Unguentele O Forma de Tratament Si Ingrijire a Pielii

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Generalități

I.1. Definiție

I.2. Avantaje

I.3. Dezavantaje

I.4. Clarificări

Capitolul II. Penetrația și absorbția prin piele a substanțelor medicamentoase

II.1. Proprietățile anatomofiziologice ale organului cutanat

II.2. Fiziologia pielii

Capitolul III. Formularea unguentelor

III.1. Baze de unguent

Capitolul IV. Prepararea unguentelor

Capitolul V. Controlul calității

Capitolul VI. Exemple de unguente

VI.1. Unguente oficinale in FRX-imagini

VI.2. Unguente neoficinale

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Tratamentul bolilor de piele se poate face pe cale internă, cu medicație sistemică, și/sau pe cale externă, cu ajtorul medicației topice.

Tratamentul extern se poate face cu creme, tincturi, pudre, unguente, geluri. Unele acționează la suprafața pielii, în stratul superficial, altele au acțiune profundă, substanțele din compoziție pătrunzând până în straturile profunde, în capilarele sanguine și în sistemul limfatic.

Cel mai potrvit tratament se alege în funcție de afecțiune și de gradul de evoluție al acesteia.

Atât unguentele, cât și celelalte preparate topice, se prepară în funcție scopul pentru care sunt destinate.

Terapia dermatologică a evoluat de la rețete empirice, bazate pe experiență, la formule științifice, bazate pe dovezi științifice și pe argumente medicale.

Pentru ca un tratament dermatologic extern să fie optim, eficient și potrivit este necesar ca acesta să îndeplinească câteva condiții:

Să nu irite, să nu provoace reacții alergice sau să conțină toxine

Să încorporeze ușor ingredientele bioactive cu valoare terapeutică

Să fie stabile în timp

Să nu se degradeze rapid

Să se potrivească pentru tipul de piele și/sau afecțiunea tratată.

Tratamentul topic este ușor de aplicat de către pacient, dar, ca la orice tratament medical, trebuie urmate indicațiile medicale de specialitate ale doctorului sau farmacistului.

Unguentele trebuie alese cu grijă, pentru că există și produse care ne pot agrava afecțiunea, în loc să o trateze.

Capitolul I. Generalități

I.1. Definiție

Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide destinate administrării, pe epitelii sau mucoase, în scop de protecție sau în scop terapeutic. Ele sunt compuse din diferite baze de unguent, substanțe active și auxiliari.

Dacă se iau în considerare proprietățile fizico-chimice ale unguentelor, acestea pot fi considerate geluri plastice. În acest fel, unguentele își pot schimba forma atunci când asupra lor se exercită forțe mecanice precum ungerea, apăsarea, forfecarea. Dacă îndeplinesc această caracteristică, unguentele pot fi aplicate în mod corespunzător pe piele.

Unguentele au capacitatea de a adera pe suprafețe și de a rămâne un anumit timp pe piele, fără să curgă. Această proprietate este dată de structura solidă a gelului în care se stabilesc legături Van der Waals și de hidrogen. Într-un astfel de sistem eterogen solid/lichid, particulele solide, la o anumită concentrație, stabilesc legături între ele și formează niște rețele secundare, dând naștere unor sisteme plastice. Sub acțiunea unor forțe mecanice slabe, aceste puncte sau suprafețe de contact care se deplasează și astfel, le conferă caracteristicile de aderare, ungere, forfecare specifice.

Această capacitate de aderare este dată de tixotropia optimă. Având o aderare bună, au și o activitate terapeutică bună. Datorită tixotropiei, unguentele își mențin consistența și omogenitatea, în timpul depozitării.

Alți parametri esențiali sunt vâscozitatea plastică, tixotropia, punctul de curgere, capacitatea de întindere și de aderare și consistența, care influențează prepararea corectă a unguentelor, acțiunea și conservarea lor. Punctul de curgere sau capacitatea de ungere a unui unguent, este, de asemenea foarte importantă. Dacă este prea mare, unguentul va fi mai consistent, deci, mai greu de aplicat pe tegumente sau mucoase.

Unguentele trebuie să îndeplinească anumite condiții și caracteristici pentru a fi eficiente în tratarea diverselor afecțiuni:

să nu aibă acțiune sensibilizantă

să nu deshidrateze pielea

să nu fie grase, uleioase

să aibă pH-ul între 4,5 și 6,5, pentru a nu modifica pH-ul acid al pielii

să nu reacționeze cu componentele active cu care se asociază

să se poată aplica ușor

să se topească ușor la temperatura corpului, dar să nu curgă

să prezinte o vâscozitate și o omogenitate corespunzătoare

să se încorporeze bine în ele, ingredientele active și apa

să prezinte o stabilitate fizico-chimică bună, mai ales la acțiunea aerului si a luminii

să aibă afinitate pentru grăsimile naturale ale pielii

să nu conțină factori alergeni

III.2 Clasificarea unguentelor

Există mai multe clasificări ale unguentelor, după criterii tehnologice, dermatologice sau farmaceutice.

După acțiunea terapeutică, dermatologii au împărțit unguentele în 7 categorii:

Unguente de acoperire – acestea formează o peliculă protectoare pe piele

Unguente răcoritoare – sunt unguente de natură hidrofilă, ele conțin și alcool sau/și apă care, în contact cu pielea, se evaporă și dau senzația de răcoare

Unguente epitelizante – ajută la regenerarea tisulară

Unguente revulsive – au proprietatea de a produce hiperemie locală, rubefacie și vasodilatație

Unguente cu acțiune antiflogistică și decongestionantă – decongestionante și antiinflamatoare

Unguente antiacneeice și antiseboreice – acțiune antibacteriană și antimicotică

Unguente sicative – acțiune de uscare a țesuturilor, utile în eczeme

După locul de aplicare, unguentele sunt:

Unguente dermice

Unguente oftalmice

Unguente nazale

Unguente anale

Unguente vaginale

Unguente mamare

După capacitatea de pătrundere:

Unguente epidermice – acestea sunt foarte puțin absorbite la nivelul epidermei și atunci ele acționează la suprafața pielii. Excipienții cei mai folosiți în acest tip de unguente sunt vaselina, siliconii, polietilenglicolii, bazele de emulsii de tip A/U;

Unguente endodermice – acestea sunt absorbite parțial și acționează ca emoliente locale. Ele pun în libertate ingredientele active după ce au pătruns în piele. În acest tip de unguente se folosesc excipienți care se topesc la temperatura pielii, cum sunt uleiurile vegetale, grăsimile animale sau derivatele hidrocarburilor, în prezența emulgatorilor, sau bazelor de emulsii de tip U/A;

Unguentele diadermice – au putere mare de pătrundere, substanțele active sunt absorbite la nivelul capilarelor sangvine din piele cât și la nivelul sistemului limfatic. În aceste unguente se folosesc lanolina hidratată, untul da cacao și, în general, bazele de emulsii de tip U/A; pot fi considerate un mod de administrare percutanată.

