Uniunea Economica Si Monetara din Europa

INTRODUCERE

Ideea unei monede a apărut în contextul creșterii economice de la sfârșitul anilor ‘80, o dovedesc vestitele și controversatele criterii de la Maastricht , „croite” după realitățile economice ale acelor ani. Între timp însă, Uniunea Europeană a cunoscut o puternică criză a sistemului monetar european, precum și o perioadă de declin economic. Proiectul monedei unice a devenit realitate abia la 1 ianuarie 1999.

Criteriile de eligibilitate pentru moneda unică nu au fost respectate de țările din zona euro, care și în prezent înregistrează probleme în ceea ce privește criteriile bugetare. În același timp, noii membrii ai Uniunii Monetare se pregătesc, pentru adoptarea monedei unice.

Uniunea economică și monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaționale, care presupune: o politică monetară comună; o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre; o monedă unică; liberalizarea fluxurilor de capital, precum și un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară. Încercarea de introducere a unei monede commune este susținută atât de șarpele monetar, precum și de Sistemul Monetar European.

În prezenta lucrare, am dorit să aduc în atenția dumneavoastră traseul parcurs de țara noastră în dorința de a-și îndeplini obiectivul de a intra în zona euro în 2019. Acesta este bineînțeles, un obiectiv , măreț dar îl putem considera realizabil dacă reușim să adoptăm și să menținem un mix coerent de politici economice. România a acționat permanent pentru promovarea intereselor sale în relațiile comerciale cu Piața Comună. A fost dezvoltat cadrul juridic necesar pentru realizarea cooperării economice și a schimburilor comerciale reciproc avantajoase. Analizând drumul economiei românești către moneda unică europeană, încep prin a specifica faptul că România este prima țară din Europa Centrală și Europa de Est care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană, așadar, în anul 1967 au fost inițiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, cu scopul de a scuti produsele românești de taxe suplimentare, dar și de a obliga partea română să respecte un anumit nivel al prețurilor pentru a nu crea dificultăți pe piața statelor membre.

Cel mai important pas făcut de țara noastră spre adoptarea monedei unice europene a fost înregistrat la 1 ianuarie 2007, moment în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, iar noile procese și reforme economice și monetare sunt îndreptate spre adoptarea monedei unice europene, euro. Precizez că odată cu aderarea la Uniunea Europeană s-a produs și intrarea Băncii Naționale în Sistemul Băncilor Central Europene și deci, implică automat renunțarea la moneda națională, mai devreme sau mai târziu. Aceasta pentru că nu vor mai exista derogări permanente de la participarea la zona euro, precum cele acordate Danemarcei și Marii Britanii. Tratatul de la Maastricht, documentul care a pus bazele uniunii monetare europene, nu prevede un calendar strict pentru adoptarea euro, lăsând acest proces la latitudinea fiecărei țări, în consultare cu Comisia Europeană și cu Banca Centrală Europeană.

Am tratat în paginile acestei lucrări și obiectivele pe care țara noastră trebuie să le îndeplinească pentru aderarea la zona euro, astfel aducând în atenția dumneavoastră următoarele fapte: trebuie să ajungem la un nivel de stabilitate a prețurilor (respectiv la reducerea ratei inflației) compatibil cu statutul de membru al Sistemului Monetar European; să stabilizăm cursul de schimb, precum și să reducem rata dobânzii pe termen lung, așa încât, înaintea examinării rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni, să nu depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratelor dobânzilor pe termen lung din cele mai performante trei state membre ale UE. Decizia României de a se alătura Uniunii Europene (UE) reprezintă o orientare strategică îmbrățișată practic de toate forțele politice ale țării și de majoritatea covârșitoare a populației. Integrarea în structurile europene reprezintă fără îndoială o decizie corectă și utilă dezvoltării pe termen lung a României. Aderarea la zona euro obligă România să îndeplinească condițiile stabilite prin Tratatul de la Maastricht în atenuarea și eliminarea cât mai rapidă a decalajelor. Adoptarea monedei unice, euro, reprezintă un obiectiv strategic de mare importanță, momentul efectiv în care decizia este pusă în aplicare va trebui evaluat cu mare atenție, pentru a vedea care sunt avantajele, dar și restricțiile pe care acest demers le antrenează.

După această scurtă prezentare a punctelor importante tratate în această lucrare, doresc să cred că pot trezi curiozitatea pentru acest aspect al economiei pentru țăra noastră, acest lucru determinându-vă să vă aplecați cu atenție asupra paginilor care vă stau la dispoziție, spre a afla dacă România are sau nu șanse să își îndeplinească obiectivul propus, și anume acela de a adopta moneda unică europeană, în anul 2019.

CAPITOLUL I. UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ DIN EUROPA

Istoria Uniunii Europene și a Uniunii Monetare Europene

În acest prim capitol se vor regăsi principalele concepte teoretice necesare abordării temei adoptării monedei euro, atât în țara noastră cât și în alte țări din comunitatea europeană. Stadiul actual al cunoașterii prezentat în paginile acestei prime secțiuni se află la un nivel avansat și este structurat în două subcapitole. În primul subcapitol voi sintetiza cele mai importante evenimente din evoluția Uniunii Europene: pornind de la ideile lui Napoleon Bonaparte (15 August 1769 –

5 Mai 1821), unificarea tuturor țărilor din Europa precum și adoptarea unui mijloc comun de schimb a reprezentat un scop demn de urmat de șefii statelor europene.

Etapele Balassa particularizate pentru Europa referitoare la integrarea economică, care includ o serie de etape necesare a fi urmate ( zonă de liber schimb, uniune vamală, piață comună, uniune economică și integrare economică totală), vor fi de asemenea precizate în următoarele pagini. Alături de considerentele creării monedei euro, voi preciza în următorul subcapitol istoricul Uniunii Monetare Europene și voi explica concepte precum șarpele monetar și raportul Delors.

Uniunea Europeană a fost constituită în urma semnării a patru tratate fondatoare: „Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1951)”, „Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (1957)”, „Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (1957)” și „Tratatul privind Uniunea Europeană (1992)”.

Konrad Adenauer, Sir Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Jean Monnet, Robert Schuman, Paul Henri Spaak și Altiero Spinelli sunt considerați „principalii arhitecți ai integrării europene de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial”. În primă fază s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) la data de 18 aprilie 1951 ca urmare a inițiativei lui Robert Schuman de la 9 mai 1950. Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi a Europei marcând astfel conceptul de Europa Unită. Prin constituirea CECO se urmărea în principal menținerea păcii pe teritoriul Europei – astfel niciuna din țările membre nu putea fabrica în mod secret arme care necesitau cărbune și oțel. Drept dovadă că a avut succes această organizație nu a mai avut loc niciun conflict militar de mari proporții. Cele 6 țări care au aderat la această comunitate în anul 1952 au fost: Belgia, Germania, Franța, Italia, Olanda și Luxemburg. Comunitatea Economică Europeană a fost înfăptuită în 25 martie 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma. În articolul 2 al acestui tratat se menționa faptul că CEE avea ca scop „prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilăși echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”. În Tratatul de la Roma s-a hotărât și înființarea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) care asigura un acord între toate statele semnatare privind utilizarea energiei atomice în scopuri pașnice.

În anul 1973 Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au participat la mărirea CEE ceea ce demonstra faptul că exista un viitor optimist a acestei uniuni interstatale.

Printre cele 9 state din CEE se alătură în anul 1981 Grecia, urmată de Portugalia și Spania în 1986. Fondul European de Dezvoltare Regională a fost aplicat în mai mare măsura atunci când aceste ultime 3 țări din Europa de Sud au aderat. Anul 1989 este reținut drept anul în care au avut loc revoluții și manifestații în multe țări comuniste. În luna noiembrie a aceluiași an are loc și reîntregirea Germaniei ca urmare a prăbușirii Zidului Berlinului, urmând ca în data de 18 decembrie 1989 să fie semnat un acord ce înlesnea activitățile comerciale dintre CEE și Uniunea Sovietică.

Etapele Balassa referitoare la integrarea economică

Tabelul 1. Etapele Balassa ale integrării economice

Sursa: Balassa, 1961

O uniune monetară multinațională aduce cu sine multe avantaje țărilor membre, în principal, ușurarea efectuării tranzacțiilor de tip comercial, plăților taxelor la importul ori exportul de mărfuri și politici fiscale comune.

În Europa au existat câteva uniuni monetare izolate pe regiuni premergătoare uniunii monetare actuale. Uniunea Monetară Latină a fost înființată în anul 1865 de către Belgia, Elveția, Franța, Italia și Luxemburg. A urmat Uniunea Monetară Germană care a urmărit armonizarea comerțului dintre cele 39 de state germane, și cooperarea monetară inițiată de Suedia și Danemarca în 1873 din necesitatea de a fi adoptat etalonul aur pentru monedele naționale cauzată de criza argintului din acel an.

În 1852 a fost creată o uniune monetară cu monedă comună între principatul Liechtenstein și Elveția. Ca o particularitate la această uniune se observă că atât persoanele fizice sau juridice cu domiciliul sau sediul în Liechtenstein, cât și cele din Elveția beneficiază de aceeași condiție juridică. Moneda euro are la bază raportul scris de prim-ministrul Luxemburgului Pierre Werner în decembrie 1969 vizând cele două mari puteri europene de la momentul respectiv: Franța și Germania – acest plan a eșuat în final din cauza dizolvării acordurilor de la Bretton Woods. Un pas important în evoluția unificării monetare din Europa a fost făcut în anul 1979 când s-a înfiițat Sistemul Monetar European ce promova stabilitatea economică cu toate ca nu a creat și moneda unică.

În prezent există 18 țări din Uniunea Europeană care au moneda oficială euro și se aproximează că 331 de milioane de oameni utilizează euro zilnic. Aceste țări sunt: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania. Ultima țară care a adoptat moneda euro fiind Estonia la 1 ianuarie 2011. Moneda unică este folosită cu acordul UE și în patru micro-state: Andorra, Monaco, San Marino și Vatican. Statele din UE care nu au moneda euro ca fiind oficială sunt: Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Regatul Unit, Suedia și Ungaria. Printre aceste ultime state enumerate se numără și țara noastră. Simbolul monedei euro (€) a fost inspirat de la litera grecească epsilon și prima literă din cuvântul Europa. Cele două linii verticale reprezinta stabilitatea economică a Uniunii Europene. Monedele euro au o parte identică în toate țările și o parte inscripționată cu însemne naționale, dar pot fi folosite în toate statele membre. Bancnotele au tipărite pe spate diverse modele arhitecturale europene din perioade de timp diferite (vezi Anexa1.). Atât bancnotele cât și monedele euro dispun de elemente de sigurață ce pot fi verificate fie cu aparate speciale fie prin atingere, privire sau înclinare. La data de 1 ianuarie 2012 moneda euro serbează 10 ani de la intrarea pe piețele europene. Cu această ocazie a fost bătut un număr limitat de monede comemorative de 2€.

Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în scopuri contabile, de exemplu pentru plățile electronice. Numerarul în euro a fost pus în circulație abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele și monedele naționale, cum ar fi francul belgian sau marca germană.(Anexa 2.).

Primul pas în realizarea Uniunii Economice Monetare a fost făcut de către Werner care avea drept vizor adoptarea ratelor de schimb fixe între țările Comunității Europene, un cont comun european și dezvoltarea unui Fond Monetar European. UEM presupune realizarea ei în 2 pași. În primă instanță se cere crearea unor politici economice și obiective comune pe TS, iar în cea de a doua instanță se urmărea construirea unui fond european de rezervă care să poate fi accesat și utilizat de orice țară membră UE.

Sistemul Monetar European reprezintă „precursorul” Uniunii Monetare Europene care a fost inițiată odată cu adoptarea raportului Delors. Sistemul Monetar European avea drept obiectiv principal și cel mai important „stabilizarea diferitelor cursuri de schimb dintre monedele participante, cu scopul de a garanta o corectă funcționare a pieței comune, asigurând o zonă geografică de stabilitate monetară printr-o convergență a politicilor statelor membre” . Cursurile de schimb valutare aveau două limite inferioară și respectiv superioară pentru păstrarea cărora băncile puteau interveni în orice moment.

Prima etapă stipulată în raportul Delors s-a desfășurat între anii 1990 – 1993 și presupunea dispariția tuturor barierelor care opreau folosirea monedei comune ECU și tot în această perioadă au fost definite etapele programului de convergență.

Cea de a doua etapă a avut loc între 1994 și 1998 și a constat în implementarea Tratatului de la Maastricht și desemnarea țărilor care vor adopta moneda euro în primul val.

