Unitatea Nr.3 Aspecte Filosofice Ale Codificarii [623646]

1.1. ASPECTE FILOSOFICE ALE CODIFICĂRII.
Marile probleme politico -juridice ale secolului al XVIII -lea au fost problema
legislației și cea a administrării justiției. Se resimțea în întreaga Europă necesitatea
unei coordonări, stabilizări și raționalizări a normelor juridice care să elimine din
câmpul dreptului obscuritățile și contradicțiile și care apoi să ducă la instaurarea unei
ordini care să realizeze legile universale și eterne ale rațiunii, traducându -le în norme
pozitive sigure.
Stabilizarea și rați onalizarea dreptului, pe care mișcarea filosofică a luminilor a
reclamat -o cu atâta insistență, a fost realizată în perioada dintre sfârșitul secolului al
XVIII -lea și începutul secolului al XIX -lea, de către codificări . Dacă este adevărat că
doctrina jusn aturalistă a filosofiei luminilor a fost la originea codificărilor, trebuie să
precizăm că ar fi greșit dacă îi atribuim meritul exclusiv. Teoriile jusnaturaliste au
susținut întotdeauna acțiunile reformatoare în domeniul legislativ, dar criza dreptului
comun va da impulsul efectiv și direct reformelor legislative. Legislația justiniană,
care constituia nucleul fundamental al dreptului comun, nu putea fi adaptată la o
societate atât de îndepărtată de cea căreia îi fusese destinată. Dreptul roman era , în
realitate, interpretat și aplicat după nevoile locale; acestuia i se adăuga dreptul propriu
al fiecărui stat ( jus proprium), opiniile jurisconsulților și judecătorilor, cutumele
locale, statutele orașelor și corporațiilor. Un astfel de drept comun, confuz și incert, era
sursa unor mari inconveniențe practice, generând posibilitatea injustiției, abuzului și
arbitrariului.
Confuzia, caracterul contradictoriu și incertitudinea dreptului comun au impus
cu necesitate reelaborarea sa doctrinală, reorganizarea în formă de sistem, coordonarea
normelor în mod rațional.
Acceptat ca fiind dreptul prin excelență ( ratio scripta ), dreptul roman nu era
lipsit de perfecțiune rațională, considerată caracteristica dreptului natural (dreptul
dedus cu rigoare matematică din ra țiune) care, în opiniile juriștilor epocii constituia
sistemul ideal de drept).
Din această cauză apare tendința frecventă în secolele al XVIII -lea și al XIX –
lea de a transforma dreptul roman în dreptul natural, conferindu -i acea logică
intrinsecă și ace l caracter de sistem rațional atribuit dreptului natural. In epocă exista ,
pe de o parte, tendința de a considera ca pozitiv dreptul natural, iar, pe de altă parte
,tendința care considera “natural”, adică absolut, dreptul pozitiv, care era dreptul
roman în vigoare ca drept comun.
Există și motive politice, alături de cele doctrinare și tehnice, care au condus la
codificare. Suveranii absoluți “luminați” se prevalau de doctrina jusnaturalistă pentru a
afirma ca exigență a rațiunii și deci instrument al fe ricirii popoarelor, reducerea
dreptului irațional al epocii la lege, deoarece numai legea putea fi opera rațiunii sau
mai degrabă expresia unei voințe raționale. Această stare de lucruri explică interesul
purtat de despoți luminați, ca Friedrich al II -lea al Prusiei, codificării, adică efortului
de a reduce întregul drept la lege și eliminarea oricăror alte forme de drept: cutume,
precedente jurisprudențiale, opinii ale juriștilor. Se manifesta, de asemenea, tendința
de a interzice orice interpretare care să nu fie o interpretare autentică, adică făcută de
legislatorul însuși.
In fapt, codurile nu au fost,. nici o reformă revoluționară îndeplinită în
numele unor idealuri, nici traducerea pur și simplu a principiilor filosofice în norme

