limitele.

Facilități de finanțare pentru intervenție

„Piesa de rezistență” pentru a contracara mișcările speculative este „Facilitatea pe Termen Foarte Scurt” (V.S.T.F.F.). Este suplimentată de Ajutorul Monetar pe Termen Scurt și Asistența Financiară pe Termen Mediu. Primele două facilități de credit sunt conduse de băncile centrale, a treia de către E.C.O.F.I.N. Ultima dintre ele a fost folosită în cazul Greciei, ca ajutor de împrumut pentru balanța de plăți, iar în cazul Italiei, în 1993.

În S.M.E., V.S.T.F.F. a fost înființat spre a evita dificultățile băncilor centrale în timpul crizelor, de a răsplăti valuta străină. La întâlnirea Basle-Nyborg, în 1987, s-a stabilit ca durata V.S.T.F.F. să fie extinsă de la 1 lună la 45 de zile.

Plafonul aplicat înnoirii automate de trei luni a fost dublat.

Reguli de realiniere

Datorită diferențelor semnificative ale ratelor inflației între țările participante era evidentă necesitatea realinierii din timp în timp spre a corecta dezechilibrele acumulate. În formarea „șarpelui monetar”, realinierile paritare au fost esențial unilaterale sau chiar au condus la abandonarea sistemului. Realinierile erau rar folosite în scopul concilierii ratelor divergente ale inflației. Succesul poate fi atribuit faptului că rata de schimb nominală era folosită în două feluri să susțină politicile de ajustare internă.

Realinierile sunt necesare spre a corecta ratele nominale când acestea reflectă un dezechilibru fundamental în nivelul relativ al prețurilor (rata de schimb reală), care poate conduce la deficite ale balanțelor de plăți sau șomaj excesiv. Cu cât divergența economică este mai mare, cu atât realinierile sunt mai frecvente.

În literatura de specialitate se face, de obicei, o împărțire, o periodizare a S.M.E. în două etape distincte „vechiul S.M.E.” (1979-1987) și „noul, puternicul S.M.E.”.

2.2.3. Fazele Sistemului Monetar European

În general, se disting șase faze ale S.M.E., cu caracteristici diferite.

Faza I (1979-1983)

În timpul acestei faze, sistemul a semănat foarte mult cu „șarpele monetar” anterior. Politicile economice erau încă diferite, ratele inflației din țările comunitare erau înalte. Realinierile erau frecvente, timp de patru ani au avut loc nu mai puțin de șapte schimbări ale parităților. Cel puțin patru realinieri au fost precedate de atacuri speculative împotriva ratelor de schimb existente.

Sistemul nu a funcționat ca un sistem ce avea o anumită bază mai ales că realinierile erau suplimentate de pachete de măsuri de ajustare, în special în Franța. În prima parte a perioadei, un dolar „slab” a exercitat presiuni asupra sistemului ce au condus la realinieri. Odată cu schimbarea politicii S.U.A., dolarul a devenit mai puternic și, în consecință, presiunea asupra speculațiilor financiare a fost îndepărtată, așa încât competitivitatea exporturilor comunitare a crescut. Realinierea din 1983 a fost cea mai cuprinzătoare a perioadei și toate ratele au fost reevaluate sau devaluate față de o linie ipotetică „0”. Acest fapt părea să ducă la o rearanjare a priorităților politicilor economice. Franța abordase politicile expansioniste unilaterale și alesese să-și restabilească competitivitatea internațională prin politici riguroase de ajustare.

Faza a II-a (1983-1987)

Sistemul s-a mai „echilibrat”. A fost realizată o convergență semnificativă referitoare la costuri, salarii, agregate monetare. DM a devenit un element de fundament al sistemului, servind ca bază de referință pentru celelalte țări. Creșterea rolului DM ca o monedă de bază a dus și la creșterea rolului ca monedă de rezervă. Deci, relațiile între ratele de schimb dintre USD și monedele S.M.E. erau determinate ca politica dolarului și de tranzacțiile Bundesbank. USD se apreciase semnificativ până la mijlocul lui 1980 și supraevaluarea ajutase S.M.E. între 1983-1985 să nu introducă o nouă realiniere. Germania a dat prioritate protejării S.M.E. împotriva dezintegrării pe care o cădere a dolarului ar fi putut-o cauza.

Politica Bundesbank nu a ferit întotdeauna Germania de neînțelegeri cu principalii parteneri din sistem, îndeosebi cu Franța. Bazarea pe intervenții intra-majore în S.M.E. a dus la relansarea rolului conducător al Germaniei datorită folosirii preponderente a DM în intervențiile S.M.E. (față de dolar).

Ultima realiniere a fazei a II-a, în ianuarie 1987, a fost adesea considerată ca fiind de tip nou, deoarece a fost axată pe speculații pe piețele monetare legate de „slăbirea” dolarului și nu pe divergențe macroeconomice între participanții la S.M.E. Bundesbank a trebuit să cheltuiască 8-10 miliarde de dolari spre a susține francul francez, care a fost cea mai mare intervenție din istoria S.M.E. Acest fapt a fost un indiciu că, coordonarea politicilor monetare, în special cele referitoare la ratele dobânzii erau necesare sistemului pentru a-l stabiliza; așa s-a ajuns la așa-numitul acord Basle-Nyborg din septembrie 1987. principalele lui elemente se refereau la monitorizarea dezvoltării monetare în S.M.E., orientarea politicilor monetare spre scăderea inflației, îmbunătățirea coordonării ratelor dobânzilor și liberalizarea regulilor pentru intervenții intra-marjă.

Faza a III-a (1987-1990)

Această fază s-a caracterizat prin stabilitatea remarcabilă a ratelor de schimb. Nu au avut loc realinieri cu excepția ajustării tehnice a liniei în ianuarie 1990. Stabilitatea ratelor de schimb a fost realizată prin diferențe semnificative ale ratelor dobânzii, care mergeau spre o convergență graduală. Tensiunile între dolarul american și monedele Mecanismului Ratelor de Schimb între 1988-1989 au condus la zvonuri despre realinieri și dezbateri privind politicile comerciale ale SUA și Comunităților.

În timpul acestei faze, statele membre ale Comunității au luat măsurile necesare implementării politicilor referitoare la Actul European semnat în 1986. De o importanță deosebită a fost adoptarea de către Consiliul de Miniștri ai Comunității Europene (în iunie 1988) a direcției asupra Liberalizării Mișcărilor de Capital, până la 30 iunie 1990, cu unele excepții, ale celor nou veniți. Până la mijlocul lui 1990, restricțiile din calea mișcării capitalului fuseseră îndepărtate în Franța, Italia, Belgia, Luxemburg, în timp ce Germania, Olanda și Marea Britanie le îndepărtaseră cu mult înainte. Danemarca implementase liberalizarea în 1983-1985 și terminase procesul în 1989.

Răspunsul la Actul Unic European, implicațiile lui economice și dezbaterile asupra Uniunii Economice și Monetare au fost reînnoite.

Raportul Delors

În 1988, la reuniunea Consiliului Europei de la Hanovra, un comitet condus de președintele jacques Delors a fost însărcinat cu „responsabilitatea” studierii și propunerii unor etape concrete care să conducă la Uniunea Economică și Monetară. Raportul, prezentat în aprilie 1989, a propus o cale spre Uniunea Economică și Monetară în trei etape, care să conducă la o Bancă Centrală Europeană și o monedă unică. Consiliul Europei la Madrid (în iunie 1989) a acceptat Planul Delors și a stabilit ca prima etapă să înceapă la 1 iunie 1990.

Conferința interguvernamentală începută în decembrie 1990 s-a încheiat în decembrie 1991 la Maastricht cu Tratatul Uniunii Europene.

Faza a IV-a

Această fază a fost marcată de lărgirea ariei de acțiune și de adâncirea progresului instituțional realizat de Conferința interguvernamentală și de Tratatul de la Maastricht.

Pe 6 aprilie 1992, Portugalia s-a alăturat Mecanismului Ratelor de Schimb al S.M.E. cu o marjă de fluctuație de + 6%. Sistemul devine punct de referință și pentru monede străine.

În același timp, sistemul a fost supus presiunilor datorită unui șoc economic dublu: ajustarea DM datorită consecințelor economice ale reunificării Germaniei și un dolar „foarte slab” înainte de alegerile americane, când rata DM/USD a atins cel mai jos nivel istoric.

În februarie 1992, Tratatul de la Maastricht a fost semnat de miniștri de externe și finanțe ai Comunității Europene, el intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Faza a V-a

Faza a V-a se confundă cu etapa a doua prevăzută de Tratatul de la Maastricht (realizarea Uniunii Monetare), fază pe care o s-o tratăm în subcapitolul respectiv.

Faza a VI-a (EURO)

„Coșul” ECU va dispărea în timpul acestei faze, așa încât singurul element permanent al S.M.E. va fi Mecanismul Ratelor de Schimb. În această fază, EURO va fi singura monedă a țărilor ce au îndeplinit criteriile de convergență.

Acțiunile programate în ultima fază a creării U.E.M. au avut în vedere:

Între anii 1999-2001

ia ființă Banca Centrală Europeană, responsabilă pentru formularea unei politici monetare compuse cu sprijinul Băncilor Centrale ale țărilor participante la ultima fază a U.E.M.;

este numit Consiliul Executiv al Băncii Centrale Europene;

se stabilește data limită când monedele naționale urmează să fie înlocuite cu moneda unică;

cursurile de schimb ale monedelor țărilor participante sunt fixate irevocabil de Consiliul U.E. (este necesară unanimitatea statelor membre participante la ultima fază a creării U.E.M.), la propunerea Comisiei Europene și după consultarea Băncii centrale Europene;

moneda comunitară încetează a mai fi definită pe baza unui coș de monede naționale și devine o monedă comună de sine stătătoare; monedele naționale devin, pe teritoriul țărilor de emisiune, înlocuitori ai monedei comune, la parități fixate prin Regulamentul Consiliului U.E.;

Banca Centrală Europeană efectuează tranzacții exprimate în moneda comună cu toți actorii implicați în politica monetară (Băncile centrale și băncile comerciale ale statelor participante);

Datoria publică a țărilor participante este exprimată în moneda comună, iar noile emisiuni de obligațiuni guvernamental (titluri de stat, bonuri de trezorerie) sunt, de asemenea, exprimate în aceeași monedă.

În 2002:

sunt emise noi însemne monetare (bancnote, monedă metalică divizionară);

vechile monede naționale își încetează circulația.

O retrospectivă a Sistemului Monetar European furnizează unele învățăminte în ceea ce privește operarea sistemului zonă-țintă. Poate cea mai importantă lecție este că stabilitatea ratelor de schimb într-un aranjament de zone țintă, cere o coordonare a obiectivelor și practicilor politicii economice. Țările trebuie să realizeze convergența acelor variabile economice care afectează direct ratele de schimb-variabile de deficite fiscale, masa monetară și creșterea economică reală.

2.3. CRIZA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN DIN 1992-1993

Înaintea „tulburărilor” de pe piața de schimb valutară din 1992-1993, Mecanismul Ratelor de Schimb (E.R.M.) al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reușită a aranjamentelor monetare intraeuropene, capabilă să furnizeze un cadru funcțional ce ar duce, eventual, la o completă uniune monetară între membrii Comunității.

Dar, „euforia” determinată de evoluțiile pozitive s-a estompat, odată cu dereglările majore ale sistemului.

Din punct de vedere al situației monetare europene, anul 1992 a început bine, dar s-a încheiat cu un eșec. În ianuarie, S.M.E. celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb – 60 de luni fără realinieri.

Spre sfârșitul anului, S.M.E. a trebuit să facă față celei mai severe crize din istoria sa. Două din cele 10 monede (lira italiană și lira sterlină) au ieșit din sistem. Grecia nu era membră a E.R.M. iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă și escodo-ul portughez s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut același fenomen la începutul anului 1993). Unele țări afectate au reimpus controlul capitalului. Comitetul Monetar al UE, organism însărcinat cu coordonarea bunului mers al sistemului, a avut trei întâlniri spre sfârșitul anului 1992, într-un efort de restabilire a echilibrului. În mod clar, procesul care trebuia să conducă la uniunea monetară a făcut un pas înapoi.

Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o realiniere.

O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990, înlocuind marja de fluctuație a lirei italiene cu o „bandă” mai îngustă, rărind rata centrală față de DM cu 3,5%.

Nevoia realinierilor reflectă persistența diferențelor între ratele inflației în țările S.M.E. (în acea perioadă erau mai mari diferențele între ratele inflației în țările S.M.E. decât în țările UE ce nu participau la mecanism).

În 1987 se părea că realinierile deveniseră un lucru din trecut.

Realinierea din ianuarie 1987, ultima din „vechiul S.M.E.”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât dezechilibrelor S.M.E., cât factorilor externi. Dar condițiile pieței, un dolar în declin și așteptări speculative, erau exact ca în 1992.

Interpretarea situației a dus la revizuiri ale aranjamentelor S.M.E. (Acordul Basle-Nyborg în 1987), care să întărească intervenția și să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară, era permisă creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuație.

Controlul capitalului era soluția eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra deținerii unor anumite monede străine, până la restricții impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar al „Programului 1992”.

Actul Unic European permitea tuturor țărilor UE să mențină controlul capitalului pe o perioadă maxim de 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepția Spaniei și Islandei – până la 31 decembrie 1993). Mulți membri ai S.M.E. au îndepărtat controlul asupra capitalului începând din 1990, Spania și Portugalia și-au relaxat controlul. Putem spune că, pentru o perioadă, strategia lipsei controlului părea să dea roade, chiar dacă diferențele ratelor inflației erau semnificative.

Lira italiană a fost prima monedă din E.R.M. care a dat semne de slăbiciune în a doua jumătate a anului 1992. observatorii au menționat drept cauze:

declinul dolarului ce a determinat scăderea competitivității lirei;

posibilitatea unei taxe asupra depozitelor bancare și a obligațiunilor guvernamentale;

deficitul bugetar, datoria publică;

rezultatul negativ al referendumului asupra Maastricht-ului.

Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie, moneda a început să dea din nou semne de slăbiciune. O creștere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de refinanțare a fost o măsură insuficientă, deoarece, într-o săptămână, lira a ieșit din marja de fluctuație.

Rata de schimb britanică dădea, de asemenea, semne de îngrijorare. Lira sterlină a căzut la cel mai jos nivel față de DM începând cu alegerile din aprilie 1992.

În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a ține lira în marja de fluctuație față de DM.

În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde dolari, adică ½ di totalul rezervelor sale. Dar măsurile nu au fost suficiente.

Dobânda de refinanțare a crescut de la 10% la 12% și apoi la 15%. Marea Britanie și Italia s-au retras din E.R.M., iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, islanda a urmat acest trend în ianuarie.

Teoria economică spune că sunt trei condiții necesare menținerii ratelor de schimb fixe dar ajustabile:

Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale prețurilor

Sistemul ratelor de schimb fixe a fost pus în fața dificultăților când s-au impus schimbări semnificative ale prețurilor, bunurilor interne și externe, forței de muncă. Dacă nu sunt permise schimbări ale ratei de schimb nominale, răspunsul trebuie găsit în modificarea și ajustarea sincronă a salariilor și prețurilor. Deci, ratele de schimb fixe pot fi susținute numai dacă:

șocurile care cer măsuri frecvente și sesizabile sunt puține;

salariile individuale și prețurile sunt ajustate lent;

sunt puține schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor șocuri excepționale.

În practică, primele două nu apar, a treia a fost o trăsătură a succesului cu rate de schimb fixe.