Începutul celei de a treia etape a corespuns cu data intrării în vigoare a monedei euro și anume 1 ianuarie 1999. Tot la această dată au fost fixate și ratele de schimb între monedele fiecărei țări și euro.

1.2 Criteriile de adoptare a monedei euro

Prima fază a Tratatului Uniunii Europene (1992-1993) a fost gândită ca o consolidare a statu-quoului. Prioritatea, în această fază este data îndeplinirii condițiilor de convergență monetară și bugetară. Sunt stabilite, astfel, patru criterii de convergență:

stabilitatea prețurilor, în sensul că rata inflației nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% din media celor trei state cu cea mai mică inflație;

rata dobânzii nu trebuia să varieze cu mai mult de 2% față de media celor trei state cu cele mai scăzute rate ale dobânzilor pe termen lung;

deficitul public al țărilor participante nu trebuia să depășească 3% din PIB, iar datoria publică sa fie mai mică decat 60% din PIB;

stabilitatea ratelor de schimb, care trebuiau să se mențină în interiorul marjei de fluctuație autorizate.

Faza a doua (1994-1999), a dus la stabilirea noilor structuri ale UEM, respectiv:

– Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt pe Main care să asigure tranziția la Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale și moneda unică; IME era format din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor UE.

– Banca Centrală Europeană (începând cu iulie 1998) înlocuiește treptat IME și va forma, împreună cu băncile naționale, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Acest model al BCE se inspira din modelul federal al Bundesbank, care decide politica monetară pusă apoi în practică de către băncile centrale ale landurilor germane.

În ultima faza și cea de a treia, s-a prevăzut transferul responsabilităților. Această fază constă, practic, în fixarea necontestabilă a ratelor de schimb și introducerea monedei unice, care s-a realizat începând cu 1999. În timpul unei perioade de tranziție de trei ani (până la data de 31 decembrie 2001), monedele naționale au fost schimbate contra monedei unice, în acest timp, BCE și SEBC (piețele financiare) vor funcționa după moneda unică, persoanele fizice și întreprinderile folosind încă paritatea euro-moneda națională.

La 1 ianuarie 1999, s-a lansat, oficial, euro în 11 state membre UE. Între 1 ianuarie și 1 iulie 2002, a fost o nouă perioadă de tranziție, în timpul căreia monedele naționale au fost retrase de pe piață. Începând cu data de iulie 2002, moneda unică euro a fost singura acceptată pe piața europeană din zona euro.

Conform documentelor oficiale, intrarea noilor state în zona euro va avea loc în momentul în care fiecare dintre acestea va dovedi îndeplinirea criteriilor , așa-numitele criterii de la Maastricht, înscrise în Tratatul de la Maastricht, elaborat în decembrie 1991 și semnat în 9 februarie 1992, ele fiind:

a) diferențialul inflației să nu depășească, în mod constant, cu mai mult de 1,5% media ratei inflației în cele trei țări cu cea mai scăzută inflație din zona euro;

b) diferențialul dobânzii pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% media celor mai performante trei țări din zona euro;

c) deficitul bugetar anual să nu depășească în mod constant 3% din PIB și datoria publică să nu depășească 60% din PIB;

Aplicarea dispozițiilor Tratatului privind evoluția prețurilor:

– În ceea ce privește „rata medie a inflației, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării”, rata inflației se calculează pe baza variației înregistrate de ultima medie anuală disponibilă a indexului armonizat al prețurilor de consum (IAPC), comparativ cu media anuală anterioară.

– Sintagma „ a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor”, utilizată pentru definirea valorii de referință, se aplică utilizând media aritmetică neponderată a ratei inflației înregistrate în cele trei țări cu cele mai mici rate ale inflației, cu excepția cazului în care există valori extreme. Evoluția prețurilor dintr-o țară poate fi considerată a fi o valoare extremă dacă rata inflației din această țară este semnificativ mai scăzută decât cele consemnate de celelalte state membre, ca urmare a adunării unor factori specifici fiecărei țări.

Aplicarea dispozițiilor Tratatului privind evoluțiile fiscale:

– În scopul analizării convergenței, BCE își exprimă opinia cu privire la evoluțiile fiscale. În ceea ce privește sustenabilitatea, BCE analizează principalii factori ai evoluțiilor fiscale în perioada de referință, precum și perspectivele și dificultățile cu care se confruntă finanțele publice, concentrându-se asupra legăturii dintre deficit și evoluția datoriei.

Aplicarea dispozițiilor Tratatului privind evoluția cursului de schimb:

– În primul rând, BCE analizează dacă statul respectiv a participat la (mecanismul cursului de schimb) MCS II „pe parcursul ultimilor doi ani dinaintea examinării”.

– În al doilea rând, evaluarea stabilității cursului de schimb în raport cu euro pune accentul pe apropierea cursului de schimb de paritatea centrală în cadrul MCS II, luând, de asemenea, în considerare și posibilii factori care au condus la aprecierea monedei naționale, în conformitate cu metoda de abordare adoptată în trecut. În acest sens, lățimea benzii de fluctuație în cadrul MCS II nu afectează evaluarea criteriului stabilității cursului de schimb.

– În al treilea rând, absența unor „tensiuni grave” este, în general, abordată prin examinarea gradului de deviere a cursurilor de schimb de la paritățile centrale față de euro în cadrul MCS II. Aceasta se realizează cu ajutorul unor indicatori precum volatilitatea cursului de schimb față de euro, diferențialele de dobândă pe termen scurt față de zona euro și evoluția acestora, dar și prin analizarea rolului jucat de intervențiile valutare și programele de asistență financiară internațională în stabilizarea monedei.

Aplicarea dispozițiilor Tratatului privind evoluția ratelor dobânzilor pe termen lung:

– În primul rând, referitor la „o rată a dobânzii nominală medie pe termen lung” observată „în cursul unei perioade de un an înaintea examinării”, rata dobânzii pe termen lung se calculează ca medie aritmetică pe parcursul ultimelor 12 luni pentru care sunt disponibile date privind IAPC.

– În al doilea rând, sintagma „cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor”, folosită pentru definirea valorii de referință, se aplică cu ajutorul mediei aritmetice neponderate a ratelor dobânzilor pe termen lung ale acelorași trei state membre, utilizată pentru a calcula valoarea de referință pentru criteriul referitor la stabilitatea prețurilor. Ratele dobânzilor sunt calculate pe baza ratelor dobânzilor pe termen lung armonizate, care au fost stabilite în scopul evaluării gradului de convergență.

Criterii de convergență reală

Convergența reală presupune diminuarea decalajelor dintre țări cu privire la nivelul de dezvoltare și condițiile de trai. Tratatul de la Maastricht nu menționează criterii explicite privind convergența reală, care sunt însă la fel de importante pentru adoptarea euro.

Astfel de criterii de convergențăreală pot fi: nivelul PIB/locuitor, structura ramurilor economiei naționale (% din PIB), gradul de deschidere a economiei, volumul comerțului exterior și gradul acestuia de integrare în UE și costurile cu forța de muncă.

Se apreciză ca avantajele aderării unei țări din UE la moneda euro sunt:

• Adoptarea monedei euro asigură fiabilitatea circulației banilor pe termen lung, euro asigurând stabilitatea prețurilor și o putere mai mare de cumpărare pentru cetățeni.

• Se îmbunătățește nivelul veniturilor și creșterea economică ca urmare a faptului că euro crește credibilitatea economiei țării respective atrăgând mai multe investiții straine. Ducând analiza mai departe, acest lucru este favorabil pentru crearea noilor locuri de muncă.

• Un alt motiv care contribuie la „boom”-ul economic este faptul că țara respectivă poate împrumuta bani mai ușor de la Banca Centrală Europeană.

• Asigurarea unui mediu stabil pentru întreaga economie eliminând fluctuațiile cursului de schimb.

• Facilitarea desfășurării afacerilor în piețele non-europene.

• Punerea în balanță fiind mai facilă dintre prețurile din țara candidată la adoptarea euro și celelalte țări din zona euro și îmbunătățirea prețurilor.

• O ofertă diversificată pentru realizarea de economii, și dezvoltarea turismului în urma eliminării costurilor de schimb valutar.

1.3. Experiențe de unificare monetară europeană

Uniunea Monetară Latină

Uniunea Latină a fost o uniune formată în secolul al XIX-lea de câteva state suverane, majoritatea latine, ca o formulă salvatoare în condițiile monetare generate de bimetalism. Disfuncționalitățile sistemului se accentuaseră în secolul al XIX-lea pe fundalul variațiilor înregistrate succesiv în producția de aur, respectiv de argint, ce au determinat apariția unei prime (agio), la schimbul dintr-un metal prețios în altul pe piață, față de raportul legal, păstrat multă vreme neschimbat: 1 kg aur la 15,5 argint. Inițial țările participante la această uniune au fost Franța, Elveția, Belgia și Italia după care mai mult de douăzeci de state s-au aliniat direct sau indirect acestui sistem monetar. Acest acord reglementa folosirea pieselor în diferite țări, limitând producția fiecărei țări în funcție de populația sa.

Unul dintre obiectivele principale ale Uniunii Monetare Latine este reducerea dezechilibrelor monetare determinate de modelul bimetalic existent în toate țările participante, urma să fie atins conform articolului 1 al Convenției, printr-o stare de uniune în ceea ce privește greutatea și cursul pieselor monetizate de aur ,de argint.

Uniunea Monetară Latină a fost o uniune monetară a unor state suverane, fără să fie puse în discuție ideea unei monede unice sau comune, având drept rezultat circulația liberă, la cursul legal, a monedelor unui stat pe teritoriul celorlalte.

Uniunea Monetară austro-germană

Istoricul zonei monetare germane trebuie legat de uniunea vamală, Zollvereign, și de contextul apariției ei.

La începutul secolului al XIX-lea, nu mai puțin de 39 de organizații statale independente politic formau Germania de astăzi. Toate își băteau moneda proprie, din aur și argint, și operau cu propriile sisteme de măsuri și greutăți. Mobilitatea forței de muncă pe teritoriul european ținea în bună măsură de hotărârile Congresului de la Viena (1815), dar comerțul nu se ridica la cote similare, din cauza chiar multiplicității (diversității) în materie monetară. Se crea nevoia unei uniuni monetare între stătulețele germane, iar aceasta se și înfăptuia în 1818. Se mai formau și trei mari grupe de state – de Nord, Central și de Sud, care se uneau încă o dată în 1833. În 1828 Prusia își armoniza și unifica propriile tarife vamale cu cele ale celorlalți membri ai Federației.

Circulația monetară extrem de fragmentată a determinat stabilirea, ca un obiectiv prioritar, a reducerii costurilor de tranzacție, urmărindu-se standardizarea baterii de monedă. După realizarea uniunii vamale din 1834, ocazie cu care se amintește necesitatea unui etalon comun, Acordul de la Dresda din 1838 simplifică circulația monetară:

fiecare stat membru poate alege între cele două unități monetare, ambele bazate pe un etalon argint: talerul (devizat în groși) și guldenul (devizat în kreuzen), între care există un curs de schimb fix definitiv;

introduce o piesă comună, vereinsmünze, cu valoarea de doi taleri, monedă ce se bucura de curs legal pe întreg teritoriul german.

Uniunea Monetară Austro-Germană propriu-zisă a fost realizată, în baza convenției din 24 ianuarie 1857, între Austria și Prusia, alături de alte state participante la Uniunea Vamală Germană (Zollvereign) și a durat până în anul 1878.

Stabilind un monometalism argint bazat pe sistemul zecimal, Convenția avea în vedere emisiunea mai multor categorii de monede:

monede principale și divizionare naționale, destinate numai circulației interne a țării emitente;

monede principale cu caracter unional, vereinsthaler, care urmau să circule între țările semnatare, pentru a înlesni comerțul;

monede comerciale, folosite în relațiile cu alte state, din afara Uniunii.

Unificarea monetară germană

Uniunea monetară germană are ca punct de plecare anul 1871, moment în care Germania se reunea sub Bismark, iar „Reichsbank” era înfințată patru ani mai târziu, înlocuind treizeci de instituții existente anterior și emițând în sfârșit moneda unică a Reich- ului, „reichsmark”- ul. Această uniune monetară avea să supravețuiască la: 1) două războaie mondiale, 2) o inflație devastatoare în 1923, dar totuși dispărea la finele celui de al doilea război mondial, transplantându-și mai târziu termenii de existență în „deutschemark” și respectiv „Bundesbank”.

