UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND LOCUL ȘI ROLUL NATO ÎN CONTEXTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
CAPITOLUL I
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND LOCUL ȘI ROLUL NATO ÎN CONTEXTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
SECȚIUNEA I
Ce este NATO?
Obiectivul esențial al NATO este să protejeze libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Alianța a lucrat încă de la debutul său pentru stabilirea unei ordini de pace dreaptă și de durată în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației, drepturile omului și pe guvernarea legii. Acest obiectiv central al Alianței a căpătat o nouă semnificație de la sfârșitul Războiului Rece pentru că pentru prima dată în istoria de după război a Europei, perspectiva realizărilor sale a devenit realitate.
Principiul fundamental operant al Alianței este acela al unei angajări comune în sprijinul unei cooperări reciproce între state suverane, bazată pe indivizibilitatea și securitatea membrilor săi. Solidaritatea în interiorul Alianței asigură faptul că nici o țară membră nu este nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate. Fără a priva statele membre de dreptul și datoria lor de a-și asuma responsabilitățile suverane ce le revin în domeniul apărării, Alianța le dă posibilitatea de a-și realiza obiectivele esențiale de securitate națională prin efort comun. Pe scurt, Alianța este o asociere de state libere unite prin determinarea lor de a-și proteja securitatea, prin garanții reciproce și relații stabile cu alte țări.
Tratatul Atlanticului de Nord din aprile 1949 – care este baza legală și contractuală a Alianței – a fost creat în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inerent al statelor independente la apărare individuală sau colectivă. Conform preambulului Tratatului, scopul Aliaților este să promoveze relații de pace și prietenie în zona Atlanticului de Nord. Totuși, la vremea semnării Tratatului, obiectivul imediat al NATO era să-și apere membrii împotriva unei potențiale amenințări rezultate în urma politicilor și a creșterii capacității militare ale fostei Uniuni Sovietice.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianței. Este o organizație guvernamentală, în care țările membre își păstrează totală suveranitate și independență. Organizația oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi și unde pot lua decizii în probleme politice și militare care le afectează securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea și cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic, dar și științific și alte domenii non-militare.
NATO întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.
Concluzia care rezultă în urma securității egale între membrii alianței, indiferent de deosebirile circumstanțelor sau a capacităților lor militare, contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se crează condițiile care favorizează creșterea cooperării între membrii Alianței ca și a cooperării dintre membrii Alianței și alte țări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare și dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii și care este liberă să-și urmeze destinul politic, economic, social și cultural.
Pentru a-și atinge acest scop esențial, Alianța desfășoară următoarele acțiuni de securitate fundamentală:
– Oferă o fundație indispensabilă pentru un mediu de securitate stabilă în Europa, bazat pe progresul instituțiilor democratice și pe angajamentul soluționării în mod pașnic a disputelor. Încearcă să creeze un mediu în care nici o țară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau constrângă nici o națiune europeană sau să-și impună autoritatea prin amenințare sau forță.
– În conformitate cu al 4-lea Articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcționează ca forum transatlantic pentru consultările aliaților în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securității lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce privește problemele comune.
– Oferă protecție împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrității teritoriale a oricărui stat membru NATO.
– Promovează securitatea și stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente și active cu toți partenerii prin Parteneriatul pentru Pace și prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic și prin consultare, cooperare și parteneriat cu Rusia și Ucraina.
– Promovează înțelegerea factorilor care sunt în relație cu siguranța internațională și a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianță și în țările partenere, dar și prin inițiative precum Dialogul Mediteranean.
Structurile create în interiorul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze politicile pentru a îndeplini aceste sarcini complementare. Ele oferă consultare continuă și cooperare în domeniile politic, economic și alte domenii non-militare, dar și formularea unor planuri unite de apărare comună, stabilirea infrastructurii și a facilităților și echipamentelor de bază necesare pentru a permite forțelor militare să opereze, permit și aranjamente pentru programele comune de pregătire și exerciții.
Sprijinirea acestor activități înseamnă o structură complexă civilă și militară care implică personalul administrativ, bugetar și de planificare, dar și agențiile care au fost stabilite de țările membre ale Alianței pentru a coordona munca în domenii de specialitate.
SECȚIUNEA II
Originile istorice ale NATO
Din 1945 până în 1949, confruntate cu nevoia stringentă de reconstrucție economică, țările Europei de Vest și aliații lor nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile și metodele expansioniste ale URSS-ului. După îndeplinirea angajamentelor lor din timpul războiului de a-și reduce efectivele de apărare și de a-și demobiliza forțele, guvernele din Vest au devenit din ce în ce mai alarmate deoarece devenea clar faptul că guvernarea sovietică intenționa să-și păstreze forțele militare la întreaga capacitate. Mai mult decât atât, prin perspectiva țelurilor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelurile la respectarea Cartei Națiunilor Unite și la respectarea acordurilor internaționale asupra cărora se convenise la sfârșitul războiului nu vor garanta suveranitatea națională sau independența statelor democratice confruntate cu amenințarea unei agresiuni externe sau a subversiunii interne. Impunerea formelor nedemocratice de guvernare și represiunea opoziției active și a libertăților și drepturilor civice și fundamentale ale omului în multe țări din Europa Centrală și de Est ca și în alte părți ale lumii s-au adăugat la aceste temeri.
Între 1947 și 1949, o serie de evenimente dramatice politice au dus până la limită aceste probleme. Aceste evenimente includ amenințări directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei, Turciei și a altor țări din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei în iunie 1948 și blocarea ilegală a Berlinului care a început în luna aprilie a aceluiași an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles, în martie 1948, a marcat hotărârea a 5 țări din Europa de Vest – Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie – de a dezvolta un sistem de apărare comună și de a întări legăturile dintre ele într-un mod ce le va permite să facă față amenințărilor ideologice, politice și militare la adresa securității lor.
Negocierile cu Statele Unite și Canada au condus la crearea unei singure Alianțe Nord Atlantice bazate pe garanții de securitate și angajări reciproce între Europa și America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să se alăture procesului. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la Washington din aprilie 1949, care a condus la înființarea unui sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul dintre aceste 12 țări. În 1952, Grecia și Turcia au aderat la Tratat. Republica Federală Germană s-a alăturat Alianței în 1955, iar în 1982 și Spania a devenit membru NATO.
Alianța Nord Atlantică a fost fondată pe bazele unui Tratat semnat între state membre care s-au alăturat lui în mod liber, fiecare dintre ele în urma unor dezbateri publice și în urma unui proces parlamentar. Tratatul conține drepturile lor individuale dar și obligațiile lor internaționale în conformitate cu Carta Națiunilor Unite. Tratatul angajează fiecare țară membră în împărțirea riscurilor și responsabilităților, dar și a țărilor semnatare să nu intre într-un alt angajament internațional care ar putea contraveni Tratatului.
De la crearea Alianței și până în ziua de astăzi s-a scurs jumătate de secol de istorie. Pentru o bună parte a acestui interval, atenția centrală a NATO a fost asupra oferirii apărării și securității imediate a membrilor săi. Astăzi, aceasta rămâne sarcina sa fundamentală, dar obiectivele sale imediate au suferit schimbări majore.
SECȚIUNEA III
NATO astăzi
Alianța de astăzi a început să ia formă în 1991. Conceptul Strategic adoptat la Roma în noiembrie 1991 de către șefii de state și guvern ai țărilor membre NATO propunea o abordare largă a securității, bazată pe dialog, cooperare și menținerea unei capacități defensive colective. Acesta integra elemente politice și militare ale doctrinei NATO în domeniul securității într-un întreg coerent, care să stabilească cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală și de Est ca parte integrantă a strategiei Alianței. Conceptul a oferit scăderea dependenței față de armele nucleare și schimbări majore în cadrul forțelor militare integrate NATO, incluzând reduceri substanțiale în număr și pregătire, îmbunătățirile în domeniul mobilității, flexibilității și adaptabilității lor la diferite întâmplări neprevăzute și o mai bună folosire a formațiilor multinaționale. S-au luat măsuri și pentru formarea structurii militare NATO și adoptarea procedurilor și aranjamentelor de planificare a apărării Alianței, în special în lumina necesităților viitoare în domeniul managementului situațiilor de criză și de menținere a păcii.
La summit-ul de la Roma liderii aliați au emis și o Declarație de Pace și Cooperare, care a definit politicile și sarcinile viitoare ale NATO în relație cu cadrul instituțional general al securității viitoare a Europei și în relație cu evoluția cooperării și parteneriatului cu țările din Europa Centrală și de Est. Declarația a subliniat sprijinul Alianței pentru pașii pe care îl fac țările din Europa Centrală și de Est spre reformă, a oferit asistență practică pentru a le ajuta să treacă peste dificila tranziție, le-a invitat să participe la forumurile corespunzătoare ale Alianței și le-a oferit experiența și expertiza Alianței în cooperarea și consultarea politică, militară, economică și științifică. Cu această ocazie, a fost înființat un Consiliu de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) pentru a supraveghea dezvoltarea viitoare a acestui parteneriat.
După publicarea Declarației de la Roma au fost luate măsuri adiționale la întâlnirile ministeriale ale miniștrilor de externe și apărare și prin Sesiunea Permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord referitoare la procesul viitor de adaptare și transformare a Alianței. Trei domenii de activitate merită o menționare specială și anume cadrul politic instituțional creat pentru dezvoltarea relațiilor dintre NATO și partenerii săi de cooperare din Europa Centrală și de Est, dezvoltarea cooperării în sferele de apărare și militare, rolul NATO în domeniul managementului situațiilor de criză și menținerii păcii.
În primul rând, în contextul instituțional creat, primul eveniment semnificativ a fost întâlnirea inaugurală a Consiliuluide către șefii de state și guvern ai țărilor membre NATO propunea o abordare largă a securității, bazată pe dialog, cooperare și menținerea unei capacități defensive colective. Acesta integra elemente politice și militare ale doctrinei NATO în domeniul securității într-un întreg coerent, care să stabilească cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală și de Est ca parte integrantă a strategiei Alianței. Conceptul a oferit scăderea dependenței față de armele nucleare și schimbări majore în cadrul forțelor militare integrate NATO, incluzând reduceri substanțiale în număr și pregătire, îmbunătățirile în domeniul mobilității, flexibilității și adaptabilității lor la diferite întâmplări neprevăzute și o mai bună folosire a formațiilor multinaționale. S-au luat măsuri și pentru formarea structurii militare NATO și adoptarea procedurilor și aranjamentelor de planificare a apărării Alianței, în special în lumina necesităților viitoare în domeniul managementului situațiilor de criză și de menținere a păcii.
La summit-ul de la Roma liderii aliați au emis și o Declarație de Pace și Cooperare, care a definit politicile și sarcinile viitoare ale NATO în relație cu cadrul instituțional general al securității viitoare a Europei și în relație cu evoluția cooperării și parteneriatului cu țările din Europa Centrală și de Est. Declarația a subliniat sprijinul Alianței pentru pașii pe care îl fac țările din Europa Centrală și de Est spre reformă, a oferit asistență practică pentru a le ajuta să treacă peste dificila tranziție, le-a invitat să participe la forumurile corespunzătoare ale Alianței și le-a oferit experiența și expertiza Alianței în cooperarea și consultarea politică, militară, economică și științifică. Cu această ocazie, a fost înființat un Consiliu de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) pentru a supraveghea dezvoltarea viitoare a acestui parteneriat.
După publicarea Declarației de la Roma au fost luate măsuri adiționale la întâlnirile ministeriale ale miniștrilor de externe și apărare și prin Sesiunea Permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord referitoare la procesul viitor de adaptare și transformare a Alianței. Trei domenii de activitate merită o menționare specială și anume cadrul politic instituțional creat pentru dezvoltarea relațiilor dintre NATO și partenerii săi de cooperare din Europa Centrală și de Est, dezvoltarea cooperării în sferele de apărare și militare, rolul NATO în domeniul managementului situațiilor de criză și menținerii păcii.
În primul rând, în contextul instituțional creat, primul eveniment semnificativ a fost întâlnirea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord Atlantică care a avut loc pe 20 decembrie 1991, cu participarea miniștrilor de externe sau a reprezentanților țărilor NATO și a șase țări din Europa Centrală și de Est ca și a statelor baltice. Rolul NACC a fost să faciliteze cooperarea în domeniile securității și problemelor înrudite cu aceasta între țările participante, la toate nivelele și să supravegheze procesul de dezvoltare mai strânsă a legăturilor instituționale, dar și a legăturilor neoficiale dintre ele. Cele 11 state de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care formează Comunitatea Statelor Independente (CSI), au devenit participanți ai acestui proces în martie 1992. Georgia și Albania s-au alăturat procesului în aprilie și iunie 1992 și, în 1997, când NACC a fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), erau 22 de parteneri ai cooperării la Parteneriatul pentru Pace/NACC. Cooperarea NACC a fost implementată pe baza planurilor de lucru stabilite inițial anual, dar din 1995, cuprind doi ani. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic a dus acest proces cu un pas practic mai departe și a dezvoltat un Plan de Acțiune EAPC pentru 1998-2000 ca bază pentru lucrările viitoare.
În al doilea rând, în sferele de apărare și militare, miniștrii Apărării ai NATO s-au întâlnit cu partenerii de cooperare pentru prima dată pe 1 aprilie 1992 pentru a reflecta asupra căilor de aprofundare a dialogului și de a promova cooperarea asupra problemelor care sunt de competența lor. Comitetul Militar și-a ținut prima ședință în sesiunea de cooperare pe 10 aprilie 1992. Ședințele regulate cu partenerii de cooperare au loc acum atât la nivel de miniștrii ai apărării cât și în forumul Comitetului Militar. În paralel, împreună cu aceste întâlniri multilaterale, sunt dezvoltate contactele bilaterale și cooperarea între miniștrii apărării și la nivel militar.
În al treilea rând, pe fondul crizelor din fosta Iugoslavie și din alte zone, în ultimii ani, a crescut atenția în privința rolului NATO în domeniul managementului situațiilor de criză și menținerii păcii și în mod deosebit asupra sprijinului organizației pentru activitățile vizând păstrarea păcii în fosta Iugoslavie.
Cooperarea și consultările în NACC au fost deschise, dar concentrate în special asupra problemelor legate de politică și securitate, menținerea păcii, abordări conceptuale ale controlului armelor și dezarmării, probleme de planificare a apărării și militare, concepte democratice despre relațiile civil-militare, transformarea producției defensive pentru scopuri civile, cheltuielile de apărare, cooperarea științifică și probleme de apărare legate de mediu, răspândirea informațiilor despre NATO în țările partenere de cooperare, consultații de planificare politică, precum și coordonarea civili-militari a managementului traficului aerian.
În ianuarie 1994, la Summit-ul Consililui Atlanticului de Nord de la Bruxelles, NATO a lansat o inițiativă nouă majoră de îmbunătățire a stabilității securității în Europa. A fost lansată o inițiativă pe termen lung de cooperare cu NATO, cunoscut drept Parteneriat pentru Pace.
Parteneriatul s-a dezvoltat de atunci într-o componentă fundamentală de securitate în zona euro-atlantică și ocupă un rol central în organizația de astăzi. Invitația la Parteneriat pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) și altor state participante la Conferința de Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), state ce sunt capabile și doritoare să contribuie la acest program. Invitația a fost acceptată de 27 de state. Activitățile asumate de fiecare partener sunt bazate pe Programele Individuale de Parteneriat elaborate în comun.
La Sintra, în mai 1997, NACC a fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), al cărui scop era să lanseze un nou stagiu al cooperării. Principiile EAPC au fost dezvoltate în strânsă colaborare între Alianță și parteneri și a început prin Documentul fundamental EAPC.
Adoptarea Documentului fundamental EAPC a semnalat hotărârea celor 44 țări participante de a crește cooperarea politică și militară dintre ele și un nou nivel calitativ. Documentul a reafirmat angajamentul comun al țărilor membre pentru a întări și extinde stabilitatea și pacea în zona Euro-Atlantică.
Valorile împărtășite și principiile care subliniază acest angajament sunt stabilite în Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace. EAPC oferă de fapt un cadru general pentru consultațiile legate de securitate și politică și pentru cooperare îmbunătățită în Parteneriatul pentru Pace.
În decembrie 1997, EAPC a aprobat Planul de Acțiune EAPC pe 1998 – 2000, reflectând dorința membrilor EAPC de a dezvolta un parteneriat mai puternic și operațional între ei. Unul din țelurile accentuate ale Planului de Acțiune este de a oferi consultațiilor legate de politică, securitate și cooperare în cadrul EAPC o atenție și profunzime și mai mari, precum și de a crește transparența între cele 44 state membre. Miniștrii de Externe EAPC au semnat și ei principiul de înființare a unui Centru de Coordonare Euro-Atlantică pentru reacție la dezastre și a unei Formațiuni Euro-Atlantice pentru reacție la dezastre.
