Uniatia din Transilvania Si Consecintele Ei

INTRODUCERE

EVENIMENTELE ISTORICE ÎNAINTE DE DEZBINAREA BISERICII ORTODOXE DIN TRANSILVANIA ȘI ÎNCERCĂRILE DE UNIRE

După schisma de la 1054, în decursul istoriei au avut loc numeroase încercări de unire a celor două Biserici, încercări determinate mai mult de motive politico-militare și mai puțin religioase, în sensul că bizantinii ortodocși amenințați de puterea crescândă a turcilor otomani și de înaintarea lor în Europa și schisma din 1054 au atacat granițele bizantine ocupând o mare parte din ținuturile Asiei Mici .

Deși înaintarea turcilor a putut fi oprită câteva secole vanitatea și dorința lor de cucerire coroborate cu slăbiciunile Imperiului bizantin i-au făcut pe turci un pericol permanent pentru aceasta.

Încercări de unire s-au făcut și din interese politice: fie cel al împăraților Comneni de a obține și coroana Imperiului german, cu care papii secolului al XII-lea erau în grele conflicte; fie cel al împăraților greci de la Niceea de a recuceri Bizanțul ocupat de latini în urma cruciadei a IV-a din anul 1204; fie motivul celor din urma împărați bizantini de a obține sprijinul Occidentului în lupta împotriva turcilor care ajunseseră la porțile Constantinopolului.

În acest sens până la căderea Constantinopolului în mai 1453 au avut loc câteva uniri formale, parțiale, cele mai însemnate fiind cele de la Lyon (6 iulie 1274) și de la Ferrara-Florența (1438-1439), toate acestea dovedind ineficiența și zădărnicirea lor. Toate aceste tratative și încercări de unire au luat sfârșit în anul 1453, dată care marchează căderea Bizanțului și încetarea lui ca entitate politică în istorie.

Trebuie să spunem că între latinizarea Bisericii și stăpânirea turcească, bizantinii au preferat pe cea din urmă, socotind pericolul politic mai mic decât cel religios. Au strigat că: „Vor vedea mai bucuroși turbanul turcesc decât pălăria de cardinal în Constantinopol.” Și au intrat sub stăpânire necreștină cu un mare resentiment împotriva Apusului și îndeosebi a papei, care timp de patru secole speculase nefericirea grecilor.

Singurele uniri pe care au reușit să le realizeze papalitatea, au fost cele făcute cu sprijinul politic al statului în țările cu populație ortodoxă, aceasta (populația ortodoxă) trăind sub regim de persecuție și în stare de teroare și mizerie.

În aceste condiții, o parte a credincioșilor și preoților din Ucraina au acceptat în 1596 la Brest-Litovsk, unirea cu Biserica Romei, act conceput și organizat prin abuz și fals, așa cum se va întâmpla un secol mai târziu și cu românii din Transilvania. Astfel, spre deosebire de toate religiile și de toate confesiunile creștine, uniatismul nu s-a născut dintr-o aderare a unor mase de oameni la o concepție religioasă, deosebită de cea pe care au avut-o înainte, care să aducă o schimbare și o îmbunătățire a vieții lor spirituale, ci uniatismul a fost rezultatul unei îndelungate acțiuni de violentare a conștiinței religioase a poporului român din Ardeal, care, supus unei infernale propagande catolice, a acceptat o dependență administrativă de Roma, dar și-a păstrat în realitate tot cultul și întreaga învățătură ortodoxă. Astfel, a luat naștere acest nefericit fenomen al istoriei românești, care se numește uniația – ca un compromis artificial și hibrid între presiunile exercitate asupra poporului român și între forța lui de rezistență – și atât cât a dăruit și cât va exista va păstra pecetea silniciei religioase la care au fost supuși românii din Transilvania. De aceea marele istoric Nicolae Iorga a spus: „Biserica unită era o creație artificială, nu pornire dintr-o convingere”.

PARTEA ÎNTÂI

A. UNIAȚIA – NAȘTEREA UNIATISMULUI ȘI SITUAȚIA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVII-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

Pentru a înțelege, însă, complexitatea acestui nefericit moment istoric, și de asemenea consecințele lui, care se resimt și astăzi în Ardeal, trebuie să facem o incursiune în istorie și să vedem care era situația Transilvaniei și a românilor ardeleni, din punct de vedere politic, social, istoric, cultural, dar mai ales religios, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. În acest fel vom vedea care au fost motivele care au stat la baza acestei uniri cu Roma și cum au înțeles românii ardeleni acest eveniment.

Poporul român din Transilvania era ținut în stare de robie, fapt reieșit și din legea Approbatae Constitutiones adoptată în 1653 (partea I, titlul I art.3și partea III, titlul III, art.2)care dispunea: „românii să fie ținuți în robie deplină și perpetuă (= mesa et perpetua servitute=),ei fiind în țară tolerați numai până când va plăcea principelului și proprietarilor de pământ (= usque at beneplacitum principis et regni eolarum=), având să plătească acestora toate dările și prestându-le robotă”. În ceea ce-i privește pe preoți, iezuitul silezian Andrei Freyberger, care a descris actul unirii de la 1701, spune: „Preoții sau parohii se socoteau printre iobagi, care nume indică servajul; în ceea ce privește contribuțiile, transporturile, încasarea dărilor, precum și a altor sarcini, nefăcându-se nici o deosebire între ei și laici, fiind supuși și ei robiei.” Înțelegem că, precum țăranii și preoții români erau considerați ca „tolerați” în propria lor țară, față de cele trei națiuni cu drepturi depline (unguri, sași și secui), tot astfel și religia ortodoxă era „tolerată” față de cele patru religii recepte (catolicismul, luteranismul și unitarismul).
La greutățile și suferințele românilor transilvăneni, care îndurau o cruntă asuprire socială și națională, se adaugă suferința religioasă spirituală, determinată de propaganda intensă a calvinilor, luteranilor și în general a reformaților. Astfel, maghiarii reformați caută prin toate mijloacele să-i câștige pe români la calvinism, întrucât acest fapt ar fi întărit considerabil elementul maghiar în detrimentul celui românesc.

Mulți dintre nobilii români din Transilvania au fost maghiarizați prin catolicizare sau calvinizare. Țăranii români, însă, au rezistat atât propagandei catolice, cât și celei reformate, păstrându-și ființa națională prin Biserică.

Prințul Gabriel Bethlem (1613-1629) a încercat calvinizarea în masă a românilor ardeleni, cerând pentru aceasta aprobarea patriarhului de Constantinopol, Chiril Lucaris, dar, patriarhul respingând dorința principelui, l-a făcut pe acesta atent asupra nemulțumirii ce ar determina-o planul lui între românii din Țara Românească și Moldova.

Aceasta era situația românilor transilvăneni în momentul în care țara lor trecea în stăpânirea Imperiului habsburgic, după victoria de la Zenta a austriecilor împotriva turcilor, câștigată în 1697 sub conducerea prințului Eugen și după încheierea păcii de la Karlowitz în 1699, care asigura stăpânirea asupra Ungariei și Transilvaniei, turcii păstrând doar Timișoara.

Instalarea habsburgilor în Transilvania a produs schimbări profunde pentru această provincie. Cu toate că imperialii s-au obligat să respecte vechea constituție, ei caută din primul moment să acapareze în mâinile lor toată puterea politică.

Dieta, reprezentată de unguri, sași și secui, care a avut un rol hotărâtor sub principii autohtoni, au socotit că se pun la adăpost de orice primejdie, dacă vor încheia o convenție cu noii stăpânitori. Sub principii autohtoni, Dieta reprezentată de reformați, a izbutit să înlăture aproape în totalitate pe catolici din arena politică. Se știe că în timpul în care Transilvania fusese principat autohton sub suzeranitate turcească (1526-1627) ungurii, secuii și sașii care făceau cele trei națiuni recunoscute (Unio trium nationem) au devenit calvini, luterani și unitarieni, deținând majoritate în Dietă și ocupând toate dregătoriile publice.

De aceea, în 1687, când habsburgii ocupă Ardealul, Curtea din Viena trebuie să găsească un argument puternic pentru a spori numărul membrilor catolici în Dietă și reprezentarea lor în guvern. De altfel, dominația habsburgilor nu depindea decât de întărirea catolicismului, iar mijlocul cel mai indicat, potrivit Vienei, nu era decât unul singur și anume atragerea românilor ortodocși la catolicism. În acest sens, un mare istoric spune că: ”în noile condiții politice, concurența confesională se intensifică în chip firesc”.