Reguli monetare solide

Din moment ce credibilitatea sistemului ratelor de schimb fixe cere modificări ale ratelor de schimb în momente de dezechilibru excepționale, realinierea datorită atacurilor speculative trebuie încadrată aici.

Prescripția S.M.E. că o țară ce dorește să-și schimbe paritatea, trebuind să obțină acordul celorlalte țări participante, poate fi privită ca un mecanism ce implică țările în urmărirea unor reguli monetare solide.

Capacitatea de a absorbi presiunile pieței

O a treia condiție necesară pentru viabilitatea unui sistem cu rate fixe, are în vedere acțiunile băncii centrale în momente de criză. O implicare guvernamentală, de urmare a unei politici „solide”, poate să nu fie suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb dacă guvernul este nou construit iar piețele sunt încă nesigure de intervențiile acestuia.

Un efort concentrat este cerut spre a împiedica speculațiile. Un prim pas ar fi creșterea ratei dobânzii interne – investitorii nu vor avea stimulente de a investi. O altă alternativă ar fi ca țările cu monedă puternică să intervină în sprijinul celor slabe. Aceasta implică acumularea de rezerve; dar țările cu monedă puternică se tem că o intervenție nelimitată amenință stabilitatea prețurilor.

Un alt mod de a absorbi presiunile pieței îl reprezintă restricțiile asupra mișcărilor de capital. Controlul capitalului, ca măsură administrativă, limitează fondurile ce pot fi legal și profitabil transferate între monede pe perioade scurte de timp.

Cea mai populară explicație a crizei din septembrie este competitivitatea: creșterea inflației, creșterea costului forței de muncă.

În septembrie, existau trei categorii de țări cu monede în criză:

Italia (cauza parțială – competitivitatea);

Spania, Marea Britanie (plus doi noi membri ai S.M.E.: Suedia, Finlanda);

Franța, Belgia, Danemarca și Islanda (fără deteriorări semnificative de competitivitate).

Faza finală a crizei monetare a fost în august 1993, precedată de data de 29 iulie, când Bundesbank a menținut neschimbată rata de finanțare.

Investitorii se așteptau ca Bundesbank să reducă această rată pentru a slăbi presiunea asupra francului francez și a altor monede slabe ale E.R.M. Dată fiind funcționarea E.R.M., celelalte țări nu-și puteau micșora ratele dobânzii, datorită rolului esențial al DM.

Francul francez a fost ținta principală a „luptei” E.R.M. Cu o rată reală a dobânzii ridicată, recesiunea și șomajul în creștere (11,6% în acel moment), speculatorii s-au îndoit de voința Franței de a urma politica austeră a Bundesbank-ului.

În consecință, au renunțat la franci și au cumpărat DM; de fapt, speculatorii au mizat pe faptul că prioritățile interne vor preleva asupra ratei de schimb externe. Pe 30 iulie, în ciuda eforturilor Bundesbank-ului (cheltuieli de 35 miliarde), francul francez a atins un nivel foarte jos. Alte bănci centrale europene au intervenit pentru a sprijini koroana daneză, peseta spaniolă, escudo-ul portughez și francul belgian. În week-end-ul 31 iulie – 1 august, miniștrii de finanțe ai Comunității au căzut de acord să abandoneze apărarea monedelor. După noul plan, șapte din nouă monede puteau oscila într-o marjă de + 15%.

Marja pentru peseta și escudo a fost stabilită la + 6%, în timp ce Germania și Olanda au stabilit o marjă de + 2,25% între monedele lor. Datorită mărimii noilor marje, S.M.E. a devenit un sistem cu rate flotante.

După părăsirea E.R.M., economiile lor au început să crească.

Deși evenimentele din august 1993 par similare cu cele din septembrie 1992, există o mare diferență: criza din august nu s-a datorat diferențelor mari ale agregatelor economice. Mai de grabă s-a datorat credinței că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a permite reduceri ale acestei rate, în special Franța și Danemarca unde șomajul era ridicat și inflația mică. Altfel spus, francul francez și koroana daneză nu erau considerate a fi supravegheate, dată fiind rata scăzută a inflației (1,9% – jumătate din cea a Germaniei) și rata înaltă a dobânzii.

Se apreciază că Franța, dacă ar fi avut o bancă centrală independentă și tradiție istorică spre implicare în stabilitatea prețurilor, ar fi putut evita acea criză.

Se poate spune că. Cauzele din spatele eșecului S.M.E. sunt de natură generală.

S-a demonstrat un fapt sortit doar implicațiilor teoretice: sistemul ratelor de schimb fixe este supus speculațiilor când intervenția băncii centrale este insuficientă și așteptările speculative se dovedesc reale.

CAPITOLUL III “EURO ȘI ROLUL ACESTUIA ÎN CADRUL PIEȚELOR FINANCIARE”

3.1.BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ȘI SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE (SEBC)

Se spune că Alan Greenspan este al doilea om ca putere din America. În calitatea sa de președinte al Rezervei Federale a Statelor Unite (numită „Fed”), Greenspan stabilește ritmul creșterii economice a Statelor Unite și ajută la ajustarea urcușurilor și coborâșurilor ciclurilor afacerilor lumii. Directorii executivi, conducătorii întreprinderilor, supraveghetorii piețelor, analiștii și politicienii studiază fiecare cuvânt spus de Greenspan până în cele mai mici detalii. Atunci când Rezerva Federală americană crește sau scade ratele dobânzilor, piețele din întreaga lume se modifică și ele.

Exprimat în cuvinte simple, efectul cel mai important al euro este acela că răstoarnă complet structura și aplicarea politicii monetare în 12 din economiile de frunte ale lumii. Înțelegerea acestei transformări reprezintă o componentă esențială a înțelegerii lumii după introducerea euro, deoarece politica monetară joacă un rol important în toate lucrurile, de la creșterea economică, inflație, cheltuieli guvernamentale și rate de schimb până la investițiile industriale și competitivitatea exporturilor. De fapt, euro zguduie din temelii estimările tradiționale în aceste domenii.

3.1.1.NOȚIUNEA DE „BANCĂ CENTRALĂ EUROPEANĂ”

ȘI IMPORTANȚA EI

Banca centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. La fel ca Rezerva Federală în Statele Unite ale Americii, la fel ca Banca Japoniei sau Bundesbank în Germania, Banca Centrală Europeană este emitentul și paznicul constituțional al euro. Activitatea ei centrală constă în stabilirea ratelor critice pe termen scurt ale dobâzilor, care stabilesc în mod indirect ritmul creșterii economice. În calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este unicul și cel mai important determinant al stabilități și succesului final al euro.

Înainte de introducerea euro, 12 bănci centrale naționale diferite au formulat politica monetară în zona euro. Fiecare instituție, de la Bundesbank în Germania, până la banca Centrală a Irlandei, stabileau independent ratele naționale ale dobânzilor, deși colaborarea oficială și neoficială exista la mai multe niveluri. Dar, la data de 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană a preluat autoritatea exclusivă pentru zona euro în domeniul politicii monetare. Acum, cele 12 bănci centrale funcționează ca membri subordonați ai unui sistem bancar central mai larg și ajută Banca Centrală Europeană la implementarea politicilor sale. Acest sistem ca întreg este cunoscut sub numele de Sistemul European al Băncilor Centrale.

Banca Centrală Europeană este succesorul instituțional al Institutului Monetar European, un termen auzit adesea în discuțiile pe marginea euro. Atunci când comisia europeană a creat uniunea monetară, ea a tras concluzia că cel mai bine ar fi să dea naștere unei bănci centrale europene în mai multe etape. Prin urmare, Institutul Monetar European a fost înființat în 1994 și a lucrat timp de patru ani pentru a se transforma într-o bancă centrală operațională. După multe cercetări și dezbateri, în cele din urmă el a dus la bun sfârșit această sarcină. Institutul Monetar European a predat puterile sale în mod oficial Băncii Centrale Europene la data de 1 iunie 1998. Banca Centrală Europeană își are sediul în Turnul europei din Frankfurt, Germania, și are ca angajați aproximativ 500 de persoane. Merită să precizăm însă că Sistemul European al Băncilor Centrale, ca întreg se întinde în toate cele 12 țări din zona euro și are peste 60.000 angajați.

3.1.2.RESPONSABILITĂȚILE BĂNCII CENTRALE EUROPENE

Ca toate băncile centrale, Banca Centrală Europeană reprezintă paznicul monedei pe care o emite. Dar misiunea Băncii Centrale Europeane este definită mult mai detaliat decât în mod obișnuit pentru o bancă centrală. Tratatul asupra Uniunii Europene afirmă fără nici un echivoc: „Obiectivul primar al Sistemului European al Băncilor Centrale va fi acela de a menține stabilitatea prețurilor”. Declarația, care cuprinde misiunea sa, nu conține nici unul dintre termenii ambiguii și limbajul controversat care se regăsesc în statutele multor bănci centrale, inclusiv în cel al Rezervei Federale a Statelor Unite. Deși Sistemul Monetar European al Băncilor Centrale are cu siguranță alte responsabilități, stabilitatea prețurilor sau controlul inflației reprezintă obiectivul cel mai important al instituției.

Dar de ce este atât de importantă stabilitatea prețurilor? De ce trebuie controlată cu atâta rigurozitate inflația?

Inflația este cea mai mare amenințare permanentă pentru stabilitatea și creșterea economică. Ea este definită ca o creștere continuă a nivelului general al prețurilor într-o țară și reduce valoarea (cu alte cuvinte, puterea de cumpărare) a fiecărei bancnote sau monede aflate în circulație într-o economie. O definiție mai practică este aceasta: „prea mulți bani alergând după prea puține bunuri”. Atunci când cererea pentru bunuri și servicii într-o economie depășește ceea ce poate fi produs eficient cu actualul disponibil de forță de muncă, de capital și de tehnologie (adică atunci când există un avânt economic), economia se supraîncălzește și întreprinderile sunt obligate să ridice prețurile pentru a suprima cererea. Atunci când se întâmplă acest lucru într-o economie, inflația pune o presiune teribilă asupra echilibrului delicat dintre producție, consum și investiții. În Germania postbelică, afectată de inflație, bărbații și femeile stăteau la cozi interminabile pentru a cumpăra produsele de bază, cu cărucioarele pline de mărcile emise de regimul lui Hitler. Deși acele mărci erau monede legale în Germania la momentul respectiv, inflația a făcut ca ele să valoreze aproape mai puțin decât hârtia pe care erau imprimate.

Cu toate acestea, inflația este periculoasă și în cazuri mai puțin extreme. Într-adevăr, efectele sale economice negative sunt la fel de serioase pe cât sunt de numeroase:

Inflația provoacă o confuzie în rândul cumpărătorilor. Confruntat cu prețurile în creștere rapidă, oamenii au probleme în a stabili ce putere de cumpărare le oferă de fapt salariile lor. Încrederea consumatorilor scade, transmițând unde de șoc în întreaga lume a afacerilor.

Inflația transmite semnale mixte investitorilor de toate tipurile. Să ne imaginăm cum ar fi să încercăm să luăm o decizie în privința păstrării unei investiții de 100 milioane de dolari într-o companie, atunci când costurile estimate de noi pentru echipamente și clădiri se modifică lunar.

Ea obligă companiile și guvernele să actualizeze și să modifice prețurile în mod constant. Acest lucru consumă timp, bani și energie, lucruri care ar putea fi mai bine folosite într-un alt mod.

Inflația crește rata efectivă a impozitului pe capital, deoarece activele sunt impozitate la valorile lor cotate la bursă (sau la cele nominale). Dacă „valoarea reală” a unei proprietăți este de numai 100 de dolari, dar inflația a forțat brusc prețul să crească la 150 dolari, atunci proprietarul este impozitat la această ultimă valoare, și nu la prima. Indiferent dacă inflația a forțat sau nu și mărirea salariilor, rata efectivă a impozitului asupra proprietății va crește.

Inflația are un puternic rol de semnalizator. Prețurile instabile transmit semnale piețelor din întreaga lume, în sensul că guvernul țării respective nu este nici stabil și nici bine condus. Aceasta conduce în schimb la incertitudine, retragerea capitalului, costuri mai mari ale capitalului împrumutat și la stagnare economică.

La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflația este influențarea nivelului ratelor dobânzilor interbancare. Ratele mai ridicate ale dobânzilor conduc la creșterea costului împrumuturilor și, prin urmare, la scăderea consumului. Ele fac, de asemenea, să pară mai atractivă efectuarea de economii, îndemnând multe companii și mulți consumatori să-și păstreze banii, mai degrabă decât să îi cheltuiască. În mod corespunzător scad cererea globală pentru bunuri și servicii. Acest lucru, în schimb, suprimă creșterea economică și reduce inflația. Invers, ratele mai mici ale dobânzilor sporesc cererea globală și impulsionează creșterea economică. Acest proces fundamental reprezintă baza oricărei economii industrializate.

Lucrul cel mai important care trebuie reținut în legătură cu Banca Centrală Europeană este acela că ea este răspunzătoare de stabilitatea prețurilor în întreaga zonă a monedei unice. De fapt, există acum o singură bancă centrală în locul celor 12 care existau odată.

Întrebarea care se pune acum este: Ce înseamnă „stabilitatea prețurilor” într-o zonă care acoperă aproape 3 mil. km pătrați? Răspunsul este problemetic, deoarece inflația poate apărea în unele țări europene chiar în timp ce ea dă înapoi în alte zone. Ce se va întâmpla dacă Portugalia înregistrează un puternic avânt economic, în timp ce Spania stagnează? Sau dacă țările mediteraneene intră în recesiune, în timp ce corespondentele lor din nordul continentului cunosc o resuscitare economică ce provoacă o creștere a prețurilor? Aceste divergențe sunt lipsite de orice sens. Ciclul de afaceri, după cum o știu economiștii, cuprinde lumea industrializată și afectează țările în mod diferit și la momente diferite. În 1997, de exemplu, Irlanda a cunoscut o creștere de peste 10%, în timp ce Germania a crescut cu numai 2,5%. În consecință, în anul 1998, în Irlanda prețurile în domeniul imobiliar și al produselor au început să crească, un semn sigur că era momentul ca ratele dobânzilor să crească, pentru a liniștii economia.

Cu toate acestea, atunci când Irlanda a predat conducerea politicii sale monetare către Banca Centrală Europeană, a survenit situația inversă. Banca Centrală Europeană a scăzut ratele dobânzilor în Irlanda până aproape de nivelul în vigoare în Germania și Franța la momentul respectiv. În următorii câțiva ani probabil vom fi martorii unei tendințe devastatoare în Irlanda, deoarece ratele dobânzilor sunt reduse în comparație cu rata creșterii sale economice.

De ce Banca Centrală Europeană a scăzut ratele dobânzilor în Irlanda atunci când erau necesare rate mai mari ale dobânzilor? Răspunsul este scurt și ușor: Banca Centrală Europeană a stabilit o rată a dobânzilor în întreaga zonă euro, nu numai în Irlanda, iar rata pe care ea a ales-o a fost pur și simplu mai mică decât cea care exista în Irlanda, în perioada care a precedat introducerii monedei euro. Dar acest lucru duce la o întrebare mai serioasă: De ce nu a ales Banca Centrală Europeană o rată a dobânzilor în zona euro adecvată situației din Irlanda?