După sistemul de dispersie și modul de preparare, unguentele sunt:

Unguente soluții – acestea sunt preparate din substanțe medicamentoase dispersate molecular în baza de unguent

Unguente suspensii – în aceste unguente faza dispersată este formată din pulberi insolubile. Dacă faza solidă, de pulberi, e mai mare de 25%, acest tip de unguent se numesc pastă.

Unguente emulsii – sunt formate din două faze nemiscibile, una apoasă și una uleioasă. Dacă faza apoasă depășește 10%, acestea se vor numi creme.

După caracteristicile coloidale și chimice, se folosește clasificarea lui Müntzel

hidrogeluri;

lipogeluri;

hidrocarburigeluri;

polietilenglicolgeluri;

silicongeluri.

Fiecare din aceste tipuri poate fi de următorul tip:

1.1.gel simplu,

1.2.gel soluție,

1.3. gel suspensie,

1.4. gel emulsie,

1.5. gel amestec.

I.2. Avantaje și dezavantaje

Terapiile locale se folosesc de mult timp pentru tratarea afecțiunilor cutanate de diverse etiologii. Studiile farmaceutice, de biochimie și biologie moleculară, au demonstrat că noile tehncici și tehologii moderne au dus la obținerea de forme farmaceutice cu acțiune profundă. Pentru aceasta s-au folosit baze de unguente emulsive de tip A/U sau baze de unguent tip emulsie U/A, în cazul unguentelor diadermice.

Tratamentele topice prezintă câteva avantaje, precum:

aplicarea se face ușor, sunt reduse efectele traumatizante

substanțele active sunt administrate direct pe locul de acțiune.

Dezavantajele acestui tip de tratament sunt date de reacțiile de hipersensibilizare care pot să apară la nivel cutanat și de pătrunderea, în mediul intern, a unor substanțe medicamentoase cu efecte adverse.

Pe lângă avantajul utilizării într-un tratament local, unguentele mai au și alte avantaje:

se evită administrarea unor substanțe iritante pentru tractul digestiv, cum ar fi, de exemplu, diclofenacul

administrarea se face ușor chiar de către pacient

nu este necesară, la aplicare, prezența unui personal medical calificat

se obțin, în condiții eficiente, și la nivel industrial

se pot utiliza nu doar pentru tratarea unor afecțiuni, ci și în scop preventiv

Dezavantajele unguentelor sunt date de eventualele alergii sau sensibilizări ale pielii, de faptul că nu pot fi aplicate în tratament de urgență pentru că ele asigură, în general, un tratament complementar cu cel parenteral sau/și oral. De asemenea, unele substanțe din unguente pot păta lenjeria, hainele pacientului sau se pot spăla mai greu.

Capitolul II. Penetrația și absorbția prin piele a substanțelor medicamentoase

II.1. Proprietățile anatomo-fiziologice ale organului cutanat

Pielea reprezintă cel mai mare organ al corpului care îndeplinește multiple funcții în cadrul organismului. Ea este o barieră între mediul extern și cel intern.

Pielea este formată din trei straturi suprapuse: epiteliu (epiderm), matrice conjunctivă (dermul) și țesut grăsos (hipoderm).

Epidermul este un țesut format din celule juxtapose care se diferențiază prin procesul de cheratinizare, începând de la interior spre exterior. La rândul lui, epidermul are două straturi, cel viu, Malpighi, la interior, și cel extern, stratul cornos, format din celule moarte cheratinizate. Stratul cornos este format din celule cheratinizate, deshidrate parțial, umplute cu fibre de cheratină și impregnate cu lipide. Celule externe ale stratului cornos se detașează și descuamează, fiind în continuă formare. Sub stratul cornos se află găsește epiderm viu, reprezentat de un strat de celule nucleate de aproximativ 50-100 micrometri, cu proliferare rapidă, care generează un strat nou de celule pe zi. Epidermul nu conține vase sanguine sau limfatice.

Următorul strat este dermul și are o grosime de 0,2-0,3 cm. Structura acestuia este una complexă, constituită din trei zone: în partea inferioară un strat dens din țesut conjunctiv care cuprinde colagen, reticulină, elastină, aflate într-o matriță asemănătoare unui gel. După acest strat de derm reticular, se găsește dermul papilar care conține și terminații nervoase (corpusculi tactili). La interfața epiderm-derm se găsesc melanocitele, celule care produc melanină, un pigment care se depozitează în epiderm, permanent la persoanele cu pielea neagră și care apare ca răspuns la radiația ultravioletă, la persoanele cu pielea albă.

Al treilea strat, spre interior, este hipodermul. Este format din țesut conjunctiv lax care are în interstiții lipide formând astfel stratul adipos al pielii. În această regiune se găsesc vase sanguine și glande sudoripare.

Pielea are și următoarele anexe:

Părul, formațiune epitelială cornoasă formată din tulpină, rădăcina implantată în tegument și o extremitatea ovoidă numită bulb. Rădăcina este învelită într-un sac dermoepitelic cunoscut sub numele de folicul, prins de un mușchi și de o glandă sebacee.

Glandele sebacee – au rol lubrifiant și suprafața pielii.

Glandele sudoripare – se află pe toată suprafața pielii, cu densitate mai mare în anumite zone.

Anexele pielii au un rol deosebit în penetrația prin piele a substanțelor medicamentoase.

În piele, sistemul circulator este reprezentat de vase capilare care alimentează foliculii piloși, sistemul glandular al pielii, țesutul subcutanat și dermul. În derm se găsește sistemul limfatic. Epidermul primește substanțe nutritive prin procesul de difuzie.

Pielea este un organ viu care îndeplinește multe funcții esențiale pentru organism:

Funcție de protecție mecanică, chimică, termică, fizică, antimicrobiană. Această funcție este asigurată prin intermediul epiteliului cornos care este bogat în cheratină. Deoarece pielea este mobilă și elastică, și are și un strat de țesut adipos, ea poate amortiza șocurile mecanice.

Funcție metabolică – prin intermediul reacțiilor de oxidare, reducere, hidroliză și conjugare, pielea metabolizează substanțele toxice sau medicamentoase și elimină produții rezultați (uree, creatinină etc).

Funcție secretoare și depuratoare – glandele sebacee și sudoripare au rol important în procesul de secreție și de excreție al pielii. Sebumul conferă suplețe pielii și o protejează. Transpirația, secretată de glandele sudoripare, conține 99% apă și 1% substanțe solide, săruri anorganice, din care o parte sunt substanțe toxice sau medicamente care sunt astfel eliminate din organism.