EAPC oferă oportunități pentru consultații multilaterale orientate către găsirea de soluții, pentru o cooperare practică îmbunătățită, pentru consultații și cooperare sporită asupra problemelor regionale și pentru transparență și încredere în problemele de securitate între toate statele membre EAPC. EAPC reține două principii importante care au sprijinit succesul cooperării dintre aliați și parteneri, în primul rând inclusivitatea, în ceea ce privește oportunitățile de consultare politică și cooperare practică ce va fi deschisă pentru toți aliații și partenerii în mod egal, și în al doilea rând, mecanismele de autodiferențiere, adică partenerii vor fi capabili să decidă individual asupra nivelului și zonelor de cooperare cu Alianța. În conformitate cu aceste principii, EAPC se poate reuni în sesiune plenară sau în format limitat între Alianță și grupuri de țări partenere pentru a se concentra asupra problemelor funcționale sau, pe bază ad-hoc, asupra problemelor regionale respective.
Numărul de activități cooperative asumate sub auspiciile EAPC a crescut și el. Bazate pe principiile incluziunii și autodeterminării, acestea includ activități ce vizează probleme ale economiei de apărare, științei, probleme legate de mediul apărării, cooperarea pentru menținerea păcii și pregătirea pentru urgențele civile. Parteneriatul pentru Pace intensificat rămâne, în mod evident, un element de cooperare practică, în domeniile militare și în cele legate de apărare, în interiorul cadrului flexibil al EAPC. Multe țări partenere au stabilit și misiuni diplomatice și birouri de legătură la NATO, care contribuie semnificativ la comunicațiile și contactele în toate sferele.
Din când în când, în anumite momente ale istoriei sale, Alianța se reunește la nivel înalt, cu participarea șefilor de stat și guvern. Prezența președinților și prim-miniștrilor la astfel de întâlniri și participarea lor directă la procesul de luare de decizii prin consens atrage atenția opiniei publice asupra acestor întâlniri și le conferă o semnificație istorică mare. Summit-ul de la Madrid din iulie 1997 a fost un eveniment marcant, martor al realizării inițiativelor majore asumate de Alianță în precedenții 5 sau 6 ani. În același timp, a anunțat trecerea la o fază nouă și dificilă în dezvoltarea NATO, în care structurile și politicile inovatoare, introduse pentru a răspunde noilor circumstanțe, vor fi încercate și puse în practică. Sarcina liderilor Alianței la Madrid a fost să definească trăsăturile esențiale ale politicii viitoare a Alianței ca întreg și să asigure integritatea și coerența acesteia.
La Summit-ul de la Madrid, extinderea angajamentului Alianței spre transformări interne și externe a fost demonstrată total prin măsurile concrete pe termen lung ce acoperă toate domeniile cheie, începerea discuțiilor de aderare și semnarea unei politici a “ușilor deschise“ pentru aderarea viitoare, deschiderea unui nou capitol în domeniul relațiilor NATO – Rusia, formarea și sporirea parteneriatului cu Ucraina, intensificarea dialogului cu țările mediteraneene, progres în ceea ce privește Identitatea Europeană Securitate și Apărare în cadrul NATO și definirea structurii militare de comandă radical reformată a Alianței. Această agendă încărcată reprezintă organizația de astăzi, care este capabilă să-și asume noi responsabilități fără să-și prejudicieze sarcinile tradiționale și să-și întemeieze rolul său viitor pe abilitatea sa dovedită de a se adapta la evoluția nevoilor în domeniul securității.
CAPITOLUL II
PREZENTAREA ELEMENTELOR DE STRUCTURĂ ȘI FUNCȚIONALITATE A MECANISMELOR NATO
SECȚIUNEA I
Principalele instituții politice și decizionale ale Alianței
Consiliul Atlanticului de Nord
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este investit cu autoritate politică și puteri decizionale reale și este alcătuit din reprezentanții permanenți ai tuturor țărilor membre, care se reunesc cel puțin o dată pe săptămână. Consiliul se reunește și la nivel mai înalt, respectiv al miniștrilor Afacerilor Externe, miniștrilor Apărării sau al șefilor de guvern, dar exercită aceleași puteri decizionale și autoritate, iar statutul și validitatea hotărârilor sale sunt aceleași indiferent de nivelul reuniunii. Consiliul joacă un rol important în raport cu opinia publică și difuzează declarații și comunicate care explică marelui public și guvernelor țărilor care nu sunt membre ale Alianței orientările și deciziile sale.
Consiliul este singurul organism al Alianței a cărui autoritate derivă explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, în termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme subordonate. Astfel, au fost constituite numeroase comitete și grupuri de planificare pentru a sprijini activitatea Consiliului sau pentru a-și asuma responsabilități în domenii specifice cum ar fi planificarea apărării, planificarea nucleară sau problemele militare.
Consiliul oferă, așadar, guvernelor țărilor membre un for unic pentru consultări pe scară largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai important organism de decizie din cadrul NATO. Toate cele 16 țări membre NATO au aceleași drepturi de a-și exprima opiniile la discuțiile Consiliului. Deciziile luate prin consens sunt expresia voinței colective a guvernelor țărilor membre. Toate guvernele țărilor membre participă la elaborarea orientărilor de către Consiliu sau sub autoritatea acestuia în consens, regulă pe care se bazează toate deciziile.
Fiecare guvern este reprezentat în Consiliu de un Reprezentant permanent cu rang de ambasador, secundat de personal politic și militar sau de delegații la NATO, de dimensiuni variabile.
Când Consiliul se reunește în această formulă este denumit “Consiliul Permanent“. Bianual și, uneori, mai frecvent, Consiliul se reunește la nivel ministerial, fiecare națiune fiind reprezentată de ministrul Afacerilor Externe. Reuniunile Consiliului se pot desfășura și în sesiuni ale miniștrilor Apărării. Reuniunile la vârf, cu participarea șefilor de stat și de guverne, au loc atunci când trebuie examinate probleme deosebit de importante sau în momente cruciale pentru evoluția politicii de securitate a Alianței.
Cu toate că ritmul normal al ședințelor Consiliului este de cel puțin una pe săptămână, în caz de necesitate, el poate fi convocat foarte rapid. Reuniunile sale sunt prezidate de Secretarul General al NATO sau, în absența sa, de Secretarul General adjunct. Ambasadorului sau Reprezentantului Permanent cu cea mai lungă investitură în cadrul Consiliului i se conferă titlul de Decan al Consiliului. Îndeplinind în principal o funcție de ceremonie, Decanul poate fi solicitat să joace un rol oficial mai specific, de exemplu în convenirea întâlnirilor și discuțiilor în timpul alegerii unui nou Secretar General. La reuniunile ministeriale ale miniștrilor Afacerilor Externe, rolul de Președinte onorific este conferit, pe rând, în ordinea alfabetului englez și pe o durată de un an, unuia dintre miniștrii Afacerilor Externe din țările membre. Ordinea ierarhică în Consiliul Permanent este stabilită în baza duratei serviciului, dar la reuniunile Consiliului la orice nivel Reprezentanții Permanenți sunt așezați în ordinea alfabetică, a statelor, conform alfabetului englez. Aceeași procedură este urmată în întreaga structură de comitete a NATO.
Problemele examinate și deciziile luate la reuniunile Consiliului se referă la toate aspectele activităților Organizației și se bazează adesea pe rapoartele și recomandările pregătite, la cererea Consiliului, de către comitetele din subordine. Atât reprezentanții naționali cât și Secretarul General pot aduce în discuție diferite probleme. Reprezentanții
Permanenți acționează conform instrucțiunilor primite din țările lor și furnizează colegilor lor informații și explicații asupra punctelor de vedere și pozițiilor adoptate de propriile guverne.
În același timp, ei își informează propriile guverne asupra punctelor de vedere exprimate și pozițiile luate de alte guverne, comunicându-le noile evoluții și ținându-le la curent cu situația obținerii consensului asupra subiectelor sau domeniilor importante în care punctele de vedere naționale sunt divergente.
Atunci când trebuie luate hotărâri, acestea trebuie adoptate în unanimitate și de comun acord. Nu există vot sau hotărâre luate pe baza majorității. Fiecare țară reprezentată în Consiliu sau în oricare din comitetele sale subordonate își păstrează deplina suveranitate și întreaga responsabilitate a propriilor decizii.
Activitatea Consiliului este pregătită de comitetele subordonate cu responsabilități pentru domenii specifice ale politicii Alianței. O mare parte a acestei activități implică acțiunea Comitetului politic la nivel înalt (SPC) alcătuit din Reprezentanți Permanenți adjuncți, uneori, în funcție de temă, sprijiniți de experți naționali corespunzători. În astfel de cazuri, comitetul este cunoscut sub denumirea de SPC(R). Comitetul politic la nivel înalt are responsabilități specifice în pregătirea majorității declarațiilor și comunicatelor publicate de Consiliu și se reunește anterior întâlnirilor ministeriale în scopul elaborării unor astfel de texte ce sunt trimise Consiliului spre aprobare. Alte aspecte ale activității politice pot fi abordate de Comitetul politic obișnuit, alcătuit din consilieri politici din cadrul delegațiilor naționale.
Atunci când Consiliul se reunește la nivelul miniștrilor Apărării ori abordează probleme de apărare și chestiuni legate de strategia de apărare, alte comitete superioare, cum ar fi Grupul executiv de lucru, pot fi solicitate ca principale organe de consultanță.
Dacă pe agenda de lucru a Consiliului se află probleme financiare, pentru pregătirea activității Consiliului va fi însărcinat Biroul Superior pentru Resurse ori Comitetele militar sau civil pentru buget. În funcție de tema discuției, respectivul comitet superior cu responsabilități în domeniul de referință își asumă rolul de coordonator în pregătirea reuniunilor Consiliului și se conformează hotărârilor Consiliului.
Secretariatul Consiliului este format de personal din cadrul departamentelor și birourilor corespunzătoare ale Secretariatului internațional și în particular, din cadrul Secretariatului Executiv, care îndeplinește un rol coordonator în asigurarea executării mandatelor Consiliului și în înregistrarea și difuzarea deciziilor acestuia. Secretarul Executiv este și Secretarul Consiliului.
Comitetul pentru planificarea apărării
Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este alcătuit, în mod normal, din Reprezentanții Permanenți dar se reunește la nivelul miniștrilor Apărării de cel puțin două ori pe an și se ocupă cu majoritatea problemelor de apărare și subiectelor legate de planificarea apărării colective. Cu excepția Franței, toate țările membre sunt reprezentate în acest for. Comitetul pentru planificarea apărării oferă principii călăuzitoare pentru autoritățile militare ale NATO și, în limitele responsabilităților sale, are aceleași funcții și atribuții, precum și aceeași autoritate ca și Consiliul, în problemele ținând de competența sa.
Activitatea Comitetului pentru planificarea apărării este pregătită de un anumit număr de comitete subordonate cu responsabilități specifice și, în mod deosebit, de Comitetul pentru analiza apărării, care supraveghează procesul de planificare a forțelor armate în cadrul NATO și examinează alte aspecte legate de structura militară integrată. Ca și Consiliul, Comitetul pentru planificarea apărării apeleză la comitetele superioare cu responsabilități specifice relevante pentru preparative și îndeplinește activitățile rezultate în urma hotărârilor sale.
3. Grupul de Planificare Nucleară
Miniștrii Apărării din țările membre care fac parte din Comitetul NATO pentru planificarea apărării se reunesc la intervale regulate în cadrul Grupului pentru planificarea nucleară (NPG), unde dezbat probleme specifice, de politică, asociate cu forțele nucleare. Aceste discuții acoperă o gamă largă de subiecte privind politica nucleară, incluzând desfășurarea, siguranța, securitatea și longevitatea armelor nucleare, comunicațiile și sistemele informaționale, controlul armelor nucleare, precum și chestiuni mai complexe de interes comun, cum ar fi proliferarea nucleară. Politica nucleară a Alianței este analizată permanent iar deciziile sunt luate în comun în scopul modificării sau adaptării acesteia conform noilor evoluții, precum și în scopul actualizării și ajustării procedurilor de consultare și planificare.
Activitatea Grupului pentru planificare nucleară este pregătită de un comitet executiv al NPG alcătuit din membri ai delegațiilor naționale aparținând țărilor participante la NPG. Comitetul executiv desfășoară o activitate detaliată în numele Reprezentanților Permanenți NPG. În mod obișnuit se reunește săptămânal dar și de câte ori este necesar. Alte organisme superioare înființate de NPG și subordonate acesteia sunt Grupul NPG de nivel înalt (HLG) și Grupul de nivel înalt pentru protecția armelor (SLWPG). Aceste grupuri, prezidate de Statele Unite și alcătuite din experți și entități decizionale naționale, se reunesc de câteva ori pe an pentru a discuta aspecte privind planificarea și politica nucleară a NATO, precum și probleme vizând siguranța și securitatea armelor nucleare.
SECȚIUNEA II
Structura civilă a NATO
1. Cartierul General al NATO
Cartierul general al NATO din Bruxelles este atât sediul politic al Alianței, cât și locul de dislocare permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord. Aici se află birourile reprezentanților permanenți și ale delegațiilor naționale, ale Secretarului General și Secretariatul Internațional, ale Reprezentanților militari naționali, ale Președintelui Comitetului militar și ale Statului Major Militar Internațional. De asemenea, găzduiește și misiunile diplomatice sau birourile de relații ale unui număr de țări Partenere, Statul Major de Consultare, Comandă și Control (C3) al Cartierului General, precum și unele agenții ale NATO.
În Cartierul General al NATO lucrează aproximativ 3150 de angajați permanenți. Dintre aceștia, circa 1400 sunt membri ai delegațiilor naționale și reprezentanțelor militare naționale la NATO. Secretariatul Internațional și agențiile numără aproximativ 1300 de salariați civili, iar Statul Major Militar Internațional are 350 de membri, dintre care circa 80 de civili. De asemenea, reprezentanții misiunilor diplomatice sau ai birourilor de relații din țările Partenere dispun de birouri în Cartierul General al NATO.
2. Reprezentanții Permanenți și Delegațiile Naționale
Fiecare țară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un Ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegație națională alcătuită din consilieri și funcționari care reprezintă țările lor în diferitele comitete ale NATO. Delegațiile, prin multe dintre caracteristicile lor, sunt asemănătoare micilor ambasade. Amplasarea lor în sediul Cartierului General al NATO le permite să mențină un contact ușor și rapid, formal și informal, atât între ele, cât și cu serviciile Secretariatului Internațional al NATO și cu reprezentanții țărilor Partenere.
3. Secretarul general
Secretarul General este un înalt oficial internațional, numit de către guvernele țărilor membre ca Președinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării și al Grupului pentru planificare nucleară, precum și președinte de drept al altor înalte comitete ale NATO și Secretar General și șef executiv al NATO. De asemenea, el este Președintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic și al Grupului de Cooperare Mediteraneană, dar și Președinte asociat al Consiliului permanent comun NATO-Rusia. În același timp este și Președinte asociat, împreună cu reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.
Secretarul General este însărcinat cu promovarea și dirijarea procesului de consultare și decizional în cadrul Alianței. El poate propune teme de discuție și elemente de decizie și este abilitat să-și folosească bunele oficii în caz de diferent între țările membre. Este însărcinat cu conducerea Secretariatului internațional și este principalul purtător de cuvânt al Alianței, atât în relațiile externe și în comunicarea și contactele cu guvernele membre, cât și cu mass-media. Locțiitorul Secretarului General îl asistă pe Secretarul General în exercițiul funcției sale și îl înlocuiește în caz de absență. Prezidează Grupul operativ la nivel înalt pentru controlul armamentelor convenționale, Grupul executiv de lucru, Comitetul NATO pentru apărarea antiaeriană, Consiliul consultativ comun, comitetul mixt pe probleme de proliferare, precum și un număr de Grupuri ad-hoc și de lucru.
Secretarul General este responsabil cu conducerea Secretariatului internațional ca întreg și are sub autoritatea sa directă un Cabinet privat și Biroul Secretarului General. Secretariatul internațional este format din reprezentanți ai țărilor membre și servește Consiliul, precum și Comisiile și Grupurile de lucru subordonate lui, dar și Consiliul Parteneriatului Euro – Atlantic, Consiliul permanent comun NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina și Grupul de Cooperare Mediteraneană. El acționează, atât ca secretariat, cât și ca personal de consultanță politică și operațională și funcționează permanent abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianță și pentru țările partenere.
4. Secretariatul Internațional
Activitatea Consiliului Nord-Atlantic și a comitetelor sale subordonate este susținută de un Secretariat internațional, al cărui personal, alcătuit din cetățeni ai țărilor membre, este fie recrutat în mod direct de Organizație, fie detașat de guvernele respective. Membrii Secretariatului internațional depind de Secretarul General și se subordonează total intereselor Organizației, pe toată durata mandatului lor.
Secretariatul internațional are în compunere Biroul Secretarului General, cinci Departamente operative, Biroul administrativ și Biroul Inspectorului financiar.
În fruntea fiecărui departament se găsește un Secretar General Adjunct care, de obicei, prezidează principalul comitet care analizează problemele aflate în competența sa. Grație structurii lor pe directorate, secțiuni și servicii, Departamentele sprijină acțiunile comitetelor în diferite domenii de activitate.
Secretariatul internațional sprijină procesul de realizare a consensului și de luare a deciziilor între țările membre și partenere și este însărcinat cu pregătirea și urmărirea întâlnirilor și deciziilor comitetelor NATO, cât și ale instituțiilor create pentru coordonarea diferitelor forme de parteneriat bilateral și multilateral cu țările nemembre, înființate încă de la sfârșitul războiului rece. În plus, există un număr de agenții și organizații civile localizate în diferite țări membre, cu responsabilități în domenii ca: sisteme informaționale și comunicaționale sau sprijin logistic.