juridice pozitive, ci erau compilații și consolidări ale normelor preexistente, romane și
cutumiare, pe care legislatorul le -a integrat, coordonat și declarat stabile, urmărind
satisfacerea exigențelor pe care realitatea istorică o impunea în plan tehnico -juridic, și
în prim ul rând aceea a certitudinii și stabilității dreptului.
Primul cod veritabil a fost cel care a intrat în vigoare în 1794 în Prusia.
Friedrich al II -lea a promovat codificarea atât ca suveran absolut, interesat să reducă
întregul drept la legea statului, cât și ca filosof luminat care urmărea idealul unificării
și stabilității dreptului pe baze raționale (ideal ce coincidea cu interesele
absolutismului). Codul care era bazat pe dreptul în vigoare (dreptul justinian și dreptul
constituit din uzanțe și stat ute locale), rămâne în urma spiritului jusnaturalismului
deoarece nu recunoștea egalitatea între cetățeni, ci dimpotrivă, sancționa diviziunea
societății în trei stări: țărănimea, burghezia și nobilimea. Fiecare cetățean aparținea în
mod necesar uneia di n aceste stări, fie prin naștere, fie în virtutea activității pe care o
exercita și, în consecință, condiția lui juridică era diferită , în funcție de apartenența la
una sau alta din aceste stări.
Trebuie amintit un fapt: codul conținea un principiu îndep ărtat de jusnaturalism,
care constituie, dimpotrivă, germenele cel mai activ al pozitivismului juridic:
principiul caracterului exhaustiv și necesar al codului. Pentru a înlătura cea mai
mică libertate de a -l interpreta, se afirma principiul că nimeni nu poate crea dreptul în
afara legislatorului. Textul definitiv nu ajungea la această poziție extremă însă,
stabilea că judecătorul va trebui să se țină strâns de termenii legii, iar în cazul
lacunelor acesteia va trebui să decidă după principiile generale ale codului și după
normele care reglează cazuri asemănătoare. O astfel de dispoziție atenua rigoarea
proiectului, dar satisfăcea una din exigențele filosofiei luminilor în această problemă :
aceea a supunerii absolute a judecătorului la lege, enunțând p rincipiul care constituie
unul dintre elementele fundamentale ale pozitivismului juridic, și anume că singura
sursă a dreptului este cea care provine de la autoritatea organelor legislative ale
statului. Pentru aceasta legislatorul prusian a fost tentat s ă prevadă un număr mare de
cazuri, creînd o legislație extrem de vastă și detaliată, formulată într -un mare număr
de articole, a căror cunoaștere precisă era practic imposibilă. Aceasta pune în relief
aspectul contradictoriu și abstract al ideologiei legi slative a filosofiei luminilor care, pe
de o parte, dorea un număr limitat de legi clare, care pot fi cunoscute de toți și, pe de
altă parte, pretindea că singur legislatorul regizează întreaga viață juridică.
In această perioadă, codificarea realizată în Franța a avut cea mai mare
importanță istorică: nu numai pentru că a servit de model legislativ pentru numeroase
țări, ci de asemenea, pentru că va imprima o direcție fundamentală în studiile științei și
filosofiei juridice promovând noi orientări și ri dicând noi probleme.
In Franța problema unificării dreptului se impunea mai urgent și mai acut decât
în restul Europei deoarece țara cunoștea două sisteme juridice: în sud –dreptul scris,
constituit din dreptul justinian, alterat, în parte, de reguli cutum iare sau statute locale;
în nord – dreptul cutumiar, alcătuit din cutume care urcau până în epoca francă sau
carolingiană, și care, ca orice drept de origine germanică, era fondat pe principii total
diferite de acelea ale dreptului roman.
Statul absolutist , o dată format, s -a străduit prin ordonanțele lui Ludovic al
XIV-lea și prin cele ale lui Ludovic al XV -lea să aducă dreptul la o anumită unitate. In
domeniul doctrinal J.Domat (1625 – 1696) a fost tentat să organizeze rațional dreptul

