Unitati Morfostructurale ale Europei

CAPITOLUL I

Europa Sudică

Etimologie, localizare

Cronologie

Cunoașterea continentului

Țărmuri

Evoluția paleogeografică

Unități morfostructurale

Zona biopedoclimatica mediteraneană

Statele Europei Sudice – curiozități

Etimologie, localizare

Denumirea de Evropas (Europa), folosită de vechii greci își are originea în cuvântul de origine feniciană ”ereb” care semnifică apus de soare și era folosit pentru a denumi teritoriile din vestul Mării Egee.

Europa era fiica regelui Agenor, care domnea în Fenicia. Vrăjit de frumusețea ei, Zeus plănuiește să o fure, se preschimbă într-un taur frumos și se alătură turmelor regelui. În timp ce Europa, împreună cu însoțitoarele sale, culegea flori, remarcă frumusețea taurului pe care-l încalecă. Zeus o răpește, ducând-o pe insula Creta. Pe insulă o seduce (tăinuindu-i că are soție), astfel, ea îi devine amantă.

Aflând adevărul, Europa, înșelată, se aruncă de pe o stâncă în mare, însă Afrodita o salvează. Pământul pe care a fost adusă de Zeus va primi numele ei. Europa i-a dăruit lui Zeus doi fii: Minos, care va ajunge regele Cretei, și Eac, judecător al lumii umbrelor.

Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele reginei Cretei din mitologie, și nu, încă, o denumire geografică. Mai târziu, Europa făcea referire la zona central-nordică a Greciei, iar din jurul anului 500 î.Hr. termenul a fost extins pentru a face referire și la teritoriile din nord.

Numele grecesc „Europa” are o origine incertă. O ipoteză sugerează originea cuvântului de la cuvintele grecești întins (eur-) și ochi (op-, opt-), iar de aici Europē.

Europa, în particular Grecia Antică, este locul de naștere al culturii vestice. Națiunile europene au jucat, începând din secolul al XVI-lea încoace, un rol predominant în politica mondială, în special după începuturile colonialismului. Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, țările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din Africa, Australia, și porțiuni întinse din Asia.

Din punct de vedere al latitudinii, Europa sudică se află în emisfera nordica (boreală) între 36 grade latitudine nordică și………………

Limitele regiunii mediteraneene au un caracter convențional (adică sunt stabilite printr-o înțelegere) și sunt cuprinse între limita nordică a măslinului și limita nordică a palmierilor

Europa Mediteraneană cuprinde cele trei mari peninsule sudice ale Europei (Peninsula Italică, Peninsula Iberică și Peninsula Balcanică), o serie de insule și porțiunile din Marea Mediterană strâns legate de continent (golfuri, mări semideschise).

Cronologie

Europa constituie unul dintre cele mai vechi teritorii locuite, fiind cunoscute în istorie așezări eneolitice și neolitice care au lăsat urme încă din mileniile XV-XX î.Ch. ( desenele rupestre de la Altamira și Lescauxvetrele locuite de pe valea Neanderthal și din Dep Cro-Magnon, de pe valea Lupului și Dârjovului și în regiunea Starcevo – Doni Milanovac). Civilizațiile mediteraneene (greacă, macedoneană, elenistică, etruscă și romană) și-au impus influența în teritoriu, făcând mai bine cunoscută Europa care este descrisă încă de la mijlocul mileniului I ca fiind locuită de barbari, iar marginile nordice ale lumii cunoscute erau locuite de boreali, având ultimul pământ cu numele de Thule (Ptolemeu, Strabon, Platon, Aristotel, Pliniu cel Bătrân).

Evoluția primară a spațiului european

Grecia Antică

a stat la baza dezvoltării culturale a Europei

baza progresului lumii grecești a fost reprezentată de orașele state și ligi ale orașelor, care în ciuda diferențierilor existente între ele au dus la obținerea progresului în toate domeniile

individualismul și localizarea au fost elemente determinante pentru spațiul grecesc. În același timp ele au avantajat progresul fiecărui oraș în parte, dar au și menținut o discordie internă, actuală și potențială, care a dat naștere unor reacții adverse. Cel mai bun exemplu îl constituie adversitatea dintre Atena și Sparta. A urmat o perioadă de urcușuri și coborîșuri pentru spațiul grecesc, fapt ce a dus în final la înfrîngerea ultimei ligi a orașelor grecești – Liga Aheeană, de către romani.

Roma antică

și-a pus amprenta pe mai multe domenii: organizarea militară, comunicațiile, drept și administrație publică. A promovat progresul social-economic și cultural în toate provinciile imperiului Roman.

Diversitatea culturală din interiorul imperiului nu a dus la stagnare, prin înhibarea culturilor locale, ci a dus la progres prin includerea elementelor de noutate.

Un alt aspect important îl constituie componenta politică a imperiului roman. Dacă la nivel european nu se poate vorbi de o interferență între sistemul politic și administrativ roman și cele ale zonelor înglobate, fiind vorba de triburi a căror organizare era mai mult sau mai puțin evidentă, nu același lucru s-a întîmplat în sud – est- ul imperiului, în Asia, unde state precum Mesopotamia sau Asiria dispuneau de sisteme politice și sociale bine definite. De aceea putem afirma că Imperiul Roman, reprezintă prima unitate politică inter-regională.

În afară de varietatea culturală care a intrat sub controlul său, de schimbul de idei care a avut loc, au apărut și o multitudine de posibilități de interacțiune economică

Procesul dezvoltării economice a avut un impact puternic asupra întregii structuri a europei Mediteraneene și Occidentale. Suprafețe care au fost caracterizate numai de modele de subzistență s-au transformat în adevărate centre economice, pentru ca mai tîrziu să apară piețele specializate. Putem vorbi acum și despre primele încercări de asistență know-how și anume, importul de tehnici agricole din inima imepriului către periferie.

Datorită acestor transformări în planul relațiilor economice, Roma a luat decizia de a revizui măsurile de suport al progresului, investind cu puteri administrative, politice cîteva centre importante. Putem vorbi astfel despre primul proces de descentralizare și autonomizare. Au apărut regiunile funcționale. Se observă aici modelul orașelor- stat grecești, adoptat pentru a satisface nevoile imperiului roman. Spre deosebire de orașele grecești, cele romane erau legate de o rețea de comunicație paralelă – pe apă și pe uscat.

Influența Imperiului Roman se simte însă și în prezent, numai dacă stăm să ne gîndim la caracterul economic al unor orașe, în special cele cu specific portuar, la unele dintre autostrăzile care urmăresc îndeaproape vechile drumuri romane.

Transformările pe care Europa le-a suferit sub Imperiul Roman au inclus și principiul geografic al arealului funcțional specializat – regiuni care produc bunuri specifice (ex. africa de Nord –grînarul imperiului, ins. Elba – fier, Cartagina –minereu de argint)

Diferențieri

dacă ne gîndim la perioada de sfîrșit a Imperiului Roman putem evidenția următoarele aspecte care ar fi putut influența apariția ulterioară a statelor naționale:

distanța față de centru a provinciilor mai îndepărtate, a făcut ca acestea să fie printre primele care au ieșit de sub jurisdicția romană. Acest lucru s-a întîmplat fie din cauza atacurilor popoarelor migratoare, fie din cauză că interesul economic și politic față de ele a scăzut

apropierea de centru și dezvoltarea puternică a unora dintre orașe a dus la apariția unor situații de stat în stat. A crescut importanța conducătorilor locali, care încep să conducă după legi proprii.

Aceste depărtări sau apropieri față de centru au dus în final la apariția unor diferențieri economice regionale

Renașterea Europei

aceasta datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, unii punînd aceasta pe seama descoperirii Americii de către Columb

Modelul orașelor stat grecești, preluat de către Imperiul Roman se regăsește perfecționat și mult mai funcțional sub forma Republicilor Maritime din nordul peninsulei Italice: Venezia, Genoa și Pisa. Acestea au preluat și deținut monopolul comerțului dintre spațiul european și Orient, mai mult decît atît influențînd geopolitic Europa (ex. – căderea Bizanțului). Progresul economic, creșterea influenței politice și militare au contribuit la cristalizarea acestor noi centre de puetre europeană. Toscana sub conducerea familiei De Medici devine unul dintre centele decizionale ale Europei Mediteraneene și nu numai, iar prin alipirea Pisei și unul dintre cei mai importanți actori economici. Marile familii italiene (Sforza, Uffizi) joacă un rol important în dezvoltarea Italiei de Nord.

marea perioadă de progres și prosperitate a fost centrată pe Europa Occidentală. Aceasta se afla în imediata apropiere a noilor căi de comerț – oceanul, spre deosebire de Europa de Est care a fost nevoită să facă față presiunii otomane.

Această zonă de protecție a oferit Europei Vestice posibilitatea de a se angaja în rivalități economice, fără interferențe cu estul, fapt ce a dus la apariția unui naționalism politic, care treptat, s-a transformat în naționalism economic, ce a operat sub forma mercantilismului

Revoluțiile

Revoluția Agrară

în analiza evoluției economice a Europei avem tendința de a pune accentul pe Revoluția industrială, înșeleasă ca începutul unei noi perioade de dezvoltare, pierzînd din vedere o metamorfozare mai puțin dramatică, dar nu lipsită de importanță și anume, cea legată de transformările la nivelul tehnicilor și practicilor agricole europene, într-un cuvînt revoluția agrară.

Aceasta a început cu mult mai devreme decît Revoluția Industrială și a fost capabilă să susțină creșterea populației în Europa sce. XVII-XVIII.

S-a concentrat în Regatul Țărilor de Jos, Belgia și nordul Italiei. Aceste regiuni s-au confruntat cu o creștere a populației datorită urbanizării, rezultat al succesului pe care l-au avut în comerț și activități manufacturiere, fapt ce s-a concretizat în stimularea piețelor, în reorganizări ale utilizării tehnicilor și terenurilor agricole.

Cîteva dintre aceste inovații au fost împrumutate de Anglia și Franța, unde proprietatea comunală asupra terenului a lăsat locul inițiativelor individuale – micii fermieri: metode de pregătirea solului, rotația culturilor, metode noi de cultură.