Funcție termoreglatoare, menținerea unei temperaturi interne constante prin dilatarea vaselor sanguine din piele și prin evaporarea sudorii, ceea ce permite evacuarea unui exces de căldură. Temperatura scăzută determină un reflex vasoconstrictor, prin care mușchiul excretor al părului se contractă, producându-se în același timp o vasoconstricție și astfel se reduce pierderea de căldură la nivelul pielii.

Funcție receptoare și senzorială – pielea prezintă sensibilitate termică, tactilă și dureroasă. Pe un centimetru pătrat de piele se află: 12-13 puncte reci, 1-2 puncte calde, 100-200 de puncte dureroase și 25 de puncte de presiune.

Funcție endocrină – studiile clinice au demonstrat că pielea se găsește sub influența hormonilor din organism. Se știe acum că glandele endocrine în general au un rol important în evoluția normală a pielii și, în special, în patogenia multor manifestări morbide ale pielii.

Funcție imunologică – studiile științifice și clinice arată că pielea are o funcție de apărare față de agenții infecțioși. Această funcție este îndeplinită de celulele reticulo-histocitare prin influențele exercitate pe cale reflexă de către scoarța cerebrală.

II.2. Fiziologia pielii – absorbția prin piele a substanțelor medicamentoase

Scopul unui tratament local cu unguente este ca substanțele active, medicamentoase, să acționeze, foarte rar în straturile superficiale ale pielii, și adesea, în cele profunde ale epidermei și dermului sau chiar în circulația sistemică.

Procesul de penetrare a straturilor pielii este complex și dinamic și este influențat de trei elemente esențiale: pielea, substanțele active din unguent și excipientul din unguent în care sunt înglobate principiile medicamentoase.

Proprietățile pielii care influențează capacitatea de penetrare a substanțelor medicamentoase sunt:

vârsta pielii – permeabilitatea pielii scade odată cu înaintarea în vârstă

condiția pielii – în cazul în care pielea este intactă, ea nu permite ușor penetrarea substanțelor. În această situație, permeabilitatea pielii poate fi îmbunătățită cu ajutorul unor solvenți polari și nepolari care îndepărtează lipidele de pe piele. Solvenții aprotici, precum dimetil-sulfoxid (DMSO), dimetil-formamidă (DMF), dimetil-aceamidă, modifică temporar bariera naturală a pielii și permit absorbția medicamentelor. Dacă pielea este inflamată și stratul cornos a fost îndepărtat, va crește permeabilitatea, iar dacă pielea este îngroșată, sau acoperită de formațiuni cheratinizate, permeabilitatea descrește.

Suprafața pe care se aplică unguentul și mărimea acesteia – permeabilitatea este influențată de grosimea stratului cornos și de densitatea anexelor de pe această suprafață.

Metabolismul pielii – la nivelul pielii are loc metabolizarea unor hormoni steroidici cât și a unor substanțe cancerigene care influențează eficiența terapeutică a unor substanțe medicamentoase, în special, a prodrogurilor.

Sistemul circulator – un flux sanguin crescut la nivelul dermului va reduce timpul în care substanța medicamentoasă rămâne în derm. Dacă pielea este congestionată, absorbția crește. Substanțele vasodilatatoare, cum ar fi esterii acidului nicotinic, modifică bariera cutanată și astfel măresc bariera cutanată. Pe altă parte, steroizii topici, care au proprietăți vasoconstrictoare, reduc viteza de penetrare.

Un alt element care influențează capacitatea de penetrare prin piele este substanța medicamentoasă însăși. Influența substanțelor active este dată de proprietățile lor fizico-chimice:

Mărimea și forma particulelor substanței

Solubilitatea

Coeficientul de partaj sau de partiție între faze

Concentrația substanței

Activitatea substanțelor active este înfluențată, de cele mai multe ori, de următoarii factori:

Ph-ul unguentului și al pielii

Prezența în unguent a unor cosolvenți

Acțiunea de la suprafață de formare a unor micelii (micelizare) și de complecși

Substanțele active pătrund prin difuziune pasivă, proces ilustrat de legile difuziei ale lui Fick:

Conform primei legi a lui Fick, cantitatea de substanță care difuzează în mod normal printr-o suprafață S, raportat la unitatea de timp, este proporțională cu gradientul de densitate:

unde D – coeficient de difuzie, se măsoară în SI în m2/s; r – densitatea moleculelor difuzate, sau altfel exprimat:

unde CM este concentrația molară, iar legea este enunțată astfel: fluxul molar printr-o suprafață S este proporțional cu gradientul de concentrație.

Conform celei de a doua legi a lui Fick, viteza de variație a concentrației în orice punct al sistemului de dispersie este proporțională cu variația spațială a gradientului de concentrație:

Solubilitatea substanței active influențează penetrarea prin piele. Se ține cont de faptul că fluxul solventului este proporțional cu gradientul de concentrație al substanței active prin toată bariera. Gradientul de concentrație este dat de variația descrescătoare în mod progresiv, plecând de la punctul maxim al concentrației substanței medicamentoase, adică de la o soluție saturată.

Această soluție se obține după ce se determină concentrația optimă a substanței experimentând cu mai mulți solvenți sau amestecuri de solvenți. Trebuie să se țină cont că solubilitatea în solvent (excipient) crescută și un coeficient de partaj crescut pot bloca fluxul, în loc să îl promoveze.

Cel mai important factor care stabilește fluxul substanțelor active prin piele este coeficientul de partaj k. Prin el se stabilește concentrația inițială crescută a substanței difuzibile în primul strat al pielii, respectiv stratul cornos.

O bază de unguent, care are un coeficient de partaj egal cu 1, prezintă condiții maxime de penetrare.

Concentrația efectivă este gradientul potential chimic sau gradientul de activitate care induc forța de difuziune. Moleculele neionizate trec repede prin membranele lipidice. În cazul substanțelor cu caracter acid sau bazic, disocierea se face în funcție de Ph, și doar fracțiunea de molecule neionizate din acel preparat determină gradientul efectiv de concentrație.

Concentrația efectivă este influențată și de cosolvenți care pot amplifica solubilitatea, micșorând însă coeficientul de partiție.

Pentru substanțele tensioactive care formează micele, concentrația monomerului liber este cea care dă coeficientul de partiție, pentru că micelele nu au capacitate de penetrare. Aceste micele constituie o rezervă de monomer și astfel se menține constantă concentrația acestuia în formula unguentului.

De asemeni, substanțele tensioactive micșorează tensiunea interfacială la nivelul foliculilor piloși și modifică conformația proteinelor din stratul cornos. Astfel, ele influențează penetrarea substanțelor prin piele.

În mod similar, și formarea complecșilor influențează permeabilitatea pielii. De exemplu, în cazul în care cafeina formează complecși cu unele substanțe, se mărește coeficientul de partaj aparent al substanței și, astfel, crește absorbția acesteia prin piele.