Cabinetul privat sprijină Secretarul General și pe Locțiitorul Secretarului General în toate privințele muncii lor. Personalul său include un Consilier Juridic și un Consilier Specialist în problemele central și est-europene.
Biroul Secretarului General este alcătuit din Cabinetul Privat, Secretariatul Executiv, Biroul de Informații și Presă și Biroul de Securitate al NATO.
Secretariatul executiv are ca sarcină asigurarea bunei funcționări a Consiliului Atlanticului de Nord (NAC), a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), a Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia (PJC), a Comisiei NATO-Ucraina (NUC), a Grupului de Cooperare Mediteraneană (MCG), a Comitetului pentru planificarea apărării (DPC) și a Grupului de planificare nucleară (NPG), ca și activitatea întregii structuri de comitete și grupuri de lucru, înființate pentru a sprijini aceste organisme. De asemenea, este responsabil pentru planificarea și organizarea tuturor întâlnirilor la nivel ministerial și la nivel înalt, atât la Cartierul General al NATO, cât și în exterior. Mai mult, Secretariatul executiv este însărcinat cu coordonarea structurilor EAPC și a altor organisme din cadrul EAPC sau al Parteneriatului pentru Pace, cât și cu administrarea structurilor de acreditare a misiunilor diplomatice din țările partenere la NATO. Membrii Secretariatului executiv acționează ca secretari ai diverselor Comitete, asigurând munca de secretariat și cea administrativă pentru Consiliu și pentru comitetele sale superioare. Ei redactează agendele de lucru, procesele verbale, rapoartele și documentele de natură procedurală cerute de organismele respective, consiliază președinții comitetelor și sunt puncte de contact pentru diferitele comitete.
Secretarul executiv, ca secretar al tuturor organismelor ce operează la nivel ministerial și de ambasadori, este însărcinat de către secretarul general, cu asigurarea concordanței dintre activitatea diferitelor departamente ale Secretariatului internațional și directivele emise. Prin intermediul Serviciului sisteme informaționale, cabinetul său asigură susținerea tehnologiei informaționale, atât către Secretariatul internațional cât și către Statul Major Militar internațional, precum și serviciile de birotică pentru întreg Cartierul General al NATO. În același timp, este însărcinat cu implementarea politicii manageriale a NATO de răspândire largă a informațiilor, cât și cu ordonarea, publicarea și arhivarea documentelor NATO, conform procedurilor adoptate și autorizate de țările membre.
SECȚIUNEA III
Structura militară a NATO
1. Comitetul Militar
Capitolul anterior a descris deja Cartierul General al NATO din Bruxelles, care este sediul politic al Alianței unde se întâlnesc, la nivel de ambasadori, Reprezentanții permanenți la NATO, în cadrul Consiliului Atlanticului de Nord, sub președinția Secretarului General, pentru a dezbate și aproba politica NATO. La intervale regulate, Consiliul și alte comitete politice superioare (în principal Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) și Grupul pentru planificarea nucleară (NPG)) se întâlnesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianței, în cadrul întâlnirilor la nivel înalt ce implică miniștrii Apărării și de Externe și, din când în când, șefii de state și de guverne, în cadrul Summit-ului. Deciziile luate de fiecare din aceste organisme au același statut și reprezintă politica comună a țărilor membre, indiferent de nivelul la care sunt luate acestea. Subordonate acestor organisme superioare, diferitele comitete specializate sunt formate din oficiali reprezentând țările de proveniență. Structura acestui comitet este cea care oferă mecanismele de bază privind capacitatea Alianței în domeniul consultării și luării deciziilor și asigurarea reprezentării fiecărui stat membru, la fiecare nivel, în toate domeniile de activitate ale NATO.
În mod similar, în scopul asistării și sprijinirii Consiliului Atlanticului de Nord, a DPC și NPG asupra problemelor militare, ofițerii superiori îndeplinesc funcția de Reprezentanți militari naționali la NATO și cea de membri ai Comitetului militar în sesiune permanentă, sub autoritatea unui președinte ales (CMC). Ca și organismele politice decizionale, Comitetul militar se întâlnește regulat la nivel înalt și anume, la nivel de șefi de Stat Major (CHOD). Islanda, care nu deține forțe militare, este reprezentată la astfel de întâlniri de către un oficial civil. Comitetul este cea mai înaltă autoritate militară a NATO, desfășurându-și activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului, a DPC și a NPG.
La nivel cotidian, activitatea Comitetului militar este desfășurată de reprezentanții militari, acționând în numele șefilor de stat major din țările lor. Ei acționează în calitate națională, reprezentând interesele fundamentale ale țărilor lor, în același timp rămânând deschiși la negocieri și discuții, astfel încât consensul să poată fi realizat. Aceasta implică adesea compromisuri, atunci când atingerea acordului este în interesul Alianței ca întreg și servește la promovarea scopurilor politice și obiectivelor sale globale. În consecință, reprezentanții militari au suficientă autoritate pentru a abilita Comitetul militar să-și îndeplinească sarcinile și să ia decizii prompte.
Comitetul este însărcinat cu recomandarea spre atenția autorităților politice ale NATO a acelor măsuri considerate a fi necesare pentru apărarea comună în aria de acțiune a NATO. Rolul său principal este de a oferi îndrumare și consiliere asupra politicii și strategiei militare. Consiliază Înaltelele Comandamente ale NATO asupra problemelor militare, ai căror reprezentanți participă la întâlnirile sale, și este răspunzător în fața Consiliului de gestionarea generală a problemelor militare ale Alianței, precum și de funcționarea eficientă a agențiilor Comitetului militar. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianței și realizează o evaluare anuală a forței și capacităților țărilor și zonelor ce prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilitățile sale pe timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a călăuzi Consiliul și Comitetul pentru planificarea apărării cu privire la situația militară și de a face recomandări asupra utilizării forței militare, aplicarea planurilor de recrutare și elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament.
Comitetul militar se întâlnește în fiecare joi, succedând întâlnirile regulate de miercuri ale Consiliului, astfel încât să poată urmări cu perseverență deciziile Consiliului. În practică, întâlnirile pot fi, de asemenea, convenite ori de câte ori se consideră a fi necesare, atât Consiliul, cât și Comitetul militar întâlnindu-se mult mai frecvent decât prevede orarul săptămânal. Ca un rezultat al rolului Alianței în Bosnia-Herțegovina, al adaptării interne și externe a structurilor Alianței, al dezvoltării parteneriatului și cooperării cu alte țări și al creării de noi instituții care să supravegheze aceste evoluții, frecvența întâlnirilor tuturor organismelor Alianței de luare a deciziilor a crescut considerabil.
Comitetul militar, se reunește, în mod normal, în sesiunea la nivelul șefilor de Stat Major (CHODS), de trei ori pe an. Două dintre aceste întâlniri ale Comitetului militar au loc la Bruxelles, iar cealaltă este găzduită de țările NATO, prin rotație.
În cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) și al Parteneriatului pentru Pace (PpP), Comitetul militar se întâlnește regulat cu țările partenere EAPC/PpP la nivel de Reprezentanți militari naționali (lunar) și la nivel de CHODS (bianual), în scopul dezbaterii problemelor legate de cooperarea militară.
2. Președintele Comitetului Militar
Președintele Comitetului militar (CMC) este ales de către șefii de Stat Major și desemnat în funcție pe o perioadă de trei ani. El acționează exclusiv în calitate internațională și autoritatea sa este delimitată de Comitetul militar, căruia îi este răspunzător pentru îndeplinirea obligațiilor sale. În mod normal, el prezidează toate reuniunile Comitetului militar. În absența sa, atribuțiile sale sunt preluate de către Președintele-adjunct al Comitetului militar (DCMC).
Președintele Comitetului militar este atât purtătorul său de cuvânt, cât și reprezentantul acestuia. El conduce activitățile sale zilnice și reprezintă Comitetul în expunerea directivelor și liniilor de acțiune necesare, în fața Directorului Statului Major militar internațional. De asemenea, el reprezintă Comitetul militar la reuniunile la nivel înalt, cum ar fi cele ale Consiliului Atlanticului de Nord, Comitetului pentru planificarea apărării și Grupului de planificare nucleară, în calitate de consilier pe probleme militare.
Prin funcțiile sale, Președintele Comitetului militar are și un important rol public, fiind și principalul purtător de cuvânt pe probleme militare al Alianței în contactele cu mass-media. Efectuează vizite oficiale și reprezintă Comitetul militar, atât în țările Alianței, cât și în cele cu care NATO urmărește să dezvolte legăturile stabilite în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-Ucraina și Grupului de Cooperare Mediteraneană. În același timp este și Președintele colaborator al Corpului de consiliere academică al Colegiului de Apărare al NATO.
3. Înalții Comandanți ai NATO
Înalții Comandanții ai NATO (MNC), respectiv Comandantul Suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) și Comandantul Suprem al forțelor aliate din zona Atlanticului (SACLANT), sunt răspunzători în fața Comitetului militar, pentru direcționarea și coordonarea generală a problemelor militare ale Alianței, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, consiliază Comitetul militar. Fiecare este reprezentat la NATO de către militari cu grad de generali sau ofițeri superiori, care îi ajută prin menținerea unor legături strânse cu oficialitățile politice și militare de la Cartierul General, dar și prin asigurarea eficienței fluxului informațional și comunicațiilor în ambele direcții. Reprezentanții MNC participă la reuniunile Comitetului militar și oferă sfaturi cu privire la activitățile Comitetului militar, în concordanță cu opiniile comandanților lor.
4. Statul Major Militar Internațional
La conducerea Statului Major militar internațional (IMS) se află un Director cu rang de general cu trei stele (DIMS). Acesta este nominalizat de către țările membre și este selecționat de Comitetul militar. Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea și recomandarea politicii privind problemele militare, în scopul analizării acesteia de către Comitetul militar, precum și cu asigurarea aplicării imediate a politicilor și deciziilor Comitetului.
IMS este alcătuit din personal militar detașat de țările membre pentru a ocupa funcții la Cartierul General al NATO, în scopul desfășurării unei activități la nivel internațional, în interesul comun al Alianței și nu doar în numele țărilor lor. Unele posturi din cadrul Statului Major militar internațional sunt ocupate de personalul civil, care îndeplinește roluri administrative și de sprijin. IMS susține activitatea Comitetului militar prin pregătirea și supravegherea deciziilor sale, fiind activ implicat și în procesul de cooperare cu țările din Europa Centrală și de Est, în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru Pace (PpP).
Coordonarea activității statului major și controlul fluxului informațional și comunicațional, atât în interiorul IMS, cât și între IMS și alte organisme de la Cartierul General al NATO, constituie responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul Biroului directorului IMS. Coordonatorul executiv, împreună cu subordonații săi, oferă asistență și sprijin administrativ Comitetului militar, precum și consiliere pe probleme de procedură. Directorul Statului Major militar internațional este ajutat și de cinci Directori adjuncți, fiecare dintre aceștia conducând câte un departament funcțional separat.
Departamentul Planificare și Politică dezvoltă și coordonează contribuția Comitetului militar la politica de apărare și planificarea strategică a NATO. Aceasta include contribuția la elaborarea conceptelor politico-militare, a studiilor, evaluărilor și documentelor corespunzătoare; planificarea forțelor armate în cadrul NATO; procesul de stabilire a scopurilor forțelor armate; analizarea anuală a apărării, a Procesului de analiză și planificare a PpP (PARP) și a reflecției conceptuale pe termen lung. Departamentul mai participă, în numele Comitetului militar, la procesul de planificare generală a apărării în cadrul NATO și elaborează și reprezintă opiniile Comitetului militar și ale Înalților Comandanți ai NATO asupra problemelor de politică militară, în cadrul diferitelor organisme ale NATO.
Departamentul Operații sprijină Comitetul militar în elaborarea planurilor operaționale curente și în abordarea problemelor legate de situația forțelor armate ale NATO și a aspectelor conducerii militare privind rolul NATO în crizele internaționale. Departamentul promovează și coordonează instruirea și exercițiile multinaționale, inclusiv cele care implică țări din cadrul PpP și coordonează eforturile vizând dezvoltarea unei capacități operative eficace a NATO în domeniul războiului electronic, precum și instruirea și exercițiile pe care le presupune acesta. Are în sarcină monitorizarea și evaluarea programelor și necesităților în domeniul războiului electronic. Oferă sprijin pentru Comitetul NATO pentru apărare antiaeriană și este responsabil cu problemele de apărare antiaeriană în cadrul Statului Major militar internațional. De asemenea, Departamentul servește drept punct de contact pentru Ofițerul de legătură al NATO la Organizația Națiunilor Unite, funcție îndeplinită de un membru activ al Statului Major militar internațional, în numele Organizației ca întreg, atunci când este necesar.
NATO nu are o funcție sau capacități proprii de culegere a informației, dar acționează ca un organism coordonator central pentru compararea, evaluarea și diseminarea informațiilor furnizate de autoritățile naționale. Departamentul Informații al IMS coordonează elaborarea și difuzarea informațiilor conform acordurilor NATO, incluzând politica informațională și documentele de bază ale sectorului informații, prin aceasta abilitând Comitetul militar să dea instrucțiuni și să ia decizii bine documentate cu privire la structura, organizarea, logistica și capacitatea operativă a forțelor NATO. Departamentul răspunde și de evaluarea capacităților și structurii forțelor militare care ar putea reprezenta un risc pentru interesele de securitate ale NATO, precum și de monitorizarea și relatarea tuturor evenimentelor din lumea întreagă care prezintă interes pentru Alianță.
Departamentul Cooperare și Securitate Regională reprezintă punctul focal pentru contactele militare și cooperarea în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) și al Parteneriatului pentru Pace (PpP). Are în sarcină elaborarea și coordonarea activității întregului personal al IMS asupra problemelor privind EAPC și PpP. Sfera-Cooperare Militară a Departamentului include și un grup redus de ofițeri de stat major din țările partenere, care lucrează împreună cu partenerii lor din NATO asupra problemelor privind participarea la PpP (Elementele de Personal al Parteneriatului pentru Pace). Sfera-Controlul Armelor și Securitate Regională coordonează și elaborează consilierea militară vizând implicarea NATO în diferite aspecte ale dezarmării, controlul armelor și securitatea regională și reprezintă canalul prin intermediul căruia Comitetul militar se concentrează asupra problemelor analizate de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în domeniul dezarmării, al controlului armamentelor și securității comune. O secție a Departamentului se află în Biroul Occidental de Consultare (WCO) la Viena, sarcina sa fiind aceea de a intensifica și facilita cooperarea dintre NATO și OSCE.
Departamentul Logistică, Armamente și Resurse a fost înființat în 1996, preluând unele din responsabilitățile fostului Departament de Logistică și Resurse, cât și unele din sarcinile fostului Departament pentru Armament și Standardizare. Departamentul este responsabil pentru elaborarea și evaluarea politicii și procedurilor militare ale NATO în domeniile, personal, resurse, bugete militare, infrastructură, planificarea armamentelor și cooperare, ca și în cel al standardizării.
În plus, în urma schimbărilor structurale introduse în 1996, a fost înființată o Celulă de coordonare a capacităților, ca parte integrantă a Statului Major militar internațional. Celula de coordonare a capacităților este condusă de un ofițer cu rang de colonel sau echivalent, depinzând de serviciul de unde provine ofițerul și își desfășoară activitatea sub îndrumarea Directorului IMS și a Comitetului militar. Sarcina sa este aceea de a oferi Comitetului militar sprijin asupra problemelor de personal și cele legate de încorporare, în special în contextul conceptului de Forțe Operative Interarme Multinaționale (CJTF).
Centrul de Criză al NATO sprijină Consiliul Atlanticului de Nord, Comitetul pentru planificarea apărării și Comitetul militar în îndeplinirea funcțiilor lor din domeniul consultării. În cadrul Alianței, servește drept punct de convergență pentru primirea, schimbul și difuzarea informațiilor politice, militare și economice. Monitorizează în permanență evoluția problemelor politice, militare și economice, care prezintă interes pentru NATO și pentru țările membre NATO. De asemenea, Centrul de Criză al NATO oferă instalațiile necesare pentru desfășurarea rapidă a consultărilor în perioada de tensiune sau de criză și menține și actualizează informațiile de bază necesare în timpul unor asemenea perioade.
Inspectorul financiar al IMS are ca sarcină consilierea Președintelui Comitetului militar, a Președintelui-adjunct al Comitetului militar și a Directorului Statului Major militar internațional asupra tuturor aspectelor financiare legate de bugetul IMS. El se subordonează Comitetului pentru bugetul militar (MBC), fiind responsabil cu administrarea financiară a bugetului. Mai îndeplinește următoarele sarcini, pregătirea, justificarea, administrarea și supervizarea tuturor aspectelor vizând bugetul, în cadrul ariilor sale de responsabilitate, pentru prezentarea acestora Comitetului pentru bugetul militar, coordonarea reviziilor contabile și a activităților interne care au un impact financiar asupra IMS sau asupra agențiilor subordonate Comitetului militar.
Personalul de Consultare, Comandă și Control de la Cartierul General al NATO (Personalul NATO HQC3) constituie o singură organizație integrată, compusă din personal al Secretariatului internațional, cât și al Statului Major militar internațional.