Sistemele de distribuție și stocare au devenit din ce în ce mai eficiente

S-a dezvoltat activitatea pastorală

Revoluția agrară a impulsionat dezvoltarea manufacturilor

Revoluția Industrială

În Anglia și Flandra, manufacturile au atins un grad ridicat de specializare în obținerea lânii și textilelor. În căteva regiuni (ex.- Thuringia, partea central-estică a Germaniei) minereul de fier era topit, prelucrat, trecîndu-se astfel treptat la o extracție masivă.

Problema care s-a pus la un moment dat era cea a calității și în special a calității produselor din industria textilă. Acestea trebuiau să concureze cu cele aduse din import, din China și India în special mătase. Datorită acestei situații, fabricanții de textile din Anglia au cerut ajutor legislativ în 1721, adică aprobarea unei legi cu caracter protecționist. Astfel a început cursa pentru găsirea unor soluțiii care să ducă la obținerea unor produse de calitate superioară.

Astfel perioada 1765-1788 este caracterizată de cercetări pentru realiazrea și introducerea motorului cu abur (James Watt). Cam în aceeași perioadă cărbunele putea fi transformat în cocs, care la rîndul său dispunea de calități superioară, putînd fi folosit la prelucrarea fierului. În mod direct în jurul bazinelor carbonifere s-au concentrat principalele centre metalurgice.

Transporturile oceanice au cunoscut o nouă dezvoltare, Anglia beneficiind din plin de aceste transformări, avînd în vedere dimensiunea imperiului său colonial. Englezii au controlat fluxurile de materii prime, avînd totodată și monopolului produselor finite.

În întreaga Europă au apărut centre de dezvoltare, în special în jurul bazinelor carbonifere

black belt. Vechile regiuni economice industriale au fost revigorate ca urmare a acestor noi descopeiri.

Revoluția politică

a început după 1780

1789-1795, Revoluția Franceză – deși inițial a avut la bază idealuri pur umaniste,

”Egalitate, Libertate, Fraternitate!”, în realitate a aruncat Franța în haos și distrugere

1799 – Napoleon

A reinstaurat stabilitatea

A reușit să schimbe pentru totdeauna harta politico-geografică a Europei

După înfrîngerea sa au avut loc mișcări revoluționare aproape în toate statele, mai ales în cele din Europa sudică (Spania, Portugalia, Italia, etc.).

Dimensiunile geografice ale modernizării

Johann Heinrich von Thunen (1783-1850) în 1812 a realizat unul dintre primele modele geografice, avînd în spate o experiență de peste 40 de ani de exploatare agricolă (a deținut o fermă în nord-estul Germaniei, lîngă Rostock). Astfel el a ținut o evidență srtictă a tranzacțiilor sale, ilustrînd efectele pe care le au distanța și costurile cu transportul în ceea ce privește o locație productivă. Studiile sale au fost publicate sub titlul Der Isolierte Staat – Statul izolat, iar mare parte din metodele sale constituie fundamentul teoriei moderne a locației.

Modelul Von Thunen. 1 S-a dorit ca pe baza acestui model să se stabilească influențele externe care pot influența ecoluția economică. Pentru aceasta el a creat un laborator regional, în interiorul căruia putea identifica elemente ce pot condiționa distribuția locală a fermelor în jurul unui singur centru urban. Pentru aceasta a făcut cîteva presupuneri:

clima și solul sunt aceleași în întreaga regiune

nu există nici un obstacol care să afecteze suprafața plană

există un singur oraș situat central, în cadrul statului izolat

producătorii agricoli își transportă singuri produsele către piață, nu există companii de transport, făcînd acest lucur cu mijloace proprii. Aceasta presupune asumarea unui sistem radiar de drumuri de constantă și egală calitate; cu acest sistem costurile privind transportul sunt direct proporționale cu distanța.

Intensificarea interacțiunilor spațiale

După încheierea Războiului Rece, Europa s-a constituit într-un mediu propice pentru interacțiunea și cooperarea între locuitorii săi, indiferent de statul de proveniență.

Conceptual, interacțiunea spațială se organizează în jurul a trei principii dezvoltate de către Edward Ullman:

complementaritate – atunci cînd o regiune deține un surplus necesar unei alte regiuni. Aceasta nu însemană că existența unei resurse într-o locație garantează dezvoltarea comerțului. Este necesar ca acea resursă să fie în mod specific necesară în altă parte.

transferabilitatea – se referă la ușurința cu care poate fi transportat un bun între două locații. În acest caz distanța trebuie înțeleasă în termenii cost și timp. Așadar existența unei resurse sau bun într-o regiune este condiționată de distanță care la rîndul său poate influența negativ dezvoltarea comerțului (chiar blocarea acestuia)

intervenția oportunității – se referă la potențialul comercial existent între două părți, care chiar dacă se satisfac celelalte două condiții, de complementaritate și transferabilitate, nu se poate pune în valoare decît în absența în apropiere a unei surse de aprovizionare. Ex.: industrializarea Italiei a fost și este încă dependentă de o serie de materii prime ce provin din Europa Vestică sau Nordică, în același timp însă furnizînd produse agricole și alimentare (fructe, vinuri etc.). Această dublă complementaritate nu a fost însă inhibată de restricțiile privind transferabilitatea, în speță prezența lanțului alpin. Acesta este străbătut de căi rutiere cît și de căi ferate,

ambele fiind preferate trasnportului naval. La această situație se adaugă faptul că nu a intervenit vreo altă oportunitate care să modifice aceste fluxuri.

Cîteva proiecte majore au contribuit fără doar și poate la îmbunătățirea relațiilor comerciale europene:

deschiderea în 1994 a tunelului pe sub Canalul Mînecii

crearea unei rețele feroviare de mare viteză după modelul TGV

se preconizează construcția a mai mult de 160 km de tuneluri în zona Alpilor, care să fluentizeze traficul și să se conformeze cu legislația elvețiană, care din 2004 prevede transportul containerelor exclusiv pe calea ferată

inaugurarea unei linii de mare viteză, pe bandă magnetică, în 2005 între Berlin și Hamburg.

Continuitate & modificare urbană

În cazul Europei se poate vorbi de o preponderență a populației urbane, circa 71%, acest continent reprezentînd unul dintre cele mai urbanizate spații. Cifrele sunt mult mai sugestive dacă avem în vedere raportarea cu caracter regional. Astfel vorbim de 84% grad de urbanizare în cazul Europei nordice și 79% în cazul Europei vestice (Belgia 97%, UK 90%, Germania și Danemarca 85%).

Principalele efecte ale procesului de urbanizare ar fi relaționate cu scăderea ratei mortalității dar și cu costuri de trai mai ridicate, ceea ce în termeni demografici s-ar traduce printr-o scădere a natalității (nr. de copii mai mic decît în spațiul rural; căsătorii la vîrste mai înaintate, planificare familială, femeile optează pentru realizarea unei cariere, se preferă chetuielile legate de bunuri sau recreere decît pentru creșterea copiilor). Această situație a dus la o implozie a populației, ajungîndu-se la o reducere a numărului de tineri, care la rîndul lor pot susține o populație îmbătrînită ce are nevoie de pensii și asistență medicală. În aceste condiții se ajunge la o creștere a taxelor pentru acoperirea deficitului, la o înrăutățire a climatului de afaceri, la creșterea șomajului și intensificarea emigrației.

În Europa sudică, orașele încă joacă un rol comercial important în cadrul culturilor naționale, substituindu-se postulatului „Orașului Primar” al lui Mark Jefferson (1939) 2 care reliefa faptul că orașul primordial al unei țări este întotdeauna „disproporționat ca mărime și excepțional de expresiv pentru capacitatea și sentimentele naționale”. Chiar dacă se poate vorbi de o anumită imprecizie a acestei legi ea poate fi susținută cu exemple la nivelul spațiului european, Roma, Atena, centre care se află în topul ierarhiei urbane și care și-au luat partea leului din creșterea populației după al doilea război mondial.

La scară intraurbană însă orașele europene diferă radical de cele americane (spre exemplu) în ceea ce privește organizarea. Vechimea celor dintîi reprezintă un element definitoriu pentru această situație.

Trasformări politice & economice

După cădere comunismului și dispariția ca stat a Uniunii Sovietice, au apărut 15 noi state care au impus astfel o redefinire a spațiului european. Cinci dintre acestea Letonia, Lituania, Moldova, Ucraina și Belarus au fost incluse în noua Europă de Est. În același timp Estonia s-a alipit Eurpei Nordice din care face însă parte din punct de vedere istoric și cultural.

Chiar dacă a fost eliminat pericolul unei confruntări militare Est-Vest, nu au fost însă reduse – în unele cazuri chiar dimpotrivă – divizările culturale interne. Vechile ostilități au ieșit la suprafață odată cu accentuarea naționalismului (cel mai bun exemplu în acest caz fiind Iugoslavia).

Se poate vorbi deci în unele cazuri de aparițian disoluției, ca proces centrifug prin care populații sau regiuni din interiorul unui stat cer și cîștigă putere politică și uneori autonomie (deseori cu fonduri de la centru) prin negocieri sau chiar rebeliune. Multe dintre state înfățișează un regionalism intern, dar procesul disoluției se declanșează atunci cînd o forță centrifugă cheie (care trebuie să mențină unitatea) – ideea de național spre exemplu – își pierde din valoare pînă în punctul din care se poate declanșa o mișcare regională de secesiune. Glisarea către separatism apare mai ales în statele în care guvernele deja au probleme în încercarea de amenține un stat național viabil. Iugoslavia a fost afectată de decizia aliaților după Primul Război Mondial (1919, Conferința de Pace de la Versailles) care a lăsat practic Europa estică sub forma unui mozaic etnic, fără a ține cont de realitățile existente (după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar).

Cunoașterea continentului

Se pare că primele informații despre continentul european, respectiv asupra Europei Sudice le avem de la fenicieni. Insula Cipru constituia un refugiu, o escală în periplurile lor din Mediterana, cum la jumătatea mileniului al doilea îi găsim pe fenicieni și în insula Creta în Marea Adriatică. În aceeași perioadă descoperă Italia și multe insule din jurul acesteia, la strâmtoarea Gibraltar, peninsula Iberică ajungând la Atlantic și probabil în insulele Britanice.

