Unitatea Bisericii Prin Euharistie Dupa Noul Testament
UNITATEA BISERICII PRIN EUHARISTIE
DUPĂ NOUL TESTAMENT
Motto:
„Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu”.
(Ioan 6, 51)
,,Și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea”.
(I Corinteni 11, 24-25)
„De aceea când ne apropiem să ne împărtășim… să socotim că ne împărtășim cu dumnezeiescul Trup ca din cleștele de foc al serafimilor, pe care l-a văzut Isaia (Isaia 6, 6-7); iar cu dumnezeiescul sânge așa să ne împărtășim ca și cum am atinge cu buzele dumnezeiasca și preacurata coastă a lui Hristos”.
(Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospățul Stăpânului)
Cuprins
Abrevieri
INTRODUCERE
Capitolul 1. IISUS HRISTOS – FIUL LUI DUMNEZEU ÎNTRUPAT
Proorociri despre venirea Mântuitorului
Necesitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu
Întruparea Fiului lui Dumnezeu
Chenoza
Capitolul 2. Biserica, trupul lui Hristos prelungit în Euharistie
2.1. Hristos și Biserica
16) Împărăția lui Dumnezeu și Biserica, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1956, p. 539 (poze în telefon 29.04).
19) Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană, în Ortodoxia, nr. 1, 1973, p. 5. (poze în telefon 29.04)
2.2. Lucrarea lui Hristos în Biserică
6) Opera mântuitoare a Domnului Iisus Hristos și slujirea Bisericii Sale, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1963, p. 424. (poze în telefon 28.04)
Poze în telefon 29.04 – Intercomuniune sau comuniune; Comuniunea, plenitudinea a Bisericii și Expresie a unității Bisericii Biserica – taina mântuirii în care și activează taina lui Hristos. Biserica Trup tainic al Lui, Ort., nr. 1-2, 1978 (poze 11.05)
2.3. Hristos cu cele văzute și cele nevăzute în Biserică
20) Biserica – taina mântuirii în care și activează taina lui Hristos. Biserica Trup tainic al Lui, Ort., nr. 1-2, 1978, p. 63. (poze în telefon 29.04)
21) Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos, în Ortodoxia, nr. 3, 1982, p. 336. (poze în telefon 29.04)
Capitolul 3. EUHARISTIA
Instituirea Sfintei Euharistiei. Generalități
Euharistia, prelungire și actualizare a jertfei lui Hristos (poze 11.05 – Patimile și moartea pe Cruce a lui Hristos… p. 67
Hristos prezent, viu și tainic în Biserică
Comunitatea Bisericii cuprinsă prin Hristos euharistic în Sf. Treime
36) Întruparea Mântuitorului și răspunderea comunității creștine, în Mitropolia Banatului, nr. 7-9, 1965, p. 513.
15) Aspectul comunitar al Sfintei Euharistii, în Ortodoxia, nr. 4, 1987, p. 137. Poze în telefon – foarte bun textul, îl includ numaidecât
20) Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharistii, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1959, p. 417. Poze 11.05
17) Rolul comunității și însușirea mântuirii subiective, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1957, p. 343. Poze 11.05
8) Sfânta Treime și sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1971, p. 520. Poze 11.05 începutul îl pun la începutul capitolului
9) Sfânta Treime ca și comuniune și viață a Bisericii, în Mitropolia Ardealului, nr. 5, 1990, p. 3.
Capitolul 4. Biserici locale și Biserica Universală
Creștinii chemați de Hristos – ofrandă a neamului (poze 29.04. Biserica și Bisericile, de Chițescu)
89) Iisus Hristos iubitorul de oameni, în Ortodoxia, nr. 1, 1966, p. 54. (poze 11.05)
Înfrățirea creștinilor după neamuri în vița cea adevărată: Hristos
5) Pe calea unității Bisericii lui Hristos: unitatea și formele ei, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1963, p. 456.
1) Împăcarea și înnoirea lumii în Hristos și pacea pe pământ, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 569. (poze în telefon 28.04.1
54) Iisus Hristos – Viața lumii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1983, p. 114. (poze 11.05 – la prima vedere textul e bun pentru capitolul Euharistie)
19) Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în Studii Teologice, nr. 7-10, 1976, p. 683. (poze 11.05)
32) Uniurea credinciosului cu Hristos prin Sfintele Taine în Biserică, în Mitropolia Moldovei, nr. 3-6, 1979, p. 278.
Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, D. Stăniloae
Viața creștinilor de pretutindeni purtați de Hristos spre mântuirea veșnică
4) Adevărata cale spre refacerea unității Bisericii lui Hristos, în Ortodoxia, nr. 3, 1962, p. 334. (poze 13.05)
63) Împăcarea și înnoirea lumii în Hristos și pacea pe pământ, în Mitropolia Moldovei, nr. 1-2, 1986, p. 59.
25) Drumul cu Hristos Mântuitorul prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, nr. 2, 1976, p. 402. (poze în telefon 13.05)
Împărăția lui Dumnezeu ca realitate și nădejde, Studii Teologice, nr. 1-2, 1981 (poză din 19.03) p. 141
59) Mântuirea în Iisus Hristos, în Ortodoxia, nr. 2, 1985, p. 345. (poze 13.05 foarte bun material, textul îl bag ca început in lucrare)
6) Mântuire și comnuniune, în Ortodoxia, nr. 2, 1977, p. 266. (poze în telefon 13.05 foarte bun)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Abrevieri
Art – articol;
Drd – Doctor;
IBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;
Sim. Cred. – Simbolul Credinței;
Cărțile Vechiului Testament:
Ag – Agheu;
Deut – Deuteronom;
Fc – Facere;
Num – Numeri;
Mal – Maleahi;
Mih – Miheia;
Ps – Psalmi;
Pr – preot;
Prof – profesor;
Is – Isaia;
Iez – Iezechia;
Ier – Ieremia;
Sof – Sofonie;
Zah – Zaharia;
Cărțile Noului Testament:
Mt – Matei;
Lc – Luca;
In – Ioan;
Evr – Evrei;
Gal – Galateni;
Rom – Romani;
I Pt – I Petru;
INTRODUCERE
Lumea trece printr-o criză moral-spirituală și chiar religioasă. Din ea decurg toate celelalte crize social-economice ale omenirii. Lumea își duce existența în afară de Dumnezeu și de Biserica Lui. Trăim într-o epocă îngrozitoare și periculoasă din punct de vedere spiritual. Este îngrozitoare nu numai din cauza urii, a vrăjmășiei, a sângelui; este îngrozitoare în primul rând pentru că se întețește răscoala împotriva lui Dumnezeu și a Împărăției Lui, căci omul a devenit măsura lucrurilor, nu Dumnezeu.
Iisus Hristos a venit pe lume să vestească și să dăruiască oamenilor împăcarea cu Dumnezeu. El a inaugurat în lume o viață nouă, o nouă orânduire, în care oamenii să privească și să vadă lumea și întreaga făptură așa cum o vede Dumnezeu Care a creat-o. Iisus Hristos Și-a început propovăduirea cu vestirea: ,,pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt. 3, 2) și a întemeiat în lume Biserica, instituția divino-umană. Prin ea, Mântuitorul a urmărit să înalțe pe oameni la Sine, să-i facă pe aceștia moștenitori ai Împărăției veșnice. Această Împărăție a iubirii, Mântuitorul a încredințat-o la Cina cea de Taină prin Apostoli întregii omeniri: ,,Eu vă încredințez vouă Împărăția precum Mi-a încredințat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la Cina Mea, în Împărăția mea” (Lc. 12, 29-30). Biserica împlinește această lucrare în și prin Sfânta Liturghie.
În poziția lui verticală, omul este în centrul lumii și dă acestei lumi unitatea ei, binecuvântând și mulțumind lui Dumnezeu. Survenind însă păcatul prin care a preferat lumea în locul lui Dumnezeu, omul a ,,orbit”. Nu mai este capabil să-și dea seama că Dumnezeu este totul în toate, se vede doar pe sine, se iubește pe sine și ale sale. Prin aceasta el a pierdut viața euharistică, viața din Viață. În loc să transforme lumea într-o viață în Dumnezeu, el a materializat-o.
Într-un binecunoscut text evanghelic, Mântuitorul Hristos arată explicit, și nu în parabolă, ce este viața veșnică: ,,Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3). Așadar, viața veșnică nu se dobândește oricum, chiar în lipsa căutării și a cunoașterii lui Dumnezeu încă din lumea aceasta, și nici ca răsplată a unei evlavii neștiutoare sau închipuite. Ea este rodul cunoașterii, și anume al cunoașterii – prin credință și curăția vieții – a Celui mai presus de toată firea, Care, ,,la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), a cercetat și a mântuit, prin Însuși Fiul Său întrupat, omenirea răzlețită în moarte: ,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, dar ,,Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18). De aceea cine Îl cunoaște pe Fiul, Îl cunoaște pe Tatăl.
Însă, cunoașterea cea întru adevăr a Persoanei lui Iisus Hristos nu se află la îndemâna omului singuratic, sau a vreunei comunități din afara Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească. Ea este cu putință numai în Duhul Sfânt, nedespărțit de Trupul lui Hristos, Biserica.
Biserica este comunitatea și instituția teandrică, la baza căreia stă întreaga Revelație dumnezeiască și lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos, aflat într-o continuă relație cu oamenii, membrii Trupului Său tainic, prin Duhul Sfânt.
Prezint această lucrare, pe de o parte cu un sentiment de bucurie, fiindcă nu este ceva mai interesant și folositor decât să ai în față o lucrare care este legată de credința în Hristos, pe de altă parte cu un sentiment de îngrijorare, de teamă pentru că problema unității Bisericii este atât de vastă, încât cuprinde întreaga învățătură de credință a Bisericii: hristologia, soteriologia, haritologia, eclesiologia și eshatologia. Fiecare dintre aceste părți ale învățăturii de credință creștină caută să dea răspuns la întrebarea, pusă de un tânăr și de un cărturar lui Iisus: ,,Ce să fac să mă mântuiesc?” sau ,,ce să fac ca să am viața veșnică?” (Mt. 19, 16; Mc. 10, 17; Lc. 10, 25).
În cele ce urmează, vom scoate în evidență două lucruri fundamentale pentru viața noastră pământească în perspectiva vieții cele veșnice, și anume: pe de o parte importanța unității credincioșilor, care formează ,,trupul tainic al Domnului- Biserica” și pe de altă parte, Sfânta Euharistie, taina tainelor – arvuna vieții veșnice.
Capitolul 1. IISUS HRISTOS – FIUL LUI DUMNEZEU ÎNTRUPAT
Proorociri despre venirea Mântuitorului
Dumnezeu creând prin Cuvântul și Fiul Său Unul-Născut toate (In. 1,3), a creat pe oameni ca chipuri ale Fiului Său, pentru a-și extinde iubirea părintească și la alți fii, dar nu deoființă cu Sine și deci nu printr-o lege intrinsecă, fiindcă aceasta ar relativiza pe Unul-Născut și L-ar supune pe Dumnezeu unei legi, care nu ar mai menține o deosebire între Dumnezeu și lume. Dar voind să dea ființă tuturor formelor de existență, a creat și o ordine materială și pe oamenii compuși din spirit și trup, deci a creat și materia și lumea materială ca un mijloc de unire și de manifestare a iubirii lor, dar dependenți în mod accentuat de voința prin care vrea să-și manifeste iubirea, dar și tăria spirituală.
În planul divin al creației a fost cuprinsă nu numai crearea omului, ci și mântuirea acestuia după căderea în păcat. De aceea, odată cu pedeapsa pronunțată de Dumnezeu asupra protopărinților noștri, li s-a dat acestora și făgăduința unui Mântuitor, care să-i scoată din starea de decădere în care au ajuns după păcat. După ce l-a blestemat pe șarpe pentru ispitirea Evei, Domnul Dumnezeu a continuat: ,,Vrăjmășie (dușmănie) voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și între sămânța ei; de aceea va zdrobi capul tău, iar tu vei înțepa călcâiul ei” (Fc. 3, 15). După făgăduința (Protoevanghelia) pe care Dumnezeu a dat-o întregului neam omenesc pe când el se afla încă în coapsele lui Adam (sămânța femeii (Mântuitorul) va zdrobi capul șarpelui, câștigând astfel biruință deplină asupra diavolului), în răstimpul de la Adam până la potop, numele simbolice date unor urmași ai acestuia au avut sens profetic, menținându-se nădejdea trimiterii unui Mântuitor și a izvbăvirii din starea de decădere în care se afla neamul omenesc.
Condițiile necesare mântuirii nu le putea îndeplini decât o Ființă atotputernică și atotsfântă, deci divină, dar și umană, pentru a împărtăși oamenilor în chip intim și deplin această mântuire: „Eu sunt Cel care șterge păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale” (Is. e. Ea este rodul cunoașterii, și anume al cunoașterii – prin credință și curăția vieții – a Celui mai presus de toată firea, Care, ,,la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), a cercetat și a mântuit, prin Însuși Fiul Său întrupat, omenirea răzlețită în moarte: ,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, dar ,,Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18). De aceea cine Îl cunoaște pe Fiul, Îl cunoaște pe Tatăl.
Însă, cunoașterea cea întru adevăr a Persoanei lui Iisus Hristos nu se află la îndemâna omului singuratic, sau a vreunei comunități din afara Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească. Ea este cu putință numai în Duhul Sfânt, nedespărțit de Trupul lui Hristos, Biserica.
Biserica este comunitatea și instituția teandrică, la baza căreia stă întreaga Revelație dumnezeiască și lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos, aflat într-o continuă relație cu oamenii, membrii Trupului Său tainic, prin Duhul Sfânt.
Prezint această lucrare, pe de o parte cu un sentiment de bucurie, fiindcă nu este ceva mai interesant și folositor decât să ai în față o lucrare care este legată de credința în Hristos, pe de altă parte cu un sentiment de îngrijorare, de teamă pentru că problema unității Bisericii este atât de vastă, încât cuprinde întreaga învățătură de credință a Bisericii: hristologia, soteriologia, haritologia, eclesiologia și eshatologia. Fiecare dintre aceste părți ale învățăturii de credință creștină caută să dea răspuns la întrebarea, pusă de un tânăr și de un cărturar lui Iisus: ,,Ce să fac să mă mântuiesc?” sau ,,ce să fac ca să am viața veșnică?” (Mt. 19, 16; Mc. 10, 17; Lc. 10, 25).
În cele ce urmează, vom scoate în evidență două lucruri fundamentale pentru viața noastră pământească în perspectiva vieții cele veșnice, și anume: pe de o parte importanța unității credincioșilor, care formează ,,trupul tainic al Domnului- Biserica” și pe de altă parte, Sfânta Euharistie, taina tainelor – arvuna vieții veșnice.
Capitolul 1. IISUS HRISTOS – FIUL LUI DUMNEZEU ÎNTRUPAT
Proorociri despre venirea Mântuitorului
Dumnezeu creând prin Cuvântul și Fiul Său Unul-Născut toate (In. 1,3), a creat pe oameni ca chipuri ale Fiului Său, pentru a-și extinde iubirea părintească și la alți fii, dar nu deoființă cu Sine și deci nu printr-o lege intrinsecă, fiindcă aceasta ar relativiza pe Unul-Născut și L-ar supune pe Dumnezeu unei legi, care nu ar mai menține o deosebire între Dumnezeu și lume. Dar voind să dea ființă tuturor formelor de existență, a creat și o ordine materială și pe oamenii compuși din spirit și trup, deci a creat și materia și lumea materială ca un mijloc de unire și de manifestare a iubirii lor, dar dependenți în mod accentuat de voința prin care vrea să-și manifeste iubirea, dar și tăria spirituală.
În planul divin al creației a fost cuprinsă nu numai crearea omului, ci și mântuirea acestuia după căderea în păcat. De aceea, odată cu pedeapsa pronunțată de Dumnezeu asupra protopărinților noștri, li s-a dat acestora și făgăduința unui Mântuitor, care să-i scoată din starea de decădere în care au ajuns după păcat. După ce l-a blestemat pe șarpe pentru ispitirea Evei, Domnul Dumnezeu a continuat: ,,Vrăjmășie (dușmănie) voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și între sămânța ei; de aceea va zdrobi capul tău, iar tu vei înțepa călcâiul ei” (Fc. 3, 15). După făgăduința (Protoevanghelia) pe care Dumnezeu a dat-o întregului neam omenesc pe când el se afla încă în coapsele lui Adam (sămânța femeii (Mântuitorul) va zdrobi capul șarpelui, câștigând astfel biruință deplină asupra diavolului), în răstimpul de la Adam până la potop, numele simbolice date unor urmași ai acestuia au avut sens profetic, menținându-se nădejdea trimiterii unui Mântuitor și a izvbăvirii din starea de decădere în care se afla neamul omenesc.