Reacția maghiarilor și sașilor față de stăpânirea austriacă romano-catolică este arătată de reaua primire făcută armatei imperiale habsburgice la Brașov, care a trebuit să fie asediat și bombardat spre a fi cucerit (mai 1678) ca și mișcările revoluționare, care au loc încă de la începutul dominației austriece sub conducerea lui Francisc Tokey și a predicatorului reformei Martin Kinski (1697), apoi Francisc Rakoczi (1703-1711).

Înflăcărând pe țăranii de toate neamurile cu lozinci religioase precum: „pentru Dumnezeu și libertate” și chemându-i să scuture jugul de fier al nemților, Rakoczi reușește să fie ales chiar principe al Transilvaniei. El scrie românește stolnicului Constantin Cantacuzino, că vrea să ocrotească bisericile ortodoxe din Transilvania, pe care casa de Austria și-a pus în gând: ”să le prigonească foarte, ca pe niște pietre de sminteală a viitoarelor sale intenții răuvoitoare”.

În lupta dintre cele trei națiuni dominante și Curtea din Viena, românii lipsiți de drepturile sociale și politice, nu au nici un cuvânt de spus, însă faptul că erau mai numeroși, i-a impus în atenția habsburgilor, care dacă i-ar fi câștigat la unirea cu Roma, catolicii s-ar fi întărit într-o măsură considerabilă. Mijloacele folosite pentru câștigarea românilor erau cele ale propagandei iezuților pătrunși în Transilvania o dată cu armatele imperiale.

Printr-un memoriu din septembrie1697, statul catolic ardelean cerea împăratului să facă un apel către preoții români, ca să îmbrățișeze catolicismul, promițându-le scăparea de plată a dărilor și împărtășirea de privilegiile pe care le aveau clericii și credincioșii catolici. Iată ce se spune în acest memoriu: „cu supunere, cerem de la Majestatea Sa o diplomă pentru unirea românilor care locuiesc în Transilvania și care nu cer altceva decât ca Maiestatea Sa să se îndure a-i face părtași pe preoții și călugării de rit grec, de aceleași privilegii și drepturi de care se bucură acum nu numai preoții catolici, ci chiar și preoții unitarieni, luterani și calvieni”.
Cu acest memoriu pleca la Viena iezuitul Kolonich, parohul bisericii romano-catolice din Alba-Iulia. În ciuda opoziției guvernatorului și cancelarului din Transilvania, conții Bőnfy și Bethlem, ambii calvini, Baranyi a obținut de la Leopold I prin cardinalul Kolonich rezoluția din 14 aprilie 1698 în care se spunea: „aceia dintre preoții români de rit grec, care păstrându-și ritul se vor declara pentru catolici cu recunoașterea pontificelui roman, se vor bucura de privilegiile preoților catolici, iar aceia dintre cei care socotesc că nu pot face numita mărturisire, sau se vor uni cu una din celălalte religii recepte, ori vor rămâne în statul religiei în care se află acum, se vor bucura de privilegiile religiei pentru care se vor declara, vor fi considerați în starea și dreptul religiei în care trăiesc acum ”.

Așadar, nu predica superiorității catolicismului a stat la baza uniației, ci promisiunea unei mai bune situații economice și sociale. Unirea cu Roma nu a fost niciodată o aspirație a poporului român din Transilvania cum lasă să se înțeleagă Eugen Popa în lucrarea sa: „Legea strămoșească și unirea cu Roma”, ci a fost un act de silnicie și teroare, un abuz și un fals, o forțare a conștiinței credincioșilor români, care s-au văzut lipsiți atât de drepturile sociale, cât și de credința adevărată. Nu este vorba de o „revenire la credința în care s-a născut poporul român”, după cum subliniază dar același Eugen Popa, pentru că Ortodoxia a fost și rămâne caracteristica esențială a poporului român de pretutindeni.

Uniația urmărea atragerea poporului român într-o biserică nouă, fără nici o acțiune de convertire, ci lăsându-l la convingerea, că nu i poporului român din Transilvania cum lasă să se înțeleagă Eugen Popa în lucrarea sa: „Legea strămoșească și unirea cu Roma”, ci a fost un act de silnicie și teroare, un abuz și un fals, o forțare a conștiinței credincioșilor români, care s-au văzut lipsiți atât de drepturile sociale, cât și de credința adevărată. Nu este vorba de o „revenire la credința în care s-a născut poporul român”, după cum subliniază dar același Eugen Popa, pentru că Ortodoxia a fost și rămâne caracteristica esențială a poporului român de pretutindeni.

Uniația urmărea atragerea poporului român într-o biserică nouă, fără nici o acțiune de convertire, ci lăsându-l la convingerea, că nu i se cere nici o schimbare. Unitarismul este deci, o operă politică, întrucât catolicii nu ar fi încercat o convertire, deoarece nu erau siguri de succesul lor.

Rezoluția imperială din 14 aprilie 1698 părea justă la prima vedere și echitabilă, crezându-se că ea nu obligă pe nimeni să treacă la catolicism. Dar faptul că guvernatorul și cancelarul Transilvaniei, conții calvini Bőnfy și Bethlem, chemați de împărat la Viena pentru consultări în problema emiterii acestor rezoluții, se supun, este o dovadă că ea nu era dată în folosul catolicismului.

B. ÎNCEPUTURILE UNIAȚIEI

Începuturile unirii nu se cunosc decât din mărturia documentelor păstrate de iezuiți. Se vorbește mai ales de un sinod din 1697 ținut sub conducerea mitropolitului Teofil. Actele acestui pretins sinod cuprind: trei procese verbale, o rezoluție de unire cu Biserica Romei, semnată de Teofil la 21 martie 1697 și o adresă către cardinalul Baranyi datată 10 iunie 1697, cu iscălitura aceluiași vlădică, precum și semnătura a 12 protopopi.

Mai mulți istorici, printre care Nicolae Iorga și Constantin Giurăscu, susțin că actul de unire din 1697, este autentic și sub mitropolitul Teofil are loc o unire cu Biserica romano-catolică, iar delegația ortodoxă, ar fi acceptat cele patru puncte catolice: primatul papal, purgatoriul, Filioque și azima. Desigur că istoricii sunt de acord cu aceste afirmații și pun originea uniației în actul din 1697.

Critica istorică ulterioară, îndeosebi istoricii Ștefan Lupșa și Silviu Dragomir văd însă realist ce este cu acest act, adăugând o serie de obiecțiuni, care până la urmă s-au dovedit întemeiate. Ei au descoperit că procesele verbale nu există în original, ci doar în copia unui manuscris depus de iezuitul Baranyi în „dulapurile” Arhiepiscopiei din Esztergom, unde istoricii menționați mai sus le-au căutat în zadar.

Atât procesele verbale cât și rezoluția sinodului sunt îndoielnice atât în forma cât și în fondul lor. În procesul verbal din ședința a 3-a nu se amintește despre o declarație de unire a mitropolitului, ci de actele ședinței din ziua a 2-a, trimise împăratului și lui Kolonick, care însă nu există în arhivele acestora. Termenii: „principii acatolici”, „jus canonicum latinum”, „missa”- în loc de liturghie; „arhidiaconi” – în loc de protopopi, arată drept autor, mai degrabă pe un catolic decât pe clericii ortodocși din Transilvania.

De asemenea titlul lui Teofil și semnătura sa sunt atât de neobișnuite. Mitropoliții români nu au folosit sigiliul episcopal, ci doar pecetea mitropoliei Bălgradului, dar și sigiliul sinodului este o invenție a autorului, deoarece sinodul mare nu avea o pecete proprie. De asemenea este foarte greu de admis ca un mitropolit ortodox bătrân și fără nici o putere să atace în sinod cu atâta vehemență pe calvinii din Transilvania, care la acea dată controlau încă din punct de vedere juridic asupra Bisericii Ortodoxe de aici. În sfârșit, hotărârile sinodului reproduc cuvânt cu cuvânt formula recomandată de iezuiți pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu catolicii. A o atribui unui mitropolit ortodox ce trăia în vechea tradiție răsăriteană este o evidentă absurditate.

