Unitatea De Invatare 1 Domeniul Psihoterapiilor. Concepte Și Istoric [625154]

1 FUNDAMANTELE PSIHOTERAPIEI
Conf.univ.dr. Adela Mihaela ȚĂRANU

Unitatea 1. Domeniului psihoterapiilor – repere conceptuale și evoluție
Domeniul psihoterapiilor este puternic legat de problematica promovării sănătății
mintale și prevenirii tulburărilor psih ice. O serie de rapoarte recente care descriu situația
sănătății mintale și sistemele de sănătate mintală din țările europen e (Samele, Frew& Urquia,
2013, Organizația Mondială a Sănătății, Biroului Regional pentru Europa, 2008 , Eva
Woelbert, 2015 ) oferă i nformații destul de limitate cu privire la tratamentul psihoterapeutic
pentru boli psihice comparativ cu îngrijirea psihiatrică, acordată de un medic. Deși există
dovezi solide în sprijinul utilizării psihoterapiei ca tratament pen tru diferite afecțiuni mi ntale ,
disponibilitatea acestora este variabilă și limitată în f oarte mult între țări, iar regle mentările
extrem de eterogene. De altfel, semnificația termenului de psihoterapie cu care se operează
cotidian în diferite țări, inclusiv la nivel academic, pen dulează între a oferi o asistență
psihologică de rutină și a implica tratamentul unei patologii mai severe.
Psihoterapia ca tratament coerent al tulburărilor psihice a apărut urmare a studiilor lui
Sigmund Freud, la începutul secolului 20 și s -a dezvoltat semnificativ de atunci. Dacă
rădăcinile acesteia sunt în ritualurile religioase și vinde cătore ale preoților, șamanilor sau
tămăduito rilor din societățile primitive, în ultimul secol au fost realizate studii de evaluare a
rezultat elor care aderă la acelea și standarde riguroase ca cele aplicate în medicina bazată pe
dovezi. Totodată, prezentul este marcat d e o dezvoltare fără precedent filierelor de formare și
practică diferențiate pe tehnici psihoterapeutice, fenomen c e nu este favorabil întăririi
identit ății psihoterapeuților, și așa insuficient fixate în unele sisteme (cum este și cazul
României).

Ce este psihoterapia? Definiții de lucru
Termenul psihoterapie (“grijă pentru suflet”, din gr. Psyche = suflet și gr.
Therapeutikos= grija pentru altul) se refe ră, în sens larg, la o te rapie non-medicamentoasă și
non-invazivă , care implică de obicei o interacțiune verbală (dicuții) între un client sau un
grup de clienți și unul sau m ai mult i profesioniști cu competențe în specialitate a psihoterapie .
Conform Asoci ației Europene de Psihoterapie (European Association of Psychotherapy –
EAP), ”psihoterapia reprezintă o disciplină stiințifică de sine stătătoare ce tratează, într-o
manieră cuprinzătoare și planificată, disfuncții, suferințe, tulburări de comportament și boli
datorate unor cauze atât psiho sociale, cât și psihosomatice ”.
Definiția propusă de EAP include următoarele specificații de natură să unifice reglementarile
naționale:
 ideea de acreditare a metodelor: tratamentul este realizat cu ajutorul unor metod e
stiințifice psihoterapeutice și non-medicale sau non-chimice, în cadrul unei relații
terapeutice dintre una sau mai multe persoane tratate și unul sau mai mulți
psihoterapeuți formați într-o manieră generală și specială.
 ideea unei orientări explicite a procesului terapeutic: obiectivele unui astfel de
tratament sunt de a ameliora sau elimina simptomele, de a favoriza modificarea
tiparelor comportamentale, a atitudinilor și relaționărilor perturbate, a procesului
de maturizare, de dezvoltare și a stării de bine fizic și mental a persoanei .

2  ideea de specializare în formarea profesională: psihoterapia include cunoștințele
generale științifice psihoterapeutice, precum și școli psihoterapeutice cum sunt
psihoterapia psihanalitică, umanistă, sistemică și de familie, cognitivă și
comportamentală .
Defin ițiile diferiți lor autori surprind atât elemente le descriptive cât și aspecte le acționale ale
conceptului :
 ,,ca disciplină științifică destinată să faciliteze schimbări ale comportamentului uman
prin operații tehnic e specifice” sau ca ,,o încercare de a descoperi sensuri ale
existenței umane prin autoexplorare și întelegere, mediata de un terapeut”
(N.N.Strupp, G.Blackwood: Recent Methods of Psychoterapy, 1976).
 ,,un demers mutual între terapeut și pacient, demers or ientat spre investigarea și
înțelegerea naturii suferinței psihice a celui din urmă, în scopul vindecării suferinței”
(T.B.Karasu -Psychoterapy with Psysically Patients. Techniques in individual
psychoterapy, 1980)
 ,,o relație de îngrijire profund umană și de încredere reciprocă între două persoane,
pacientul care suferă de o tulburare psihică și terapeutul, care posedă pregătirea,
aptitudinile și motivația de a diminua această suferință prin interactiuni conștiente,
verbale și nonverbale” (T.J. Psalina, Ps ychoanalticic Psychotherapy, 1981).
 ”psihoterapia poate fi definită ca o procedură de tratament sau ca o gamă de
proceduri de tratament, mediat e printr -un schimb verbal între pacient și clinician, al
caror scop este ameliorarea simptomelor și î mbunătățir ea adaptarii sociale”
(NJ.,Walton:Individual Psychoterapy -London,1983)
 ”o multitudine de intervenții cu caracter psihologic care au ca obiectiv ameliorarea
problemelor umane și implicit al determinării funcționabilității ef iciente a persoanei
în societate ” (Smith, Fredrickson, Nolen -Hoeksema, Loftus, 2005).

Alte concepte de lucru asociate psihoterapiilor sunt:
Metoda de psihoterapie constituie expresia aplicativă a unei teorii filozofice, psihologice
sau psihopatologice, cu privire la modul de funcționar e a psihicului sau la cauzele
tulburărilor psihice. În funcție de acest cadru teoretic terapeutul își organizează observațiile
și intervențiile. La nivel acțional, metoda reprezintă un ansamblu de tehnici, în mare lor
majoritate de comunicare verbală , apli cate în contextul unei relații de ajutor terapeut –
pacient/client , în scop ul ameliorarii simptomelor sau îmbunătăț irii adaptarii sociale.
Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat, de investigare de
către terapeut a problemelo r de viață ale pacientului și a originii dificultăților în experiența de
viață ale acestuia, respectiv de intervenție în vederea schimbării/vindecării .
Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul con cret de intervenție psihologică –
ștințifică sau emp irică – în cadrul p racticii . Alături de cadrul teoretic și metodă, atitudinea
implică atributele personale ale terapeutului – de tipul angajare, dorința autentică de sprijin,
empatie corectă – în vederea aplicării corecte a metodei și obținerii schimbărilo r dorite.