Urmează grecii care s-au răspândit mai întâi în lumea sudică, țărmul balcanic, italic suprapunându-se pe alocuri escoperirilor feniciene. Este sigur că Pyteas reprezintă descoperitorul insulelor Britanice.

Vechii greci descoperă, mergând în lungul țărmului Mării Negre gurile Dunării, Nistrului, Niprului, Crimeea. Romanii, în afara locurilor cunoscute până în secolul al II-lea î.e.n., mijlocul secolului I î.e.n. îi consacră drept descoperitori în Galia, Germania (culoarele Rhinului, Elbei), Iutlanda, Polonia (în general regiunea Balticei). Urmează la începutul sec. II e.n. descoperiri în Europa Estică (răsăriteană sau Sarmația) (Volga, marea Caspică). Către Marea Nordului și Marea Albă (sec. IX – X), se îndreaptă normandul Other. El descoperă litoralul norvegian, a ajuns pe litoralul peninsulei Kila. În a doua jumătate a sec. IX regele Harold descoperă Islanda (Țara de gheață) iar Erik cel Roșu (anul 920) descoperă Groenland.

În secolul al X-lea se remarcă arabul Masadi care aduce cunoștințe despre Europa Răsăriteană, Caucaz, apoi Idrisi (1100 – 1166), Iakuț (1179 – 1229) (bazinul Mediteranei), Ibn al Vardi în al cărei mapamond, conturile Europei sunt mai exacte, Ibn Battuta (Călătoriile lui Ibn Battuta).

Secolele XII – XV dau posibilitatea rușilor să descopere tot ce se află în partea nordică a Europei (I. P. Maghidorici, 1959) adică regiunea Novgorod, Peciora, Karelia etc (inclusiv Siberia).

Secolul al XIX – lea și începutul secolului al XX -lea aduce spre cunoașterea omeniriii, prin intermediul exploratorilor ruși a unor insule și arhipelaguri din Arctica euroasiatică (Novaia Zemlea, Novosibirsk, Țara lui Franz Iosef, insule din Marea Kara, Severnaia Zemlea ș.a). După 1955 printre descoperirile importante se numără: descoperirea lanțului muntos submarin Lomonosov etc. A urmat o perioadă de căutări și descoperiri care au îmbogățit treptat patrimoniul cunoașterii geografice a continentului Europa.

Țărmurile:

Țărmurile Europei sudice oferă peisaje diferite în funcție de structura geologică, evoluție morfologică și de acțiunea celorlalte componente ale cadrului fizico- geografic. Astfel pot fi identificate următoarele tipuri de țărmuri:

Țărmuri înalte

Țărmuri cu estuare – formarea acestui tip de țărm este legată de fenomenul flux/ reflux (maree), de spălarea continuă a gurilor de vărsare a unor importante râuri și fluvii dintre care: Tajo (Spania)

Țărmuri cu riass – este caracteristic regiunilor cu masive montane vechi (hercinice) sau podișuri ușor înălțateși care sunt fragmentate de văi adânci. La flux gurile de vărsare devin golfuri, iar la reflux, plaje străbătute de râuri cu apă puțină și este specific nord-vestului Pen. Iberice;

Țărmul dalmatic – rezultat în urma invadării de către apele mării a unor regiuni formate din șiruri paralele de culmi ce alternează cu văi și depresiuni. Ca urmare, culmile au devenit insule, iar în lungul văilor și depresiunilor s-au dezvoltat golfuri și canale. Acest tip de țărm este specific sectorului estic al Mării Adriatice.

Țărmul vulcanic – legat de insule vulcanice – specific Insulelor Lipare (Italia), I. Elba, I. Stromboli, I. Capri, I. Santorin, I. Rodos, etc.

Țărmuri joase, de acumulare, întinse, care fac trecerea lină spre șelful continental al bazinelor maritime:

Țărmuri cu lagune: apare în unele zone de la Marea Adriatică ( Laguna Veneția)

Țărmuri de delte: Delta Tibrului (Italia), Delta Ebrului (Spania), Delta Padului (Italia)

Marea Mediterană – prezentare generală

Suprafața: 2.505.000 km2

Adâncimea medie: 1.498 m

Adâncimea maximă: 5 121 m ( la sud – vest de Pelopones )

Așezată între Europa, Africa si Asia, Marea Mediterană este a doua mare ca suprafată dintre mările Oceanului Atlantic, cu care comunică prin strâmtoarea Gibraltar. Spre nord – est, prin strâmtoarea Dardanele, își unește apele cu Marea Marmara iar dupa tăierea Canalului Suez este legata și cu Marea Roșie. Este o mare tânără pliocen –cuaternară, un țărm festonat, numeroase insule, seismicitate și vulcanism destul de accentuat. Mareele au valori reduse ale amplitudinii – sub 1m.

Axa sa longitudinală (de la vest la est, între Gibraltar și Beirut) măsoară aproape 3800 km , măsurată pe paralela de 350 latitudine nordică, în timp ce în lățime (între golful Veneției si golful Sirta Mare ) nu depășește 1700 km. Salinitatea este foarte mare : 37‰ în vest și 39‰ în est, iar temperatura ridicată : vara la suprafață 25 -27 °C iar la adâncime nu scade sub 13°C. 3

Marea Mediterană de vest – configurația geografică

Peninsula Italică împreună cu insula Sicilia separa apele Mării Mediterane in doua mari bazine: vestic si estic.

Din bazinul vestic al Mediteranei (890.000 km2 ) fac parte :

Marea Iberică ( 110.000 km2 ) dintre țărmurile sudice ale Spaniei, cele nordice ale Marocului si partea vestică a țărmurilor Algeriei

Marea Balearelor (70.000 km2 ) dintre insulele omonime și coastele estice ale Spaniei

Marea Galică (140.000 km2 ) ce scaldă coastele sudice ale Franței

Marea Ligurică ( 30.000 km2 ) dintre țărmul nord-vestic al Italiei și insula Corsica

Marea Tireniană ( 200.000 km2) dintre Corsica, Sardinia , Sicilia și insulele apusene ale Italiei

Marea Sardiniei (340.000 km2) care acoperă toată partea centrală a bazinului vestic

Marea Mediterană este o mare cu numeroase insule. În bazinul vestic se găsesc urmatoarele insule:

Arhipelagul insulelor Baleare (5.000 km2) din apropierea țărmului estic al Spaniei, de care aparține teritorial, format din două insule principale – Mallorca (3 391km2) și Menorca (669 km2) și câteva insulițe dimprejur

Arhipelagul insulelor Pitiuze format din insulele Ibiza și Formentera, ce apartine deasemenea Spaniei

Insula Corsica (8.722 km2) ce apartine Franței

Insula Sardinia (23.799 km2)

Insula Sicilia (25.426 km2) – cea mai mare insulă a Mediteranei

Insulele Liparice (115 km2) cu vulcanii activi Stromboli si Vulcano

Insula Elba (221 km2)

Insulele Malta (246 km2), Gozo (67 km2) și Comino (2,6 km2) ce formează Republica Malta

Țărmurile nordice și nord – vestice ale Mediteranei sunt puternic crestate , delimitând numeroase golfuri și peninsule, spre deosebire de cele răsăritene si sudice care sunt mult mai drepte. Astfel, de-a lungul țărmurilor Spaniei , câteva puternice promontorii: capurile Gata, Palos, Nao, Tortosa și Tarragona pătrund adânc în apele mării, delimitând o serie de golfuri larg deschise: Malaga, Cartagena, Alicante, Valencia si San Jorge .

Țărmurile Franței sunt dominate spre vest de golful Lion în care se varsă fluviul Ron, iar spre răsărit de culmile Alpilor Maritimi la poalele cărora se desfasoară celebra Coastă de Azur ce se continuă cu Riviera Italiană pe malurile Mării Ligurice

Marea Mediterană de est – configurația geografică

Marea Adriatică – are adâncimi mici, este o mare de șelf. Aici litoralul croat cu țărm dalmat prezintă numeroase insule: Cres, Krk, Rab, Pag, Dugi,Otok, Kornat, Brac, Hvar, Mljet

Marea Egee – are țărmuri foarte sinuase și numeroase insule: Ciclade, Sporade, etc și adâncimi ce depășesc 2000 – 3000 m la sud de I. Creta și 4000m la sud – est de I. Rodos.

M.Levantului

Marea Ionică – localizată în sud-estul Italiei și vestul și sud-vestul Greciei unde apar cele mai mari adâncimi ale Mediteranei (4000 – 5000 m)

În bazinul estic se găsesc următoarele insule și peninsule:

Insula Creta – SUPRAFEȚE

Insula Rodos –

Insulele Ciclade –

Insulele Spodade –

Insula Eubeea –

I. Thassos –

I. Cipru

Peninsula Calcidică – este o peninsula în Marea Egee, divizată la rândul ei în trei peninsula alungite dispuse pe direcâia nord-vest – sud-est: Kassandra, Sithonia, Hagion Oros (Muntele Athos – 2030m)

Peninsula Peloponez: – peninsula legată de continent prin istmul Corint, transformată în insula prin construirea canalului Corint în 1893.

Evoluția paleogeografică

Unitatea europeană de geosinclinal (Sistemul alpin) cuprinde partea sudică a continentului european, inclusiv peninsulele de la Atlantic până la Marea Neagră. Unitățile de relief corespunzătoare sunt: munții Pirinei, Alpi, Carpați, Apenini, Dinarici, Balcani, Crimeei, Caucaz inclusiv depresiunile cuprinse între culmile acestor munții: Panonică, Padului, Transilvaniei.

Cutările care au determinat apariția acestor unități au început în mezozoic și au continuat până în pleistocen antrenând și alte compartimente deja consolidate. Aceste cutări au fost însoțite și de vulcanism care a determinat apariția lanțului vulcanic Vihorlat – Oaș – Țibleș – Călimani – Harghita și continuă în spațiul mărilor Tiraniană și Egee cu Etna, Vezuviu, Stromboli, Santorin.