Nepotrivirea ratei dobânzilor în Irlanda a survenit deoarece Banca Centrală Europeană examinează o gamă largă de indicatori de prețuri ale consumatorilor și producătorilor și evaluări ale furnizării de bani, oricare dintre acești indicatori jucând doar un rol foarte mic în determinarea stabilității prețurilor generale în Europa. Atunci când nivelurile prețurilor în 11 din cele 12 națiuni europene rămân stabile, în timp ce prețurile din cealaltă țară explodează, nivelul mediu al prețurilor în Europa nu se modifică foarte mult. Exact din acest motiv Tratatul asupra uniunii Europene a creat criteriile de convergență drept o condiție pentru intrarea în Uniunea Economică și Monetară. Realizatorii Tratatului au inclus în mod deliberat în Tratat faimoasele criterii de convergență, pentru a se asigura că țările care doresc să participe la zona euro trebuie să demonstreze, înainte de a li se permite aderarea, cel puțin un grad minim de convergență ce poate fi susținută, tocmai pentru a reduce riscul necesității unei politici monetare naționale divergente, după introducerea monedei unice. Acum însă, după introducerea euro, criteriile de convergență oferă puțin confort. Semnele persistente de divergență vor reprezenta o mare provocare pentru Banca Centrală Europeană mulți ani de acum înainte.

Banca Centrală Europeană are și alte responsabilități în afară de apărarea nivelului general al prețurilor, deși ele sunt toate secundare. În primul rând, ea trebuie să spijine politicile economice generale ale Uniunii Europene, cu condiția ca această sarcină să nu contravină cu datoria sa de menținere a stabilității prețurilor. Aceasta înseamnă că Banca Centrală Europeană va interveni periodic pe piețele externe de schimb. În al doilea rând, Banca Centrală Europeană este răspunzătoare de asigurarea respectării reglementărilor privind plățile în întreaga zonă euro. Dacă transferurile electronice între bănci, instituții financiare, firme și persoane individuale nu decurg ușor și sigur, integritatea euro este afectată. Managementul reglementărilor referitoare la plăți constă în principal în supravegherea sistemului computerizat de plăți transfrontaliere din Europa, sistem cunoscut sub numele de Sistemul transeuropean automat de soluționare globală a transferurilor exprese în timp util (TARGET – Trans-European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer system). În fine, Banca Centrală Europeană este însărcinată cu protejarea rezervelor financiare (devizele externe, titlurile de valoare, aur) din statele membre.

3.1.3. INDEPENDENȚA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă centrală creată vreodată. ndependent acest context semnifică că un câștig politic pe termen scurt este improbabil să joace un rol major în formarea politicii monetare în noua Europă.

Problema independenței are o importanță crucială deoarece aceeași forță care impulsionează optimismul consumatorilor și creșterea economică pe termen scurt (lucruri minunate pentru politicienii aleși) eliberează de asemenea și inflația; și această forță este un mare furnizor de bani.

Prin urmare, politicienii care caută sprijin popular și un nou mandat, exercită adesea presiuni asupra autorității monetare pentru menținerea unei cantități relativ mari de bani, chiar cu riscul inducerii unei inflații pe termen lung. Dar efectul pe termen lung al inflației este unul fără nici o îndoială negativ. Deci, în mod aproape natural, orice persoană care are un interes financiar în stabilitatea economică a Europei își pune întrebarea dacă Banca Centrală Europeană va fi suficient de independentă pentru a asigura o luptă viguroasă împotriva intereselor politice.

Până acum, veștile au fost bune, deoarece nici o bancă centrală nu este mai independentă decât Banca Centrală Europeană. Acest lucru rezultă din câteva fapte importante. În primul rând și cel mai important rând, statutul definitoriu al Băncii Centrale Europeane este lipsit de orice echivoc, afirmând:

„Nici o bancă centrală europeană, nici vreun membru din organismele lor de conducere nu vor căuta sau primi instrucțiuni de la instituțiile sau organismele Comunității Europene, de la nici un guvern al vreunui stat membru sau de la vreun alt organism”.

În multe țări însă nu este neobișnuită puternica influență politică asupra băncii centrale. Chiar foarte independenta Rezervă Federală a Statelor Unite este mai politicizată decât noul său corespondent european. După cum scrie Henry Kissinger, „Banca Rezervei Federale a fost înființată după ce America și-a creat instituțiile sale politice. Independent din punct de vedere legal, un președinte chibzuit al Fed este însă în strânsă legătură cu Departamentul Trezoreriei, cunoaște punctele de vedere ale președintelui și este sensibil la curentele existente în Congresul american. El nu trebuie să urmeze preferințele acestora, dar ar fi neindicat să le ignore permanent. În schimb, Banca Centrală Europeană este independentă, fără vreun punct de referință politică. Banca Centrală Europeană este într-adevăr o organizație supranațională.

În al doilea rând, Băncii Centrale Europene îi este strict să împrumute bani oricărui guvern din Uniunea Europeană. Acest lucru asigură faptul că banca centrală este desprinsă de interesele financiare ale politicienilor aleși. Prin urmare, este imposibil pentru Banca Centrală Europeană să devină o mașină de fabricat bani, care tipărește euro pentru a finanța cheltuieli financiare excesive.

În al treilea rând, Banca Centrală Europeană nu este subiectul nici unui fel de restricții sau inhibatoare din partea guvernelor naționale. Cu alte cuvinte, Uniunii Europene i se solicită prin constituție să accepte politicile Băncii Centrale Europene, fără nici un fel de amestec sau interferență temporară. Chiar și cea mai independentă bancă centrală din lume dinaintea introducerii euro, Bundesbank din Germania, a fost amenințată de un veto temporar de două săptămâni din partea guvernului german. Nu există nici un astfel de veto împotriva Băncii Centrale Europeane.

În al patrulea rând, statul care definește independența Băncii Centrale Europeane ar fi extrem de dificil de abrogat. Într-adevăr, statutul poate fi modificat numai printr-o revizuire a Tratatului însuși asupra Uniunii europene, o acțiune pentru care este nevoie de un consens între cele 15 țări membre ale Uniunii Europene. Aceasta înseamnă în mod obligatoriu că ar fi cel puțin la fel de dificil să se afecteze independența Băncii Centrale Europeane pe cât a fost în cea mai strictă țară înainte de introducerea euro. Un singur vot împotrivă ar zădărnici orice încercare. Prin urmare, Congresul Statelor Unite ar putea revoca independența Rezervei Federale americane mult mai ușor decât ar putea Uniunea Europeană amenința independența Băncii Centrale Europeane.

O controversă puternic mediatizată din anii 1997-1998 asupra președinției Băncii Centrale Europeane a aruncat deja o umbră de îndoială asupra independenței constituționale a băncii centrale. Franța și-a prezentat propriul candidat, Jean-Claude Trichet, în timp ce o largă majoritate, condusă de Germania, insista asupra candidaturii lui Wim Duisenberg. Bătălia s-a încheiat în cele din urmă cu un compromis urât, în sensul împărțirii neofciale în două a mandatului prezidențial de opt ani, oferind fiecărui candidat un mandat de patru ani. Pe scurt, compromisul politic a modelat deja activitatea Băncii Centrale Europeane.

Criticii euro afirmă că teoria referitoare la independența Băncii Centrale Europeane este generoasă, dar realitatea ar putea cu ușurință să nu fie ideală. Termenul minim al mandatului pentru membrii Consiliului Guvernator este de numai 5 ani, iar speranța obținerii unei prelungiri a mandatului i-ar putea încuraja pe cei numiți să asculte cu prea mare atenție dorințele guvernelor lor. Guvernele au cu siguranță propriile lor opinii asupra modului în care ar trebui să se desfășoare politica monetară în zona euro. Franța este, fără îndoială, cea mai mare contra-greutate în această privință. Președintele Jacques Chirac speră „să ofere orientări” și „să stabilească cu claritate limitele activităților [Băncii Centrale Europeane] și a întreprins deja acțiuni specifice pentru a realiza acest lucru prin crearea unui comitet special „Euro-11”, care să dezbată periodic conducerea generală a afacerilor economice și monetare europene. Deși Comitetul „Euro-11” nu are nici un fel de putere de vot sau administrativă, el reprezintă o crăpătură simbolică în armura de independență a Băncii Centrale Europeane. Numai timpul va spune dacă Banca Centrală Europeană acționează într-o manieră constant independentă.

3.2. SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE

Banca Centrală Europeană este legată în mod oficial de băncile din statele participante la uniunea monetară prin Sistemul European al Băncilor Centrale.

Tratatul de la Maastricht prevede ca obiectiv principal al Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C) menținerea stabilității prețurilor și ca, sub rezerva acestui obiectiv, S.E.B.C. susține politicile economice generale în Comunitatea Europeană.

S.E.B.C. dispune de 3 categorii de instrumente: operațiunile „open market”, facilitățile permanente și rezerve obligatorii:

Operațiunile „Open market” vor răspunde unor trei finalități: evoluția dobânzilor, gestionarea lichidității și semnalul orienării politicii monetare.

Ele sunt conduse după patru categorii de operațiuni: operațiuni principale de refinanțare, operațiuni de refinanțare pe termen lung, operațiuni de reglaj și operațiuni structurale.

Operațiunile „open market” vor apela, după caz la una din următoarele proceduri:

apeluri la ofertele normale, executate în principiu în intervalul de 24 de ore între lansarea apelului ofertelor și certificarea rezultatului alocării și accesibil unui cerc larg de participanți;

apeluri la oferte rapide, pentru care intervalul de timp este de o oră, participanții selectați fiind contactați direct prin băncile centrale naționale în cadrul unui cerc restrâns;

tranzacții bilaterale, efectuate cu un cerc restrâns de participanți, mai puțin în cadrul cumpărărilor/vânzărilor de titluri.

Facilități permanente vor răspunde unor trei finalități: semnalul orientării politicii monetare, asigurarea sau restrângerea lichidității în 24 de ore la cererea participanților, încadrarea în dobânzile la zi.

Ele cuprind două instrumente: facilitarea de preț marginal și facilitarea de depozit.

Ele vor avea două caracteristici comune: utilizarea lor va fi la discreția participanților (Banca Centrală Europeană va putea să decidă în orice moment modificarea condițiilor condițiilor de utilizare sau suspendarea accesului) și schimbul se va face în 24 de ore.

Rezervele obligatorii. Conform statutului S.E.B.C. și al Băncii Centrale Europene, acestea vor putea să impună instituțiilor de credit să constituie rezerve obligatorii la Banca Centrală Națională.

Rezervele obligatorii vor avea următoarele finalități:

stabilitatea dobânzilor pe piața monetară, rezervele vor fi constituite în cursul unei perioade stabilite (1 lună), ceea ce permite băncilor de a fi „în avans sau în întârziere” cu constituirea rezervelor în funcție de situația trezoreriei lor, ca și de anticipările de scădere, sau din contră de creștere, a dobânzilor pe piața monetară;

crearea sau lărgirea nevoii de lichiditate structurală; din acest punct de vedere rezervele obligatorii sunt un substitut al emisiunii de certificate

controlul expansiunii monetare, dacă rezervele sunt suficiente sau slab remunerate.

Rezervele vor fi definite în funcție de elementele de bilanț declarate de Banca Centrală Europeană și de obligațiile statistice impuse instituțiilor. Față de situația actuală, va exista un singur sistem declarativ pentru calculul rezervelor și o instituție de statistică monetară și bancară.

Dobânzile vor fi determinate de Banca Centrală Europeană în limitele fixate printr-o reglementare a Consiliului Comunităților Europene. Acestea vor fi uniforme sau diferențiate în funcție de categoriile de exigibilitate, cum este cazul Franței, în prezent.

Rezervele vor fi constituite pe baza disponibilităților în cont deținute la Banca Centrală Națională în cursul fiecărei perioade. V poate decide plata rezervelor obligatorii deținute. În acest caz, dobânda de remunerare va fi fixată în funcție de dobânda pieței sau de dobânda oficială.

Instituțiile europene cu rol în realizarea Uniunii europene Monetare sunt Consiliul European, Parlamentul și Comisia Europeană.

La nivelul Șefilor de Stat și de Guvern în primul rând este Consiliul European care fixează marile orientări politice și tot el este acela care determină trecerea în faza a treia. Tratatul U.E.M. îi recunoaște trei funcții esențiale:

de a supraveghea deficitele bugetare excesive,

de a determina politica monetară externă de schimb a lui E.C.U.,

de a coordona politicile economice naționale în măsura necesară funcționării bune a U.E.M.

Coordonarea politicilor economice naționale este o atribuție centrală dusă de Consiliul Economic și Financiar (ECOFIN) care este format din miniștri de finanțe din statele membre ale Uniunii Europene. Miniștri de finanțe din statele participante la Euro se întâlnesc în grupul Euro 12 pentru a discuta probleme de interes privind zona Euro.

Parlamentul european este ales direct de către cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și are responsabilități principale în supervizarea realizării Uniunii Monetare.

Comisia Europeană are responsabilitatea exclusivă pentru toate propunerile legislative și de reglementare ce guvernează U.E.M. În timpul celor 4 ani de dinainte de lansarea euro, propunerile Comisiei au constituit baza edificării cadrului tehnic și legislativ de introducerea EURO, inclusiv stabilirea ratelor finale între EURO și celelalte participante. Comisia este de asemenea împuternicită cu monitorizarea evoluțiilor economice în Uniunea Europeană și efectuarea de recomandări asupra politicilor economice către Consiliul European atunci când acest lucru este necesar.

Luând în considerare cadrul internațional este evidențiat faptul că planul ambițios de parcurs al monedei EURO nu a fost periclitat, cu toate turbulențele înregistrate recent pe piețele mondiale, și că piețele financiare vor fi puternic influențate de introducerea monedei unice europene. EURO va fi, pe lângă dolar, una dintre valutele principale în lume pentru depuneri, tranzacții și rezerve.

Majoritatea economiștilor estimează că ponderea EURO în rezervele globale ar putea crește la 30% într-un an și ar putea avea un impact și mai mare asupra dolarului în viitor. Este un statut pe care zona EURO și firmele sale cu greu și-l pot asuma. În prezent, ca principală valută de rezervă, dolarul este supus unei suprasolicitări externe.

Euro are câteva caracteristici care-l favorizează. Cele 12 economii combinate dețin cam ¼ din economia mondială. UEM reprezintă cel mai mare bloc comercial al lumii, revenindu-i cam 40% din comerțul mondial. Excluzând comerțul intra-euro (între cele 12 țări) comerțul dintre acestea și toate celelalte țări reprezintă 19% din comerțul global, față de 17% cât reprezintă comerțul SUA cu toate celelalte țări ale lumii.

În UEM opiniile privind poziția EURO ca valută de rezervă sunt divizate. Banca Centrală a Franței a subliniat cu tărie că ar dori ca EURO să devină o valută de rezervă de prim rang în lume. În Germania, până acum, nu s-a permis Băncii Centrale să investească în titluri de stat pe termen scurt exprimate în DM. Temându-se că deținerea de titluri germane de către străini ar distorsiona masa monetară locală, Bundesbank a limitat scadențele pe care le-a oferit și a restrâns tranzancționarea de către un număr limitat de bănci. Această procedură a limitat dezvoltarea unei piețe germane lichide pentru efecte de comerț și a menținut astfel la un nivel redus cursul de schimb al mărcii pentru a promova exporturile. Banca Centrală Europeană nu are „nici o politică deliberată de a rivaliza cu dolarul american” susține președintele său Wim Duisenberg, dar nu uită să adauge „Posibilitatea nu poate fi eliminată ca EURO să devină mai devreme decât s-a prevăzut o valută de rezervă”. Pentru a detrona dolarul, UEM ar trebui să rivalizeze nu numai cu mărimea economiei americane dar și cu siguranță și cu lichidarea pieței SUA a titlurilor de stat.

Piețele financiare, și nu guvernele, vor determina exact mărimea rezervelor pe care băncile centrale vor deține.