3 Psihoterapia în contextul profesiilor PSY
Sub titulatura de profesiuni PSY se află reunite o serie de activități profesionale de sprijin/
ajutor al persoanelor care se confruntă cu probleme de natură emoțională sau mintală. Unii
profesioniști sunt rapid identificați ca atare – psihiatri i și psiholog ii clinicieni ; alții, precum
medicii de diferite specialități , asistentele medicale de psihiatrie, consilierii pe variate direcții
(de dezvoltare personală, de carieră , de parenting, coaching etc.), asistenții sociali, preoții sau
profesorii, încep să fie și ei încadrați, în literatura de specialitate, în rândul acestor
profesioniști. În acest noian de specialiști, fiecare adresându -se unei nevoi/ problematici
distincte, ps ihoterapeutul vine cu o ofertă de nișă, excentrică deci facultativă din perspectiva
serviciilor de sănătate mintală. Fragmentarea acestor intervenții, într -o tendintă de rezolvare
specializată a problemelor, aduce cu sine riscul degradării relației de ajutor ( ab initio profund
uman ă) și transformă persoanele și comportamentele lor în diagnostice (”o depresie ”, ”o
anorexie ”, mulți elevi sunt ”hiperactivi” etc.; limbajul între profesioniști este de multe ori
transparent în acest sens).
Există câteva condiții fără de care n u se poate vorbi despre relație/ acțiune de
sprijin /ajutor/suport :
1. existența unui specialist capabil să acorde ajutor și a unei persoane care are nevoie
de el și care este de acord să fie ajutată.
2. dorința specialistului de a a corda ajutor. Distingem între nevoi a de a ajuta , pe care
o poate resimți cineva , și intenția acestuia de a ajuta. Un profesionist eficient este acela ca re
își conștientizează nevoi le și reușește, pe par cursul acțiunilor sale , să se desprindă de acele
aspirații interioare care pot periclita relația de sprijin, prin deplasarea accentului și a
interesului dinspre client spre propria persoană (avem în vedere nevoile de recunoaștere, de
împlinire, putere, de a fi admirat, încredere în sine etc).
3. competențele învățate/dezvoltate de a acorda aj utor de specialitate .
4. existența unor condiț ii/ cadru în care se r ealizează intervenția și care trebuie să
asigure conf ort și siguranță, totul în limitele bine definite ale unui interval de timp.

În cele ce urmează, vom încerca o comparație între princ ipalele profesiuni de sprijin
care acționează pe domeniul psihoterapiei – psihologia clinică , psihiatria, asistența socială și
consilierea psihologică – din punctul de vedere al formării prof esionale și al r olurilor fiecărui
specialist. G ranițele acestor profesiuni nu sunt foarte clare , rolurile se confundă cum este
cazul psihoterapiei și consilierii psihologice, sau cazul se extind, ca în cazul situațiilor în care
psihiarii sau psihologii clinicieni practică (și) terapie iar consilierii psihologi și
psihot erapeuți i ocupă posturi de asisten ți sociali. D incolo de această relativă flexibilitate, se
mențin o serie de importante diferențe între acești specialiști, diferențe care p rovin pe de o
parte din formarea teoretică și practică a fiecăruia și pe de altă parte din tradițiile de practică
și din acreditări le formale .
Psihiatria . Diferența esențială între un psihoterapeut și un psihiatru pare, la prima vedere,
faptul că doar ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos cu sedative sau
psihotropi ce. Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare în
psihiatrie) și au abilități pentru identificarea și tratarea tulburărilor mintale de etiologie
fiziologică sau de natură psihopatologică.
Psihologii clinicieni sunt special izați în studiul (cercetare, psihodiagnoza) și intervenția
asupra factorilor psihologici cu relevanță pentru stările de sănătate și de boală. Ei pot avea

4 abilități în domeniul consilierii psihologice și /sau psihoterapiei iar specializările unt distincte
de psihologia clinică.
Asistența socială. Deși rolul tradițional al asistentului social este strâns legat de categoriile
sociale defavorizate (pentru care asistenții sociali joacă/jucau un rol de avocați sau sfătuitori),
după anii ’90 acest specialist este pregătit să își asume inclusiv roluri de consilier și uneori de
psihoterapeut pentru persoane cu diferite probleme sociale.
Consilier ea psihologică este intervenție psihologică (a) în scopul optimizării,
autocunoașterii și dezvoltării personale și/sau (b) în scopul promovării sănătății, prevenției și
remiterii problemelor emoționale, cognitive și de comportament.
Confuzia între consiliere psihologică și psihoterapie este una dintre cele mai prezente,
inclusiv în literatura de specialitate. L a mijlocul seco lului trecut, lucrurile erau destul de
clare: cuvântul orientare era asociat cu direcționarea precisă a clientului, cu accente
moralizatoare, iar psihoterapia era considerată în relație cvasidirectă cu psihanaliza.
Consilierea era atunci termenul neutru ca re putea satisface aspirațiile de „imagine” ale
oricărui specialist din “profesiuni le de sprijin” (mental health workers/professionals).
Psihoterapeutul poate face intervenție psihologică pentru psihopatologie sau patologie
somatică în care sunt implicați factori psihologici , în timp ce consilierul psihologic se
focalizează pe optimizare, dezvoltare personală și ameliorarea problemelor (subclinice)
psiho -emoționale și de comportament.
Deși, în final, ambele urmăresc schimbări de comportament, o altă difere nță constă în
accentul pus pe prevenție/ respectiv reacție la problemă: consilierea încearcă să prevină
potențiale probleme, să sprijine deciziile clientului pentru un plan de acțiune care să îi
asigure, undeva în viitor, succesul într -un domeniu sau altul ; psihoterapeutul se ocupă de cele
mai multe ori de tratarea unor probleme deja existente, chiar dacă elementul proactiv nu este
eliminat cu totul din sfera psihoterapiei.

Foarte scurtă istorie a apariției psihoterapiei
”Psihoterapia are un trecut lung și o scurtă istorie. Dacă avem în vedere termenul,
psihoterapie înseamnă activități prin interediul cărora o persoană autorizată vindecă probleme
psihoce, deci istoria sa este aceeași cu istoria omenirii. Ca activitate specializată a unei
persoane cu o ident itate profesională specifică, psihoterapia are o istorie destul de scurtă ce
nu poate fi urmărită mai devreme de apariția psihiatriei (tratamentul medical al tulburări
psihice) ca ramură autonomă de medicină, în secolul al optsprezecelea” (Tringer, 2004).
În acest caz, preistoria psihoterapiei începe odată cu practic ile primitive de vindecare. Ele
erau un amestec interesant de mijloace și efecte magice sau mistice – sfaturi igienice, băi și
masaje, obstetrică elementară, substanțe psihedelice , incantații, d ansuri , obiecte de cult etc.,
practicate de șamani, vraci, vrajitoare sau preoți. Grecii antici au realizat u n salt important ,
asociind tulburarea psihică cu o condiție medicală și raționalizând astfel procesul terapeutic.
După cum se va putea constata în continuare, istoria psihoterapiei este strâns legată de istoria
filozofiei, medicinei și a psihologiei, în special sub aspectul evolutiei ideilor despre minte,
suflet și subiectivitate.
Henri F. Ellenberger (în The Discovery of the Unconscious: The History and Evolution of
Dynamic Psychiatry, 1970 ) citează studiul de antropologie al lui Forest Clement s (Primitive
Concepts of Disease, 1932) care distingea cinci tipuri fundamentale de tratament la baza
cărora stau raționamente foarte simplu de tipul cauză – efect:

5 Teoria bolii Tratament
Penetrarea organului bolnav Extragerea organului bolnav
Pierderea sufletului Cântarea, întoarcerea și reintegrarea sa
Posesia demonică Exorcitism
Extragerea mecanică a intrusului
Trimiterea demonului într -o altă ființă vie
Violarea unui tabu Confesiune
Vrăjitorie – magie Contra -vrăjitorie

Același autor descrie alte tipuri de practică precum vindecarea prin satisfacerea frustrărilor
sau vindecarile ceremoniale. În vindecarea prin incubație, boln avul trebuia să petreacă o
noapte într -o grotă, culcat pe sol, pentru a avea o viziune onirică care îl va vindeca. E curios
de constatat că anumiți bolnavi atinși de schizofrenie utilizează uneori a cest procedeu de
auto-terapie: se î ntind pe sol, alături d e pat sau sub pat, cu brațele încrucișate. Această
reîntoarcere simbolică la mamă se regăsește în prescripțiile de ”fixare”/ cura de pat
prelungită, foarte frecvente inclusiv în urmă cu un secol .