roman cu scopul de a-i da caracterul de drept universal valabil; iar apoi, R.J.Pothier
(1699 – 1772) a căutat în dreptul roman raționalitatea și universalitatea principiilor
juridice, întreprinzând o muncă de reorganizare a dreptului civil francez inspirată de
criteriul ec hității naturale. Prin activitatea sa va pune bazele teoretice ale unei reforme
legislative dictate de rațiune, însă o rațiune care nu excludea însă tot ceea ce era
produsul istoriei. Ca și în Prusia, criteriul care a prevalat a fost acela al raționalizări i
dreptului în vigoare în lumina dreptului natural și o bună parte din opera lui se va
insera în Codul lui Napoleon.
De la începutul activității lor, adunările revoluționare și -au propus
redactarea unui cod general de legi simple și clare, iar principiul unui cod unic pentru
toate regiunile a fost expres stabilit în Constituția din 1791. Toate proiectele de cod
care au precedat textul definitiv erau marcate de influența jusnaturalismului și filosofia
luminilor; influența acestora era dominantă în cel din 1 793 și 1794 și diminuată în cel
din 1796. Ultimul proiect redactat de o comisie formată din patru membri, în care
figura proeminentă este cea a lui J.E.M.Portalis (1746 – 1807) – jusnaturalist, însă ostil
raționalismului radical care distrugea tradiția, fa ce dovada unei voințe reformatoare
mai moderate. Grație lui Portalis acest proiect a asimilat în mare măsură vechiul drept,
urmărind concilierea dreptului roman cu dreptul germanic.
După discuția în Consiliul de Stat, la care a luat parte și Napoleon, au
fost aduse numeroase modificări, după care a fost redactat un text definitiv, care va
intra în vigoare în 1804 sub denumirea de Codul Civil. In 1807 a fost promulgat Codul
de procedură civilă, în 1808 Codul comercial și Codul de procedură penală, în 1810
Codul penal.
Ideile iluministe ale reînnoirii dreptului pe baza jusnaturalismului nu -și
găsesc decât puțin ecou în sânul Codului lui Napoleon; ceea ce a fost reținut din
ideologia jusnaturalistă a secolului a secolului al XVIII -lea este însă inspirația
individualistă, cu sancțiunea pozitivă a ceea ce jusnaturalismul a proclamat ca drepturi
înnăscute ale omului și care erau resimțite ca atare în epocă: libertatea, proprietatea,
dreptul familiei cu admiterea divorțului și dreptul la muncă cu afirmarea deplin ei
libertăți contractuale între muncitor și capitalist.
Însă principiul filosofiei luminilor, care se va releva cu o mare eficacitate
istorică în câmpul practic ca și în cel teoretic, nu va atinge conținutul normativ al
codului, ci structura sa formală . Este vorba de principiul limitării puterii
judecătorului, care trimetea la formularea tezei caracterului exhaustiv al ordinii
juridice. Preocuparea de a asigura un drept cert impunea, înainte de toate, o astfel de
limitare, dar aceasta era cerută și de moti ve de ordin politic, ca distincția absolută între
puterea judecătorească și puterea legislativă. Însăși justificarea teoretică a interdicției
făcută judecătorului de a judeca pe baza unor norme care nu erau legi ale statului, era
susținută pe ideea că legi le realizează integral dreptul natural, adică preceptele rațiunii.
În realitate, Portalis conștient de imposibilitatea de a prevedea totul, nu a crezut
că trebuie să împiedice judecătorul de a recurge la reguli diferite de acelea ale Codului.
In acest sen s a spus că legile pozitive nu înlocuiesc în întregime folosirea rațiunii
naturale, considerând, astfel, că în absența unui text precis în materie penală, legea
poate fi înlocuită cu uzanțe, precedente judiciare, doctrina acceptată și dreptul natural;
în caz de obscuritate sau contradicție a legii, el aprecia că este necesară aplicarea
echității, adică apelul la legea naturală. Și, în mod efectiv, în artic.11 al Titlului V al