3.3. INFLUIENȚA EURO ASUPRA PIEȚELOR DE AFACERI PE TERMEN LUNG

Uniunea monetară determină modificări pe piețele europene care trec cu mult peste problemele legate de puterea și stabilitatea euro. De fapt, orice studiu de piață, orice recomandare privind efectuarea unui investiții, orice strategie a unui companii sau orice document politic privind noua economie europeană trebuie să ia în calcul cel puțin trei tendințe cadru generale. Deși efectele economice imediate ale euro (de exemplu, transparența sporită a prețurilor).

Cadrul financiar. Piețele financiare nu mai sunt atât de diferite pe cât obișnuiau ele să fie. Ratele pe termen scurt ale dobânzilor sunt aceleași peste tot în zona euro, un pas realizat numai pentru că țări precum Spania au redus ratele dobânzilor de la peste 13% în 1992 la aproximativ 4% azi. În urmă cu numai 6 ani, ratele pe termen lung ale dobânzilor variau de la aproximativ 5,5% în Germania la peste 9% în Portugalia. Astăzi, diferența este de aproximativ 0,5%. Mai mult, datorită criteriilor de convergență și pactului de stabilitate și creștere, caracteristicile fiscale din zona euro sunt și ele în linii mari asemănătoare, deoarece cele 11 deficite bugetare naționale se situează toate sub 3%. Datorită faptului că riscul de credit și stabilitatea financiară pentru o companie nu pot fi mai bune decât cele din propria țară, această transformare a realizat multe în direcția egalizării riscului în sectorul privat din Europa.

Această convergență economică generală este deosebit de pronunțată atunci când o analizăm în legătură cu cadrul pieței comune. Printre alte lucruri, circulația liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă a fost de natură să promoveze prosperitatea și creșterea economiilor „periferice” din Uniunea Europeană, un termen care se referă de o manieră generală la zonele puțin profitabile din Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia și Spania. Aceste țări au înregistrat într-adevăr o creștere spectaculoasă în condițiile pieței comune și, în prezent, ele înregistrează o creștere într-un ritm extraordinar. Această stare de lucruri este îmbunătățită încă și mai mult de transferurile fiscale masive destinate egalizării nivelurilor de trai din Uniunea Europeană. Portugalia, de exemplu, primește peste 11 milioane de dolari în fiecare zi din programe de transfer ale Uniunii Europene, bani care au fost destinați în mod direct ridicării sistemelor de autostrăzi, sistemelor telefonice și altor lucrări publice la standardele înregistrate la vecinii săi din nord. Irlanda, Grecia, Spania și Italia reprezintă și ele țări care beneficiază direct de pe urma bugetului Uniunii Europene.

Expansiunea europeană. A doua tendință majoră în afaceri pe care euro o catalizează se referă la percepția zonei euro ca un mediu unic în plină expansiune. Datorită faptului că euro elimină costurile tranzacțiilor legate de frontiere, creează piețe de schimb, promovează prețuri competitive dincolo de frontiere, creează piețe financiare profunde și cimentează ideea unei piețe europene unice, companiile au început să se reorganizeze drept concernuri paneuropene. Economiile la scară și câștigurile în eficiență promise de o masă de clienți de aproape 300 milioane de persoane au condus deja la o serie de fuziuni în domeniul bancar. Este probabil că fuziunile companiilor de asigurare și ale altor servicii financiare vor reprezenta următorul pas. Alte valuri de fuziuni ale unor prestatori de servicii și producători importanți vor urma și ele.

Un aspect important al expansiunii strategice trans-europene este acela că țările sunt mai capabile să își folosească avantajele lor comparative pentru a atrage investiții din afara continentului. Experții se așteaptă, de exemplu, ca o parte substanțială din producția industrială să se orienteze spre economiile „periferice”, care înregistrează costuri mai mici ale forței de muncă și cheltuieli mai mici în domeniul imobiliar. În mod asemănător, calificarea superioară și îndemânarea promovate în companiile multinaționale germane, franceze, olandeze și belgiene din sectorul prestărilor de servicii, reprezintă acum o forță formidabilă pentru vecinii din sud ai acestor țări.

Armonizarea politică. A treia tendință majoră a pieței instituită de către euro implică armonizarea continuă a politicilor publice legate de piață. Cel mai important, noua monedă probabil că va conduce la o armonizare pe termen lung a impozitului în cele 11 națiuni participante.

Contribuabilii din zona euro (I)

Contribuabilii din zona euro (II)

După cum arată figura Contribuabilii din zona euro (II), ratele impozitului în Europa variază semnificativ. Impozitul pe vânzări în Germania este de 16%, în timp ce în Franța este de 20% și continuă să crească. Rata marginală a impozitului pentru companiile din țările învecinate Austria și Italia este de apropae 20%.

Experții consideră că ușurința cu care circulă capital în zona euro, plasează o presiune enormă asupra guvernelor, în ceea ce privește competiția pentru deținerea celor mai mici rate ale impozitelor, în vederea atragerii forței de muncă super-calificată și de investiții din partea companiilor.

Transparența prețurilor face ca diferențele dintre valorile impozitului pe bunuri și servicii să fie mai clare ca niciodată. De fapt, ratele reduse ale impozitului pentru depozitele bancare din Luxemburg au atras deja migrarea a miliarde de dolari din capitalul european. Reducerile fără precedent pe care le-a acordat Irlanada în ultimii ani în privința impozitelor suportate de companii au atras investiții internaționale extraordinare, dar au atras de asemenea și mânia birocraților acestei situații. Deși presiunea asupra competitivității naționale a jucat întotdeauna un rol în politica fiscală a Uniunii Europene, o monedă trans-europeană unică asigură faptul că o competiție și poate o armonizare a impozitelor în interiorul zonei euro vor atinge înălțimi nemaîntâlnite în următoarele decenii.

În ciuda faptului că toate cele trei efecte primare de piață ale euro se referă la consolidare și armonizare, ar fi înțelept să nu exagerăm aceste puncte. Zona euro rămâne un loc extrem de eterogen, în care există 11 guverne, culturi și limbi oficiale diferite.

Pe termen scurt, euro nu realizează nimic pentru a egaliza calitatea produselor, opțiunile produselor, opțiunile locale și cadrele legale care au caracterizat întotdeauna Uniunea Europeană. Veniturile personale, de exemplu, variază de la 219 procente din media pe întreaga Uniune Europeană, procent înregistrat în regiunea bogată Hamburg, până la aproximativ 30% din această medie, în insulele Azore din Portugalia. Procentele echivalente din Statele Unite ale Americii numai între 141 și 73 procente.

3.4 EFECTELE EURO ASUPRA PIEȚELOR VALORILOR

O parte importantă a oricărui mediu de afaceri o constituie mărimea, scopul și complexitatea piețelor sale financiare. Și chiar și pe acest tărâm, puține sunt aspectele care nu sunt modificate de euro.

Pentru companiile aflate la început de drum, euro creează a doua piață de acțiuni din lume, ca mărime. La nivel tehnic, această transformare a fost relativ simplă. Acțiunile comercializate public la principalele burse din zona euro au fost convertite în euro în prima zi de tranzancționare din anul 1999. Recalcularea valorilor acțiunilor, iar participanții de pe piață au fost perfect capabili să aplice ratele oficiale ale euro pentru propriile lor ordine de cumpărare și vânzare. Conversia valorilor nominale ale acțiunilor obișnuite din bilanțurile companiile reprezintă o modificare contabilă minoră care nu a afectat (și, de regulă nici nu va afecta vreodată) noile valori de comercializare.

În afară de acest detaliu tehnic – că acum marile burse înregistrează acțiunile în euro – uniunea monetară are ramificații serioase pentru piețele de capital publice și private europene. În prezent, peisajul capitalului din zona euro rămâne împărțit și disparat, ceea ce reprezintă o moștenire din vremurile în care existau cele 11 monede naționale și costurile tranzancțiilor aferente lor. Cele 28 de burse de schimb din zona euro reprezintă într-adevăr un exemplu de ineficiență și de regionalism. În comparație cu Statele Unite ale Americii au o capitalizare a piețelor de valori mobiliare de câteva ori mai mare, cu numai un sfert din numărul de burse. În zona euro, majoritatea tranzacțiilor se desfășoară în interiorul granițelor naționale, în timp ce, în Statele Unite ale Americii și în Japonia, piețele de capital sunt trans-naționale. Familiile din zona euro sunt, de asemenea, extrem de reticente în privința riscului, drept mărturie stând parțial și faptul că numai aproximativ 5% din persoanele din țări precum Germania dețin acțiuni. Europenii au tendința de a avea mai multă încredere în bancheri decât în agenții de bursă.

Se estimează însă, pe scară largă, că euro va duce la o tendință generală de expansiune, consolidare și diversificare, care va face piețele de capital europene mai competitive în comparație cu instituțiile similare americane. Acest punct de vedere se bazează pe câteva argumente. În primul rând, prețurile comune și eliminarea riscului legat de rata de schimb probabil că îi vor impulsiona pe investitorii din zona euro (persoane fizice și instituții deopotrivă) să facă investiții de capital în alte țări din zona euro, într-o măsură nemaiîntâlnită. Mai simplu spus, nu a fost mai ușor niciodată și mai ieftin pentru europeni să cumpere titluri de valoare din străinătate. În al doilea rând, entuziaștii afirmă că avantajele economice fundamentale ale euro au propulsat zona monedei unice într-o eră economică de aur, de consolidare a sectorului privat, de cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară și creștere economică ridicată. Pe scurt, ei afirmă că Europa se îndreaptă către un avânt economic de lungă durată și că investitorii vor cumpăra acțiuni cu zel regăsit, pe măsură ce veniturile anuale vor crește.

În al treilea rând, piețele de capital din zona euro au suportat mai multe feluri de constrângeri nenaturale, timp de mai multe decenii, deoarece fragmentarea pieței de-a lungul granițelor naționale a dus lipsa bazei de investitori necesară pentru a face din inovațiile financiare inovații de succes. Într-adevăr, apariția în Statele Unite ale Americii a societăților de investiții în domeniul mobiliar, a instrumentelor derivate complexe, a capitalului de risc și chiar a fondurilor mutuale se datorează, cel puțin parțial, pieței uriașe și nefragmentare de investitori potențiali din această țară.

Rezultatul tuturor acestor fapte este că experții se așteaptă ca piețele de capital europene să înflorească în următoarea decadă. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul tranzacțiilor va crește și investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan-europeană. Inovația financiară și costurile reduse ale tranzacțiilor pot determina familiile europene să își învingă aversiunea îndelungată față de burse. Deși extrem de discutabil cât timp va dura până la apariția acestor transformări, bazele au fost deja puse. Bursele de valori din zona euro cotează acum acțiunile într-o monedă comună. Băncile americane de investiții au început un transfer masiv al experienței pe care ele o posedă în privința ofertelor publice inițiale și a analizei capitalului către operațiunile lor europene. Indicii acțiunilor pan-europene, cum ar fi Dow Jones Euro Stoxx și FTSE Eurotop 300 au captat deja atenția investitorilor din întreaga lume.

Chiar și din perspectiva externă, euro aduce câteva modificări remarcabile. Printre altele, investitorii și fondurile mutuale din Statele Unite probabil că își vor spori diversitatea portofoliului spre Europa, datorită unora dintre motivele care entuziasmează acum pe investitorii europeni: simplitatea și transparența mai mare a investițiilor pan-europene. Mai mult, euro reprezintă un eveniment economic major și, dacă va avea succes, el poate oferi oportunități excelente de investiție pentru persoane de pe toate continentele.

Alte efecte majore ale euro asupra piețelor de capital se referă la regimurile ratei de schimb. În primul rând, investitorii, de la New York până la Beijing, suportă acum un singur tip de risc legat de rata de schimb în majoritatea mediilor investiționale din zona euro – cel determinat de puterea sau slăbiciunea euro. În măsura în care euro este mai mult sau mai puțin stabil decât una dintre monedele naționale precedente, uniunea monetară răstoarnă complet înclinațiile investiționale ale instituțiilor financiare spre țara respectivă. Dacă euro este stabil, atunci Italia, Spania și Portugalia probabil că vor beneficia de pe urma reputației lor recent dobândite de „monede stabile”.

În al doilea rând, indiferent de stabilitatea euro, instituțiile din lumea întreagă au acum tendința de a aborda investițiile în Europa dintr-o perspectivă de sus în jos, și nu una de jos în sus. De ce? Înainte de introducerea euro, unul dintre principalii factori care determinau riscul de capital pentru un investitor străin era riscul monetar național. Atunci când valoarea lirei a scăzut, veniturile pentru o acțiune cotată la Bursa Italiană de Valori, din perspectiva unui investitor din Statele Unite ale Americii, au scăzut și ele. În mod corespunzător, instituțiile au avut tendința de a sparge obiectivele de investiții europene de-a lungul granițelor naționale, alegând mai întâi nivelul și tipul de risc al ratei de schimb specifice pentru o țară, risc pe care doreau să îl accepte și apoi selectând anumite firme. Euro încă face această abordare de sus în jos învechită, deoarece zona euro are acum același nivel de risc al ratei de schimb.

La fel ca în cazul tuturor efectelor euro, este important să nu ne așteptăm la prea multe modificări dintr-o dată. În prezent, piețele de capital europene rămân puternic separate, cu o varietate de medii fiscale, proceduri de audit, reglementări contabile, cerințe legale de cotarea la bursă și baze de clienți. Cu toate acestea, este clar că euro pune baze importante pentru modificări majore pe piața europeană de capital.

3.5.PRINCIPALELE EFECTE ALE EURO ASUPRA PIEȚELOR DE OBLIGAȚIUNI

Dacă este adevărat că piețele de capital europene se confruntă cu mai multe modificări decât în orice alt moment din secolul XX, atunci în nici o altă parte nu sunt mai pronunțate efectele decât pe piețele de obligațiuni din zona euro. Chiar și modificările pe termen scurt sunt semnificative. Printre alte lucruri, reglementările Uniunii Europene solicită acum ca toate obligațiunile guvernamentale noi să fie emise în euro. Zilele în care se făceau oferte pentru datoria publică în mărci, markka, lire și escudo au dispărut pentru totdeauna. Mai mult, guvernele din zona euro și-au recotat pachetele lor imense de obligațiuni publice nerăscumpărate în euro, în ciuda faptului că regula Uniunii Europene „nici o obligație, nici o interdicție” nu le solicită în mod obligatoriu să procedeze astfel. Peste noapte, euro a vindecat scindările induse de devize pe cele 11 piețe de datorii publice din zona euro, creând în mod instantaneu pe glob o piață de active exprimate în euro.

Obligațiunile emise de alte părți decât guvernele centrale vor fi convertite treptat în euro, între anii 1999-2002. această acțiune include emisiunile de datorii ale guvernelor statale și locale și cele ale companiilor. Până în anul 2002 însă, toate plățile dobânzilor și returnările împrumuturilor pentru obligațiunile noi și pentru cele exprimate în una din cele 11 monede naționale trebuie să fie plătite în euro.

Cel mai târziu până la acea dată, conversia totală a piețelor de titluri de împrumut din zona euro va fi încheiată. Este important să subliniem totuși că majoritatea acestor recotații publice și private se efectuează fără proceduri oficiale, fără proceduri oficiale, fără întâlniri ale deținătorilor de obligațini sau documente de lucru. Legile Uniunii Europene afirmă că toate monedele naționale devin simple reprezentări ale euro de la data de 1 ianuarie 1999, la rate de schimb fixate în mod irevocabil. Ca rezultat, deținătorii de obligațiuni nu sunt în poziția de a obține sau pierde valoarea în virtutea faptului că se reexprimă o datorie în euro și de regulă nu sunt solicitate proceduri speciale.