5. Structura militară de comandă
Toate țările care optează pentru participarea la structura militară a NATO contribuie cu forțe armate care, împreună, constituie structura militară integrată a Alianței. În concordanță cu principiile fundamentale ce guvernează relația dintre instituțiile politice și militare în țările democratice, structura militară integrată rămâne în permanență sub îndrumarea și controlul politic de la cel mai înalt nivel.
Rolul structurii militare integrate este de a oferi cadrul organizațional pentru apărarea teritoriului țărilor membre împotriva amenințării la adresa securității și stabilității lor, potrivit Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Totuși, lansarea Parteneriatului pentru Pace și întărirea rolului Alianței în operațiunile de menținere a păcii și de altă natură, au însemnat și diversificarea sarcinilor preluate de structura militară integrată. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este desfășurarea forțelor militare ale NATO, alături de cele ale altor țări, în Bosnia Herțegovina, unde Alianța a fost mandată de către Națiunile Unite, la finele anului 1995, să aplice aspectele militare ale Acordului de pace de la Dayton.
La sfârșitul anului 1996, Forța de implementare (IFOR), creată pentru a duce la îndeplinire această sarcină, a fost înlocuită de Forța multinațională de stabilizare (SFOR) aflată sub comanda NATO, constând tot din forțe armate ale țărilor NATO, alături de forțele celorlalte țări participante la efortul de creare a condițiilor necesare instaurării păcii în fosta Iugoslavie. La finalul anului 1997, guvernele țărilor membre NATO și-au anunțat intenția ca, începând cu mijlocul anului 1998, Alianța să organizeze și să comande o nouă forță multinațională, ce va păstra numele de SFOR, în scopul consolidării realizărilor curente, propunere ce a constituit obiectul unui nou mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU.
Reorganizarea forțelor sale au modificat poziția generală a Alianței în domeniul apărării. Adaptările în ceea ce privește disponibilitatea și pregătirea forțelor NATO continuă să reflecte natura exclusiv defensivă a Alianței. Cu toate acestea, vechiul concept de apărare înaintată nu mai este aplicabil pe continentul european, deși rămân diferențele regionale legate de provocările cu care forțele armate se pot confrunta și de necesitățile corespunzătoare pentru desfășurarea înaintată. Forțele armate ale Statelor Unite din Europa au fost reduse cu aproximativ 65%, iar majoritatea forțelor aliate din Germania a fost retrasă.
Un rol important în procesul de transformare l-au jucat și alți factori. De exemplu, flexibilitatea și mobilitatea ce caracterizează poziția actuală a Alianței în domeniul apărării, impun elaborarea de reglementări care să stabilească mijloacele pe care NATO le poate utiliza pentru a aborda provocările și riscurile prezentate de armele de distrugere în masă (arme nucleare, biologice și chimice) și căile de furnizare a acestora. O atenție sporită este acordată și reflectării acestor provocări în capacitățile de apărare ale Alianței.
Un alt factor important în adoptarea noii poziții în materie de apărare este și multinaționalitatea extinsă. Aceasta a oferit posibilitatea îndeplinirii în comun a sarcinilor, a permis menținerea și întărirea capacităților militare ale NATO și a asigurat utilizarea cât mai eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea obiectivelor de apărare. Principiul multinaționalității este aplicat în cadrul tuturor structurilor NATO și prezintă importanță majoră pentru solidaritatea și coeziunea Alianței, pentru coordonarea misiunilor sale și pentru descurajarea renaționalizării politicii de apărare.
Politica generală a Alianței în domeniul forțelor sale militare este reflectată în Declarația Consiliului Atlanticului de Nord, din martie 1997, care precizează că, în contextul actual și viitor de securitate, NATO își va îndeplini apărarea comună și celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilității, integrării și capacității de întărire necesare și nu doar prin staționarea permanentă a unor însemnate forțe de luptă.
Adaptarea Alianței și modificarea poziției sale în domeniul apărării au avut, prin urmare, implicații majore asupra structurii sale integrate de comandă, care a fost reorganizată pentru a reflecta mai bine noul mediu de securitate. Obiectivul central în acest sens este menținerea unei singure structuri multinaționale care să asigure unitatea de comandă și să dețină capacitatea de a întreprinde întreaga gamă de misiuni ale Alianței. Totuși, adaptarea se realizează în funcție de noile cerințe, ceea ce include facilitarea aplicării conceptului de Forțe Operative Multinaționale Interarme (CJTF), reducerea forțelor armate ale Alianței în paralel cu sporirea flexibilității și capacității de dislocare a acestora, precum și dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare (ESDI) în cadrul Alianței. Mai mult, structura de comandă va lua în considerare participarea crescută a țărilor EAPC la activitățile de cooperare, incluzând operațiunile de sprijinire a păcii și va autoriza accesul și asimilarea noilor membri ai Alianței. Planurile privind costurile și eficiența, care răspund necesităților politice și militare, sunt esențiale pentru procesul adaptării.
Pe lângă schimbările și adaptările descrise mai sus, în septembrie 1994, Comitetul militar și-a dat acordul asupra termenelor de referință pentru realizarea unui studiu NATO pe termen lung. Inițiativa aparține Consiliului Nord Atlantic, care a însărcinat Comitetul militar să examineze structura militară integrată și să propună o nouă structură militară a NATO, în concordanță cu noul mediu. O importanță covârșitoare în acest proces a avut-o necesitatea de a dezvolta o structură militară de comandă eficientă, eficace și flexibilă, care să răspundă cerințelor viitoare, incluzând operațiunile de sprijinire a păcii.
Scopul acestui studiu este de a elabora o nouă structură de comandă, care să fie suficient de flexibilă pentru a putea reflecta concluziile analizei asupra Conceptului Strategic al NATO, preconizată a fi finalizată înaintea celei de-a 50-a aniversări a Alianței și a Tratatului Nord Atlantic, în 1999. Un număr de decizii cu privire la viitoarea structură a fost luat încă de la sfârșitul anului 1997, de miniștrii Apărării din țările membre.
6. Structura militară de comandă actuală
Structura militară integrată este alcătuită din forțe armate puse la dispoziția NATO de către țările membre participante la această structură, în conformitate cu condițiile stabilite. În cadrul structurii actuale, aceste forțe sunt clasate în trei categorii, și anume, forțele de reacție imediată și rapidă, forțele principalele de apărare și forțele de întărire.
Forțele de reacție sunt forțe terestre, aeriene și navale polivalente și extrem de mobile, menținute la un nivel înalt de pregătire și disponibile în termen scurt, pentru a asigura o reacție militară promptă în caz de criză. Forțele de reacție imediată cuprind elemente terestre și aeriene, precum și Forțele navale permanente ale Alianței din Canalul Mânecii și Mediterană. Forțele de reacție rapidă au în compunere Forțele navale permanente ale Alianței din Atlantic, Mediterană și Canalul Mânecii, precum și alte componente terestre, aeriene și navale. Componentele aeriene și navale sunt selecționate și dislocate din rândul unităților cu grad înalt de pregătire, care sunt puse la dispoziție de către țările membre.
Forțele principale de apărare includ forțe terestre, aeriene și navale active și de rezervă, capabile să asigure disuasiunea și apărarea în fața amenințării cu forța sau în caz de agresiune. Aceste forțe au în compunere unități multinaționale și naționale cu niveluri variate de pregătire. Există patru unități multinaționale de apărare principale, un corp germano-danez, un corp germano-olandez și două corpuri germano-americane. Unele dintre aceste forțe pot fi angajate și în operațiuni ce nu intră sub incidența Articolului 5. În plus, a fost încheiat un acord pentru fixarea condițiilor în care Corpurile europene, ce includ unități din Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Spania vor fi puse la dispoziția NATO în perioade de criză.
Forțele de întărire sunt alcătuite din alte forțe armate menținute la diferite niveluri de pregătire și disponibilitate, care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a NATO, în scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau apărare.
Majoritatea forțelor militare de care dispune NATO provine din rândul forțelor armate convenționale ale țărilor membre, participante la structura militară integrată. În principal, ele sunt de două tipuri, forțele care sunt plasate sub comanda sau controlul operativ al unui Inalt Comandament al NATO, în caz de necesitate, conform procedurilor specifice, sau în anumite perioade de timp determinate și forțele armate pe care țările membre au acceptat să le pună, în caz de necesitate, sub comanda operativă a unui Inalt Comandament al NATO, la o dată ulterioară.
Unii dintre termenii folosiți anterior au o semnificație militară precisă. Spre exemplu, noțiunile de „comandă” și „control” se referă la natura autorității exercitate de comandanții militari asupra forțelor armate ce le sunt puse la dispoziție. Utilizate în context internațional, aceste noțiuni nu au, în mod obligatoriu, același înțeles ca într-un cadru strict național. Prin punerea forțelor lor militare la dispoziția NATO, țările membre stabilesc și comanda sau controlul operativ, diferit de comanda deplină, ce privește totalitatea aspectelor operațiunilor militare și administrării acestor forțe. Aceste ultime aspecte țin, în continuare, de responsabilitatea națională și rămân sub controlul național.
In general, cea mai mare parte a forțelor NATO rămâne sub comandă națională deplină, până în momentul când ele sunt puse la dispoziția NATO pentru o operațiune specifică, decizia fiind luată la nivel politic. Ca excepții de la această regulă pot fi enumerate, personalul statelor majore integrate, din cadrul diverselor sedii ale NATO, elemente ale structurii de apărare antiaeriană integrată, inclusiv Forța aeropurtată de supraveghere îndepărtată și control (AWACS), anumite unități de telecomunicații, Forțele navale permanente, precum și alte elemente ale Forțelor de reacție ale Alianței.
CAPITOLUL III
PRINCIPALELE TRANSFORMĂRI NOVATOARE CE
AU AVUT LOC ÎN ORGANIZAREA NATO
Secțiunea I
Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic
EAPC este structura care supervizează dezvoltatea dialogului și consultării dintre NATO și partenerii săi de cooperare și oferă bazele practice pentru cooperarea și consultarea dintre membrii individuali și Alianță.
Miniștrii de externe ai NACC, profitând de succesul NACC și a PpP, au decis în cadrul întâlnirii lor de la 30 mai 1997, de la Sintra, Portugalia, să creeze un Consiliu de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). In aceeași zi, miniștrii de externe au adoptat Documentul Fundamental EAPC și au ținut întâlnirea inaugurală EAPC. Procedând astfel, ei și-au reafirmat angajamentul comun de a întări și extinde pacea și stabilitatea în zona Euro-Atlantică, pe baza principiilor și valorilor împărtășite de membrii, care subliniază cooperarea lor. EAPC a devenit o componentă importantă în arhitectura securității europene. Se urmărește atent evoluția ei. EAPC completează diferite acțiuni ale altor instituții internaționale.
EAPC se reunește de 2 ori pe an atât la nivel de miniștrii de externe, cât și la nivel de miniștrii ai apărării și – ca regulă generală – la nivel ambasadorial, o dată pe lună la Bruxelles. Se poate reuni la nivel de șefi de stat și de guvern, atunci când acest lucru se consideră necesar.
In temeiul Documentului Fundamental EAPC și cu ajutorul experienței câștigate din martie 1992 cu Planurile de lucru NACC pentru Dialog, Parteneriat și Cooperare, EAPC a creat un Plan de Acțiune EAPC. Planul de Acțiune constă în patru secțiuni:
Un plan pentru termen scurt pentru consultații EAPC și cooperare practică și un program corespunzător de lucru.
Programe și domenii de consultare și cooperare pe termen lung.
Planificarea priorităților civile și pregătirea pentru situații de dezastru incluzând înființarea unui Centru Euro-Atlantic de Coordonare a Reacției în situațiile de dezastru (EADRCC) și dezvoltarea unei organizații euro-atlantice de reacție în situații de dezastru (EADRU). (EADCC și EADRU – s-au înființat la 29 mai 1998 prin aprobarea miniștrilor de externe EAPC).
Domenii de cooperare în sectoarele militar și în cele înrudite cu apărarea în cadrul programului PpP.
Planul de Acțiune EAPC include domenii speciale de consultări politice precum, probleme legate de politică și securitate managamentul crizelor, probleme regionale, probleme de control al armelor, probleme de controlul și de proliferare a armelor biologice, nucleare și chimice (NBC), terorism internațional, planificarea apărării și a bugetelor, politica și strategia de apărare, impactul asupra securității al evoluțiilor economice. Pot avea loc consultări și în domenii precum, priorități civile și pregătirea pentru situația de dezastru, cooperarea în domeniul armamentului sub egida Conferinței Directorilor Naționale asupra Armamentului (CNAD), siguranța nucleară, probleme de apărare legate de mediu, coordonarea civil-militară a cotrolului și managementului traficului aerian, cooperare științifică, probleme legate de sprijinirea operațiunilor de susținere a păcii. EAPC transmite idei și sugestii pentru cooperarea practică dezvoltată în cadrul acesta, comitetelor corespunzătoare care lucrează cu anumiți parteneri într-un domeniu.
După fiecare întâlnire obișnuită a miniștrilor de externe, ambasadorii EAPC stabilesc un program de lucru pentru problemele legate de politică și securitate dar și pentru activitățile de cooperare practică prevăzute de Planul de Acțiune EAPC pentru perioada următoare până la întâlnirea ministerială următoare. Problemele discutate sunt dictate de dezvoltările politice și legate de securitate și sunt luate în considerare rezultatele întâlnirilor ministeriale care au avut loc, incluzând și concluziile întâlnirii miniștrilor apărării EAPC.
O realizare importantă în primul an de existență al EAPC și un rezultat tangibil al cooperării politice îmbunătățite în domeniul atenuării dezastrelor internaționale, a fost realizat de EADRCC-ul prevăzut în Planul de Acțiune, ca rezultat al propunerii Federației Ruse.
In plus față de întâlnirile EAPC, au loc și întâlniri cu țările partenere la cooperare sub auspiciile Consiliului Atlanticlui de Nord în Sesiune Permanentă sau sub auspiciile altor instituții ale NATO.
Consiliul Atlanticului de Nord este înzestrat cu autoritate prin relația contractuală dintre țările membre NATO stabilite în baza Tratatului Atlanticului de Nord, iar Statutul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic este acela al unui forum consultativ comun care facilitează cooperarea în probleme de securitate și politice între NATO și partenerii săi. Cadrul EAPC oferă o implicare mai mare a țărilor partenere în luarea deciziilor legate de activitățile la care participă și ele. Documentul de bază EAPC și Planul de Acțiune EAPC 1998-2000 au fost aprobate prin consensul tuturor celor 44 țări membre. Valoarea EAPC ca forum consultativ rezidă în dorința membrilor săi de a se ridica cooperarea lor politică și militară la un nou nivel calitativ ca și angajamentul lor comun de a întări și extinde pacea și stabilitatea în zona euro-atlantică. Acest fapt se bazează pe niște valori comune și pe niște principii care subliniază cooperarea dintre ele, mai ales acele principii conținute în Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace.
Există 44 membri EAPC, incluzând aici toate cele 16 membre NATO plus, Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Finlanda, Georgia , Ungaria, Kazakhstan, Republica Kirghâstan, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveția, Tadjikistan, Fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan.
SECȚIUNEA II
Parteneriatul pentru Pace
Introducerea inițiativei PpP în 1994 a conferit o nouă dimensiune relației dintre NATO și țările sale partenere, permițând dezvoltarea militară practică în conformitate cu interesele și posibilitățile diferite ale țărilor participante. Programul vizează îmbunătățirea aptitudinilor și capacităților de menținere a păcii prin intermediul planificării comune, pregătirii și exercițiilor, procedând astfel la creșterea interoperabilității forțelor militare ale țărilor partenere cu cele ale NATO. De asemenea, el vizează facilitarea transparenței în procesele de planificare a apărării naționale și a bugetului și controlul democratic asupra forțelor armate.
PpP este o inițiativă majoră introdusă în NATO la Summit-ul de la Bruxelles din ianuarie 1994 al Consiliului Atlanticului de Nord. Scopul Parteneriatului este îmbunătățirea stabilității și securității în Europa. Invitația la PpP a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC), dar și altor state participante la CSCE, capabile și doritoare de a contribui la acest program. Invitația a fost acceptată de 27 de țări. Activitățile pe care și le asumă fiecare țară parteneră sunt bazate pe Programe Individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun.
Programul PpP se concentrează pe cooperarea legată de domeniul apărării, dar întreprinde mai mult decât o activitate de dialog și cooperare pentru a impulsiona un parteneriat real. PpP a devenit o caracteristică importantă și permanentă a arhitecturii securității europene care ajută la extinderea și intensificarea cooperării politice și militare în Europa. Programul ajută la creșterea stabilității, diminuează pericolele la adresa păcii și clădește relații întărite de securitate bazate pe cooperare practică și angajament în sprijinirea principiilor democratice, susținute de Alianță. În conformitate cu Documentul Cadru PfP, care a fost emis de șefii de state și guverne în același timp cu lansarea Documentului-Invitație la PfP, NATO se angajează să se consulte cu oricare partener activ, dacă acel partener resimte o amenințare directă la integritatea sa teritorială, independența sa politică sau la adresa securității sale.