Substanțele active hidratante măresc hidratarea tocmai prin hidratarea stratului conos și sunt foarte utile în tratarea dermatozelor uscate. Cele mai cunoscute substanțe hidratante folosite în unguente sunt urea, lactatul de sodium, acidul pirolidoncarboxilic, unii acizi grași liberi etc.

De exemplu, urea are un efect hidratant și cheratolitic foarte intens, care determină creșterea penetrării substanțelor active din unguent, cum este cazul steroizilor antiinflamatori. Substanțele fotoprotectoare se leagă în piele de diversele structuri, asigurând astfel exact protecția preconizată.

Vehiculul cu care este transportată substanța activă, numit excipient sau bază de unguent, reprezintă partea cea mai mare din unguent și are funcție de diluant. Baza de unguent dă consistență unguentului, transportă substanțele active, și favorizează atingerea unei concentrații optime la locul de acțiune al unguentului.

Excipientul nu este total inert, el acționează, astfel el poate schimba permeabilitatea stratului cornos, mai ales prin efect oclusiv, prin creșterea unidității din piele.

În cazul în care se folosește un film plastic, s-a observat, că, în tratamentul local cu steroizi, puterea de penetrare crește de 10 ori.

Cele mai ocluzive baze de unguent sunt bazele grase anhidre, după care urmează emulsiile A/U și cu efect mai mic emulsiile de tip U/A.

Umectanții, precum glicerina, polietilenglicolul și emulgatorii, care îndepărtează umiditatea de pe piele, usucă stratul cornos.

În formula excipienților sunt introduși și agenți speciali care stimulează penetrarea sau chiar absorbția percutanată. Ei se numesc promotori de absorbție sau de penetrare.

Cei mai buni promotori de absorbție sunt inerți farmacologic, nu sunt toxici sau alergici, acționează rapid, nu determină eliminarea din organism a fluidelor, electroliților sau a altor materiale endogene, conferă o senzație plăcută pe piele, sunt inodori și incolori.

Acești promotori accelerează absorbția apei, steroizilor, griseofulvinei, anestezicelor cu efect local, unele antibiotice, săruri de amoniu etc. Cei mai folosiți sunt D.M.F., D.M.A. (dimetil-formamidă, dimetil-aceamidă).

Alți promotori, cum ar fi pirolidonele, amplifică penetrarea, la nivelul axilelor, prin mecanismul de reducere a tensiunii interfaciale.

Cel mai bun promotor, nefiind nici toxică, și având și o bună eficiență, este apa.

Orice substanță care hidratează stratul cornos și este inertă din punct de vedere farmacologic, reprezintă un bun promotor. Așa este cazul ureii.

O altă substanță care mărește capacitatea de penetrare și chiar de absorbție a unor principii active, este hialuroniaza.

Un factor important, care influențează penetrarea substanțelor active, este cel al afinității dintre aceste substanțe și excipienții din unguent. Dacă o substanță este mai pușin solubilă în baza de unguent, sau chiar insolubilă, ea este mai ușor eliberată din unguent. Dacă baza de unguent este o emulsie, substanța activă este dispersată diferit în funcție de hidrofilia sau lipofilia sa. Acidul salicilic dispersat în baze grase are o acțiune terapeutică moderată, în baze de tip A/U are însă o acțiune cheratolitică puternică.

Este foarte important ca substanțele active să fie eliberate rapid pentru ca viteza de difuziune să imprime o viteză mare de absorbție. Acest aspect este chiar esențial în cazul unguentelor transdermice, unde concentrația substanței active la suprafața pielii se menține la zero, astfel încât acestea să penetreee rapid dermul și să intre în circulație.

Un tratament local greu de realizat este cel sistemic prin absorbție percutanată. Prin pielea sănătoasă se absorb greu medicamentele, viteza de absorbție este mică datorită stratului cornos. Pe această cale se tratează afecțiuni precum angina, HTA, răul de mișcare. Substanțele active traversează pielea și pătrund în circulația sistemică. Acest tip de preparat topic se numește diadermic.

Pătrunderea prin stratul cornos este dificilă datorită structurii și proprietăților acestora: scleroproteine cu grupări disulfurice care au rezistență mare la acizi, enzime, alcooli, la factori externi și la pătrunderea substanțelor medicamentoase.

Absorbția lipidelor în stratul cornos este redusă, cele mai bine se absorb substanțele lipofile care sunt și partial hidrofile. Doar substanțele foarte active vor pătrunde și vor avea o acțiune internă asupra organismului.

În această situație, cea mai favorizată este acțiunea locală a medicamentelor, deoarece substanțele active sunt eliberate treptat din stratul cornos, cele care au străpuns stratul cornos se concentrează în straturi mai profunde ale pielii și de acolo acționează eficient.

Pătrunderea substanțelor medicamentoase se face prin pereții foliculilor piloși, sau transfolicular, sau prin epidermal, transepidermal. La om este predominantă a doua metodă, prima fiind caracteristică animalelor.

Afecțiuni ale pielii

În prezent sunt cunoscute circa 2000 de boli de piele. Îmbătrânirea pielii este influențată de mulți factori: factori genetici, factori externi (în principal expunere la soare), factori de mediu (socio-economici, igienici, alimentari, alcool, tutun, droguri) și de starea de sănătate.

O clasificare succintă a afecțiunilor cutanate ar fi:

Afecțiuni inflamatorii ale pielii sunt reprezentate de erupțiile cutanate caracterizate de roșeață, umflături, vezicule, leziuni și cruste. Pielea este inflamată și mai caldă la atingere decât în alte zone sănătoase. Sunt caracterizate de o durată mare a afecțiunii. Adesea sunt însoțite de prurit. Din această categorie fac parte eczemele, dermatitele, psoriazisul, erupțiile cutanate, rash-ul de scutec, psoriazis etc.

Unguentele recomandate în cazul acestor afecțiuni sunt, adesea, cele cu cortizon.

Bolile virale ale pielii sunt date de o infecție virală și ele sunt de scurtă durată. Varicela și rujeola, care fac parte din această categorie sunt caracterizate de febră, erupții cutanate, vezicule pruriginoase în cazul varicelei. Herpesul simplex 1 și 2 se transmit prin contact fizic, cel de tip 1 e caracterizat de vezicule în zona buzelor, iar cel de tip 2 se manifestă în zona organelor genitale.

Afecțiuni dermatologice date de infecții bacteriene – cele mai întâlnite sunt cele date de stafilococi. Bacteriile pătrund prin crăpături ale pielii, date în general de alte afecțiuni. Boli, precum diabetul zaharat sau dermatita atopică, predispun și la diverse afecțiuni cutanate. Multe dintre bolile dermatologice care sunt considerate ca fiind de natură bacteriană, sunt minore dar există destule foarte grave, așa cum este fasceita necrozantă. Simptomele fasceitei necrozante includ durere in jurul zonei afectate, manifestari specifice gripei, sete intensa, scaderea tensiunii arteriale si temperatura ridicată.