Condițiile necesare mântuirii nu le putea îndeplini decât o Ființă atotputernică și atotsfântă, deci divină, dar și umană, pentru a împărtăși oamenilor în chip intim și deplin această mântuire: „Eu sunt Cel care șterge păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale” (Is. 43, 25).
Făgăduința despre venirea unui Mântuitor este însă mereu întărită și exprimată din ce în ce mai clar și în termeni mai preciși prin cele vestite de Dumnezeu poporului ales, începând cu Avraam, părintele acestui popor. Astfel, Dumnezeu îi spune: ,,Întru tine se vor binecuvânta toate neamurile” (Fc. 12, 3; 18, 18); ,,Binecuvântând, te voi binecuvânta și înmulțind, voi înmulți sămânța ta ca stelele cerului și ca nisipul mării” (Fc. 22, 17). Aceeași făgăduință o întărește lui Isaac, fiul lui Avraam: ,,întru sămânța ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Fc. 26, 4). Patriarhului Iacob, părintele celor douăsprezece seminții ale lui Israel, Dumnezeu îi repetă aceeași făgăduință, cu specificarea că sămânța lui ,,se va lăți spre mare și spre miazăzi și spre miazănoapte și spre răsărit” (Fc. 28, 14). Aceluiași patriarh, Dumnezeu îi descoperă că din coapsele fiului său, Iuda, se va naște Mântuitorul: ,,Nu va lipsi Domn din Iuda și povățuitor din coapsele lui, până ce vor veni cele gătite lui (Șilo), și acela va fi așteptarea neamurilor” (Fc. 49, 10). La fel, vrăjitorul păgând Valaam, chemat de regele Moabului, Balac, ca să blesteme pe Israel, din porunca Domnului profețește acestuia că din poporul ales se va naște Mântuitorul: ,,Îl văd, dar acum încă nu-i; Îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi” (Num. 24, 17). Însuși Moise reamintește făgăduințele mereu reînnoite, făcute de Domnul poporului ales prin patriarhii și strămoșii lui, spunând: ,,Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, asemenea mie, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați” (Deut. 18, 15).
Promisiunile divine făcute poporului ales de Dumnezeu sunt repetate în dese rânduri, pentru ca, în măsura în care, prin legea ceremonială, acesta a ajuns la conștiința păcătoșeniei și la întărirea acesteia, să dorească tot mai mult venirea unui Mântuitor. Astfel, iconomia divină pregătește prin aceste făgăduințe și profeții, pe poporul evreu pentru ,,plinirea vremii” (Gal. 4, 4).
În cărțile profeților din Vechiul Testament, aflăm numeroase locuri în care se vorbește despre venirea unui Mântuitor care ,,va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1, 21).
Astfel, în cartea profetului Daniel, la capitolul 9, versetele 24-27, aflăm scris despre timpul venirii Mântuitorului: ,,Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă, până ce fărădelegea va trece peste margini și se va pecetlui păcatul și se va ispăși nelegiuirea, până ce dreptatea cea veșnică va veni, vedenia și proorocia se vor pecetlui și se va unge Sfântul Sfinților. Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel Uns – Cel Vestit – sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; și din nou vor fi zidite piețele și zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele șaizeci și două de săptămâni, Cel Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni și va dărâma cetatea și templul. Și sfârșitul cetății va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu și până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât. Și el va încheia un legământ cu mulți într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa și prinosul și în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii”.
Săptămânile de care se vorbește în profeție sunt săptămâni de ani care se calculează de la darea edictului de rezidire a Ierusalimului, de către împăratul Artaxerxe Longimanul, la anul 452 î.Hr.
Despre nașterea Mântuitorului în Betleemul Iudeii, profetul Miheia, în cartea sa cu același nume, la capitolul 5, versetul 1, scrie: ,,Și tu, Betleeme Efrata, cu nimic nu ești mai mic între miile lui Iuda, căci din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei”.
Isaia, marele profet al Vechiului Testament, vorbește și el despre Nașterea Mântuitorului dintr-o fecioară, în cartea sa la capitolul 7, versetul 14: ,,Pentru aceasta Domnul Meu vă va da semn: Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”.
Un alt profet, Zaharia, în cartea sa, la capitolul 9, versetul 9, ne vorbește despre Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim: ,,Bucură-te, foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei”.
Același mare profet, Isaia, referindu-se la Jertfa izbăvitoare și răscumpărătoare a lui Mesia pe care a făcut-o pentru noi, precum și preamărirea Lui, relatează foarte frumos în cartea sa la capitolul 53, versetele 1-12: ,,Doamne, cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea chip nici frumusețe ca să ne uităm la El, și era fără înfățișare ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni: om al durerii și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și desconsiderat. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa: ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale și de mulțumire Se va sătura. Prin suferințele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți, și fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari și cu cei puternici va împărți prada, ca răsplată că Și-a dat sufletul Său spre moarte și cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși Și-a dat viața”.
La un alt profet, Osea, la capitolul 3, versetele 4-5, aflăm scris despre întoarcerea fiilor lui Israel la Dumnezeul lor și la David, împăratul lor: ,,Că zile fără de număr fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere-aminte, fără efod și fără terafimi. După aceea, fiii lui Israel se vor întoarce la credință și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor, și pe David, împăratul lor, iar la sfârșitul zilelor celor de pe urmă, se vor apropia cu înfricoșare de Domnul și de bunătatea lui”.
Iar profetul Daniel, în cartea sa, la capitolul 7, versetele 13-14, vorbește despre domnia și stăpânirea veșnică pe care Tatăl o dă Fiului Omului: ,,Privit-am în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului, și El a înaintat până la Cel vechi de zile, și a fost dus în fața Lui. Și Lui i s-a dat stăpânirea, slava și împărăția, și toate popoarele, neamurile și limbile îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată”.
Numeroase profeții mesianice se află și în cartea Psalmilor și în cărțile altor profeți ai Vechiului Testament, de care amintește și Apostolul neamurilor, Sf. Ap. Pavel.
Profeții mesianice cu privire la timpul și locul venirii Mântuitorului – Ag. 2, 10; Mal. 3, 1;
Cu privire la seminția din care se va naște – Ps. 88, 35; Is. 11, 1;
Cu privire la Pruncul minunat și împărăția Sa viitoare – Is. 9, 6; Ier. 23, 5; Iez. 34, 23;
Cu privire la închinarea magilor și aducerea de daruri – Ps. 71, 10-11;
Cu privire la întreita activitate a Mântuitorului de profet, preot și împărat – Ps. 109, 4-5; Is. 2, 2-4; 11, 10; 31, 1; Ier. 23, 5-6; Mih. 4, 1-22; Zah. 6, 13; Ps. 2, 5;
Cu privire la Patimile, moartea și învierea Lui – Ps. 21, 1; 34, 14-15; 68, 25;
Cu privire la divinitatea Lui – Is. 25, 9; 61, 1; Ier. 23, 6;
Cu privire la slujirea Lui universală, pentru „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) – Is. 49, 6; 55, 5; Ier. 3, 17-18; Sof. 3, 9-10;
Cu privire la Legământul cel nou și veșnic pe care îl va încheia Mesia – Is. 55, 3-5; 59, 21;
Cu privire la Jertfa Euharistică care va înlocui toate jertfele – Mal. 1, 11;
Cu privire la a doua Sa venire – Ps. 49, 2-3;
Cu privire la împărăția dreptății și păcii la care vor fi chemate toate neamurile și care nu va avea sfârșit – Ps. 71, 7-8; Is. 2, 2-3; 9, 6; 32, 1; Mih. 4, 2-4;
Cu privire la trimiterea lui Ilie, la a doua venire, ca înainte-mergător – Mal. 4, 5.
Dumnezeu a menținut pe multe căi trează conștiința comună a popoarelor privind viitoarea venire a lui Mesia. Dar fie că dorința aceasta a cultivat-o prin rațiunile divine din făpturi, ori prin faptele minunate, prin legea morală naturală, ori prin revelația supranaturală, dorința și nădejdea au crescut continuu și prin aceasta Dumnezeu pregătea, de fapt, omenirea pentru venirea Răscumpărătorului. Dumnezeu i-a pregătit atât pe iudei cât și pe păgâni, alimentându-le conștiința, sau lucra prin conștiința oamenilor la pregătirea lor. De aceea, putem spune că venirea Răscumpărătorului a fost totdeauna prezentă în conștiința oamenilor, dar nu ca o idee indiferentă, ci sub forma dorinței, a nădejdii și a așteptării tot mai accentuate, adică nu era o conștiință statică și pasivă, ci lucrătoare și pregătitoare.
Având ca temei cuvintele rostite de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Galateni, capitolul 3, versetul 24, putem afirma fără echivoc că atât anumite locuri din Psalmi și din cărțile profeților Vechiului Testament cât și întreaga lege mozaică, de fapt, a fost ,,călăuză (pedagog) spre Hristos”.
Necesitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu
Cel îndurat, Cel care a dat existența și care a dăruit o existență fericită n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutății, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea față de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieții pline de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin – care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea și grosimea trupului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei –, care a fost izgonit din paradis, potrivit dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte și supus stricăciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întâi l-a povățuit în multe chipuri, chemându-l să se pocăiască prin suspin și cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea întregului neam omenesc aproape, prin amestecul și împărțirea limbilor, prin supravegherea îngerilor, prin incendierea orașelor, prin aparițiile tipice dumnezeiești, prin războaie, prin biruințe, prin înfrângeri, prin semne și minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeți.
Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspândise în multe feluri, care subjugase pe om și care îngrămădise în viață toată căderea, și să readucă pe om la o existență fericită.
Căzând oamenii din relația iubitoare cu Tatăl și cu Fiul, prin nemanifestarea tăriei voinței lor față de materie, Fiul cu bunăvoința Tatălui Care a creat pe om după chipul Lui, L-a făcut și pe El om, compus din suflet și materie, dar rămânând și Dumnezeu, ca să facă nepieritoare unirea umanului compus din suflet și materie cu Dumnezeirea.
Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer pentru a împlini opera de mântuire a noastră, pentru a
ne elibera din captivitatea diavolului, pentru a distruge dominarea păcatului în natura noastră, pentru a zdrobi moartea, plata păcatului. Pătimirea, Moartea și Învierea lui Hristos, prin care s-a împlinit opera Sa de răscumpărare, ocupă deci un loc central în iconomia divină față de lumea căzută. Din acest motiv, este foarte de înțeles ca dogma răscumpărării să primească o importanță capitală în gândirea teologică a Bisericii.
Dumnezeu fiind iubire (I In. 4, 4) a creat lumea din iubire. El a dorit ca să împărtășească și creaturii această iubire care exista în sânul Persoanelor Sfintei Treimi. Dionisie Areopagitul ne spune: ,,Binele, prin însuși faptul că e binele, ca bine ființial, întinde bunătatea la toate cele ce sunt. De fapt, precum soarele nostru, nu prin cugetare sau voință, ci prin însuși faptul că este, luminează toate care participă la lumina lui, după rațiunea puterii lor, așa și binele mai presus de soare, prin însăși existența lui, ca arhetipul ridicat mai presus de chipul lui obscur, transmite tuturor, pe măsura lor, razele întregii bunătăți. Prin acestea au luat subzistență toate ființele, toate puterile și lucrările inteligibile și înțelegătoare… dar și plantele toate au luat viață nutritivă și mișcătoare din Bine. Și orice esență neînsuflețită și fără viață există din pricina Binelui, și din cauza Lui își are însușirea ființială”.
Dar cum omul, ademenit de vicleanul diavol prin șarpe, după cum ne relatează Moise în cartea Facerii (3, 1), fiind prins în capcanele lui mâncând din Pomul Cunoștinței binelui și răului, a pierdut legătura harică pe care o avea cu Dumnezeu. Omul căzând din starea primordială nu se mai putea mântui singur ci era condamnat la pieire. Sfinții Părinți ne spun că prin păcatul strămoșesc natura umană s-a schimbat în mai rău. Firea umană a decăzut atât de mult încât omul se poate regăsi foarte ușor în cuvintele rostite de Sf. Ap. Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Rom. 7, 19-20).
Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să împlinească setea umanității pentru adevărata înțelegere a sensului ei filial cu Tatăl, ca origine supremă a ei. Fără întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, omul ar fi rămas lipsit de sensul existenței lui, ar fi rămas lipsit de adevărata raționalitate și afecțiune, a cărei culme curată stă în filiație, care i se întărește prin Fiul făcut om. Numai Logosul divin era Cel care putea săvârși actul magistral de refacere a omului, a legăturii harice dintre el și Dumnezeu. Omul fiind un microcosmos în macrocosmos, a păcătuit o dată cu el și întreg universul.
Refacerea aceasta necesita deci o nouă creație. Cine putea săvârși acest lucru dacă nu Cel care i-a dat viață, Logosul divin, că deși întreaga Sfântă Treime participă la creație, rolul de creator prin excelență îi are Fiul. Prin voința Tatălui s-a creat lumea, prin lucrarea Fiului aceasta a fost adusă de la neexistență la existență iar prin prezența Sfântului Duh se desăvârșește. Ori prin acest lucru era nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să vină și să locuiască în mijlocul oamenilor, să ia firea acestora cu toate neputințele ei și din interior să biruiască păcatul și să ridice pe om la comuniunea cu Creatorul.
Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost necesară, pentru ca omul stricat de păcat să fie rezidit. El ia trup omenesc, născându-se din Fecioara Maria. El a luat asupra Sa toate consecințele păcatului și a purtat blestemul neascultării primului om. Hristos a luat firea care avea nevoie de sfințenie, El a primit ceea ce avea lipsă de mântuire. Dumnezeu putea găsi și altă cale ca să mântuiască pe om, dar El ia chip omenesc, fiindcă acesta trebuia sfințit. În jertfă Hristos își împropriază ofensa noastră, neprefăcându-se în păcat, ci pătimind ca noi și biruind ca un Dumnezeu. Sf. Grigore de Nazianz spune că: ,,trebuia ca prin trupul omenesc luat de Dumnezeu să se sfințească omul”, ,,mântuirea o căpătăm prin Cel care S-a unit cu Dumnezeu”.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu
Întruparea Mântuitorului după învățătura celor trei confesiuni creștine, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1970, p. 575.
Întruparea Mântuitorului și răspunderea comunității creștine, în Mitropolia Banatului, nr. 7-9, 1965, p. 513.
Întruparea Cuvântului rânduită din veșnicie, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1981, p. 76.
În versetul al 14-lea din Prologul Evangheliei după Ioan, care se referă atât la Hristos cât și la Treime, răsună marea certitudine creștină, aceeași certitudine pe care tânărul Augustin a căutat-o în zadar în metafizica lui Plotin: ,,Cuvântul trup S-a făcut”.
Așadar, „plinirea vremii” (Gal. 4, 4) sosise! Taină a fost începutul lucrurilor la facerea lumii, taină a fost și răscumpărarea, ea făcându-se prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Rând pe rând, proorocirile Vechiului Așezământ deveneau adevăr și certitudine. Timpul și locul nașterii Mântuitorului făgăduit erau cele de care vorbiseră proorocii iar amănuntele privind viața, moartea și învierea lui Iisus se vor împlini întocmai. Cu alte cuvinte, credința în venirea unui Mântuitor era fruct copt: îngerul adusese buna vestire prin Fecioara Maria. Dumnezeiasca solie a arhanghelului Gavriil înspăimântase pe Fecioara Maria care se cutremurase toată și, smerită, acceptase taina, cu adevărat mare pentru toată creștinătatea. Staulul din Betleem își deschise larg porțile prin care avea să intre Împăratul măririi, și Iisus Hristos S-a născut, pecețile firii rămânând aceleași de dinaintea nașterii.
Este cu totul sigur faptul că Mântuitorul S-a întrupat, adică S-a făcut om ,,pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (art. 3 din Sim. Cred.). În această privință, Sfânta Scriptură ne dă depline lămuriri: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel ce era pierdut” (Lc. 19, 10); „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea, prin El” (In. 3, 17); „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși” (I. Tim. 1, 15); ,,pe Hristos, Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispășire” (Rom. 3, 25), „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evr. 2, 14-15).