Contabilizăm aici primul caz de uniune monetară care supravețuia fără precedentul unui aranjament politic. Explicația se regăsea în consistența, puterea și influența politică a Prusiei asupra celorlalte state membre. Dorindu-și o monedă stabilă, ea a știut să introducă etalonul metalic al timpului. Regăsim în exemplu german și precedentul profesionalizării – depolitizării – materiei monetare.

Uniunea monetară scandinavă

Uniunea monetară regională dintre Suedia, Danemarca și Norvegia a fost realizată în urma Tratatului de la Stockholm din 1872, fiind facilitată de legăturile istorice tradiționale dintre țările nordice. Etalonul era cunoscut ca:

statele își acceptau reciproc monedele naționale;

monedele metalice erau suporți valorici legali;

bancnotele le urmau, ca fiind recunoscute de băncile centrale în 1900

Ca unitate monetară comună a fost adoptată coroana scandinavă (krona), rata de schimb fiind de 1 la 1 ( 1 coroană suedeză = 1 coroană daneză = 1 coroană norvegiană ). În plus, monedele funcționau atât de bine în sistem încât, practic, între 1905 și 1924 nici măcar nu s-a simțit nevoia unui curs de schimb legalizat între monede. Uniunea monetară nordică – este considerată –din nou, spre deosebire de UML – din perspectiva teoriei lui Robert Mundell ca fiind o zonă monetară optimă, întrucât prețurile și salariile erau flexibile, mobilitatea forței de muncă era considerabilă, ca și gradul de deschidere comercială. Această uniune avea să supravețuiască până după primul război mondial – practic, până la abandonarea etalonului aur și eliminarea convertibilității intermonetare.

Uniunea monetară belgo-luxemburgheză

În urma Tratatului de Uniune economică, semnat la 25 iulie 1921 între Belgia și Luxemburg, în anul 1929 francul luxemburghez este definit pe baza parității aur a francului belgian. În anul 1935, guvernul belgian recurge la o devalorizare competitivă cu 28% a monedei naționale, raportul dintre cele două monede devine 1 franc luxemburghez = 1,25 franci belgieni, iar în urma Convenției de la Londra, din 1944, se revine la paritatea de 1 la 1. Paritatea celor două monede se păstrase în continuare, însă din 1979 Luxemburgul își creează propriile reglementări monetare, în 1983 este creat Institutul Monetar Luxemburghez, transformat ulterior în banca centrală independentă, ca măsură necesară participării sale în Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Uniunea belgo-luxemburgheză a demonstrat punctele forte și cele slabe unei asocieri monetare între două țări de dimensiuni opuse.

1.4. Sistemul Monetar European

Sistemul monetar European a reprezentat marea surpriză în evoluția Sistemului Monetar Internațional. Contrar tuturor pronosticurilor și începuturilor sale îndoielnice, el s-a constituit într-un factor de stabilitate monetară în Europa, iar succesul său a inspirat preocupările de reformă a Sistemului Monetar Internațional.

Obiectivul prioritar al Sistemului Monetar european a constat în „stabilizarea diferitelor cursuri de schimb dintre monedele participante, cu scopul de a garanta o corectă funcționare a Pieței Comune, asigurând o zonă geografică de stabilitate monetară printr-o convergență a politicilor statelor membre.” Sistemul Monetar European obliga, țările membre să intervină pe piață pentru a menține cursul de schimb al monedelor în cadrul unor limite de variație stabilite. Însă țările puteau să nu aibă suficiente devize iar pentru a rezolva această problemă s-a creat un fond comun denumit Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM).

Dintre intervențiile care aveau loc pe piețele valutare prin Băncile Centrale integrate în SME, menționăm pe cele mai semnificative:

● intervenții marginale, obligatorii, necesare în momentul în care o monedă atingea limita bilaterală superioară sau inferioară față de o altă monedă. Aceste intervenții presupuneau participarea activă pe piața valutară a ambelor bănci centrale;

● intervenții intramarginale, facultative, în interiorul bandei de fluctuație, realizate atunci când băncile centrale considerau oportun, pentru a preveni cu costuri mai mici eventuale tendințe ale cursului de a depăși limitele stabilite. Spre deosebire de intervențiile marginale, erau realizate unilateral, de către o singură bancă centrală.

Încă de la momentul constituirii sale, țările participante la SME au vizat obiective diferite: de exemplu, Germania dorea stabilizarea cursului valutar (pentru a impulsiona comerțul frânat de reprecierea continuă a mărcii), în timp ce Franța dorea în primul rând calmarea inflației.

1.5. Sistemul Monetar European II

Decizia de a înlocui Sistemul Monetar European I (SME I) cu Sistemul Monetar European II (SME II) a fost luată de Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, pentru a păstra legătura dintre euro și monedele țărilor UE neparticipante la moneda unică.

Începând cu 1 ianuarie 1999, o dată cu apariția euro, SME II înlocuiește SME. Semnificația adoptării monedei unice este enormă. Procesul de integrare europeană intră într-o fază decisivă. Nu este vorba numai despre un eveniment de ordin economic, ci și de unul politic; unsprezece state independente au decis în mod liber sa renunțe la una din cele mai importante prerogative ale suveranității lor – dreptul de a abate monedă.

O monedă unică este creată ca să sporească efectul de antrenare generat de procesul integrarii interstatale. La acest efect se va ajunge din următoarele motive:

alinierea în jos a ratelor inflației și ale dobânzii, tendință care va favoriza investițiile și creșterea economică la scara întregii UE;

eliminarea costurilor determinate de conversia monedei naționale, deci noi posibilități de economie;

suprimarea „costurilor de incertitudine” datorita dispariției riscului de schimb valutar, ce va mări gradul de fiabilitate al previziunilor;

dispariția speculanților asupra variațiilor cursurilor monedelor comunitare, deci a unei surse de instabilitate;

existența unui garant al stabilității prețurilor la nivelul UE și anume Banca Europeană, având susținerea unui număr important de națiuni.

Acest mecanism poate fi adoptat în mod intenționat de către orice țară UE care nu este membră a zonei euro, cu referire expresă la cele două țări care au beneficiat de clauza opting-out (de reținere sau de menținere în afara zonei euro), Danemarca și Marea Britanie. Pentru Suedia, care nu a adoptat clauza opting-out, și pentru actualele țări candidate care vor fi obligate, mai devreme sau mai târziu, să adopte moneda unică drept monedă națională și în prealabil va trebui să îndeplinească condiția din Tratatul de la Maastricht referitoare la menținerea unui sistem de cursuri fixe doi ani premergători aderării. Suedia nu a beneficiat de clauza opting-out, pentru a nu fi forțată să treacă la etapa a treia a Uniunii economice și monetare (UEM), a evitat să intre în SME II, chiar dacă îndeplinește celelalte criterii din Tratatul de la Maastricht.

Astfel, începând cu 1 ianuarie 1999 a fost adoptat în mod involuntar acest nou mecanism la care au luat parte două monede: coroana daneză și drahma grecească (până la 1 ianuarie 2001).

Pentru țările participante la SME II, chiar dacă FECOM a fost desființat o dată cu crearea Institutului Monetar European, în condițiile în care regula obligativității intervențiilor pe piața valutară s-a păstrat, facilitatea de finanțare pe termen foarte scurt (până în 75 de zile) continuă să existe, dar prin implicarea Băncii Centrale Europene (BCE), care sprijină băncile centrale naționale.

CAPITOLUL II. Moneda unică euro. Funcții și efecte

Apariția monedei euro este în mod clar evenimentul financiar mondial cel mai în vogă de la căderea sistemului de la Bretton Woods. Ea este o etapă importantă a construcției europene, care se înscrie într-un proces care a luat naștere de peste 60 de ani, o dată cu crearea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (CECO), în 1951 și semnarea Tratatului de la Roma din 1957. Euro reprezintă o lungă pregătire a economiilor europene, cu crearea unei piețe comune în anii 60, realizarea pieței unice în 1993 și, după semnarea Tratatului de la Maastricht, convergența economiilor înspre cele mai bune rezultate în materie de inflație, rata dobânzii și a deficitului bugetar precum și în materie de convergență reală a economiei țărilor participante la Uniunea Economică și Monetară Europeană.

2.1. Tranziția de la ECU la euro

În cadrul Consiliului European de la Madrid, din 15-16 decembrie 1995, s-a stabilit folosirea numelui de euro pentru viitoarea monedă unică, iar la data de 15 iulie 1997 s-a luat decizia utilizării simbolului codificat EUR și a codului oficial, caracterul „€”.

Funcționarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU și pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, față de ECU, precum și pe un mecanism de intervenții pe piața valutară.

ECU, a fost o monedă de cont, care-și ține numele de la o abreviere engleză (European Currency Unit, în traducere, „unitate monetară europeană”) și care evocă o veche monedă franceză confecționată din aur, care a circulat în Franța, în secolul al XIII-lea și care era rezervată numai marilor demnitari.

Cantitatea determinată din fiecare valută componentă care a fost luată în seamă la calculul ECU a fost stabilită în funcție de:

importanța relativă a PIB-ului fiecărei țări membre pe o perioadă de cinci ani;

ponderea țării în comerțul intracomunitar pe o durată de cinci ani;

participarea fiecărei bănci centrale la mecanismul de sprijin pe termen mic în cadrul fondului European de Cooperare Monetară.

Ponderea monedelor ECU s-a modificat în timp (începând cu anul 1979) și ca urmare a realinierii parităților, monedele care au fost revalorizate obținând o pondere mai mare în coș pe seama celorlalte monede.

În conformitate cu Rezoluția consiliului european de la Bruxelles din 5 decembrie 1978, revizuirea ponderii monedelor în coș și a structurii acestuia se făcea din oficiu, la fiecare cinci ani, cât și de fiecare dată când ponderea unei monede varia mai mult de 25%.

Revizuirea trebuia făcută astfel încât valoarea externă a ECU să nu se modifice, așa cum era interzisă și modificarea parităților bilaterale în cadrul SME și a cursurilor-pivot în ECU ale monedelor participante. La 16 iunie 1997 Consiliul Uniunii Europene a adoptat următoarele măsuri care înlocuiesc ECU și introducerea euro: de la data de 1 ianuarie 1999 toate referirile la moneda ECU din contracte și din alte metode juridice erau înlocuite cu referire la euro, utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie; continuitatea contractelor denominate în monedele naționale ale țărilor membre participante la euro; trebuiau respectate regulile de rotunjire stabilite, la exprimarea prețurilor în noua monedă și era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb (irevocabile) între monedele țărilor din viitoarea uniune monetară și euro, ce urmau să intre în vigoare pe 1 ianuarie 1999 .

În același an 1997, au fost terminate denominările și specificațiile tehnice ale monedelor euro cum ar fi diametru, greutate, culoare, compoziție etc., urmărindu-se astfel recunoașterea monedelor de către echipamentele și sistemele deja existente, și pe de altă parte evitarea, pe cât posibil, a falsificărilor de bancnote. Ideea de a adăuga prefixul euro la numele monedelor naționale de „euromărci”,și „eurofranci”, a fost respinsă pe motivul că ar fi putut duce la ierarhizări de genul „euromarca este mai puternică decât eurofrancul”, și nu s-ar mai fi vorbit de o monedă unică. În al doilea rănd, în acest fel ar fi putut apărea confuzii și între moneda unică și eurovalutele europene, denumite tot euro-mărci sau euro-franci.

Calendarul tehnic de lansare a monedei euro a prevăzut următorii pași:

Faza I: 2 mai 1998 – 1 ianuarie 1999: au fost selecționate din cele 15 țări membre UE, acelea care au îndeplinit criteriile de convergență, pentru anul 1997. În urma evaluărilor 11 țări au trecut la faza a doua: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia, deși își dorea adoptarea monedei unice, nu îndeplinea la acel moment criteriile de convergență și s-a alăturat celor 11 țări de la 1 ianuarie 2001. Danemarca, Marea Britanie și Suedia au preferat până în prezent să se mențină în afara zonei euro, deși s-ar fi încadrat încă de la început în restricțiile impuse de Tratatul de la Maastricht.

Banca Centrală Europeană înlocuiește de la 1 iunie 1998 Institutul Monetar European, sistemele legale naționale au fost adaptate pentru a permite circulația noii monede și s-au pregătit din punct de vedere tehnic primele emisiuni de bancnote și monede euro.

Faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999- până la 31 decembrie 2001, odată cu începerea activității Băncii Centrale Europene, s-au stabilit ratele de schimb între euro și devizele țărilor care au aderat.