Altă sursă a psihoterapiei moderne o reprezintă practicile medicale orientale antic e în cadrul
cărora sfatul reprezenta calea prin care era transmisă informația. Herodot face o relatare
semnificativă în legătură cu „originea informațională” a terapiei medicale: „Cum ei
(mesopotamienii) nu au medici, îi transportă pe bolnavi în piețele publice; fiecare se apropie
și, dacă au avut aceeași boală sau a avut pe cineva care a avut -o, îl aj ută pe bolnav cu
sfaturile sale . Nu este îngăduit să se treacă pe lângă un bolnav fără a -l întreba care îi este
răul.”
Boala este ade seori prezentată (la egipteni, chinezi și indieni) ca o sancțiune primitivă a unor
comportamente necorespunzătoare. Atitudinea terapeutică î n vechea medi cină egipteană este
implorativă (vindecarea fiind rezultatul bunăvoinței zeului) sau imperativă (omul, sau mai
exact magicianul, luptă cu forțele demonice prin vrăji, descântece, ritu ri). În ambele cazuri
bolnavul este pus în situația de a interv eni direct în propria vindecare chiar dacă a ceste
inițieri sunt limitate, medicina fiind un monopol al preoților. Cuvântul, frecvent utilizat în
medicina egipteană, posedă o valoare magică, incantatorie, cu o deosebită forță de sugestie.
În China antică , concepția de sănătate și boală este legată de raportul de echilibru între Yang
și Yin. Terapeutul va determina cau za dezechilibrului și va regla influxul nervos prin metode
cantitive (alopate) sau calitative (homeopate ), inclusiv metode de cultură fizică medicală în
care mișcarea (imitând -o pe cea a unor animale/păsări) are o puternică rezonanță la nivelul
corpului și spiritului .
O contribuție deosebită o reprezintă vechie tehnici indiene Yoga, îndeosebi Hatha -Yoga ,
ramură care s -a specializat exclusiv în explicitarea și amplificarea tehnicilor preliminare ale
meditației . Descoperirile psihologice ale yoghinil or în cee a ce privește concentrarea au
influențat nemijlocit tehnicile moderne de relaxare .
Pentru grec ii antici, boala mintală este mai degrabă o stare medicală decât una demonică,
sănătatea reprezentând un element esențial al realizării de ”sine”. Pitagora (c.569 – c.475

6 i.e.n.) este unul din primii învatati care a făcut distincția între un “psyche” nemuritor cu care
capturăm rațional lumea inteligibilă și corpul material și muritor în care psyche -ul sălășuiește
temporar. Hipocrate (c.460 – c.370 i.e.n.), consider at părintele medicinei moderne, nega
influența spiritului și a demonilor în geneza bolilor, boli care pot fi cunoscute doar prin
observație și logică. Cucerirea și păstrarea sănătății, boala și vindecarea vor implica profunde
semnificații morale pentru gre ci care vedeau unitar ființa umană .
În acest sens trebuie înțel easă și convingerea lui Heraclit (c. 535 i.e.n. – c.475 i.e.n.) că
„aceleași remedii vindecă bolile grave și eliberează sufl etul de nenorocirile existente”, primul
filosof care aduce ideea subi ectivității, a eului (”am fost în căutarea mea”).
Stoicii considerau că, așa cum se vorbește de boli ale corpului (podagră, gută), tot astfel
există și boli ale sufletului (dragostea exagerată de glorie sau de plăceri), ambelor fiindu -le
comună slăbiciunea . Ei erau buni cunoscători ai dinamicii afectivității, schițând o semiologie
a tulburărilor din care nu lipsesc gelozia, tristețea, mâhnirea, confuzia, groaza, ezitarea,
anxietatea, ura, mânia, pasiunea erotică, resentimentul, furia, sadismul, care atrag s ufletul
spre moleșeală și spre părăsirea virtuților. Bucuria, prudența și voința, veselia și buna
dispoziție, pudoarea și castitatea, bunavoință, calmul, blândețea și afecțiunea sunt
comportamente propuse ca antidoturi pentru pasiunilor negative . Terapeuti ca lor reflecta un
sistem etic bazat pe unitatea persoanei umane, aspirația spre perfecțiune, cultul rațiunii și al
virtuții. Consideră rațiunea ca o instanță supremă de control, sunt încredințați că prin
cunoaștere se poate ajunge la echilibru iar princip iul fundamental al vieții și
comportamentului este conformitatea cu natura, realizabilă mai ales prin respectarea justei
măsuri . Filosofia li se înfășișeză ca o „terapie a tulburărilor sufletului” înfăptuită prin puterea
restitutivă a cuvântului purtător d e „înțelepciune”.
Sub aspect metodologic, filosofia greacă are o mare contribuție prin maieutica socratică –
modalitate dialectică a comunicării, metodă prin care adevărul se naște din cugetul
interlocutorului și este descoperit de acesta prin propriul său efort intelectual. Socrate
propune interlocutorului, ca premisă a cunoașterii adevărului cunoașterea de sine . Postulând,
ca moment inițial, afirmarea propriei ignoranțe („ tot ce știu că e nu știu nimic ”) interlocutorul
demonstrează implicit că posedă idee a de știință deoarece este conștient de ignoranța sa.
Această clarificare pune în mișcare cadrul metodic: ironia , metoda negativă care ne
eliberează de evocare, ne purifică, ne aduce în situația de a privi adevărul, urmată de
maieutică , metoda pozitivă car e ne pune în posesia adevărului, oferindu -ne mijloacele de a -l
descoperi în noi înșine.
Anumite elemente ale stoicismului influențează începuturile creștinism ului, cum ar fi relația
corp – sufletesc, valoarea terapeutică a educației morale și analogia într e funcția educațională
și cea terapeutică. Începuturile Inchiziției nu lasă însă spațiu de dezvoltare acestor idei
”progresiste”, iar superstițiile și credințele în demonologie reînvie.
Analogia educator – terapeut, prezentă în scrierile teologice ale Ev ului Mediu, nu -și află un
corespondent în tratamentul aplicat bolnavilor psihici. Socotiți a fi posedați de diavol, având
relații cu făpturile malefice descrise amănunțit în demonologii, bolnavii erau supuși unui
tratament sever. Cânturile, biciul și jugul , erau folosite pentru a combate „influențele
demonice” și a -i sili pe demoni să părăsească trupul și spiritul bolnavului. În acest climat,
terapia întemeiată pe convingere cu ajutorul argumentelor logice și pe o viziune integ ralistă
asupra omului în natur ă nu-și putea găsi un cadru de utilizare și de dezvoltare. Un medic ,
precum celebrul Paracelsus , născut Theophrastus von Hohenheim (1493 – 1541) are
„concepții psihiatrice” pe cât de bizare pe atât de brutale: î n concepția lui, bolnavul se află în
strânsă legătură cu o planetă ce corespunde simptomului respectiv ,stea aflată la randul ei în
relație cu un anumit animal caracterizat printr -un comprotament emoțional specific. Boala ar