Cărții preliminare a proiectului acest principiu a fost acceptat; aceasta urmărea să pună
capăt folosirii, frecvente în perioada revoluționară, a ceea ce se numea referatul
legislativ, adică trimiterea la legislator a cauzelor ce nu puteau fi rezolvate, datorită
lacunii sau obscurității legii, conform aplicării stricte a principiului f ilosofiei luminilor
după care judecătorul nu trebuie să interpreteze legile.
Textul definitiv însă, fie pentru a salva principiul separării puterilor, fie pentru a
rezerva statului puterea de a crea dreptul, va sancționa principiul opus. Aric.1 al
Titlului I al Cărții preliminare a proiectului, în care se afirma că “ există un drept
universal și imuabil, sursă a tuturor legilor pozitive” care nu “ este decât rațiunea
naturală care guvernează toți oamenii” a fost suprimat, astfel că artic.11 din Titlul V
(amintit mai sus) care prevedea că în problemele civile judecătorul, în lipsa legii
precise, trebuie să devină “un ministru al echității “ deoarece echitatea “este
întoarcerea la legea naturală și la uzanțele acceptate”1. – principiu care a părut că
acordă o prea mare libertate liberului arbitru al judecătorului. Artic.12 din Titlul V al
proiectului se regăsește ca artic.4 al Titlului preliminar care interzice judecătorilor să
refuze, în caz de tăcere, obscuritate sau de insuficiență a legii ( care a fost con ceput de
Portalis ca un mijloc de a păstra judecătorilor o sferă, chiar limitată, de putere
discreționară, neobligându -l întotdeauna să recurgă, cum au pretins primii reformatori
revoluționari, la intervenția legislatorului) posibilitatea de a recurge la e chitate, a
dreptul natural sau la uzanțe. Articolul poate fi înțeles ca un ordin făcut judecătorului
de a găsi în lege, și numai în ea , norma pentru a decide în toate controversele. Se
ajunge astfel să se considere ( în special datorită Școlii exegezei) p rincipiul că ordinea
juridică pozitivă este completă și nu are lacune.
Constatăm că exigența fundamentală a filosofiei luminilor în domeniul juridic –
pentru satisfacerea căreia s -a realizat codificarea – care cerea o legislație clară și
precisă care să re producă dreptul natural rațional, a condus la pozitivism juridic . Nu
se va mai accepta validitatea niciunui principiu juridic în afara legii pozitive și numai
dreptul elaborat de legislator era recunoscut. Se considera că acesta din urmă nu făcea
altceva d ecât să traducă în legi preceptele rațiunii, iar legea pozitivă nu era decât
recunoașterea publică a dreptului natural și, totodată, garanția sa coercitivă.
Concluzia codului era că numai voința legislatorului trebuie recunoscută ca
sursă a dreptului, iar dreptul natural, esența codului un anumit timp, a fost rapid uitat și
respins. Astfel, conflictul milenar dintre raționalism și voluntarism s -a terminat cu
totala victorie a celui de al doilea, în ciuda acceptării aparente a pretențiilor primului.
Princip iul caracterului complet al ordinii juridice pozitive și reducerea
întregului drept la lege, deci la voința statului, a fost pus în precepte de către Școala
exegezei, care s -a manifestat în Franța în întreg secolul al XIX -lea dar al cărei apogeu
se situeaz ă între anii 1830 -1880. Dintre reprezentanții acesteia amintim pe
Ch.B.Toullier (1752 -1835), J.B.V.Proudhon (1758 -1838), Cl. -E.Delvincourt (1762 –
1831), Ch.Aubry (1803 -1883) și Fr.Ch.Rau (1803 -1877). Reprezentanții acestei școli
concepeau studiul dreptului exclusiv ca un comentariu al codului, articol cu articol, în
ordinea expusă de legislator. Interpretat ad literam codul trebuia să furnizeze răspuns

1 Discours préliminaire du Premier Projet de Code civil présénte en l'an IX par M.M. Portalis, Trouchet, Bigot,
Préameneu et Maleville , apud Guido Fasso, La filosofia del diritto dell Ottocento e del Novecento, Mulino
Bologna,1994, p.21.