Moneda euro este introdusă în paralel cu monedele naționale; inițial, euro este admisă doar ca monedă scripturală; plățile cash continuă să se realizeze în monedele naționale. euro se utilizează și în cadrul împrumuturilor publice. Denumirea de euro a constituit, la timpul ei, subiect al unor controverse. Astfel, s-au găsit susținători ca moneda unică să fie marca germană sau francul în timp ce alții susțineau că ECU este cea mai potrivită denumire. Conform hotărârii Consiliului European (Council Regulation (EC) No. 2866/98) și luându-se în calcul ratele bilaterale centrale conform ERM (Exchange Rate Mechanism), la 31 decembrie 1998 au fost fixate irevocabil paritățile monedelor țărilor participante în raport cu noua moneda euro, iar euro a înlocuit ECU în raport de 1:1(1 euro=1 ECU), pe baza calculului ratei oficiale de schimb a ECU la 31 decembrie 1998.

Rata de referință față de euro numită EONIA (Euro Overnight Index Average) a fost o medie ponderată a tranzacțiilor unui panel de bănci pe piața interbancară, tranzacții care au fost prelucrate pâna la ora 6.00 p.m. Fiecare bancă a transmis o medie a cursurilor lending. Contractele care erau tranzacționate de către țările care urmau să adopte moneda euro beneficiau de continuitate, denominante în monedele naționale ale țărilor membre participante la euro. Iar pentru prețurile în noua monedă trebuiau respectate regulile de rotunjire stabilite, cât și gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb (irevocabile) între monedele țărilor din viitoarea uniune monetară și euro, ce urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1999 (utilizându-se șase cifre după virgulă).În această perioadă euro a existat numai ca o monedă de cont. Banca Centrală Europeană (BCE), ca urmare a stabilirii cursurilor de schimb fixe irevocabile, de la 1 ianuarie 1999, dintre monedele naționale ale țărilor membre UME și euro, urmărește paritățile oficiale în raport cu euro pentru cele 11 monede europene selectate (pentru Grecia, de la 1 ianuarie 2001, pentru Slovenia de la 1 ianuarie 2007).

Uniunea Europeană a adoptat pentru această fază regula sinteză „nici o obligație, nici o interdicție” în ceea ce privește folosirea euro. Marile companii naționale au fost primele care au adoptat euro în contabilitatea lor europeană, pentru o mai facilă comparare a rezultatelor între filialele din țări europene diferite. Sistemele electronice de tranzacționare ale burselor europene au fost adaptate la euro, iar noile obligațiuni ale guvernelor din țările participante au fost emise în euro; într-un cuvânt, folosirea euro s-a extins și la piețele financiare, piețele valutare și la sistemele de compensare.

2.2. Adoptarea monedei euro în Slovenia și Estonia

Acest subcapitol este format din două părți interdependente. În ambele părți voi sintetiza câteva din aspectele economice ale Sloveniei, respectiv Estoniei. Un aspect urmărit în această secțiune se referă la modul în care Slovenia și Estonia au îndeplinit criteriile de la Maastricht și timpul scurs de la manifestarea dorinței de a trece la euro pâna la îndeplinire. Aderând la Uniunea Europeană, Slovenia a decis să adopte și moneda unică europeană: pe 28 Iunie 2004 Slovenia a intrat in sistemul (MCS II) mecanismului ratei de schimb și în mai puțin de doi ani a îndeplinit toate criteriile de convergență.Slovenia a adoptat moneda unică europeană la data de 1 ianuarie 2007 devenind cel de al treisprezecelea stat din zona euro la acea dată. La propunerea Comisiei Europene rata de shimb irevocabilă a tolarului față de euro a fost stabilită la 1 € = 239,640 SIT.Rata inflației în perioada ianuarie 2000-ianuarie 2006 a fost de 37,4%, iar în perioada ianuarie 2006-ianuarie 2012 a fost de 16,6%.

Slovenia a participat la ERM II din 28 iunie 2004, în cursul perioadei de doi ani care s-a încheiat în aprilie 2006, tolarul sloven (SIT) nu a înregistrat tensiuni grave, iar Slovenia nu a devalorizat, din proprie inițiativă, rata de schimb centrală bilaterală a SIT față de euro. Acest lucru alături de faptul că rata medie a inflației din Slovenia în anul care s-a încheiat în martie 2006 a fost de 2,3 %, valoare mai mică decât valoarea de referință face să expună conjunctura în care Slovenia a îndeplinit condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice europene. Fiecare țară din zona euro are posibilitatea de a alege modele diferite pentru spatele monedelor. Partea națională a monedelor indică țara în care au fost emise.

Graficul 1.

În Graficul 1. se observă că principalul trend al ratei inflației este unul ascendent atât in Slovenia cât și în zona euro limitându-se între valorile de 4% la finele anului 2008 și 11% în 2011.

Conform Anuarului Statistic al Sloveniei, devierea de la criteriile Maastricht privind inflația a ajuns la 1% pâna la sfarșitul anului 2007, ceea ce reliefează o politcă monetară bine implementată. Importurile din fosta Republică Iugoslavă au crescut mai mult decât exporturile după ce Slovenia a aderat la UE. Comerțul cu Serbia a înregistrat cea mai mare creștere în anul 2006. Excedentul în comerțul cu servicii a ajuns la 3.1% din PIB din care, 78.5% s-a datorat turismului. Cea mai mare realizare a adoptării monedei euro în Slovenia s-a cunoscut în domeniul investițiilor străine care s-au dublat în 2007. Între anii 1993 și 2009 indicatorul privind cheltuielile în domeniul cercetării și dezvoltării s-a situat între valorile de 1,27% PIB și 1,86% din PIB, urmând ca în anul 2010 totalul cheltuielilor pentru CD să fie de 2,11% din PIB. Ținta Europa 2020 pentru acest indicator este de 3% din PIB.

Penultimul stat care care a aderat la zona euro este Estonia, adoptând moneda unică europeană la data de 1 ianuarie 2011. Ziua națională a Estoniei se sărbătorește pe 24 Februarie. La data de 29 martie 2004 a devenit membră NATO, iar la data de 1 mai 2004 a aderat la Uniunea Europeană. Suprafața este de 45 227 km2 și este o climă temerat-umedă, deține 1521 de insule, iar 55% din țară este acoperită de păduri. Populația conform datei din 1 ianuarie 2012 era de 1 318 005 oameni, inclusiv imigranții din care 69% trăiau în mediul urban. Rata fiscalității este de 21%, iar tipul de guvernare este democrație parlamentară, Constituția Estoniei fiind adoptată în 1992. Actualul președinte se numeste Toomas Hendrik Ilves și este ales pe 5 ani. La nivel administrativ țara este împărțită în 15 județe, 33 orașe și 194 de municipalități rurale.

Salariul mediu lunar în martie 2012 a fost de 886 euro, cu 5% mai mult de cat aceeași perioadă a anului trecut, în timp ce rata șomajului a scăzut în primul trimestru al anului 2012 cu un procent fața de 2011 atingând valoarea de 11.5%. PIB-ul în prețuri curente în 2011 a fost de 15973 milioane de euro din care exporturi în valoare de 1065 milioane de euro și importuri de 1195 milioane de euro.

Graficul 2. Datoria publică generală ca procent din PIB

Sursa: Programul Estonian de Stabilitate pe anul 2013 ziua 14 luna 6 ora 12:55.

În graficul 2. se prezintă nivelul datoriei publice la nivel central și local până în anul 2011 plus o previziune a acestui indicator pentru anul 2015. Se observă faptul că până în perioada anului 2009 marja de fluctuație a acestui indicator s-a încadrat între valorile 4 și 6 %, urmând ca o dată cu debutul crizei din 2009 să ajungă chiar la valoarea de 8 % din PIB.

Fondul European de Stabilitate Financiară (EFSF), a fost creat de către statele membre din zona euro în urma deciziilor luate la data de 9 mai 2010 în cadrul Consiliului ECOFIN. EFSF acordă împrumuturi țărilor aflate în dificultăți financiare, intervine în piețele datoriei primare și secundare, acționează pe baza unui program de precauție și finanțează recapitalizările instituțiilor financiare prin împrumuturi către guverne. EFSF este susținută de angajamentele de garantare ale statelor membre zonei euro pentru un total de 780 miliarde € și are o capacitate de creditare de 440 miliarde €. Obiectivul principal al politicii fiscale din Estonia, încă de la restaurarea independeței, a fost de a păstra deficitul bugetar la echilibru, iar dacă este posibil să ofere chiar un surplus pe termen mediu care s-a reliefat în statul cu cel mai mic deficit public din zona euro.

Estonia a participat la ERM II din 28 iunie 2004, în perioada de doi ani care s-a încheiat la 23 aprilie 2010, coroana estoniană nu a înregistrat tensiuni grave și niciun ecart de la cursul de schimb central al ERM II de la începutul participării la mecanism. Estonia nu a făcut obiectul unei decizii a Consiliului privind existența unui deficit excesiv, deficitul său bugetar atingând 1,7 % din PIB în 2009. În lumina evaluării privind compatibilitatea juridică și îndeplinirea criteriilor de convergență, Estonia a îndeplinit condițiile pentru adoptarea monedei euro.

Ca rezultat al nivelului foarte scăzut al gradului de îndatorare publică al Estoniei, nu este disponibilă niciun fel de obligațiune de stat de referință pe termen lung armonizată sau alt titlu de valoare de acest fel pentru evaluarea durabilității convergenței reflectate în ratele dobânzilor pe termen lung. În timp ce percepția de către piețele financiare a riscului raportat la Estonia a crescut în perioada de vârf a crizei, evoluția în timpul perioadei de referință, precum și o evaluare mai largă a durabilității convergenței, inclusiv a istoricului politicii fiscale și a economiei relativ flexibile a Estoniei, ar sprijini o evaluare pozitivă a respectării de către Estonia a criteriului ratei dobânzii pe termen lung.

Odată cu introducerea euro, rolul Estoniei în politica economică a Uniunii Europene a crescut prin intermediul Ministerului Eston de Finanțe. Mai mult, reprezentenții Băncii Naționale a Estoniei (Eesti Pank) s-au implicat în formularea politicii monetare și în luarea celor mai importante decizii ale Băncii Centrale Europene. Economia Estoniei este strâns legată de Uniunea Europeană deoarece apoximativ 80% din comerțul extern al acestei țări se efectuează între membrii UE. Euro a contribuit de asemenea la o comparare mai exactă asupra prețurilor.

Strategia bugetului de stat 2013-2016 aprobată de Guvern stabilește obiectivul pentru cei 3 ani de a sprijini creșterea economică și de a spori competitivitatea, de a oferi cetățenilor un sentiment mai mare de securitate și de a promova prosperitatea. Planurile pentru anul viitor includ refacerea excedentului structurii bugetare centrale și, gradual creșterea de 1% din PIB până în anul 2016. Un surplu bugetar susținut va sprijini creșterea economică și va permite refacerea rezervelor fiscale.

Guvernul central va ajunge la un surplus nominal în 2015 și va crește până la 0,9% din PIB până în 2016. Unul dintre obiectivele Strategiei Bugetului de Stat este de a crește cantitatea de rezerve fiscale pentru a asigura stabilitatea pe termen lung. În cazul unei creșteri economice mai mari decât cea așteptată, Guvernul va direcționa orice venituri excepționale în rezerve în scopul de a restabili o „plasă de siguranță” pentru viitor.

Poziția structurală a bugetului este poziția nominală a bugetului din sectorul guvernamental minus eventualele efecte ale ciclurilor economice.

Prognoza economică prevede ca deficitul public al sectorului guvernamental central va crește la 11% din PIB în 2013, în principal datorită efectului așteptat al Fondului European de Stabilitate Financiară. Sunt de asemenea luate în considerare în strategia bugetului de stat și contribuțiile la Mecanismul European de Stabilitate și capitalul de acțiuni al „Eesti Energia”. Deficitul public va începe să scadă și va ajunge până în jurul valorii de 9,5% din PIB în 2016. Conform țintelor adoptate de guvernul estonian, lichiditățile financiare vor crește până în 2016 la un nivel rezonabil. Guvernul va continua reformele structurale în scopul de a stabili un mod de cheltuieli mai eficient în concordanță cu oportunitățile statului. De exemplu, rețeaua școlilor generale va fi rearanjată pentru a oferi elevilor o educație de calitate superioară și o gamă largă de opțiuni. În domeniul securității sociale există un plan de restructurare a sistemului de asigurare împotriva accidentelor de muncă și bolilor profesionale.

Estonia este de asemenea și o țară puternic informatizată. Există idei inteligente și inovatoare care au adus succesul global unor firme IT internaționalizate inventând diferite tehnologii sau produse. Un bun exemplu de comunicare între stat și cetățean în „e-Estonia” este posibilitatea unui antreprenor de a institui o companie pe internet în mai puțin de 5 minute ori depunerea decontului de taxă în oficiul „e-Tax” în 10 minute. La decizia Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene Estonia a aderat la zona euro, aceasta reprezentând continuarea politicii monetare de succces a Estoniei.