Sinodul s-a întrunit în februarie, iar actele au fost semnate în martie și iunie. Și această împrejurare aruncă îndoieli, ca de asemenea și faptul că Teofil e numit „episcop al Bisericii Valahe din Transilvania”, iar nu „arhiepiscop al mitropoliei Bălgradului și a toată țara Ardealului”, cum semna chiar el în 1697. La aceste obiecțiuni se mai pot adăuga două.

Semnătura mitropolitului Teofil pusă la 10 iunie 1697 pe actul adresat cardinalului Kolonick, prin care i se aducea la cunoștință hotărârea de unire este contrafăcută. Pecetea personală, pare de asemenea contrafăcută.

În concluzie, semnătura de pe actul din 10 iunie 1697 se dovedește a fi o imitație nereușită, opera unui falsificator, care nu a ținut cont de spiritul credinței noastre, de terminologia specifică credinței și cultului nostru.

Dar actul de la 10 iunie mai are un defect: voind să-i fie confirmată autenticitatea, este dată o listă de 12 protopopi, de fapt 11 protopopi și un preot care ar fi semnat ca „servi și prea umili”, o adresă cardinalului de Esztergom. Această listă, este suspectă din mai multe motive. Ea nu urmează imediat după ce actul a fost datat. Actul se compune din două file (paginile 53–56 din tomul 24 al lui Hevenessi). Pe pagina întâi este scris textul latin cu semnătura și pecetea lui Teofil. Pe pagina a doua sunt scrise în latină numele celor 11 protopopi și al preotului, care, chipurile, ar fi semnat actul de unire. Pagina a treia conține semnăturile cu cele 11 peceți, iar pagina a patra este adresată către cardinalul Kolonick scrisă în latinește de aceeași mână care a transcris în latinește și semnăturile.

Împrejurarea că protopopii care figurează în listă nu sunt fruntașii clerului român din acea epocă, și că nici măcar numele secretarului sinodului nu se află între ei, ne îndreptățește să afirmăm că semnăturile acestor protopopi români sunt autentice dar ele nu au nici o legătură cu vreo declarație de unire cu Biserica romano-catolică.

Dacă ar aparține actului semnat de Teofil, cei 12 protopopi ar fi semnat alături de vlădica și încă imediat pe dosul paginii, iar nu pe pagina a treia și cel puțin unul dintre ei ar fi făcut o scurtă mențiune despre ceea ce semnează.

În legătură cu acest așa-zis act de la 10 iunie 1697 se pune următoarea întrebare: Ce valoare a avut actul în acea perioadă? Mai precis, de ce nu s-au găsit aceste acte în arhiva de la Esztergom și mai ales, de ce a mai fost nevoie de actul de la 1697, ca de altfel de o serie întreagă de falsuri și abuzuri care au culminat cu masacrele armatei generalului Bucov din 1761.

Toate aceste obiecții, ne îndreptățesc să tragem concluzia că actele privitoare la sinodul ținut de Teofil sunt de-a dreptul falsificate, atât procesele verbale, cât și rezoluția, fiind redactată de iezuiți, tot ei inventând și adresa către cardinalul Kolonick și falsificând semnătura mitropolitului Teofil.

Semnăturile celor 12 clerici le-au luat de pe un act, găsit probabil în arhiva mitropolitană, care au aparținut dosarului vreunui sinod ținut mult mai înainte și care probabil au fost detașate dintr-un caiet, care nu avea decât o pagină scrisă, celelalte fiind albe. Profitând de aceste pagini libere, plastograful a inventat povestea neverosimilă că cei 12 semnează, întrucât nu au luat parte la sinod.

Toate aceste aspecte au făcut ca istoricii Gheorghe Popovici, Ștefan Lupșa și Silviu Dragomir să ajungă la concluzia că acest așa-zis act de unire este un fals și că trebuie rectificate toate părerile care susțin că mitropolitul Teofil este inițiatorul actului de unire cu Biserica Romei. Din testamentul său scris la 12 iunie 1697 nu reiese nici o preocupare pentru unire, ci dimpotrivă, el lasă „cu limbă de moarte” toată agoniseala vieții sale trăită în sărăcie, mitropoliei de Bălgrad.

După moartea lui Teofil, în semnul mitropolitan de Alba-Iulia ajunge Atanasie Anghel a cărui alegere s-a făcut după rânduiala cunoscută și cu aprobarea superinten-dentului calvin. Noul mitropolit va fi hirotonit la 22 ianuarie 1698.

În 1698, catolicii încep prin Paul Baranyi propaganda printre români și îl determină pe împăratul Leopold să dea la 14 aprilie un rescript imperial în care promit preoților și credincioșilor ortodocși, că, dacă se vor uni cu una din cele patru religii recepte (catolicismul, calvinismul, luteranismul și unitarismul), se vor bucura de aceleași drepturi ca și credincioșii acestor religii, rescript pe care l-am publicat mai înainte.

Această rezoluție era foarte atrăgătoare, cu atât mai mult cu cât era garantată de împărat. Cei care erau înclinați să o primească, n-au ținut seama de faptul că primul sfetnic al împăratului, cardinalul Kolonick – nemulțumit că în rezoluția imperială din 14 aprilie 1698, împăratul nu cerea decât recunoașterea primatului papal – și-a îngăduit să adauge și celelalte puncte controversate printre-un apel din iunie 1698. Propaganda catolică se accentuează, sufletul ei devenind Paul Baranyi, parohul bisericii din Alba-Iulia.

C. ACTUL DE UNIRE DIN ANUL 1697 – 10 IUNIE

La 7 noiembrie 1698,38 de protopopi semnează actul de unire cu Biserica Romei, fără cele patru puncte controversate, pe care le ceruse cardinalul Kolonich, nici măcar cu recunoașterea primatului papal, după cum ceruse împăratul Leopold.

Actul este redactat pe trei file sau șase pagini, adică dintr-o coală îndoită și o jumătate de coală lipită. Foaia a doua a colii s-a tăiat probabil ulterior, după ce s-a constatat că nu se pot obține mai multe semnături.

Prima pagină cuprinde textul românesc, adică declarația de unire formală cu Biserica Romei. Pagina a doua a fost lăsată în alb, cerându-li-se protopopilor să semneze pe pagina a treia. Pe paginile a treia, a patra și a cincea sunt semnăturile protopopilor, iar în josul semnăturilor este un codicel scris de mâna lui Atanasie. Pagina a șasea era goală. Ulterior, pe pagina a doua, lăsată inițial în alb, a fost scris textul latin cu cele patru puncte catolice.

Din acest motiv actul de unire din 1698 poate fi considerat un fals și o escrocherie la nivel înalt, fals patronat, din păcate, de Viena habsburgică și de cercurile ecleziastice din Roma, fals din care ei revendică nașterea așa numitei biserici unite din Transilvania, fals pentru care, probabil azi, acei care
l-au conceput ar ispăși ani grei de temniță sub acuzație de „fals” și „uz de fals”.

În sprijinul acestei afirmații stă și faptul că, pentru a nu fi descoperiți, iezuiții au ascuns acest act, care a fost găsit abia în 1871 de către marele istoric român (unit) Nicolae Densușianu, și care privitor la acest act a spus:

„Intențiunea frauduloasă este evidentă. Avem înaintea noastră o traducțiune din cele mai mișelești și mai criminale: falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica ortodoxă română din Alba-Iulia”.

Dar textul actului de pe prima pagină, cel românesc, sună astfel: „Noi, mai jos scriși, vlădica, protopopii și popii bisericilor românești, dăm în știre tuturor cărora se cuvine mai vârtos țării Ardealului: cerând schimbarea ceștii lunii (trecătoare), înșelătoare și nașterea și nepeirea sufletelor cărora în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din bunăvoia noastră ne unim cu Biserica Romei cea catolică și ne mărturisim a fi mădularele ceștii Bisericii sfinte catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră și cu cele privileghiomuri voim să trăim cu care trăiesc mădulările și popii ceștii Biserici sfinte, precum înălția sa împăratul și coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălțimii sale, ne face părtași, care milă a înălții sale, nevrând a o lepăda cum se crede credincioșilor înălții sale această carte de mărturie și înălții sale și țării Ardealului o dăm înainte. Pentru care, mai mare tărie dăm pecețile și scrisorile mâinilor noastre. S-a dat la Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile ale lui Octombrie”.