7 fi rezultatul unui conflict emoțional dintre individ și universul său, o vic torie a animlului
corespunzător stelei și ca atare, o victorie a influenței acesteia asupra spiritului divin .
Bolnavul psihic va fi admonestat, încurajat să se confeze, i se va explica în ce constă răul
(influența animalului din om) apoi va cere vecinilor să-l convingă ; dacă nici în acest fel nu se
obține renunțarea la „rătăcirile” sale, singura soluție râmâne ajutorul bisericii, carcera și chiar
arderea , pentru a -l împiedica pe bolnav să devină o unealtă a diavolului.
Vagi încercări de sistematizare a trat amentului psihic se înregistrează în secolul al XVII -lea,
odată cu înființarea azilurilor. Spre sfârșitul secolului al XVIII -lea, istoria psihiatriei moderne
a înregistrat „gestul lui Phillip Pinel” (1792), unul dintre reformatori, care a scos din lanțuri
bolnavii psihic de la azilul La Bicetre din Paris. P ledând pentru umanitate și decență în
terapia bolnavului psihic el a introdus termenul de ”tratament moral” , opus celui punitiv, cu
scopul restaurării la pacient a speranței în vindecare . Cu toate acestea , concepțiile și
practicile medicale în ac est do meniu continuau să perpetueze concepția medievală depre
geneza bolii psihice.
A doua parte a secolul ui al XVIII -lea, supranumit ”Secolul luminilor ” sau ”Secolul rațiunii” ,
a reprezen tat și epoca de glorie a hipnozei. Unul dintre precursori este Joseph Gassner (1727 –
1779), preot catolic într -un mic oras din Elvetia, rămas în istorie ca unul din marii exorciști.
”Gassner credea în existența a trei feluri de boli: “ circumsession ”, o imitație a unor boli
naturale , dar cauzate de prezența diavolului în pacient, “ obsession ”, ca efect al vrăjitoriei ș i
“possession ”, dată de posedarea pacientului de că tre diavo l. Ședința se desfășura astfel:
Gassner stăt ea pe scaun iar pacientul îngenunchia î n fata lui, după care paci entul era întrebat
dacă crede î n numele lui Hristos, dupa care Gassner striga la demonul presupus a fi în pacient
să-și manifeste prezenta prin simptomele pe care le generase. Dacă simptomele er au
evidente, atunci aceasta era o probă că boala era produsa d e diavol ș i se trecea la exorcizarea
pacientului. Daca simptomele nu apareau , pacientul era trimis la doctor ” (Ellenberger, 1994 ,
apud. Radu Vrasti ).
Figura cea mai proeminentă a acelei perioade este însă medicul austriac Anton Franz
Mesmer (1734 – 1815) care susține în teza „Dizertație fizico -medicală privind infl uxul
planetar” existența unui fluid „i ntermediar între om și Cosmos”, preluat apoi în magnetismul
animal înțeles ca sesibilitatea corpului animalului la gravitați a lunii . Boala este rezultatul
unei „proaste canalizări”, a fluidilui, o perturbare pe care poate fi corija tă printr -un reglaj
magnetic ca efect al interacțiunii dintre corpul medicului și cel al pacientului. Terapia implica
plasarea pe corpul pacientului a unor magneți, într -un butoi pl in cu apa și sârme , teraputul
atingând cu mâinile sau cu o baghetă pacientul. Efectele adeseori benefice au determinat
numirea, de către regele Ludovic al XVI -lea, a unei echipe de reputați intelectuali să
investigheze eficiența metodei lui Mesmer. Investi gația a fost numită ”primul studiu de
validare științifică din psihiatria și psihologia modernă” (Dingfelder, 2010, apud. Radu
Vrasti) iar rezultatele, chiar dacă au infirmat teori a magnetismului, au confirmat existența
fenomenului hipnotic , mesmerismul fi ind considerat precursorul hipnozei.
La începutul secolului al XIX -lea putem vor bi de izvoarele psihoterapiei în sensul educației
terapeutice , dezvoltată ca urmare a experiențelor primilor surdo -pedagogi și reformei
asistenței psihiatrice. Se afirmă clar ideea că educația poate realiza mai mult decât modelare a
unor copii sănătoși în scopul inserției sociale, că poate î ndrepta devierile patologice și repara
deficitele fiziologice. Pozițiilor teoretice li s -au adăugat fapte de experie nță, m edicul devine
„un educator ce se apleacă zilnic asupra ființei pe care o educă, metodele sunt elaborate pe
măsură ce subiectul este studiat în fazele succesive ale dezvoltării sale și constituției sale
psihofiziologice particulare” (cazul unor medici educatori ca Jean Marc Itard, Maria
Montes sori sau Ovide Decroly ). Abordările terapeutice devin din ce în ce mai pozitive,

8 ”tratamentul moral” câștigă adepțichiar dacă ideile biologizante și descoperirile științifice
reprezentau principala sursa de inspirație pentru gândirea med icală.
Istoria științifică a psihoterapiei este contemporană cu termenul care o desemnează: potrivit
unor autori, termenul de „psih oterapeutic” aparține psihiatrului englez Hanck Daniel Tuke
(1827 – 1895), promotoru l unui curent de gândire medico –psiholog ică (cf. G. I onescu , 1994) ;
alți autori precum R. Smith (2013, Between Mind and Nature: A History of Psychology,
London, apud. R. Vrasti) susțin că termenul de psihoterapie a fost “inventat” de medicul
englez Walter Cooper Dendy și inclus în lucrarea acest uia “Psyche, a Discourse on the
Birth and Pilgrimage of Thought”, 1853.
Lucrare a lui H.D. Tuke , intitulată “Ilustrări ale influenței minții asupra corpului, în stare de
sănătate și boală” (1872), a constit uit un imbold pentru geneza psihot erapiei în Franța , unde a
fost tradusă cu titlul ”Corp și spirit. A cțiunea moralului și imaginației asupra fizicului”
(1886) . Acesta este motivul pentru care termenul de psihoterapie a fost consacrat în Franța ,
odată cu stud iul lui Hippolyte Bernheim (1840 -1919, medi c fran cez) – “Hipnotism, sugestie,
psihoterapie”(1891).
Oricum, spațiul anglo -saxon a reprezentat pentru secolul al XIX locul în care tulburările
minții beneficiază de practici vindecătoare altele decât cele medicale, preocupată de aspectele
fizico -chimice.
Debutul terapiei psihologice în America acestui timp este legat de fenomenul numit ” gospel
terapeutic ” (Eva Moskowitz, 2001, cf. R. Vrasti), expresia renunțării la valorile despre
muncă și bunăstare ale puritanismului neoprotestant și dezvoltării narativelor depre puterea
voinței, a minții, a spiritualității și a luptei pentru creșterea stimei d e sine, care au stat la baza
unor mișcări cu origini în practici creștine marginale dar foarte populare, precum “Christian
Science” (“Știința creștina”), “New Thought” (“Nou a gândire”) ș i “Mind -Cure” (“Cura prin
minte”). Aceste curente terapeutice se bazau pe mitul potențialului uman nelimitat potrivit
căruia mi ntea controlează nu numai corpul individului ci si viitorul lui, preumându -se
existenț a unei forte divine inte ligente și iubitoare , pe care omul o poate accesa ș i controla.
Ideea fundamentală a practicilor terapeutice psihologice era legată de principiul sugestiei
potrivit căruia orice idee/ gând se materializează în corp.
În acest timp, însuși cuvântul psihoterap ie era rejectat de mediile medicale marcate puternic
de o gândire materialistă iar pronunțarea cuvântului de către un medic reprezenta o formă de
disidență . ”Oponenții lor, din mișcă rile te rapeutice de sorginte religioasă , spuneau: o ierarhie
medicală este în creștere…ș i este intolerantă și despotică ca ș i ierarhia religioasa din Evul
mediu” sau “monopolul medical legalizat calcă fără milă pe teritori ul sacru privat…este
vorba de o imixtiune forțată mascată î n legalism ” (Caplan, 1989 , apud. R. Vrasti ).
Au existat însă breșe notabile în ace st curent reducționist: î n 1859 , neurologi, psihiatri și
psihologi, între care William James (1842 -1910) si G. Stanley Hall (1846 -1924) , pun bazele
Școlii de psihopatologie din Boston care va deveni ulterior un import ant e picentru al
psihoterapiilor.
Peste ocean, Jean Marti n Charcot (1825 -1893, anatomopatolog și neurolog francez),
autorul axiom ei „pentru boal a psihică, tratament psihic”, î nființează la spitalul Salpêtriére din
Paris un centru în domeniul bol ilor mentale und e dezvoltă diecții noi în neurologi e, psihiatrie
și psihoterapi e. Aici au lucrat ca asistenți Sigmund Freud, Pierre Janet, Alfred Binet, precum
și Hippolyte Bernheim, care însă a fost eliminat pent ru nonconformismul ideilor sale ce au
constitut ulterior si stemul axial al psihoterapiei psihanalitice și al psihalanizei în general.