Nicăieri în izvoarele Revelației nu se arată vreo altă cauză a Întrupării, decât căderea omului. Sfânta Tradiție de asemenea ne dă mărturii că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor din robia păcatului și a morții. Astfel, Sf. Ioan Gură de Aur zice: ,,Hristos Mântuitorul fiind Dumnezeu, a primit trupul nostru și S-a făcut om nu în alt scop, ci numai pentru mântuirea neamului omenesc”. Iar Fer. Augustin spune: „Si homo non periiset, Filius hominis non veniiset” (Dacă omul n-ar fi pierit, Fiul omului nu ar fi venit). De aceea, opinia pelagiană, calvinistă și sociniană, anume că Întruparea Domnului a fost concepută din veșnicie, cuprinzându-se în planul creației, fără vreo legătură cu mântuirea, adică numai pentru manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de lume și pentru perfecționarea omului și a creației în general, este o pură fantezie, stând în vădită contradicție cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, și în general cu învățătura Bisericii.
Tot ceea ce cunoaștem despre Treime cunoaștem prin Întrupare, subliniază Sf. Ioan. Revelația are loc atunci când o persoană divină, aceea a Fiului lui Dumnezeu, devine Fiu al omului și ,,se sălășluiește între noi”. Fiul S-a întrupat pentru a face posibilă unirea omului cu Dumnezeu, care a fost nu numai întreruptă, dar și interzisă, fără ca oamenii să recurgă la rău. Simplul fapt al Întrupării înlătură primul obstacol ce sta în fața acestei uniri: separarea celor două naturi, natura omului și natura lui Dumnezeu. Mai rămân încă două obstacole, care au legătură cu starea decăzută a omului: păcatul și moartea. Sarcina lui Hristos este să le învingă, să alunge necesitatea lor din cosmosul terestru. Nu este vorba de o învingere fără drept de apel, căci aceasta ar fi o violare a însăși libertății care le-a creat. Ci este vorba de a face moartea neputincioasă, iar păcatul vindecabil prin supunerea lui Dumnezeu Însuși față de moarte și iad. Astfel, moartea lui Hristos înlătură dintre om și Dumnezeu obstacolul păcatului. Învierea Lui răpește morții ,,boldul” – puterea ei. Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai de dedesubt, deschise în creație prin păcatul lui Adam, pentru ca omul să poată urca la dumnezeire.
„Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei”. Propoziția aceasta este întâlnită de trei ori la Sf. Irineu; ea se regăsește și la Sf. Atanasie și sfârșește prin a deveni un laitmotiv pentru teologii din toate timpurile. Sf. Ap. Petru a fost cel dintâi care a scris că trebuie ,,să devenim părtași ai dumnezeieștii firi” (II Pt. 1, 4). Sensul profund al Întrupării rezidă în această viziune fizică și metafizică asupra naturii metamorfozate de har, în această restaurare dobândită de acum înainte de natura umană, în această breșă deschisă în întunecimea morții care duce la îndumnezeire.
Întruparea Logosului divin dezvăluie la maximum valoarea omului în fața Creatorului. Această dezvăluire a valorii omului prin întrupare se face în două direcții: 1. Întruparea arată cât de mult prețuiește omul în fața lui Dumnezeu; 2. Întruparea deschide omului accesul la participarea – prin har – la natura divină. Astfel, întruparea arată ce însemnează omul și – implicit – lumea pentru Dumnezeu, ce valoare au în fața Lui. Ne arată care trebuie să fie scopul suprem al omului și al lumii în fața lui Dumnezeu și prin Dumnezeu. Deci, dacă întruparea arată, pe de o parte, ce este Dumnezeu pentru om și pentru lume, ea arată, pe de altă parte, ce este omul și lumea pentru Dumnezeu.
Arătarea iubirii divine prin întrupare este totodată ,,dezvăluirea unei valori neînchipuite a lumii. Nimeni, până la întruparea Fiului lui Dumnezeu, n-a fost în stare să dea atâta însemnătate lumii și în special omului. Revelația deplină a lui Dumnezeu în întrupare este în același timp descoperirea deplină a unei uluitoare valori a omului”, după cum ne spune Pr. Dumitru Stăniloae în Iisus Hristos sau restaurarea omului.
Prin Iisus Hristos, omul devine fiu al lui Dumnezeu și semen al lui Iisus Hristos-Dumnezeu. Astfel, faptul că prezența factorului divin în lucrarea umană se lasă limitată de granițele ontologice ale naturii umane, faptul că factorul uman e suportat în lucrarea divină, dovedește considerația cu care Dumnezeu cinstește natura umană, pe care n-a creat-o ca s-o desființeze, ci ca s-o desăvârșească prin prezența Sa.
Referindu-se la întruparea Fiului lui Dumnezeu Sf. Maxim Mărturisitorul subliniază în următoarea sinteză: ,,Căci Taina ascunsă dinainte de veacuri și de generații a fost descoperită acum prin întruparea adevărată și desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu care a unit în Sine, după ipostas, în chip neîmpătimit și neamestecat firea noastră și pe noi înșine, prin Sfântul Său trup luat din noi și al nostru, înzestrat cu suflet rațional și mintal, trup pe care El și l-a fixat în Sine ca pârgă și pe care l-a învrednicit prin întruparea Sa ca om să fie unul și același lucru cu El. Cum noi eram rânduiți înainte de veacuri să fim în El ca membre ale trupului Său, El a armonizat și a articulat natura noastră în El însuși, în Duhul, după modul sufletului față de trup și a condus-o spre măsura vârstei duhovnicești a propriei sale pliniri; El a arătat că pentru aceasta venise la existență și a arătat, de asemenea, că scopul prea bun dinainte de veacuri, al lui Dumnezeu cu noi, n-a primit nici o înnoire, după rațiunea lui, dar că El a înaintat spre împlinire într-un alt mod mai minunat și introdus ulterior. Căci trebuie ca odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemănători Lui (prin aceea că avem prin împărtășire, trăsăturile exacte ale bunătății Lui și a hotărât înainte de veacuri să fim în El), să ne aducă și ducă la acest sfârșit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale, dar omul a refuzat în mod voit acest mod prin reaua întrebuințare a puterilor naturale. Pentru ca omul să nu se depărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, El, Dumnezeu, a trebuit să introducă un alt mod, cu cât mai minunat cu atât mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce este deasupra firii e mai înalt decât ceea ce este după fire. Și acest mod este taina, ,,cu totul misterioasă a venirii lui Dumnezeu la oameni”, în timp, din cauza greșelii protopărintelui la începutul veacului. Deci, Logosul a înfăptuit, mult mai paradoxală (tainică) decât prima, comuniunea cu natura oamenilor unind în mod esențial această natură cu El după ipostas. Omul a fost încorporat total în Însuși Dumnezeu și a imprimat în el însuși pe Dumnezeu, așa că prin har el devine și este numit dumnezeu, iar Dumnezeu, prin condescența Sa S-a făcut și S-a chemat om. Iconomia lui Dumnezeu este acea putere care întrupează și face om pe Dumnezeu pentru om prin iubirea omului și îndumnezeiește pe om pentru Dumnezeu prin iubirea lui Dumnezeu”.
Prin întruparea Sa ca om, Iisus Hristos ne-a făcut nouă accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu într-o formă umană culminantă, dându-ne astfel posibilitatea să ieșim din egoismul păcatului și din limitele naturale pământești și să pășim cu Hristos pe calea vieții. În Hristos, omul capătă adâncime de taină, valoare nesfârșită și sensul existenței. Hristos fiind desăvârșirea însăși, noi, ca fii ai Lui, trebuie să tindem continuu la asemănarea cu El. ,,Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. 5, 48) este imperativul pe care îl pune Mântuitorul pe frontispiciul vieții tuturor creștinilor”.
1.4. Chenoza
Întruparea constituie și rămâne un mare mister al credinței creștine. Acțiunea prin care persoana a doua a Sfintei Treimi a acceptat și a putut să se coboare până la nivelul condiției umane, să ia trup de om și să se smerească până la suferință și moarte se numește chenoză. Numele acestei acțiuni vine de la cuvântul grecesc „khenosis” = golire, adică golirea Fiului lui Dumnezeu de slava Lui (Filip. 2, 7-9).
Chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Și-a însușit, Și-a făcut proprii firea omenească și slăbiciunile ei, neimprimate de păcat. Dar în ce constă această împropriere, e o taină. Iar rolul chenozei constă ,,în a da putința participării directe a Fiului lui Dumnezeu la întărirea firii umane, ca să o facă mediu activ al iubirii dumnezeiești prin manifestarea de putere și prin suportarea și depășirea patimilor”.
De la început, trebuie spus că actul chenozei este un paradox, pentru că smerirea, golirea reală a Fiului de slava Sa divină prin întrupare înseamnă tocmai reversul, aparent contrar, al puterii și libertății Sale; pentru că numai prin această umilire și restrângere a slavei Sale s-au putut oamenii împărtăși, prin ,,sărăcirea” Lui, de bogăția Lui. Prin chenoză, Iisus Hristos, pe de-o parte asumă firea umană pătimitoare iar pe de altă parte dă trupului puterea să biruiască patimile și moartea. ,,Chipul” divin din textul de la Filipeni nu înseamnă firea dumnezeiască ci înfățișarea ei măreață sau slava ei; deci ,,golirea”, chenoza nu înseamnă renunțarea Fiului la firea Sa divină ci numai o micșorare, o restrângere a modului de manifestare a slavei Sale; în același timp, mai înseamnă posibilitatea persoanei divine de a deveni subiect și al firii umane.
Taina lui Hristos se împlinește în chenoza Fiului lui Dumnezeu care manifestă iubirea ca viață intimă a persoanelor Sfintei Treimi, revărsându-se în umanitate: ,,Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16). Cuvântul lui Dumnezeu, Cel nemărginit, a arătat în mod inefabil măreția slavei Sale în chenoza Sa pentru noi. El care a dorit atât de mult să ne transforme S-a făcut trup în vederea celei mai mari umilințe. Chenoza de bunăvoie a lui Dumnezeu dă naștere Tainei lui Hristos, din iubire față de oameni. Rămânând ceea ce era, El va deveni ceea ce nu era, fiindcă este iubitor de oameni, păstrând până la sfârșit, adică în veci, ceea ce a devenit pentru noi, adică Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, taină și sacrament în veci a unirii noastre cu Dumnezeu.
Astfel, chenoza, după Sf. Maxim Mărturisitorul, nu înseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătății Sale și un mod de manifestare a puterii Sale pentru a întări firea omenească din lăuntrul ei: „Căci chenoza lui Dumnezeu a fost taina voluntară a Lui din pricina bunătății față de oameni, nu o cădere din dumnezeire”, sau ,,micșorare a ei”, a fost „coborârea de bunăvoie prin trup”. De aceea dumnezeirea a rămas neschimbată în timpul chenozei. Chiar actul personal al lui Dumnezeu de coborâre din iubire este și el un act de putere. Dar un act de putere adaptat măsurilor firii omenești, ca să poată fi asumată de Fiul lui Dumnezeu.
Reliefând acest pogorământ prin deșertarea de slavă a Cuvântului întrupat, Sf. Ioan Damaschin spune: ,,Domnul S-a îmbrăcat în haina trupului și arată, în același timp, bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu…”. ,,Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul cel Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel ce era dintru început și era cu Dumnezeu și Tatăl și Care era Dumnezeu (In. 1, 1-2) și există în chipul lui Dumnezeu (Filip. 2, 6), se pogoară, aplecând cerurile, fără să se smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se coboară spre robii Lui, printr-o coborâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorâre. Și, Dumnezeu desăvârșit fiind, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare (Ecl. 1, 9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om?”
Sf. Apostol Pavel spune direct că, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu cel bogat S-a făcut sărac pentru noi, ne-am putut noi împărtăși de bogăția Lui, căci prin ea a ajuns bogăția Lui la noi. Dacă nu S-ar fi coborât la posibilitățile noastre de primire a bogăției Lui, nu ne-ar fi îmbogățit pe noi, ci sau ne-ar fi lăsat așa cum eram, sau ne-ar fi desființat prin atotputernicia manifestată a Sa. Coborârea Lui e condiția întâlnirii cu noi la nivelul în care putem primi bogăția Lui. Coborârea Lui e condiția îndumnezeirii noastre. „Cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat S-a făcut sărac, ca să vă îmbogățiți prin sărăcia Lui” (II Cor. 8, 9). În acord cu acestea, Leonțiu de Bizanț, socotește coborârea Fiului lui Dumnezeu singurul ,,leac” al bolii noastre. „Prin iconomie, singurul Doctor înțelept al sufletelor noastre, primind în Sine pătimirile noastre, a vindecat boala tuturor”.
În chenoza Fiului lui Dumnezeu distingem două etape: una anterioară întrupării, prin care Fiul lui Dumnezeu acceptă să se pogoare și să se facă om, hotărâre luată ,,în sfatul Sfintei Treimi, mai înainte de întemeierea lumii” (I Pt. 1, 20) pentru că Dumnezeu preștia căderea omului în păcat; și a doua, care începe la întrupare și ține până la moartea pe cruce, prin care își asumă firea omenească și toate pătimirile ei.
Totuși, înainte ca actul chenozei lui Hristos să se încheie prin Învierea Sa, au avut loc două teofanii prin umanitatea Sa: una la Botez, cealaltă cu ocazia Schimbării la față – de fiecare dată, Hristos S-a manifestat nu sub ,,chip de rob”, ci sub ,,chipul lui Dumnezeu”, permițând naturii Sale divine, adică unității Sale cu Tatăl și Duhul, să strălucească prin umanitatea Sa îndumnezeită, pentru că, după Sf. Maxim Mărturisitorul, umanitatea Sa, coruptibilă prin iconomie, era incoruptibilă prin natură. Vocea Tatălui, prezența Duhului Sfânt sub chip de nor sau porumbel au făcut ca aceste două manifestări ale ,,chipului lui Dumnezeu” să fie două teofanii trinitare.
Dumnezeu, spune Sf. Chiril al Alexandriei, nu se poate lepăda de natura Sa divină prin Întrupare, căci altminteri nu ar mai fi Dumnezeu și nici nu s-ar mai putea vorbi de întrupare. Aceasta înseamnă că subiectul chenozei nu este natura divină, ci persoana Fiului, Care ,,nu s-a folosit de egalitatea Sa cu Dumnezeu”, ci ,,dimpotrivă, El se golește de ea”, ceea ce reprezintă chiar manifestarea propriei Sale persoane în cadrul Sfintei Treimi, continuată sub forma chenozei pământești. Astfel, chenoza este smerirea slujitorului care nu caută propria Sa mărire, ci mărirea Tatălui care L-a trimis. Chenoza nu înseamnă anularea demnității și nici restrângerea divinității. Sf. Ioan Damaschin spune: ,,prin faptul că ,,Cuvântul S-a făcut trup”, nici Cuvântul n-a ieșit din granițele dumnezeirii Sale și nici din măririle Sale proprii demne de Dumnezeu și nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu și-a schimbat firea lui și însușirile lui firești. Activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare este considerată împreună cu cealaltă”.
Din învățăturile Sfinților Părinți reținem că: 1) mântuirea neamului omenesc nu era posibilă de la distanță, ci numai prin pogorârea, chenoza și întruparea Fiului lui Dumnezeu; 2) Prin chenoză, Fiul lui Dumnezeu devine ipostas și al firii omenești, poate să-Și împroprieze firea omenească, să devină asemenea nouă, și să primească caracterul nostru pătimitor, ca noi să devenim asemenea Lui, dumnezei prin har; 3) Chenoza nu înseamnă renunțarea Fiului la vreuna din calitățile Sale de Dumnezeu, ci numai micșorarea Sa de Slava dumnezeiască, ca să poată lua chipul nostru smerit și să se unească cu noi; 4) În chenoză cele două firi ale lui Hristos își păstrează fiecare proprietățile naturale neschimbate, și datorită unirii lor ipostatice în persoana Logosului, fiecare fire comunică celeilalte însușirile ei și toate lucrările lui Hristos sunt lucrări teandrice, lucrând adică toate cele omenești dumnezeiește și cele dumnezeiești omenește; 5) Chenoza Fiului lui Dumnezeu și îndumnezeirea firii Sale omenești sunt corelative, îndumnezeirea constituind de fapt aspectul pozitiv al chenozei; 6) Asumarea de către Fiul lui Dumnezeu prin chenoză și a patimilor firii omenești, nu înseamnă că prin aceasta firea dumnezeiască a devenit pătimitoare, ci persoana Lui, întrucât a devenit și persoană a firii omenești; 7) Chenoza se explică prin marea iubire a lui Dumnezeu față de noi, ca și prin atotputernicia Lui, care îl fac să se micșoreze și restrângă ca să poată comunica cu noi și să ne facă și pe noi părtași la slava Sa dumnezeiască. Starea Lui de maximă chenoză în moartea pe cruce coincide cu starea de maximă manifestare a puterii Sale Dumnezeiești prin biruința asupra morții; 8) Rostul pogorârii, smeririi și chenozei Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii omenești, este ,,să se facă ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră și făcându-Se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuirea” (Sf. Ioan Damaschin).