Urmează în aceeași pagină post-scriptumul în care se afirmă voința protopopilor de a păstra credința și toate datinile Bisericii Ortodoxe. Iată conținutul acestui post-scriptum: „Însă într-acest chip ne unim și ne mărturisim mădulpri sfintei catolicești Biserici a Romei, cum pe noi și rămășițele noastre din obiceiurile Bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească, ci toată țărămoniile, sărbătorile, posturile cum până acum, așa și de acum înainte să fim slobozi a le ținea după călindarul vechi. Și pe cinstitul vlădica nostru Atanasie, nime până la moartea sfinții sale să

N-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinții sale. Ci tocmai de i-ar întâmpla moartea să stea în voia soborului pe cine ar alege să fie vlădică, pe care sfinția sa, papa și înaltul împăratul să-l întărească și patriarhul, de subt biruința înălții sale, să-l irotonească și-n obiceiul și-n dregătoriile protopopilor care sunt și vor fi, nici într-un fel de lucru, nime să nu se amestece, ci să ție cum și până acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi și pre rămășițile noastre într-această așezare, pecețile și iscăliturile noastre care am dat, să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am dat întărit cu pecetea Mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie.”

În josul paginii a cincea, după semnăturile protopopului se află codicelul scris de mâna mitrpolitului Atanasie, dar fără semnătura lui, care nu apare nicăieri în document: „Și așa ne unim, acei ce scrim mai sus, cum toată legea noastră, slujba Bisericii, leturgia și posturile să stea pe loc, iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica noastru Atanasie să fie în scaun și nime să nu-l bârbătătuiască.”

Pe pagina a doua, rămasă inițial în alb pentru semnături, s-a adăugat ulterior textul latin al actului de unire: „Nos infrascripti ecclesiae valachiae in Transylvania episcopus, archidiaconi et clerus universus memoriae, commendamus tenere peretuim quibus expedit universus maxime vero ilicite regrie Transylvaniae statibus. Considerata tuum fluxa humanae vitae instabilitate tuumetram animae (cujus in omnibus potior curahabenda) imortalitate, libere ac spirite impulsu divini numinis cum ecclesiae commembra non tenere praesentium declaramus omnia admittentes, profitentes et exedentes quae illa admittit, profitetus ne credit praesentium vero illa quantos puncta in quibus hactemus dissentir videbemur quae etiem in clementissima suae sacratissime majestatis decreto ac diplomate nobis insinuantus. Quo proptes isidem pronsus juribus ac privilegius quibus ejusdem sanite matris ecclesiae presbyteri ex indulta sacronum canonum ac diverum quoandem, regni Hungariae regnum rituntus nos quoque juxta praenominatum sacrate caesarae regniaque majestatis, decretum a modo et deinceps uti ejusdem commembra fruiac apendere volumus. In cujus majorem fidem ac robus praesens manifestum nostrum propria menus synographa nec non sigilla comuninimus. Anno 1698, 7 octobris, Albae-Iuliae.”

Comparând textul românesc cu cel latin, observăm deosebiri esențiale. Astfel, în textul latin se afirmă că protopopii se obligă să admită toate câte le admite Biserica romano-catolică și mai ales cele patru puncte, pe când în textul românesc nu este menționat nici măcar primatul papal.

Apoi în textul latin, se spune că protopopii se cunosc cu Biserica Romei „sub impulsul puterii divine”, pe când în cel românesc, se spune simplu că acest act se împlinește „din bunăvoia noastră”, fără să atribuie acest act – pur politic, vreunei intervenții divine.

De asemenea, expresii precum: „membrum ecclesiae catholicae” sunt specifice terminologiei iezuiților.

Dar obiecțiunea principală se ridică datorită însă și prezenței acestui act latinesc, pur politic, care inițial nu a figurat în document și pe care falsificatorii iezuiți l-au introdus ca adaos.

Pentru a nu fi descoperiți cu acest fals și ca acesta să nu ajungă în fața Dietei dominată însă de calvini și luterani, iezuiții au ascuns atât de bine acest act de unire, fiind descoperit abia în 1871 în biblioteca Universității din Budapesta, de către istoricul unit Nicolae Densușianu.

Așadar – în ceea ce privește acest fals, – acest „document falsificat a fost primul act de naștere al uniației din Transilvania.”

Până să se descopere originalul s-a încercat de către habsburgi să se impună convingerea generală, că unirea s-a realizat cu acceptarea celor patru puncte și astfel înțeles uniatismul să capete o vechime și o consistență instituțională.

Ideea că acest act este un fals ordinar reiese și din faptul că protopopul Gheorghe din Daia care semna de obicei în dreapta paginii ca secretar al sinodului, semnează la rând cu cei 38, fapt care ne dă dreptul să credem că cele 38 de semnături au putut fi luate de un alt sobor, pentru că ele sunt adăugate.

De altfel dosarul cu actele din 7 octombrie 1698, nu a fost trimis nici guvernului din Transilvania, nici Curții din Viena și nici măcar arhiepiscopului primat de Esztergom. În nici una din arhivele acestor autorități, nu se face pomenire de acest act și nici un contemporan în afară de iezuiți nu confirmă existența lui.

La toate cele de mai sus există o singură întrebare mai interesantă: când și de ce au falsificat iezuiții actul de unire? Este de presupus că ei au făcut aceasta în iarna anilor 1698-1699 când l-au prezentat lui Colonici, sau după 1701, când Viena a constatat că nu există propriu-zis nici o declarație formula de unire din partea reprezentanților Bisericii Ortodoxe din Ardeal.

Din cele expuse, se desprinde faptul că dezbinarea Bisericii românești din Transilvania a fost opera iezuiților, a cardinalului Kolonich și a împăratului Leopold I (el însuși crescut de iezuiți), iar mitropolitul Atanasie a fost numai unealta prin care au lucrat aceștia. Pentru atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: fals în acte publice, șantaj, promisiuni care n-au fost îndeplinite, etc.

De pildă, au plăsmuit istoria a trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi, în 1698 cu 38 de protopopi și în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar fi unit „de bună voie” cu Biserica Romei și o dată cu ei întreg poporul român al Transilvaniei.

Dar actul propriu-zis de unire cu Biserica Romei poate fi considerat numai cel semnat la Viena, la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat privind înființarea noii Biserici și Episcopii unite din Transilvania este diploma împăratului Leopold I din 19 martie 1701.

Urmările actului nefericit încheiat de mitropolitul Atanasie au fost dintre cele mai dureroase: s-a pierdut autonomia Bisericii românești din Transilvania, iar în locul vechii Mitropolii ortodoxe cu sediul la Alba-Iulia s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; pe lângă noul episcop numit a fost impus un „teolog iezuit”, care-l controla în toate actele sale, încât avea mai multă putere decât însuși episcopul; împăratul a devenit „patron ” al Bisericii unite, având dreptul de a numi pe viitorii episcopi, dintr-o listă de trei candidați și de a acorda beneficii (mijloace de trai) episcopilor și altor demnitari bisericești; și-a încetat activitatea tipografia mitropolitană din Alba-Iulia; s-au rupt legăturile culturale-bisericești cu Mitropolia Ungrovlahiei; s-a produs dezbinare, ură și neîncredere între fiii aceluiași popor român, care au putut astfel să fie mai ușor stăpâniți de habsburgi potrivit principiului: „divide et impera”.

Faptele relatate mai sus – îndeosebi cele două anchete efectuate în cursul anului 1699 – dovedesc că uniația a fost îmbrățișată numai de o parte infimă a clerului- din interese de ordin material-, pe când restul credincioșilor – care nu aveau motive să-și schimbe credința nu știau nimic de „manifestul” protopopilor sau de declarația dată de mitropolitul Atanasie la Viena – au rămas în vechea lor „lege” ortodoxă.

După câteva luni, în 16 februarie 1698, împăratul Leopold, va semna prima diplomă leopoldină menită a satisface revendicările clerului român și declarând unirea drept validă. Preoțimea unită este scutită de robotă, de iobăgie și de toate celelalte sarcini umilitoare. Delictele săvârșite împotriva Bisericii unite și a preoților ei se sancționează cu aceleași pedepse stabilite în favoarea Bisericii romano-catolice. Trebuie să spunem, însă că între timp Dieta din Transilvania a luat atitudine fermă împotriva unirii cu Roma.

Paul Baranyi a trimis o petiție Dietei ardelene în sesiunea octombrie-decembrie 1698, în numele preoțimii ardelene, prin care cerea scutirea de impozite pe baza decretului imperial din 14 aprilie 1698.