9 În 1882 , Charcot începe o faimoasă dispută cu Bernheim al cărui punct de plec are a fost
lucrarea lui Charcot „Asupra diverselor stări nervoase determinate de către hipnotizator
asupra istericilor” susținută la Academia de Ș tiințe. Acest moment a fost decisiv pentru
dezvoltarea psihoterapiei și psihanalizei . La „Academia rurală de la Nancy” ( cunoscută ca
școala de la Nancy, sau ”Academia de la țară” cum s e exprima în mod ironic Ch arcot)
Bernheim reinterpretează ideile promovate de p rofesorul său de la Salpêtriére legate de
somatizările specifice isteriei și fenomenul hipnozei . Bernheim a impus ideea că starea
hipnotică este un somn determinat prin sugestie, respectiv prin dezvoltarea u nei predispoziții
prezente la majoritatea oamenilor și că orice sugestie, ca și forma deplină a acesteia, hipnoza,
constituie o abordare terapeutică efemeră , adresată î n special simptomelor . Acuzându -se
caracterul superficial al sugestiei și hipnozei, s -a considerat că orice psihoterapie trebuie să
meargă în profunzime, căutând eluciderea și eliminarea rădăcinilor tulburărilor ; este ceea ce
își propune psihote rapia psihanalitică .
Potrivit multor autori, nașterea psihoterapiei mode rne a avut loc cu aproximat iv 100 ani în
urmă , odată cu cazul celebru Anna O., pacienta medicului austriac Josef Breuer (1842 –
1925 ) la care simptomatologia isterică (paralizia picioarelor, anestezie cutanată și tulburări de
vedere și vorbire) s-a remis după ce, sub hipnoza, pacien ta a evocat circumstanțele apariției
bolii. În 1880 acesta îl cunoaște pe Freud iar în 1895 scriu împreună lucrarea „Studii d espre
isterie ”, după care relațiile dintre ei sunt rupte definitiv . Metoda lui Breuer , numită hipnoză
cathart ică este un procedeu de descărcare emoțională, cu efect cat hartic, prin rememorarea
și verbalizarea sub hipnoză a unor evenimente traumatizante uitate . Freud nu creditează
ideile lui Breuer, fostul său mentor, susținând că tratamentul cat hartic sub sugestia hipnotică
prezintă limite și dezavantaje, în sensul că descă rcările emoționale sunt brutale iar efectul lor
este de scurtă durat ă, chiar dacă nu defavorabil . Breuer practică hipnoză timp de patru
decenii pentru tratarea isteriei, experiență care îi va folosi în stabilirea ro lului refulării în
geneza și în vindecarea isterie i. Pentru aceste motive el este consi derat precursor al
psihanalizei iar lucrarea lor din 1895 se apreciază că include nucleele sistemului psihanalizei.
Din acest moment începe practic istoria marilor sist eme psihoterapeutice de care ne vom
ocupa în următorul capitol. Nu se poate aborda problema tratamentelor psihologice fără
referință la aportul teoriei și practicii psihanalitice. Dacă terapia /cura psihanalitică este o
formă de psihoterapie, psihanaliza es te un cadru ideatic și conceptual mult mai larg, care se
extinde la antropologie, lingvistică, literatură și filosofie . De altfel, întreaga psihoterapi e
modernă caută și folosește în mod explicit sau disimulat idei valoroa se din domenii precum
filosofiei, sociologie , pedagogie sau etică , fiind expresia culturii și a ideilor despre om a le
epocii lor și societăților . Metodă terapeutică inițial medicală, prin scopul său de asigurare a
sănătății mintale, psihoterapia a fost și continuă să fie în practică o metod ă ce in clude în
cadrul tehnicilor sal e principii comportamentale și valori morale.
În prezent putem afirma că, în ciuda nevoii de psihoterapie foarte des invocată, ea rămâne
încă un tratamen t costisitor . Pe de altă parte, a devenit un simbol de statut al pacientului
societății moderne care respinge cura prin rețetă și așteaptă o angajare a terapeutului /
medicului în anasamblul problemelor sale medicale, dar și de viață.

Evoluții recente
Noile forme de psihoterapie sunt în mod constant în proces de dezvol tare, după cum și
documentel e elaborate pentru justificarea diferitelor intervenții est e în continuă creștere.
Asociația Americană de Psihologie (APA) a fost nevoită ca, d upă publicarea unui raport cu o

10 listă de terapii acceptate în 1995 și actualizări, să creeze un site care permite actualizări mai
frecvente ( www.apa.org ). Listele actuale existente pe diverse site -uri ale organizațiilor
profesionale din domeniu includ sute de nume, după unii autori aprecieril e ajungând l a 600
de metode. Această situație face ca specialiștii să discute de spre domeniul psihoterapiei în
termeni de psihoterapii .
Două tendințe în acestă evoluție sunt evidente :
 Marea majoritate a intervențiilor practicate de psihoterapeuți nu respectă cu st rictețe
”prescripțiile” școlilor de formare ci combină tehnici din mai multe curente
tradiționale (Lambert, 2013a). Acest fapt generează discuții cu privire la decalajul
istoric între școli reflectat în programele de formare și regulamentele existente și
recalamă evaluarea acestor abordări eclectice.
 În al doilea rând, intervențiile nou dezvoltate tind să fie adaptate pacienților și
problematicilor cu care aceștia se confuntă, susținând procese cu dinamici diferite,
ptata specifice (Barlow, 2004; Emmelkamp, et al, 2014). Această evoluție este de
așteptat să producă schimbari ale procedurile de autorizare și de formare , în general
ale reglementărilor metodelor .
Potrivit lui Courtenay Young , autor britanic care prezintă activitatea European Training
Standards Committee (ETSC) din cadrul European Association for Psychotherapy (EAP), un
inventar complet al definițiilor psihoterapiilor ar trebui să includă principalele direcții în care
sistemele lor conceptuale dar și nevoile și practicile tind să se dezvolte, pr ecum psihoterapia
psihiatrică, psihologică, pentru sănătate, ca ur mare a unui eveniment de viață, preventivă, de
profunzime sau analiza personală.

Psihoterapia psihiatrică reprezintă o formă de tratament non-farmaceutic, cvasi -medical /
psihiatric, condus sau supravegheat de personal psihiatric, în spital sau acasă la pacient (de
exemplu psihoterapia folosită ca tratament pentru dependenții de droguri sau alcool). În
aceste cazuri, beneficiarii (pacienții ) vor fi acele persoane care au fos t diagnosticate s au
evaluate și se încadrează în una din situațiile :
(i) având o formă de boală mintală ;
(ii) prezintă semnificativ și pe termen lung probleme de sănătate mi ntală sau
psihosomatice;
(iii) au probleme de sănătate mi ntală pe termen scurt , posibile episoade;
(iv) sunt persoane a re căror probleme psihologice afectează semnificativ sănătatea lor
mintală și starea bine ;
În astfel de cazuri, pacientul poate primi și alte tipuri de tratament, inclu siv tratament
farmacologic, iar psihoterapia reprezintă o abordare pe termen lung, uneo ri într -o formă
intensiv ă, în special acolo unde instalarea simptomelor este acută. Pacientul poate fi internat
(într-o secție pentru sănătate mi ntală) în mod voluntar sau la cererea familiei. În cazurile în
care se consideră că pacientul are un potențial infracțional sau anti -social care derivă din
boală, psihoterapia poate fi chiar prescrisă de un tribunal, sau reprezintă parte a unei evaluări
legale, după arestarea persoanei, pentru a determina dacă persoana este „în deplinătatea
facultăților mentale”.
Psihoterapia psihologică este tratamentul ”prin conversație”, practicat atât de profesioniști
psihologi, medi ci sau alți profesioniști în do meniul sănătății mintale, distinct sau împreună cu
abordările tradiționale medicale, precum psihiatria sau psiho -farm acologia.