Ulterior formării sistemului montan au avut loc o serie de evenimente ca:

– Prăbușiri în limitele Mării Mediterane incluzând conturarea mărilor Egee, Marmara, Neagră precum și apariția strâmtorii Gibraltar.

– Răcirea climei și instalarea calotei glaciare până la sud de Londra, Berlin, Moscova, cursul superior al Peciorei.

Europa a început să-și definitiveze conturul odată cu retragerea calotei iar în holocen are loc sfârșitul definitivării conturului prin apariția Mării Baltice și unele modificări în bazinele mărilor Nordului, Neagră și Caspică.

Varietatea structurii geologice a determinat apariția unor resurse subsolice variate. Unitatea de platformă (Scandinavia, Platforma Rusă, Ural, Ardeni, Lorena) prezintă zăcăminte de fier, cupru, bauxită, nichel, mangan. Unitatea alpină se deosebește prin prezența zăcămintelor de petrol, gaze, sare, metale prețioase.

Orogeneza alpină

Unități morfostructurale- DIACRITICE????

Europa sudică este peninsulară și insulară:

-Peninsula Iberică

-Peninsula Italică

-Peninsula Balcanică

1 PENINSULA IBERICĂ – Relief variat format din: podișuri (meseta), munți (cordiliere), câmpii. Meseta Centrală – un vast podiș în centrul Spaniei (altitudini 610 – 760 m.) al cărui relief coboară lent spre vest. Regiunea sudică a Mesetei este fragmentată de lanțurile muntoase: Montes de Toledo, la est; Sierra de Guadalupe, la vest; Lanțurile muntoase care mărginesc Meseta Centrală sunt: Sierra Morena, Cordillera Cantábrica (2655m Picos de Europa), Cordiliera Ibérico. M Pirinei (3404m, vf Pic D, Aneto) Sistema Central (2600m) împarte Meseta în două regiuni: de nord, mai înaltă și de sud, mai joasă. Câmpiile puțin extinse se desfașoară de-a lungul principalelor râuri: C. Andaluziei (pe Guadalquivir) C. Ebro/Aragonului (pe Ebro).

2. PENINSULA ITALICĂ, între M. Tiraniană, M Adriatică si Ionică; relief muntos: Mtii Apenini (2912m vf. Gran Sasso); munti fragmentați, cu vulcani activi (Etna, în Sicilia), lacuri vulcanice (L. Bolsena, L. Albano) relief de câmpie, în nord: C. Padului, între M-ții Apenini și M-ții Alpi; câmpie joasă, drenată de râul Pad (Po);

3. PENINSULA BALCANICĂ – cu țărmuri foarte fragmentate, cu numeroase peninsule, golfuri si insule; relieful: munti, podisuri, campii. Relieful muntos; domină munții din sistemul alpin: Mtii Alpii Dinarici (alt 2500m; relief carstic foarte dezvoltat), Mtii Balcani (Stara Planina), 2376m; Mtii Rodopi (2191m), Mtii Rila, cei mai înalți din Peninsula Balcanică (2925m, vf Musala) Podisuri: Pod Prebalcanic, Campii: C. Mariței, C Savei, C. Traciei de Est.

Unități naturale importante ca peisaj: Meseta Spaniolă, Munții Ib erici, Cordiliera Betică (Munții Andalu z iei), Câmpia Andaluz iei, Munții Apenini, Câmpia Padului, Alpii Sloveniei, Podișul Karst, Munții Dinarici, Munții Pindului, Munții Balcani.

Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiș dezvoltat în limitele structurilor paleozoice, făcând parte din cutările armoricane (hercinice). Ea a funcționat ca un soclu relativ rigid înregistrând mișcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (Sierrele) care străbat podișul de la nord-est către sud-vest și pornesc din vestul sistemului muntos iberic și până la Oceanul Atlantic sunt rezultatul mișcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins și acest masiv producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre formează o culme centrală care poate fi considerată chiar cordilieră.

Către sud, Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un versant impunător spre valea Guadalquivir.

Cele două Castiliii au funcționat în Terțiar-Cuaternar ca două lacuri (mări interioare) azi în limitele lor întâlnindu-se relieful de plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre Atlantic fie spre Marea Mediterană. Ele au adunat mulțimea apelor curgătoare, constituind zone de apel fapt prezent și astăzi deși numărul mare al canalelor au modificat cel puțin parțial parametrii și consecințele drenajului. Princtre cele mai importante ape se numără: Duero, Tajo și Guadiana.

Regiunea Castiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat continental, cu veri foarte calde, ierni friguroase și foarte uscate.

În Sierra de Guadarrama și Sierra de Gredos există o etajare a vegetației după cum urmează: în partea inferioară etajele termomediteraneean și mezomediteranean, ce includ stejarul verde (Quercus rotundifolia), mai sus etajul supramediteranean cu Q. pyrenaica și Pinus sylvestris, etajul superior, oromediteranean și cryomediteranean cu Cystus și Festuca. Pe unii versanți mai însoriți deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută. (Enrique Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992)

Munții Iberici se desfășoară aproximativ între orașul Burgos în vest și râul Jucar în est. Aparțin cutărilor armoricane și sunt formați din granite, cuarțite, gresii și calcare, acestea din urmă alcătuind largi sinclinale. Sunt fragmentați de către afluenții Ebrului,dar și de Duero, Tajo, Turia, unele din acestea fiind amenajate pentru irigații, alimentare cu apă sau obținerea hidroenergiei.

Cordiliera Betică sau Munții Andaluziei. Face parte din categoria munților tineri, (cutări alpine). Ocupă circa ¾ din suprafața regiunii Andaluzia. Aici se găsește cea mai mare altitudine din toată peninsula Iberică (Pico de Mulhacen – 3478 m în culmea Sierra Nevada; Pico de la Velete – 3392 m).

Varietatea nuanțelor climatice (topoclimate) impuse mai ales de fragmentarea, altitudinile și expunerea versanților au determinat o mare diversitate floristică, în care un rol deosebit îl au speciile endemice (ex. Violeta de Sierra Nevada). Frecvent apare terra-rossa, sol dezvoltat pe calcare.

Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului Guadalquivir, având o largă deschidere către Oceanul Atlantic. S-a format prin colmatarea unui golf, în intervalul terțiar-cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu cordiliera se realizează printr-o treaptă colinară judicios amenajată agricol, îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin).

Munții Apenini. Sistem de culmi care se desfășoară pe teritoriul Italiei între pasul Giovi (472 m) în nord și Calabria în Sud. Apeninii au lățimea maximă la paralela orașului Roma.

Altitudinile maxime depășesc 2.900 m (vf. Gran Sasso d’Italia sau Mailo (2.795 m) în culmile Abruzzi și scad către nord (M-ții Cimone, 2.165 m) și sud (Pollino, 2.267 m). Apeninii s- au ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină și structuri mai vechi, hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart în trei subunități: Apeninii de Nord, Centrali și Sudici.

Pe cele două laturi, tireniană și adriatică, Apeninii se termină prin regiuni colinare neogene, Preapeninii în vest, continuați către mare cu câmpii, și Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale adriatice.

Câmpia Padului. Între culmile subalpine și Apeninii Nordici se desfășoară întinsa Câmpie a Padului. Are o largă deschidere către marea Adriatică. S-a format pe locul unei depresiuni tectonice (fosa Padului) care a funcționat mult timp ca un golf, barat apoi de un cordon litoral în spatele căruia procesul de colmatare a creat această întindere de uscat de joasă altitudine. Este prin urmare un vechi bazin aluvial.

Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje remarcându-se: laguna Veneției care adăpostește orașul Veneția, mlaștinile din jurul golfului Trieste, lacurile și

nisipurile sub formă de dune la sud de deltă extinsă și la sud de Monfalcone. Se remarcă de asemenea relieful carstic ce marchează litoralul Istriei.

Învelișul vegetal spontan aproape că nu se mai păstrează, câmpia fiind intens cultivată. Rarele crânguri de stejar, desișurile de salcie și de plopi de pe malurile râurilor sunt analoage cu cele din vegetația Europei Centrale.

Alpii Iulieni (Sloveniei) și Podișul Karst. Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector al sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al Alpilor Veneției (Italia) și al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m), în prelungirea Alpilor Carnici situați la granița între Italia și Austria.

În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin Podișul Karst. Aici se desfășoară peisajele specifice treptelor joase ale reliefului, adică ale culoarelor Sava, Drava și Kupa care traversează estul țării îndreptându-se către Dunăre, (Câmpia Panonică). În limita acestor culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana și Celje – bine populate, iar în complexul carstic Postojna, dominat de peștera cu același nume, reprezintă una din cele mai cunoscute și vizitate regiuni carstice, inclusiv peșteri din Europa.

Munții Dinarici. Aparțin cutărilor alpine (dinaridele). Înălțimile depășesc 2000 m (Vf. Cyrsnica – 2380 m), iar culmile dispuse pe direcția nord-vest sud-est sunt relativ paralele (paralelism impus de afluenții Savei, Neretvei, Drinei, râului Vrbas). Fenomenele carstice sunt foarte extinse (depresiuni carstice – Shkoder, văi cu chei, peșteri, polii).

Platourile și Colinele Rudnik-Miroc din Iugoslavia și culoarul Morava-Vardar. Trapta de peisaj ce corespunde colinelor și platourilor cuprinde regiunea colinară și de podiș, cu înălțimi sub 1000 m, fragmentată de către afluenții Drinei. În ansamblu, formele de relief pozitive, interfluviile, sunt destul de

șlefuite, aplatizate cu cât ne depărtăm de regiunea Miroč spre vest, datorită și consistenței mult mai reduse a rocilor.

Munții Albaniei și Câmpia litorală (Muzakja). Sunt o continuare a Munților Muntenegrului (Mokra Planina). În extremitatea nordică se numesc Prokletije și trec de 2500 m. Munții Albaniei sunt alcătuiți din calcare mezozoice și terțiare în bancuri groase, fapt ce a ușurat, în condițiile climatice de aici (circa 2.000 mm anual) dezvoltarea reliefului carstic. Însăși prezența celor trei lacuri tectono-carstice (scuturi, Ohrid, Prespa) demonstrează acest lucru.