Răspunsul Dietei, alcătuită în majoritate de calvini și luterani, întrunită în ziua de 23 noiembrie 1698, refuză categoric acest lucru spunând printre altele: „… preoții români, vor continua să plătească impozitele, chiar dacă și-ar schimba religia. În acest sens, Dieta trimite un memoriu împăratului să nu împărtășească acelei națiuni o mai mare libertate decât a avut-o până acum….”

Interesant este faptul că Dieta a înțeles faptul că motivele unirii nu sunt de ordin religios ci politic, de aceea, în aceiași ședință din 23 noiembrie 1698, li s-a adus la cunoștință realizarea unei anchete pentru a afla răspunsul preoților și credincioșilor români la oferta imperială.

Rezultatul anchetei avea să fie prezentat Dietei în sesiunea din iarna anului 1699. Dieta s-a întrunit într-adevăr la 20 ianuarie 1699, dar Viena nu a dat nici un răspuns memoriului guvernului transilvănean, de aceea Dieta, a hotărât să impună pe preoții români ca și mai înainte cu o contribuție de 4950 de florini: „dar până la sosirea rezoluției prea grațioase a majestății sale, dar să se amâne executarea.”

Însă diploma leopoldină din februarie 1699 a spulberat însă speranțele calvinilor. Totodată în diplomă era ordinul expres de a fi publicată. La acest ordin expres sub amenințare, Dieta s-a simțit obligată să intervină de această dată mai prompt.

„Remonstranța” sa din 14 iulie expune părerea asupra uniației în felul următor: „schimbarea de religiune impusă poporului român, e departe de a fi spre vreun folos religiei catolice, fiindcă acest popor nu are nici o religie, ci a pătruns numai de superstitum și admitenten, e barbar și înclinat spre orice faptă rea. Unirea țintește, deci, doar restaurarea legilor Transilvaniei și trecerea sarcinilor suportate de preoți pe umerii celorlalți contribuabili, provocând și agitație între principii învecinați de legea grecească. Privind lucrurile în mai deplină lumină, popii români nu au devenit catolici veritabili sau uniți adevărați, „nici prieteni și aderenți” ai catolicismului, ci doar niște oameni eliberați de impozite și de iobăgie, dispuși să lupte împotriva domnilor de pământ.”

Să vedem însă, care este rezultatul anchetei efectuată de Dieta transilvăneană și cum privește poporul român schimbarea de credință.

Ancheta s-a efectuat în ianuarie 1699. Din mica parte de acte, care s-au păstrat în arhivele de stat ale Ungariei reiese că dacă o parte redusă a clerului a declarat că face ceea ce face și vlădica, poporul aproape în întregime a declarat că voiește să rămână până la moarte în religia în care a fost și până acum. Iată câteva exemple în acest sens: în comitetul Hunedoarei, ancheta a fost efectuată de nobilii Vasile Buda de Galați și Ioan Rui, ambii jurați. Procesul verbal consemnează răspunsul românilor, care au declarat că vor să țină legea românească, străbună și să rămână în legea lor.

Protopopul Gheorghe din Hațeg, care iscălise în fruntea listei de la 7 octombrie 1698 cu mențiunea „așa voiesc”, are acum ocazia să spună răspicat că voiește să țină în întregime religia valahă.

În comitetul Dăbâca, țăranii au declarat în unanimitate, că rămân în religia lor, cu excepția celor din Troltius, care au spus că deși țin de legea lor, ei, dacă ar fi forțați nu se lasă omorâți pentru religia lor. Preoții care s-au prezentat au spus că cred cum crede și vlădica lor, dar de semnat nu semnează. În comitatul Cluj, țăranii din 41 de comune s-au declarat pentru religia în care s-au născut, iar din 23 de preoți câți s-au prezentat, numai 6 au aprobat acțiunea mitropolitului Atanasie. În ținutul de pe cursul de sus al Mureșului, din 31 de comune, numai două s-au declarat să asculte de vlădica, pe când în celelalte, toți preoții și credincioșii români s-au declarat pentru legea strămoșească. Neprezentarea preoților din ținutul Făgărașului se explică prin ordinul ce l-au primit de la mitropolitul Atanasie.

Acestea sunt numai câteva exemple din rezultatele acelei anchete, rezultate care ne arată foarte clar atitudinea țăranilor români, care cu mici excepții, acolo unde ei au fost instruiți de preoți, ei refuză înnoirea religioasă, declarând că păstrează legea înaintașilor. Opoziția lor este masivă, generală, însă clerul, care acceptă unirea cu Biserica Romei intră în contradicție cu poporul.

Având în vedere boicotul anchetei, după publicarea diplomei leopoldine din 16 februarie 1699, mișcarea unionistă prinde tot mai mult teren.

Anchetele guvernului nu au putut fi duse la bun sfârșit. Rezultatele ei trebuie să fi displăcut în mod vizibil Vienei. Agitația iezuiților împotriva anchetei trebuie pusă pe seama instrucțiunilor primite din partea arhiepiscopului primat.

Problema iezuiților era faptul că unirea nu progresa din cauza opoziției poporului și a atitudinii echivoce a lui Atanasie. De altfel mitropolitul tipărea în Transilvania, pe cheltuiala lui Brâncoveanu o Cazanie sau Kiriacodronion, în care susținea învățătura ortodoxă despre purcederea Sfântului Duh numai din Tatăl.

De asemenea, în același timp, Atanasie a tipărit o „Bucovnă” (Catehism) cu învățături ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare către Brâncoveanu în care declarase că: „unirea s-a făcut numai în aparență, iar popii s-au unit pentru a fi scutiți de dări. ”

De asemenea, Atanasie ține în continuare un secretar calvin.

La 26 noiembrie 1698, Atanasie asigură pe superinten-dentul calvin Veszpasien, că mai degrabă e gata a ieși din țară pe jos cu bâta-n mână, decât să-și calce jurământul de credință față de el.

Toate acestea arată că Atanasie nu făcea de la sine pași hotărâți pentru unire, pretinsul sinod de la Alba-Iulia din 5 septembrie 1700, unde numai 54 de protopopi, cu câte doi preoți și trei mireni reprezentând 200.000 de mii de oameni, ar fi aprobat o declarație de unire asemenea celei de la 7 octombrie 1698.

PARTEA A DOUA

A. ATITUDINEA ECHIVOCĂ A LUI ATANASIE

Iezuiții nu mai puteau accepta și tolera, însă, această atitudine echivocă a lui Atanasie, care periclita opera sa și așa șubredă. În scopul scoaterii lui Atanasie din atitudinea lui echivocă, Atanasie este chemat la Viena.

Presimțind că acolo va fi pus să adere formal și solemn la unire, mitropolitul convoacă marele sinod al Bisericii sale, în ziua de 7 ianuarie 1701. Actele sinodului sunt revelatoare. Au luat parte peste 30 de protopopi și o mulțime de preoți. Trebuie să spunem că dintre 38 de protopopi care au semnat actul de unire din 1698, s-au prezentat doar 17 care s-au solidarizat cu mitropolitul Atanasie, care văd marea primejdie în înlăturarea vlădicăi. De aceea îl asigură de devotamentul lor. Însă acest lucru nu i-a fost de nici un folos lui Atanasie, căci Viena nu se împiedica de voința Bisericii din Transilvania.

La Viena, unde a mers însoțit de iezuitul Neurattes, s-a pus în mișcare tot aparatul iezuit de presiuni și momeli. Propaganda actuală a unor prigoni unite, potrivit căreia asupra mitropolitului Atanasie nu s-ar fi exercitat nici o presiune la Viena, ci dimpotrivă, el s-ar fi rugat să fie primit la catolicism, sfidează toate documentele.

Drumul la Viena al mitropolitului Atanasie, a devenit o catastrofă pentru persoana lui și o mare nenorocire pentru viitorul neamului românesc din Transilvania.

Mai întâi Atanasie a fost supus unei judecăți, trebuind să răspundă la 22 de întrebări, adică învinuiri ale iezuiților. Cele mai multe acuzații aveau ca obiect faptul că uniația nu progresează, atât din cauza ambiguităților lui Atanasie, cât, mai ales datorită faptului că mitropolitul păstra încă strânse legăturile cultural-religioase cu Țara Românească, condusă atunci de domnitorul, devenit mai târziu martir, Constantin Brâncoveanu.