Sfânta Scriptură și Sf. Părinți unanim arată că, în starea de chenoză și umilirea pe pământ, Iisus Hristos nu se manifestă ca un Dumnezeu ascuns, ci ca Dumnezeu adevărat, care este mărturisit de cei din jur ca Fiul lui Dumnezeu, face minuni, vindecări, învieri din morți, iartă păcatele. Mai mult, Sf. Ev. Ioan ne spune că în Cuvântul Întrupat care ,,S-a sălășluit între noi, am văzut Slava Lui ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In. 1, 14). Iar Sf. Ioan Damaschin rezumând Tradiția patristică spune: ,,Prin faptul că Cuvântul trup s-a făcut (In. 1,14), nici Cuvântul n-a ieșit din granițele Dumnezeirii Sale și nici din măririle Sale proprii demne de Dumnezeu, și nici trupul pentru că s-a îndumnezeit nu și-a schimbat firea lui și însușirile lui firești. Căci au rămas și după unire, firile neamestecate, iar însușirile acestora nevătămate… Activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare era considerată împreună cu cealaltă”.
În afară de realizarea împăcării dintre om și Dumnezeu, prin jertfa Sa răscumpărătoare de pe cruce, venirea chenotică a Fiului lui Dumnezeu în lume a avut ca scop și descoperirea, în toată măreția lor, a adevărurilor despre Dumnezeu, pe care Vechiul Testament le-a propovăduit doar ca pe o ,,umbră”, precum și îndrumarea oamenilor, prin învățătura Sa și mai ales prin exemplul vieții Sale, pe calea cea bineplăcută lui Dumnezeu, singura cale care duce în Împărăția cerurilor. Întreaga Sa viață nu a fost decât o continuă slujire, care s-a desfășurat sub semnul smereniei și al lipsei de slavă.
Chenoza Fiului lui Dumnezeu are și efectul de a desființa din firea omenească dezordinile egoiste ale mâniei și ale poftei, de a o deprinde cu smerenia, cu blândețea și cu delicatețea prin care se pot restabili armonia, respectul și comunicativitatea între noi. Prin smerenia Lui, Cuvântul lui Dumnezeu Și-a însușit o delicată accesibilitate în raport cu ei, dar manifestând-o aceasta prin firea oemenească, a sădit și în ea această delicată accesibilitate, realizând o adevărată restabilire a ei, căci a înlăturat violența și grosolănia egoistă ce se manifestă în pofte exagerate care nu știu de alții și în dezlănțuiri de mânie și în atitudini de orgoliu care îi tratează pe ceilalți ca pe niște obiecte. Dar această restabilire a omenescului adevărat, sau această dezvoltare a lui coincide și cu acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu care iubește armonia între toți. Această stare s-a realizat deplin în Hristos prin smerenie. Și din puterea Lui luăm și noi putere în acest sens.
Capitolul 3. BISERICA, TRUPUL LUI HRISTOS PRELUNGIT ÎN EUHARISTIE
2.1. Hristos și Biserica
Prin realitatea asemănării cu Hristos, Biserica este numită ,,trupul lui Hristos”, iar în mod simplu ,,un trup în Hristos”, căruia i-ar lipsi elementul eclezial cel mai important, anume misterul vieții divine comunicat credincioșilor prin actul întrupării și continuat până la noi. Conform articolului 9, al Simbolului Niceo-Constantinopolitan, Biserica este ,,una” în sensul că este mai mult decât o unitatea morală ce se înfăptuiește de către credincioșii ce trăiesc în Hristos.
După cuvântul Sf. Ap. Pavel, Biserica este ,,Trupul lui Hristos”. Această imagine ,,exprimă cel mai bine raportul dintre Hristos și Biserică. Hristos este, după Învierea Sa, Capul Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuși sângele Său (F.A. 20, 28) și a înălțat-o, în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creație (Col. 1, 18-19).
În concepția ortodoxă, Biserica are un caracter tainic. Ea nu poate fi cuprinsă de fapt, pe deplin, într-o definiție, ea poate fi numai descrisă. Serghei Bulgakov spune în acest sens: ,,Vino și vezi: Biserica poate fi înțeleasă numai prin experiență, prin har, participând la viața ei”. Cel mai adecvat concept pentru exprimarea tainei ei este, după cei mai mulți teologi ortodocși, cel de Trup al lui Hristos, folosit adesea de Sf. Ap. Pavel și preferat de Sfinții Părinți. ,,El exprimă mai bine ca oricare alt concept faptul că în Biserică suntem uniți strâns cu Hristos și întreolaltă”.
Biserica este instituția divino-umană instituită în chip văzut în ziua Cincizecimii când, în urma pogorârii Duhului Sfânt și a predicii Sfântului Apostol Petru în fața mulțimilor adunate, au fost botezați și s-au convertit la creștinism aproximativ trei mii de suflete. Întemeierea Bisericii la Cincizecime se află în strânsă legătură cu făgăduința mântuirii neamului omenesc făcut de Dumnezeu după căderea oamenilor în păcat (Fac. 3, 15). Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, numește în mod direct pe Hristos ca fiind capul Bisericii: ,,Hristos este capul trupului Bisericii” (I Col. 1, 24 și 18); „Toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toți” (Efes. 1, 22-23); ,,Să sporim în toate în El, Care este capul Bisericii, în Hristos, din Care tot trupul bine alcătuit și bine încheiat și hrănit prin toate legăturile își săvârșește, prin lucrarea potrivită fiecărui mădular, creșterea ca trup” (Efes. 4, 15-16). Numirea lui Hristos ,,Cap al Bisericii”, este echivalentă faptului că prin aceasta trupul e plinit, hrănit în creșterea și în armonizarea lui, mântuit de Hristos. Sf. Ap. Pavel ni-L arată pe Hristos drept cap al Bisericii, prin faptul că prin El Biserica se structurează ca un întreg armonios în care fiecare mădular împlinește lucrarea corespunzătoare lui.
Biserica în esența sa este trăirea comună a oamenilor cu Sfânta Treime, participarea lor în comun la viața lui Dumnezeu, comuniunea mai multor persoane umane în aceeași viață divină. Dovada cea mai clară și grăitoare a lucrării Duhului Sfânt în lume este existența Bisericii, instituția divino-umană care de aproape două mii de ani constituie spațiul în care omul se întâlnește cu Hristos cel răstignit și înviat și își însușește roadele jertfei Sale în vederea mântuirii. Când totul s-a săvârșit prin Întrupare, moartea pe cruce și Înviere și după ce Hristos S-a înălțat șezând de-a dreapta Tatălui – rămânând în mod nevăzut însă și în lume așa cum a promis, – L-a trimis pe Duhul Sfânt.
Taina Bisericii a fost simbolizată în legământul vechi-testamentar al lui Dumnezeu cu poporul Israel, începe prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și este actualizată prin lucrarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a asumat și a ,,recapitulat” în ipostasul Său natura noastră umană, punând prin aceasta prima temelie a Bisericii. În planul de mântuire al lui Dumnezeu, Întruparea nu stă însă izolată, ci are ca urmare necesară viața de ascultare a lui Iisus față de Tatăl, Patimile, Răstignirea, Învierea și Înălțarea. ,,Trupul asumat de El devine temelia deplină a Bisericii, întrucât El a trecut prin moarte și înviere. Numai astfel trupul Lui este izvorul de unde curge în noi puterea morții pentru păcate și a învierii; numai așa trupul Lui devenit pnevmatizat și transparent pentru infinita viață dumnezeiască se face mediul prin care primim această viață și noi. Dând importanță fiecăreia dintre aceste fapte prin care Hristos devine capul, temelia și izvorul de viață al Bisericii, părinții bisericești înțeleg pe Hristos cel trecut cu trupul Lui prin toate aceste momente și ridicat la această stare de pnevmatizare și transparență deplină pentru viața dumnezeiască.
Prin faptele Sale mântuitoare, Iisus Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său, aceasta devine însă o realitate istorică concretă prin pogorârea Duhului Sfânt, ca actul prin care Iisus Hristos sălășluiește în noi, ca actul prin care lucrarea Sa mântuitoare se extinde în oameni. ,,Vă este de folos ca să mă duc Eu Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7). Afirmația Sf. Atanasie cel mare: ,,Cuvântul S-a făcut trup pentru ca noi să putem primi pe Duhul Sfânt” a devenit un laitmotiv al teologiei răsăritene și se aplică și în ceea ce privește întemeierea Bisericii. Sf. Ioan Gură de Aur spune în acest sens: ,,Dacă n-ar fi fost săvârșită împăcarea, n-ar fi fost trimis Duhul”. Și ,,dacă n-ar fi prezent Duhul, n-ar exista Biserica”. Cincizecimea marchează implementarea tuturor darurilor lucrării mântuitoare a lui Hristos în timp și spațiu. ,,Abia după pogorârea Duhului Sfânt taina mântuirii devine viață, se împlinește făgăduința lui Hristos și omul este cu adevărat mântuit”. Astfel Biserica este finalizarea lucrării mântuitoare începută prin Întrupare. Ea ,,este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte”.
Nașterea Bisericii este o întrupare ca și întruparea Cuvântului; ba mai mult ea este chiar prelungirea întrupării Lui. Nașterea Bisericii e ea însăși o întrupare pentru că prin rugăciunile ei Sf. Duh- care lucrează în Biserică din momentul întemeierii ei la ziua Cincizecimii – preface pâinea și vinul din Sfântul Potir în însuși Trupul și Sângele Domnului. Sf. Euharistie, dealtfel s-a săvârșit numai începând de la pogorârea Sfântului Duh după cum ne învață Sf. Scriptură (F.A. 2, 42) ,,și stăruiau în învățătura apostolilor și în viața frățească, în frângera pâinii și în rugăciuni”. Înainte de revărsarea Duhului Sfânt se spune simplu: ,,erau toți adunați laolaltă” (F.A. 2, 1) sau ,,stăruia în rugăciune dimpreună cu femeile și cu Maria mama lui Iisus și cu frații Lui”.
Nicăieri nu se aduce o jertfă mai mare lui Dumnezeu ca în biserică, aici au loc cele mai mari taine ale creștinismului, aici se săvârșesc Sfintele Taine, culminând cu Sfânta Liturghie când pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului Hristos; deci nicăieri nu poate fi mai mare sfințenia ca în biserică. Pr. Stăniloae spune că: „Locașul bisericesc este centrul liturgic al creației, sau locul central unde se săvârșește sau de unde se răspândește peste întreaga creație putera mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin Energiile necreate ale Lui și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate penetrări a creației de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde”.
Dacă se accentuează unirea strânsă a Bisericii cu Hristos aceasta nu înseamnă o confundare a Bisericii cu El, dimpotrivă, între Hristos și Biserică există în continuare o deosebire infinită. ,,Umanitatea credincioșilor oricât de îndumnezeită nu e transformată în Hristos capul. Capul, deși are și El firea sa umană personală, e și Dumnezeu după ființă. Umanitatea îmbisericită a credincioșilor nu devine însă nicicând parte constitutivă a capului, cum e firea Lui umană personală, ci rămâne ,,trup” al capului”. Conceptului de ,,trup” trebuie să i se adauge de îndată imaginea de ,,mireasă”, conform căreia Biserica este mireasa călătoare și rugătoare a lui Hristos. Fundamentarea hristologică a învățăturii despre Biserică este totuși necesară pentru a arăta că Hristos însușii lucrează în ea prin Duhul. Pe de altă parte, nu trebuie să se cadă într-un impersonalism. Ideea de organism trebuie completată cu ideea de sobornicitate, pentru că Biserica este o simfonie de persoane umane al căror cap este însuși Hristos.
Biserica este o realitate corporală, unitatea unui „trup”, iar „trupul” este al lui Hristos, deoarece Hristos îl posedă cu adevărat în calitatea de cap al lui. Noțiunea paulină de „Trup Tainic al Domnului” sugerează ideea că Biserica este o alcătuire din nenumărate părți care o întregesc. Nu numai unitatea își găsește temei în formula ,,Trupul lui Hristos”, ci aceasta implică și dimensiunea sobornicească a Bisericii. Sobornicitatea presupune participarea și integrarea noastră ca mădulare în trupul lui Hristos. În umanitatea lui Hristos noi toți am fost recapitulați și cuprinși virtual. Când Biserica S-a născut și a început să se extindă progresiv, din chiar momentul întrupării, ea a avut în Hristos o structură sobornicească. Deci, sobornicitatea ține de natura eclezială a Trupului lui Hristos. Credinciosul intră în relație cu Hristos, și prin comunitatea Bisericii el rămâne în relație cu Hristos, fiindcă Biserica întreagă ca un corp unitar este în relație cu Hristos. De aceea, cine este în relație cu Hristos, este în relație cu totalitatea membrelor lui Hristos care formează Biserica.
Biserica nu este numai pământească, adică lucrătoare în această lume, ci este și Biserică cerească. Sfântul Apostol Pavel vorbește clar și de ,,Biserica cerească a celor întâi născuți înscriși în ceruri” (Evrei 12, 23), alcătuită din îngeri și sfinți, care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu, zi și noapte, și sunt pururi rugători pentru noi cei de pe pământ, mijlocind pentru noi, ca să fim izbăviți (Apoc. 4, 8; 5, 8; 8, 3-4).
Vladimir Lossky spune că: ,,Biserica este inima universului, centrul în care se hotărăsc destinele sale”. Ea crește și se zidește în istorie, aducând la sânul său, unind cu Dumnezeu, pe cei aleși. Toate condițiile necesare în vederea ajungerii la unirea cu Dumnezeu sunt date în Biserică. De aceea Părinții greci o aseamănă adesea raiului pământesc în care cei dintâi oameni ar fi trebuit să ajungă la starea de îndumnezeire. Biserica îi conduce pe oameni la înviere. De aceea Stăniloae spune că ,,Biserica este locul în care se înaintează spre înviere, e laboratorul învierii. Ea are ca aspect principal pe cel eshatologic”.
Dacă Hristos nu s-ar aduce jertfă în locașurile bisericești, dacă nu S-ar împărtăși în ele prin trupul și Sângele Său jertfite și prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunității din fiecare locaș, El n-ar fi prezent și lucrător în larga comuniune bisericească. De aceea credincioșii simpli au dreptate să înțeleagă în primul rând prin biserică locașul în care se întâlnesc cu Hristos și-l primesc pe El. De fapt noi vedem ca și Sfântul Apostol Pavel că nici comunitatea nu poate fi despărțită de locaș, nici locașul de comunitate, și nici amândouă de larga comuniune bisericească. Căci în toate aplicările, Biserica are drept viață a ei pe Hristos, pornind de la comunitatea unită cu Hristos în locașul bisericesc.
Biserica este universală, menită mântuirii întregii lumi, care va primi mesajul și chemarea ei la mântuire; ea este înfățișată și ca Trupul tainic al lui Hristos, cu multe mădulare (I Cor. 12, 13, 27-28), al cărei Cap este Hristos (Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 18, 24), fiind zidită pe temelia Hristos (I Cor. 3, 11) și pe temelia proorocilor și a apostolilor (Efes. 2, 20) ca ,,stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).
Din aspectul sacramental al Bisericii rezultă și caracterul ei eshatologic. G. Florovsky spune că: ,,Biserica este ehatologia inaugurată”; este încă un statu vie și totuși ea este deja in statu patrie. Ea are să zicem așa o viață dublă, în cer și pe pământ în același timp. Biserica este o comunitate istorică vizibilă, dar ea este în același timp și Trupul lui Hristos; ea este în mod actual Biserica celor mântuiți și a celor păcătoși… Amândouă deodată. Pe paln istoric, scopul final al ei n-a fost atins încă. Dar realitatea ultimă s-a manifestat și s-a revelat, sau mai degrabă ea a fost dată. Și această realitate ultimă, este mereu accesibilă în ciuda oricărei imperfecțiuni istorice, deși într-o formă provizorie. Căci Biserica este o comunitate sacramentală. Iar ,,sacrament” însemnează în mod exact ,,eshatologic”. Τὸ ἔσχατον nu însemnează în primul rând final în seria temporală a evenimentelor, ci, mai degrabă, însemnează ultim (sau definitiv)… Ceea ce ,,nu este din lumea aceasta” este deja aici ,,în această lume”, nesuprimând această lume, ci dându-i o nouă semnificație și o valoare nouă. Este vorba însă numai de o anticipare, de o ,,arvună” a desăvârșirii ultime”.