Bolile dermatologice micotice sunt date de infecții fungice. Fungii supraviețuiesc in celulele moarte ale pielii. Ei sunt inofensivi atât timp cât nu se reproduc rapid. Atunci când o fac, apar afecțiuni precum  herpesul si piciorul de atlet. Candida este una dintre ciupercile care provoacă, cel mai frecvent, infecții fungice, cea mai afectată fiind zona genitală. Sunt caracterizate de mâncărime, arsură și roșeață dată de inflamare. 

AFECȚIUNI DERMATOLOGICE BACTERIENE:

Impetigo – este o infecție cutanată dată de stafilococul auriu sau/și streptococii beta hemolitici de grup A; tratament cu antibiotic și local cu antiseptice.

Erizipelul – este o infecție cutanată dată de streptococul beta-hemolitic de grup A; tratament cu beta-lactamine sau macrolide, antialgice, antipiretice, iar local cu soluție de cloramină sau acid boric, decongestionate și dezifectante, etc.

Furunculul simplu și antracoid – furunculul este o foliculită acută dată de stafilococul auriu; furunculul antracoid este o formă mai rară care se întâlne;te la persoane care au diabet sau sistem imun slăbit. Tratament cu antibioterapie generală, antiseptice extern, exereza burbionului.

Limfangita acută – este determinată de streptococ, poarta de intrare putând fi reprezentată de o plagă infectată, un cateter intravenos, intertrigo interdigitoplantar. Tratament: antibioterapie sistemică, pansamente alcoolizate locale.

Infecții dermatologice micotice:

1. Candidoze – Candida albicans este o ciupercă saprofidă a omului (care se găsește numai la nivelul mucoaselor tubului digestiv și vaginal), care devine patogenă în anumite situații, cum ar fi: diabet, colite cronice, neoplazii, hemopatii, SIDA, tratament îndelungat cu antibiotice, citostatice, corticoizi, precum și în sarcină. În funcție de localizare pot fi: candidoze digestive, intertrigo candidozic (la pliurile axilare, inghinale, interdigitale sau interfeșiere), candidoze unghiale, candidoze genitale. Tratamentul local se face cu antifungice: Nistatin, Miconazol iar cel sistematic cu antifungice: Nistatin, Amfotericină, Ketoconazol, etc.

.2. Dermatofiții – sunt produse de dermatofiți din genul Trichophyton, Microsporum și Epidermophyton. Tratamentul se poate face topic și/sau sistemic (de exemplu Griseofulvina este de elecție în pilomicoze, iar Terbinafina în dermatofițiile pielii glabre).

Infecții dermatologice parazitare:

1. Scabia: este o boală parazitară cutanată contagioasă determinată de acarianul Sarcoptes scabiae, contaminarea făcându-se prin contact direct cu bolnavul sau indirect prin haine, prosoape contaminate. Tratamentul se face local cu Scabex, Spregal, Ascabiol, DDT.

2. Pediculozele

a) Pediculoza pielii capului: – agentul parazitar este Pediculus humanus capitis; Tratamentse face cu hexaclorciclohexan (Aphitiria), DDT, permetrină.

b) Pediculoza pielii corpului: – agentul parazitar este Pediculus humanus, varietatea corporis iar tratamentul constă în utilizarea de insecticide.

c) Pediculoza pubiană: – agentul parazitar este Pediculus inguinalis, iar tratamentul este similar celui din pediculoza pielii capului.

Infecții dermatologice virale:

1.Herpesul – este o infecție cauzată de virusul herpetic (HSV), care poate determina afecțiuni la nivelul jumătății superioare a corpului (tipul l) sau la nivel genital (tip 2). Tratamentul local se face cu antivirale, cum ar fi Cutherpes, Zovirax.

2. Zona Zoster – este o dermato-neuroviroză produsă de virusul varicelo-zosterian. Tratamentul se face cu antialgice, antivirale, vitamine din complexul B iar cel local cu antiseptice.

Infecții transmisible pe cale sexuală:

1. Sifilis – este o infecție produsă de o bacterie spirochetă cu denumirea Treponema pallidum. Tratamentul specific e sistemic, cu antibiotic.

2. Gonocociile – infecție produsă de gonococ. Tratament cu antibiotic precum ampicilină, ofloxacin, eritromicină.

3. Uretrite negonococice – agentul patogen se identifică prin examen direct și prin cultură din produsul secretoriu uretral. Tratamentul se face la nivel sistemic.

Capitolul III. Formularea unguentelor

III.1. Baze de unguent

În procesul de fabricare a unguentelor sunt incluse mai multe etape, prima fiind cea de alegere a componentelor conform destinației unguentului.

Componentele unui unguente, sunt, în general, baza de unguent, substanțele active și, câteodată, auxiliarii.

Baze de unguent. Aceste componente sunt foarte importante pentru că ele influențează efectul terapeutic al preparatului. Baza de unguent dictează direct principalele carateristici ale unguentelor, capacitatea de aderare la tegument, pH-ul, consistența, gradul de pătrundere în epiderm etc.

Alegerea bazelor de unguent se va face în funcție de afecțiunea cutanată pentru care este destinat unguentul, de stadiul acestei afecțiuni, de tipul de piele, de proprietățile fizico-chimice ale substanțelor active etc

Pentru a se asigura obținerea unui unguent cât mai bun pentru scopul propus, bazele de unguent trebuie să îndeplinească câteva condiții, și anume:

– să fie inerte din punct de vedere chimic și fiziologic;

– să se încorporeze ușor în ele apa sau alte lichide în bază;

– să prezinte afinitate față de grăsimile naturale de pe piele;

– să aibă o consistență corespunzătoare, astfel încât să se înmoaie dar să nu curgă în contact cu pielea la temperatura de 370C;

– să fie stabile și ușor de conservat în timp;

– să fie potrivită pentru destinația unguentului, de protecție, de penetrație, epidermice, diadermice, endodermice;

– să nu aibă miros neplăcut;

– să nu modifice pH-ul pielii.

Bazele care există nu îndeplinesc toate aceste condiții, dar această problemă se rezolvă folosind un mix de ingredienți, care prin acțiune sinergică, pot îndeplini satisfăcător aceste cerințe.

Bazele folosite sunt: liposolubile (hidrofobe), hidrosolubile (hidrofile) sau baze de unguent emulsii.