Către Marea Adriatică și în lungul acesteia se află o câmpie joasă, cu lagune și mlaștini, cu golfuri și numeroase promontorii în lungul căreia se găsesc și câteva din principalele orașe ale țării (Durres, Vlore). Este principala regiune agricolă a țării.

Munții Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă jumătatea occidentală a țării depășind 2.000 m în vârful Smolikas. Sunt prezente formele carstice dezvoltate pe calcare mezozoice și terțiare, cu o desfășurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni care cantonează lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar și un relief ruiniform legat de prezența gresiilor, a marnelor grezoase, mai ales în nord. Se termină printr-un țărm destul de articulat, cu multe insule și peninsule, deseori cu faleze, dar și cu câmpii litorale fertile datorită irigațiilor, ca aceea de la Arta.

Olуmpus, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează spre nord Câmpia Thessaliei. Are înălțimea maximă de 2.911 m și se continuă către sud prin culmea Ossa și mai la sud Othris.

Câmpia Thessaliei este cantonată într-un bazin/depresiune tectonică, foarte fertilă datorită irigațiilor. Aici se află unul dintre importantele orașe din Grecia Continentală și anume Larissa. Are un climat cu veri foarte secetoase și o vegetație de tufișuri care au luat locul vechilor păduri.

Munții Balcani se desfășoară sub forma a două culmi aproape paralele (planine – datorită caracterului șlefuit și cu vegetație de pășuni), în nord Stara Planina cu înălțimile cele mai mari 2376 m (vf. Botev), iar în sud, dincolo de valea Tundjei -Sredna Gora (1604 m), culme mult restrânsă ca dimensiuni.

Între Struma și Mesta se află Munții Pirin, apoi Rila (vf. Musala – 2925 m) și Munții Rhodopi (între Mesta și Marița). Sunt formați predominant din șisturi cristaline, cu forme greoaie, au relief glaciar (circuri, văi, carsturi) mai ales în Pirin și Rila. Înălțimea Vitoșa se ridică la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia.

Câmpia Traciei s-a format într-o regiune de scufundare situată între Rhodopi și Marea Neagră. Această depresiune tectonică terțiară s-a colmatat treptat în sud mai ales cu sedimente marine, iar spre nord fluvio-lacustre, cel mai mare aport avându-l sistemul hidrografic Tundja – Marița.

Câmpia Macedoniei continuă spre vest pe aceea a Traciei, situată fiind în sudul masivelor traco-macedonene. S-a format pe locul unor mici bazine de scufundare, transformate în golfuri și colmatate treptat.

Zona biopedoclimatica mediteraneană

Zona biopedoclimatică mediteraneeană cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia și Corsica, jumătatea sudică a Italiei, Grecia și vestul regiunii Dinarice. Printre caracteristicile acestei zone amintim: verile sunt calde (22 – 27°C) și secetoase, iernile sunt blânde (5 – 11°C) și ploioase, înghețurile apar episodic. Vegetația este compusă din tufișuri de garriga (sudul Franței), frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile de stejar (stejarul de plută). Aceste zone sunt specifice și plantațiilor de viță de vie și măslini.

În zonele montane vegetația are o dispunere etajată cu diferențieri de la o zonă la alta. Spre exemplu în Munții Alpi pe versantul nordic, de la poale spre etajul alpin, pădurile au următoarea componență: stejar, fag, molid apoi etajul alpin iar pe versantul sudic al Alpilor se remarcă lipsa coniferelor în favoarea foioaselor.

Consideratii climatice

Marea Mediterană, datorita asezării sale în apropierea Tropicului Racului si la adapostul coastei inalte a sudului Asiei Mici si a Europei, ferita de curentii reci dinspre nord , are un climat subtropical . Verile sunt calduroase si secetoase , iar iernile relativ calde si bogate in ploi .

Temperatura atmosferei

Repartizarea temperaturii este dependentă de caracteristicile coastei ce o înconjoara.

In general se poate spune ca nu exista diferenta de temperatura sub aspectul sezoanelor, aceasta remarcandu-se numai intre vara si iarna. Sub aspectul coastelor adiacente, este de remarcat faptul ca temperaturile sunt mult mai ridicate pe coasta de sud, de-a lungul litoralului african si in estul Mediteranei.

Pe coasta de sud, respectiv in apropierea litoralului Africii, începand de la Ceuta si pana la Capul Bon , coasta fiind inalta si impadurita , temperaturile sunt mai scazute in raport cu cele inregistrate spre est , respectiv pe coastele Tunisiei , Libiei si Egiptului . Dealtfel este recunoscuta regiunea Libiei, in special in Golful Gabes, ca un pol al caldurii, unde temperaturile sunt in mod curent peste 400 . Litoralul, in portiunea dintre punctele amintite este arid si nisipos.

In largul marii media temperaturilor este mai constanta, iar cantitatea de precipitatii mai uniforma.

Regimul vanturilor

În Marea Mediterană nu sunt vânturi dominante care să acopere toată suprafața ei și care să bată regulat sau într-un anotimp anume. Pe suprafașa internă a mării bat vanturi care au directia est – vest uneori. In general, vânturile strabat marea cu o frecventa mai mare in jurul axului nord-sud, explicatia fiind depresiunile locale formate in apropierea litoralului african .

Vanturile locale dominante sunt cunoscute sub denumiri diferite:

Sirocco este un vant uscat care este prezent deasupra mării atunci când în Africa se așează o zonă depresionară barometrică. Acest vânt bate dinspre sud, sud-est. Sirocco devine un vant cald si umed în cetnrul și nordul Mediteranei, în situația extinderii anticiclonului Azoric , în nord-vestul Africii vantul sufla deasupra marii, se incarca in scurt timp cu mari cantitati de vapori de apă.

Gregale este un vânt rece care bate mai ales iarna, în zona central a Mării Mediterane (M. Ionică) și vine dinspre nord – est (Grecia).

Levante este un vânt ce bate dinspre est în zona Gibraltarului, vara și toamna.

Provenza este un vant care bate iarna in regiunile de coasta ale Italiei , cuprinse intre Genova si La Spezia din nord –nord-vest.

Raggiature bate în estul insulei Corsica. Acest vant izbucneste brusc si bate cu viteze cuprinse intre 40-60Nd. In timpul actiunii lui, temperatura scade cu pana la 100C, presiunea atmosferica creste, iar umezeala relativa a aerului creste. Pe de alta parte vantului i se schimbă brusc direcția, rotindu-se in sens retrograd .

Vendavales este un vant puternic care bate din sud-vest spre zona africano-spaniolă. Bate mai intens la sfarsitul toamnei si la inceputul primaverii, este asociat furtuni, vijelii, trombe marine. In golful Valencia, valurile mari de hulă preced cu aproximativ 24 de ore un puternic vant de est .

Libeccio este varianta Vendavales-ului care bate din sud-vest si vest pe coastele Sardiniei si Italiei de Sud .

Ponientes bate in stramtoarea Gibraltar din vest , alternand în cursul anului cu Levanter.

Leveche este un vant de sud, cald, uscat si încarcat de praf, care sufla in vacinatatea lui Ponientes .

Marin Bate din sud-vest si sud-est in golful Lion, vara este umed și cald. Are putere maxima pe coasta spaniola. Față de Mistral are o intensitate mai scăzută.

Maestro sau Mistralul este un vant de nord-vest sau nord, descendent, bate in Golful Lion si în nordul Insulelor Baleare si Sardiniei , atingand forta 9Bf . Sufla cu putere mai ales iarna.

Tramontanes bate pe coastele Franței și Spaniei din Golful Lion. Este un vant descendent de nord-vest. Declansarea bruscă si tăria lui pun în pericol navele ancorate și nepregatite.

Brizele, vânturi care bat tot timpul anului în regiunile de litoral marin, sunt obișnuite, se diferențiază prin intensitatea și directia lor.

c) Regimul ploilor

In general ploile sunt mai abundente pe țărmul nordic decat pe țărmul sudic al Mediteranei, în special la est de Capul Bon, unde litoralul este jos, nisipos si lipsit de vegetatie.

Ceata- Marea mediteraneană este vestită pentru numărul mare de zile însorite din an, aproximativ 320 zile. Ceața se produce atunci când masele de aer reci venite din nord sau din zona insulelor Azore, intră în contact cu masa caldă de aer a Mediteranei. Acest fenomen se produce cu precădere în partea vestică a bazinului mediteranean, iar în partea estică fenomenul este mai rar întâlnit. Fenomenul este mai frecvent iarna.

Consideratii hidrologice

a) Adancimile si modul de repartizare

Marea Mediterana este o mare cu adancimi mari. La 100 mile sud-vest de Capul Tainaron adancimea este de 4 597 m; în acest punct pe o distanta de 2 km diferenta de nivel este de 2 200 m, cu o panta de 410. In dreptul Insulelor Baleare adancimea este de 3150 m, iar in Marea Tireniana de 3 730 m4

Adâncimi mai mici sunt în Golful Lion .

b) Relieful subacvatic este foarte variat: în nord întâlnim un fund stâncos, cu pietriș, iar în sud și la gurile fluviilor, nisipuri și mâl

c) Transparenta, culoarea si salinitatea apei

Marea Mediteraneană este renumită pentru o culoare foarte frumoasă a apei (bleumarin deschis) dar mai ales pentru transparența ei până la adâncimi de 50 – 60 metri. Temperatura apei este la suprafata de +240 C iar la adâncimi mai mari de 300m de +12,70C pana la fund (homotermie). Acest lucru este explicabil datorită comunicării Mediteranei cu Oceanul Atlantic prin Str. Gibraltar, pe al carui fund se gaseste un prag situat la circa 350m .Marea Mediterană are o temperatură de suprață mai mare decât a oceanului Atlantic.