La întâlnirea ministerială din primăvara anului 1997, miniștrii de externe și ai apărării din țările Alianței au convenit asupra unui set de inițiative noi pentru viitoarea întărire a PpP-ului, ca mijloc de dezvoltare a unor relații de securitate mai strânse între NATO și națiunile partenere. Programul Intensificat PpP are un rol mai operațional și beneficiază de consultații politice îmbunătățite și de posibilități mai numeroase pentru ca partenerii să participe la luarea deciziilor și la planificarea activităților PpP.
Toți membrii PpP sunt și membrii EAPC, care oferă un cadru general de cooperare între NATO și țările partenere. Totuși, PpP își păstrează propria identitate distinctă în cadrul flexibil oferit de EAPC și își menține propriile elemente esențiale și proceduri. El este fondat pe baza unei relații bilaterale între NATO și fiecare dintre cele 27 de țări care au aderat la PpP.
Documentul Cadru include sarcini specifice care urmează să fie asumate de fiecare participant pentru a coopera cu NATO în vederea îndeplinirii obiectivelor programului în ansamblu. Ele sunt următoarele:
să faciliteze transparența în procesele de planificare a apărării naționale și bugetului;
să asigure controlul democratic asupra forțelor armate;
să-și mențină capacitatea și pregătirea pentru a contribui la operațiunile desfășurate sub autoritatea ONU și/sau sub responsabilitatea OSCE;
să dezvolte relații de cooperare militară cu NATO pentru a realiza o planificare comună, pregătire și exerciții, astfel încât să sporească capacitatea participanților la PpP pentru a-și asuma misiuni în domeniul menținerii păcii, căutării și salvării, operațiilor umanitare și altele după cum se va conveni ulterior;
să-și creeze forțe (pe termen lung) care să fie mai bine pregătite pentru a opera cu acelea ale membrelor Alianței Nord Atlantice.
Documentul Cadru mai menționează faptul că participarea activă la PpP va juca un rol important în evoluția procesului de includere în NATO a unor noi membri.
Orice țară care dorește să se alăture PpP-ului este invitată întâi să semneze Documentul Cadru. În plus față de descrierea obiectivelor parteneriatului, documentul acesta descrie principiile esențiale pe care este fondat PpP. În virtutea semnăturilor lor, țările și-au reiterat angajamentul politic de a menține societățile democratice și de a menține principiile legilor internaționale. Ele și-au reafirmat angajamentul de a îndeplini cu bună credință obligațiile Cartei ONU și principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale și independenței politice a altui stat; de a respecta granițele existente; de a rezolva disputele prin mijloace pașnice. Ele și-au reafirmat de asemenea, angajamentul față de Actul Final de la Helsinki și față de toate documentele ulterioare CSCE/OSCE și dorința de a-și îndeplini angajamentele și obligațiile pe care și le-au asumat în domeniul dezarmării și controlului armelor.
După semnarea Documentului Cadru, următorul pas al procedurii este ca fiecare partener să trimită un Document de prezentare la NATO. Acest document indică pașii care vor fi făcuți pentru îndeplinirea scopurilor politice ale parteneriatului, bunurilor militare sau de altă natură pe care partenerul intenționează să le pună la dispoziția parteneriatului, precum și domeniile specifice de cooperare pe care partenerul dorește să le urmărească împreună cu NATO.
Pe baza indicațiilor din documentul de prezentare și a propunerilor complementare ale NATO și ale țării partenere, este întocmit de comun acord un Program individual de parteneriat (IPP). Pe o perioadă de doi ani, IPP conține indicații asupra scopurilor politice ale participării partenerului la PpP, mijloacele militare și altele pe care partenerul le pune la dispoziție pentru nevoile PpP, obiectivele generale ale cooperării între statul partener și Alianță în diverse domenii de cooperare, și la activitățile specifice care urmează să aibă loc în fiecare din domeniile de cooperare inclus în IPP.
Activitățile sunt alese în mod separat de fiecare țară parteneră, în funcție de nevoile și de prioritățile ei, plecând de la lista activităților care figurează în Programul de lucru al Parteneriatului (PWP). Acest principiu de autodiferențiere este un principiu important al PpP, conform căruia nevoile și situația diferitelor țări partenere pot varia, fiecare dintre ele având de stabilit tipurile de activitate și modalitățile de cooperare care răspund mai bine nevoilor sale. Programul de lucru conține o descriere generală a domeniilor de cooperare posibile și o listă de activități prevăzute pentru fiecare domeniu. La fel ca și IPP, PWP acoperă o perioadă de doi ani și este revizuit anual. Statele partenere sunt asociate integral la pregătirea acestuia.
Organismul principal de lucru însărcinat cu problemele relative la PpP este Comitetul director politico-militar al Parteneriatului pentru Pace (PMSC). El se reunește în configurații diferite, grupând fie doar țările aliate, fie pe aliați și pe parteneri. Principalele responsabilități ale PMSC sunt, de a consilia Consiliul în probleme de interes pentru PfP, de a asigura coordonarea generală a Programului de lucru al Parteneriatului, de a elabora directive politico-militare pentru autoritățile militare ale NATO în vederea pregătirii contribuției acestora la Programul de lucru al Parteneriatului în ceea ce privește unele exerciții și activități militare, de a da directive pentru elaborarea Programelor individuale de parteneriat, și pentru supunerea acestora spre aprobarea Consiliului, precum și de a determina și coordona lucrările ce țin de Procesul de planificare și de evaluare a Parteneriatului (PARP).
Aspectele militare ale cooperării în cadrul PpP sunt stabilite de autoritățile militare ale NATO în funcție de directivele propuse de PMSC și aprobate de Consiliu. În plan militar, instanța de lucru a PpP este Grupul de lucru pentru cooperare militară (MCWG), organism consultativ al Comitetului militar. MCWG reunește fie doar țările aliate, fie pe aliați și pe statele partenere. Comitetul militar se reunește cu țările partenere pentru a analiza aspectele militare ale cooperării din cadrul PpP.
Celula de coordonare a Parteneriatului (CCP), este o structură PpP unică în genul său. Ea are sediul la Mons (Belgia), unde se află și principalul cartier general al forțelor aliate în Europa (SHAPE). Plasată sub autoritatea Consiliului Atlanticului de Nord, CCP este însărcinată să coordoneze activitățile militare comune desfășurate în cadrul PpP și să efectueze lucrările de planificare militară necesare pentru implementarea aspectelor militare ale Programului de lucru al Parteneriatului, în special în domeniul exercițiilor. Responsabilitatea planificării operaționale în detaliu a acestor exerciții incumbă comandanților însărcinați cu conducerea acestora. CCP are în frunte un director. Personalul ei, care se bucură de un statut internațional, este compus din agenți provenind de la NATO și, după 1998, din țările partenere. De asemenea, sunt detașați la CCP ofițerii de stat-major ai misiunilor țărilor partenere pentru a facilita legăturile.
La sediul NATO, țările partenere sunt reprezentate de personal diplomatic și militar de legătură. Cu toate acestea, de la adoptarea Acordului de la Bruxelles, numeroase țări partenere au stabilit misiuni diplomatice permanente, acreditate în mod oficial la NATO, dar și reprezentanțe militare de nivel înalt pe lângă Comitetul militar.
Procesul de planificare și de evaluare al
Parteneriatului pentru Pace (PARP)
NATO s-a angajat în termenii documentului cadru al PpP să realizeze cu țările partenere un proces de planificare și de evaluare care să contribuie la determinarea și evaluarea forțelor și mijloacelor care pot fi puse la dispoziție pentru activități de instruire, exerciții și operațiuni cu caracter multinațional desfășurate în comun cu forțele Alianței. Inițial, operațiunile PpP erau limitate la operațiuni de menținere a păcii, de cercetare și salvare, și de ajutor umanitar. În decembrie 1996, operațiunile PpP și necesitățile respective în materie de planificare și evaluare au fost totuși extinse astfel încât să cuprindă gama completă a misiunilor Alianței, incluzând operațiunile de sprijinire a păcii.
Partenerii au astfel posibilitatea de a participa la Procesul de planificare și evaluare, care se bazează îndelunga experiență a NATO în planificarea apărării. Este vorba, în mare parte, de un proces bianual care conține deopotrivă elemente bi- și multilaterale. Pentru fiecare ciclu de planificare pe trei ani, statele partenere care doresc să participe la proces se angajează să furnizeze informații pe o gamă vastă de subiecte în legătură mai ales cu politica de apărare, progresele realizate în materie de control democratic asupra forțelor armate, politica lor națională în materie de cooperare în cadrul PpP, dar și planurile financiare și economice pertinente. Aceste informații sunt transmise drept răspuns la un “Studiu al interoperabilității globale în cadrul PpP” făcut public de NATO la un interval de doi ani, toamna. Statele participante la PARP oferă o descriere pe larg a forțelor lor armate și informații detaliate cu privire la forțele pe care sunt dispuși să le pună la dispoziție pentru cooperarea în cadrul PfP.
O analiză a Procesului de planificare și evaluare este realizată pe baza răspunsului fiecărei stat partener. Este pus în practică un ansamblu de obiective de interoperabilitate cu scopul de a stabili măsurile pe care fiecare din statele partenere trebuie să le introducă în cadrul forțelor lor armate pentru a-și optimiza forțele în operațiunile desfășurate împreună cu forțele armate ale țărilor membre NATO. După consultări bilaterale și multilaterale, analiza Procesului de planificare și evaluare și obiectivele de interoperabilitate sunt aprobate de comun acord de Alianță și partenerul în cauză. Reprezentanții aliaților și aceia din țările partenere la proces aprobă un raport de sinteză care conține un rezumat al fiecăreia din evaluările stabilite și forțele armate puse la dispoziție de țara parteneră. Acest raport este supus atenției miniștrilor din țările membre ale CPEA.
Prima etapă a PARP a debutat în decembrie 1994, cu participarea a 15 țări partenere. Un raport de sinteză asupra realizărilor înregistrate a fost prezentat miniștrilor din țările aliate și partenere în primăvara anului 1995. Ținând seama de succesul primei reuniuni, au fost adoptate o serie de măsuri menite să lărgească și să adâncească procesul în vederea unei întruniri viitoare, care a început în octombrie 1996. Acest al doilea ciclu, la care au participat 18 țări partenere, a scos din nou în relief dinamismul inerent procesului. S-a putut remarca o creștere considerabilă a câmpului și calității informațiilor schimbate, descrierea forțelor puse la dispoziție de statele partenere era mai clară. Numărul și conținutul obiectivelor de interoperabilitate au crescut de asemenea simțitor, adăugându-se măsurilor adopate pentru a întări mijloacele țărilor partenere și a capacității acestora de a opera cu forțele Alianței.
Procesul de elaborare a evaluărilor individuale și ale raportului de sinteză a dus, în primăvara anului 1997, la finalizarea recomandărilor care vizează o nouă consolidare a PARP. Acestea coincideau cu măsurile luate pentru a întări programul PpP în ansamblu, și ele au contribuit la lucrările Grupului de nivel înalt pentru intensificarea PpP. Aceste recomandări, care au fost aprobate de miniștrii în cadrul reuniunilor din primăvara anului 1997, erau consacrate sporirii paralelismului între PARP și procesul de planificare a apărării care se desfășoară în sânul Alianței însăși.
PARP a contribuit mult la o mai strânsă cooperare a țărilor partenere, la operațiunile de pace conduse de NATO în fosta-Iugoslavie. El ajută la consolidarea elementului de consultare politică a PpP și asigură o mai mare participare a partenerilor la procesul de luare de decizii și de planificare din cadrul PpP. PARP joacă de asemenea un rol fundamental în pregătirea unor potențiali noi membri pentru aderarea lor la NATO.
SECȚIUNEA III
Intensificarea Programului Parteneriatului pentru Pace
Inițiativa Parteneriatului pentru Pace a reușit, într-un mod inegal, să exercite o influență pozitivă asupra stabilității și securității în Europa și să favorizeze îmbunătățirea relațiilor de bună vecinătate. PpP a devenit de fapt un element permanent dinamic al arhitecturii europene de securitate.
Pe la mijlocul anului 1996, Alianța a decis să consolideze rolul Parteneriatului, urmare a impulsului adus și a succeselor înregistrate. În primăvara anului 1997, miniștrii de externe și ai apărării din țările aliate au lansat o serie de măsuri care au adus PpP o îmbunătățire calitativă și acesta a fost întărit în domeniul politic, securității, dar și în planurile militar și instituțional.
Intensificarea PpP face parte integrantă din procesul de adaptare externă a Alianței. Cu stabilirea unor relații speciale între Alianță și Rusia, dar și între Alianță și Ucraina, el contribuie la crearea unor condiții propice unei consolidări a dispozițiilor relative la securitatea în Europa.
Domenii de cooperare
Cooperarea în cadrul PpP intensificat acoperă un larg evantai de posibilități, atât în domeniul militar, cât și în cel mai larg, al problemelor ce țin de apărare, dar nu în mod strict de ordin militar. Domeniile de cooperare care figurează în prezent în Programul de lucru al Parteneriatului sunt următoarele:
Aspecte operaționale, materiale și administrative ale standardizării;
Conceperea, planificarea și operațiunile în materie de menținere a păcii;
Consultarea, comanda și conducerea operațiunilor (incluzând sistemele de informare și comunicare);
Controlul democratic al forțelor și structurile de apărare;
Elaborarea planurilor și bugetelor de apărare;
Exercițiile militare și activitățile de antrenament conexe;
Exercițiile nou militare și activitățile de antrenament conexe;
Instruirea lingvistică;
Geografia militară;
Gestionarea/controlul spațiului aerian;
Gestionarea crizelor;
Războiul electronic;
Infrastructura militară;
Instrucția, formarea și doctrina militară;
Logistica de consum;
Deplasări și transport;
Planificarea, organizarea și gestionarea activităților naționale de cercetare și tehnologie pentru apărare;
Planificarea, organizarea și gestionarea programelor naționale de achiziție de materiale de apărare și cooperarea internațională în domeniul armamentelor;
Planurile civile de urgență (incluzând starea de pregătire pentru catastrofe);
Politica și strategia de apărare;
Probleme relative la apărarea antiaeriană;
Servicii de sănătate;
Suport meteorologic pentru forțele NATO ale partenerilor;
Sisteme de navigație și de indentificare, aspecte, proceduri și terminologie ce țin de interoperabilitate;
Fiecăruia din domeniile de mai sus îi corespund numeroase evenimente organizate fie de organismele civile sau militare ale NATO, fie de țările membre NATO sau partenere. Aceste evenimente – în 1998 aproape de 2000 – constituie lista de posibilități din care partenerii pot alege pentru programele lor individuale de parteneriat. Practic toate organismele NATO participă în mod direct sau indirect la PpP și desfășoară lucrări comune cu țările partenere ale Alianței.
Obiectivele programului intensificat
Obiectivele generale ale PpP intensificat sunt următoarele:
a dezvolta consultarea politică în cadrul PpP;
a stabili un rol mai operațional pentru PpP;
a asigura o asociere mai strânsă între partenerii la procesul de luare de decizii și de planificare în cadrul PpP.
Pentru a atinge toate aceste obiective, au fost adoptate o serie de măsuri de întăriri, care vizează nu numai dezvoltarea programului existent, dar și îmbunătățirea calitativă a naturii parteneriatului.
Intensificarea consultărilor politice și luarea de decizii
Crearea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), un nou mecanism de cooperare care înlocuiește Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic a reprezentat în sine o evoluție semnificativă a consultării în cadrul PpP. CPEA se reunește în diverse configurații și la diferite niveluri, consultările putând să aibă ca subiect o problematică vastă. Celelalte măsuri de întărire prevăd în special:
Implicarea crescândă a partenerilor, elaborarea și supravegherea politică a operațiunilor viitoare ale PpP conduse de NATO la care doresc să ia parte;
Punerea la punct a unui cadru politico-militar pentru operațiunile PpP;
Regândirea posibilităților oferite partenerilor de a fi asociați la procesul decizional atât în sânul Comitetului director politico-militar al Parteneriatului pentru Pace, cât și în cadrul altor organisme competente. Posibilitățile de asociere pleacă de la simplu schimb de opinii la o participare activă și deplină la căutarea unui consens asupra deciziilor.
Noul rol operațional al Parteneriatului pentru Pace
Pentru a face PpP mai operațional, au fost luate numeroase alte măsuri de întărire. Cele mai importante sunt următoarele:
Participarea țărilor partenere alături de aliați la operațiunile PpP care vor fi aprobate de Consiliul Atlanticului de Nord;
Lărgirea temelor exercițiilor PpP ale NATO pentru a aborda toată gama de noi misiuni ale Alianței, incluzând operațiunile de sprijinire a păcii;
Asocierea partenerilor la planificarea și conducerea activităților PpP, incluzând exercițiile PpP ale NATO și alte operațiuni PpP, prin implementarea uor elemente de stat-major ale PpP în diverse cartiere generale ale NATO. Țările partenere vor fi astfel în măsură să joace în aceste domenii roluri de nivel internațional, și își vor asuma funcții internaționale la Celula de coordonare a Parteneriatului (CCP), în cadrul Statului-major militar internațional al NATO;
Posibilitățile de participare a elementelor de stat-major ale PpP la planificarea exercițiilor, la dezvoltarea conceptelor și doctrinelor și operațiunilor Forțe operaționale interarme multinaționale (CJTF);
Posibilitatea de a asocial resortisanții din țările partenere la activitățile cartierelor generale ale CJTF;
Îmbunătățirea acordurilor cu privire la misiunile naționale de legătură ale țărilor partenere la sediul NATO ca parte a misiunilor diplomatice în mod oficial acreditate pe lângă NATO;
Dezvoltarea Procesului de planificare și evaluare (PARP) după sistemul de planificare a apărării al NATO, incluzând elaborarea directivelor ministeriale și obiectivele parteneriatului. Adoptarea acestor măsuri trebuie să se desfășoare concomitent cu multiplicarea posibilităților de a spori transparența între participanții la PARP.