Bazele liposolubile sunt grăsimi animale, vegetale sau hidrocarburi. Atunci când se amestecă cu emulgatori, se obțin baze de emulsii U/A sau A/U. Cu aceste baze se obțin unguente epidermice, care formează pe suprafața pielii filme protectoare, iar substanțele active acționează la suprafață. Aceste grăsimi naturale au o acțiune blândă asupra pielii, nu sunt iritante, pătrund ușor în piele. Dezavantajul lor este că sunt instabile, din acest motiv, în ultima perioadă sunt înlocuite cu excipienți similari sintetici.

Exemple de baze liposolubile:

a1. Adeps suillus (axungia), sau exprimat popular, untura de porc, care conține gliceridele acizilor grași miristic, stearic, palmitic, oleic, linoleic, cu un procent mare de oleo-palmito-dioleină și oleo-palmito-stearină. Acest amestec de grăsimi este solubil în eter, cloroform, sulfură de carbon, eter de petrol, puțin solubil în alcool, insolubil în apă. Are un punct de topire foarte scăzut, 40o C, se înmoaie ușor în contact cu pielea. Are o capacitate bună de ungere. Pentru că are punct de topire scăzut, pentru a evita curgerea, se poate amesteca cu ceară în proporție de maximum 5%. De asemeni, pentru că are o stabilitate scăzută, se poate mări aceasta prin adaos de acid benzoic (adeps benzoatus), tocoferoli, palmitat de ascorbil, dodecilgalat, NDGA (acid nordihidroguaiaretic).

a2. Ceara albă și ceara galbenă care se obțin prin topirea, pe baie de apă, în apă, a fagurilor goi. În proporție de 70% se găsesc esteri ai acizilor monocarboxilici superiori (în special, palmitat și miricil) și circa 10-15% hidrocarburi saturate. Pe lângă acestea, se mai găsesc acizi și alcooli liberi și parafină. Ceară este solubilă în eter, cloroform, benzen, uleiuri grase și uleiuri volatile. Ea este solidă și se topește la circa 60-66°C. Datorită acestui punct de topire mai ridicat, ceara se folosește în asociere cu alți excipienți pentru a le mări vâscozitatea.

a3. Cetaceum (sau cetaceul, spermancetum), extras din substanțele grase ale cavității craniene ale balenei. Este o substanță albă, grasă, ușor sidefie. Este solubilă în eter, cloroform, uleiuri grase, uleiuri volatile și alcool fierbinte, fiind insolubilă în apă și alcool rece. Cetaceul este foarte stabil, el râncezește greu. Se folosește împreună cu uleiuri vegetale și cu vaselină pentru a le mări vâscozitatea. De asemeni, cetaceul permite încorporarea apei în masa unguentului.

a4. Stearina este un amestec de acizi grași: acid stearic, acid palmitic, acid oleic, etc. Este o bază solidă, albă, cristalină, grasă, solubilă în alcool și eter. Are un punct de topire ridicat, între 56-70°C, din acest motiv se adaugă la bazele din uleiuri vegetale pentru a le mări consistența.

a5. Baze liposolubile de natură vegetală: uleiul de floarea soarelui, de măsline, susan, semințele de dovleac, arahide, migdale, ricin, sâmburi de piersici, semințe de porumb, in etc. Se asociază cu baze de unguent consistente, cu punct de topire ridicat, pe care le face mai emoliente. Nu sunt stabile, râncezesc ușor, mai ales în cazul emulsiilor. Astăzi se folosesc, în special, grăsimi și uleiuri hidrogenate, precum si uleiuri sintetice.

De exemplu, dacă amestecăm 50% grăsimi hidrogenate cu 10% lanolină si 40% ulei de ricin, obținem baze de unguent care pătrund foarte ușor prin piele și sunt capabile să încorporeze 100% apă.

a6. Untul de cacao (butirum cacao) se obține prin presarea la cald a semințelor de cacao. Cuprinde un amestec de gliceride ale acizilor grași oleic, linoleic, palmitic și stearic. Este o masă solidă, ușor gălbuie. Punctul de topire este scăzut, între 30-35°C. Untul de cacao nu încorporează apa si nu o emulsionează.

a7. Baze vegetale semisintetice, obținute din reesterificarea gliceridelor.

Cele mai utilizate și cunoscute baze vegetale semisintetice sunt: softisanul, migliolul, cetiolul, estarinum anhydricum. Softisanul este foarte stabil, dar prezintă o tixotropie scăzută. Cetiolul înlocuiește uleiul de parafină care nu este bine tolerat de piele, fiind un bun solvent pentru substanțele medicamentoase liposolubile. Estarinum anhydricum G formează cu apa emulsii tip U/A si, astfel este capabil să preia secrețiile pielii lezionate.

A8. Hidrocarburile fac parte tot din categoria bazelor liposolubile.

Una din cele mai cunoscute și folosite este vaselina. Ea este un amestec de hidrocarburi saturate obținut prin purificarea reziduurilor de la rectificarea petrolului. Vaselina are în compoziție un amestec de izoparafine ciclice cu mici cantități de hidrocarburi aromatice și n-parafine solide. Toate aceste ingrediente formează o rețea în care sunt prinse componente lichide (hidrocarburi nesaturate). Așa se explică structura de gel plastic a vaselinei. Prin acțiunea de mojarare, vâscozitatea ei scade, dar în repaus crește mai mult decât era inițial. Acest fenomen se numește fenomenul reopex.

Vaselina este solubilă în eter, cloroform și benzen, puțin solubilă în alcool. Este miscibilă cu uleiurile în orice proporție. Are stabilitate foarte bună.

Vaselina încorporează apă doar până la 5% și pentru a mări această capacitate ea se poate asocia cu lanolină, colesterol, alcool cetilic sau agenți tensioactivi.

Dacă se folosește lanolina, se obține o creștere a indicelui de apă al vaselinei de circa 70-80% în funcție de procentul de lanolină adăugat.

Vaselina gresează pielea, dar râmăne la suprafață și este folosită ca bază pentru unguente de acoperire.

Din acest motiv vaselina nu este indicată în tratarea eczemelor, pentru că astupă porii pielii și împiedică drenarea plăgilor. De asemeni, ea ar trebui evitată în bolile de piele acute si subacute.

Un alt amestec de hidrocarburi saturate lichide este parafina lichidă, obținută din distilarea petrolului. Ea are un punct de fierbere ridicat, de peste 360°C. Este solubilă în eter, benzen, benzină, cloroform și sulfură de carbon. Este miscibilă cu uleiurile volatile și se amestecă foarte bine cu uleiurile grase cum este ricinul. Parafina lichidă se folosește pentru a modifica consistența altor baze cu puncte de topire scăzute.

Parafina solidă este un amestec de hidrocarburi saturate solide obținute tot din petrol. Are o structură microcristalină, onctuoasă, și punctul de topire între 50-57°C. În concentrații de 2-5%, parafina solidă mărește consistența altor baze de unguent.

Cerezina (ceara de pământ, ceara minerală) este o parafină obținută prin purificarea ozocheritei.