2.2. Lucrarea lui Hristos în Biserică
Toți creștinii sunt unanimi în recunoașterea adevărului de necontestat, că Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică, ca organ de continuare a operei Sale mântuitoare și că Biserica a luat ființă în chip vizibil în ziua Cincizecimii, drept singura Biserică așezată de Mântuitorul în lume (F.A. 20, 28). Pentru unitatea ei, Mântuitorul s-a rugat cu stăruință (In. 17) și în mod solemn, înainte de răstignire, pentru ca ucenicii Săi să fie una, după chipul uniirii Sale cu Tatăl (In. 17, 11) și că această unire să cuprindă pe toți cei ce vor crede într-Însul prin cuvântul lor (In 17, 20). Unitatea dintre creștini este prezentată solemn și testamentar de însuși Domnul Iisus Hristos drept chezășie și dovadă a originii divine a Bisericii.
Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, S-a făcut Fiu al Omului și om, ca să facă dumnezei și fii ai lui Dumnezeu pe oameni. De aceea, să credem că vom ajunge acolo unde este acum însuși Hristos, Capul întregului Trup (Biserica, Col. 1, 18) și Înaintemergătorul nostru la Tatăl (Evr. 6, 20). Întruparea se continuă și se împlinește în Biserică. Într-un anume sens, Biserica este astfel Hristos Însuși, în plenitudinea Sa care cuprinde totul (I Cor. 12, 12). Această identificare este implicată, de altminteri, de întreaga concepție a Întrupării, exprimată de Părinții Bisericii: natura umană întreagă este asumată în unirea cu Dumnezeu.
În Biserică se realizează o unire între Dumnezeu și oameni, care păstrează ca existențe pe cei uniți, ca în persoana Mântuitorului Hristos, în cele două firi, dumnezeiască și omenească, unite în același ipostas, își păstrează identitatea, lucrările și voințele întrepătrunzându-se perihoretic, unul și același subiect voind și lucrând prin amândouă firile, care își comunică una alteia, prin intermediul ipostasului, însușirile, firea omenească îndumnezeindu-se datorită chenozei inefabile a ipostasului Logosului. ,,Cap al Trupul Său (Biserica) Hristos devine ipostasul acestui trup de la marginile lumii. În El, fiii Bisericii sunt membrii Săi și, în această calitate, ei se găsesc în ipostasul Său. Însă, acest ,,om unic” în Hristos, deși este unul prin firea Sa reînnoită, este totuși multiplu ca persoane: el există în mai multe persoane. Dacă firea umană se găsește reunită în ipostasul lui Hristos, dacă ea este o fire enipostaziată – existând într-un ipostas – persoanele umane, ipostasele aceste firi unificate nu sunt suprimate”.
Ele nu se confundă cu persoana dumnezeiască a lui Hristos, ci se mențin în existență și se afirmă, tocmai pentru că firea omenească asumată n-a suferit nici o micșorare și pentru că Hristos nu a luat firea omenească a unui individ, căci El S-a întrupat prin puterea Duhului Sfânt (Lc. 1, 35), ci firea omenească în generalitatea ei pe care o ipostaziază toți oamenii. De aceea, prin firea umană asumată și unită ipostatic cu firea dumnezeiască în ipostasul Logosului, suntem cuprinși toți în mod relațional în Hristos. Dar, unitatea tuturor în Hristos și plenitudinea oamenilor în Trupul Său tainici sunt realizate în același timp prin Hristos și Duhul Sfânt. ,,Atât prin Hristos, cât și prin Duhul Sfânt se realizează Biserica atât ca unitate cât și ca diversitate. Și eu nu lucrează separat, ci în unire perfectă, având între ei și o unitate de ființă și o relație personală”.
Deși toți cei încorporați în Trupul lui Hristos formează o unitate, Biserica se prezintă ca o unitate de persoane distincte. Este ceea ce spune Sf. Chiril al Alexandriei: ,,Împărțiți într-un oarecare fel în personalitățile bine deosebite, Petru, Ioan, Toma, Matei, noi suntem ca zidiți într-un singur trup”. Biserica, ca prelungire a Întrupării lui Hristos, Capul ei, este destinată să se extindă în întreaga umanitate cuprinsă, mântuită și reînnoită de Hristos, Capul ei. Toți sunt chemați să intre în ea, căci, dacă omul este un microcosmos, Biserica este un macroantropos, după Sf. Maxim Mărturisitorul, sau unus Homo, până la sfârșitul veacurilor, cum spune Fer. Augustin, dar nu separat de Duhul sau prin Duhul, care este totdeauna prezent în ipostasul Logosului, dar și în umanitatea lui asumată și îndumnezeită.
Iconomia mântuirii și întemeierea Bisericii a necesitat întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Persoana divino-umană a lui Hristos, din a cărei jertfă răscumpărătoare decurge harul mântuitor, odrăslitor al harismelor, sau darurilor Duhului Sfânt. Purtătorii harului – Apostolii, și ierarhia bisericească după ei, se numesc ,,slujitori ai lui Hristos și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I. Cor. 4, 1), sau ,,Iconomi ai harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu” (I Pt. 4, 10).
Ca trup tainic al lui Hristos, ,,Biserica are o constituție teandrică. Conținutul ei constă din Hristos unit după firea dumnezeiască, cu Tatăl și cu Duhul (Sfânt), iar după firea omenească cu noi”. Ca atare, Biserica nu este o simplă instituție, deși întemeiată de Hristos, cu Sfintele ei Taine, ci este o viață nouă organizată ierarhic, în cler și popor, e însăși ,,viața în Hristos” și cu El, viața duhovnicească în comuniune harică și euharistică cu El. De aceea se poate spune pe drept cuvânt că ,,Biserica trăiește o altă viață decât cea a omenirii naturale, deși aceasta nu e desființată, ci imprimată de Duhul, trupului îndumnezeit al lui Hristos, mai bine zis deschisă infinității dumnezeiești din acest trup și părtașă la ea”.
Acordate inițial de Mântuitorul Hristos – și apoi de Duhul Sfânt – harul sfințitor și îndumnezeitor, în ziua Învierii Lui, iar harismele ,,ziditoare” la Cincizecime, harul și harismele sunt elementul ,,constituiv al Bisericii și nu pot fi decât o lucrare a Bisericii”. Încât se poate spune că ,,unde este harul sau lucrarea Sfântului Duh acolo este Biserica și unde este Biserica acolo este harul”. Fiindcă, într-adevăr, nu poate exista Biserică fără harul împărtășit prin Sfintele Taine și nici har, în lumea creată, fără Biserică și fără slujitorii ei harici, ierarhici, de la apostoli, până la episcopi, preoți și diaconi.Prin apostoli și membrii bisericești de după ei, prin care se împărtășește și lucrează harul Sfintelor taine spunem că ,,în doctrina ortodoxă alternează afirmarea că mântuirea se dobândește prin har, cu afirmarea că omul dobândește mântuirea în comuniune cu Iisus Hristos, sau prin Duhul Sfânt” .
Biserica nu este numai Trupul lui Hristos ci și plenitudine de viață dumnezeiască, revărsată în umanitate de către Duhul Sfânt, trimis de la Tatăl de către Hristos-Kyrios și prin care Hristos-Kyrios este prezent și lucrează în umanitatea Trupului Său, Biserica. Deci, Cincizecimea este strâns legată de Hristos înviat și înălțat întru slava Sa, șezând de-a dreapta Tatălui.
2.3. Hristos cu cele văzute și cele nevăzute în Biserică
Pentru unii Biserica reprezintă o întrebare, pentru alții Biserica este o întrebare ce așteaptă un răspuns și o atitudine, iar pentru alții o mărturisire a lui Hristos și o certitudine a mântuirii lor, ca mădulare al Trupului lui Hristos, Ecclesia, prin lucrarea Duhului Sfânt în cei care aparțin obiectiv și dinamic lui Hristos.
Ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întrupare, fiind deci o prelungire a Întrupării și este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce și în Învierea Sa din morți, iar ca o comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime.
Taina Bisericii trebuie căutată tocmai în procesul îndumnezeirii, în acest schimb ontologic în care Hristos și-a asumat umanitatea noastră și ne-a dăruit Duhul Său, iar acest schimb se efectuează în Trupul Tainic al Domnului: ,,Biserica lui Hristos este în mod sigur, acel loc tainic unde se efectuează și se continuă această divinizare sau îndumnezeire a întregii omeniri prin lucrarea prin lucrarea Sfântului Duh… Prin însăși existența ei, Biserica este martorul permanent al lui Hristos, garanția și descoperirea biruinței și slavei Sale. S-ar putea spune chiar că ea este recapitularea întregii Sale opere. Creștinismul este Biserica. Nu doar o anume doctrină, o regulă de viață particulară, ci viața cea nouă, viața în Hristos, existența ca totul nouă, unirea omului cu Dumnezeu, comuniunea adevărată și intimă cu El, prin har și prin credință. Și totuși, Biserica este o entitate cât se poate de istorică, o realitate pământească și vizibilă. Ca și întruparea Cuvântului, și ea a fost un eveniment istoric cât se poate de tainic și accesibil numai credinței… Și poate că Părintele Pavel Florensky avea dreptate când spunea: ,,Ideea de Biserică nu există deloc, doar ea însăși există, și pentru fiecare membru viu al Bisericii viața ecleziastică este lucrul cel mai definit și cel mai palpabil din tot ceea ce cunoaște.
Biserica este una și cuprinde o parte văzută și una nevăzută, o parte cunoscută și una nădăjduită, – așa cum mărturisim în primele trei cuvinte ale simbolului de credință niceo-constantinopolitan: ,,Cred în una”. Căci de Hristos, în El și prin El, ,,capul Trupului, adică al Bisericii”, ,,au fost făcute toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute…” (Col. 1, 16, 18). Fiindcă ,,toate s-au făcut prin El și pentru El” și fiindcă taina voii Sale a fost ca toate să fie recapitulate în El, cele din ceruri și cele de pe pământ (Efes. 1, 10). Biserica, Trupul Său Tainic cuprinde în sine, real sau potențial, întreaga creație.
Dacă Biserica este o instituție vizibilă – fiindcă oamenii nu sunt duhuri și cele pământești sunt supuse unor rânduieli, ca să nu se între-distrugă –, este evident că ea nu este numai atât și că nu aceste semne fac specificul ei de organisme divino-umane. S-a spus pe drept că este o viață dumnezeiască, spirituală, care se desfășoară în viața creaturilor în cămara cea ascunsă a lor, ca un mister care-i depășește. Ca viață în Iisus Hristos prin Taine, ea este văzută și nevăzută, dar este accesibilă și experienței noastre duhovnicești în timp și spațiu.
Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea e eternul și temporalul, ultimul – destinat să fie copleșit de eternitate; necreatul și creatul, ultimul – destinat să fie copleșit de necreat, să se îndumnezeiască; spiritualul de toate categoriile și materia, ultima – destinată spiritualizării; cerul și pământul penetrat de cer; nespațialul și spațialul; eu și tu, eu și noi, noi și voi, uniți în ,,Tu” divin, sau în relație dialogică directă cu El. Biserica este un eu uman comunitar în Hristos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Hristos. Biserica este eu-ul rugăciunii tuturor ființelor conștiente: pământeni, îngeri și sfinți, rugăciunea având în felul acesta un mare rol unificator, în Biserică, în mine și pentru mine, se roagă toți, și eu mă rog în toți și pentru toți. În Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unitate. Biserica e trupul lui Hristos și, ca atare, e unită cu El și distinctă de El. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitate treimică de Persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume, întreținând în aceasta o continuă mișcare de autotranscendere prin iubire. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos și având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup și nu l-ar fi îndumnezeit prin înviere și înălțare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu și creație, precum ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu care să se reverse în noi și să ne atragă la unirea cu El în iubire.
Biserica trăiește dintr-o altă viață decât cea a omenirii naturale, deși aceasta nu e desființată, ci imprimată de Duhul trupului îndumnezeit al lui Hristos, mai bine zis deschisă infinității dumnezeiești din acest trup și părtași la ea. ,,Căci Biserica este mutată la altă viață și prin ea ne înțelegem pe noi înșine, care prin credința cea întru Hristos am dobândit, prin Duhul, unirea cu Dumnezeu. Când auzi de Biserică să știi că se vorbește de mulțimea sfântă a celor ce cred, care murind vieții lumești și trupești, sunt pe cale spre sporirea viețuirii în Hristos, și că este un mod de creștere la cele mai bune și superioare.
Fiind Trupul tainic al Domnului, prezența Bisericii în lume, pentru binele și mântuirea oamenilor, este însuși prezența lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt. Astfel, Biserica este laboratorul în care suntem readuși la înaintarea spre ținta proprie firii noastre. Numai în Biserică, creștinul simte prezența și lucrarea îmbietoare a lui Dumnezeu, dar prin împărtășirea continuă de Hristos în Duhul Sfânt. În cuvântul Evangheliei și, mai ales, prin Sfintele Taine, Hristos ne comunică pe Duhul Sfânt care revarsă viața lui jertfită și înviată în noi, înnoindu-ne și sfințindu-ne.
Biserica are o constituție teandrică, păstrând în ea pe cei uniți, pe Dumnezeu și pe oameni, ca existențe distincte, după modelul Sfintei Treimi în sânul căreia Comuniunea Treimică păstrează distincte persoanele divine. Așadar, Biserica are un aspect nevăzut, legat de prezența lui Dumnezeu și un aspect văzut, legat de prezența oamenilor uniți cu El. Iar Biserica este o Biserică vie, atâta timp cât cele două aspecte ale sale coexistă (Efes. 4, 16). Noi suntem ,,pietre vii” și formăm o ,,Casă duhovnicească”, fiindcă suntem uniți cu Hristos, iar unirea noastră cu El nu se face doar prin credință și pocăință (la nivel duhovnicesc), conform practicii neoprotestante și protestante, ci prin Sfintele Taine, care sunt ,,trepte ale transcenderii noastre spre Dumnezeu prin Hristos, până la unirea noastră cea mai deplină cu Dumnezeu și nu doar cu El, ci și cu semenii Săi. În Sfintele Taine ne unim cu Hristos prin Duhul Lui, iar prin Fiul lui Dumnezeu făcut Om ne unim cu Sfânta Treime, iar această unire se realizează în Biserică.
Capitolul 3. EUHARISTIA
3.1. Instituirea Sfintei Euharistii. Generalități
Sfânta Euharistie este taina în care, sub chipul pâinii și a vinului, se împărtășește credincioșilor însuși Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se totodată, real și nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.
Dacă în celelalte Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent El Însuși. Prin această Taină El Se dă deplin membrilor Bisericii, constituind-o și susținând-o deplin ca trupul Său extins, întrucât duce până la capăt sălășluirea Lui în cei ce cred.
Se numește ,,euharistie” de la cuvântul grecesc εὐ-χᾰριστία care înseamnă mulțumire, fiindcă Domnul a mulțumit la Cina cea de Taină lui Dumnezeu și fiindcă această Taină este și jertfă de mulțumire a Bisericii. Se mai numește și ,,cuminecătură”, fiindcă are ca efect comuniunea sau unirea credinciosului cu Iisus Hristos și se numește împărtășanie fiindcă este singura Taină în care credinciosul se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului.
Taina Dumnezeieștii Euharistii realizează unitatea întregului trup bisericesc și, în același timp, hrănește continuu mădularele până la înviere. Este o Taină prin excelență repetabilă și fundamentată pe cuvintele lui Hristos la Cina cea de Taină. Această tradiție a Bisericii este menționată în principiu de Sf. Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni, capitolul 11, versetele 24-25: „…aceasta să faceți spre pomenire mea…aceasta să faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea mea”. Și aici, la fel ca și în Botezul nerepetabil, Taina este însăși dimensiunea trupului viu într-o perspectivă eshatologică. Evangheliștii sinoptici, ca de altfel și Sf. Ioan, se referă la această ,,mâncare și băutură” a trupului și a sângelui lui Hristos. Desigur că Evanghelistul Ioan explică și semnificația acestui fapt ca jertfă și vivificare. Taina Sfintei Euharistii este jertfă, mijloc sau medicament al nemuririi, așa cum spune Sfântul Ignatie Teoforul, și în același timp verigă unificatoare între membrii întregului edificiu ecclesiastic. Această putere unificatoare este puterea ,,surpătoare” a influențelor distructive și, totodată, face ca trupul comunității să fie poporul lui Dumnezeu”.