Elaborarea unor modalități care să permită în principiu extinderea câmpului de acțiune și a orientării Programului NATO pentru investiții în domeniul securității pentru a include în cadrul acestuia proiectele Parteneriatului;
Lărgirea câmpului de activități de cooperare regională desfășurate în cadrul parteneriatului, incluzând consultările pe probleme de interes pentru securitatea regională și cooperarea practică.
Obiectivul care constă în operaționalizarea parteneriatului, în virtutea deciziilor luate în 1996 și 1997, pentru a intensifica PpP, se concretizează în mai multe moduri. Una din aceste măsuri importante, aplicate în mod rapid, a fost implementarea unor elemente de stat-major ale PpP (PSE) în diverse cartiere generale ale NATO, la nivelurile strategic și regional.
A doua fază a procesului, care vizează să implanteze PSE la nivel sub-regional, este în studiu. Fiecare PSE se compune dintr-un nucleu de ofițeri provenind din țările aliate și partenere, având un statut internațional, care lucrează împreună la planificarea exercițiilor și executării altor funcții de cooperare. Treizeci și opt de țări partenere și treizeci și șapte de ofițeri din țările membre NATO fac parte din cele 8 PSE stabilite până în prezent.
Ofițeri provenind din țări partenere au fost detașați la Celula de coordonare a parteneriatului (CPP) de la Mons; beneficiind de un statut internațional, ei îndeplinesc sarcini de stat-major alături de colegii lor din țările membre NATO.
Țările partenere sunt reprezentate la reuniunile Comitetului militar în configurație CPEA / PpP de ofițeri superiori, care își desfășoară activitatea în cadrul misiunilor țărilor partenere stabilite de NATO, desemnați ca reprezentanți militari ai țărilor lor.
Aceste aranjamente diferite, combinate cu alte măsuri cum ar fi îmbunătățirile Procesului de planificare și de evaluare (PARP) al PpP, intensificarea exercițiilor NATO/PpP și elaborarea unui cadru politico-militar pentru operațiunile PpP, care se desfășoară în contextul mai larg al revizuirii conceptului strategic al Alianței, se află la baza unei creșteri semnificative a rolului operațional al PpP.
CAPITOLUL IV
Modalități de funcționare în cadrul NATO
Raporturile cu statele membre
SECȚIUNEA I
Politica de consens și luarea în comun de decizii
Într-o alianță formată din state suverane independente, atitudinea acesteia nu poate fi definită și aplicată decât dacă fiecare din guvernele țărilor membre este informat complet cu privire la marile direcții și la intențiile celorlalți, precum și referitor la principiile care le inspiră. Din acest, motiv consultările politice trebuie să aibă loc în mod regulat, cu precădere pe baza dezbaterilor, înainte ca țările să ia decizii.
Consultarea politică în cadrul NATO a început în mod sistematic încă de la prima reuniune a Consiliului în septembrie 1949, la scurt timp după intrarea în vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord. De atunci, a fost întărită și adaptată noilor evoluții. Forumul principal de consultare politică ramâne Consiliul. Reuniunile sale se desfășoară cu un minim de formalism, iar discuțiile din cadrul acestora sunt deschise si directe. Secretarul general, în calitatea sa de președinte, joacă un rol important în deliberările acestuia și este principalul reprezentant și purtătorul de cuvânt, atât în contactele cu diferite guverne, cât și față de opinia publică.
Consultări regulate au loc, de asemenea și în cadrul altor instanțe, toate împuternicite de Consiliu, Comitetul politic la nivel înalt, și la alte niveluri, Grupul de coordonare a direcțiilor orientărilor, grupurile de experți regionali, grupuri politice ad-hoc de lucru, Grupul consultativ al politicii atlantice și alte comitete speciale au de jucat un rol direct pentru a facilita consultarea politică și toate joacă un rol direct în facilitarea consultării politice între guvernele țărilor membre. Ca și Consiliul, ele sunt ajutate în activitățile lor de Secretariatul internațional, stabilit de Secretarul General al NATO și de Statul Major militar international, care acționează sub autoritatea directorului său și este însărcinat să sprijine prin intermediul acestuia activitățile Comitetului militar.
Consultarea politică între membrii Alianței nu vizează numai evenimentele care se desfașoară în zona Tratatului Atlanticului de Nord, căci din ce în ce mai mult, acele evenimente care se produc în afara acestei zone au implicații pentru Alianță, și figurează deci pe agenda Consiliului și a comitetelor subordonate. Mecanismul consultativ al Alianței este cu ușurință disponibil și larg utilizat de țările membre în astfel de cazuri, chiar dacă NATO ca alianță nu este în mod direct vizată. Consultarea le permite acestora să stabilească în mod rapid domeniile în care o acțiune coordonată poate fi întreprinsă în interesul securității și al stabilității.
Necesitatea de a se consulta nu se limitează numai la problemele politice. Consultări serioase se desfașoară și în alte domenii. Procesul este continuu și se desfășoară, atât în mod informal cât și formal, cu un număr redus de amânări și incoveniente, datorită prezenței celor 16 delegații naționale la sediul NATO.
El permite, la nevoie, reunirea rapidă a reprezentanților tuturor guvernelor implicate, cu scopul unor dezbateri intense cu privire la probleme deosebit de importante sau urgente.
Consultarea în cadrul Alianței îmbracă forme multiple. La nivelul de bază, este vorba de un simplu schimb de puncte de vedere și de informații. La un alt nivel, ea constă în a comunica măsurile sau deciziile pe care guvernele le-au luat deja sau se pot declara dispuse să le ia și care au implicații directe sau indirecte asupra intereselor alianților. Ea poate, să servească drept notificare prealabilă cu privire la măsurile sau deciziile care trebuie să fie reținute de guverne, cu scopul ca acestea să poată primi aprobarea sau să facă obiectul observației din partea altor țări. Ea poate include dezbateri vizând obținerea unui consens cu privire la politicile care vor fi adoptate sau la măsurile care vor fi luate în paralel. În fine, ea este menită să permită țărilor membre să ajungă la acorduri colective sau la acțiunile de ansamblu ale Alianței.
Consultări cu privire la probleme politice pertinente au de asemenea loc în mod regulat cu țările partenere în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), precum și cu Rusia, în principal în cadrul Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia (CCP), cu Ucraina, în cadrul Comisiei NATO-Ucraina, și cu participanții la Dialogul Mediteranean NATO în cadrul Grupului de cooperare mediteraneană. Principiile de funcționare ale acestor instanțe se inspiră din acelea care stau de multă vreme la baza consultărilor din cadrul Alianței propriu-zise și consultările se desfașoară cu aceeași deschidere și în același spirit de cooperare. În final, consultările dintre NATO și oricare participant activ la Parteneriatul pentru Pace sunt prevăzute pentru cazul în care acest partener ar percepe o amenințare directă la adresa integrității sale teritoriale, a independenței sale politice sau a securității sale.
Bazându-se în luarea de decizii pe principiul consensului, membrii Alianței protejează experiența și concepțiile individuale, beneficiind de mecanisme și proceduri care le permit să acționeze în comun într-un mod rapid și decisiv, atunci când circumstanțele cer acest lucru. Datorită consultărilor și schimburilor zilnice de informații, reprezentanții țărilor pot, dacă este nevoie, să se reunească în termen scurt, adesea cunoscând deja preocupările respective ale acestora, pentru a adopta direcții comune.
În caz de necesitate, ei se străduiesc să depășească divergențele dintre țările lor, pentru ca să poată fi întreprinse acțiuni comune cu toată forța conferită de deciziile adoptate de toate guvernele țărilor membre. Aceste decizii traduc prin urmare voința comună a țărilor de a le pune integral în practică. Astfel se conferă forța și credibilitate deciziilor care pot fi dificile din punct de vedere politic sau care se lovesc de exigențe contradictorii în materie de resurse.
Toate țările membre ale NATO participă din plin la cooperarea politică din cadrul Alianței și sunt de asemenea atașate prevederilor Tratatului Atlanticului de Nord, și în special angajamentului reciproc enunțat de Articolul 5 – consideră un atac armat îndreptat împotriva uneia sau mai multor părți ca fiind un atac îndreptat împotriva tuturor – care simbolizează caracterul indivizibil al securității lor.
Modul în care a evoluat Alianța permite totuși să se țină seama de variațiile nevoilor și politicilor țărilor membre în cadrul Alianței. Această suplețe se manifestă în diferite moduri. Diferențele uneori pot să se refere în mare parte la aspecte legate de procedura și nu suscită în acest caz nici o dificultate. Islanda, de exemplu, nu dispune de forțe armate și dacă vrea, se lasă reprezentată în instanțele militare ale NATO de un civil. În alte cazuri, diferențele privesc mai mult aspecte legate de fond. Franța membru fondator al Alianței în 1949, s-a retras din structura militară integrată a NATO în 1966, rămânând membră cu drepturi depline a structurilor politice ale acesteia. Spania aderase la Alianță în 1982, dar potrivit rezultatelor unui referendum național organizat în 1986, rămăsese în afara structurii militare integrate a Alianței.
La Summit-ul de la Madrid, din 1997, Spania a anunțat că este dispusă să participe activ la noua structură de comandă a Alianței, după ce se va conveni asupra acesteia. În decembrie 1997, a apărut un acord cu privire la noua structură de comandă, în general, și cu privire la felul, numărul și amplasamentul cartierelor generale în particular.
În comunicatele acestora de sfârșit de an, miniștrii de externe și apărării și-au exprimat satisfacția la ideea că Spania va lua parte la noua structură militară și la noua structură de comandă asupra cărora se convenise recent.
De asemenea, pot exista diferențe între țările membre ale NATO pornind de la situația lor geografică, politică, militară sau constituțională. De exemplu, participarea Norvegiei și a Danemarcei la dispozițiunile militare ale NATO, trebuie să respecte legislația acestor țări, care nu autorizează staționarea armelor nucleare sau de forțe străine pe teritoriul național pe timp de pace. Într-un alt context, se poate ca aranjamentele militare elaborate la nivel regional să determine intervenția numai a forțelor țărilor direct interesate sau în măsură să participe în zona unde se desfășoară o astfel de activitate. Este cazul, mai ales, al unităților furnizate de unele țări Forței Mobile a ACE și Forțelor Navale Permanente ale NATO.
SECȚIUNEA II
Gestionarea crizelor
Gestionarea crizelor, așa cum este ea înțeleasă azi, reprezintă un nou mod de abordare a securității în cadrul Alianței. Ținând seama de natura total diferită a riscurilor cu care NATO se confruntă, gestionarea crizelor de către Alianță are în prezent la bază trei elemente care se susțin reciproc, dialogul, cooperarea cu alte state și menținerea capacității de apărare colectivă a NATO. Toate aceste elemente sunt concepute astfel încât crizele care afectează securitatea euro-atlantică să poată fi evitate sau rezolvate în mod pașnic.
Consultarea între țările membre NATO joacă un rol fundamental în gestionarea crizelor și are o importanță deosebită în perioadele de tensiune și criză. În astfel de situații, trebuie ca guvernele statelor membre să poată să se consulte imediat și în mod permanent, pentru ca deciziile rezultate de pe urma unui consens să poată fi adoptate în mod rapid cu privire la măsurile ce vor fi luate în domeniul politic, pe plan militar și în ceea ce privește situațiile de urgență din domeniul civil.
Astfel, consultarea intensivă necesară se efectuează în principal în cadrul Consiliului și al Comitetului de planificare a apărării, care sunt asistate de Grupul de coordonare a politicilor, Comitetul politic, Comitetul militar și Înaltul Comitet pentru planificarea în situații de urgență civilă. Mai pot interveni, în caz de necesitate, și alte comitete ale NATO. Practicile și procedurile care trebuie prin urmare a fi aplicate constituie dispozitivul de gestionare a crizelor. Mijloacele materiale cerute Alianței de proces, și în special sistemele de telecomunicații, sunt asigurate de Centrul de situații al NATO, care funcționează 24 de ore din 24. La intervale regulate sunt organizate exerciții comune cărora li se asociază capitalele naționale și Comandamentele NATO. Acestea au ca obiectiv testarea și perfecționarea procedurilor de gestionare a crizelor. Comitetul Operațiunilor și al Exercițiilor Consiliului (COEC) este acela care coordonează aranjamentele, procedurile și mijloacele utilizate pentru gestionarea crizelor, precum și pregătirea, și modul de desfășurare al exercițiilor organizate în acest domeniu și care coordonează, de asemenea, activitățile de gestionare a crizelor împreună cu țări partenere.
Dat fiind importanța contribuției țărilor partenere în această direcție, gestionarea crizelor este în același timp unul din domeniile de activitate stabilite în cadrul Programului de lucru al Parteneriatului pentru Pace și figurează în programele individuale de parteneriat. Activitățile prevăzute cuprind expuneri și consultări, stagii de gestionare a crizelor, participarea statelor partenere la un exercițiu anual de gestionare a crizelor la nivel NATO și elaborarea unor documente generice privind gestionarea crizelor destinate țărilor partenere. Gestionarea crizelor este de asemenea considerată ca fiind un domeniu de consultare și cooperare în cadrul Actului fondator privind relațiile bilaterale, cooperare și securitate dintre NATO și Federația Rusă, precum și în cadrul Cartei de parteneriat specifice între NATO și Ucraina.
SECȚIUNEA III
Dimensiunea apărării
Planificarea apărării NATO se bazează pe principiile fundamentale ale securității colective în ansamblul ei, solidaritatea politică între țările membre, întărirea colaborării și a legăturilor între ele, în toate domeniile în care cooperarea servește interesele tuturor și ale fiecăruia în parte, repartiția rolurilor și responsabilităților și recunoașterea angajamentelor reciproce, și voința, hotărârea comună de a menține un număr suficient de forțe armate care să sprijine strategia și politica Alianței.
În contextul politic și strategic actual al Europei, mai mult decât în trecut, Alianța nu va reuși să mențină pacea și să prevină războiul decât dacă practică eficient o diplomație preventivă și o gestionare a crizelor care amenință securitatea. Aspectele politice, economice, sociale și de mediu ale securității și stabilității capătă deci o importanță din ce în ce mai mare.
Dimensiunea de apărare a Alianței rămâne esențială și fundamentală și contribuie atât la menținerea stabilității în Europa, cât și la gestionarea crizelor. Reorganizarea forțelor Alianței după sfârșitul războiului rece permite în prezent NATO să reacționeze la o gamă mult mai mare de situații. Cu toate acestea, menținerea unui potențial militar suficient și voința clar exprimată de a acționa în comun pentru apărare comună sunt esențiale pentru îndeplinirea obiectivelor Alianței în materie de securitate. În ultimă instanță acest potențial asociat cu solidaritatea politică urmărește să prevină orice formă de constrângere sau de intimidare, precum și să împiedice ca agresiunea militară îndreptată împotriva Alianței să fie vreodată percepută drept o opțiune cu o șansă cât de mică de succes și să protejeze Europa în ansamblul ei de consecințele oricărei amenințări la adresa Alianței.
În ceea ce privește importanța și natura contribuției statelor membre NATO la apărarea colectivă, acestea își păstrează întreaga lor suveranitate și libertate totală de acțiune. Cu toate acestea, caracteristicile structurii de apărare a NATO cer ca guvernele să țină seama în deciziile lor de interesele globale ale Alianței. În acest sens, acestea vor trebui să respecte procedurile convenite cu privire la planificarea apărării, care oferă metodele și mecanismele de evaluare a forțelor necesare punerii în practică a politicilor Alianței, coordonării planurilor naționale de apărare și elaborării obiectivelor de planificare a forțelor care răspund intereselor întregii Alianțe. Planificarea are în vedere mai mulți factori, în special noul cadru politic, de evaluările comandanților NATO cu privire la forțele adecvate îndeplinirii misiunilor lor, de evoluția tehnologiei, de importanța unei reparații echitabile a rolurilor, riscurilor și responsabilităților din sânul Alianței, precum și de posibilitățile economice și financiare ale diferitelor țări. Acest proces permite examinarea comună a tuturor elementelor pertinente, relevante în vederea utilizării optime a resurselor naționale colective alocate apărării.
Un schimb anual de informații cu privire la planurile țărilor asigură o coordonare strânsă între serviciile Secretariatului internațional și Statul Major militar internațional, între autoritățile militare ale NATO și guvernele țărilor membre. Acesta permite compararea intențiilor fiecărei țări cu nevoile globale ale NATO și, în caz de necesitate, adaptarea acestora din urmă la noile direcții politice ministeriale, la exigențele modernizării și la schimbările care afectează rolurile și responsabilitățile forțelor în general. Toate aceste aspecte sunt în mod constant examinate și fac obiectul unui studiu în fiecare fază a ciclului planificării apărării.