Deși obligațiunile din zona euro sunt exprimate acum într-o monedă comună, nu trebuie să confundăm convergența puternică în rândul economiilor din zona euro și crearea unei singure unități de cont cu eliminarea piețelor naționale de obligațiuni. Europa nu are un guvern central în euro de genul Trezoreriei din Statele Unite ale Americii.

Astfel, deși Banca Centrală Europeană stabilește un set de rate pe teren scurt al dobânzilor în întreaga zonă euro, persistă decalajele dintre ratele pe termen lung ale diferiților emitenți de datorii. Aceste decalaje sunt extrem de mici. Italia, de exemplu, în ciuda datoriei sale federale enorme, plătește acum doar cu puțin mai mult decât Germania pentru obligațiunile ei pe 10 ani, o diferență mai mare decât cea care există între statele federative americane.

Dar de ce a apărut această convergență a ratelor lung ale dobânzilor? Primul motiv, după cum am discutat anterior, este acela că, criteriile de convergență au adus o convergență economică puternică în rândul celor 11 participanți la euro. Din punctul de vedere al unui investitor, riscurile de credit ale diverselor guverne emitente nu mai sunt la fel de disparate cum obișnuiau să fie. În doilea rând, o monedă unică alungă riscul ratei de schimb care obișnuia să diferențieze ratele dobânzilor din zona euro. Înainte de introducerea euro, obligațiunile emise de guvernul italian erau considerate cu mult mai riscante decât corespondentele lor germane (și astfel, determinau o rată mai mare a dobânzii), în parte datorită faptului că lira italiană era mai instabilă decât marca germană. Dar acum aceste premii diferite pentru rata de schimb au dispărut și au fost înlocuite de un singur tip de risc valutar pentru întreaga regiune. Ca rezultat, diferențele dintre ratele pe termen lung ale dobânzilor din zona euro sunt acum determinate în principal de riscurile de credit și de lichiditate.

Euro stabilește de asemenea baza pentru modificări semnificative pe termen lung pe piețele de obligațiuni din zona euro. În primul rând, piețele de obligațiuni, ca și piețele de valori mobiliare, au tendința să devină mai mari și mai lichide ca niciodată până acum. Înainte de introducerea euro, investitorii de pe întregul continent, de la capii de familie până la fondurile de pensii de miliarde de dolari erau reticenți (și chiar li se interzicea prin lege) să facă investiții în alte devize de teama expunerii la riscul ratei de schimb. Dar investiții exprimate în euro sunt acum disponibile investitorilor din Irlanda până în Austria, și această bază enormă de investitori se estimează că va spori lichiditatea instrumentelor de creanțe de toate tipurile.

În al doilea rând, se estimează că euro va promova inovația și modificările structural. Cel mai important lucru este acela că se estimează că piața creanțelor companiilor europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potențiali pentru orice emisiune face posibile noi instrumente. Titlurile de creanță au devenit de asemenea mai realiste, deoarece este acum mai ușor de realizat caracteristica lor definitorie (diversificarea într-o serie largă de investiții independente). În plus, investitorii dornici de risc din întreaga zonă euro se pot uni efectiv pentru a realiza din noile emisiuni o opțiune posibilă de finanțare. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că băncile de investiții și firmele de consultanță din întreaga lume se pregătesc să facă parte din această piață înfloritoare.

Mai mult, Pactul de stabilitate și creștere, care limitează deficitele bugetare guvernamentale la 3%, determină faptul că multe dintre guvernele din zona euro vor emite mai puține titluri de împrumut decât au făcut-o în trecut (Vă mai amintiți, guvernele trebuie să strângă bani numai atunci când cheltuiesc mai mult decât au, cu late cuvinte atunci când ele înregistrează un deficit bugetar).

Convergența ratelor dobânzilor în zona euro

Sursa Eurostat

Convergența ratelor dobânzilor în zona euro

Acest lucru, în schimb, poate lăsa cale liberă companiilor emitente care anterior se simțeau excluse, deoarece datoriile guvernamentale au fost responsabile în mod tradițional pentru cea mai mare parte a datoriei restante din zona euro. Economiștii și finanțiștii speră că noua piață de obligațiuni trans-europeană va permite companiilor care astăzi se bazează puternic pe împrumuturi bancare să aibă acces la piețe de obligațiuni foarte lichide ale companiilor, de genul celor care se găsesc în Statele Unite ale Americii. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci beneficiarii potențiali se regăsesc companiile multinaționale din întreaga lume.

Bineînțeles, nici unul dintre efectele euro asupra piețelor de obligațiuni nu este limitat la Europa. Fiecare obligațiune din lume exprimată într-o monedă națională din zona euro trebuie să fie plătită în euro după 2002. Instituțiile internaționale majore (Banca Mondială, Banca Europeană de Investiții și Corporația Financiară Internațională, de exemplu) dețin în devize europene aproximativ 50% din titlurile de împrumut restante, în valoare de 311 miliarde dolari. Conversia acestei datorii oferă monedei unice aproximativ același statut pe piețele internaționale de titluri de împrumut ca și cel al dolarului american. Dacă euro va continua să atragă investitorii în obligațiuni din întreaga lume, atunci emitenții din Statele Unite ale Americii pot fi în cele din urmă forțați să suporte o parte a costului prin rate mai ridicate ale dobânzilor care sunt neceasre pentru a menține cererea pentru titlurile de valoare americane. Chiar dacă nu se va întâmpla un lucru atât de drastic, este clar că euro revoluționează legătura dintre emitenții de obligațiuni și investitorii de pretutindeni.

CAPITOLUL IV “PERSPERCTIVELE INTEGRĂRII REPUBLICII MOLDOVA ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE”

4.1. Rolul Acordului de Parteneriat și Cooperare in Republica Moldova (APC)

Uniunea Europeană, una dintre forțele majore politice i economice pe arena internațională, a încheiat acorduri de cooperare cu majoritatea altor țări sau grupuri de țări ale lumii.

Acordul de parteneriat și cooperare (APC) între Uniunea Europeană1 și Republica Moldova a fost semnat la 28 noiembrie 19942. El stabilește atât principiile generale, cât și prevederile detaliate care vor guverna pe viitor relațiile între comunitățile Europene și Statele lor Membre, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte.

Obiectivul de bază al APC-ului constă în dezvoltarea continuă a relațiilor între UE și Moldova:

Relațiile politice se vor dezvolta prin demararea unui dialog regulat pe aspecte politice;

Relațiile economice vor fi ransforsate prin promovarea comerțului și investițiilor reciproce.

Dialogul politic va continua prin canalele diplomatice obișnuite. Concomitent, APC-ul a creat trei „instituții” noi: Comitetul Parlamentar de cooperare, Consiliul de cooperare și Comitetul de cooperare.

Relațiile economice se vor ranforsa prin ameliorarea condițiilor pentru comerț și investiți și prin susținerea Moldovei în toate aspectele procesului de reforme economice. Prin semnarea APC, Moldova și UE și-au acordat reciproc statutul Națiunii Celei Mai Favorizate cu privire la tarifele pentru bunuri, care ar facilita și majora fluxurile comerciale reciproce. De asemenea, Părțile au convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontaliere, acesta având ca scop dezvoltarea unui sector de servicii orientat spre piață. Cât privește investițiile, APC conține prevederi importante în scopul ameliorării mediului pentru stabilirea și funcționarea societăților din Moldova, a sucursalelor i filialelor acestora pe teritoriul UE și viceversa.

Este evident că prevederile, ce țin de comerțul cu bunuri și servicii, cât și mai puțin extinsele prevederi vizând investițiile, urmează a fi examinate în contextul acordurilor OMC. UE este deja membru al OMC și sperăm că și Moldova va obține acest statut în timpul cel mai apropiat.

UE, prin intermediul Programului de asistență tehnică TACIS, a oferit o mică echipă de experți, care ajută experții din Moldova în implementarea prevederilor APC. Una din sarcinile acestei echipe este de a explica societății din Moldova obiectivele de bază si prevederile detaliate ale APC.

Diferitele pături ale populației au diferite interese și un nivel de instruire diferit. De aceea este necesară o abordare „segmentată” a activității de informare a populației.

Buletinul informativ, care se editează din mai 1999, oferă informații de ordin general și practic pentru circa 250 persoane oficiale.

Multiplele întrevederi și contacte personale cu diverse persoane, de la ministru până la întreprinzător au asigurat echipei capacitatea de a elabora informații specifice și, în unele cazuri, la un înalt nivel tehnic. S-a considerat necesar de a completa această „acoperire” cu un șir de rapoarte mai detaliate – monografii, care va oferii publicului general, dar instruit, informații mult mai complexe la unele subiecte importante.

APC-ul cuprinde aspectele politic, cultural și economic.

„Filosofia” de bază, care susține compartimentul economic al APC, constă în faptul că dezvoltarea economică este cel mai bine asigurată prin promovarea celor „patru libertăți ale circulației”: circulația bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. Baza acestor patru libertăți este economia de piață, cu garantarea din partea statului a „Supremației legii” și concurenței libere, corectitudinea „exteriorităților”1, ajustarea distribuirii veniturilor și tendința generală spre promovarea stabilității macroeconomice. De fapt, această „filozofie” a dezvoltării este în prezent căutată în majoritatea – dacă nu de toate – organismele internaționale, cum ar fi: Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Organizația Mondială a Comerțului.

UE, prin conceptul său de „Piață Comună”, a trecut o cale lungă în implementarea cât mai deplin posibilă a acestor patru libertăți în relațiile dintre Statele sale Membre. În relațiile sale cu țările terțe, UE a optat pentru o apropiere graduală, în dependență de dezvoltarea economică a țărilor implicate.

APC-ul semnat cu Moldova stipulează prevederi pentru fiecare din aceste patru libertăți:

Libertatea circulației bunurilor: ambele Părți au convenit asupra acordării reciproce a celui mai bun tratament circulației transfrontaliere a bunurilor, cu alte cuvinte, la fel de bun ca și cel acordat celor mai „buni” parteneri sau tratamentul Națiunii Celei Mai Favorizate. De asemenea, Părțile s-au angajat să studieze posibilitatea abolirii reciproce a tuturor taxelor vamale;

Libertatea circulației persoanelor: cât ține de persoanele juridice, au fost deja realizați unii pași majori spre facilitarea stabilirii și funcționării societăților. Cât ține de persoanele fizice, angajamentele luate sunt foarte limitate.

Libertatea circulației serviciilor: sectorul serviciilor din economiile moderne este foarte important și dinamic. De asemenea, este complex și dificil pentru „reglementare”, deoarece, contrar bunurilor, serviciile pot fi „invizibile”. Circulația serviciilor a fost numai parțial „liberalizată” de APC.

Libertatea circulației capitalului: circulația mijloacelor bănești, în calitate de plăți în cadrul comerțului internațional sau investițiilor, a fost pe larg liberalizată prin APC.

4.2. SECTORUL BANCAR

Sectorul bancar este o parte a sectorului serviciilor financiare, care, tradițional, a fost împărțit în trei părți:

activitatea bancară,

asigurarea,

piețele de capital.

Acesta este un sector important nu numai ca procentaj din PIB (4% – 6%) sau ca angajare (3% – 5%), dar și deoarece constituie un „cadru” pentru ca întreaga economie să funcționeze în modul corespunzător.

Alte două aspecte care relevă natura sensibilă a sectorului sunt:

Sectorul este responsabil pentru economiile/depozitele părții majore a populației;

Sectorul poate juca un rol important în spălarea banilor.

Deși acest studiu se va limita la activitatea bancară, este rezonabil de a începe cu încercarea de a da o prezentare generală a sectorului financiar, care se caracterizează prin două realizări principale:

creșterea multifuncționalității participanților,

extinderea internaționalizării.

Într-adevăr, din cauza dereglementării (micșorării volumului de intervenție a statului în economie) și avansării tehnologice, distincția tradițională dintre instituțiile specializate în acest sau în alt sector al investițiilor financiare devine tot mai mult nepotrivită.

Băncile vând servicii de asigurare și multe din ele se ocupă de business pe piețele de capital, instituțiile non-financiare sunt implicate în activitatea bancară și de asigurare.

Poate fi observat că activitatea bancară este implicată și în alte trei activități:

activitatea bancară și hârtiile de valoare;

activitatea bancară și asigurarea;

activitatea bancară și industria.

Fiecare țară are propria sa legislație, conform căreia băncii i se permite să funcționeze.

În Statele Unite, vechiul Act Glass Steagall interzicea băncile comerciale care iau depozite de la publicul general pentru a fi implicate în piața hârtiilor de valoare (activitatea bancară investițională).

Deși au fost făcute multe încercări de a anula acest Act, restricția lui de bază încă mai rămâne parte a legislației SUA.

În UE, pe de altă parte, această combinare a activității bancare universale cu activitatea bancară investițională este o practică acceptată direct sau prin intermediul sucursalelor separate. De asemenea, combinarea afacerilor bancare și de asigurare este, în prezent, acceptată legitim în UE și SUA, dar nu și în Japonia.

Cât ține de „legătura” dintre activitatea bancară și industrie, Japonia și Germania sunt exemple binecunoscute vizând băncile care sunt deținătoare principale de acțiuni ale companiilor industriale.

Internaționalizarea este a doua realizare importantă în sectorul financiar. Pentru a supraviețui, companiile trebuie să lucreze la nivel internațional. Fuziunile și achizițiile sunt un fenomen zilnic.

Această multifuncționalitate și internaționalizarea au un impact important, evident asupra supravegherii și reglementării prudente a sectorului financiar1. Acestea au tendința de a rămâne în urmă, deoarece acest sector se dezvoltă foarte repede și produsele noi „se inventează” aproape in fiecare zi.

Liberalizarea sectorului serviciilor financiare, în mod evident, se bazează pe liberalizarea circulației capitalului.

Cu toate că circulația liberă a capitalului întotdeauna a fost unul din reperele principale ale creșterii în economia pieței libere, crizele financiare recente în majoritatea părților lumii (Mexic, America de Sud, Asia de Sud-Est, Rusia) au demonstrat că prudența este necesară.

Nu este cazul de a discuta toate pro și contra ale controlului capitalului în economiile în curs de apariție. „Economistul”, probabil, a totalizat corect discuția în următoarea afirmație:

„În anii ’40 multe țări considerau că este periculos de a face valuta convertibilă în scopuri comerciale. Ultimii 50 de ani au demonstrat că această frică a fost neîntemeiată. După ruinarea dureroasă a Asiei, aceeași frică există vis-a-vis de mobilitatea capitalului. Întrucât este adevărat că există o diferență dintre comerțul cu bunuri și capital, această diferență sugerează ca liberalizarea capitalului să se efectueze prudent și ca acest capital să nu fie blocat” („Economistul”, 23 mai 1998).

4.3.PREVEDERILE ACORDULUI DE PARTENERIAT ȘI COOPERARE

REGULI GENERALE

APC nu conține reguli generale explicite pentru sectorul bancar. Banca fiind o companie, pe de o parte, și o parte a sectorului de servicii, pe de altă parte, APC reglementează funcționarea și înființarea companiilor și regulile APC se aplică pentru sectorul serviciilor.

Ca urmare, banca moldovenească este în drept să înființeze în UE o sucursală sau o filială, în baza principiului NCMF și să le opereze, conform principiului TN (pentru sucursale) sau NCMF (pentru filiale).

Banca UE, care dorește să instituie o filială sau o sucursală în Moldova, poate face acest lucru în condiții ceva mai bune, dat fiind că este prevăzut statutul TN sau NCMF, cu selectarea celui mai convenabil. Aceasta este ceea ce în GATS, limbajul serviciilor se numește modalitatea 3, „prezența comercială”.