11 Diferența față de cele menționate în secțiunea de mai sus (psihiatrie) rezidă în principal în
diferențierea „diagnosticului”: persoana poate avea nevoie de terapie, dar nu neapărat și de
tratament; problema este probabil mai mult una psihologică , decât psihiatrică, (se poate
stabili acest lucru printr -o evaluare psihiatrică), iar psihoterapia este efectuată într -un cabinet
sau acasă la pacient. Inclusiv pentru persoanele cu o formă sau grad ridicat de tulburare
mintală, precum depresie severă bip olară, psihot erapia poate fi mai potrivită odată ce
persoana s -a stabilizat prin medicație. În acest context , activitatea psihoterapeutică se dorește
să aibă ca efect un pacient mai conștient, mai alert, mai prezent, mai ancorat în realitate și
mai funcțio nal.
Psihoterapia pentru sănătate este recunoscută profesional ca activitate pentru îngrijirea
„sănătății mi ntale” . Această formă de terapie trebuie plătită (angaj ată/ contractată) sau este
subvenționată prin plățile de contribuție la sănătate sau prin co mpaniile de asigurări de
sănătate; p racticanți i (psihiatrii, psihologi clinicieni , psihoterapeuți, consilieri, asistente d e
psihiatrie, lucrători sociali etc., funcție de sistem ) sunt recunoscuți/ acreditați ca persoane
fizice sau înregistrați ca organisme profesionale . Sistemul acesta de oferire a serviciilor de
sănătate este larg răspândit în SUA și de vine din ce în ce mai prevalent în Europa .

Psihoterapia ca urmare a unui eveniment de viață este recunoscută ca „activitate de
ajutor” destinată persoanelo r care au di ficultăți în viața de zi cu zi ( posibil cu o acumulare de
probleme pe mai multe paliere de viață) cu evenimente de viață traumatizante, cu probleme
emoționale diver se sau probleme relaționale, cu obiceiuri problematice. Aceste dificultăți au
la bază surse inte rne (biologice, psihologice, caracter iale) și/sau surse externe (socio –
economice, familiale, politice, de mediu, etc) sau combinații ale acestora.
Prin urmare psihoterapia este deschisă, disponibilă și potrivită pentru oricine, în aproape
orice situație, într -un anume set de circumstanțe și nu implică în mod necesar o formă de
diagnostic medical/ evalu are clinică sau de identificare a beneficiarului (clientului) ca
„pacient” în căutare de „tratament”. Se petrece când persoanele însele recun osc și își asumă
responsabilitatea pentru propriile nevoi iar intervenția se realizează în privat sau prin
intermediul unei organizații voluntare ori în cadrul unei facilități sociale.
Cu această definiție a psihoterapiei, accentual cade mai mult pe dezvo ltarea competențelor de
auto-ajutor are, conștientizare de sine, mobilitatea, inteligența emoțională, acceptarea
pragmatică, strategiile de reducere a stresului, creșterea gradului de toleranța generală și a
calității vieții – un amestec de perspective, int eriorizări, atitudini și modele de comportament
care adecvat situației sale.

Psihoterapia preventivă înțelege acestă activitate ca măsură preventivă, în sens proactiv.
Așa cum arată acum realitatea practicilor curente, putem estima că acest tip de activit ate este
deficitară, ceea ce poate însemna negarea sau ignorarea acestui principiu. Pare cea mai
capabilă profesie să identifice “ceea ce merge greșit” în cop ilărie și în situații extreme, de
aceea teoretic poate preveni identificând “remedii” care să pre vină aceste situații recure nte:
se pot scrie mai multe cărți de autoajutor are, se pot înființa mai multe linii telefonice de
urgență și suport psihologic, mai multe site -uri care sa facă accesul mai facil la informația
releva ntă sub aspect preventiv etc. D in acestă perspectiv ă, blocajul vine și dinspre
profesioniștii atât de specializati (și adesea atât de bine plătiți) care fac puțină muncă
îndreptată înspre a preveni intrarea oamenilor în dificultăti psihologice și educarea unui
număr mare de oameni, de l a vârste timpurii, în sensul flexibilității psihologice, toleranței,
rezilienței etc.

12 Psihoterapia în profunzime este diferită de alte activități de ajutor precum „ghidare/
îndrumare/ sfat”, „coaching ”, „grijă pastorală” sau „consiliere” prin faptul că in tervenția
implică declanșarea unui proces profund și o relație terapeutică extinsă: s unt utilizate
concepte precum transfer, contratransfer, identificare proiectivă, modificarea
comportamentului etc .; se încheie un acord reciproc numit ”contract” care gen erează un
sentiment de anagement al proceselor de schimbare ale clientului; explorează istoria
personală timpurie, contextele și evenimentele din copilărie generatoare de emoții reprimate,
încurajând autoanaliza și corectând comportamentele disfuncționale.
Terapia este d irecționată în principal către s timularea conștienței de sine a persoanei,
dezvoltare personală și un simț general al binelui, mai degrabă decât pe o reducere specifică a
simptomelor car e pot să fi „adus” clientul către ședințele de psihoter apie.
Acestă psihoterapie este mai apropuată de metodele psihanalitice sau psihodinamice, nu este
în mod specific limitată în timp sau orientată către un scop și probabil cu un final deschis în
definițiile menționate anterior.
Psihoterapia/ analiza person ală reprezintă o cură psihologică în profunzime, pe termen
lung, realizată de un practician calificat ș i experimentat, orientat ă în special spre: dezvoltarea
personală a beneficiarului (creștere și schimbare intelectuală ș i emoțională); o mai bună
întelege re de sine (incluzând explorarea oricarei dificultăți personale, psihologică sau
filozofică); o mai mare conștientizare socială care ar putea include o reîncadrare a valorilor.
Toate acestea au ca finalitate dobândirea treptată a unui sentiment de sine, di ferit de cel trait
actual și mai satisfăcă tor.
Psihoterapia, în acest context, prezintă similitudini cu definitia precedentă în sensul că poate
fi identificată conceptual sau metodologic cu psihanaliza ș i/sau psihoterapia psihodinamica,
dar la fel de proba bil se poate orientata mai degrabă spre unele dintre abordaril e umaniste,
centrate pe persoană , existential ă sau transpersonal ă.
Setting -ul presupune întâlniri efectuate î n mod regu lat (de obicei săptămânal), pe termen lung
(între câ teva luni sau ani), est e doar ocazional o intervenție ce susține un diagnostic psihiatric
și frecvent practicată (și plătită) particular .

13

Pana in present, ne -am uitat la diferite zone sau niveluri de dispozitii. Urmatorul set
de definitii este diferit. Limba jul devine mai ethnic si este introdus conceptual de stabilire a
categoriei psihoterapiei. Primul este usor politic; al doilea mai ethnic (amandoua de interes
pentru cei in cadrul profesiei), dar le sunt incercari de a descrie domeniul psihoterapiei si
organizarea acestui domeniu; alte tipuri care urmeaza se refera la psihoterapie mai mult ca un
remediu pentru anumite aspecte ale societatii, etc.
7. Psihoterapia politica/juridical.
Aceasta este psihoterapia vazuta politic sau juridic in diferite tari si de diferite
profesii din Europa; unele dintre aceste perspective au fost deja usor mentionate in alte
definitii. Unele tari europene au adoptat legi care incearca sa defineasca psihoterapia ca o
activitate care poate fi facuta corect numai de profesionisti ; de obicei psihiatri si psihologi.
Prin urmare, sa fii inregistrat ca psihoterapeut in acea tara -trebuie sa fii calificat ca psihiatru
sau psiholog. Alte tari europene au, sau se indreapta catre o inregistrare nationala sau statala
a psihoterapeutilor care poate include psihoterapeutii obisnuiti sau alti profesionisti cu
pregatire specifica suficienta. Alte tari europene (unele din U.E, altele din CEE, si in alte tari)
nu au reglementari specifice -inca ! Aceasta este similara cu o situatie din America, unde
fiecare stat are diferite reglementari. Statul New York 11 si California 12 reglementeaza
activitatea de psihoterapie mai mult decat alte state.
Psihoterapia -in acest context -este o activitate reglementata/licentiata : adica nimeni
nu poate practica fara a fi autorizat sau licentiat -adica nu poti apela la un psihoterapeut
(profesionist) fara ca acesta sa fie inregistrat sau autorizat; sau ca este nereglementata. Tarile
din Europa variaza in mod semnificativ si situatia se schimba si se dezvolta.
Avand i n vedere situatia politica/ juridical din Uniunea Europeana, care initial a fost
stabilita ca o piata libera a muncii, daca o persoana este inregistrata intr -una din tarile U.E,
|atunci ea are dreptul legal de a lucra in orice alta tara. Implicatia acestei legi superioare este
ca unele legi superioare este ca unele legi nationale care reglementeaza activitatea sau
profesia intr -o anumita tara, nu se va ridica in instanta, daca s -a constatat. Au fost deja cateva
cazuri de succes in unele tari cu o astfel de lege.
PAM incearca sa convinga UE – Sa stabileasca o “Platforma comuna” a Psihoterapiei
pentru 25+ tarile UE: In cazul in care majoritatea tarilor pot fi de acord cu anumite norme de
baza ale unei profesii in afara legii sa fie rasturnata; totusi aceasta structura este plina de
dificultati in Parlamentu / Comisia Europeana, si este atat de complexa incat nici -o Platforma
Comuna nu a fost adoptata pentru nici -o profesie in ultimii 5 ani.
Singurul instrument este o “Directiva Sectoriala”, existenta pentru 7 Profesii
particulare si 13 speciale, iar aceasta forma de reglementare a fost in mare masura intrerupta.

