Ungaria – Monocronism,sarac. Romania Policronims,bogat

Ungaria – monocronism,sărac

România-policronims,bogat

1.Spațiul cultural:

Știm cu toții că proxemica implică 5 distanțe și anume cea intimă,personală, socială, publică, dstanțe care variază de la o cultură la alta și care în procesul de interacțiune dintre indivizi poate duce la probleme ,pt că aceste distanțe variază și indivizii necunoscând acest lucru pot intra în zona altor indivizi provocând reacția de respingere a acestora.

Când vorbim de spațiu cultural trebuie să ne gândim la locu în care ne petrecem timpul fie că e vorba de viața noastră personală sau profesională.Aranjarea acestui spațiu spune ceva de indivizii ce își petrec timpul acolo. Există în firme spații care reflectă deschiderea indivizilor (nu au o delimitare între birouri,există geamuri transparente);spații destinate pentru anumite persoane cu anumite funcții în organizații.

Totodată mai există și o anumită dispunere a străzilor în marile orașe ale lumii.Străzile care duc spre acelaș centru ,așa zisele străzi radiale,le asociem cu ierarhia pentru că există un centru de putere în oraș și totul duce către acel centru.Pe de altă parte străzile paralele caracterizează acele culturi în care totul se bazează pe egalitate,puterea fiind distribuită în mod egal.

Concluzia pe care o putem trage de aici este aceea că spațiul vorbește despre valori.

Teritorialitatea (sentimentul de proprietate)-este foarte important să delimităm ceea ce ne aparține de ceea ce poate fi împărțit cu ceilalți.În culturi cu teritorialitate puternică va fi o separare între viața publică și privată,pe când la culturi cu teritorialitate slabă nu va mai apăre această separare între spațiul public și cel privat.

2.Timpul cultural

Referindu-ne la dimensiunea culturală din modelul lui Edward T.Hall ,raportându-ne la timpul cultural din cele 2 țări incluse în proiect,putem afirma că fiecare este caracterizată diferit și anume:

Ungaria,având în vedere că are un grad ridicat de individualism,aceasta este caracterizată de un timp cultural caracterizat de monocronism în care timpul este foarte prețios,este utilizat în mod eficient,persoanele tind să fie mai senzitiv-raționale,se orientează către o singură acțiune ce doresc să o facă într-o anumită unitate de timp,sunt caracterizate de punctualitate încercând pe cât posibil să nu amâne nimic,respectă programele și planificările care le fac pe când România este caracterizată de un timp cultural caracterizat de policronism,în care persoanele tind să fie mai intuitive,aici timpu-i abundent,nu sunt atât de presați,își fac planuri și ei dar consideră că din moment ce sunt făcute de ei pot fi încălcate(sunt făcute orientativ) timpul nu-i valoros,își permit să amâne sau să renunțe la un anumit proiect. Aici persoanele dau dovadă de flexibilitate,pot efectua multe munci în acelaș timp și sunt foarte creativi.

Distincția care apare între aceste două culturi este evident vizibilă deoarece policroniștii fac mai multe lucruri în acelaș (chiar dacă nu le fac corect de cele mai multe ori) timp și sunt mai creativi,iar monocroniștii se axează pe o singură sarcină realizată foarte bine,după cum deja am menționat și mai sus.

A se ține cont de faptul că cei care vin dintr-o cultură caracterizată de monocronism nu înseamnă că sunt neapărat mai buni față de cei dintr-o cultură caracterizată de policronism,care are și aspecte pozitive (flexibilitate,fac o muncă variată,sunt concentrați pe mai multe sarcini în același timp,dau dovadă de creativitate)

E greu ca să lucreze doi indivizi din culturi diferite ,spre exemplu un maghiar cu un român,doar dacă li se alocă sarcini (sarcini rutiniere,ce presupun multă concentrare,disciplină le vom acorda maghiarilor,iar sarcinile variate ce presupun flexibilitate,adaptare la mediul dinamic le vom acorda românilor).

3.Contextul cultural poate fi de două feluri și anume bogat sau sărac.

În România contextul cultural este unul bogat,în care informația este extrem de importantă,apare o bogăție de informații ce a fost acumulată în urma interacțiunilor dintre indivizi.Aici nu este atât de important limbajul verbal pe cât de important este limbajul corporal.Domină discuțiile informale ,relațiile dintre indivizi sunt foarte importante,iar la locul de muncă se poartă discuții atât despre sarcinile de lucru cât și despre viața personală.