Banca, de asemenea, are dreptul de a angaja „personal de bază”.

În cazul, în care o bancă din Moldova dorește să comercializeze serviciile financiare transfrontaliere clientului stabilit în UE (modalitatea 1), de exemplu, prin Internet, APC spune doar că „Părțile se obligă să întreprindă măsurile necesare pentru a permite progresarea” acestei activități (art. 36). Dacă cetățeanul Moldovei sau o societate dorește să folosească serviciile bancare ale UE (modalitatea 2), se aplică aceeași „regulă”. Dacă o instituție financiară din UE dorește să trimită în Moldova un angajat pentru a comercializa servicii financiare (modalitatea 4, prezența persoanelor fizice), de exemplu: un credit, atunci APC nu obligă Moldova să accepte această activitate și viceversa.

Cu alte cuvinte, o bancă din UE (Moldova) poate utiliza modalitățile 1, 2, 4 pentru a comercializa servicii financiare, în timp ce legislația moldovenească (a CE și a statului membru) permite aceasta, APC nu oferă dreptul de a face aceasta.

EXCEPȚII ȘI MENȚIUNI SPECIALE

Excepții

Există numai două excepții din regulile generale, după cum este explicat mai sus. Aceste excepții indicate în art. 40 sunt de fapt o caracteristică generală a tuturor acordurilor internaționale care liberalizează comerțul și investițiile. Acestea se referă la activități care urmează a fi excluse din liberalizare, deoarece ele țin de politica publică sau sănătatea publică sau de „funcționarea autorității oficiale”.

În sectorul bancar, aceasta înseamnă că activitățile Băncii Centrale (Banca Națională a Moldovei) nu sunt pe deplin în conformitate cu APC.

Trebuie menționat că, de obicei, poate fi dată o interpretare foarte restrictivă a concepțiilor politicii publice sau sănătății publice.

Mențiuni speciale

Rezervările Moldovei în anexa V la APC

Moldova a solicitat – la momentul semnării APC – capitalul minimal solicitat pentru deschiderea în Moldova a unei sucursale a băncii dintr-o țară terță să constituie suma de 2 mil. USD.

Această condiție nu mai este valabilă.

Circulația capitalului

Statele Membre ale UE au anulat deja restricțiile ce țin de circulația capitalului. Acesta a fost indicat în Art. 56 al Tratatului CE și, astfel, Titlul V al APC, ART. 47 nu adaugă nimic nou.

Cât privește Moldova, în APC sunt convenite următoarele:

„Clauza de Standstill” – după semnarea APC, Moldova nu va introduce o legislație mai restrictivă privind valuta străină sau procedurile referitoare la circulația plății curente sau a capitalului;

Plățile privind circulația contului curent (legate de circulația bunurilor, serviciilor și persoanelor) trebuie să fie liber convertibile. Aceasta înseamnă că, dacă banca din UE a obținut autorizația pentru înființarea prezenței comerciale în Moldova (regulă generală în Art. 29), atunci salariul managerului general (dacă el nu este moldovean), sau dobânda de pe conturile din banca din Moldova ale cetățenilor UE să fie liber convertibile. Moldova a acceptat Art. VIII al Acordului FMI privind plățile contului curent.

Circulația capitalului poate avea, în general, două forme: portofoliul sau ISD. Investițiile capitale legate de ISD trebuie să fie libere, în timp ce Părțile au convenit de a se consulta reciproc asupra circulației capitalului de portofoliu. Aceasta are loc dat fiind faptul că portofoliul sau fluxurile de capital speculativ pot fi destabilizante pentru o economie mică.

Moldova poate aplica, în circumstanțe excepționale și dacă este permis de regulile FMI – restricții la schimb, legate de creditele financiare pe termen scurt sau mediu.

Ambele părți pot, de asemenea, să întreprindă „măsuri de salvgardare” – (pentru o perioadă maximală de 6 luni) referitoare la circulația capitalului. Aceasta se permite numai în circumstanțe excepționale, când situația capitalului cauzează – sau amenință să cauzeze – dificultăți serioase la operarea ratei de schimb sau politicii monetare.

Spălarea banilor

În Art. 66, paragraful 1, Părțile convin să depună eforturi și să coopereze pentru a preveni utilizarea sistemelor lor financiare, în special cu scopul spălării venitului obținut din activități criminale și delicte legate de droguri. În paragraful 2, ele convin că acest fapt va include AT pentru elaborarea legislației și normelor, de exemplu, după cum este stabilit de Financial Action Task Force (FATF).

Directiva Consiliului UE 91/308/EEC (publicată în OJ L 166, 28.6.91) se aplică la creditare și alte dispoziții financiare. Statele Membre sunt obligate să adopte legislația, care prevede:

Identificarea clienților când:

Aceștia încep relațiile de afaceri,

Se efectuează tranzacții în valoare mai mare de 15.000 EURO,

Păstrarea înregistrărilor pentru cel puțin 5 ani,

Stabilirea procedurilor de control intern,

Instruirea personalului

Dacă există un caz suspect de spălare a banilor, instituției financiare i se propune de a nu sancționa și de a informa poliția.

Comisia, de asemenea, a publicat două rapoarte privind implementarea, care indică necesitatea în cea de a doua Directivă privind spălarea banilor, care trebuia planificată de a fi finalizată către sfârșitul anului 1999, „Ameliorările” de bază ar trebui să extindă noțiunea de spălare a banilor ca rezultat al unei crime serioase (nu numai traficarea drogurilor) și să majoreze numărul instituțiilor însărcinate, supravegherea instituțiilor non-credit, cum ar fi cazinourile, agențiile în domeniul bunurilor imobiliare, contabilii și auditorii și specialitățile de drept. Deși implementarea practică va fi lăsată pe seama legislației naționale, atenția va fi acordată rolului crucial, dar delicat al informației și compromisului dintre protejarea confidențialității și eficiență.

În Moldova, actualmente, unica bază legală este Art. 23 al Legii privind instituțiile financiare. Noul proiect de lege a fost elaborat de către BNM și Ministerul Afacerilor Interne, examinat de Guvern și în scurt timp urmează a fi discutat în Parlament. Mai mult ca atât, sunt finalizate propunerile privind introducerea amendamentelor în Codul Penal (3 articole) și Codul Administrativ (1 articol). Partea moldovenească a solicitat Subcomitetului nr. 3, care s-a întrunit la 5.05.99, consultații și îndrumări privind crearea „agenției de implementare”.

Asistența tehnică

În Art. 64 privind serviciile financiare, ambele Părți afirmă că cooperarea va avea drept scop, în special, stabilirea sistemelor reciproce de reglementare, dezvoltarea serviciilor bancare și financiare în general și dezvoltarea pieței comune a resurselor creditare.

4.4. LEGISLAȚIA BANCARĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANǍ

Sistemul bancar în Comunitatea Europeană a fost inițial foarte dezmembrat. Fiecare Stat Membru avea reglementele sale proprii și putea să ceară ca orice bancă străină, care dorește să înființeze o filială, să fie supusă noilor proceduri de autorizare.

Începând cu 1996, Comisia Europeană a activat în scopul coordonării legislațiilor bancare naționale ale Statelor Membre. Primii pași întreprinși de Comunitatea Europeană pentru a transpune în realitate drepturile băncilor privind libertatea înființării sunt menționați în două Directive din anii ’70.

Dintre aceste două directive cea mai importantă a fost prima Directivă privind sectorul bancar (77/780/EEC), care coordona legislația Statelor Membre privind autorizarea instituțiilor de creditare în vederea facilitării înființării filialelor într-un alt Stat Membru. Această directivă a stabilit dreptul pentru instituția de creditare a unui Stat Membru de a deschide o filială în alt Stat Membru în baza controlului statului-bază. În consecință, instituția de creditare a fost obligată să satisfacă cerințele privind licențierea și supravegherea din statul-gazdă.

Instituția de creditare este definită de Directivă drept întreprindere, afacerile căreia țin de primirea depozitelor sau altor fonduri de reachitare de la public și de oferirea creditelor din cont propriu. Art. 2 al primei Directive privind sectorul bancar exclude din definiție (și, deci, din regimul de reglementare) băncile centrale, băncile de girare pe lângă oficiile poștale și diferitele tipuri de bănci municipale și băncile mici din statul-gazdă.

Directiva încearcă să interzică ca organele naționale de reglementare să discrimineze direct sau indirect solicitanții de licențe în baza naționalității. Semnificativ este că Statelor Membre li s-a interzis autorizarea instituțiilor de creditare din motivul inexistenței necesității economice în activitatea bancară adițională (care anterior avea sensul general de discriminare indirectă).

Inițiativa privind piața internă din anii ’80

Consensul dintre Statele Membre privind armonizarea detaliată a reglementării bancare s-a dovedit a fi neclar și, drept urmare, în Cartea Albă privind finalizarea pieței interne din 1985, Comisia a propus un șir de schimbări fundamentale. Urmând acest document, serviciile financiare au fost reglementate într-o mare măsură, chiar dacă li s-a propus numai un mic progres în domeniul armonizării ratelor impozitelor.

Strategia adoptată de Comisie în Cartea Albă a avut un scop triplu:

Armonizarea standardelor esențiale pentru autorizare și supraveghere preventivă, precum și pentru protejarea investitorilor, deponenților și a consumatorilor;

Stabilizarea sistemului de recunoaștere mutuală a modului în care fiecare Stat Membru ca aplica aceste standarde.

Directiva a doua privind sectorul bancar (89/646/EEC) prevede că:

Statele Membre informează Comisia despre oricare autorizație pe care ele o acordă unei sucursale directe sau indirecte a unei întreprinderi mame, care este reglementată de legislația unei țări terțe, și despre oricare cotă de participare achiziționată de către întreprinderea mamă într-o instituție de creditare a Comunității, astfel încât ultima să devină o sucursală a ei;

Statele Membre informează Comisia despre toate dificultățile generale cu care se confruntă instituțiile lor de creditare în procesul constituirii lor sau a desfășurării activităților bancare într-o țară terță; Comisia trebuie să întocmească un raport periodic care examinează tratamentul acordat instituțiilor de creditare ale Comunității în țările terțe și să-l transmită Consiliului;

În cazurile, în care Comisia depistează că o țară terță nu oferă instituțiilor de creditare ale Comunității accesul efectiv la piață, comparabil cu cel oferit pentru negociere vizând obținerea unor oportunități competitive comparabile pentru instituțiile de creditare ale Comunității;

În cazul, în care Comisia a depistat că instituțiile de creditare ale Comunității într-o țară terță nu obțin tratamentul național și că condițiile accesului efectiv la piață nu se îndeplinesc pe deplin, ea poate iniția negocieri; acestea pot, de asemenea, include limitarea sau suspendarea deciziilor privind cererile de acordare a autorizației de la țara terță respectivă pentru o perioadă de cel mult trei luni. Pentru a prelungi această perioadă inițială de trei luni, este necesară decizia Consiliului luată de majoritatea calificată.

Directiva Consiliului 98/33/CE permite Statelor Membre de a încheia acorduri privind schimbul de informații cu autoritățile de supraveghere non-bancare ale țărilor terțe (ex. autoritățile abilitate cu sarcina publică de supraveghere a altor instituții financiare și companiilor de asigurare și autorități responsabile pentru supravegherea piețelor financiare) prevăzând că informația relevată este supusă garantării secretului profesional, care este echivalent cel puțin menționat în legislația europeană.

Totuși, aceste reguli nu se aplică la țările care sunt semnatari ai acordului privind serviciile financiare ale Organizației Mondiale a Comerțului din 1997.

4.5. SISTEMUL BANCAR AL REPUBLICII MOLDOVA

În anul 1991, Republica Moldova a accelerat procesul formării economiei de piață prin liberalizarea prețurilor, anularea instrumentelor economiei centralizate și inițierea procesului fundamental al reformelor structurale. De atunci, Moldova a întreprins acțiuni susținute pentru a atinge stabilitatea economică și a avansat în multe domenii în procesul tranziției spre economia de piață. În particular, a fost obținut un progres însemnat în dezvoltarea cadrului instituțional al pieței financiare.

Au fost demonstrate intenții ferme și consecvente în vederea restructurării sectorului financiar. Inițial, Moldova a adoptat obiectivul general de trecere de la sistemul financiar cu o structură mono-bancară, caracteristic perioadei sovietice, către un sistem format din două niveluri, pe primul fiind banca centrală, independentă, ce administrează sistemul în care dobânzile și rata de schimb sunt determinate de piață și, pe al doilea – băncile comerciale, care activează pe principii competitive.

Unul din pilonii acestei politici a fost introducerea în noiembrie 1993 a monedei naționale – leul – și promovarea continuă a unei politici monetar-creditare dure.

Un element important al tranzacției a fost, de asemenea crearea în 1995 și dezvoltarea ulterioară a pieței hârtiilor de valoare de stat, pieței de dealing interbancar pe termen scurt, precum și a pieței valutare. Următorul obiectiv a fost crearea pieței secundare, în care banca centrală administrează lichiditatea din sistemul bancar prin intermediul operațiunilor de piață deschisă, utilizând instrumentele monetare indirecte. În cele din urmă, implementarea reformelor inițiale de banca centrală în domeniul supravegherii bancare, sistemul de plăți și a sistemul contabil s-au dovedit a fi elementele cheie în atingerea obiectivelor generale.

Reformele economice din Moldova, din ultimii ani au demonstrat rezultate importante și au fost înalt apreciate de comunitatea internațională. Totuși, în pofida atingerii stabilității macroeconomice, Moldova a înfruntat și unele dificultăți. Mai ales după criza financiară din Rusia și țările din regiune din toamna anului 1998, când sistemul financiar din Moldova a fost grav afectat.

Aproximativ 70% din comerțul exterior al Moldovei este legat de Rusia și Ucraina. Colapsul din sectorul financiar și bancar a dus la nerepatrierea exporturilor moldovenești. Deficitul contului curent a atins cifra de 16% din PIB. Se extinde comerțul barter.

Alt aspect al crizei a fost retragerea nerezidenților de pe piața hârtiilor de valoare de stat, care este un eveniment caracteristic țărilor din această regiune. Ca rezultat al celor expuse mai sus, s-a exercitat o presiune asupra ratei de schimb și rezervelor valutare.

Unica soluție pentru depășirea consecințelor crizei este efectuarea ajustărilor adecvate și rapide. În consecință, Moldova a întreprins următoarele măsuri:

în scopul menținerii competitivității exporturilor și protejării rezervelor valutare ale statului, rata de schimb a încetat să fie susținută de BNM, stabilindu-se conform cererii și ofertei pe piața valutară;

băncile comerciale au fost obligate să mențină rezerve și lichidități mai înalte, atât prin majorarea cerinței față de rezervele obligatorii, cât și prin cerința față de procurarea hârtiilor de valoare de stat, fapt care a permis scoaterea presiunii de pe piața valutară și cea a hârtiilor de valoare de stat;

BNM, prin intermediul unei politici monetare precaute, a reușit să evite colapsul de piața hârtiilor de valoare de stat, în același timp evitând epuizarea lichidității din sectorul bancar.

Aceste eforturi au fost apreciate de misiunea recentă a FMI, în rezultatul căreia a fost încheiat acordul privind suportul financiar de mai departe a Moldovei. Acord similar a fost încheiat și cu Banca Mondială.

Cu toate acestea, măsurile structurale cheie vor include evoluarea de mai departe a programului de privatizare a sectorului energetic, a telecomunicațiilor, ramurii tutunului, companiilor de combustibil de stat și a firmelor de achiziționare a producției agricole și marketing.

EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR AL MOLDOVEI

Sistemul bancar din Moldova a evoluat ca parte componentă a procesului tranziție de la un sistem administrativ de comandă spre unul bazat pe principiile economiei de piață.