La Viena i s-a cerut foarte clar mitropolitului Atanasie să rupă aceste legături. De ce oare Curtea Vieneză era atât de îngrijorată, în această privință, nu e greu de înțeles, întrucât habsburgii știau prea bine că această națiune ar putea într-o bună zi, să rupă jugul asupririi naționale și sociale și să înlăture silnicia religioasă.

Habsburgii au vrut, prin urmare, să-i despartă pe românii din Ardeal, de cei din principate, pentru a nu se mai gândi la o unire, așa cum se făcuse sub Mihai Viteazul, urmărind să ridice și o graniță spirituală între români.

Consiliul de judecată era format din Kolonich și din oamenii săi. Între timp, a sosit din Cluj și raportul iezuitului Kepsi, cerut de Kolonich despre Atanasie. Kepsi propunea un exil pentru Atanasie, la fel ca mai târziu Inochentie Micu Kleain întrucât spunea el (Atanasie): „e foarte suspect în privința unirii și unirea nu va reuși decât sub un episcop cu adevărat unit”.

În raport se mai propunea românilor să li se lase deocamdată legea ortodoxă, pentru ca apoi să-i schimbe: „în timpurile viitoare pe nesimțite multe din obiceiurile lor și chiar din liturghie și din cele sfinte, lămurindu-i că acelea li s-au strecurat prin prostia și lenea preoților din aceste părți, că nu sunt proprii legii grecești, nici cele scismatice, ci contrare minții sănătoase, credinței și religiei creștine”.

Mitropolitul Atanasie a fost pus în fața alternativei: ori va fi condamnat și ținut în exil, ori acceptă uniația, caz în care va beneficia de drepturile clerului catolic. Atanasie a ales cea din urmă variantă, obținând la 19 martie 1701 decretul de confirmare, dar fără titulatura de „mitropolit”, ci numai ca „ episcop” supusă arhiepiscopului maghiar de Esztergom, a primit un lanț de aur, devenind consilier imperial pentru merite, pentru toate virtuțile sale, deși iezuitul Kepsi scrisese în raportul lui despre Atanasie că e: „prost și are multe defecte cunoscute poporului”.

Având în vedere că uniația se lovea de o piedică, – și anume rangul de mitropolit al lui Atanasie – catolicii l-au degradat din această demnitate la aceea a unui simplu episcop. Tot atunci i s-a cerut lui Atanasie o mărturisire de credință cu acceptarea celor patru puncte principale catolice.

Astfel, toate declarațiile și mărturisirile de credință pe care Atanasie le-a dat în punctele următoare, dovedesc că cercurile conducătoare din Viena, atât cele politice, cât și cele ecleziastice au dorit să pună capăt ambiguității și ezitărilor: „poate nu lipsite de gânduri ascunse ”.

Nici Atanasie și nici protopopii nu făcuseră o mărturisire de credință la 7 octombrie 1698.

Unirea românilor cu Biserica Romei s-a făcut atunci când Atanasie, devenit episcop, și clericii săi
s-au lepădat de Biserica Ortodoxă.

Se pune, însă inevitabil următoarea întrebare: De ce mai era nevoie de o mărturisire de credință, dacă ea a fost cel puțin acceptată la 7 octombrie 1698 și repetată la 5 septembrie 1700? De ce insistă iezuiții să nu se acorde privilegiile imperiale decât celor care vor prezenta dovezi depline că sunt într-adevăr uniți?

Deci este curios faptul că iezuiții nu reamintesc de sinoadele (așa-zise) ținute sub Teofil și Atanasie.

Pentru acesta, ei înșiși recunosc că actele analizate atunci nu existau și că nici mitropolitul, nici protopopii nu prestaseră o mărturisire de credință. Cu siguranță că numai sub cele mai grele amenințări a putut să dea Atanasie: „cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de un vlădică românesc”, care însemna o catolicizare personală totală cu făgăduiala de a aduce poporul român din Transilvania pe drumul acestei catolicizări și deznaționalizări.

La 24 martie 1701, Atanasie a fost rehinotonit preot, iar a doua zi arhiereu, de către cardinalul Kolonich și episcopii catolici maghiari din Gyjor și Nystra în capela iezuiților din Viena, Sf. Ana. Aceasta, însă, contravine învățăturii catolice despre validarea Tainelor ortodoxe. Pe de altă parte avem aici liritualismul ce se va practica adeseori în Biserica unită din Ardeal, pentru catolicizarea treptată a uniților, chiar și în privința ritului. Atanasie este hirotonit după ritul catolic, dar va săvârși liturghia după ritul ortodox.

În acest sens, actul de instalare al lui Atanasie ca episcop în iunie 1701, poate fi considerat, ca începutul uniatismului în Ardeal.

Prin aceasta mitropolia de la Alba-Iulia a fost desființată, Atanasie devenind episcop, va avea pe lângă el un teolog iezuit numit Kolonich, cu drepturi de episcop. După Atanasie vor fi instalați numai episcopi uniți, românii ortodocși neavând un ierarh ortodox, decât abia în 1761 și anume pe episcopul Dionisie Novacovici.

La 19 martie 1701, împăratul Leopold emite cea de-a doua diplomă (numită diploma a doua leopoldină), prin care acordă în mod solemn scutiri celor ce au îmbrățișat unirea.

Dar originalul acestei diplome s-a pierdut, în urma înțelegerii dintre Curtea din Viena și nobilii din Dietă, fiind dosită probabil de iezuiți și descoperită abia în 1938 în biblioteca Brukenthal din Sibiu.

Ca urmare a acestei diplome, cei care vor să beneficieze de drepturile promise să facă o mărturisire de credință catolică. Acest lucru este valabil atât pentru preoți cât și pentru credincioși. În acest sens, grăitoare este poziția de la punctul 11 al diplomei: „Cine vrea să se bucure de privilegiile de mai sus, să facă mărturisirea unirii în fața episcopului și a teologului unit. Nu este destul pentru unire ca cineva să accepte protecția uneia dintre religiile recepte în Ardeal și să se declare pentru ea ci trebuie să creadă și să mărturisească acea religie ca să poată avea parte de acele scutiri ”. Așadar nu mai este suficientă o simplă aderare pentru a fi considerați uniți, ci trebuie prestată o mărturisire de credință.

B. LUPTA ROMÂNILOR ORTODOCȘI DIN TRANSILVANIA

ÎMPOTRIVA UNIAȚIEI

Poporul român din Transilvania a dus o luptă eroică împotriva inovațiilor religioase, suferind negrăite persecuții și silnicii, atât materiale, cât mai ales spirituale.

Jertfele pentru apărarea legii și credinței strămoșești au fost nenumărate, poate că au curs râuri de sânge, dar trebuie să spunem că această rezistență eroică a românilor și lupta lor aprigă pentru păstrarea Ortodoxiei, AU zbuciumat din temelii acest act fals și abuziv din istorie, care se numește uniația, și care, fără forța brutală a armelor și teroarea infernală la care au fost supuși românii, pentru a accepta această schimbare de credință, s-ar fi prăbușit din primul moment, precum un zid alcătuit din cărămizi sparte.

Chiar dacă înainte de-a treia zi și după instalarea lui Atanasie ca episcop unit, românul Gabriil Nagyszegi înainta un protest la curtea imperială în numele preoților și credincioșilor ortodocși din Alba-Iulia, Brașov și Făgăraș, fapt pentru care a suferit 6 ani de închisoare.

Într-un memoriu înaintat din temniță la 5 noiembrie 1701 către județele din Sibiu, Nagyszegi spunea: „Ca să nu se nască revoluția în Transilvania și ca toate aceste lucruri să le potolească Majestatea Sa, eu sfătuiesc să se dea pace religiilor, să creadă și să se roage fiecare cum vrea”.

Românii din Brașov și Făgăraș au protestat solemn față de instalarea unui episcop catolic într-o catedrală zidită de ortodocși. Ulterior ei s-au rupt de sub jurisdicția lui Atanasie și a urmașilor săi, intrând mai întâi sub jurisdicția mitropolitului de București, apoi sub cea a episcopului de Râmnic, după care sub episcopia de la Karlowitz.