14 Situatia este in continua schimbare si cea mai recenta Directiva UE (2005/36/UE)
consolideaza si modernizeaza pozitia prezenta cu privire la recunoast erea transnationala a 14
calificari profesionale. PAM este acum acceptata ca o organizatie profesionala (membru
consultant) UE cu privire la 15 calificari profesionale referitoare la psihoterapie.
8. Psihoterapia clasificata.
Aceasta este psihoterapia vazu ta ca o multitudine de abordari sau orientari
metodologice diferite, in mare masura din domeniul Psihologiei si Stiintelor Umaniste, care
pot fi de obicei, clasificate intr -un numar de modalitati si metode distincte cu multe origini
diferite, puncte de ved ere si metodologii (tehnici);
Intr-un mod similar celui cu clasificarea Speciilor (de plante si animale), un tip de
psihoterapie -in acest context -este definita ca modalitate (sau metoda) prin care psihoterapia
sa fie vazuta liber intr -unul sau mai multe as pect ale psihoterapiei similar. Prin urmare, exista
tipuri de alte psihoterapii ( modalitati sau metode) care sunt apropiate, si unele chiar foarte
diferite: unele modalitati se interpreteaza diferit.
In acest context, exista aproximativ 4 psihoterapii uni versale de integrare convenite
(psihodinamice, cognitive -comportamentale, sistemice si umaniste) sau aproximativ 12
colectii de masa general aprobate (ex: psihanalitice, psihodinamice, orientate catre corp,
umanistice, existential, transpersonale, hipo -psihoterapeutice, de grup, psihoterapii de
integrare); si exista intre 400 si 600 metode de psihoterapie diferit identificate.
O coregrafiere unu -la-unu- metoda in masa -nu este mereu posibila.
O psihoterapie – in acest context -este definita doar ca o psihoter apie adecvata pentru
PAM, in cazul in care metoda (modalitatea) organizatiei de psihoterapie este legal
inregistrata si poseda o structura administrativa si financiara responsabila ; trebuie sa fie
activa in domeniul psihoterapiei; trebuie sa aiba o defini tie clara a celui care lucreaza, sau
este un membru din organizatie, si trebuie sa aiba un cod scris de etica sau practica, in mare
parte compatibile cu principiile etice ale tarii sau profesiei (pam) 16.
O psihoterapie -in acest context -este de asemenea de finita doar ca o psihoterapie
adecvata, in care este clar ca a existat un nivel de publicatii academic, rezonabil,
semnificativ; ca exista activitati profesionale de la egal la egal; ca exista conferinte publice si
profesionale, pe o scara de timp semnific ativa; ca exista un nivel rezonabil/ stiintific de
cercetare intreprinsa; de asemenea, ca exista o dovada a activitatii clinice extinse si ca
metoda are definitii si limite clare, etc. -toate pentru a asigura ca este mai mult decat o
filosofie pur teoretica , sau un sistem de credinta, sau (sa zicem) cativa oameni recent asezati
intr-un birou.
O psihoterapie buna – in conformitate cu PAM – trebuie sa primeasca si un grad de
acceptare: trebuie sa aiba validitate stiintifica a modalitatii sau metodei evaluate, pr intr-un
proces de auto -descriere, control, prin examinarea raspunsurilor de fond in scris de criteriile
de aplicare PAM pentru orice modalitate sau metoda la nivel European. (Cele 15 intrebari cu
privire la Validitatea Stiintifica). Aceasta forma de preluc rare (la zi) a evaluat aproximativ 40
modalitati diferite; a acceptat pe cele mai multe; a gasit cateva observatii a fi insuficiente sau
inadecvate, si a invitat la re -plicare, oferind deseori sprijin la depunerea prezentarii; unele
organizatii au plecat i n acest moment, preferand sa nu fie prelucrate; numai 2 -3 metode au
fost definiti excluse, dupa multe procesari – pe diferite motive.
Psihoterapia -in acest context -reprezinta o modalitate bogata si in continua dezvoltare
a metodelor psihoterapeutice extre m de diferite; practicate la nivel European (in mai multe

15 tari diferite) si multe dintre ele si la nivel mondial, printr -un numar de profesionisti instruiti
intr-un numar mare de locatii diferite.
Psihoterapia -in acest context -este, de asemenea, stabilirea (Europeana) a standardelor
de formare profesionala, competente si metode de evaluare pentru stagiari; principi etice si
parametrii de cercetare; cu metode care actioneaza profesional intr -un mod rezonabil),
recunoscut reciproc; exista o recompensa putern ica consensuala si exista un avertisment la fel
de puternic , pentru a nu exclude metode din afara, fara a fi data orice oportunitate foarte
clara de intalnire si stabilire.
Profesia de psihoterapie -asa cum este in curs de dezvoltare in acest context -este in
mare masura definita de sine si auto -reglementata de practicieni profesionisti sau de asociatii
profesioniste si scoli de formare associate cu diferite metode. In cazul in care exista legi pe
psihoterapie, ele sunt adesea scrise pentru a exclude diverse modalitati si, de asemenea un
numar de psihoterapeuti (persone care practica psihoterapia, limitand astfel practica, cu una
care ar trebui sa fie facuta numai de psihiatri si psihologi). In cazul in care exista legi pe
psihoterapie, ele sunt adesea scrise pentru a exclude diverse modalitati si, de asemenea un
numar de psihterapeuti, (limitand astfel practica, cu una care ar trebui sa fie facuta numai de
psihiatri si psihologi). In fiecare tara unde exista o lege, un numar de psihoterapeuti
profesionsti au fost (sau vor fi) exclusi.
Unele dintre aceste legi sunt acum contestate in instantele de judecata ca fiind
“practice restrictive” sau actionand impotriva principalului UE a liberei cirrculatii a
profesionistilor din Europa. In acest moment -trebuie sa fie clar ca in acest context -unele
metodologii sau grupuri care se numesc “psihoterapii” si care ar putea avea in mod
corespunzator psihoterapeuti calificati practicand in interiorul lor, pot fi 9 in realitate sau in
practica 0 mai aproape de o secta sau un c ult, dar acestea pot fi probabil determinate doar
folosind instrumentele de evaluare si comparative cu alte modalitati, sau prin examinare
externa de catre autoritatile de stat sau juridice.
Unele organizatii, cum ar fi “ Scientology”, au reusit pana in pr esent, sa evite un
astfel de control.