O reexaminare a procesului de elaborare a planurilor NATO de apărare a fost efectuată în cadrul adaptării Alianței. Concluziile au fost ratificate de miniștrii țărilor membre în iunie 1997. Un proces unic, coerent a fost demarat pentru a permite NATO să creeze în continuare forțele și capacitățile necesare îndeplinirii realizării întregii game de misiuni ale Alianței. Este vorba în special de a sprijini operațiile care ar putea fi conduse de Uniunea Europei Occidentale (UEO) în cadrul Identității Europene de Securitate și Apărare. Tot în acest cadru, procesul permite în sânul Alianței, ca toți aliații europeni să fie ajutați să elaboreze propriile lor planuri referitoare la modul de desfășurare a operațiunilor conduse de UEO.
În ultimii ani, procesul de elaborare a planurilor de apărare a avut ca punct de plecare Conceptul strategic adoptat în 1991, care prezintă în linii generale obiectivele Alianței și mijloacele de realizare ale acestora. Miniștrii apărării, prezintă la un interval de doi ani, informații mai amănunțite, în cadrul unui document intitulat “Directiva ministerială”. Această recomandare oferă direcții pentru planificarea apărării, în general, și planificarea forțelor, în particular. Ea are în vedere factorii politici, economici, tehnologici și militari care ar putea influența evoluția forțelor și capacitățile statelor aliate și definește prioritățile și domeniile de preocupare care trebuie să inspire în primul rând autoritățile militare ale NATO atunci când acestea își stabilesc obiectivele de forțe, precum și țările care planifică în mod individual. Ea dezvoltă planuri privind forțele și capacitățile cerute, atât pentru apărarea colectivă, cât și pentru situațiile neprevăzute de art. 5 al Tratatului de la Washington. Ea prezintă, dacă este necesar, indicații privind cooperarea cu alte organizații. După reexaminarea procesului de elaborare a planificării apărării, Directiva ministerială cuprinde în prezent o secțiune distinctă care conține direcțiile politice ale Uniunii Europei Occidentale (UEO), care definesc câmpul probabil de aplicare al operațiunilor conduse de aceasta. Fiind implicați toți aliații, alte elemente noi ale Directivei ministeriale țin seama în același timp de cerințele UEO. Pornind de la această directivă sunt stabilite obiective specifice de planificare pentru forțele armate ale fiecărui stat membru. Este vorba de “ Obiectivele forțelor”, care sunt valabile în general pentru o perioadă de șase ani sau mai mult în anumite cazuri. La fel ca și Directiva ministerială, acestea sunt actualizate din doi în doi ani.
Planificarea aliată a apărării este examinată în fiecare an iar miniștrii apărării fac recomandări asupra acestuia într-un “Evaluarea anuală al apărării”. Ca răspuns la un Chestionar cu privire la planificarea apărării (DPQ) difuzat în fiecare an, guvernele statelor membre își pregătesc și prezintă Alianței planurile proprii cu privire la forțe și estimările lor în materie de cheltuieli de apărare pentru cei cinci ani de desfășurare a studiului. Evaluarea anuală a apărării este concepută pentru a evalua contribuția statelor membre la apărarea comună în funcție de posibilitățile acestora și de constrângerile respective, și cadrul Obiectivelor forțelor stabilite. Este vorba în fine de redactarea unui plan comun pentru forțele NATO care să fie baza planurilor NATO privind apărarea pentru o perioadă de cinci ani. Evaluarea apărării a fost adaptată ca parte a procesului de examinare a planificării apărării NATO. În anii impari, toamna, va fi efectuată Evaluarea limitată privind apărarea pe baza Chestionarului cu privire la planificarea apărării. În anii pari, toamna se va face o evaluare totală. În mod normal, actualizarea va avea dimensiuni restrânse și nu va ține seama decât de modificările importante survenite în planurile fiecărui aliat.
Răspunsurile țărilor la Chestionarul cu privire la planificarea apărării sunt examinate simultan de Secretariatul internațional (SI) și de autoritățile militare NATO. Secretariatul internațional redactează proiectul “Capitole pe țări” pentru membrii organizației. Aceste capitole scot în evidență, în detalii, toate divergențele nerezolvate între Obiectivele, forțele NATO și planurile țărilor, inclusiv gradul de compatibilitate al planurilor naționale la cerințele operațiunilor conduse de UEO. Acestea indică dacă statele au respectat sau intenționează să-și respecte angajamentele cu privire la forțe pe anul în curs. Toate lacunele sunt explicate, iar eforturile naționale sunt evaluate prin raportarea la capacitățile și limitele respective. Proiectele privind "Capitolele pe țări" sunt completate de evaluările Înalților Comandanți ai NATO axate pe capacitățile forțelor, în funcție de cerințele și misiunile operaționale ale acestora. În anii “de actualizare” proiectele privind "Capitolele pe țări" și evaluările MNC vor fi actualizate, având în vedere doar schimbările semnalate comparativ cu anul precedent.
Proiectele privind Capitolele pe țări sunt studiate în cadrul unor “examinări multinaționale”. Obiectul acestora din urmă este să determine în ce măsură țările și-au îndeplinit angajamentele referitoare la forțe, pe anul în curs. Ele urmăresc mai ales să elimine eventualele diferențe dintre planurile țărilor cu privire la forțe și obiectivele sau planurile privind forțele NATO. Ele au menirea de a determina în ce măsură planurile unor anumite state aliate ar putea fi utilizate pentru a răspunde cerințelor operațiunilor conduse de UEO, și de a contribui la armonizarea planificării apărării a diferitelor țări aliate.
În baza "Capitolelor pe țări" și a unei evaluări a Comitetului militar este înaintat Comitetului de planificarea apărării un Raport general. Aceasta recomandă adoptarea de către miniștrii apărării ai țărilor aliate a planului privind forțele NATO valabil pentru o perioadă de cinci ani și examinează echilibrul, fezabilitatea și acceptabilitatea planului privind forțele. De asemenea, cuprinde secțiuni cu privire la respectarea de către țări a angajamentelor lor pe anul în curs, precum și o evaluare a progreselor realizate în materie de obiective globale în domeniul liniilor directoare incluse în Directiva ministerială, inclusiv acelea referitoare la cerințele operațiunilor conduse de UEO. După ce a fost aprobat de către Comitetul de planificarea apărării, Raportul general ar putea, în același timp, să ofere Uniunii Europei Occidentale posibilitatea de a se pronunța, în funcție de propriile ei necesități, cu privire la aspecte care țin de planul privind forțele NATO pentru o perioadă de cinci. În anii “de actualizare” va fi întocmit un Raport general care să descrie în linii generale consecințele globale ale oricărei schimbări importante în planurile aliaților. Vor fi luate dispoziții similare pentru consultările cu UEO în ceea ce privește Raportul general cu privire la Evaluarea apărării în întregime.
În cadrul consultărilor Alianței, sunt necesare consultări suplimentare “în afara ciclului” cu aliații, atunci când o țară intenționează să-și modifice în mod sensibil angajamentele și planurile aprobate de miniștrii cu ocazia mecanismului de Evaluare a apărării și a Obiectivelor privind forțele. Această cerință este valabilă și atunci când calendarul adoptării de decizii naționale împiedică studierea acestor modificări în cadrul următoarei Evaluări a apărării.
SECȚIUNEA IV
Politica nucleară
De la sfârșitul Războiului Rece, Alianța a adoptat măsuri cu un câmp mare de aplicabilitate în vederea adaptării politice și a dispozitivului sau de apărare a noului mediu de securitate. Strategia și dispozitivul forțelor nucleare ale NATO figurează printre primele domenii supuse unei reexaminări și care au constituit obiectul unor anumite schimbări dintre cele mai radicale.
Într-adevăr, strategia și dispozitivul de forțe nucleare al NATO ilustrează perfect măsurile concrete și pozitive adoptate de Alianță pentru a se adapta schimbării. În noul mediu de securitate, ea a putut să-și reducă în mod radical dependența față de forțele nucleare. Strategia ei se axează pe prevenirea războiului, dar nu mai este dominată de posibilitatea unei escaladări care să dispună de arme nucleare. Aceste forțe continuă să joace un rol important în prevenirea războiului, dar în prezent, obiectivul lor este, în mod fundamental, politic. Ele nu mai sunt îndreptate împotriva unei țări anume, nici împotriva unei amenințări precise. Ele există pentru a menține pacea și a evita orice formă de constrângere, iar situațiile în care folosirea lor ar putea fi posibilă sunt considerate perspective foarte îndepărtate.
Forțele nucleare ale NATO contribuie la pacea și stabilitatea în Europa, evidențiind caracterul irațional al unui război de mari dimensiuni în regiunea euro-atlantică. Comparativ cu forțele convenționale, forțele nucleare fac mai incalculabile și mai inacceptabile riscurile unei agresiuni îndreptate împotriva NATO.
Ele descurajează orice țară care ar putea intenționa să-și asigure un avantaj politic sau militar prin amenințarea cu folosirea sau utilizarea de arme nucleare, biologice sau chimice (NBC) împotriva Alianței. Sprijinind stabilitatea europeană, contribuind la descurajarea atât a amenințărilor cu recurgerea la arme de distrugere în masă (ADM) cât și a utilizării acestora, dispozitivul nuclear al NATO servește nu numai interesele aliaților, dar și pe acelea ale țărilor partenere și ale întregii Europe.
În timpul războiului Rece forțele nucleare ale NATO au jucat un rol central în strategia de ripostă flexibilă a Alianței. Pentru a împiedica, prin descurajare, un război de mare amploare în Europa, NATO a integrat armele nucleare în ansamblul structurii sale de forțe și a menținut o serie de planuri de desemnare a obiectivelor care pot fi puse în practică pe baza unui scurt preaviz.
Dependența mai scăzută a NATO față de forțele nucleare s-a manifestat prin reduceri importante ale acestor forțe. În 1991, NATO a hotărât să reducă cu mai mult de 80% comparativ cu nivelurile din timpul Războiului Rece, numărul de arme alocate pentru forțele sale strategice din Europa. Această reducere s-a încheiat în 1993. În consecință, toate armele substrategice terestre (artileria nucleară, rachetele sol-sol și sol-aer) au fost eliminate, la fel și toate armele substrategice cu care erau prevăzute armele navale de suprafață. Toate încărcăturile nucleare alocate inițial forțelor substrategice au fost retrase din arsenalul NATO. Majoritatea acestor încărcături au fost deja distruse, și altele urmează să fie distruse pe viitor. Aceste reduceri nu s-au tradus numai printr-o scădere spectaculoasă a numărului de arme nucleare stocate aflate în Europa, dar și printr-o diminuare semnificativă a tipurilor de sisteme de arme nucleare.
Pe lângă micșorarea numărului de forțe substrategice, reducerea forțelor strategice puse la dispoziția Alianței este în curs. Prin Tratatul privind reducerea armelor strategice STAR I, numărul de arme strategice5 desfășurate de Statele Unite, care era mai mare de 10.000 va fi redus la 6.000. Tratatul STAR II va reduce și mai mult numărul de arme deținute de fiecare parte, la un nivel situat între 3000 și 3500. SUA și Rusia s-au declarat dispuse, atunci când Tratatul STAR I va intra în vigoare să inițieze negocieri cu intenția de a reduce nivelul de încărcături nucleare la un număr de 2000-2500 pentru fiecare. Franța și Marea Britanie au precedat la reduceri majore ale forțelor lor strategice.
Singurele arme nucleare terestre pe care NATO le menține în Europa sunt bombele pentru avioane cu dublă capacitate. Aceste arme, al căror număr a fost de asemenea redus în mod considerabil, sunt stocate în condiții de maximă securitate într-un număr redus de baze. Gradul de pregătire nucleară a avioanelor NATO cu dublă capacitate a fost progresiv redusă, o mai mare importanță fiind acordată funcțiilor convenționale. Nici una din armele nucleare ale NATO nu are drept țintă vreun stat.
Aliații au considerat că acest dispozitiv de forțe “substrategice” poate, într-un viitor previzibil să răspundă cerințelor Alianței. NATO a declarat de asemenea că extinderea ei nu va presupune nici o modificare a actualului său dispozitiv nuclear. Țările membre NATO nu au nici o intenție, nici un proiect și nici un motiv de a desfășura arme nucleare pe teritoriul noilor membri, de a modifica vreun aspect din dispozitivul lor militar sau din politica lor nucleară și nici nu prevăd această posibilitate pe viitor.
Securitatea colectivă garantată de dispozitivul militar al NATO este asigurat de toți membrii Alianței, acest lucru dă un sentiment de siguranță țărilor care, astfel, ar putea să se simtă vulnerabile. Prezența forțelor nucleare ale SUA în Europa, care sunt alocate NATO, creează o legătură politică și militară importantă destinate între statele membre europene și nord-americane ale Alianței. În același timp, participarea țărilor nedotate cu arme nucleare la dispozitivul militar al Alianței demonstrează solidaritatea care există între aliați, atașamentul lor comun pentru a menține securitatea și modul coerent în care aceștia își împart riscurile și responsabilitățile.
De asemenea, țările membre NATO contribuie împreună la supravegherea dispozitivului nuclear al Alianței. Grupul de planificare nucleară a NATO este o instanță în cadrul căreia miniștrii apărării ai țărilor aliate dotate sau nu cu arme nucleare a Alianței și la adoptarea de decizii relative la dispozitivul nuclear NATO.
SECȚIUNEA V
Cooperarea economică
Cooperarea economică în cadrul Alianței se realizează în baza Art. 2 al Tratatului Atlanticului de Nord, care prevede că părțile “vor încerca să elimine orice dezacord în politicile lor economice cu caracter internațional și vor încuraja colaborarea economică între ele”. Comitetul economic al NATO, creat pentru a încuraja cooperarea în acest domeniu, este singurul forum al Alianței destinat exclusiv consultărilor cu privire la dezvoltările economice având o influență directă asupra politicii de securitate. Analizele și evaluările comune ale acestor evoluții reprezintă elemente cheie ale coordonării planurilor privind apărarea Alianței. Ele se referă la probleme precum, compararea cheltuielilor militare, evoluția industriei de apărare, resursele alocate pentru materializarea planurilor de apărare și garantarea investițiilor rentabile în domeniul economiei naționale.
Cooperarea economică în sânul Alianței pleacă de la principiul potrivit căruia cooperarea economică și conflictul economic sunt ireconciliabile. Țările membre NATO trebuie deci, atât în domeniul economic cât și cel politic, să colaboreze în mod activ și să fie dispuse să se consulte asupra unor subiecte de interes comun în momentul în care devin conștiente de comunitatea lor de interese. Statele membre nu ignoră că scopurile și principiile art.2 al Tratatului sunt, în multe privințe, urmărite și puse în practică de alte organizații și de către acele instanțe internaționale pentru care cooperarea economică constituie vocația primordială. Prin urmare NATO încurajează colaborarea între membrii săi, de fiecare dată când apar probleme economice care prezintă un interes special pentru Alianță. Mai este cazul problemelor care au implicații asupra securității și apărării. Alianța reprezintă astfel un forum care discută aspectele diferite dar independente referitoare la probleme politice, militare și economice. Ea oferă în același timp modalitatea de a iniția acțiuni specifice în domeniul economic cu scopul de a salvgarda interesele comune ale aliaților.
În virtutea intereselor sale globale în materie de securitate și respectând evoluția priorităților sale, Alianța trebuie să examineze o gamă mare de probleme economice, unde se vor studia cheltuielile de apărare și tendințele bugetare din acest domeniu, fenomenul de restructurare a industriilor de apărare, tendințele cu privire la utilizarea în industria de apărare, precum și perspectivele privind cheltuielile de apărare, modul de abordare al acestora și influențele acestora asupra dimensiunii și structurii forțelor armate.
În concordanță cu Planul de lucru aprobat, activitățile desfășurate în sfera economică a cooperării NATO cu țările partenere s-au concentrat pe aspectele de securitate ale dezvoltării economice, incluzând bugetele și cheltuielile de apărare precum și relațiile lor cu economia și restructurarea industriei de apărare. De asemenea, problemele economice ale apărării ocupă un loc important în Planul de Acțiune al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic pentru 1998-2000, publicat în ianuarie 1998. Planul de Acțiune menționează, în special, următoarele teme:
– Gestionarea resurselor în materie de cheltuieli de apărare;
– Transparența planificării apărării și bugetelor;
– Trecerea de la armate bazate pe conscripții la armate profesionalizate;
– Închiderea bazelor militare;
– Restructurarea industriilor de apărare, inclusiv privatizarea lor.
Între țările aliate și statele partenere are loc deja un dialog fructuos cu privire la bugetele de apărare și la unele probleme, cum ar fi, formularea bugetelor de apărare, analizele costurilor și avantajelor reducerilor operate în sectorul apărării, planificarea și gestionarea programelor naționale de apărare, supravegherea la nivel legislativ a bugetelor de apărare, aspectele economice ale armatelor bazate pe conscripție / în armatele profesioniste, precum și rolul sectorului privat în domeniul apărării. Aspectele economice privind bugetele și cheltuielile de apărare vor rămâne elemente fundamentale ale cooperării dintre NATO și țările partenere. În acest context, eforturile pe care țările NATO le depun pentru a aplica criterii economice în cazul gestionării bugetelor de apărare, ar trebui să prezinte un interes special. Țările NATO de exemplu, își comunică experiențele în domeniile următoare:
– principii noi de gestionare, rezultate din acelea din sectorul comercial și care vizează crearea unor agenții de apărare însărcinate să asigure bunuri și servicii în limitele unui buget dat;
– extinderea concurenței la serviciile de apărare, sub forma unor studii de piață și finanțări externe;
– îmbunătățirea metodelor de limitare a costurilor și reexaminarea priorităților în contextul unei reduceri a resurselor alocate.