În rugăciunea Sfântului Policarp înainte de martiriul său sunt spuse următoarele cuvinte pline de sevă: „La paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de veci a sufletului și a trupului în nestricăciunea Duhului Sfânt…”. Aici se observă puternica coerență și vigoare pe care o oferă Dumnezeiasca Euharistie în trupul bisericesc. Mădularele acestui trup sunt înrolate prin foc și lacrimi pentru o luptă și o așteptare a învierii și a nestricăciunii. Taina este înțeleasă liturgic în dimensiunile comuniunii membrilor trupului și, în același timp, este aceea care hrănește, edifică și dă forța motrice spre cele din urmă (τα έσχατα). Astfel, organismul bisericesc devine ceva viu, totdeauna unificator și deschis spre viitor. Hrana și vivificarea Tainei transfigurează și reînnoiește imaginea trupului bisericesc o face lucrătoare și mișcătoare spre bunătate. În acest fel se poate înțelege mai bine faptul că mucenicul Lucian, care a fost martirizat în 312 în timpul prigoanei lui Maximin, a săvârșit Taina deasupra pieptului său în grupul creștinilor închiși.
Euharistia este centrul întregii vieți creștine. Prin ea se realizează cea mai strânsă unire cu Hristos. Ea înfățișează ființa Bisericii însăși care este în primul rând o comunitate euharistică, întrucât ea ne face părtași la jertfa și învierea lui Hristos. Jertfa de pe cruce nu se repetă niciodată. Iisus Hristos cel înviat și înălțat păstrează însă în Sine starea de jertfă, deoarece El se găsește continuu într-o predare desăvârșită Tatălui. Pr. Prof. Dr. Stăniloae spune în acest sens: ,,Toate Tainele stau într-o legătură cu jertfa lui Hristos. Nu (primim această putere a jertfei) din amintirea jertfei lui de pe Golgota, căci în acest caz puterea și-ar da-o omul și deci Tainele n-ar mai fi Taine, ci dintr-o stare actuală de jertfă a Lui, care e o prelungire a predării sale ca om Tatălui, predare pe care, aflându-Se El în trup capabil să moară, a dus-o până la capăt, acceptând moartea sângeroasă; dar după moartea trupească o menține ca predare spirituală totală a umanității Sale Tatălui, pentru a fi umplută desăvârșit de dumnezeire, care o ține ridicată la starea de înviere, înălțare și pnevmatizare”.
Euharistia poate fi înțeleasă numai hristologic: este trupul lui Hristos, Hristos Însuși, Hristos întreg. Euharistia nu trebuie privită așadar ca un mijloc al harului, al unui har abstract și independent de hristologie, ci ca pe Hristos Însuși care mântuiește lumea și pe om și ne împacă cu Dumnezeu prin Sinele Său. Așadar, toate problemele și elementele Euharistiei referitoare la prezența sau nu a lui Hristos, care au preocupat atât de intens Evul Mediu, ne-au readus în situația de a considera Euharistia ca un lucru, ca obiect. Caracterul fundamental al Euharistiei stă în aceea că este adunare și act și că în ea se contemplă și se recapitulează și este trăită întreaga Taină a lui Hristos, mântuirea lumii.
Euharistia este Taina unirii și comuniunii depline a omului cu Hristos, ca mădular al Bisericii, precum și Taina constituirii înseși a Bisericii. Căci nimeni nu se împărtășește de Hristos în mod izolat, ci împreună cu toți care mărturisesc aceeași credință una și deplină în Hristos. Prin Euharistie se realizează, deci, și o comuniune a credincioșilor între ei în același Hristos. Toți se întâlnesc la același Trup al lui Hristos, toți formează împreună extinderea Trupului-Hristos. În acest sens, Euharistia este prin excelență Taina unității și comunității ecleziale. ,,Prin faptul că acum credincioșii nu se împărtășesc numai de o energie a lui Hristos, corespunzătoare unei anumite stări din viața Lui, ci din Însuși Trupul Lui care devine în ei izvor al tuturor energiilor divine, în calitate de trup înviat, prin Euharistie se realizează și se menține Biserica în sensul deplin al cuvântului, ca Trup al Domnului ca unitate potențial completă a credincioșilor cu El și întreolaltă.
Trupul și Sângele lui Hristos din Euharistie nu rămân statice în Biserică, ci sunt hrana și băutura adevărată a Bisericii lui Hristos, iar prin împărtășire nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele însele, cum spune Nicolae Cabasila, deoarece cele mai tari biruiesc; precum fierul înroșit în foc ni se arată ca foc, nu ca fier, tot așa și cu Biserica lui Hristos: dacă cineva ar putea s-o cuprindă cu privirea, n-ar vedea în ea decât însuși Trupul lui Hristos prin aceea că este unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui, dar un Trup cu multe mădulare, cum spune și Sf. Ap. Pavel: ,,Iar voi sunteți Trupul lui Hristos și fiecare mădulare în parte” (I Cor. 12, 27). Euharistia este, deci, acea Taină care constituie comunitatea celor botezați și pecetluiți de Hristos cu Duhul Lui, Duhul Sfânt, ca Trup și Biserică a lui Hristos.
Euharistia nu este numai anamneză și comemorare a morții lui Hristos pentru răscumpărarea neamului omenesc, ci Jertfă, căci prin prefacerea darurile de pâine și vin devin Trupul și Sângele lui Hristos, iar cei ce le primesc se împărtășesc cu Hristos însuși întrupat, jertfit prin suferință și moarte și înviat, deplin pnevmatizat și îndumnezeit. În Euharistie Hristos își prelungește starea de jertfă: ,,Bun este Domnul, gustați și vedeți că demult pentru noi, precum suntem noi făcându-Se, și odată pe Sine Părintelui Său ca jertfă aducându-Se, pururea Se junghie, sfințind pe cei ce se împărtășesc cu Dânsul” (Cântarea a IX-a din Canonul dinaintea Sfintei Împărtășiri). Astfel Se află continuu în stare de Jertfă, aducându-Se jertfă Tatălui ca om în Euharistie. Prin aceasta, El ne deschide calea spre Tatăl.
Comuniunea sfântă sau Euharistia înseamnă – în sens creștin – ,,unitatea creștinilor prin împărtășirea aceleiași credințe, în numele Sfintei Treimi și prin împărtășirea sau cuminecarea cu Sfânta Taină a Euharistiei, ,,Că o pâine, un trup suntem cei mulți” (I Cor. 10, 17), prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos: ,,Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? (I Cor. 10, 16)”, întreabă Sf. Ap. Pavel.
Taină sfântă ce se află în centrul cultului creștin și piatră de temelie a cultului Legii celei Noi puse de Mântuitorul la Cina cea de Taină, Sfânta Euharistie este comuniunea în gradul cel mai înalt dintre om, oameni și Dumnezeu. Prin instituirea Sfintei Euharistii, Domnul nostru Iisus Hristos ,,pune nu numai temelia cultului creștin al Legii celei noi, care trebuia să perpetueze amintirea Jertfei Sale și legătura Sa permanentă cu credincioșii, ci fixează și materia nesângeroasă a Euharistiei (pâinea și vinul), precum și ritualul euharistic”. În Sfânta Euharistie pâinea și vinul sunt în mod real, Trupul și Sângele lui Hristos ,,Pâinea vieții” (In. 6, 48).
În același timp, aceste elemente materiale cu caracter simbolic pot reprezenta ,,și ofranda propriei vieți pe care credincioșii o dăruiesc simbolic lui Dumnezeu sub forma elementelor care o susțin. Sub forma în care se dăruiesc, ele sunt rezultatul unui efort, al unui sacrificiu, căci omul care muncește spre a le culege în stare naturală simplă, și prin muncă și osteneală (consum de energie), le transformă în starea în care le aduce la altar… Pâinea și vinul capătă prin aceasta o valoare deosebită ca materie de jertfă, căci înainte de a fi sfințite la Liturghie ca daruri de jertfă, ele sunt sfințite și prin sudoarea muncii” credinciosului.
Primind Trupul și Sângele lui Hristos, credincioșii se împărtășesc cu Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel atât purtători de Hristos, cât și purtători de Dumnezeu. În Taina Euharistiei ființele umane sunt interpenetrate de divin, întocmai precum o vergea de fier vârâtă într-o flacără arzătoare, devine repede ea însăși un foc înghițit în flacără. Astfel, umanul este făcut divin fără a renunța la calitățile sale naturale. Este un fel de analogie între faptul unirii adevărate în persoana lui Hristos și unirea lui Dumnezeu și a ființelor omenești în Euharistie. În Euharistie, totuși, chiar dacă unirea este reală, ea nu încetează să fie la nivelul relativului, a unei uniri prin har.
Prin Sfânta Euharistie sufletele noastre sunt curățite, înălțate, sfințite, hrănite mistic, primind sămânța nestricăciunii și a învierii. Într-un cuvânt, natura noastră umană este împletită cu Hristos, primind darurile lui Hristos, atât de necesare îndumnezeirii. În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune: „Prin urmare sufletul, odată unit cu El (Hristos) prin credință, are începutul mântuirii, pentru că unirea cu viața este comuniune cu viața. Trupul, într-un mod unic, devine una cu Mântuitorul când este împreunat și amestecat cu El… Numai când trupul nostru primește harul acelui Trup, de Dumnezeu purtător, poate el să fie mântuit; pentru că trupul nostru nu poate atinge condiția nemuririi decât prin mijlocul acestei comuniuni transfiguratoare și nestricăcioase. Din acest motiv Cuvântul revelat S-a întrupat cu firea slabă și stricăcioasă a ființelor umane, așa încât prin acea relație cu divinul, umanul să poată deveni divin. Pentru aceia care au crezut în planul Său de har, El se seamănă pe Sine în trupurile credincioșilor prin mijlocirea propriului Său Trup, care este compus din pâine și vin. Astfel El este amestecat cu noi așa încât prin unirea noastră cu ceea ce este nemuritor, să ne putem împărtăși de nemurire”.
Iar unirea deplină în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul și sângele Său în noi înseamnă și o unire a noastră cu ceilalți oameni, în care S-a extins Hristos. Din această pricină, Euharistia e aceea care constituie Biserica ca trup extins al lui Hristos; care încheie procesul îndreptării, înnoirii și sfințirii inițiale a fiecăruia dintre noi”.
Euharistia este Taina unirii și comuniunii depline a omului cu Hristos, ca mădular al Bisericii, precum și Taina constituirii înseși a Bisericii. Căci nimeni nu se împărtășește de Hristos în mod izolat, ci împreună cu toți care mărturisesc aceeași credință, una și deplină în Hristos. Prin Euharistie se realizează, deci și o comuniune a credincioșilor între ei în același Hristos. Toți se întâlnesc la același Trup al lui Hristos. Toți formează împreună extinderea Trupului lui Hristos. În acest sens, Euharistia este prin excelență Taina unității și comunității ecleziale. Pr. Dumitru Stăniloae spune că: ,,Prin faptul că acum credincioșii nu se împărtășesc numai de o energie a lui Hristos, corespunzătoare unei anumite stări din viața Lui, ci din însuși Trupul Lui care devine în ei izvor al tuturor energiilor divine, în calitate de trup înviat, prin Euharistie se realizează și se menține Biserica în sensul deplin al cuvântului, ca Trup al Domnului, ca unitate potențial completă a credincioșilor cu El și întreolaltă”.
Euharistia, prelungire și actualizare a jertfei lui Hristos
În centrul operei de răscumpărarea a neamului omenesc stau patimile de bună voie și moartea pe cruce: Hristos S-a răstignit pentru mântuirea noastră, aducându-Se jertfă Tatălui și a înviat din morți, făcându-Se începătură a învierii celor adormiți (I Cor. 15, 20).
Sfânta Euharistie nu este numai Taina prin care sub chipul pâinii și al vinului ni se oferă Însuși Domnul Iisus Hristos, ci dumnezeiasca Euharistie este și jertfa de Sine pe care Mântuitorul o oferă necontenit Părintelui Ceresc pentru noi. După ce S-a jertfit odată și Și-a permanentizat în fața Tatălui umanitatea Sa în stare de jertfă, Hristos nu încetează să se jertfească mereu pe altarul Bisericii prin Jertfa Euharistică.
Că Euharistia este și jertfă o dovedesc și cuvintele instituirii în primul rând care arată caracterul de jertfă al Sf. Euharistii: ,,acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi” (1 Cor. 11, 24) și ,,acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 28), deoarece vărsarea sângelui spre iertarea păcatelor constituie ființa oricărei jertfe de ispășire. ,,Privită ca jertfă, Taina Sf. Euharistii, este o actualizare perpetuă, nesângeroasă și identică cu Jertfa de pe Golgota. Nu e vorba deci de o jertfă la un mod prefigurat, simbolic, sau de închipuire de jertfă, ci de reprezentare reală și obiectivă a jertfei de pe Golgota, întrucât în Euharistie este prezent Domnul Hristos în activitatea Lui arhierească, ca Cel ce aduce și ca Cel ce Se aduce jertfă. Jertfa Euharistică se realizează în Trupul și Sângele Domnului, nu în elementele materiale – pâinea și vinul – căci după refacerea substanțială și-au pierdut esența naturală de pâine și vin, devenind potrivit hotărârii Stăpânului, Trup și Sânge al lui Hristos”.
Astfel că prin aceasta se stabilește ,,o legătură directă cu Jertfa de pe Golgota, pâinea și vinul devenind antitipul Trupului și Sângelui lui Hristos jertfit pe Cruce; jertfa de pe Golgota are la Sf. Chiril un caracter inclusiv, nu exclusiv deoarece Domnul Hristos rămâne mereu în starea de jertfă ca să ne antreneze și pe noi și să ne pună în starea de jertfă. Tocmai de aceea sensul sau rostul jertfei euharistice este atragerea noastră în starea de jertfă, condiție a cuminecării și a unirii noastre cu jertfa permanentă a lui Hristos, iar prin aceasta însușirea personală a stării de jertfă ca realizare subiectivă a mântuirii prin refacerea ontologică a făpturii noastre.
Oamenii nu pot intra în comuniune cu Dumnezeu altfel decât în stare de jertfă, înțeleasă ca renunțare deplină la sine însuși și dăruire totală lui Dumnezeu. Dar ei nu se pot dărui Tatălui ca jertfă curată prin ei înșiși. De aceea a luat Iisus Hristos această jertfă asupra Sa, pentru ca intrând la Tatăl în stare de jertfă pentru noi, să ne introducă și pe noi la Tatăl, atrăgându-ne în starea Sa de jertfă. Comuniunea cu Dumnezeu include în sine starea de jertfă și invers. Întreaga viață a lui Iisus Hristos a fost o viață de predare totală lui Dumnezeu, moartea pe cruce fiind punctul culminant al acesteia. Intrarea lui Iisus Hristos la Tatăl în stare de jertfă produce o deschidere a omului pentru intrarea lui Dumnezeu; ea constituie restaurarea comuniunii dintre Dumnezeu și om în general. Pr. Prof. Dr. Stăniloae explică jertfa lui Iisus Hristos bazându-se pe sfinții părinți în felul următor: ,,Aici ideea de jertfă arată în ea în mod străveziu pe cea de comuniune. Intrarea lui Hristos ca om la Tatăl, condiționată de starea de jertfă curată care poate fi înțeleasă și ca o deschidere a omului pentru intrarea Tatălui, este restabilirea comuniunii între Hristos ca om și Dumnezeu. Dar starea Lui de jertfă a realizat-o pentru noi, ca o concluzie și întărire a comuniunii Lui cu noi, sau ca o bază a comuniunii noastre cu El. Căci El intră la Tatăl ca jertfă curată, sau restabilește comuniunea Sa cu El, (cu Tatăl), pentru a ne introduce și pe noi în comuniune cu Tatăl. Dar prin aceasta intrăm în comuniune cu Tatăl Lui, Care devine astfel și Tatăl nostru. Jertfa este necesară pentru comuniune. Jertfa este animată de tendința după comuniune; este renunțarea la sine, de dragul celuilalt, este uitare de sine din iubirea față de celălalt. Astfel comuniunea este rezultatul jertfei. Și Tatăl avea o lipsă de jertfa noastră pentru restabilirea comuniunii cu El. Nu de o jertfă pentru satisfacerea onoarei Lui, ci pentru a ne deschide comuniunii cu El, renunțând la noi înșine și văzându-L pe El în toată mărirea Lui. De aceea L-a dat pe Fiul Său spre jertfă, pentru că noi nu eram în stare să aducem această jertfă. L-a trimis pe El în trup, pentru a aduce această jertfă necesară comuniunii, dar nu pentru a rezolva exclusiv un conflict între Sine ca Dumnezeu și noi, ci pentru a face din jertfa Fiului Său puterea și stimulentul jertfei noastre”. Viața de ascultare a lui Iisus Hristos și moartea Sa pe cruce sunt astfel, în primul rând, o mișcare a lui Dumnezeu spre comuniunea cu oamenii, mișcare ce este imprimată și oamenilor. Iertarea pentru om nu vine în urma unei pedepsiri a lui, ci ca răspuns al omului în Duhul Sfânt la inițiativa de comuniune a lui Dumnezeu. Când se produce răspunsul, are loc și iertarea, pentru că răspunsul însemnează căință și întoarcere în același timp.