Aceste baze de unguent de tip hidrocarburi sunt indicate mai ales pentru unguentele protectoare, care pătrund superficial în piele, cum ar fi, de exemplu, unguentele cu hidrocortizon, antibiotice, acid salicilic, sulf, acid benzoic, precipitate de mercur etc.

Deoarece parafinele nu înglobează apă, se adaugă și emulgatori precum lanolină, colesterol, ceară, cetaceu etc, pentru a crește această capacitate.

Bazele de unguent emulsii, se împart, în funcție de emulgator, în baze emulsive A/U și baze emulsive U/A.

B1. Baze de unguent emulsie A/U

Aceste baze au în compoziție una sau mai multe substanțe de natură grasă și un emulgator de tip A/U (alcool superior, colesterol, ceruri etc.).

Aceste baze au afinitate pentru substanțele grase de pe piele și prin emulgatorul din compoziție, ușurează transferul substanțelor active din unguent în straturile profunde ale pielii, asigurând o eficiență maximă a tratamentului.

Din aceasta categorie fac parte:

Alcooli superiori alifatici, cu o catenă cuprinsă între 12-18 atomi de carbon. Ei au proprietăți emulgatoare A/U și stabilizează emulsiile. Din această clasă fac parte alcoolul cetilic și alcoolul cetilstearilic. Nu sunt solubile în apă, se dizolvă în alcool, cloroform și solvenți organici. Sunt substanțe stabile, formează emulsii rezistente la căldură, oxidare și la pH acid.

Alcooli sterolici, din care fac parte colesterolul, eucerina, alcoolul de lână. Colesterolul este un bun emulgator datorită grupărilor OH hidrofile. Are punctul de topire ridicat, între 147-1500C. Este ușor solubil în eter, cloroform și este puțin solubil în alcool și practic insolubil în apă. Pentru a obține emulsii se folosește în proporție de 1-5%. Eucerina este un amestec de vaselină cu colesterol. Prin adăgarea colesterolului, capacitatea de a încorpora apă, a vaselinei crește foarte mult, ajugând la 200% apă. Alcoolul de lână se obține din lanolină prin saponificarea, separarea și purificarea fracțiunilor care conțin alcooli sterolici. Această bază se utilizează, în concentrații de 5-6%, pentru obținerea bazelor de unguent emulsii A/U.

Din categoria cerurilor face parte lanolina. Aceasta se obține prin extracția și purificarea lipidelor din lâna obținută de la ovine. Lanolina are următoarea compoziție chimică: 95% esteri ai acizilor grași cu alcooli alifatici superiori, alcooli steroidici și triterpenici; 3-4% colesterol și izocolesteroli liberi și cantități mici de acizi grași și alcooli neesterificați.

Lanolina este o masă vâscoasă, grasă, de culoare galbenă. Are punct de topire scăzut, între 36-420C. Se dizolvă în alcool absolut la fierbere, de asemeni este solubilă în benzen, cloroform, acetat de etil, acetonă, eter. Lanolina este miscibilă cu uleiuri vegetale și parafină lichidă. Are o mare capacitate de emulsionare, adică emulsionează până la 200-300% apă, până la 140% glicerină și până la 40% alcool 700.

Lanolina pătrunde în stratul superficial al pielii mai greu decât untura de porc, dar mai bine decât vaselina iar cedarea substanțelor active este de asemenea intermediară între vaselină și untură de porc. Datorită capacității mari emulsive, lanolina facilitează absorbția substanțelor active în piele.

Este contraindicată folosirea ei pe răni deschise.

Din categoria bazelor de unguent emulsie A/U fac parte și grăsimile și uleiurile hidrogenate care se obțin prin hidrogenarea parțială sau totală a legăturilor nesaturate din acizii grași nesaturați din molecula trigliceridelor sau sub formă liberă. Sunt foarte stabile, nu râncezesc, prezintă afinitate pentru lipoizii pielii etc.

În ultima perioadă se folosesc tot mai mult și grăsimile sintetice, cum este emulgin AP, obținut din esterificarea glicerinei cu acizi rezultați din oxidarea parafinelor; monostearatul de gliceril, care este un monoester al glicerinei cu acidul stearic și este utilizat ca emulgator cu caracter lipofil; esterii acizilor grași cu glicoli (tegin), adeps solidus (Witepsol, Massa Estearinum) care sunt amestecuri de triglicerice ale acizilor grași care conțin mici cantități din mono și digliceride. Mai există și alți emulgatori sintetici de tip A/U, cum ar fi esterii acizilor grași cu sorbitanul (span, arlacel).

B2. Baze de unguent emulsie U/A

Aceste baze sunt formate dintr-o fază lipofilă, una hidrofilă și unul sau mai mulți emulgatori.

După structură, acești emulgatori se împart în 3 grupe:

emulgatori neionogeni (Tween, Mirj, Brij etc);

emulgatori ionogeni anioni activi (săpunuri alcaline, derivați sulfonați ai alcoolilor alifatici superiori etc.);

emulgatori ionogeni cationi activi (derivați de amoniu cuaternari).

Bazele de unguent U/A au câteva proprietăți specifice:

emulsionează substanțele lipidice de pe suprafața pielii și astfel determină pătrunderea substanțelor active în straturile profunde ale pielii și apoi în capilarele sanguine și în sistemul limfatic;

se curăță ușor de pe piele

au capacitate mare de hidratare

au proprietăți reologice.

Emulsiile de tip U/A au dou faze: cea externă este data de apă sau soluții apoase, cea internă este data de substanțe lipidice. Ele acționează în profunzimea pielii, datorită capacității de emulsionare a filmului de grăsime de pe piele.

Pentru antibioticele solubile și pentru antisepticele hidrosolubile, emulsiile U/A sunt cele mai potrivite pentru o acțiune terapeutică eficientă.

Deoarece aceste baze nu acoperă porii pielii și pentru că ele cedează rapid substanțele active din unguent și permit schimburi biologice normale la nivelul pielii, se pot folosi cu success pe suprafețe mari de piele.

Pentru prepararea unguentelor emulsii U/A cele mai folosite baze grase sunt vaselina, parafina, ceara, cetaceul, uleiuri vegetale împreună cu apă sau soluții apoase ale unor medicamente, la care se adaugă emulgatori ionogeni și neionogeni.

Emulgatorii ionogeni se împart în anionactivi și cationactivi.