2.3. Functiile monedei euro

Denumirea de "euro" a monedei unice europene a fost stabilită în decembrie 1995 la Madrid, intrarea ei in vigoare hotărându-se a se face de la 1 ianuarie 1999. Data limită de introducere efectivă în circulație a monedelor și bancnotelor euro s-a fixat ca fiind 1 iulie 2002. S-au însemnat atunci doua perioade: perioada 1 ianuarie 1999-1 ianuarie 2002, în care se urmărea reprezentarea monedelor naționale ale țărilor participante la UM în exprimări nezecimale pe piața monedei unice euro, aceasta avea numai rol de moneda scripturală; și perioada 1 ianuarie 2002 – 1 iunie 2002, în care euro a fost introdus pe piață sub forma de monede și bancnote ți a coexistat cu monedele naționale ale statelor participante. De la 1 iulie 2002, euro a devenit moneda unică legală pe teritoriul zonei euro.

Simbolul euro a fost creat de Comisia Europeană, iar conceperea aceasta trebuia să satisfacă trei criterii:

să fie un simbol ușor de recunoscut al Europei;

să poată fi scris ușor de mână;

să aibă un design plăcut.

Mai mult de treizeci de monede au fost desenate. Din acestea, zece au fost supuse aprobării publicului, iar două dintre modele s-au distanțat clar în preferințele acestuia. Dintre ele, Jacques Santer, președintele de atunci al Comisiei Europene, și comisarul însarcinat cu euro, Yves-Thibault de Silhuy, au ales varianta finala. Desenul a fost inspirat de litera grecească epsilon, evocând astfel perioada clasică și leagănul civilizației europene.

Simbolul se referă de asemenea, și la prima litera a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifică stabilitatea euro. Abrevierea oficiala a monedei este EUR, termen înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).

Bancnotele și monedele euro

A) Bancnotele euro

Realizată de Robert Kalina de la Banca Centrală Austriacă, grafica bancnotelor este puternic simbolică și strâns legată de moștenirea culturală europeană, fără să reprezinte însă monumente reale. Ferestrele și drumurile domină fața fiecărei bancnote ca simboluri ale spiritului de comunicare și deschidere din Uniunea Europeană. Bancnotele EURO se emit în valoare de 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 EURO în culori diferite și în mărimi crescătoare în funcție de valoarea lor. Grafica de pe bancnote s-a inspirat din tema „Epoci și stiluri în Europa” în care sunt reflectate ferestrele, porțile și podurile și stilurile arhitecturale ce caracterizează evoluția culturii europene. Spatele fiecărei bancnote prezintă poduri ilustrând diferite perioade în arhitectură, constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoarele europene și dintre Europa și restul lumii. Bancnotele sunt diferite ca mărime și sunt colorate în nuanțe de verde, galben, albastru, mov și portocaliu.

Caracteristici:

Sunt șapte mărimi diferite pentru bancnote. Cu cât valoarea este mai mare, cu atât bancnota este mai mare

Culori dominante: fiecare bancnotă are o culoare dominantă, în culori contrastante pentru bancnote consecutive (de exemplu bancnota de €10 este roșie și cea de €20 este albastră)

Valorile pe fiecare bancnotă sunt tipărite în cifre mari, îngroșate

Unele elemente ale bancnotelor sunt tiparite în relief, folosind o metodă specială numită heliogravare. Semne tactile sunt tipărite prin heliogravare și sunt poziționate de-a lungul marginii bancnotelor de €200 și €500 pentru a ajuta la identificarea bancnotelor originale.

Diversele elemente sunt incluse pentru a ajuta persoanele fără vedere sau cele cu vedere mai slabă în identificarea diferitelor valori ale bancnotei. Proprietăți tactile cu tipărirea intaglio (în relief, folosită pe multe zone ale aversului bancnotei, produce o senzație de relief la atingere).

Alte caracteristici importante ale bancnotelor euro:

1. Numele monedei euro în alfabetul latin și grec

2. Inițialele Băncii Centrale Europene în cele cinci variante lingvistice: BCE, ECB, EZB,

EKT și EKP

3. Simbolul © indicând protecția copyright-ului

4. Semnătura Președintelui BCE

5. Steagul Uniunii Europene

Măsurile de securitate pentru bancnote includ utilizarea de fibre fluorescente, fir de securitate și elemente sigure de autentificare cu ajutorul aparatelor specializate. Banca Centrală Europeană și celelalte bănci centrale naționale au în vedere inițiative pentru a se asigura că publicul larg este la curent cu aspectele de securitate în ce privește bancnotele, atât înainte, cât și după intrarea lor în circulație.

B) Monedele euro

Monedele euro au pe o față simboluri naționale, asupra cărora fiecare stat membru decide și o față comună. Fața comună tuturor monedelor reprezintă o hartă a Uniunii Europene, pe un fond de linii transversale la care sunt atașate stelele drapelului european. Monedele de 1, 2 și 5 cenți pun accentul pe locul Europei în lume, în timp ce monedele de 10, 20 și 50 cenți descriu Uniunea ca o adunare de națiuni. Monedele de 1 și 2 Euro prezintă Europa fără granițe.

Specificațiile tehnice ale monedelor, inclusiv calitățile lor electromagnetice, au fost determinate luând în considerare și aspecte legate de securitatea lor. Emisiunea și lansarea în circulație a monedei euro este expresia dorinței popoarelor europene de a adânci cooperarea pe plan economic, monetar și financiar, de a apropia oamenii și de a beneficia de avantajele pieței europene unice.

Introducerea monedei unice asigură un nou cadru de funcționare piețelor monetare europene, contribuie la integrarea piețelor de capital și la armonizarea politicilor financiare. Euro, în calitate de monedă a țărilor participante la Uniunea Economică și Monetară Europeană, îndeplinește următoarele funcții:

Funcția de etalon al cursurilor valutare, prin care se asigură măsurarea valorii bunurilor și serviciilor din relațiile economice internaționale;

Funcția de mijloc de plată în relațiile comerciale dintre țările Uniunii Europene, precum și în schimburile internaționale cu alte țări;

Funcția de mijloc de rezervă.

Euro, în calitate de moneda unică pentru spațiul european, are un rol important de a stimula concurența între țările Uniunii Europene.

Prețurile mărfurilor și serviciilor sunt exprimate într-o singură monedă și se pot face comparații asupra nivelului și eficienței producției din diferite țări, iar cumpărătorii sunt avantajați. Misiunea euro este de a impulsiona dezvoltarea schimburilor economice internaționale în cadrul Uniunii Europene și în raporturile cu alte țări. Prin utilizarea monedei euro se îmbunătățește fluiditatea și transparența tranzacțiilor comerciale.

2.4. Efectele introducerii monedei euro

Utilizarea unei monede unice are ca rezultate:

• eliminarea comisioanelor de conversie dintr-o monedă națională în alta;

• eliminarea riscului ratei de schimb în schimburile comerciale cu alte țări membri ai zonei euro;

• eficiența crescută a piețelor financiare și monetare;

• transparența prețurilor la bunuri și servicii în cadrul zonei euro, ce determină concurența crescută pe piață;

• o mai bună distribuire a resurselor

• o mai bună integrare economică între partenerii europeni.

Avantajele cele mai evidente sunt reducerea costurilor referitoare la tranzacțiile în diferite monede și stabilitatea prețurilor. Îmbunătățirea fluctuațiilor monedelor și reducerea riscului valutar stimulează activitățile comerciale ale întreprinderilor din Uniunea Europeană.

Stabilitatea economică va favoriza o evoluție paralelă și a ratelor dobânzii iar agenții economici vor beneficia de accesul la credit în aceeași monedă și desigur cu aceeași rată a dobânzii, ceea ce va amplifica concurența determinând astfel și îmbunătățirea calitativă a serviciilor și reducerea costurilor.

Utilizarea monedei unice europene constituie o garanție a coordonării acțiunilor și eforturilor în vederea încadrării în deficitul bugetar și a asigurării unei gestiuni eficiente în domeniul finanțelor publice. Creșterea economică va avea un flux pozitiv în cadrul Uniuniii Europene iar statele membre vor depune eforturi pentru coordonarea politicilor economice și își vor canaliza eforturile în direcția creșterii economice și a reducerii șomajului. Mecanismele instuționale și financiare ale Uniunii Europene, urmărind asigurarea stabilității prețurilor, favorizează îmbunătățirea resurselor atât materiale, cât și financiare. În calitate de monedă de schimb și de rezervă euro intră în competiție cu monedele țărilor dezvoltate și modifică valoarea schimburilor economice internaționale. Această monedă va permite statelor membre ale Uniunii Europene să-și exprime schimburile comerciale și să limiteze dependența de dolarul S.U.A., totodată întărind poziția Uniunii Europene și Monetare Europene de politica economică în cadrul economiei mondiale.

Moneda euro exercită influiență asupra activității întreprinderilor din țările Uniunii Europene și Monetare Europene pe următoarele planuri:

Stabilitatea monetară stimulează dezvoltarea producției și a activității comerciale;

Diminuează riscul valutar și costul de asigurare;

Elimină costurile generate de schimbul valutar;

Simplifică riscurile în domeniul investițiilor;

Asigură facturarea, încasarea și plata în aceeași valută;

Îmbunătățește accesul la credite și reduce dobânzile;

Reducerea costurilor tranzacțiilor și a costurilor de producție ca urmare a concurenței se va reflecta în rentabilitatea și în competivitatea întreprinderilor.

Euro permite persoanelor fizice să compare prețurile bunurilor din Uniunea Europeană, ceea ce stimulează concurența firmelor în satisfacerea cerințelor personale, în reducerea prețurilor, simplifică operațiunile de deplasare a persoanelor în străinătate și protejează economiile populației.

Economia Uniunii Economice și Monetare Europene înregistrează un anumit grad de stabilitate datorită măsurilor economice și monetare impuse prin tratatele europene de convergență a economiilor înainte de aderarea la zona euro, de urmărire a unei stabilități economice a fiecărei țări în parte ceia ce va duce la o „stabilitate în ansamblu”, a politicelor economice și monetare elaborate de Banca Centrală Europeană și a influienței altor factori interni și externi, ai pieței internaționale.

2.5. Efectele crizei economico-financiare actuale asupra zonei EURO

„Euro un proiect încă neterminat”. Aceste cuvinte aparțin părintelui monedei unice – Otmar Issing rostite atunci când s-a referit la viitorul euro, cu credința că proiectul început se va bucura de acel sprijin politic, care să aducă zona euro în parametrii unei veritabile zone valutare optime. Sprijinul politic era înțeles în sensul unei voințe a executivelor din țările cu economii mai puțin puternice, la momentul introducerii euro, care să mențină procesele de convergență nominală pe un trend sustenabil ferm, pe termen lung.

Poate ambițiile de la acel moment au mizat prea mult pe voința politică a realiza reformele structurale necesare atingerii criteriilor și caracteristicilor teoretice ale unei zone monetare optime, însă optimismul a fost și este contrazis de funcționarea ulterioară a zonei euro (concretizată, printre altele, în scăderea relativă a competitivității pe piața unică și pe piețele internaționale). Privind în urmă, inclusiv la politica monetară unică exercitată de Banca Centrală Europeană (BCE), în prezent se apreciază că au fost greșite paritățile centrale de conversie ale monedelor naționale față de euro, în cazul res-pectivelor țări, beneficiile monedei unice fiind erodate de ritmul mai lent al reformelor menționate. Fără îndoială, „marketing-ul” introducerii euro, la început ca monedă de cont și, apoi, ca monedă efectivă în circulație, s-a făcut pe baza beneficiilor aduse de această monedă funcționării pieței unice, în termeni de costuri, suplețe, stabilitate a prețurilor, cu efect asupra altor indicatori ai economiei reale, precum și de ancorare a așteptărilor inflaționiste pe termen lung.

Euro a oferit consumatorilor individuali și corporatiști o zonă largă, în care riscul variațiilor de curs de schimb să fie minim, devalorizările repetate să fie evitate, iar facilitarea fluxurilor comerciale și financiare/investiții să fie în permanență neîmpiedicată de protecționism.