Mântuitorul Hristos S-a jertfit deoarece singura cale de a restaura comuniunea omului căzut cu Dumnezeu, Creatorul său, și de a reda viața adevărată acestei lumi, este jertfa ,,articulată vertical în jertfa de pe Golgota, Sfânta Euharistie nu rămâne o simplă anamneză sau comemorare a morții și învierii lui Hristos, ci o jertfă reală și supremă, explicată prin starea de jertfă continuă a lui Hristos în fața Tatălui chiar și pe scaunul slavei de-a dreapta Lui. Dar jertfa lui Hristos în Sfânta Euharistie nu este o altă jertfă față de cea de pe Golgota, ci una și aceeași cu care S-a înfățișat și stă ca Miel înjunghiat în veac în fața Tatălui.
În stare neîntreruptă de jertfă și în calitate de Arhiereu al lui Iisus Hristos își au izvorul aspectul sacrificial și cel sacerdotal, ,,ele manifestă relația strânsă între jertfa lui Hristos cea pentru noi și participarea noastră la ea. Căci între acestea iarăși este o strânsă legătură. Nu putem să ne aducem jertfă Tatălui în afara lui Hristos. Arhiereul și jertfa – izvor, dar nici Hristos nu Se oferă în continuare jertfă separat de noi și nu S-a așezat în stare de jertfă decât pentru noi. Deși jertfa de ispășire a Mântuitorului Hristos pentru noi s-a săvârșit odată pentru totdeauna și nu se mai produce în mod obiectiv, ea se realizează în mod subiectiv pentru fiecare credincios care se împărtășește ,,sfințește-ne pe noi cum ai sfințit de atâtea ori pe cei dintr-un neam cu noi”.
Această jertfă este unică și cum mărturisește rugăciunea liturgică este ,,pentru toți și pentru toate”. Este evenimentul concret al jertfei unice Hristos care este totodată jertfă și jertfitor, Cel ce dăruiește, și Cel ce primește: ,,ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”, cum mărturisește rugăciunea dinaintea epiclezei.
Aspectul de Jertfă și cel de Taină al Euharistiei sunt nedespărțite. Chiar ca Jertfă ea este o Taină, căci dăruindu-ne lui Dumnezeu ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și de binecuvântarea Lui. Despre aceasta spune și Sf. Chiril al Alexandriei, în lucrarea Închinare în Duh și Adevăr: ,,Căci se spune că se sfințește ceea ce se aduce lui Dumnezeu”. Sau: ,,Jertfa sfințește pe cel ce se atinge de ea. Căci de cele sfinte ne apropiem nu pentru altceva, ci pentru a ne împărtăși de Sfântul Hristos prin jertfa negrăită, duhovnicească”. Sau: ,,Mâncând Pâinea din cer, adică pe Hristos, sau jertfa nesângeroasă, suntem binecuvântați”. Și chiar Taina este o Jertfă, căci trupul care ni se dă este în stare de trup jertfit și înviat și ne imprimă starea de jertfă, prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere.
Nicolae Cabasila spunea că plinătatea este în așa măsură ,,încât nu putem să mergem mai departe și nici să adăugăm ceva”. În această jertfă s-a împlinit și s-a săvârșit totul, desăvârșindu-Se și dăruindu-Se o singură dată, pentru totdeauna – în jertfa tuturor jertfelor, Hristos ne-a dăruit nouă jertfa, a dăruit-o omenirii noi, renăscută în El și unită cu El, a dăruit-o Bisericii. În această Viață nouă – a vieții Lui în noi, și vieții noastre în El, jertfa Lui a devenit jertfa noastră și aducerea Lui a devenit aducerea noastră. Jertfa aceasta care ne este dată și poruncită nouă a o aduce și în aducerea căreia Biserica se împlinește pe sine ca fiind viața lui Hristos în noi și a noastră în El, nu este o jertfă nouă, nu este alta față de aceea unică atotcuprinzătoare și în care nu se repetă, pe care Hristos a adus-o o singură dată… căci aducând lui Dumnezeu viața noastră, aducem pe Hristos, căci El este viața noastră, este viața lumii și Viața vieții, și noi nu avem nimic altceva de adus lui Dumnezeu decât pe El. Noi cunoaștem că în această aducere, Hristos aduce și El se aduce, Hristos primește și El se împarte. La fel cum jertfa lui Hristos, adusă o dată pentru totdeauna cuprinde în sine totul chiar până la aducerile noastre, care își au începutul și conținutul lor în jertfa Lui… esența pâinii și a vinului în care suntem aduși noi înșine și întreaga noastră viață este tocmai prefacerea lor în dar și aducere. ,,Realitatea proscomidiei este că pâinea și vinul, desemnate a fi jertfa lui Hristos, care includ în sine toate jertfele noastre, ne includ și pe noi înșine care ne aducem lui Dumnezeu. Caracterul de jertfă decurge din însăși pregătirea pâinii ca junghierea Mielului, a vinului ca vărsare a sângelui, de unde decurge participarea tuturor în jertfa Lui. La această jertfă este adunată întreaga Biserică participantă în această aducere a lui Hristos, pe care El o aduce lui Dumnezeu-Tatăl. Această aducere este reală, pentru că Hristos a primit deja viața aceasta, a făcut-o a Sa proprie și pe ea a adus-o deja lui Dumnezeu. Viața aceasta devine, prin aducerea darurilor, jertfă și aducere, ca materie a acelei Taine prin care Biserica se împlinește pe Sine ca Trup al lui Hristos, ca ,,plinirea Celui ce plinește toate în toți” (Efes. 2, 3).
Iisus Hristos n-a venit, de fapt, în lume numai să ne ofere o metodă oarecare prin care să ne căutăm singuri mântuirea. El rămâne de-a pururi în legătură cu noi ca unicul izvor de la care ne vine mântuirea. Mântuirea înseamnă relație, comuniune intimă cu Iisus Hristos, nu o conformare individualistă cu o anumită doctrină. Mântuirea nu e o gnoză sau o etică. Ea nu se realizează prin a ști sau a face ceva, ci prin trăirea cu Iisus Hristos. Din această trăire cu Hristos rezultă și a ști și a face. Aceasta pentru că Iisus Hristos nu e om simplu, ca ceilalți întemeietori de religii, ci Dumnezeu însuși a venit în maxima apropiere de noi cu iubirea Sa.
Hristos Se află într-o stare de jertfă continuă, oferind-o Tatălui mijlocind pentru lume. În această stare de jertfă se înfățișează și pe altar, sub chipurile pâinii și vinului, pentru ca din pasivă să devină activă, eficace pentru noi, prin împărtășirea noastră de ea și prin unirea jertfei noastre duhovnicești cu ea. Prezența aceasta a Lui pe altar, în stare de jertfă începând din momentul sfințirii elementelor. Jertfa Euharistică este identică cu Jertfa de la Cina cea de Taină și aceeași pe care o aduce necontenit în cer, deci toate jertfele sunt una și aceeași, este reală. Fiind prezent pe altar, Hristos coboară cerul pe pământ, iar prin împărtășirea noastră ne urcă la cer. Jertfa necontenită din cer a Domnului și arătarea ei pe altar în timpul Liturghiei, crește Jertfa de pe Cruce, sau este continuarea aceleia, fără să aibă un caracter sângeros.
Deși este una cu jertfa de pe Golgota, jertfa Euharistică are totuși un caracter propriu. Misterul morții necontenite a lui Hristos care e nedespărțită în starea Lui de înviere, este înfățișată de Euharistie care reprezintă Jertfa de Taină. Ea își păstrează aceeași deplinătate neînțeleasă, același caracter de moarte prin cruce, aceeași intensitate manifestată pe Golgota prin despărțirea Sângelui de Trup, deși acum e nesângeroasă. Hristos continuă mereu starea Sa de jertfă, dar când oamenii se împărtășesc de Jertfa Lui, moartea Lui e o moarte și o înviere în ei, cu ei. Astfel, prin Euharistie credinciosul se pune în contact cu însuși Hristos din ceruri și cu însăși moartea Lui de pe Cruce, pentru ca aceasta să-și facă în el efectele din umanitatea lui Hristos. Hristos și Jertfa Lui sunt trăite cu toată intensitatea prezenței lor. Biserica nu este simțită nicidecum interpusă între Hristos cel jertfit și credincios, ci tocmai prezența Domnului și a jertfei Lui susține și dă viață Bisericii.
Astfel, jertfa lui Hristos are o importanță capitală pentru noi, căci prin ea ni s-a dăruit viața cea nouă, ca rod al Crucii, sau viața lui Hristos. În Biserică noi trăim viața lui Hristos sau Hristos viețuiește prin Biserică în noi, întrucât Biserica este ,,Mireasa Mirelui” – cum zice Sf. Scriptură – sau a Mielului care se jertfește, și-n această calitate ,,mireasa” ca străbate același drum cu Mirele, drum ce trece prin jertfa crucii spre bucuria Învierii.
. Hristos prezent, viu și tainic în Biserică
Văd ce e bun din Dumnezeiasca Euharistie în Cele trei confesiuni Dumitru Stăniloaie, b. digitală și includ aici
Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu față de oameni și a unirii Sale cu noi. Dacă Fiul lui Dumnezeu a voit să vină atât de aproape de oameni încât să se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii și îndumnezeirii lor, El nu Se putea mulțumi să Se întrupeze numai ca un om cu intenția de a rămâne separat de ceilalți, ci ca să meargă mai departe, întrupându-Se așa zicând în toți oamenii, neîmpiedicându-i de a rămâne persoane deosebite și neîncetând de a rămâne El însuși o persoană deosebită pentru practicarea iubirii desăvârșite. El trebuie să vină în noi, dar nu o singură dată, ci mereu, deci pe de o parte trebuie să fie în noi, pe de alta să rămână deosebit de noi și mai presus de noi, ca să poată veni mereu într-un grad mai mare în noi, spre sporirea continuă a relației de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arată și prin unirea trupului nostru cu trupul și sângele Său preacurat.
Dumnezeiasca Euharistie nu-i doar Jertfă fără de sânge, ci și pregustare a Împărăției lui Dumnezeu. Ea împărtășește tainic credincioșilor darurile transfiguratoare ale patimilor, morții și învierii Mântuitorului, prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt. Aceasta ne-o mărturisește Însuși Domnul, în cuvântarea Sa de la Cina cea de Taină.
Dumnezeu este prezent în toate lucrurile harice ale Bisericii, prin energiile Sale. Așa cum la Cina cea de Taină, Hristos a dat ucenicilor Săi Trupul și Sângele Său, tot așa și acum prin mâna Lui nevăzută primim preacuratele Sale Taine, devenind părtași ai Cinei Sale celei de Taină.
În Euharistie se află prezent însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul și Vistiernicul tuturor darurilor, nu numai vreunul din harurile Sale, ca în celelalte taine. ,,De aceea, Sfânta Împărtășanie este taina cea mai mare”, spune Nicolae Cabasila, ,,căci de acum nu mai primim numai darurile Duhului Sfânt – oricât de bogate ar fi ele – ci pe însuși Vistiernicul acestor daruri, comoara care încape toată bogăția darurilor”. Iar un teolog catolic declară: ,,E o învățătură comună că Euharistia este cea mai mare dintre taine, pentru că ea nu conține numai grația, ci pe Autorul grației și ne unește cu El într-un chip mai mult sau mai puțin intim, după dispozițiile noastre, precum beneficiem mai mult de căldura unui cuptor când ne apropiem de el”.
Întrucât unirea cu Trupul și Sângele Domnului produce transformarea ființei primitorului, transfigurarea și ridicarea lui pe o treaptă superioară de viețuire, Euharistia îl pregătește pe credincios pentru nemurire și învierea din morți. De aceea a zis Mântuitorul: „Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci” (In 6, 51). Nicolae Cabasila spune că ,,însăși Pâinea vieții schimbă, preface și umple de viață pe cel ce se împărtășește, pentru că intrând până la creieri și în inimă, prin această Pâine ne mișcăm și viețuim, ca una care singură are viață în sine”.
Euharistia așează în adâncul nostru chipul trupului vieții viitoare. La baza voinței noastre de a ne mortifica cu Hristos, pentru a viețui Hristos în noi, nu mai stă numai harul Botezului, ca iradiere de putere din Hristos cel răstignit și înviat, ci însuși Trupul răstignit și înviat al lui Hristos amestecat cu trupul nostru asimilat în potență cu trupul răstignit și înviat al lui Hristos.
Euharistia realizează intimitatea cea mai profundă și maximă dintre Hristos, ,,căci între Trup și Cap nu mai există loc pentru nici un interval; dacă ar mai fi, Hristos nu ar mai fi Capul ei, iar ea nu ar mai fi Trupul lui”. De aceea, Euharistia este revelația ultimă a lui Hristos total și ultima Taină, adică cea mai mare Taină, ,,pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva… după Sfânta Împărtășanie însă, nu mai este loc unde să pășești, de aceea, trebuie să te oprești aici, să te gândești cum să poți păstra până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o”. ,,Desăvârșita unire eshatologică cu Hristos care se așteaptă este implicată în unirea prezentă cu El. Prezența Lui de acum nu se deosebește de cea eshatologică decât prin faptul că acum ea ni se dăruiește prin chipurile pâinii și vinului”
Ca plenitudine a puterii și vieții celei noi, Euharistia sădește în noi puterea spre a preda existența noastră lui Dumnezeu ca să o primim umplută de viața Lui veșnică, asemenea lui Hristos prin Înviere. Prin primirea Sfintei Euharistii omul devine apt de a se preda lui Dumnezeu, asemenea și împreună cu Hristos, Care la sfârșitul activității Sale moare, predându-Se Tatălui, pentru a învia la viața eternă.
Euharistia se dă pentru viața de veci, care începe aici și acum. Acesta e motivul pentru care Euharistia nu se dă numai la sfârșitul vieții pământești, ci și acum în mișcarea noastră spre veșnicie, susținându-ne spre a ne înnoi în curăție și virtuți, ajutându-de ca viața noastră terestră să înainteze spre cea eternă. Ea desăvârșește încorporarea omului în Hristos ca mădular al Trupului Său, Biserica, asigurând, în același timp, creșterea acestuia în Hristos până la ,,starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13), precum și gustarea anticipativă a vieții veșnice. ,,Ea, Euharistia, sădește astfel în noi puterea pentru a preda total existența noastră lui Dumnezeu, spre a o primi umplută de viața Lui eternă, asemenea lui Hristos, prin înviere. Euharistia nu este atât pentru viața reînnoită de pe pământ, după asemănarea vieții de pe pământ a lui Hristos, ci mai ales pentru viața de veci”. Și acest lucru este posibil deoarece prin Euharistie Hristos Însuși rămâne în noi și umple ființa noastră cu prezența Sa. Părintele profesor Stăniloae spune că ,,Euharistia este forța unui agent magnetic ce lucrează în viața noastră pământească atrăgând-o spre ea; este steaua polară ce călăuzește corabia vieții noastre pe valurile existenței pământești; este fermentul sau aluatul care preface viața noastră pământească treptat în viața de veci. Viața cea nouă din Botez, ce urmează morții omului vechi, nu poate exista fără perspectiva și arvuna vieții de veci susținută de Euharistie. Viața cea nouă de pe pământ n-ar avea nici un rost și nici o putere fără perspectiva și arvuna învierii”.