Emulgatori anionactivi sunt de mai multe categorii:

Săpunuri

Săpunuri alcaline – săpunuri de sodium, potasiu, amoniu ale acizilor lauric, palmitic, stearic, etc. Au pH alcalin, formează emulsii U/A și nu sunt compatibile cu ioni de calciu, magneziu, metale grele, electroliți etc. Un emulgator bun, care dă emulsii stabile, este ricinoleatul de sodiu adică sarea de sodiu a acidului ricinoleic extras din uleiul de ricin. Săpunurile de trietanolamină sunt amino-săpunuri, săruri ale acizilor grasi cu aminele, sunt mai ușor alcaline și sunt mai bine suportate de piele. Unguentele de stearină care au în compoziție stearină, trietanolamină, glicerol, hidroxid de amoniu, apă și carbonat de potasiu, sunt mult utilizate, atât în terapie cât și în cosmetică.

Alte săpunuri metalice – săpunuri de calciu, magneziu, plumb, aluminiu etc. Formează emulsii de tip U/A.

Săpunuri organice cum este trietanolamina, baze mai slabe față de săpunurile alkaline.

Emulgatori – reprezentați de sulfați ai unor alcooli superiori:

Laurilsulfatul de sodiu – substanță solidă albă, emulgator de tip U/A. Laurilsulfatul de sodiu nu este compatibil cu săruri de aluminiu, plumb, cu alcaloizii de azot cuaternar, cu săruri de amoniu etc.. Din acest motiv este înlocuit, în ultimul timp, cu săruri ale alcoolilor alifatici primari superiori, stearilsulfat de sodiu etc.

Cetilsulfatul de sodium – formează emulsii opalescente

Cetilstearilsulfatul de sodium – amestec de stearilsulfat de sodiu și cetilsulfat de sodiu. Prin dizolvare în apă formează un coloid cu proprietăți emulgatoare. La suprafața de separare dintre faza lipidică si cea apoasă, între moleculele emulgatorului de tip hidrofil se intercalează, de obicei, și un emulgator de tip A/U. În acest mod va rezulta un film complex, o structură de gel stabilă.

Derivați sulfonați ai alcoolilor superiori

Dioctilsulfosuccinatul de sodiu – substanță ceroasă puțin solubilă în apă, substanță tensioactivă puternică.

Emulgatorii cationiactivi sunt de următoarele tipuri:

Săpunuri inverse:

Clorură de benzalconiu – emulgator tip U/A cu proprietăți antiseptice și acțiune tensioactivă puternică. Nu este compatibilă cu salicilați, săruri ale metalelor grele, etc.

Bromură de cetilpiridiniu – cunoscut și sub denumirile bromocet, cetazolin. Dezinfectant în soluții apoase 10%- Are și proprietăți tensioactive.

Bromură de cetiltrimetilamoniu sau cetrimid – emulgator și dezinfectant.

.

Emulgatori neionogeni nu au caracter ionic, și astfel au compatibilitate cu multe substanțe medicamentoase și prezintă stabilitate față de electroliți. Sunt reprezentați de esteri și eteri ai acizilor grași superiori cu alcooli și de polioxietilenglicoli și acizi grași superiori care au și grupări hidrofile.

Din această categorie fac parte

Alcoolii:

Alcool lauric – emulgator de tip A/U, substanță solidă de culoare albă.

Alcool cetilic – emulgator de tip A/U, insolubil în apă.

Alcool cetilstearilic – un amestec de alcooli grași saturați din care alcoolii stearilic și cetilic în raport 1/1 Substanța este solubilă în solvenți apolari precum eter, cloroform, etc.

Esteri parțiali ai glicerinei – monostearatul de gliceril, emulgator de tipul A/U.

Esteri ai propilenglicolului – stearat de propilenglicol, emulgator tip U/A.

Esteri ai sorbitanului cu acizi grași – spanuri, emulgatori de tip A/U

Esteri ai sorbitanului cu acizi grași esterificați cu polietilenglicol – Tween-uri sau polisorbați. Tween-urile sunt emulgatori U/A, sunt solubilp și în apă și în alcool. Tweenurile sunt insolubile în lipide și în ulei de parafină.

Esteri ai acidului stearic cu P.E.G. – emulgatori tip U/A

Esteri ai alcoolilor superiori cu P.E.G. – emulgatori tip U/A

Esteri ai alcoolului cetilic sau cetostearilic cu P.E.G. – substanțe cu aspect ceros, solubile în apă.

Eteri sau esteri ai P.E.G.-ului cu alcooli superior sau glicerină – emulgatori de tip U/A, denumiite comercial Cremophor .

Eteri ai polietilenglicolului cu esteri parțiali ai glicerinei – emulgatori de tip U/A, se prezintă ca lichide vâscoase hidrosolubile.

Esteri ai acizilor grași cu zaharoza – avem două tipuri, un emulgator de tip U/A (monolaurat de zaharoză) și un emulgator de tip A/U (distearat de zaharoză).

Pseudoemulgatori sintetici și semisintetici – acționează ca agenți de vâscozitate, ei cresc vâscozitatea și astfel stabilizează emulsia: metilcelulozî, carboximetilceluloză, carbopilii etc.

c).Altă categorie importantă de baze de unguent sunt bazele hidrosolubile, adică hidrofile. Aceste baze sunt miscibile cu apa și formează geluri coloidale. Din acest tip de bază fac parte:

Baze de unguent cu macrogoli (polietilenglicoli-PEG sau carbowax) – polimeri de condensare ai oxidului de etilen. Ei nu alterează, nu sunt iritanți. Sunt solubili în alcool și cloroform și insolubili în lipide.

Bazele de unguent cu PEG – seamănă cu vaselina la aspect, sunt hidrofile, nu acoperă porii. Usucă rănile, au acțiune sicativă și astringentă, sunt resorbite în cantitate mică de piele. Se asociază bine cu medicamente care nu sunt solubile în baze grase, precum acidul salicilic, acidul boric, cloramina, resorcinolul etc.

Bazele de unguent cu hidrogeluri – macromolecule coloidale care se umflă în prezența apei . Potrivite pentru unguente antiseboreice sau oftalmice, datorită conținutului mare de apă (circa 80%). Se spală ușor de pe piele. Efecte terapeutice ridicate. Efecte de răcorire a pielii după evaporarea apei. Formează un film continuu pe piele.

Baze de unguent cu hidrogeluri organice, macromolecule care pot fi:

naturale, precum amidon, pectine, carageen,

semisintetice precum derivați de celuloză, metilceluloză sau carboximetilceluloză

sintetice – alcool polivinilic, polivinilpirolidona sau carbocoli.

Baze de unguent cu siliconi – au proprietăți hidrofile foarte bune. Ei conșin 70% elemente organice și 30% radicali alchilici și arilici. Sunt substanțe termostabile, inerte din punct de vedere chimic, se întind ușor pe piele. Au proprietăți protectoare, nu sunt iritante.

Capitolul IV. Prepararea unguentelor

Capitolul V. Controlul calității

Capitolul VI. Exemple de unguente

VI.1. Unguente oficinale in FRX-imagini

VI.2. Unguente neoficinale

Concluzii

Bibliografie