Salinitatea Mării Mediterane este mai ridicata (36-39 0/00 ) decat a Oceanului Planetar datorita evaporatiei intense, 4.200.000 m3 pe an, aportul de apă dulce adus de fluvii este insufficient pentru a-i scădea salinitatea(doar 1000000 m3 anual). Singurul fluviu important care se varsa in Marea Mediterană este Nilul (6.671 km) – ce debuseaza printr-o imensa delta, dar al carui debit este destul de modest (2.300m3/s). Ebrul, Ronul, Tibrul, Padul, Marita sunt fluviile europene ce se varsă în Mediterană.

d) Curentii

In Marea Mediterana exista un curent circular general care acționează pe linia țărmului în sens invers acelor de ceasornic.

e) Elementele valurilor

Bazinul vestic al Mării Mediteraneene, datorită prezenței furtunilor și a lățimii mai mici a bazinului este mai agitat decât bazinul estic al mării unde marea este mai liniștită. Astfel că predomină hula de vest sau de nord-vest, mult mai des întâlnită ân bazinul vestic decât în cel estic.

Între Corsica si Insulele Baleare, valurile de hula au o înaltime mai mare de 4m atingand procentajul de 10% în intervalul noiembrie-martie. 5 Nota 3

PEISAJUL MEDITERANEAN

Acest peisaj se suprapune forma țiunilor biopedoclimatice mediteranene (biomul mediteranean). Toate caracterele de vegetație, climă și sol aparțin tipului de mediu mediteranean sau subtropical boreal. Se desfășoară pe importante regiuni din sud-estul Spaniei, sudul Franței, Portugalia, centrul și sudul Italiei, Grecia, litoralul croat al Adriaticii, insulele din Marea Mediterană. Se desfășoară latitudinal cam în jurul valorii de 35° latitudine nordică (în Gran Sassod’Italia atinge 37° lat. N).

Relieful din regiunea mediteraneană aparține Europei tinere. Încuaternar

și actual configurația a fost completată cu numeroase urme glaciare înmunți cu depuneri mari de galeți de dimensiuni mari, în unele bazine hidrografice. Acum s-a creat o rețea subterană bogată

Caracterul pluviometric subteran a contribuit la formarea unor glacisuri, piemonturi și delte, cum sunt cele ale Padului și Rhonului. Relieful are altitudini cuprinse între 200-3000 m. Are grad diferit de fragmentare și este determinat de rețeaua hidrografică

Modelarea reliefului se realizează mai ales toamna și iarna datorită condițiilor de torențialitate. Relieful este variat atât prin formă cât și vârstă. Se întâlnesc munți, coline, platouri și podișuri, câmpii și depresiuni variate (Munții Sierra Nevada, Cordiliera Betică, Munții Pindului, Munții Dinarici, Munții Alpii Iulieni, Munții Pontici, Munții Crimeii, Podișul Peloponezlui, Estul Mesetei Spaniole, Piemontul Pirineilor, Piemontul Alpilor și versanții mediteraneeni ai Alpilor Provensali).

Cordiliera Betică – apare sub forma unor munți înalți în sud și sud-estul Spaniei cu o largă deschidere la Mediterana; depășesc 3000 m. Au bogate resurse desubsol și sunt formați din și sturi cristaline și roci sedimentare cutate.

Munții Apenini din centrul Italiei, Sicilia, Calabria, Zona Neapole sunt formați din masive cristaline dar și masive vulcanice (Etna și Vezuviu); au altitudini medii de 1500-2500 m cu excepția vulcanului Etna (2780 m).

Munții Pindului sunt alcătuiți din șisturi cristaline și roci intruzive și au altitudini medii de 1000-2900 m (Vf. Olimp – 2910 m). Sunt puternicfragmentați și cuprind un relief carstic dezvoltat pe calcare cretacice. Condițiile tectonice din nordul Greciei au permis formarea unor lacuri tectono-carstice (Ohrid, Prespa, Scutari).

Munții Pontici– străjuiesc Marea Neagră

și sunt străbătuți de numeroasevăi transversale cu aspect de defileu (Sakarya și Kyzyl-Irmak).

Sierra Nevada – care s-au format în urma cutărilor mezozoice și neozoiceconstituie o excepție altimetrică (peste 4400 m – Vf. Witney 4418) a căror etajarea climatică permite un relief glaciar (cel mai sudic ghețar montan din Europa).

Messetta Spaniolă se află în Peninsula Iberică și este un podiș accidentat în care se găsesc culmi de tip sierra (cea mai importantă este Sierra Cuenca) și care prezintă un grad de torențialitate și glacisuri întinse (cu altitudini de 500-600 m); se prezintă ca un soclu cristalin acoperit parțial cu o cuvertură sedimentară terțiară și cuaternară

Podișul vălurit al Peloponezului (Arcadia) este format în evantai spre est,calcaros cu altitudini medii de 500-700 m și o rețea hidrografică redusă.

Câmpia Andaluziei ocupă un fost golf umplut cu depozite marine și fluviatile și care este străjuită de culmile Sierrei Morena și Cordiliera Betică. Prezintă o asimetrie altitudinală ceea ce-i conferă spre vest aspectul colinar,arătând trecerea de la munți la câmpie ca o unitate de contact străbătută de Guadalquivir care se despletește într-o câmpie joasă, formând o regiune mlăștinoasă în apropierea Seviliei (Las Marimas). Afluenții Guadalquivirului sunt scurți dar în totalitate amenajați hidrotehnic cu baraje de acumulare pentru irigații.

Câmpia Thessaliei din nordul Greciei este cuprinsă între Munții Macedoniei și Munții Pindului. S-a format într-o depresiune tectonică cu depozite sedimentare de peste 2500 m grosime; este compartimentată în două subunități (o regiune înaltă la vest de râurile Prica – Larisa și o regiune joasă în est denumită Trikkala, unde s-au format mlaștini pe un pat argilo-sedimentar). Țărmurile sunt variate, de la cel de tip cu cordoane litorale, plaje și perisipuri (nord – vestul Mării Adriatice), până la cele abrupte, stâncoase de tip vulcanic (Insulele Egeene, Insulele Lipari). Uneleță

rmuri au delte cu o înaintare liniară foarte rapidă.

Țărmul Dalmatic face excepție, fiind cu numeroase insule alungite și canale pe litoralul croat.

Peisajul geografic semiarid al messetei spaniole

Acest mediu este dezvoltat în condiții climatice de adăpost al unei arii iberice înconjurate de unități montane care constituie stavilă

în calea maselor deaer mediteranean dar 

și a celor de proveniență atlantică. De aceea precipitațiile sunt de sub 350 mm/an. Suprafața este comparativ cu a țării noastre (peste200.000 kmp) și cuprinde Pod. Castiliilor. Este un podiș accidentat în care se găsesc culmi de tip sierra (cea mai importantă este Sierra Cuenca și care prezintă un grad de toren țialitate și glacisuri întinse cu altitudine de 500-600 m); se prezintă ca un soclu cristalin acoperit parțial cu o cuvertură sedimentară terțiară și cuaternară.Teritoriul se înscrie ca un amestec de ierburi mărunte cu tufișuri țepoase de tip garriga. Datorită aridității s-au format dune semimobile pe care se găsesc ierburi de Ephedra și Salsola. Insectele au aripi chitinoase iar mamiferele, înspecial rozătoare (orbetele, popândăul, hârciogul), s-au adaptat perioadei dehibernare în care își creează în subteran provizii de semințe de graminee, iar reptilele sunt de talie mică, mai ales de tipul Lacerta și vipera (Vipera berrus).

Gradul de umanizare al acestui teritoriu este foarte ridicat chiar dacă regiunea aînceput să se aridizeze în urmă cu 250-300 de ani. În Evul Mediu regiunea a constituit un bastion de rezistență în fața expansiunii maure. Nu întâmplător vom găsi aici capitala Regatului Spaniol. Adaptarea la aceste condiții climatice s-arealizat și datorită faptului că au fost construite foarte multe situri mici care au permis o integrare mai rapidă la „noul mediu ambiant”.

Statele Europei Sudice

ITALIA

Structurile economice, legăturile și schimburile dintre centre, inclusiv modalitățile prin care se fac, elemente ale cadrului natural cu o implicație semnificativă în peisajul socio-economic au deter-

minat individualizarea în Italia a trei mari regiuni și anume: Italia de Nord, Italia Centrală și Italia de Sud.

Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată economic, cu o pondere substanțială în potențialul industrial (industria veche și diversificată) și agrar (agricultura complexă a Câmpiei Padului) al țării, principala poartă a schimburilor economice cu exteriorul cu mari axe de comunicație care leagă Italia de Elveția, Germania, Austria și de aici mai departe.

Nenumărate obiective naturale și socio-economice dintre cele mai importante la scară națională și internațională susțin activitățile turistice.

Italia Centrală. Dominată de prezența orașului Roma cu o economie relativ echilibrată industria jucând un rol secundar, cu o ofertă turistică de excepție.

Italia de Sud (Mezzogiorno). Cu o importantă pondere a activităților agricole, cu rolul și hinterlnadul cuprinzător al orașului Napoli și noile zone industriale formate. Italia de Sud accede treptat la competitivitatea impusă de celelalte regiuni. Apa este o problemă vitală a sudului. De aceea în 1906 a început construirea unui apeduct terminat în 1915. În 1950 au fost concepute noi proiecte. Astfel că regiunea Tarente a devenit una fertilă, productivă unde se cultivă legume, pomi fructiferi făcând din Apulia un important exportator de produse agricole.

Roma – „cetatea eternă” reprezintă o punte de legătură cu antichitatea și Renașterea. Imaginea sa fiind aceea a unui centru cultural primordial.

SPANIA

Regiunea mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia, Murcia, parțial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei și cuprinde cele mai importante orașe: Barcelona, Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga.

Condițiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activități comerciale și de transport, industriale, și agricole. Se remarcă rolul orașului Barcelona cu un profil economic complex (industrial, deși multă materie primă se importă): comercial, cultural, administrativ dar mai ales turistic) incluzând și orașele satelit Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet, Valencia – un oraș industrial (siderurgie) și comercial; Murcia și Cartagena – un nucleu al industriei siderurgice, petrochimice și a construcțiilor navale; Almeria și Malaga – centre ale industriei constructoare de mașini și ale industriei ușoare; Algeciras – centru petrochimic.