Euharistia, în natura ei intimă, cuprinde o dimensiune eshatologică, care oricât ar pătrunde în istorie nu se transformă în istorie. E cea mai dramatică mărturie a unei întâlniri dintre eshaton și istorie, a desăvârșitului cu relativul în existența umană aici și acum. E mărturia unei morale care nu este evoluție istorică, ci luptă existențială, câștigată pentru a fi iarăși pierdută, până când va fi câștigată definitiv ,,în ziua cea de pe urmă”. Această penetrare eshatologică în istorie nu este o evoluție istorică care poate fi înțeleasă logic și empiric, ci o coborâre verticală a Duhului Sfânt, prin a cărui epicleză – fundamentală și atât de caracteristică pentru Ortodoxie – ,,veacul de acum” se metamorfozează în ,,zidire nouă în Hristos”. Această coborâre a cerului pe pământ care face posibilă ridicarea pământului la cer, umple pământul de lumină, har și bucurie și face Liturghia o sărbătoare, o celebrare din care creștinii se întorc în lume bucuroși și purtători de har. Dar dincolo de poarta bisericii îi așteaptă mereu lupta. Vor străbate până la sfârșitul vremurilor peregrinarea lor euharistică, primind numai pregustarea comuniunii dumnezeiești, pentru ca, după puțin timp, să o amestece cu gustul amar a răului. Euharistia le va fi dat încredințarea cea mai vie a biruinței lui Hristos asupra diavolului, a unei biruințe care, pe acest pământ, nu va fi decât o biruință ,,chenotică”, biruință a crucii, biruință a ascezei eroice, așa cum a înțeles-o și a trăit-o Răsăritul în monahism. Astfel Euharistia va deschide totdeauna drumul nu visului unei perfecțiuni progresive a lumii, ci exigenței unei asceze eroice, a unei experiențe a chenozei și a Crucii, singura în care poate fi trăită în lume, până la sfârșitul vremurilor, biruința Învierii. Dar în același timp va oferi lumii gustarea realității eshatologice care pătrunde în istorie prin adunarea euharistică și face posibilă în spațiu și timp îndumnezeirea noastră. Fără această dimensiune pe care Euharistia o aduce în lume, nici o metodă misionară, nici o diplomație inteligentă a ,,dialogului cu lumea” și nici un sistem moral nu vor putea metamorfoza în Hristos lumea de astăzi.
3.4. Comunitatea Bisericii cuprinsă prin Hristos euharistic în Sfânta Treime
Capitolul 4. BISERICI LOCALE ȘI BISERICA UNIVERSALĂ
4.1. Creștinii chemați de Hristos – ofrandă a neamului
Hristos Iubitorul de oameni este prezent în Biserică și ne așteaptă mereu să ne unim cu El. Ne oferă liniște și ne asigură odihnă: ,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”.
Mântuitorul Hristos, prin venirea Sa, a voit ca toți cei ce vor crede în El, să trăiască în unitate, să fie una întru El (In. 17, 12). Urmând acestei porunci, Apostolii i-au îndemnat neîncetat pe creștinii de la început, să evite dezbinările, căci mântuirea nu se obține decât prin împărtășirea de Hristos, iar Hristos nu s-a împărțit (I Cor. 1, 10, 13). De aceea, creștinii la nimic n-au ținut așa de mult ca la unitate. Realitatea acestei unități și voința pentru menținerea și întărirea ei, o exprimă într-o formă impresionant de intuitivă Didahia celor 12 Apostoli (cap. IX) în rugăciunea dintre frângerea pâinii euharistice: ,,După cum această pâine frântă era împrăștiată pe dealuri sau pe munți și adunându-se s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta după (de pe) fața pământului în Împărăția Ta”.
Unitatea în dragoste este recomandată stăruitor de Părinții apostolici, care îndeamnă pe creștini să nu cedeze forțelor răului care vor să-i divizeze. Sfântul Ignatie Teoforul scrie întregii Biserici: ,,Munciți împreună, străduiți-vă împreună, alergați împreună, ca niște iconomi, oaspeți și slujitori ai lui Dumnezeu”. Iar creștinilor din Filadelfia le cere să evite tot ce le poate slăbi dragostea întreolaltă: ,,Fugiți deci de vicleșugurile și uneltirile lui Satan, pentru ca nu cumva căzând prin sfatul său, în strâmtorare, să lânceziți în dragoste. Dimpotrivă, fiți toți în unire cu inima neîmpărțită… Căci unde este dezbinare, acolo nu este Dumnezeu”.
După cum se cunoaște, prin marea Schismă produsă în anul 1054 Biserica cea una a lui Hristos a fost împărțită în două: de Apus și de Răsărit, iar Reforma din secolul al XVI-lea a produs cea de-a doua ruptură în însuși sânul Bisericii de Apus. Așa s-a ajuns în situația în care creștinismul, în loc să arate lumii chipul unic și luminos al lui Hristos, oferă imaginea mai multor Biserici.
Astăzi conștiința creștină începe să suporte greu această dezbinare și de aceea aspirația spre unitate se manifestă în toate confesiunile creștine. E una din caracteristicile timpului nostru că aspirația spre unitate, care n-a dispărut niciodată complet din conștiința creștinilor, a devenit azi generală, creând un larg curent numit ,,Mișcare Ecumenică”. Întrucât aceste tendințe voiesc să vadă lumea creștină într-o unică Biserică, problema centrală în discuțiile ecumeniste este: cum trebuie să fie acea Biserică în care să se poată aduna toți creștinii și care să corespundă în același timp Bisericii din planul lui Dumnezeu dinainte de veci? (Efes. 3, 11). Căci faptul că fiecare organizație creștină separată se socotește adevărata Biserică, arată o neînțelegere între creștini asupra imaginii Bisericii celei una. De aceea, problema nr. 1 a întregului ecumenism actual este problema ecleziologică. Unitatea creștinismului se va fi apropiat de realizare când toate Bisericile se vor fi pus de acord asupra chipului Bisericii cele una. (asta merge mai mult la subcapitolul despre biserică).
4. 2.Înfrățirea creștinilor după neamuri în vița cea adevărată: Hristos
Așa cum Dumnezeu nu este o singură persoană ci o treime de Persoane care poartă o singură ființă, așa și omul poartă în sine relația cu altă persoană. Această relație nu numai cu un altul ci cu mai mulți semeni ai săi îi este absolut necesară omului ca să se realizeze ca om, ca creștin și să se mântuiască. Ontologic, deci, făptura umană are un profund caracter comunitar-sobornicesc. Omul trăiește în comunitate și în lume, dar și comunitatea și lumea trăiesc în același timp în om. Creștinul se mântuiește în comunitate, dar și comunitatea participă la mântuirea lui și dă mărturie despre mântuirea lui.
Oamenii își însușesc roadele lucrării lui Hristos și se mântuiesc prin incorporarea și creșterea lor în Hristos până la vârsta bărbatului desăvârșit care este Hristos (Efes. 4, 13). Încorporarea și creșterea în Hristos înseamnă incorporarea în Biserică, care este comunitatea celor ,,împreună sădiți” în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos îi mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei și îi încorporează în Sine, făcându-i mădulare ale Trupului Său tainic.
Hristos cel Iubitor de oameni vrea să-i adune pe toți în sine. Însă vrea să-i adune într-o unitate simfonică, nu uniformă, îmbogățind prin aceasta natura lor comună, deci și pe fiecare prin contribuția proprie a fiecăruia și deci a tuturor. Căci dacă i-ar fi făcut pe toți la fel, nu s-ar îmbogăți spiritual unii prin alții și nu s-ar bucura fiecare de fiecare, și Creatorul și-ar dovedi o lipsă de profunzime și o imaginație săracă. De aceea, Hristos urmărește atât refacerea unității firii umane, neluând-o într-un ipostas deosebit, cât și unirea neconfundată și fericitoare a tuturor cu El și în El, prin dialogul direct al Lui ca om cu toți și între toți. De aceea, aceasta nu o face iubindu-i pe toți în general, ca specie, ca masă, îndemnându-i și pe oameni să facă la fel, sacrificând în favoarea ei personale, ci iubind fiecare persoană în parte, în împrejurările concrete, și îndemnându-i și pe oameni să facă la fel, făcându-l atent pe fiecare la orice moment al vieții lui, trăit în legătură cu persoanele ce-i sunt în preajmă. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a asumat natura noastră nu ca persoană distinctă nu implică o nesocotire a persoanelor umane, ci o angajare a Fiului lui Dumnezeu însuși ca om în dialogul cu fiecare om purtător al naturii pe care o are și El, cu fiecare dintre ei. De aceea a acceptat să vină ca om între oameni concreți, într-un moment anumit al istoriei, dar cele ce le-a făcut atunci pentru oamenii din preajma Sa le face pentru toți oamenii din toate timpurile. Cine prețuiește un moment al timpului, cu oamenii concreți din el, le prețuiește pe toate. Cine fuge în abstract în timpul său fuge de tot timpul, sau de toată existența creată reală, destinată să ajungă în veșnicie prin folosirea bună a timpului ei, și nu nesocotindu-l. În cazul acesta, omul însuși ar rămâne nerealizat.
Dumnezeu, creând firea noastră după chipul Său, a creat-o ca să fie asemenea firii Lui. Dar abătându-se de la această cale prin orgolioase socotințe egoiste, oamenii au rupt firea lor de firea dumnezeiască atât de unită în Persoanele ei, și în ea însăși, în tot atâția indivizi în câți există. Ca s-o ridice din nou în unirea cu firea dumnezeiască, ca izvor de viață al ei, dar și de putere de a se păstra în unitatea ei care se concretizează după modelul Treimii, din puterea care păstrează Persoanele divine în unitatea firii divine, în ceea ce se arată viața și iubirea lor, Fiul lui Dumnezeu a unit firea noastră cu firea Sa divină în unitatea Persoanei Lui, prin care o pune în relație personală cu celelalte două Persoane treimice în care Se află El ca Persoană, bucurându-Se și ca om de viața și iubirea ce o are în această relație, prin firea Sa divină din veci.
4.3 Viața creștinilor de pretutindeni purtați de Hristos spre mântuirea veșnică
Problema mântuirii este o problemă centrală în creștinism. Într-o formă sau alta o găsim în întreaga învățătură de credință a Bisericilor. Ea este în același timp și o problemă actuală. Creștinismul este chemat să arate, să dea mărturie despre contribuția pe care o aduce în slujba omului în dorința lui de a trăi, de a fi desăvârșit și de a fi nemuritor. Aproape în toate întrunirile interteologice, în dialogurile teologice bilaterale sau general, ea ocupă un loc principal.
Mântuirea este scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, al jertfei de pe cruce și al învierii Lui. El a venit în lume ca să mântuiască lumea. Lucrarea Lui în lume este mărturia prezenței lui Dumnezeu în lume, este dovedirea posibilității comuniunii omului cu Dumnezeu, însăși rațiunea și scopul existenței întregii lumi.
Cuvântul mântuire semnifică o eliberare de tot ceea ce este rău (Rom. 5, 12-15) dar, în același timp, și o înnoire, o înaintare spre comuniunea cu Dumnezeu. Mântuirea adusă de Hristos nu poate fi exprimată complet de nici un termen și nici de toate la un loc. Ea este un mister cu neputință de cuprins și definit complet. Sf. Grigorie de Nazianz declară, vorbind despre mântuire: ,,nimic nu poate egala minunea mântuirii mele”. În Ortodoxie lucrarea mântuirii nu e considerată ca o întoarcere spre trecut ci ca o înaintare cu Hristos și în Hristos spre viața veșnică. Ortodoxia nu cunoaște nostalgia unui ,,paradis pierdut”, ci dorește înaintarea cu Hristos spre împărăția cerurilor, spre chemarea lui Hristos care a spus: ,,Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48).
Legătura dintre Iisus Hristos și lume este una din problemele des discutate în teologia contemporană. Întrebarea: Cine este Hristos? Ce relație are El cu lumea, care sunt efectele acestei legături și ce bine aduc ele omenirii? – sunt întrebări curente în aproape toate întrunirile și dialogurile interteologice. Răspunsul pe care l-a dat Simon Petru: ,,Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 13-16), cuprinde în esență adevărul despre Iisus Hristos. El este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu adevărat. Ca Dumnezeu este Creator al lumii împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Deci cea dintâi legătură a lui Iisus cu lumea începe de la creație, cum spune Sf. Ev. Ioan: ,,Toate prin El s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (In. 1, 3-4).
Mântuirea înseamnă comuniunea plenară a credincioșilor în Biserică și prin Biserică cu Hristos, pentru că prin Sfintele Taine ne împărtășim de viața pe care ne-o dă Sfântul Duh al lui Hristos, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: ,,Viața pe care Duhul o transmite ipostasului unei alte ființe nu se separă de El; precum în foc trebuie să distingem căldura sa proprie și aceea pe care o comunică apei sau altui corp, la fel Duhul posedă viață în El însuși, deși credincioșii vii care participă la el trăiesc de asemenea într-un fel divin, având dobândită o viață divină și cerească. Mântuirea, ca dobândire a vieții veșnice, începe încă din viața aceasta, chiar din clipa botezului și a împărtășirii cu trupul și sângele Mântuitorului. Căci Domnul a zis: ,,Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (In. 6, 54) .
Lucrarea mântuirii lumii sau a oamenilor, nu se oprește la evenimentele prin care Hristos a adus-o și a dăruit-o lumii: întruparea, moartea și învierea. Ea se continuă până la sfârșitul lumii, pentru că însuși Dăruitorul și împlinitorul ei, Iisus Hristos este Același: ieși și azi și în veac (Evr. 13, 8). Înălțându-Se la cer, Mântuitorul nu s-a despărțit de lume, a rămas mai departe în lume precum a făgăduit Apostolilor, zicând: ,,Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Mt. 28, 20). El a ales un alt mod, o altă cale de a fi prezent în lume și de a lucra mântuirea ei.
Fiul înviat și înălțat lucrează în noi prin Duhul Sfânt pentru a parcurge și noi drumul spre starea de fii, în care trupul e schimbat la față sau îndumnezeit prin Duhul. Hristos Cel înălțat săvârșește în noi această lucrare prin Duhul Său, așa cum a săvârșit-o și El în umanitatea Sa cât a fost pe pământ. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus trupul lui Hristos prin înviere, spre starea de fii schimbați la față cu trupul, străluminați, îndumnezeiți. Lucrarea aceasta a Fiului înălțat prin Duhul, este o lucrare de viață făcătoare și sfințitoare. Aceasta nu o poate face Fiul cu oamenii de pe pământ, rămânând El pe pământ, ci numai după ce a ajuns la capătul deplinei pătrunderi a trupului Lui de Duhul de viață făcător și sfințitor. Lucrarea aceasta sfințitoare și de viață făcătoare e și a Fiului și a Duhului, sau e a Fiului prin Duhul.
După cum vedem, Iisus Hristos n-a încetat a fi Mântuitor, după înălțarea la cer și n-a întrerupt lucrul mântuirii, ci El continuă prin Biserică. Mântuirea prin Biserică este însăși lucrarea împlinită de Hristos, dăruită lumii până la sfârșitul veacurilor. Această mântuire realizată de Hristos în și prin Biserică, întărește conștiința tuturor oamenilor în Dumnezeu că toți suntem fii ai Aceluiași Părinte Ceresc, toți avem același țel, că pentru toți Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, toți am căzut în Adam, dar toți am primit prin Hristos puterea de a trăi o viață nouă, în pace, în dreptate și în sfințenie umblând ca ,,fii ai luminii” (Efes. 5, 8). Hristos a venit și a întemeiat Biserica Sa ca să ,,vindece prin leacuri cerești neputințele firii, ca tot ce-i stricăcios să dobândească nestricăciune, ca tot ce-i muritor să fie înghițit de viață” (II Cor. 5, 4).
Mijloacele pentru mântuire sunt pentru toți aceleași: harul, credința și faptele bune. Toate sunt necesare pentru mântuire. Nu ne putem dispensa de nici una dintre ele. Harul singur, fără voia omului nu poate decide. Dumnezeu l-a creat pe om liber și îi respectă această libertate, Dumnezeu a dat omului această cinste și putere de a decide asupra mântuirii lui, de a fi colaborator și împreună lucrător cu El, la mântuirea sa și a lumii. În Apocalipsă Iisus apare ca un pelerin care bate la ușa inimii oamenilor și cere să intre. ,,Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20).
Pe toți îi are Dumnezeu în Hristos în comuniune cu Sine, ca fii și frați, și fiecare om are în comuniunea cu Hristos pe Dumnezeu ca Tată și Frate și pe toți oamenii readunați în cea mai intimă comuniune de frate al Fiului și fiu al Tatălui. Acest scop al întrupării Sale l-a exprimat chiar Hristos, spunând că voiește ca toți să fie în El una, precum El și Tatăl una sunt (Ioan 27, 13). E ceea ce a spus și Sf. Ap. Pavel: ,,Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul însuși se va supune celui ce i-a supus Lui toate, ca să fie Dumnezeu totul în toate” (I Cor. 15, 28).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Unitatea Bisericii Prin Euharistie Dupa Noul Testament (ID: 168027)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.