După o perioadă îndelungată de concentrare a resurselor financiare în mâinile statului, descentralizarea și demonopolizarea sistemului bancar a contribuit la stabilirea unui sector orientat spre piață. Acest proces a dus la sfârșitul erei monopolului statului prin dispariția monopolurilor Băncii Centrale, precum și a băncilor specializate de stat.

Sistemul bancar domestic a fost creat la începutul anilor ’90, după destrămarea imperiului sovietic și este format din două niveluri:

Banca Națională a Moldovei (reorganizată din Filiala din RSSM a Băncii de Stat a URSS), la primul nivel;

Băncile comerciale (inițial reorganizate din fostele bănci specializate de stat, astfel ca: Promstoibank, Sberbank, Agropombank, etc.) – la nivelul al doilea.

Numărul băncilor comerciale din Moldova a crescut în perioada 1991 – 1997, însă relativ moderat. La sfârșitul anului 1991, operau 15 bănci comerciale, numărul acestora era spre sfârșitul anului 1993 era de 22. Din acea perioadă și până în prezent, această cifră a variat nesemnificativ.

La 1 august 1999, din cele 21 de bănci comerciale existente, 5 au fost formate în urma reorganizării fostelor bănci specializate de stat, iar 16 bănci sun bănci nou create.

În scopul reglementării activității bancare și asigurării unei situații financiare stabile a băncilor, cât și în scopul protecției creditorilor și depunătorilor bancari, BNM, începând cu anul 1992, a stabilit reglementări prudențiale pentru băncile comerciale, care au fost revăzute în martie 1995 și care prevăd pentru sistemul bancar al Moldovei, ce corespund Acordului de la Basel.

Reglementările prudențiale se perfecționează și se implementează în continuare, oferind posibilitatea asigurării unei stabilități mari a sistemului bancar. Iar prin modificarea valorilor normativelor respective, BNM poate să influențeze mai activ procesele din sistemul bancar în scopul îndeplinirii programului său monetar creditor.

Începând cu anul 1995, BNM utilizează sistemul Camel de rating al băncilor, care se folosește pentru estimarea stării financiare a băncii după rezultatele controlului pe teren. O serie de bănci au trecut auditul extern, efectuat de companii binecunoscute pe plan mondial.

În mai 1996, sistemul bancar a trecut de la decontările prin poșta electronică, prin intermediul căreia se efectuează majoritatea tranzacțiilor. Simultan cu alte avantaje operaționale importante pentru bănci și clienții lor, aceasta a permis BNM să efectueze mai eficient monitorizarea lichidității băncilor și a situației lor financiare. Mai mult de jumătate dintre bănci au devenit membrii ai sistemului internațional de decontări SWIFT, iar cele mai avansate s-au conectat la REUTERS Dealing. O serie de bănci deservesc cecuri de și cartele de plastic. Unele bănci au emis carduri VISA, precum și alte tipuri de carduri.

Conform recomandărilor Băncii Mondiale și ale FMI, începând cu 1 ianuarie 1998, sistemul bancar al Moldovei a trecut la standarde contabile mondiale, implementând un nou plan de conturi care va permite estimarea stării financiare reieșind din standardele internaționale, ceea ce la rândul său va lărgi posibilitățile de folosire a pârghiilor prudențiale de reglementare a activității băncilor. BNM a trecut la noul plan de conturi de la 1 iulie 1995.

În activitatea curentă, băncile Moldova implementează metode progresiste de lucru, ceea ce la permite să câștige încrederea băncilor străine, care le acordă credite în valută. Astfel, până în prezent o serie de bănci din Moldova1 au beneficiat de linii de credit de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Mondială, precum și unele bănci private cu renume mondial.

Banca Națională lucrează continuu asupra ameliorării și aprofundării supravegherii bancare, deoarece fără un sistem bancar competitiv și puternic, orientat spre interesele agenților economici, nu poate fi vorba de o revigorare a economiei reale.

În procesul elaborării actelor normative o mare importanță revine reducerii riscului, majorării siguranței și asigurării stabilității în sistemul bancar. Se întreprind eforturi pentru stimularea băncilor comerciale, în vederea susținerii întreprinderilor cu o eficiență maximă, stopării creditării întreprinderilor falimentare, asigurării stabilității băncilor și ajustarea capitalului lor în corespundere cu nivelul riscului creditor. Aceste măsuri joacă un rol decisiv în câștigarea încrederii populației în bănci – ca instituții depozitare, în așa fel încât fondurile disponibile să fie mobilizate, iar funcția băncilor ca intermediarii financiari să crească.

CADRUL INSTITUȚIONAL AL SERVICIILOR FINANCIARE

Banca Națională a Moldovei

După cum este indicat mai sus, sistemul bancar al Moldovei este constituit din două niveluri. Banca Națională a Moldovei (BNM), în calitate de bancă centrală este situată pe primul – cel coordonator, activând independent de autoritățile executive ale statului.

De la obținerea independenței sale, Republica Moldova a avansat vizibil pe calea realizării reformelor economice în vederea tranziției la economia de piață. BNM a fost și este unul dintre promotorii principali ai acestor reforme. Au fost întreprinși o serie de pași în vederea stabilizării situației monetare, creditare și fiscale. A fost acordată o atenție deosebită acestui aspect, luându-se în considerație că situația economică a societății și nivelul de trai al populației depind, în mare măsură, de faptul cum acționează sistemul monetar – creditar al statului.

Obiectivul principal al BNM este de a realiza și menține stabilitatea monedei naționale. Analiza funcțiilor BNM permite concluderea că statutul juridic al BNM corespunde celor ale majorității băncilor centrale, având trei tipuri de funcții:

BNM – autoritate publică (i.e. drept exclusiv de a emite bancnote și monede ca mijloc de plată pe teritoriul Moldovei, funcția de elaborare și implementare a politicilor monetare, creditare și valutare).

BNM – „banca băncilor” (i.e. funcția autorizării și supravegherii instituțiilor bancare);

BNM – „banca statului” (i.e. funcția de bancher și agent fiscal al statului).

Activitatea BNM este reglementată prin Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei, adoptată în iulie 1995.

Instituțiile financiare

Cadrul instituțional al pieței financiare în Republica Moldova constă din două segmente:

primul reprezintă băncile comerciale;

al doilea – compus din instituții financiare nebancare, precum: Societățile de asigurare, Fondul de garantare a depozitelor, Birourile de schimb valutar, Asociațiile de economii și împrumuturi ale cetățenilor, Lombardurile.

Un loc separat, pe această piață, îl deține Banca pentru Dezvoltare și Investiții.

Băncile comerciale

Veriga a doua a sistemului bancar reprezintă 21 bănci comerciale (situația la 1 august 1999), inclusiv 3 filiale ale băncilor străine, printre care și unele dintre cele mai mari bănci din România – Banca Comercială Română și din Grecia – Commercial Bank of Greece.

NOTĂ:

Banca Internațională Comercială (Moldova) S.A.

La 15 octombrie 1998, în Republica Moldova a fost fondată o nouă bancă International Commercial Black Sea Bank (Moldova) S.A., primind Autorizația de categoria B (nr. 88), care îi permite să efectueze toate tipurile de operațiuni bancare, inclusiv în valută (cu excepția prestărilor de servicii fiduciare, de gestionare a portofoliului de investiții și subscrierea și plasarea titlurilor de valoare). La începutul anului 1999, Banca și-a modificat denumirea în: International Commercial Bank (Moldova) (ICBM).

Banca a fost fondată în cadrul implementării Commercial Bank of Greece (CBG) de a înființa bănci – fiice în statele riverane bazinului Mării Negre. Commercial Bank of Greece este inclusă în lista celor 500 dintre cele mai mari bănci din lume, oferă servicii bancare întreprinderilor comerciale și particularilor din Grecia, pe parcursul a mai mult de 90 de ani și, în prezent, își extinde activitățile în țările riverane bazinului Mării Negre. Sucursale ale băncii există deja în România, Georgia, Bulgaria, o nouă unitate va fi deschisă, în curând, în Armenia. Partenerul strategic al CBG în acest proiect este Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD). Conform acordului – cadru, care a fost semnat între CBG și BERD, cea din urmă participă la fiecare bancă nouă cu 25-30% din acțiuni, cu scopul contribuirii la dezvoltarea economiilor țărilor din regiune, oferind finanțare pentru proiectele investiționale serioase, prin atragerea fondurilor din investițiile străine, inclusiv fondurile programelor internaționale. De asemenea, este încurajată participarea instituțiilor financiare locale, odată ce proiectul este destinat dezvoltării relațiilor economice dintre agenții economici locali și economia mondială. Sunt depuse eforturi pentru ca băncile din această rețea să contribuie la ridicarea calității serviciilor bancare, fără a concura cu băncile locale din țările implicate, dar mai mult în cooperarea cu acestea (de exemplu, prin participarea comună în creditele pentru finanțarea proiectelor, care depășesc potențialul unei singure bănci). Din acest punct de vedere, este important de menționat că aceste bănci se orientează preponderent spre băncile investiționale, ceea ce înseamnă că ele nu sunt concurentele băncilor locale în domeniul operațiunilor bancare cu caracter comercial (atragerea depunerilor persoanelor fizice, dezvoltarea rețelei de filiale și case de schimb valutar, etc).

Capitalul statuar ICBM, constituind 24 mil. lei, a fost integral depus de CBG, care este unicul fondator și, la această etapă, singurul proprietar al 100% din acțiunile noii bănci. Următoarea emisiune de acțiuni se preconizează a fi efectuată cu participarea BERD, pentru un volum de 30%.

ICBM, precum și celelalte bănci finanțate de CBG, are, în principal, caracter investițional, activitatea de bază fiind orientată spre finanțarea unor mari proiecte și spre deservirea comerțului exterior. O atenție aparte va fi acordată proiectelor financiare, care implică investiții străine de capital în cooperare cu băncile locale. În cadrul operațiilor internaționale vor fi oferite și servicii. Personalul noii bănci este constituit din specialiști în materii economice, cu experiență în sectoarele bancar sau financiar și cu o bună cunoaștere a limbii engleze.

Organele principale de administrare a noii bănci sunt consiliul de directori și comitetul executiv.

Cadrul legislativ de bază al activității băncilor pe teritoriul Moldovei reprezintă Legea instituțiilor financiare nr. 550-XIII din 21 iulie 1995, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996.

Legea instituțiilor financiare definește băncile ca instituții financiare care atrag de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diverse instrumente de plată, și care utilizează aceste mijloace total sau parțial pentru a acorda credite sau a face investiții pe propriul cont și risc (Art. 3).

Noțiunea prezentată este puțin confuză deoarece definiția de instituție financiară vine în contradicție cu cea a băncii, prezentată mai sus și fiind: persoană juridică ce acceptă depozite sau echivalente ale acestora netransferabile prin nici un instrument de plată.

Legea prevede doar o singură formă juridică de organizare a băncilor – cea a societăților pe acțiuni. Deoarece băncile activează în calitate de societăți pe acțiuni, constituirea, structura organizațională, operațiunile și lichidarea, cu excepția prevederilor Legii instituționale financiare, sunt reglementate de Legea cu privire la societățile pe acțiuni nr. 1134-XIII din 2 aprilie 1997. Băncile fondate cu participarea capitalului străin, adițional, urmează cerințelor Legii privind investițiile străine nr. 998-XII din 1 aprilie 1994.

Începând cu 1 iulie 1996, toate instituțiile bancare au fost reînregistrate la BNM și au primit autorizații cu privire la efectuarea operațiunilor bancare de categoria „A”, „B” sau „C”. Categoria autorizației eliberată de BNM este în funcție de capitalul normativ al băncii.

La 1 august 1999, pe teritoriul Moldovei activau trei bănci cu autorizația de categoria „A”, nouă bănci – „B” și nouă bănci – „C”.

Specializarea băncilor

Sistemul bancar din Republica Moldova are un caracter universal, similar cu sistemele bancare existente în statele UE, statele din Europa Centrală și de Est, precum și statele Comunității Statelor Independente. În cadrul unei astfel de structuri nu există restricții legislative privind tipurile și domeniile de activitate ale băncilor. Toate investițiile bancare pot efectua orice tip de activități și presta orice servicii clienților săi, în limita celor prevăzute în Legea instituțiilor financiare sau permisă de BNM.

Concurența în sectorul bancar

Pe parcursul ultimilor ani, concurența în sectorul bancar al Republicii Moldova a crescut considerabil. Asupra procesului dat au influențat astfel de factori, cum sunt: lichidarea unor bănci cu probleme financiare, fondarea băncilor noi, investițiile străine în sectorul bancar, liberalizarea regimului valutar, precum și alți factori.

Art. 27 al Legii instituțiilor financiare interzice instituțiilor financiare să se angajeze în tranzacții și operațiuni care le-ar putea acorda cu titlu individual sau câtorva dintre ele o poziție dominantă pe piața monetară, pe cea financiară și cea valutară.

Prevederile articolului dat nu țin cont de libertatea de practicare a activităților de antreprenoriat și necesitățile de cucerire a piețelor. În acest caz nu se respectă principiul unei poziții dominante, chiar atunci când această poziție ar putea fi favorabilă, abuzul fiind doar dăunător. În această ordine de idei, ar fi oportun de a prevedea derogări de la regula generală în cazurile, în care o poziție dominantă, nefiind abuzivă, nu aduce prejudicii concurenței.

În acest context este binevenită menționarea reglementărilor existente în Moldova privind interzicerea acordării unui credit în scopul achitării datoriilor la alte credite și dobânzile aferente. cu toate că o astfel de stipulare nu există în Legea instituțiilor financiare, BNM a adoptat Regulamentul cu privire la creditele expirate, punctul 5 al căreia stipulează astfel de exigență față de instituțiile bancare.

Această interzicere constituie un obstacol pentru oricare ar dori să răscumpere un credit la un preț mai avantajos. Este lăudabilă dorința BNM de a proteja persoanele fizice și juridice contra supra-contractării de datorii, dar este necesar să li se permită să profite de ratele favorabile ale dobânzii.

În scopul asigurării unei situații mai favorabile din punct de vedere al concurenței pe piața bancară, totodată în vederea creării condițiilor normale pentru practicarea businessului, agenții economici trebuie să posede dreptul să activeze prin intermediul uneia sau mai multor bănci, deschizând atâtea conturi, câte sunt necesare pentru o activitate prosperă. În această ordine de idei, este binevenită modificarea adoptată în luna octombrie 1998 în art. 2, p. 3 al Legii cu privire la bazele sistemului fiscal, prin care a fost eliminată cerința față de agenții economici de a poseda un singur cont bancar în lei și unul în valută.

Un loc separat pe piața serviciilor bancare a Republicii Moldova urmează să-l ocupe banca pentru Dezvoltare și Investiții a Moldovei (BDIM), statutul juridic al căreia este stabilit prin Legea privind BDIM nr. 1555-XIII din 25 februarie 1998.

Cu toate că BDIM nu corespunde noțiunii de bancă stipulată în legea instituțiilor financiare, aceasta este concepută ca o bancă de investiții cu capital integral de stat după modelul băncilor de investiții existente în multe state și, în particular, Banca Germană de Investiții KFW. Ultima se preconizează să acorde BDIM, odată cu începutul activității acesteia, o linie de credit de 10 mil. mărci germane.

Statutul special al BDIM este exprimat și prin faptul că banca nu se supune reglementărilor și supravegherii BNM, este scutită de plata pentru constituirea rezervelor obligatorii la BNM, este scutită de plata unor impozite și taxe, etc. (art. 12, p. 1, 2, 5; art. 15, p. 2).