Regiunea se remarcă prin potențialul și activitățile turistice dar și printr-o agricultură în principal de piață. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene și regiunea Aragon – care gravitează spre Mediterana – cu orașul Zaragoza, nucleu industrial (construcții de avioane, industrie textilă), important nod de comunicații legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din punct de vedere agricol (canalul de irigație – Canal Imperial de Aragon).

Regiunea Nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria, Asturia, Galicia) oferă condiții naturale optime, cu multe precipitații, cu zăcăminte de cărbune și fier cu industrie prelucrătoare,mai ales siderurgică (feroasă și neferoasă), apoi chimică și petrochimică. Orașele mai importante sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcțiile navale, aerospațiale, industria lemnului, industria textilă.

Regiunea Centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon și Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol de oraș polarizant, în care funcția industrială este activă prin industria construcțiilor de mașini (autovehicule, avioane), industria chimică, textilă și alimentară cu ramuri tradiționale, apoi funcția comercială, cultural-administrativă etc.

Regiunea Sudică (parțial Andaluzia). Corespunde în mare măsură provinciei Andaluzia și mai cu seamă culoarului Guadalquivir. Cele patru orașe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva susțin o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie neferoasă, chimie, industrie constructoare de mașini, textilă și o agricultură din care nu lipsesc: cultura viței de vie, măslinului și citricelor.

Insulele Baleare și Canare. În afară de turism se remarcă și activități legate de pescuit și agrucultură (cerealicultură și pomicultură, mai ales citrice și viță de vie) și în mai mică măsură industrie (textilă, pielărie, ceramică).

PORTUGALIA

SLOVENIA

Asocierea unor particularități ale cadrului natural cu cele umane și economice într-o structură funcțională a permis individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura-Drava având ca exponent orașul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă și activități turistice; regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică a țării, dar și turistică cu numeroase stațiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) și cea de-a treia regiune, cea a litoralului la golful Trieste – cu rolul polarizator al portului Koper .

CROAȚIA

Diversitatea cadrului natural, structura social-economică și condițiile istorice, poate mai puțin cele din ultimii cinci ani, au marcat existența unor deosebiri spațiale ale Croației. Astfel, se disting: o regiun e nordică ce include și Slavonia, în care se găsesc orașele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod, Karlovać și care concentrează o bună parte a populației țării, a industriei și o agricultură corespunzătoare. Aici se remarcă industria energetică, dar mai ales industria alimentară, parțial industria construcțiilor de mașini și chimică și o r e giune sudică, ce include și litoralul, se individualizează prin industria construcțiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase (prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăția resurselor hidroenergetice, industria lemnului și industria materialelor de construcție. Agricultura este dominată de cultura viței de vie, a măslinului și citricelor. Peisajele deosebite, vestigiile antice și medievale, prezența porturilor ocupă un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice.

SERBIA, MUNTENEGRU

În limitele administrative ale fostei Iugoslavii, având în vedere existența noilor republici Serbia și Muntenegru, ca și a celor două provincii autonome Kosovo-Metohija și Vojvodina, fiecare cu un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul istoric în care s-a dezvoltat, au putut fi considerate trei entități regionale:

Cea mai complexă din punctul de vedere al potențialului socio-economic în care s-a dezvoltat este Serbia. Ea cumulează două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad și Culoarul Moraviei, marcate de o economie dezvoltată, de prezența unor ramuri industriale tradiționale (industria textilă, industria lemnului) și de vârf (electronică, electrotehnică), a policulturii (cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creșterea animalelor), a căilor de comunicație de interes european, a unui turism de vocație internațională.

Muntenegru, a doua entitate regională, se remarcă prin potențialul unor resurse de subsol, al industriei energetice, al agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului și a citricelor, al turismului dalmatic cu multe stațiuni litorale.

Vojvodina, regiunea complexă din punct de vedere economic este dominată de prezența a două orașe Novi Sad și Subotica – centre industriale importante, regiune agricolă de importanță națională (cultura cereale-lor și a plantelor tehnice), cu două noduri de comunicație internaționale (Subotica, Novi Sad).

KOSOVO

Kosovo este o regiune disputată din Balcani. Cea mai mare parte a regiunii se află sub administrația Republicii Kosovo parțial recunoscută. Serbia nu recunoaște secesiunea Kosovo, și o consideră o entitate condusă de ONU în cadrul suveranității statului, ca Provincia Autonomă Kosovo și Metohia fiind recreată de Slobodan Miloșevici, după reformele constituționale sârbe la sfârșitul anilor 1980.

State care au recunoscut statul independent Kosovo

Kosovo nu are ieșire spre mare și se învecinează cu Serbia Centrală în NE, Republica Macedonia în sud, Albania în vest, și Muntenegru în NV. Priștina, este capitala provinciei și cel mai mare oraș din Kosovo, printre care se numără și Peć, Prizren și Kosovska Mitrovica.

Adunarea din Kosovo a aprobat declarația de independență pe 17 februarie 20086. În zilele următoare, o serie de state (Statele Unite, Turcia, Albania, Austria, Germania, Italia, Franța, Regatul Unit, Taiwan, Australia, Japonia, Coreea de Sud și altele) au anunțat recunoașterea independenței, în ciuda protestelor din partea Rusiei și a altor țări din cadrul Națiunilor Unite. În prezent, 98 dintre cele 193 de state membre ale ONU au recunoscut independența regiunii Kosovo.7 Kosovo este membru al FMI și al Băncii Mondiale cu numele de Republica Kosovo. Cinci state membre ale Uniunii Europene, Cipru, Republica Elenă, Slovacia, Spania și România au refuzat recunoașterea independenței statului.

GRECIA

Ponderea unor activități, numărul orașelor cu implicații profunde în economia țării, valoarea schimburilor și rolul căilor de comunicații separă în Grecia trei regiuni și anume: Grecia de Est înțelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia și Macedonia; Grecia de Vest (ionică) și Peloponezul.

Grecia de Est se remarcă prin prezența celor mai importante orașe ale țării și anume: Athena, cu zona ei de influență care acoperă aproape întreaga țară, o zonă metropolitană în care fenomenul urban și industrial este intens, cea mai mare parte din populația activă fiind ocupată în industrie și servicii. Același lucru este specific și orașului Salonic și în mai mică măsură orașului Larissa din Thessalia. Aici este concentrată aproape toată industria prelucrătoare (siderurgia, industria chimică și petrochimia, industria textilă, a materialului de construcție) și o parte din industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune), industria construcțiilor navale (Athena-Pireu, Salonic), activitatea de transport în principal maritim, turismul. Flota de transport ocupă locul patru în lume mai ales prin modernizarea parcului de cargouri (Collection J.R.Pitte, 1994).

Grecia de Vest se caracterizează prin numărul redus al așezărilor importante (Arta, Joannina, Agrinio) având și un relief mult mai accidentat, o agricultură prezentă mai ales în fâșia litorală cu o agricultură tradițională, incluzând regiunile muntoase și agricultura mediteraneană propriu-zisă. Aici populația înregistrează o densitate redusă, iar industria se dezvoltă punctual. O serie de insule evocă momente din istoria țării (Corfu-Kerkуra; Lefkada, Kefallonia, Zante), generând o puternică activitate turistică.

Peloponezul, prin cele două orașe, Patras și Corinth, ambele situate la golful și canalul Corinth, este marcat de o agricultură care impune specificul economic al regiunii. Se cultivă: măslin, citrice, viță-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă și extractivă (cărbune, zinc). Este o regiune turistică extrem de importantă.

Există și posibilitatea unei alte diferențieri regionale și anume: Grecia de Nord – o regiune dezavantajată, oarecum izolată în plan economic și cultural.

A urmat o lungă perioadă în care treptat s-a detașat orașul Salonic, iar câmpia din jurul acestuia a devenit una din cele mai productive ale țării. Trebuie amintit faptul că în Evul Mediu, golful Salonic era pătruns mult în continent (M. Meunier, 1982) umplut treptat de aluviunile cărate de Axios și Alikamon iar lacul Jiannitsa a fost și el colmatat treptat de depozite aluvionare. Ulterior au fost construite canale (prezentate anterior) s-au realizat îndiguiri, desecări etc.

Portul Salonic este situat în estul câmpiei, la contactul cu regiunea înaltă, fiind un port protejat. El joacă un rol important în traficul național și internațional.

Grecia Meridională, marcată de prezența Atenei – Pireu, Peloponez, Golful Corinth, fiecare prin specificul său contribuind la individualizarea regiunii sub raport geografic.

Conceptul de cultură și rolul său în analiza regională

Geografii abordează studiul culturii din cîteva puncte de vedere, avantajoase, unul dintre acestea fiind analiza peisajului cultural. De aceea trebuie să ne apropiem de ceea ce reprezintă conceptul de cultură.

Acesta nu este întotdeauna înțeles cum trebuie, în majoritatea cazurilor el făcînd referire la abilități precum: gustul pentru muzică, literatură, artă, educație. Ca termen științific cultura nu se referă numai la aspectele enumerate aici ci, include și aspectele care țin de viața de zi cu zi: portul tradițional, obiceiurile comportamentale, preferințele culinare, arhitectura caselor, modul de utilizare a terenurilor, sistemele educațional, guvernamental și legislativ.

Aceasta nu înseamnă că antropologii sau sociologii nu au avut probleme în tratarea conceptului. Dacă facem apel la literatura de bază a vom observa că antropologii au avut dificultăți în ceea ce privește definirea conceptului de regional. Cultura poate include totalitatea aspectelor legate de modul de viață actuală („modul în care se desfășoară jocul”) sau standardele prin care societatea controlează modul de viață (”regulile jocului”). Există diferențieri puternice în legătură cu această opinie fapt ce a dus la complicarea definițiilor.