la orice problemă indiferent de conținutul ei. În ceea ce privește organizarea formală a
conceptelor juridi ce, aceasta este deja realizată de structura codului însuși.
Codificarea este, așadar, condiția și cauza nașterii Scolii exegezei,
oferind juriștilor un corp organic de norme dispuse în ordine logică. Juristul este
constrîns să nu întindă propria cercetar e dincolo de ceea ce apare în sine o construcție
rațională, care în plan practic, îi va facilita soluționarea tuturor problemelor juridice.
Nu trebuie uitat nici motivul ideologic al conformității codului cu mitul certitudinii
dreptului și diviziunii puter ilor, dar nici presiunea politică exercitată de stat, care vedea
în reducerea întregului drept la lege cel mai bun instrument pentru a -și reface propria
autoritate. Pentru a sintetiza spiritul acestei doctrine se obișnuiește să se citeze o frază
pronunțată în prelegerile sale de J.J.Bugnet (1794 -1866): “Personal, nu cunosc dreptul
civil, eu predau Codul lui Napoleon”2
Metoda acestor juriști excludea orice referință la un drept natural,
cutumiar, jurisprudențial sau doctrinal care nu era edictat de stat; de asemenea, ei
admiteau în interpretarea legii doar cercetarea intenției sau voinței legislatorului.
Consecința acestei poziții o constituie o concepție statică asupra dreptului, legată de
sublinierea autorității legii, considerată un dat obiectiv, sacrific ându -se în favoarea
exigenței certitudinii dreptului, adaptarea acestuia la evoluția societății.
Pozitiviști riguroși, reprezentanții Școlii exegezei recunosc un principiu
metafizic al dreptului – principiu considerat divin, de către catolici și rațional, de către
cei care conservă ideile filosofiei luminilor. Chiar Aubry și Rau, care au stabilit primii,
ca regulă a civiliștilor, “legea atât în spiritul cât și în litera ei…nimic altceva decât
legea” declarau că nu neagă, ci recunosc existența unor principii absolute și imuabile,
anterioare și superioare oricărei legislații pozitive (printre care includeau și
proprietatea), numai că le părea imposibil să determine a priori regulile care se pot
dezvolta din aceste principii.
Putem aprecia că activitatea de co dificare a constituit legătura între
jusnaturalism și pozitivismul juridic. Cu toate că filosofia codificării a fost
jusnaturalismul, consecințele acesteia au fost pozitiviste: reducerea întregului drept
la legea statului și afirmarea caracterului exhausti v al ordinii juridice pozitive.
Codificarea propriu -zisă și teoria caracterului exclusiv statal al dreptului , care
decurgea din ea, sunt contradictorii: ele reprezintă atât un aspect raționalist (codul
pune în operă preceptele rațiunii), cât și un aspect voluntarist (normele nu sunt valide
decât pentru că sunt edictate de voința legislatorului, independent de orice apreciere
asupra conformității lor cu rațiunea). Cu timpul elementele jusnaturaliste vor fi uitate
și juriștii vor reține doar validitatea norm ei, adică natura ei juridică, locul pe care i -l va
desemna legislatorul. Se va ajunge la considerarea voinței legislatorului ca fiind
rațională, fie pentru că legislatorul este luminat (ca în cazul codificării prusiene), fie
pentru că voința poporului sau a reprezentanților săi posedă în sine o valoare rațională
(ca în cazul codificării franceze).
Această caracteristică a legislatorului – raționalitatea – va fi transferată și
asupra produsului voinței sale. Valoarea care într -o concepție jusnaturalistă est e
atribuită dreptului, natural, bineînțeles, pentru conformitatea lui cu rațiunea, este

2 Vezi J. Bonnecase, L'école de l´exégèse en droit civile, Paris, 1924, pp. 18 -30.

transferată dreptului empiric dictat de voința statului, devenit astfel singurul și
veritabilul drept3.

3 Vezi, Guido Fassò, La filosofia del diritto dell Ottocento e del Novecento, Mulino, Bologna, 1994, p.30