Toate și multe alte beneficii apar cu condiția ca uniunea monetară să fie însoțită de o autentică uniune economică, a cărei expresie să fie politici bugetare și fiscale naționale convergente. Poate cel mai vizibil rezultat din punctul de vedere al macrostabilității zonei euro a fost reflectat de rata inflației, iar cel mai semnificativ exemplu este cel al Germaniei, recunoscută pentru abnegația bunei funcționări a euro și unde inflația s-a situat la cel mai jos nivel în anii de la introducerea monedei unice: 1,5% rata anuală a inflației în perioada 1999 – 2010, comparativ cu 4,9% în anii ’70; 2,8% în anii ’80; 2,2% în anii premergători trecerii la euro.

Acest rezultat este apreciat drept meritoriu prin prisma politicii monetare unice, deși perioada scursă nu a fost ocolită de numeroase șocuri economice și financiare, cu atât mai mult cu cât stabilizarea inflației la 2% nu a afectat ocuparea forței de muncă. Din contră, datele sugerează că funcționarea monedei unice a permis crearea a 14 milioane locuri de muncă noi, comparativ cu numai 8 milioane în SUA, în aceeași perioadă.Și totuși, puțin după celebrarea, cu fastul de rigoare, a 10 ani de la introducerea euro, odată cu acutizarea efectelor crizei financiare asupra economiei reale, moneda unică traversează, conform multor analiști, prima sa criză. În ce a constat această criză, este o întrebare majoră, întrucât euro nu poate fi privit independent de economiile care îl utilizează, de spațiul economic piața unică – pe care îl susține cu avantajele lui, de politica monetară unică, condusă de Banca Centrală Europeană, de funcționarea Pactului pentru Stabilitate și Creștere în gestiunea Comisiei Europene, de deciziile informale ale Eurogrupului, axate pe problemele de fiscalitate și buget la nivel comunitar.

Criza euro a fost identificată cu o abruptă depreciere față de dolarul SUA într-un anumit context. Autorii cred că acest context, deși dominat de criza economică, a fost analizat, din păcate, de o manieră îngustă, prea conjuncturală, tocmai într-un moment când trebuia să se dea o atenție sporită lucrurilor mai puțin făcute chiar de țările care utilizau moneda unică pe parcursul scurtei sale istorii. Criza financiară și cea economică, care a urmat, au avut „calitatea” de a scoate la suprafață mult din zgura trecutului mai recent al evoluției globale din punctul de vedere al echilibrelor macroeconomice. Deși multe din dificultăți au fost estompate de performanțele perioadei cunoscute sub denumirea de „Marea Moderație”, nu pot fi uitate episoadele de crize valutare regionale, de dezechilibre externe regionale ca urmare a acumulărilor asimetrice de datorii și rezerve valutare, de proceduri de deficite bugetare excesive la nivel european, de puseuri ale prețurilor la țiței cu „deprecieri compensatorii” ale dolarului etc.

Pe fondul celei mai grave crize financiare de la începutul mileniului III, criza euro poate fi considerată ca un eveniment parte a crizei globale, dar trebuie verificat dacă ea este strict conexată crizei financiare internaționale, ca un răspuns de conjunctură sau dacă nu reflectă cumva probleme structurale mai profunde ale economiilor mai slabe din zona euro (Grecia, Portugalia, Spania) care au pus la încercare economiile mai puternice (Germania, Franța).

 Pentru zona euro, datoriile suverane au mai degrabă un iz de datorie internă, salvarea financiară fiind făcută în cazul țărilor aflate în dificultate prin împrumuturi în euro. Este foarte adevărat că mișcarea monedei unice a fost determinată, în primul rând, de dezechilibrele fundamentale interne ale economiilor din zona euro și de percepția acestora ca riscuri din partea investitorilor. Dar nu putem face abstracție de impactul volatilității euro atunci când vorbim de bilanț și avere, iar în această situație ar fi bine să vedem despre ce vorbim: de fluctuațiile euro față de dolar sau de cele ale dolarului față de euro, și nu în raport cu fundamentele fiecărei părți emitente, ci cu alte repere ale pieței globale cotate în dolari. Credem că relevanța unei astfel de analize este pentru moment cea mai potrivită metodă de a decela între o „criză valutară conjuncturală”, în cauză fiind euro, și criza economică sistemică a funcționării Uniunii Economice și Monetare, care încă își caută soluții mai profunde și care are nevoie de o altă dezvoltare. Ratele de schimb sunt importante indicatoare de încredere în sistemele economice, guverne, politicieni și băncile centrale. Declinul monedei euro, care s-a accelerat spre sfârșitul lui 2011 și a continuat în noul an, echivalează cu un vot de neîncredere al piețelor financiare în capacitatea liderilor zonei euro de a ține în frâu evoluția crizei datoriilor.

 

CAPITOLUL III. Procesul de integrare monetară în România

3.1 Drumul României către aderarea la zona euro – situația actuală

Informațiile din acest capitol reprezintă o imagine corectă și completă a situației economice actuale și a perspectivei pentru viitor a României. În acest capitol se vor regăsi obiectivele strategiei pentru creștere economică și dezvoltare durabilă și inteligentă EUROPA 2020 particularizată pentru România, posibilitatea de îndeplinire a acestor obiective propuse, precum și stadiul actual al indicatorilor EUROPA 2020. Acest ultim capitol cuprinde alături de gradul de convergență al României la moneda euro și posibile beneficii sau costuri precum și eventuale soluții pentru diminuarea efectelor negative provocate de realizarea acestui eveniment. La fel ca fiecare țară care a decis să adopte moneda euro și România va trebui să aibă în vedere că realizarea acestui pas implică alături de o informare precisă a populației asupra modului în care se vor preschimba banii și o strategie care să vizeze retragerea treptată și lină a vechilor bancnote și monede fără pierderi bănești din partea persoanelor fizice și juridice. Cel mai bun mod de a efectua acest proces este ca oamenii să iși plaseze banii în conturi bancare, iar băncile vor realiza conversia imediată la data adoptării noi monede. Pentru ca țara noastră să adopte moneda euro este necesar să îndeplinească alături de criteriile nominale de convergență stipulate în Tratatul de la Maastricht (1992) și criteriile de convergență reală. Cu toate că astfel de criterii nu sunt menționate în Tratatul de la Maastricht, deci nu sunt obligatorii, se poate lua în considerare nivelul PIB/locuitor, procentul în PIB al economiei pe ramuri economice, gradul de deschidere al economiei, volumul comerțului exterior și costurile cu forța de muncă.

Trebuie să fie luate în considerare toate variabilele economice, cum ar fi: rata inflației constantă, stabilitatea prețurilor sau rata dobânzii pe termen lung. Stabilirea cursului de schimb dintre moneda națională și euro joacă un rol important în evoluția procesului de adopotare a monedei euro. Este necesar să se analizeze toți factorii care determină valoarea echilibrată a leului și de aici să rezulte o rată de schimb finală corect stabilită.

 3.2 Strategia EUROPA 2020 și impactul ei asupra României

Această strategie a apărut în urma deciziei conducerii Uniunii Europene pentru a crea un mediu economic și social competitiv pe piața internațională și are în componența sa programe care vizează îmbunătățirea educației, a accesului la internet de bandă largă (peste 100MB/sec), precum și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, crearea de noi locuri de muncă sau corectarea dezechilibrelor macroeconomice.

Obiectivele propuse pentru a fi îndeplinite până în anul 2020 nu sunt obligatorii însă prin urmărirea lor se pot obține rezultate echivalente care pot ajuta la dezvoltarea mediului economic al fiecărei țări în parte. În contextul actual al țării noastre, realizarea țintelor propuse în strategia Europa 2020 pentru România pot fi atinse numai prin unificarea fiscală, bancară și politică la nivel european. Conform definiției redate în Raportul Anual pe anul 2011 al Băncii Centrale Europene, Strategia Europa 2020 („Europe 2020 strategy”) este strategia Uniunii Europene pentru creștere economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, cu niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă. Această strategie a fost adoptată în luna iunie 2010 de Consiliul European. Având la bază Strategia Lisabona documentul se dorește a furniza un cadru coerent pentru statele membre UE în vederea implementării reformelor structurale care vizează sporirea potențialului de creștere și mobilizarea instrumentelor și politicilor UE.

Strategia Europa 2020 are în componență Pactul Euro Plus și Pactul de Stabilitate și Creștere. Pactul pentru euro vizează consolidarea suplimentară a pilonului economic al Uniunii Monetare Europene și garantarea unei noi calități a coordonării politicilor, cu accent deosebit asupra problemelor de competență națională care sunt de strictă necesitate pentru optimizarea concurențialității și îndepărtarea situațiilor negative generate de dezacordurilor dintre părți. Acest Pact pentru poate fi util și țărilor din afara zonei euro și a fost semnat și de România. Principalele efecte ale acestui pact vor trebui să se cunoască în domeniul ocupării forței de muncă, sporirii competitivității și sustenabilitatea finanțelor bugetare pe mai mulți ani. Pactul de Stabilitate și Creștere vizează în primul rând masurile necesare pentru consolidare – necesare pentru reîntoarcerea la o stabilitate fiscală consolidată.

Strategia europeană de creștere pentru deceniul viitor Europa 2020 are la bază cinci obiective principale pentru EU-28:

Ocuparea forței de muncă – populația cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani să obțină o rată a ocupării de minim 75%;

Investițiile în cercetare și dezvoltare – 3% din PIB să fie alocat cercetării și dezvoltării;

Schimbările climatice și energia regenerabilă – eficiența energetică și ponderea resurselor energiei regenerabile să se mărească până la valoarea de 20%; reducerea emisiilor de CO2 cu 20% sau chiar 30% față de nivelul din 1990;

Educație – abandonul școlar redus la sub 10%; populația în vârstă de 30-35 de ani să fie absolventă de studii superioare în proporție de minim 40%;

Sărăcie și excluziune socială – la nivelul UE se dorește ca numărul săracilor sau celor excluși din societate să scadă cu minim 20 milioane.

În contextul metodei precauționiste de asistență financiară pe termen mediu al UE, România s-a angajat să pună în aplicare un program de politică economică cuprinzătoare axată pe măsuri de reformă structurală menite să îmbunătățească funcționarea pieței muncii și a pieței produselor. În paralel, strategia Europa 2020 asigură continuarea consolidării fiscale, reforma administrației fiscale și îmbunătățirea managementului financiar public, precum și stabilitatea financiară.

În cazul României obiectivul strategiei Europa 2020 în ceea ce privește rata ocupării forței de muncă a fost stabilit la 70%, iar investițiile în cercetare și dezvoltare la nivelul de 2% din PIB. Emisiile de CO2 ar trebui să fie reduse cu 19%, iar sursele de energie regenerabilă să fie în proporție de 24% din totalul surselor de energie utilizate. Părăsirea timpurie a școlii trebuie să atingă nivelul de 11.3 procente, iar numărul populației expuse riscului sărăciei sau excluziunii sociale să se reducă cu 580000 de persoane. Indicatorul ratei de creștere a PIB real a înregistrat între 2005 și 2009 valori de două ori mai mari decât media UE-28, ceea ce reflectă o creștere mai mare a PIB specificățărilor în curs de dezvoltare. Pentru perioada previzionată pentru anul 2014 rata de creștere a PIB este de 2 pentru media statelor UE și de 3 pentru țara noastră arătând o creștere susținută și stabilizată.

Strategia Europa 2020 are de suferit din privința credibilității din partea academicienilor din cauza eșecului parțial al Agendei Lisabona care s-a incheiat prin insuccesul cauzat de criza economică și financiară internațională din 2007. Principalele critici aduse „pilonilor de rezistență” a strategiei Europa 2020 au în vedere dependența mult prea accentuată de politicieni. Pentru ca această strategie să se bucure de mai mare succes decât Agenda Lisabona trebuie să fie în continuu axată pe conceperea de măsuri ambițioase care să aibă drept scop final creșterea economică sustenabilă.

În principiu, Europa 2020 are 3 tipuri de creștere aplicate pentru România și anume: creșterea inteligentă, cea sustenabilă și creșterea cuprinzătoare.

Problema cea mai gravă a României o reprezintă creșterea inteligentă. Procentul din PIB acordat investiției în cercetare și dezvoltare este foarte scăzut – acest lucru reliefeaza faptul că țara noastră are o economie de consum care nu este supusă presiunii de a inova, iar bugetele publice create la începutul fiecărui an nu vor aolca eficient banii în domeniul cercetării și dezvoltării. Cea mai bună soluție la această problemă ar fi construirea unui departament specializat în domeniul inovării, care să conțină atât persoane juridice, cât și academicieni. Creșterea sustenabilă va fi posibilă atunci autoritățile vor face mari eforturi. Creșterea cuprinzătoare se poate realiza prin promovarea măsurilor de sporire a ocupării forței de muncă. Oamenii pot fi stimulați să se angajeze dacă au parte de programe de muncă flexibile, locuri de muncă part-time ori contracte temporare. Tinerii, femeile și vârstnicii trebuie sa fie incluși de asemenea în programe specifice de ocupare a forței de muncă.