Spre deosebire de România, Ungaria are un contextul cultural sărac,interacțiunile dintre indivizi sunt rare și nu sunt puternice,există o delimitare între viața lor și cea publică și persoanele știu foarte puține unele față de celelalte.Într-un asemenea context capătă importanță mesajul transmis verbal.Aici apare o comunicare explicită altfel indivizii nu s-ar înțelege între ei,se merge pe evidențierea lucrurilor ce au importanță la locul de muncă și se încearcă pe cât posibil să nu se discute aspecte din viața personală(este un mediu mai birocratic),domină comunicarea clară,importanța în detalierea din documente scrise (contractul este foarte important).

În ultimii ani, pornind de la intuițiile antropologului și sociologului E. T. Hall, s-au articulat întregi corpuri de studii asupra distanței proxemice, înțeleasă ca distanța fizică interpersonală care asigură o securitate psihologică în relația cu "celălalt".

Încălcarea acestei granițe (când „celălalt” intră în „spațiul meu”) este resimțită că o agresiune nemijlocită, generând un disconfort semnificativ, însoțit de simptome psihosomatice (neliniște, temeri, nesiguranță). Măsurători ale percepției distanței proxemice în contexte determinate (de exemplu, în mijloacele de transport în comun) au relevat diferențe interculturale însemnate. 

Din nou, variabilă cea mai influentă pentru tema în discuție o constituie tiparul cultural, care poate fi colectivist (propriu popoarelor post-comuniste, dar și lumii islamice ori extrem orientale) sau individualist (specific popoarelor „occidentale”, cu referință extremă Statele Unite). 

Astfel, s-a observat că în culturile naționale individualiste, omul obișnuit înclină spre strategii relaționale prin care își afirmă  independentă, și întreține, în general, o distanța fizică mai mare față de „celălalt” necunoscut, comparativ cu reprezentanții culturilor naționale colectiviste, care își protejează aria de securitate simbolică personală. Comparația tipică ce se poate realiza este aceea dintre reprezentanții popoarelor balcanice, preponderent colectiviste, și cei ai popoarelor nordice, considerate individualiste.

În consecință, un „sârb”, un „grec” sau un „roman” vor fi, de exemplu, în „mult mai mare siguranță” atunci când se întâlnesc cu un personaj cunoscut în prealabil, fie și fugar, iar paleta expresivității relaționale coboară deseori în conduite („îmbrățișări”, „pupături”, „dialog pe un ton ridicat”) care stârnesc adevărate blocaje semantice și afective pentru un „sudez” său „german”. 

Totodată, s-a constatat că în culturi colectiviste, atunci când relația cu „celălalt” se stabilește cu un partener de rol cu care subiectul de referință știe că va întreține o relație în viitor și cu care anticipează că va partaja spațiul personal, distanta proxemica este mai redusă decât în culturi individualiste. Dacă, însă, relația se îngemănează cu un „celălalt” cu care subiectul nu „a avut de-a face”, cu „străinul” prin excelență, atunci intervalul de securitate fizică personală se stabilizează la distanțe interpersonale foarte mari, ceea ce exprima și temerea în inițierea unei relații cu „celălalt diferit”. 

Nu întâmplător, în țările colectiviste nivelul capitalului social, regăsit îndeosebi în încrederea interpersonală față de „cel necunoscut, de-o seamă cu noi” (așa numita încredere generalizată, numită așa de sociologi pentru că măsoară „încrederea în general în oameni”) este de regula mai scăzut decât în țările individualiste. Pe scurt, colectiviștii (deci și majoritatea romanilor) sunt mai vulnerabili, căci sunt și cei mai autarhici: imediat cum ies din „mica” lor lume și sunt puși în situația de a interacționa cu semeni necunoscuți, se simt deja „invadați”. 

Și, ne învață Hall, strategia de „răspuns” cea mai frecvență pe care oamenii o angajează atunci când experimentează constant și rutinier încălcarea spațiului lor proxemic o constituie agresiunea implicită. Activată „natural”, fără „să te mai poți stăpâni”, aceasta devine o formă mascata de a converti „salvator” nesiguranță și frica de „celălalt”. Astfel, atunci când diagnosticam atotputernicia bădărăniei în viața publică românească, cred că ar trebui să nu ocolim și această sursă neliniștitoare.