Patriarhul ecumenic Calinic al II-lea al Constantinopolului (1694-1702), împreună cu sinodul patriarhal l-a anatemizat pe Atanasie. De asemenea patriarhul Dositei al II-lea Notarra al Ierusalimului, îl mustră aspru în noiembrie 1701, printr-o scrisoare, pentru călcarea jurămintelor făcute la București cu ocazia hirotoniei ca arhiereu ortodox, numindu-l în final „Satanasie .”

Și mitropolitul Teodosie al Țării Românești i-a trimis lui Atanasie la 3 mai 1702 o scrisoare plină de mustrare, calificând rehirotonirea lui de la Viena ca preot și arhiereu catolic drept comedie.

Nu trebuie să uităm de suferințele românilor ardeleni, care nevoind să se lepede de legea strămoșească, au suferit chinuri cumplite și silnicii inimaginabile din partea unor autorități politice și religioase, care aveau numai titlul de creștini.

Astfel, Curtea de la Viena ordona arestarea preoților ortodocși, iar credincioșii care se ridicau împotriva silniciilor erau bătuți, chinuiți groaznic și aruncați în temnițe. Se vede aceasta dintr-o petiție adresată contelui Haller, guvernatorul Ardealului, de către românii din Scaunele Săliștei, Sebeșului, Orăștiei în noiembrie 1748.

Preoții ortodocși erau arestați și eliberați cu condiția de a nu mai săvârși nici o slujbă ortodoxă. Credincioșii nevoind să-i cheme pe preoții uniți, lăsau copii să moară nebotezați, nespovediți și neîmpărtășiți. Din această cauză un număr mare de preoți și credincioși au fugit în Țara Românească.

Nu constituie obiectul lucrării de față lupta clerului și a credincioșilor români pentru apărarea și păstrarea credinței sale ortodoxe ci am dat acele exemple de mai sus pentru înțelegerea mai adâncă a dramei spirituale, prin care a trecut poporul român în acea perioadă. Nu putem, însă, să trecem sub tăcere lupta lui Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, drumurile de la Viena și apoi la Moscova ale lui Oprea Miclăuș și Moise Măcinic; aceștia din urmă reușind să sensibilizeze Moscova, în special pe țarina Elisabeta, ca să intervină prin trimisul ei la Viena, contele Rjumin în favoarea respectării unor drepturi elementare pentru românii transilvăneni.

Lupta clerului și a credincioșilor din Transilvania pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruință desăvârșită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea strămoșească, fiind după cuvântul istoricului Ioan Lupaș „o biruință a satului asupra împăratului”.

Jertfa celor trei mucenici de la Kufstein: ieromonahul Visarion și preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, ca și lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara și de preoții Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Săliște, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din Tilișca, Deal, și Poiana, de credincioșii țărani Oprea Miclăuș din Săliște, Ioan Oancea din Făgăraș, Constantin Petric din Jina, Tănase Teodoran din Bichigiu și de numeroși alți preoți și de credincioși – bărbați, femei și chiar copii – uciși sau morți în urma suferințelor, întemnițați, bătuți, maltratați, alungați din satele lor, constituie unul din cele mai înălțătoare momente din trecutul Bisericii românești.

Ținând seama de viața și de lupta dusă pentru apărarea Ortodoxiei de către cuvioșii ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfîntul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 28 februarie 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiți ca sfinții mărturisitori ai dreptei credințe, de către credincioșii ortodocși români din mijlocul cărora s-au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia. De atunci, ei sunt prăznuiți după cuviința în fiecare an în această zi, căci numai prin jertfe asemănătoare celor aduse de ei credincioșii români din Transilvania și-au putut păstra neștirbită legea lor ortodoxă strămoșească.

Inochentie Micu, considerat „cea mai puternică personalitate politică a poporului nostru în secolul al XVIII-lea” (D.Prodan), este cel care a început lupta pentru recunoașterea poporului român ca națiune politică în Transilvania. El a pus baza programului său, romanitatea, vechimea și continuitatea românilor pe aceste meleaguri. Revendicările lui social-naționale priveau toate păturile sociale românești: nobilime, ‚cler, meseriași, țărani liberi și iobagi, ridicându-se împotriva întreitei asupriri la care erau supuși românii transilvăneni: națională, socială și religioasă.

Inochentie Micu Kleain este cel care a pus temeliile pe care s-a clădit mai târziu ideologia iluminiștilor transilvăneni și întreaga luptă națională- politică a poporului român, inclusiv celebrul Supplex Libellus Valachorum, care va prelua postulatele sale.

Deși era slujitor al Bisericii, Inochentie Micu a pus pe primul plan problemele național-politice. În ce privește uniația, el a conceput-o doar ca un instrument pus în serviciul luptei sale naționale și nicidecum ca o recunoaștere a învățăturii Bisericii catolice.

Faptul că amenința mereu cu părăsirea uniației, constituie o dovadă concludentă că el urmărea ca, prin ea, să obțină drepturi pe seama clerului și a poporului său. Lupta sa împotriva teologului iezuit sau împotriva încercărilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Esztergom și ale papei în eparhia sa nu era altceva decât o luptă pentru păstrarea independenței Bisericii sale, a doctrinei, cultului și organizării tradiționale ortodoxe, în fața oricărei încercări de catolicizare și deznaționalizare a Bisericii și a poporului său.

Toate aceste acțiuni, si multe altele, au zdruncinat din temelii opera catolicilor de siluire a conștiinței poporului român, căci mulți români părăseau uniația, revenind apoi la ortodoxie.

Speriată de aceste ample mișcări antiunioniste, împărăteasa Maria Tereza îl trimite in Ardeal in primăvara anului 1761 pe generalul Bukow cu trupe numeroase. In același timp se satisface cererea românilor pentru un episcop ortodox si după 60 de ani de la desființarea Mitropoliei Ortodoxe, îl numește ca episcop pe Dionisie Novacovici.

La scurt timp după această numire, generalul începe o acțiune de suprimare mai sângeroasă chiar decât cealaltă.

Multe biserici și mănăstiri ortodoxe au fost distruse de tunurile acestui sângeros general, printre care și frumoasa ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus. El a ordonat si un recensământ, pentru a afla care dintre români s-au declarat ortodocși până la 1 aprilie 1761. Cu toată lipsa de obiectivitate rezultă clar că ortodocșii erau majoritari.

Dar cea mai puternică reacție împotriva uniației a venit din partea unui reprezentant al ei, chiar din sânul Bisericii unite, cel mai înverșunat dușman al nedreptăților naționale, religioase și sociale, marele episcop și erou național al acelei perioade, Inochentie Micu Kleain.

Inochentie Micu Kleain a luptat cu îndârjire extraordinară pentru câștigarea drepturilor poporului român, pornise prin unire. Conștient de faptul că unirea cu Roma nu reprezenta decât o alianță încheiată între români pe de o parte și Roma și Viena, pe de altă parte, a cerut cu fermitate respectarea condițiilor acestei alianțe, atât din partea Romei papale, cât și din partea Vienei imperiale. Chiar înainte de instalarea sa ca episcop la 28 septembrie 1729, înaintase mai multe memorii împăratului Carol al VI-lea, referitoare la nedreptățile suferite de clerul și credincioșii din Transilvania.

În aceste memorii se spunea, printre altele, că preoții uniți, plătesc împreună cu credincioșii lor dijmă până și preoților luterani și calvini. Copiii de români nu pot frecventa școlile, nu pot practica meseriile și nu pot ocupa nici o funcție publică. Nobilii români nu se bucură de accesul la forurile de conducere în stat, în mod egal ca celelalte națiuni.

În urma acestor memorii și mai ales în urma sinodului din 20-22 octombrie 1732, un rescript regal cerea guvernului Transilvaniei la 11 decembrie 1732 să studieze cererile sinodului amintit.

Dacă Inochentie Micu cerea drepturi pentru clerul și poporul său, bazându-se pe faptul că românii ortodocși au primit unirea cu Biserica romano-catolică, Dieta, compusă în majoritate din comiți și conți îi cerea să nu se joace cu unirea și să dea dovadă de progrese sincere în ea.

La acuzațiile magnaților că unirea nu este sinceră și că este condiționată, Inochentie, pentru a smulge drepturile promise românilor, a amenințat în repetate rânduri cu desfacerea uniației, replicând conștient, hotărât și uluitor pentru magnați: „Eu și clerul meu
m-am unit sub condiția de a obține acele beneficiuni și foloase de care se bucură romano-catolicii; în caz contrar clerul stă la îndoială și dacă nu ni se dau, suntem gata să ne facem chiar și turci”.