Scopul de bază al BDIM este acordarea de credite pe termen mediu și lung în vederea dinamizării economiei naționale. Aceasta include: promovarea de investiții pentru susținerea businessului mic și mijlociu, dezvoltarea infrastructurii țării, extinderea exporturilor, privatizarea întreprinderilor de stat, reconstrucția și renovarea locuințelor, ameliorarea calității mediului (art. 2, p. 1).

Capitalul BDIM este stabilit în mărime de 24 mil. lei (2,2 mil. dolari SUA). Cu toate că art. 4, p. 4 al Legii stipulează că Guvernul va vărsa 50% din capitalul Băncii în decurs de trei luni de la intrarea în vigoare a legii, fapt ce ar permite începerea activității BDIM, până în prezent mijloacele necesare nu au fost alocate. Un factor încurajator constituie faptul adoptării amendamentelor necesare la Legea bugetului pentru anul 1999, prin care se prevăd alocarea din buget a mijloacele, necesar formării capitalului social al Băncii.

NOTĂ:

Investițiile străine în sectorul bancar al Republicii Moldova

Capitalul social al băncilor din Republica Moldova este format parțial din mijloacele investitorilor autohtoni și parțial din mijloacele celor străini. Cota investițiilor străine în capitalul băncilor comerciale are o tendință de creștere (vezi graficul):

Astfel, cota investițiilor străine în decurs de un an (31.03.1998-31.03.1999) s-a majorat cu 13%, alcătuind la 31 martie 1999 – 182,9 mil. lei.

Printre investitorii străini care participă la formarea capitalului băncilor din Moldova sunt: Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, o bancă din România – Commercial Bank of Greece, precum și investitori corporații din SUA, Marea Britanie, Germania, Israel, Belgia, Elveția, etc.

31.03.00

31.03.01

Instituțiile financiare nebancare

Societățile de asigurare

Un element important al economiei de piață reprezintă piața asigurărilor. În perioada de tranziție în Republica Moldova au apărut un șir de agenți economici, care activează la propriul risc.

Asigurarea riscurilor comerciale, a eventualelor prejudicii în urma calamităților naturale sau altor pierderi materiale, precum și nemateriale în orice domeniu de activitate este obiectivul activității companiilor de asigurare.

Activitatea în domeniul asigurărilor are la bază Legea cu privire la asigurări, nr. 1508-XII adoptată la 15 iunie 1993. În afară de legea menționată, piața serviciilor de asigurări este reglementată și de Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători nr. 1553-XIII din 25.02.98, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală nr. 1585-XIII din 27.02.98, precum și de Hotărârea Guvernului „Cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a deținătorilor de autovehicule și vehicule electrice urbane” nr. 956 din 28.12.94. Cât privește Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală, urmează a menționa că, până în prezent, actul în cauză nu funcționează din motivul lipsei mecanismului de implementare a acestuia, precum și din cauza insuficienței de mijloace necesare. Cadrul normativ este completat și cu actele adoptate de Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor (SSSA), organ de stat ce activează pe lângă ministerul Finanțelor, funcții căruia constau în: eliberarea licențelor pentru activitatea de asigurare, supravegherea activității date, garantarea protecției drepturilor și intereselor legitime ale asiguraților și asigurătorilor, precum și respectarea legislației privind asigurările.

Unul dintre ultimele și cele mai importante acte ale SSSA este Regulamentul privind modul de efectuare a operațiunilor de reasigurare, adoptate prin hotărârea nr. 21 din 12 februarie 1999.

Serviciile de reasigurări reprezintă o verigă nouă a pieței asigurărilor din Republica Moldova. Astfel, reglementarea acesteia va da posibilitate companiilor de asigurare autohtone să-și asume riscuri mai mari, în comparație cu cele existente în prezent, încheind acorduri de reasigurare atât cu companii din Moldova, cât și cu cele străine, fapt care va permite de a nu-și epuiza toate rezervele și de a nu rămâne în pierdere sau a da faliment. În prezent, companiile de asigurare din Moldova conlucrează deja cu astfel de companii de reasigurare străine, precum: „Munich Re” (Germania), „Swisse Re” (Elveția), „New Re” (Italia), „Scor Paris” (Franța), etc.

La finele anului 1998, în Moldova erau înregistrate 40 de companii de asigurări, dintre care opt cu capital străin.

Cota cea mai mare pe piața asigurărilor o deține „Asito S.A.” (peste 50%), fosta companie monopolistă a URSS „Gosstrah”. Recent a fost încheiat un acord între Asito S.A. și companiile rezidente și nerezidente ale Grupului de Asigurări australian „QBE & CEO Insurance Group Ltd”, privind procurarea pachetului de control de către investitorul australian.

Un eveniment important pentru sectorul de asigurări al Moldovei a devenit și aderarea în 1999 la Convenția Internațională privind Cartea Verde, fapt care va da posibilitate companiilor de asigurare din Moldova să emită astfel de polițe de asigurare pentru transportul auto.

Atractivitatea mică până în prezent a pieței asigurărilor din Moldova pentru investitorii străini se explică prin faptul că legislația actuală stabilește limită în mărime de 49% pentru participarea investitorului străin în capitalul social al companiei de asigurare.

Luând în considerație cele menționate, ca obiective pentru viitorul apropiat în domeniul asigurărilor pot fi evidențiate următoarele:

perfecționarea bazei legislative privind activitatea de asigurări care ar asigura stabilitate și competitivitate pe piața asigurărilor;

globarizarea pieței de asigurări din Moldova cu piața internațională de asigurări;

stabilirea unui set restrâns de asigurări obligatorii (conform practicii mondiale) și a unui șir de asigurări facultative;

pregătirea și recalificarea cadrelor în domeniul asigurărilor.

Unii pași importanți în acest domeniu au fost deja întreprinși. Astfel, SSSA a elaborat și a prezentat Guvernului pentru examinare și prezentare ulterioară în parlament, modificările și amendamentele la Legea cu privire la asigurări. Proiectul în cauză prevede modificarea normativelor de fondare și funcționare a companiilor de asigurare, precum și o nouă modalitate de raportare. Majorarea limitei capitalului social de la 300 mii lei (cota actuală) până la 1 mil. lei (în proiect) va permite majorarea stabilității pieței de asigurări. Totodată, în scopul atragerii capitalului străin se propune excluderea din Lege a limitei de participare pentru investitorul străin în capitalul social, al companiei de asigurare.

Fondul de garantare a depozitelor

În scopul asigurării depunerilor populației în băncile comerciale, recent a fost elaborat proiectul Legii privind garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, care prevede crearea unui Fond special cu statut de persoană juridică, obiectivul de bază al căruia este rambursarea unei părți garantate din depozitele populației în cazul în care depozitele unei bănci devin indisponibile.

Crearea unui astfel de Fond va contribui la menținerea încrederii depunătorilor în sistemul bancar și, prin urmare va duce la creșterea resurselor mobilizate de la populație în bănci.

La elaborarea proiectului s-a ținut cont de practica existentă în SUA, Germania, Franța, Italia, Regatul Unit, Japonia, Canada și România, de regulile stabilite prin Directiva 94/19/EC din 30 mai 1994 a Uniunii Europene.

Cu toate cele menționate, proiectul de lege nominalizat are un șir de neajunsuri:

a.– se prevede garantarea doar a depunerilor persoanelor fizice, fapt care, evident, impune un regim discriminatoriu față de persoanele juridice;

b. – proiectul de lege prevede garantarea doar a unui plafon de cinci salarii medii lunare pe economia națională la un deponent. Actualmente această sumă constituia cca. 1500 lei (~ 140 $ SUA – către 1.08.99). În comparație cu alte state, suma garantată este mult prea mică. De exemplu, în Cehia aceasta constituie – 80% din suma depozitelor, dar nu mai mult de 3500 $ SUA; în Ungaria – 9000 $ SUA, Polonia – 3500$ SUA, Letonia – 500 lați (830 $ SUA), România (3000 $ SUA).

c. – la Fond nu se admit băncile ce activează mai puțin de trei ani, precum și băncile ce activează peste trei ani, dar care, în decursul ultimului an, conform modului stabilit de Fond, au abateri esențiale de la cerințele BNM față da capital normativ total și lichidarea curentă. În acest context, probabil, este oportună studierea experienței Ungariei, unde contribuția băncilor la resursele Fondului diferă în funcție de riscul băncii. Astfel, băncile cu un risc mai înalt achită o contribuție anuală cu 50% mai mare decât băncile cu risc scăzut;

d. – proiectul prevede taxe excesive pe care băncile urmează să le achite în Fond (contribuția inițială – 32% de la suma totală a depozitelor garantate existente în bilanțul băncii de la data de 31 decembrie 1999; contribuția trimestrială – 1,5% de la suma totală a depozitelor garantate existente în bilanțul băncii la sfârșitul fiecărui trimestru; contribuția anuală – 2% din venitul impozabil al băncilor).

Reieșind din situația actuală a sistemului bancar al Moldovei, crearea în prezent a Fondului de garantare a depozitelor în Republica Moldova este problematică. Adoptarea proiectului de lege nominalizat va afecta direct situația financiară a sistemului bancar. Transmiterea unei părți din capitalul băncilor comerciale în Fond conduse la mărimea riscului activității acestora.

Acest fapt va avea loc în condițiile în care sistemul bancar tânăr și slab dezvoltat a avut de suferit recent de la impactul negativ al crizei financiare regionale, consecințele căreia urmează a fi lichidate prin restructurarea băncilor.

La rândul său, restructurarea cu succes a băncilor necesită crearea premiselor pentru ridicarea capacităților organelor de drept de a impune respectarea legislației în cadrul relațiilor bănci-clienți, în special cu debitorii. În acest context, se cere ridicarea eficienței activității organelor de drept în cadrul procesului de lichidare a băncilor cu scopul urgentării achitării datoriilor debitorilor către acestea.

Casele de schimb valutar

Cadrul juridic al activității caselor de schimb valutar (CSV) îl constituie Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin procesul-verbal al Consiliului de Administrație al BNM nr. 2 din 13 ianuarie 1994 și Normele nr. 10018-20 cu privire la organizarea și funcționarea pe teritoriul Republicii Moldova a caselor de schimb valutar și punctelor de schimb de pe lângă hoteluri, aprobate prin procesul-verbal al Consiliului de Administrație al BNM nr. 22 din 6 mai 1994.

Normele în cauză definesc casele de schimb valutar ca persoane juridice constituite în scopul de a presta servicii de schimb valutar persoanelor fizice pe teritoriul Republicii Moldova și având în acest sens autorizația eliberată de Banca Națională a Moldovei.

Noțiunea de casă de schimb valutar se aplică:

Caselor de schimb valutar ale băncilor. Regimul juridic al acestora este mai liberal, deoarece pentru a deschide CSV, banca urmează să notifice BNM despre acest fapt, cu indicarea adresei și a datei la care CSV respectiv își va începe activitatea.

Caselor de schimb valutar – persoane juridice autonome

Punctele de schimb valutar de pe lângă hoteluri.

Ultimele două categorii reprezintă instituții financiare nebancare care efectuează unele activități financiare. Deoarece art. 12 al Legii instituțiilor financiare stipulează că nici o persoană nu poate practica activități financiare fără autorizația BNM, aceste două categorii de instituții urmează să primească autorizația BNM, iar băncile, posedând autorizații pentru efectuarea operațiunilor bancare, nu necesită autorizații suplimentare pentru CSV.

Regimul juridic specific al acestor două categorii de instituții se exprimă prin următoarele:

Condiții specifice pentru funcționare: subiecți ai autorizării de către BNM, respectarea legislației cu privire la CSV și efectuarea operațiunilor valutare, prezentarea rapoartelor solicitate de BNM, precum și supravegherea de către BNM.

Condiții specifice de constituire – ex. menținerea unui capital minim în valoare de 200 mii lei.

Asociațiile de economii și împrumuturi ale cetățenilor

În conformitate cu Legea privind asociațiile de economii și împrumuturi ale cetățenilor (AEÎC) nr. 1505-XIII din 18 februarie 1998. AEÎC reprezintă organizații necomerciale cu statut juridic special, care:

primesc ca depuneri economiile personale ale membrilor săi și le acordă împrumuturi cu destinație specială, și

nu au scop obținerea de profit, pe care îl îndreaptă spre dezvoltarea lor.

Legislația națională cu privire la instituțiile financiare nu reglementează activitatea AEÎC. Reglementările, inclusiv cele prudențiale ale BNM nu se aplică asupra AEÎC și activitatea acestora nu este supusă supravegherii BNM. AEÎC se autorizează de către Serviciul supravegherii de stat de pe lângă Ministerul Finanțelor, activitatea căruia este reglementată prin Hotărârea Guvernului „Privind supravegherea de stat a activității AEÎC” nr. 1011 din 30.09.98.

În prezent, se află la etapa de implementare Proiectul de Finanțare al Băncii Mondiale în valoare de 6.1 mil $ SUA, cu o cofinanțare din partea Guvernelor Japoniei, Olandei, Fundației Soroș și GTZ (Germania). Obiectivul proiectului constă în acordarea asistenței tehnice în crearea și dezvoltarea AEÎC, precum și creditarea gospodăriilor țărănești prin intermediul acestora în scopul procurării materialului de însămânțare, echipamentului, prelucrarea terenurilor agricole, etc.

Lombardurile

În conformitate cu Regulamentul cu privire la modul de organizare, funcționare și licențiere a activității lombardurilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 204 din 28 martie 1995, lombardurile sunt instituții creditare, care oferă populației posibilitatea de a-și păstra obiectele de uz personal și casnic, precum și de a primi împrumuturi cu amanetarea acestor obiecte.

Activitatea lombardurilor este supusă licențierii de către Ministerul Finanțelor. Pentru a efectua operațiuni cu metale și pietre prețioase, lombardurile urmează a fi înregistrate și la Camera de Stat pentru Supravegherea Marcării pe lângă Ministerul Finanțelor.

Lombardurile pot fi fondate sub orice formă organizatorico-juridică permisă de legislația națională. Capitalul social al lombardurilor trebuie să constituie o sumă echivalentă de cel puțin 25 mii $ SUA (pentru localitățile municipale) și 15 mii $ SUA (pentru localitățile rurale). Mărimea sumei evaluării obiectelor recepționate de către lombard spre păstrare și sumelor împrumuturilor acordate cu amanetarea obiectelor nu trebuie să depășească volumul capitalului social.

Fondul de rezervă a lombardurilor trebuie să constituie cel puțin 15% din mărimea capitalului.

BIBLIOGRAFIE:

„Uniunea Europeană” (instituții, politici, activități) – Vidu Bidilean;

„Uniunea Europeană – între real și virtual” – Octav Bibere, Gabriel Răzvan Toader.

“Economia integrării europene” –Dumitu Miron, Laura Păun,

Alina Dima, Violeta Băjenaru, Ovidiu Slăvoiu.

“EURO-monedă europeană” –Christian Chabot

“Uniunea Europeană și Republica Moldova” implementarea Acordului de Parteneriat și Cooperare –serviciul TACIS din cadrul DGIA, comisia europeană 2001.

“Restructurarea sistemului financiar” informație de sinteză- Institutul Național de Economie și Informație, Chișinău 2001

“Formarea Pieței Valorilor Mobiliare a Republicii Moldova” informație de sinteză – S.Galearschi, I.Guțu Chișinău 2001

“Strategii și modalități de intensificare a colaborării dintre Republica Mpldova și România în condițiile extinderii UE spre est” simpozion științific internațional – ASEM 28-29 septembrie 2001

SITE-uri INTERNET:

www.ecb.int

www.europa.eu

www.euro.eu

www.infoeuropa.ro