Antropologul E. Adamson Hoebel, a definit în lucrarea sa „Anthropology: The Study of Man”, cultura ca fiind „sistemul integrat al tiparelor comportamentale care sunt caractristice societății și care nu sunt rezultatul unei moșteniri biologice; cultura nu este predeterminată genetic, ea este noninstinctivă…fiind rezultatul activității sociale, transmițîndu-se numai prin comunicare, învățare”.

Definiția ridică o altă întrebare: cum este transmisă cultura de la o generație la alta? Este într-adevăr o chestiune legată, așa cum insista Hoebel, sau există anumite aspecte ale culturii instinctive și deci rezultatul moștenirii genetice ? Această întrebare reprezintă problema socio- biologilor și nu în așa mare măsură a geografiei regionale-culturale, cu toate că anumite teme pe care le include, cum ar fi teritorialitatea (instinctul uman al posesivității teritoriale) și proximitatea (preferința pentru apropiere sau depărtare a unor societăți), au o importanță ridicată în ceea ce privește dimensiunea spațială.

Chiar și fără aceste concepte teoretice, cultura ca și concept nu poate fi definită într-un mod satisfăcător.

În 1952 antropologii Alfred Kroeber și Clyde Kluckhohn au identificat numai puțin de 160 de definiții – diferite între ele, dintre acestea extrăgînd-o pe a lor « cultura este alcătuită din tipare explicite și implicite, de și pentru comportament și transmisă de către simboluri, constituind achiziții distincte ale grupurilor umane, incluzînd personificările în opere de artă (obiecte de artă), partea sa esențială (ceea ce este derivată și selectată istoric) fiind alcătuită din idei tradiționale și, în special din valorile atașate acestora ; sistemele culturale, pe de-o parte pot fi considerate rezultate ale acțiunii, pe de altă parte ca elemente condiționate ale unor acțiuni viitoare ».

Pentru ncesitățile noastre este suficient să stipulăm că, cultura este alcătuită din credințe (religioase, politice), instituții (legislative, guvernamentale) și tehnologii 8abilități, echipament). Această noțiune reprezintă o mai bună abordare decît cea adoptată de cei mai mulți antropologi, care acum preferă să restrîngă conceptul la interpretarea experienței umane și comportamentului, ca produse ale sistemelor cu semnificație simbolică. Este de asemenea important de a păstra în minte ca definițiile de acest tip nu sunt niciodată finale sau absolute ; ele sunt arbitrare și desentae cu scop teoretic particular. Cultura este definită pentru a facilita explicarea comportamentului uman.

Antropologii astăzi tind să se concentreze asupra a ceea ce cunosc oamenii, asupra codurilor și valorilor, asupra « regulilor jocului ». Sociologii, politologii, psihologii și istoricii au cerințe diferite și construiesc definiții operaționale contrastante.

Geografii sunt atrași în mod particular de definiția lui Herskovits, datorită faptului că au un interes particular în ceea ce privește modul în care membrii societății exploatează resursele, maximizează oportunitățile și se adaptează limitărilor mediului lor natural și modul în care ăși organizează spațiul. Acest ultim aspect, modul în care societățile își organizează spațiul reprezintă cu predilecție domeniul de cerectare al geografilor. Activitatea umană lasă numeroase urme care, fie au o durată foarte lungă de existență, fie sunt permanente : structurile romane încă caracterizează anumite regiuni, numeroase drumuri romane evoluînd, fiind în prezent unele dintre căile majore de transport ale europei. Peste timp regiunile dobîndesc anumite calități care împreună creează un aspect regional, o personalitate și o atmosferă distinctă. Aceasta reprezintă în mare parte baza pentru divizarea spațilui uman în peisaje geografice majore.

Peisajul cultural

Cultura se poate exprima în mai multe moduri, atîta timp cît ea oferă un caracter vizibil unei regiuni. Estetica joacă un rol important în toate culturile, deseori o singură scenă dintr-o fotografie sau film ne poate oferi în termeni generali informația cu privire la regiunea din care provine. Arhitectura, îmbrăcămintea, mijloacele de transport și probabil bunurile transportate ne pot permite să o identificăm cu succes. Aceasta se întîmplă datorită faptului că populațiile aparținînd unei anumite culturi își pun amprenta asupra spațiului pe care-l ocupă prin construcții, căi de transport și comunicații, parcelarea terenului și utilizarea acestuia. Sunt însă și cîteva excepții. Populații nomade lasă un minim de dovezi permanente, iar unele dintre cele care trăiesc pe marginile deșerturilor (boșimanii) sau în pădurile tropicale (pigmeii) alterează într-o foarte mică măsură mediul lor natural. In afara acestor exemple însă, umanitatea a reprezentat un agent activ al schimbării (drumuri, canale de irigații, versanți terasați, așezări urbane și alte miliarde de obiecte vizibile de cultură și artă).

Acest mozaic al amprentelor umane asupra suprafeței pămîntului poartă denumirea de peisaj cultural, termen care a intrat în uzul geografic general începînd cu 1920. Carl Ortwin Sauer, profesor de geografie la Universitatea Berkeley – California, a dezvoltat o școală de geografie culturală, care a fost centrată pe conceptul de peisaj cultural. Într-o lucrare scrisă în 1927 « Descoperiri recente în Geografia Culturală – Recent developments in Cultural Geography », Sauer a propus cea mai directă definiție a peisajului cultural, « formele suprapuse peisajului fizic de către activitățile umane ». El a afirmat că aceste forme rezultă din procesele culturale – forțele cauzale care influențează modelele culturale – care acționează o perioadă lungă de timp implicînd și influențele cumulate ale ocupanților succesivi.

Uneori aceste grupuri succesive nu au aceeași cultură. Fermele și așezările construite de coloniștii europeni cu un secol în urmă, sunt acum ocupate de către populațiile africane. Minaretele islamice se ridică în orașele din Europa Estică, dovedind hegemonia Imperiului Otoman pentru o anumită perioadă.

În 1929 Derwent Whittlesey introduce termenul de secvența de ocupație, pentru a cataloga aceste stadii succesive în evoluția peisajului cultural al unei regiuni.

Durabilitatea acestui concept al peisajului cultural a fost motivat prin redefinirea sa în 1984 de către J.B.Jackson, care a dat o definiție asemănătoare lui Sauer « o compoziție a spațiilor create sau modificate de către om care a servit ca infrastructură sau fundal pentru existența colectivă ». Astfel peisajul cultural este alcătuit din construcții, drumuri, terenuri și multe altele. Cu toate acestea posedă o calitate intangibilă, o atmosferă, o aromă, un sens al locului care este ușor de perceput dar foarte greu de redat, definit. Mirosurile și sunetele unei piețe africane sunt de neuitat, dar încercați să înregistrați aceste calități pe o hartă sau în alte moduri obiective, utilizate într-un studiu comparativ.

Geografii au avut mereu dificultăți cu înregistrarea aspectelor mai puțin tangibile ale peisajului cultural, care de cele mai multe ori sunt semnificative în realizarea totală a personalității regionale.

Jean Gottmann a subliniat în lucrarea sa A Geography of Europe, pentru a se distinge de împrejurimile sale, o regiune are nevoie de mai mult decît un munte sau o vale, o limbă dată sau anumite însușiri; are nevoie în mod esențial de o credință puternică bazată pe crezuri religioase, un punct de vedere social sau pe tipare ale memoriilor politice, deseori pe o combinație a celor trei. Un astfel de regionalism poartă denumirea de iconografie, iar fundamentul său este explicat astfel : fiecare comunitate a găsit ea însăși o icoană, sau i-a fost dată, un simbol ușor diferit de cele moștenite de către vecinii săi. Timp de secole această icoană a fost păstrată și îmbogățită de către comunitățile care au trăit în regiunea respectivă .

Gottman încearcă să definească cîteva dintre calitățile abstracte intangibile care definesc peisajul cultural. Proprietățile mai concrete sunt mai ușor de observat și înregistrat (forma orașelor sau a fermelor din diferite regiuni).

Astfel un peisaj cultural nu poate fi surprins în totalitatea sa într-o fotografie sau pe o hartă, deoarece personalitatea unei regiuni implică mai mult decît organizarea sa spațială și anume apariția sa uzuală, zgomotele, mirosurile, experiențele împărtășite de către locuitării săi și chiar ritmul în care se desfășoară viața acestora.

Regiuni & culturi. Culturi & etnicitate

Limba, religia și alte tradiții deseori sunt durabile și persistente. Cultura nu este în mod necesar bazată pe etnicitate, astfel încît în regiunile geografice umane, populații de etnii (elemente etnice diferite) diferite pot dobîndi un peisaj cultural comun, în timp ce populații cu același fundal pot fi divizate de-a lungul unor limite culturale.

Evenimentele recente din fosta Iugoslavie constituie un exemplu în acest sens. Vechea Iugoslavie, care s-a destrămat la începutul anilor ’90 a dat naștere unor componente, care mai întîi au fost afectate, apoi înghițite, de ceea ce de cele mai multe ori a fost descris drept conflict interetnic. Cînd criza s-a declanșat în Bosnia-Herțegovina, în inima Iugoslaviei, trei grupuri au luat parte la războiul civil. Acestea au fost musulmanii bosniaci, sîrbii și croașii, în fapt însă toate grupuri de slavi (Iugoslavia înseamnă „țara slavilor din sud”). Ce i-a distanțat pe unii de ceilalți și i-a păstrat în sfera conflictului, a fost tradiția culturală și nu etnia. Bosniacii musulmani și sîrbii și-au dezvoltat comunități diferite în parți diferite ale fostei Iugoslavii. Musulmanii sunt descendenții slavilor care cu secole în urmă au fost convertiți de la creștinism la islamism. Fiecăruia dintre aceste grupuri i-a fost frică de dominația celorlalți și astfel slavii din sud s-au întors împotriva slavilor din sud, în ceea ce a fost de fapt un conflict cultural.

NOTE

mercantilism – politică protecționistă a stetlor europene în sec. XVI-XVIII, care a promovat poziția economică a unor state în raport cu celelalte. Achizițiile de aur și argint precum și menținerea unei balanțe comerciale favorabile au reprezentat obiectivele centrale ale acestei politici.