Inochentie ia măsuri pentru stăvilirea catolicismului și începe o luptă deschisă, la început împotriva teologului iezuit, apoi împotriva abuzurilor Vienei imperiale, apoi împotriva Romei papale și a minciunilor, practicii curente ale cercurilor ecleziastice de aici.

De asemenea, el a cerut, pe baza unirii cu Roma, recunoașterea românilor ca a patra națiune cu drepturi depline, cerere refuzată pe considerentul că aceasta : „nu se cuvine niciodată” (națiunii române, de fapt „clerului și plebei valahe”), după cum se exprimă Dieta.

Apărând drepturile Bisericii unite și poporului român și îndemnându-i pe români ca în cazul în care nu li se acordă drepturile promise, să se rupă de uniație, Inochentie a mobilizat în această luptă întreaga suflare românească din Ardeal.

Ecoul luptei si al convingerilor rele a fost atât de puternic, încât a stârnit printre români o mare agitație antiunionistă ce a culminat cu răscoala lui Sofronie de la Cioara (Hunedoara) între 1759-1761. Deși Inochentie a fost nevoit să plece în surghiun, și de acolo a continuat lupta sa înverșunată împotriva catolicilor. Viața sa în surghiun a fost deosebit de grea, mai ales că în 1747 împărăteasa a interzis să i se mai trimită ajutoare de la Blaj. S-a stins din viată la 23 septembrie 1768, fiind înmormântat în biserica Madona Pascale din Roma.

În 1997, ca o recunoaștere a luptei pentru poporul român și ca împlinirea unei dreptăți divine, rămășitele sale pământești au fost aduse și înhumate la Blaj, cu alte cuvinte acolo unde și pentru cine luptase cu atâta dârzenie.

O atitudine fermă împotriva acestui act de siluire a conștiinței poporului român din Transilvania, a avut-o și Școala Ardeleană prin reprezentanții ei cei mai de seamă: Samuil Micu (nepotul marelui erou, episcopul Inochentie Micu Kleain), Gheorghe Șincai și Petru Maior. Deși la origine uniți, toți au suferit de pe urma atitudinii lor antiunioniste, arătându-le contemporanilor ei și prin ei generațiilor următoare cât râu a adus și cât de dăunătoare s-a dovedit a fi unirea de la 1700 cu Biserica Romei.

Iată câteva puncte și mențiuni ale curajului acestor cărturari și luminători ai poporului român, în care se arată adevărul unirii cu Roma: „Și acum se afla unii prin părțile noastre, care învățând la Roma teologie, socotesc că numai acelea sunt adevărate care le-au auzit de la Roma și sângele și l-ar vărsa pentru monarhia papii. O! De-ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest fel de învățați si teologi, care numai cu autenția, cu titlul și cu vâlva ce au în haine, vor să învingă pe toți: de spun ceva de la Roma să taci, să înlemnești, să caști gura. De arăți ceva din Sfinții Părinții, din Solomon și din istoria cea veche a Bisericii asupra poveștilor lor, îndată ești schismatic și mai rău decât ereticii”. (Petru Maior).

Samuil Micu arată interesul pe care-l aveau catolicii de a încheia această unire: „Iezuiții, prin meșteșugirea lor ca să stăpânească peste cler si peste români”.

Iar Gheorghe Șincai întreba cu privire la uniație: „… ce folos am avut de toate acestea?” Tot el aclamă cu durere:” Vai neamului românesc și iarăși vai, care uitându-și vița și sămânța geme sub jugul altor neamuri… Deșteaptă-te, drept aceea, o iubit neamul meu, și ai minte.”

Deși de-a lungul secolelor au avut loc mai multe încercări de renunțare la uniație, acest act a fost desființat la 21 octombrie 1948, printr-un act de abuzuri al autorității comuniste, când Adunarea de la Alba-Iulia formata din clerici și credincioși greco-catolici a decis sub presiunea puterii comuniste, revenirea la Biserica Ortodoxă Română.

Din acest moment, uniatismul nu mai are nici o bază istorică. Aceasta nu înseamnă, însă, că oficial Biserica unită nu are bază legală și sociologică. De astfel, trebuie să spunem, că după decembrie 1989, un număr mic de preoți și credincioși s-au întors la greco-catolicism.

Vaticanul nu s-a împăcat niciodată cu actul de la 1948, care constituie, de fapt, o reparație istorică adusă poporului român, care suportase o silnicie de 250 de ani.

Istoricul Eugen Popa, în opera sa „Legea strămoșească și unirea cu Roma” vorbește de: „binefacerile sfintei uniri”, spunând că „dușmanii Bisericii unite au fost și dușmanii poporului român”. Se pune întrebarea legitimă: Cine îi dă dreptul acestui scriitor să identifice uniația cu poporul român? De când românii s-au născut catolici sau uniți? Și apoi vorbind de „binefacerile sfintei uniri”, Eugen Popa nu cunoaște suferințele miilor de români, care au avut de suportat atâtea chinuri și umilințe, tocmai ca urmare a acestei „binefaceri sfinte a unirii”? El nu a auzit de Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, de Oprea Miclăuș, de marele Inochentie Micu Klain? Tot în această lucrare se amintește de cuvintele lui Eminescu sosit la Blaj: ”Te salut din inimă, Românie mică” după care pune întrebarea absurdă : „Dacă nu ar fi fost unirea ce-ar fi căutat Eminescu la Blaj?” fără însă să fi citit ce spusese Eminescu despre Biserica Ortodoxă, care este „Maica spirituală a neamului românesc”. Hhhhhhhhhhhhhhhh Eugen Popa se înscrie în tradiția istoricilor catolici care nu admit existența unei Bisericii Ortodoxe de limbă latină. Pentru ei Ortodoxia este exclusiv greacă și slavă, și prin definiție antioccidentală. Ori realitatea este că acesta este specificul Ortodoxiei românești și anume de a fi o Biserică de cultură latină în creștinismul răsăritean. Așadar, cum spune părintele Ion Bria: „nu este nevoie de uniatism pentru a ajunge la cultura occidentală”.

CONCLUZII

Așadar, uniația a fost un eveniment nefericit din istoria poporului român, o dramă pe care românii transilvăneni au trăit-o 250 de ani; a fost ceea ce Nicolae Iorga, marele istoric, o numea „un hibrid”.

Nu numai că uniația nu a adus nici o eliberare, ci a siluit conștiințele românilor, pentru ca ei să primească o credință cu totul străină de ființa lor.

Mărturie a rezistenței neamului românesc este sângele vărsat pentru apărarea legii si credinței strămoșești.

Pe de altă parte, planul Vienei imperiale de a-i dezbina pe români a eșuat. Nu trebuie să uitam de locașurile de cult care după 1700, prin abuz au revenit uniților, și pe care regimul comunist din 1948, (făcând după voia sa) o reparație istorică le-a atribuit ortodocșilor.

Astăzi, unii dintre preoții și credincioșii greco-catolici se plâng atât Vaticanului, cât și forurilor europene și internaționale, că sunt persecutați de românii ortodocși.

Ei uită, însă, să precizeze că la procentul de 1% din populația țării, au cinci eparhii și șapte episcopii, 389 de preoți, cinci Seminarii Teologice, 212 lăcașuri de cult, dintre care două catedrale, 25 de biserici cedate prin înțelegere de câtre Biserica Ortodoxă Română, 56 de biserici, obținute prin ocupare forțată, deși nu sunt majoritari, 42 de biserici construite, alte 63 de spații amenajate în diferite clădiri, 19 biserici, în care prin înțelegere se slujește alternativ.

Toate aceste date sunt luate ca urmare a recensământului oficial din 1992.

Considerăm că astăzi, cel mai important lucru este ca atât ortodocșii cât și greco-catolicii să se așeze la masa dialogului pentru a găsi calea unei adevărate concilieri. Dar în favoarea acestei reconcilieri, nu trebuie să facem abstracție de adevărul celor întâmplate de-a lungul a 250 de ani.

Adevărul stă la baza oricărei înțelegeri, și de aceea el nu trebuie ocolit nici când este vorba de faptele istorice, așa cum s-au petrecut ele, căci a spune adevărul si a-l arăta determină înlăturarea barierelor, care încă există, deși toți românii, atât ortodocși cât și uniți, sunt fii aceluiași neam.