 3.3 Oportunitatea adoptării euro de către România

Moneda euro configurează o uniune economică, politică și socială bine definită, în care scopul principașl urmărit de membri este acela de a construi un viitor comun și prosper, în conformitate cu respectarea integrității mediului natural, conservarea valorilor tradiționale și a trecutului istoric, implementarea valorilor moderne în spiritul globalizării mondoeconomice și a beneficiilor ce decurg din acest proces. Participarea României la UEM este condiționată de adoptarea acquis-ului specific pieței unice și, în particular, de adoptarea acquis-ului aferent liberei circulații a capitalurilor, așa cum a fost cazul tuturor statelor membre. Aderarea României presupune recunoașterea eforturilor făcute în direcția integrării financiare și monetare.

Pentru a adopta moneda unică europeană, un stat trebuie să întrunească o serie de criterii economice, pentru a nu destabiliza economia europeană și pentru a nu afecta paritatea euro cu alte monede internaționale. Aceste condiții sunt specificate în Tratatul privind înființarea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993). Tratatul de la Maastricht a conceput adoptarea monedei europene ca pe o cale fără întoarcere, întrucât nu prevede nici posibilitatea ca un stat membru al Uniunii Europene și Monetare să se retragă și nici pe aceea ca o țară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din uniune. S-a hotărât ca aderarea țărilor membre ale Uniunii Europene la Uniunea Monetară Europeană să se facă gradual, pe măsură ce sunt îndeplinite o serie de criterii de convergență nominală, scopul acestor condiții fiind acela de a asigura stabilizarea economică pe termen lung și un nivel suficient de înalt de convergență a economiilor din zona de circulație a monedei unice, premise ale unei bune funcționări ale uniunii monetare. "Experiența noilor state membre care au aderat la moneda euro evidențiază că un astfel de obiectiv este realist în măsura în care raportul față de media UE a produsului intern brut pe locuitor depășește 60%. În concordanță cu evoluțiile economice explicitate în acest program, convergența reală a României va ajunge în anul 2018 la aproape 65%, existând perspectiva ca la orizontul anului 2020 produsul intern brut pe locuitor la PCS din România să reprezinte 70% din media europeană", apreciază Guvernul.Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a declarat că fixarea unui obiectiv ambițios precum aderarea la zona euro în 2019 ar putea avea efecte benefice, de mobilizare a țării, dar presupune o bună înțelegere a eforturilor din partea politicienilor, stabilirea unor termene intermediare clare și consens larg politic și social.

3.4. Indicatorii de convergența nominală

Adoptarea monedei euro de către România este condiționată de îndeplinirea concomitentă și de o manieră sustenabilă a criteriilor de convergență nominală (criteriile de la Maastricht). Ȋn ceea ce privește calendarul de adoptare a euro, se impune a fi precizat faptul că, în condițiile intrării monedei naționale în Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II), pozițiile Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene cu privire la îndeplinirea criteriilor de către România vor putea fi cunoscute cel mai devreme în prima parte a anului 2015, dată fiind obligația legală a participării statelor membre la acest aranjament de curs de schimb pentru minimum doi ani. Ȋn cazul în care, cu prilejul acestor evaluări, se va constata că România îndeplinește toate criteriile de convergență, adoptarea euro va putea fi realizată la 1 ianuarie 2019. Țările care doresc să adopte moneda unică trebuie să îndeplinească patru criterii de convergență nominală (de natura monetară și fiscală):

1. Rata inflației nu trebuie să depașească, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea inregistrată in cele mai performante 3 state membre sub aspectul stabilității prețurilor;

2. Deficitul guvernamental (bugetar) nu trebuie să depașească 3% PIB, iar datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;

3. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depașească cu mai mult de 2% pe cea inregistrată de cele mai performante 3 state membre.

Din perspectiva îndeplinirii criteriilor de convergență nominală, anii 2009 și 2010 nu au consemnat progrese, fiind dominați de criza financiară și economică mondială. Mai mult, obiectivul de reducere a deficitului bugetar sub 3 la sută din PIB în 2012, in vederea respectării calendarului de adoptare a euro, a devenit și mai ambițios, date fiind nivelurile ridicate atinse în anii 2008, 2009 și 2010. De asemenea, vulnerabilitatea financiară recent vizibilă a unor țări din zona euro a întărit nevoia de a demonstra sustenabilitatea îndeplinirii criteriilor de convergență nominală, dublată de un progres măsurabil pe linia convergenței reale și de menținerea stabilității financiare. Conduita Băncii Naționale în domeniul politicii monetare s-a concentrat pe asigurarea unui proces dezinflaționist continuu, România fiind țara cu cea mai ridicată inflație din Uniunea Europeană. 

Ȋn ceea ce privește nivelul inflației, dintre statele central și est europene care urmează să adopte moneda unică europeană în perioada urmatoare, Romănia a trebuit să facă față celei mai mari provocări. Ȋn anul 2000, România avea o rată a inflației de 45,7%, față de doar 1,9% în UE 28 și 2,1% în zona euro. Din acel moment, nivelul inflației a inceput să se reducă, ajungând la valoarea de 4,9% în anul 2007, valoare apropiată de nivelul acceptat. Ȋn 2008, pe fondul înrăutățirii situatiei economice mondiale, a avut loc un puseu inflaționist în România, inflația atingând 7,9%. Axa crescătoare în cazul României a fost amplificată și de trendul crescător în cazul celorlalte state membre, valori sensibil mai mari decât in anul precedent înregistrându-se în UE 28 (3,7% în 2008, față de 2,3% în 2007) și zona euro (3,3%, față de 2,1%).

Avându-se in vedere nivelul de la care s-a pornit (cu perioade de inflatie de peste 200%) se poate spune că politica de reducere a inflatiei a avut succes. La aceasta a contribuit și strategia de țintire directă a inflației, adoptată de BNR în anul 2005. La nivelul anului 2007, România se afla într-o situatie foarte bună în ceea ce privește atingerea acestui criteriu, dintre țările central și est-europene care aspiră să adere la zona euro, doar Cehia înregistra o inflație mai scăzută (3%). Din păcate, în 2008, dar mai ales în 2009 și 2010, situația s-a deteriorat semnificativ, de exemplu, în anul 2010, România având cea mai mare rată a inflației din Uniunea Europeană (8%, față de 2,1% în Uniunea Europeană. 1,6% în zona euro sau – 1,2% în Letonia).

Un alt indicator de convergență nominală îl reprezintă nivelul dobânzilor, care nu trebuie să depașească pe termen lung cu mai mult de 2 puncte procentuale nivelul celor mai performante 3 state membre. Discutând despre nivelul ratei dobânzii se poate remarca ca Banca Centrală Europeană practica o rată a dobânzii semnificativ mai mică decât a BNR-ului, depășind în puține situații limita de 5% și atunci în cazul împrumutului marginal. De asemenea, modificarile au fost în general de diminuare sau de ușoară apreciere, atât în cazul depozitelor cât și în cazul creditelor, de unde reiese că se promovează o politică de stimulare a consumului. Ȋn România, deși în scădere, rata dobânzii este destul de mare, dobânda de politică monetară înregistrând în 2006 un nivel de 8.5%. în 2007 situația este puțin modificată, inregistrându-se o scădere a dobânzii de referința la 8,75% în ianuarie  2007 la 8% în martie 2007, ceea ce a evidențiat o restricționare lentă a consumului. Ȋn prezent, valoarea dobânzii de politica monetară este de 3,5%. Ȋndeplinirea acestui criteriu este strâns legată de respectarea criteriului privind rata inflației.

Din punctul de vedere al datoriei publice, se poate aprecia că România îndeplinește deja criteriul de convergență privind sustenabilitatea poziției financiare a Guvernului. Datoria publică va înregistra, în următorii ani, o creștere controlată, astfel încât nivelul acesteia să se mențină rezonabil în limitele prevăzute prin criteriile de la Maastricht, cu încadrare în plafonul de îndatorare publică, aprobat anual prin lege.

3.5. Indicatorii de convergență reală

În lipsa unor criterii clar stipulate în tratate, se consideră că cele mai importante criterii de convergență reală privesc: gradul de deschidere a economiei (exprimat prin ponderea pe care suma exporturilor și importurilor unei țări o are în PIB); ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior; structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o au în crearea PIB: agricultura, industria, serviciile) și criteriul cel mai sintetic, nivelul PIB/locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de cumpărare standard).

Caracteristici ale convergenței reale:

● Presupune diminuarea decalajelor dintre țări cu privire la nivelul productivității și cel al prețurilor, ceea ce implică creșterea veniturilor din țările în curs dezvoltare către nivelul existent în țările industrializate.

● Este sintetizată prin nivelul PIB/locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS).

● Tratatul de la Maastricht nu menționează criterii explicite privind convergența reală.

BNR a conștientizat importanța convergenței reale pentru România, apreciind că este „cel puțin la fel de stringentă ca și aceea a convergenței nominale”, subliniind că obiectivul final nu este numai adoptarea euro, ci și culegerea beneficiilor atașate acestei opțiuni.
   

Faptul că economia României este relativ deschisă și a dezvoltat un nivel ridicat al schimburilor cu țări din Uniunea Europeană este încurăjător, însă în perspectivă trebuie analizată și reevaluată structura exporturilor și importurilor, pentru a spori ponderea în exporturi a produselor cu o valoare adăugată mai mare și a selecta, dintre produsele importate pe cele care contribuie la dezvoltarea exporturilor.

După opinia lui Mugur Isărescu, în următorii ani ponderile exporturilor și importurilor în PIB vor continua să crească, iar România va deveni o economie foarte deschisă, similară țărilor de mărime mijlocie și mică din UE (evoluție prezentată și de figurile anterioare). Din perspectiva contribuției sectoarelor economiei naționale la crearea PIB situația trebuie modificată, ponderea foarte mare a agriculturii (corelată și cu un procent mare al populației care activează în acest sector), de trei ori mai mare decât în cazul țărilor central europene, trebuie diminuată în favoarea celorlalte sectoare (industrie, servicii).

Se constată o relativă subdezvoltare a serviciilor, care contribuie cu mai puțin de 50 la sută din PIB, rezultat net inferior tuturor celorlalte țări din zonă. În ultimul deceniu al secolului XX agricultura a fost folosită împotriva creșterii șomajului, așa se explică faptul că România are una din cele mai reduse rate ale șomajului din zonă, dar este și singura în care în ultimul deceniu s-a înregistrat un flux net dinspre urban spre rural. Cu toate acestea în România, ca urmare a retrocedării terenurilor, s-a ajuns la situația în care majoritatea gospodăriilor (80 %) dețin suprafețe mici de teren (până la 5 ha) practicând astfel o agricultură de subzistență și nu una care ar dezvolta această piață.

Economia României are un aspect dual, care se accentuează în fiecare an:

Un sector urban: dominată de paradigma industrială a secolului XX și cu vagi elemente de modernitate

Un sector rural, cantonat într-o economie a secolului al XIX-lea

Având asemenea structură a economiei, România va avea mari probleme de adaptare în UE și dificultăți majore de adoptare a monedei unice.

Cadrul macroeconomic din Programul de Convergență ia în considerare perspectivele mediului internațional și ale economiei europene din prognozele Comisiei Europene. De asemenea, scenariul macroeconomic propus pentru perioada 2014-2017 este convergent cu estimările CE despre evoluția economiei românești. România realizează demersurile pentru participarea la Fondul Unic de Rezoluție și va întreprinde pașii necesari în vederea aderării la pilonii Uniunii Bancare. În paralel, progresele economice importante realizate pe parcursul anului 2013 și estimările privind menținerea acestei tendințe și în anii următori permit un orizont de timp mediu necesar îndeplinirii criteriilor de convergență nominală și apropierea de convergența reală. În acest context, angajamentul Guvernului României de adoptare a monedei euro va deveni un obiectiv realizabil și necesar la data de 1 ianuarie 2019.

Pe termen mediu, obiectivul specific al politicii bugetare este reprezentat de ajustarea în continuare a deficitului bugetar, țintele planificate fiind de 2,2% din PIB în 2014, iar pentru perioada 2015-2017 de un deficit sub 2% din PIB.

Guvernul arată că, din punct de vedere al convergenței reale, evaluată prin decalajele față de media europeană a produsului intern brut pe locuitor exprimat prin puterea de cumpărare standard (PCS), România a progresat semnificativ în ultimii doi ani, situându-se în prezent la circa 54% față de media UE-28, comparativ cu 52,9% în 2012 și 51,2% în 2011.