Psihoterapie Societală.
Această este psihoterapia, văzută ca un fenomen al secolului XX în mare parte într -o
cultură de Vest, urbană. Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută ca o reacție psiho –
socială și psi ho-econimică și compensație pentru dezvoltarea indivizilor izolați și relocați și
familiilor mici, ca rezultat care a precedat Revoluția Industrială și dezvoltarea, relativ
recentă, a populațiilor urbane mari (de -a lungul ultimilor 150 de ani).
Psihoter apia, în acest context, poate fi văzută ca o compensare pentru o familie
extinsă, cu accesul la rude, vecini de încredere și bine cunoscuți, restul satului, tribului sau
unității culturale, cu asocierea ierarhică a bătrânilor, preoților, șamanilor, vracilo r, femeilor
înțelepte, vrăjitoarelor, înțelepților, clar -văzătorilor, druizior, moașelor, frizerilor, etc. cu
suportul social și structuri regulatorii consacrate în munca breslelor, asociații de comerț,
uniuni, căpitani și sergenți, profesori, doctori etc, și de asemenea cu judecători, lorzi și regi,
etc. – toate furnizând o variată sursă de ajutor, suport, control, înțelepciune și obiectivitate
asociaților lor biologici și sociali.
Psihoterapia, în acest context, este creația unei activități profesionale dintr -un set de
nevoi umane care nu au fost îndeplinite în altă parte, că oamenii care trăiesc vieți tradiționale
să nu aibă nevoie de un un psihoterapeut profesionist, deoarece, aceste nevoi ar fi, probabil,

16 îndeplinite adecvat din alte surse din sociata tea în care se află. De asemenea susține și
încurajează importanta individului, "eu -lui", în societate, mai degrabă decât punctul de
vedere că individul este insignifiant, o unitate de producție sau subordonat al acelei societăți.

Psihoterapia trans -culturală
Această psihoterapie este văzută semnificativ diferit de diferite culturi (etnice,
naționale și internaționale), în anumite religii și grupări sociale. Sunt diferite presupuneri,
contexte culturale și sociale și acestea, profesional și etic, necesi tă conștientizare și
sensibilități diferite și suplimentare.
Psihoterapia, în acest context, trebuie, de asemenea, văzută ca un aspect al globalizării
vestice care suprapune (și înlocuiește) multe culturi tradiționale, limbi, practici, mentalități și
tradiții.
Psihoterapia, în acest context, trebuie, de asemenea, văzută dintr -o perspectiva critică
radicală, existențială sau post -modernistă care încearcă sa depășească cultura, moravurile,
presupunerile și perspectivele unor tendințe tradiționale și moder niste și este, deci, capabilă
de a critică puncte de vedere înguste ale "culturii", "capitalismului", "obiectivitatii științifice"
și "progresului", în așa fel concentrându -se mai mult pe inegalitate, nedreptate, diferență,
pluralitate și contexte cultural e variate. În acest context, munca și gândurile oamenilor ca
Heidegger, Sartre, Derrida, Lacan, și în particular Focault sunt semnificative în a oferi o
critică filosofică și psihologică a culturii predominant (Vest) europene. Focault a criticat
câteva ins tituții sociale, în special psihiatria, medicina, moartea, științele umane, sistemul
penitenciar și sexualitatea umana și a fost criticat la rândul lui.
Psihoterapia, în acest context transcultural, este practicată diferit în China, India,
Japonia, Ameri ca de Sud, Africa și Rusia decat în culturile de Vest din Europa, America de
Nord și Australia.
Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută de feminiști și post -feminiști foarte
diferită (și poate mai puțin relevantă) pentru femei, deoarece este pre dominant bazată pe
perspective, norme și concepte masculine. De aceea, psihologia feminină pune un accent
puternic pe egalitatea sexelor și drepturile femeilor și psihoterapia feministă evita
"diagnosticul" și este înclinată semnificativ către eliberarea d e presupuneri predominante și
împuternicirea clientului (femeii).
Psihoterapia este practicată, în acest context, – cu o orientare religioasă (Creștină,
Iudaică, Musulmană, Budistă sau Taoistă); sau este bazată într -un context spiritual
(transpersonal, s hamanistic, păgân) sau care lucrează cu oameni din grupuri culturale
speciale (Rromi, Evrei hasidici, Sami, etc.) sau grupuri naționale sau grupuri culturale
încrucișate ( Basci, Kurzi, Tirolieni, Ciprioți, etc.); sau cu oameni cu nevoie socio -culturale
speciale (Evrei ortodoxi, Shahed, Amish, Plymouth, musulmani tradiționali. etc.) sau care au
fost dislocați (refugiați, căutători de azil, victime relocatiilor economice sau de mediu, etc.);
sau probleme culturale vast diferite (educația femeilor musulmane, atitudinea către căsătorie,
divorț și văduve, predominantă bărbaților în poziții ierarhice, etc.); poate fi de asemenea
considerată ca trans -culturală și va avea, probabil, nevoie de conștientizare și training special.
Psihoterapia, cum este practicată î n zone rurale sau situații tradiționale – doctori
chinezi desculți, sate tradiționale, spitale rurale și centre de sănătate în Africa sau India, etc.
este, de asemenea trans -cultură, pentru că adună des concepte Vestice cu concepte
tradiționale.

17
Psihoter apia fenomenologică

Această este psihoterapia, ca o abordare fenomenologică sau experentiala la o vastă
varietate de activități în societatea umană, cu interese majore în diferite experiențe ale
indivizilor, ajutându -i să treacă peste dificultăți, să re zolve conflicte, să își schimbe
comportamentele și să ajungă la o înțelegere mai mare atât a sinelui cât și a mediului.
Psihoterapia, în acest context, este puțin mai filosofică, posibil academică sau
intelectuală și deține câțiva practicanți care lucrea ză clinic. Există și o metodă sau modalitate
a psihoterapiei și anume existențială și/sau fenomenologică.
Psihoterapia, în acest context, are, în particular, relevanță în Europa, datorită varietății
sociale, culturale, religioase, economice, ale limbi și diversității politice, moderată de recente
desfășurări istorice.
Psihoterapia, în acest vast context, poate include acele psihoterapii cu un punct de
vedere în particular filosofic sau epistemologic, incluzând câteva sisteme de credință
spirituale, cum ar fi Budismul, psihoterapii transpersonale sau Creștine, deși acestea ar putea
fi un alt grupaj și, de aceea ar avea nevoie de o categorie de sine stătătoare.

13. Psihoterapia Diferențiata
Aceasta este psihoterapia văzută ca și activitate profesională care este practicată într -o
varietate de forme diferite: într -o manieră individuală, privată (unu -la-unu); cu familii sau
cupluri; într -un grup de indivizi, care se confruntă cu același tip de dificultăți sau cu
problematici asemănătoare, sau care au venit sep arat pentru a putea lucra cu grupul de
psihoterapie.
Psihoterapia – în acest context – poate fi coordonată într -o largă varietate de contexte:
acestea includ spitale, policlinici, clinici, săli de operație, hosteluri, închisori, organizații de
voluntari, c ompanii, tabere de refugiați, centre educaționale, etc., cât și în domeniul privat, în
forme și locuri variate.
Psihoterapia – în acest context – poate fi practicată cu un număr diferit de grupuri de
clienți: adulți, pacienți din spitale, prizonieri, crimi nali, refugiați, victime (de dezastre
naturale, accidente, boli diverse, razboaie si traume), dependenți de diferite substanțe, copii și
adolescenți; pentru cei care iși doresc proceduri speciale – operații estetice sau tratamente
pentru infertilitate, etc .
Există, de asemenea, arii specializate ale practicii psihoterapiei, incluzând: educația,
supervizarea, managementul de caz, managementul serviciului, cercetarea, etc.
Practicanții psihoterapiei – în acest context – desfășurându -și activitatea în atâtea
moduri diferite, incluzând aceste activități specializate, vor avea nevoie de un surplus de
informare specializată.
Ca urmare a definirii psihoterapiei, avem nevoie să ne îndreptăm atenția către diversele
forme de educație in psihoterapie.