"Experiența noilor state membre care au aderat la moneda euro evidențiază că un astfel de obiectiv este realist în măsura în care raportul față de media UE a produsului intern brut pe locuitor depășește 60%. În concordanță cu evoluțiile economice explicitate în acest program, convergența reală a României va ajunge în anul 2018 la aproape 65%, existând perspectiva ca la orizontul anului 2020 produsul intern brut pe locuitor la PCS din România să reprezinte 70% din media europeană", apreciază Guvernul.

Pentru a atinge criteriile de convergență reală și nominală este necesară continuarea eforturilor pentru a obține:

– o inflație apropiată de media celor mai performante țări europene,

– formarea pieței interne de capitaluri pe termen lung și convergența ratelor de dobândă cu cele stabilite prin Tratat.

Un grad de stabilitate mai ridicat al cursului de schimb poate fi atins prin creșterea credibilității procesului de convergență și prin stabilizarea anticipațiilor privind cursul de schimb pe termen lung.

Pentru a evita tensiunile ce pot apărea ulterior adoptării euro este recomandat ca anterior aderării să fie avut în vedere gradul de dezvoltare a economică a țării, apropierea indicatorilor specifici (stabiliți prin Tratatul de la Maastricht) de nivelul mediu al Uniunii Europene și capacitatea de a respecta pe termen lung acești indicatori.

3.6. Posibilele costuri și beneficii generate de adoptarea euro în România

Beneficii

Cel mai însemnat câștig din adoptarea monedei unice europene reiese din faptul că se elimină incertitudinea generată de evoluția uneori imprevizibilă a cursului de schimb și astfel se creează un mediu de afaceri de încredere. Costurile de tranzacție reduse precum și eliminarea comisioanelor practicate de casele de schimb valuar reprezintă de asemenea beficii semnificative datorate adoptării monedei euro.

De exemplu, dacă un cetățean român dorește să viziteze Viena și Atena este nevoit să schimbe în primul rând leii în euro, pierzând bani la efectuarea preschimbării și dacă ii vor rămâne bani și dorește să viziteze Atena, iar Grecia n-ar utiliza moneda euro ar fi nevoit să preschimbe euro în drahme grecești, iar la întoarcere, va trebui să convertească din nou în lei euro sau drahmele grecești rămase plătind din nou comision la tranzacție. În cazul zonei euro astfel de costuri vor fi eliminate și sectorul turistic va fi favorizat. De asemenea, un avantaj demn de luat în seamă este posibilitatea comparării prețurilor din România și celelalte state membre ale zonei euro. Odată cu aderarea la zona euro România va putea împrumuta bani mai ușor de la Banca Centrală Europeană. Un alt câștig generat de intrarea în zona euro este cel realizat din creșterea bunăstării populației din eliminarea incertitudinii evoluției cursului de schimb, deci eliminarea incertitudinii cu privire la veniturile și economisirile fiecăruia. Prin intermediul țărilor dezvoltate din zona euro se va realiza și în România menținerea scăzută a nivelului inflației.

Dispărând riscul fluctuațiilor imprevizibile ale cursului valutar se va reduce timpul de analiză al agenților economici cu privire la costurile de schimb euro/lei care sunt aproximate la 1-2% din totalul costurilor unei firme. În plus, se va face cu mai mare acuratețe analiza rezultatelor și validitatea acestei analize pe timp mai îndelungat dacă se ține cont ca moneda euro prezintă un grad mare de credibilitate.

Odată eliminate frontierele monetare firmele vor avea parte de câștiguri mai mari din exporturi pentru că vor realiza transferul de bunuri și servicii către orice piață din zona euro fără interveneția vreo unei terțe persoane fizice sau juridice care cere comisioane de intermediere.

Ramura turismului va avea cel mai mult de câștigat din trecerea la euro pentru că vor prefera mai mulți turiști să viziteze țara noastră dat fiind faptul că nu mai există impedimentul schimburilor valutare și se va face mai ușor comparația între prețurile biletelor de intrare la muzee, taxelor de călătorie, prețul ghizilor și a costurilor de cazare. Totodată, turiștii vor prefera să plătească cu cărțile lor de credit și nu se vor teme că vor avea de plată costuri suplimentare la tranzacțiile din România. Un alt avantaj al adoptării mondei unice europene în România va fi sporirea numărului de tranzacții dintre țara noastră și restul membrilor zonei euro.

Costuri

În primul rând, se va pierde controlul asupra politicii monetare și instrumentelor acesteia pentru a fi cedat Băncii Centrale Europene. Astfel, țintirea inflației sau controlul cursului de schimb nu vor mai putea fi utilizate ca instrumente de reducere a decalajelor macroeconomice. România nu va mai putea să iși creeze propriile tactici de păstrare a echilibrului economic intern și protejarea împotriva șocurilor de pe piața internațională ci va contribui la menținerea stabilității economice a întregii comunități din zona euro. Acest lucru poate duce în cazul celui mai pesimist scenariu la rate de șomaj crescute, inflație sportiă corelată cu creșterea prețurilor sau reducerea nivelului PIB. Diferențele de productivitate dintre România și celelalte țări din zona euro vor provoca costuri ale introducerii monedei unice. Pentru corectarea acestor diferențe de productivitate România apela la instrumentul politicii monetare numit cursul de schimb, dar acest lucru nu va mai fi posibil.

Recomandări

Printre cele mai bune soluții pentru evitarea discrepanțelor economice dintre România și restul membrilor zonei euro se poate enumera crearea unui buget comun care să acționeze în cazul zonelor mai puțin dezvoltate. De asemenea existența unei cote unice de impozitare precum și fixarea unui salariu minim obligatoriu pentru întreaga Uniune Monetară Europeană reprezintă soluții la problema discrepanțelor economice dintre membrii zonei euro și pași ce pot fi urmați în crearea unei monede de referință pe piața internațională.

O altă problemă la nivel național în țara noastră ce trebuie rezolvată este că toate tranzacțiile și comparațiile să se realizeze folosind euro ca monedă de referință în defavoarea dolarului american. Băncile vor fi astfel determinate să-și construiască creditele în euro favorizând implementarea mai lină a noii monede. Înainte de aderarea la UE majoritatea tranzacțiilor din țara noastră erau contorizate în dolari americani ca monedă de referință, un exemplu în acest sens putând fi dat cel al companiilor de telefonie mobilă.

Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângere suplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în pericol convergența reală. Din acest motiv consider o provocare pentru România cerința de a participa la ERM II pe o perioadă de cel puțin doi ani. Această afirmație este susținută și de faptul că, din punct de vedere al fundamentelor economice scoase în evidență de teoria zonelor monetare optime, este în interesul tuturor țărilor care aderă la UE să intre în zona euro cât mai rapid posibil, deoarece sunt prea mici, prea deschise și prea vulnerabile atacurilor speculative asupra monedelor naționale.

Ținând seama de riscurile implicate, intrarea în ERM II trebuie pregătită minuțios, participarea la acest mecanism fiind obligatorie. Se are, astfel, în vedere o perioadă de ajustare dintre momentul aderării la UE (2007) și cel al începerii participării la ERM II (2012), perioadă considerată necesară unei implementări fezabile a monedei unice. Sunt astfel vizate: consolidarea pieței financiare interne pe termen lung; stabilitatea relativă a cursului de schimb; finalizarea celei mai mari părți a reformelor structurale și flexibilizarea în continuare a pieței forței de muncă; atingerea unor rate sustenabile ale inflației compatibile cu criteriul specific de la Maastricht; sincronizarea în continuare a ciclului de afaceri al economiei naționale cu cel al zonei euro și menținerea progresului înregistrat în convergența reală.

Această perioadă nu trebuie considerată un repaus, care poate avea ca rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice. În acest context, adoptarea monedei unice de către noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergență economică reală ar fi riscantă și potențial contraproductivă. Astfel, la data îndeplinirii criteriilor nominale trebuie să existe și un substanțial progres în ceea ce privește convergența reală.

După ce, atât Comisia Europeană, cât și BCE vor confirma îndeplinirea criteriilor de convergență de către România, Consiliul UE va adopta o decizie potrivit căreia România se poate alătura zonei euro în data de 1 ianuarie 2019, moment din care se abrogă derogarea cu privire la statutul României în calitate de țară membră a UE. La propunerea Comisiei Europene și după consultarea BCE, Consiliul UE va adopta un curs de schimb fix și irevocabil dintre LEU și EURO. Odată cu trecerea la euro, Banca Națională a României va face parte din Eurosistem, transferând acestuia responsabilitatea adoptării politicii monetare.

CONCLUZII

Având în vedere nevoile care au dus la formarea unei uniuni monetare în Europa se poate afirma faptul că introducerea monedei euro a fost un bun succes și înfățișează o alternativă corectă la dolarul american care deținea ponderea cea mai mare a monedelor utilizate pe glob atât în tranzacții ale persoanelor fizice, cât și juridice și reprezenta o monedă de referință în toate statisticile realizate de instituții specializate.

Pornind de la criteriile de la Maastricht care sunt obligatorii pentru fiecare țară doritoare să acceadă la zona euro, am realizat în primul capitol o analiză a implicațiilor economice rezultate în urma renunțării la monedele naționale în favoarea adoptării euro. Moneda unică este tot mai des folosită în relațiile internaționale, cu o ascensiune substanțială de la an la an; tot mai mulți comercianți folosesc moneda euro în tranzacțiile făcute de ei, de asemenea rezervele monetare sunt operate în euro și multe țări își schimbă tendința către schimbarea rezervelor în această monedă cum este și în cazul României, a Rusiei cât și a altor țări datorită stabilității reprezentate de această monedă, care deține un loc important în calitate de monedă internațională.

Țările membre ale Comunității Europene au constatat că nu se poate realiza o piață unică fără o monedă unică. Țările care sunt deja participante sau doresc să participe la oportunitățile Uniunii Monetare și Economice Europene sunt îndrumate a renunța la o parte din suveranitatea națională, de a trata această uniune ca fiind țara proprie și a elabora astfel aceleași politici monetare și economice la nivelul întregii uniuni. Băncile centrale ale statelor membre trebuie să participe la o gestiune unitară a politicilor monetare, iar politicele economice promovate de guverne să fie orientate în funcție de deciziile Consiliului European.Astfel se va putea realiza uniunea politică se va stimula promovarea liberului schimb, euro își va putea îndeplini funcțiile și va duce la o dezvoltare durabilă și îndelungată a Uniunii Economice și Monetare Europene.

Opțiunea României pentru reforma economică și monetară se potrivește până la un anumit punct cu procesele de integrare în Uniunea Economică și Monetară Europeană. Tratatul de la Maastricht stabilește condiții și criterii de ajustare a economiei, de restructurare și aliniere cu standardele celorlalte țări ale Uniunii Europene. Eforturile ce trebuiesc depuse sunt foarte mari, dar experiența celorlalte țări, pașii greșiți și cei corecți pot ajuta România să-și aleagă corect și eficient calea ce a mai rămas de parcurs, cel al aderării spre zona euro.

În teoria uniunii monetare se spune că o țară nu poate fi integrată dacă nu are o economie la fel de deschisă și de productivă la fel cum sunt cele ale statelor deja membre. Anul 2019 reprezintă anul țintă de aderare a României la zona euro. Așadar, șansele țării noastre de a-și îndeplini obiectivul propus pentru anul 2019 nu sunt foarte bune, dar acestea există, în condițiile în care trebuiesc luate mai multe măsuri importante pentru a reduce rata inflației, a stabilizării cursului de schimb și a reducerii ratei dobânzii pe un termen mai îndelungat.

ANEXE Anexa 1.Tipurile de monede și bancnote euro puse în circulație

sursa: Banca Centrală Europeanăziua 21 luna 4 ora 19:10.

Anexa 2.

Cursurile de schimb față de euro fixate irevocabil la data de 1 ianuarie 1999 (exceptând Grecia și Estonia):

Sursa:BancaCentralăEuropeanăziua 21 luna 4 ora 19:23.

Anexa 3. Modelele monedelor particularizate ale Sloveniei

ANEXE Anexa 1.Tipurile de monede și bancnote euro puse în circulație

sursa: Banca Centrală Europeanăziua 21 luna 4 ora 19:10.

Anexa 2.

Cursurile de schimb față de euro fixate irevocabil la data de 1 ianuarie 1999 (exceptând Grecia și Estonia):

Sursa:BancaCentralăEuropeanăziua 21 luna 4 ora 19:23.

Anexa 3. Modelele monedelor particularizate ale Sloveniei