Cooperarea economică este la fel de importantă în contextul restructurării industriei de apărare. Conversia acestei industrii reprezintă unul din domeniile specifice de interes reciproc pentru consultări și cooperarea între NATO și Rusia, pe de o parte, și între NATO și Ucraina, pe de altă parte.
Spre deosebire de instituțiile financiare specializate, NATO nu are mandatul sau resursele necesare pentru a finanța programele speciale de cooperare economică. Cu toate acestea, Alianța încearcă să promoveze dialogul și schimburile de date cu privire la experiența cu experții din țările partenere însărcinați cu gestionarea procesului de restructurare. Încurajarea acestui tip de cooperare demonstrează clar, din ce în ce mai mult, că nu există un model unic pentru restructurarea industriilor de apărare. Chiar dacă există unele probleme și provocări comune, fiecare țară are interesul de a respecta direcțiile care îi sunt specifice, ținând seama de mediul său politic, social și economic. Pentru a înțelege mai bine acest dualism și a trage concluziile potrivite, accentul cade în special pe analiza informațiilor practice cu privire la experiența din domeniul restructurării apărării. Această parte a activităților cuprinde studii de caz individuale și are la bază experiența unor numeroase agenții competente în domeniu ale administrațiilor naționale și serviciile privind gestionarea societăților private și publice, precum și a autorităților locale și regionale. Ea permite de asemenea să fie luate în calcul dimensiunile sectoriale și regionale ale restructurării apărării.
Cooperarea în acest domeniu se va baza în continuare pe aspectele practice ale restructurării și adaptării industriilor de apărare, ținând seama de diferențele regionale. La modul general, evoluția apărării, precum și reacția ofertei prin restructurări industriale și consecințele economice ale acestora din urmă trebuie să fie urmărite îndeaproape. De altfel, industriile de apărare și-au pierdut caracterul particular și sunt din ce în ce mai mult obligate să se adapteze cerințelor forțelor pieței. Este deci necesară analiza efectelor privatizării întreprinderilor pentru apărare asupra economiei.
Aspectele de securitate ale evoluțiilor economice sunt examinate în cadrul unui Colocviu anual al NATO și a altor seminarii și ateliere. Colocviul economic beneficiază de participarea experților din sfera afacerilor, universităților și administrațiilor naționale și internaționale și servește drept bază pentru schimburile de idei și experiența în domeniul economic. Printre temele care au fost recent studiate figurează dimensiunea socială și umană a evoluției și a reformelor economice în țările partenere la cooperare, stadiul de avansare al acestor reforme, implicațiile lor asupra securității, oportunitățile și constrângerile care apar în legătură cu acestea, precum și privatizarea în țările partenere.
SECȚIUNEA VI
Cooperarea în domeniul menținerii păcii
1. Cooperarea NATO – RUSIA
Comitetul director politico-militar / Grupul ad hoc (PMSC/AHG) pentru cooperarea în menținerea păcii, care face parte din EAPC, este organismul principal pentru consultări pe probleme politice și conceptuale în legătură cu menținerea păcii, și pentru schimbul de experiență și examinarea măsurilor practice de cooperare. PMSC/AHG răspunde periodic pentru activitățile sale în fața miniștrilor de Externe și ai Apărării, cu ocazia reuniunilor lor. Partenerii asistă la toate reuniunile PMSC/AHG. Irlanda, stat membru al OSCE interesat de aceste probleme și având o experiență particulară în menținerea păcii, participă la lucrările Grupului și are o contribuție activă. Un reprezentant al Președintelui în exercițiu al NATO asistă regulat la reuniunile Grupului, la care sunt uneori reprezentate și Națiunile Unite.
Pe parcursul lucrărilor, Grupul a redactat două rapoarte detaliate pe tema cooperării în menținerea păcii. Primul, cunoscut sub denumirea de "Raportul de la Atena", datează din 1993 și tratează abordările conceptuale pentru menținerea păcii. Cel de al doilea, "Documentul anexă la Raportul de la Atena" din 1995, reexaminează aceste probleme din perspectiva experienței acumulate din 1993 până în 1995.
În 1995, bazându-se pe vasta experiență acumulată în menținerea păcii, inclusiv din conflictul în fosta Iugoslavie, membrii Grupului ad hoc au redactat un compendium ca urmare a operațiunilor de menținere a păcii. Acest document reflectă experiența țărilor aliate și a țărilor partenere în domenii ca pregătirea, conducerea și aspectele operaționale ale acestor activități. Prin schimbul de experiență, țările membre ale Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic încearcă să stabilească noi abordări practice de menținere a păcii.
De la terminarea Războiului Rece, NATO vede în dezvoltarea relațiilor constructive și de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate și stabilitate, care trebuie să servească intereselor comunității internaționale. Bazându-se pe prima lor cooperare din cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cu începere din 1991, și pe decizia ulterioară a Rusiei de a adera la Parteneriatul pentru Pace, Alianța și Rusia au încheiat, la 22 iunie 1994, un acord vizând urmărirea "unui dialog și unei cooperări largi și importante", în afara activităților prevăzute în cadrul PpP. Un anumit număr de domenii au fost precizate pentru acest program de cooperare suplimentară, și alte teme au fost adăugate mai târziu.
Reuniunile între cele 16 țări membre ale Alianței și Rusia (denumite reuniunile celor "16+1") ținute la nivelul miniștrilor, ambasadorilor și experților, au permis organizarea unui schimb de informații și de consultări pe probleme de interes comun. Domeniile alese pentru dezvoltarea cooperării conțineau menținerea păcii, securitatea ecologică, știința și problemele umanitare. În ceea ce privește politica de informare, noi inițiative au fost întreprinse, printre care ameliorarea accesului la informații cu privire la NATO, în Rusia. Într-o primă etapă, un responsabil cu informarea despre NATO a fost trimis la Moscova, unde și-a început activitatea în cursul verii anului 1995.
De asemenea, au fost întreprinse inițiative și în alte domenii. La 20 martie 1996, un Memorandum de înțelegere în privința planurilor civile de urgență și a stadiului de pregătire pentru catastrofe, a fost semnat de către NATO și Ministerul Federației Ruse, pentru protecția civililor, situațiile de urgență și eliminarea consecințelor catastrofelor naturale (EMERCOM), în cadrul Parteneriatului pentru pace. Prin acesta, Federația Rusă se angaja să dezvolte cooperarea în acest domeniu cu țările NATO. Lucrările întreprinse ulterior și-au arătat rezultatele, mai ales prin crearea unui Centru euro-atlantic de coordonare a reacțiilor în caz de catastrofă și a unei Unități euro-atlantice de reacție în caz de catastrofă, în mai 1998.
O cooperare eficientă între Rusia și NATO pentru aplicarea aspectelor militare ale Acordului de pace din 1995 pentru Bosnia-Herțegovina, a adus o nouă dimensiune evoluției parteneriatului de securitate NATO-Rusia. Participarea trupelor ruse, alături de contingentele țărilor aliate și ale altor țări partenere, la IFOR condusă de NATO, căreia i-a urmat SFOR, este reflectarea unei responsabilități politice împărtășită de ambele părți. Ea demonstrează de o manieră concretă că NATO și Rusia pot colabora eficient la construcția securității cooperative din Europa, și a ajutat cele două părți să-și elimine ideile false pe care puteau să le aibă una despre cealaltă. Participarea unităților rusești la operațiunile din Bosnia a fost pregătită și susținută de către ofițeri ruși prezenți la SHAPE, care au avut un rol esențial în dezvoltarea relațiilor de muncă, aceștia dovedind un înalt nivel de eficacitate și profesionalism.
În acest context, la reuniunea din 10 decembrie 1996, ținută la Bruxelles, miniștrii afacerilor externe ai țărilor din NATO, au cerut Secretarului General să exploreze cu partea rusă posibilitățile de încheiere a unui acord cu privire la aprofundarea și lărgirea relațiilor NATO-Rusia, precum și oferirea unui cadru de dezvoltare viitoare. După patru luni de negocieri intense între dl. Solana, Secretar General al NATO, și dl. Primakov, în acea perioadă ministrul rus al afacerilor externe, a fost semnat un acord pe baza unui document intitulat "Actul fondator al relațiilor, cooperării și securității reciproce între NATO și Rusia". Acest Act a fost semnat la Paris, la 27 mai 1997, de către Secretarul general al NATO, șefii de stat și de guverne ai țărilor Alianței atlantice și Președintele Federației Ruse.
Actul fondator NATO-Rusia este expresia unui angajament de durată, la cel mai înalt nivel politic, pentru clădirea unei păci durabile și deschisă tuturor în zona euro-atlantică. El crează cadrul unui nou parteneriat de securitate, constituind una dintre etapele de edificare a unei Europe stabile. Actul permite Alianței și Rusiei să stabilească o relație mai directă, servind nu doar propriilor interese, ci și, într-o perspectivă mai largă, tuturor acelor state din zona euro-atlantică.
Cele patru secțiuni ale documentului expun principiile și mecanismele de funcționare a parteneriatului dintre NATO și Rusia. Preambulul descrie contextul în care acordul a fost semnat și subliniază determinarea fiecărei părți pentru realizarea obiectivelor individuale, reamintind că amândouă au cunoscut o transformare fundamentală de la sfârșitul Războiului Rece.
Secțiunea I a Actului fondator, enunță principiile de bază ale parteneriatului dintre NATO și Rusia. Pentru concretizarea acestui parteneriat, secțiunea a II-a prevede crearea unei noi instituții, Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (PJC), pentru consultări, cooperare și, în măsura posibilului, obținerea consensurilor și luarea deciziilor comune. Actul fondator încredințează PJC următoarele misiuni:
ținerea de consultări regulate pe o gamă largă de probleme în raport cu politica sau securitatea, descrise în secțiunea a III-a;
pe baza acestor consultări, ajungerea la inițiative comune pentru care NATO și Rusia și-ar da acordul sau ar acționa în paralel;
atunci când un consens ar fi atins, luarea de decizii și măsuri adiacente, în funcție de situație.
Odată cu punerea în aplicare a acestui acord, NATO și Rusia colaborează în multe domenii. PJC rămâne oricum total distinct de Consiliul Atlanticului de Nord, care este organul principal de decizie al NATO, însărcinat cu realizarea obiectivelor Tratatului.
NATO și Rusia se consultă și cooperează în special pe subiecte precum proliferarea armelor de distrugere în masă, schimbul de informații cu privire la forțele și politicile de apărare și securitate, pe probleme cu privire la armele nucleare, la conversia industriilor de apărare, pe cele relative la mediul înconjurător în raport cu apărarea, la pregătirea pentru situații de urgență din domeniul civil și pentru posibilele acțiuni adiacente, inclusiv operațiunile de menținere a păcii.
Secțiunea a IV-a abordează problemele politico-militare. Membrii NATO subliniază încă odată, în declarația din 10 decembrie 1996, că ei "nu au nici o intenție, nici un proiect și nici un motiv" pentru aducerea armelor nucleare pe teritoriul noilor țări membre ale Alianței, și nu au nici o interes în modificarea oricărui aspect al dispozitivului sau al politicii nucleare a NATO și nu prevăd nici o necesitate de a opera vreo modificare în viitor.
De asemenea, secțiunea invocă importanța pe care o are adaptarea Tratatului privind forțele armate convenționale în Europa (CFE) în contextul mai vast de securitate din zona NATO. Ea indică totodată că statele membre NATO și Rusia vor lucra la Viena, atât împreună, cât și cu alte state partenere la adaptarea Tratatului CFE, în scopul ameliorării viabilității și eficacității sale, ținând cont de evoluția mediului de securitate în Europa.
În același timp, această secțiune amintește declarația statelor membre NATO care afirmă că "în contextul actual și previzibil de securitate, Alianța își va îndeplini misiunea de apărare colectivă și celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilității și integrării mai mult decât prin folosirea permanentă a forțelor de luptă suplimentare".
Secțiunea a IV-a indică, la final, faptul că pentru a dezvolta cooperarea între instituțiile lor militare, NATO și Rusia "își vor întări consultările și cooperările politico-militare în cadrul PJC", grație unui dialog intensificat între înaltele autorități militare ale NATO, ale statelor membre și cele ale Rusiei. NATO și Rusia au convenit să stabilească misiuni militare la diferite niveluri, pe baza principiului reciprocității, pentru a favoriza acest dialog intens și pentru a aduce un suport elementelor militare din PJC.
Actul fondator reflectă, astfel, evoluția mediului de securitate în Europa și se constituie într-un angajament durabil de cooperare între NATO și Rusia. În afara încheierii de acorduri pe principii care stabilesc parteneriatul lor și pe domeniile specifice de cooperare politică și militară, NATO și Rusia au făcut din PJC un loc pentru consultări, de coordonare, de cooperare și de încercare a găsirii unor consensuri pentru problemele de securitate de interes comun. Consultările în cadrul PJC nu se limitează doar la problemele interne proprii NATO, statelor membre sau Rusiei. Actul fondator nu dă nici Rusiei, nici NATO un drept de veto asupra acțiunilor celeilalte părți, și el nu poate fi utilizat în așa fel încât să aducă prejudicii intereselor altor state. Rolul său consistă din întărirea cooperării dintre NATO și Rusia, și stabilirea posibilităților de luare a deciziilor și a măsurilor adiacente.
PJC a devenit deja un mijloc important de întărire a încrederii, de disipare a ideilor false, și de dezvoltare a unui program de consultări și cooperare. El se reunește în fiecare lună, la nivelul ambasadorilor și reprezentanților militari, și de două ori pe an la nivelul miniștrilor de Externe și ai Apărării, precum și la nivelul șefilor de Stat Major / Șefilor de Stat Major General. Poate să se reunească la nivelul șefilor de stat și de guvern.
La reuniunea PJC ținută la New York la 26 septembrie 1997, miniștrii Afacerilor Externe au aprobat programul de lucru al PJC pentru sfârșitul anului 1997. Acest program menționa diverse teme a fi supuse consultărilor dintre NATO și Rusia, în special situația din Bosnia-Herțegovina, neproliferarea, stăpânirea armamentelor și menținerea păcii.
Domeniile de cooperare practică cuprindeau reconversia ofițerilor, pregătirea pentru situații de urgență și ajutorul în caz de catastrofă. Erau de asemenea menționate măsuri vizând crearea altor structuri prevăzute în Actul fondator, printre care stabilirea de misiuni militare și crearea unui Centru de documentare al NATO la Moscova, precum și alte măsuri destinate a favoriza relațiile dintre Adunarea Atlanticului de Nord și Adunarea Federală a Rusiei.
Miniștrii afacerilor externe au aprobat programul de lucru pentru PJC pe anul 1998 la reuniunea de la Bruxelles, din 17 decembrie 1997. Ei au adoptat un calendar de consultări politice ce trebuia să se întindă până la reuniunea ministerială din primăvară și au decis să urmeze lucrările în curs, la nivel de experți pentru domenii ca menținerea păcii, planurile civile de urgență, problemele științifice și de mediu legate de apărare, precum și posibilitățile de cooperare în materie de armament. În același timp, au convenit să prevadă reuniuni la nivel de experți pentru probleme relative la armele nucleare, la convertirea din sectorul de apărare și la neproliferare.
În cursul reuniunii PJC ținută la Luxemburg, la 28 mai 1998, miniștrii Afacerilor Externe au redactat bilanțul aplicării programului de lucru pentru anul 1998 și au luat cunoștință de consultările avute asupra situației din Bosnia, crizei din Kosovo, menținerii păcii, asupra terorismului, problemelor nucleare și programelor de dezvoltare a infrastructurilor. Miniștrii au apreciat deschiderea Centrului de documentare NATO pe probleme de securitate europeană, la Moscova, în februarie 1998. Și-au manifestat, de asemenea, susținerea pentru dezvoltarea cooperării privind reconversia cadrelor militare. Activitățile prevăzute pentru anul 1998 conțineau organizarea de seminarii și de grupuri de lucru pe temele reconversiei cadrelor militare și menținerii păcii.
Grupul de lucru pe tema relațiilor NATO-Rusia a fost ținut la Moscova, în perioada 19-20 iunie 1998, cu ocazia aniversării unui an de la semnarea Actului fondator.
La 18 martie 1998, Federația Rusă și-a inaugurat oficial Misiunea de pe lângă NATO. Pentru a facilita cooperarea militară și de apărare, ea a numit un Înalt Reprezentant militar, al cărui birou face parte integrantă din această Misiune. La reuniunea lor din 28 mai 1998, de la Luxemburg, miniștrii Afacerilor Externe din PJC au hotărât că misiunile militare vor fi stabilite la sfârșitul anului 1998. Așa cum prevede Actul fondator, stabilirea misiunilor militare va implica detașarea ofițerilor de legătură ruși pe lângă comandamentele NATO precum și trimiterea ofițerilor de legătură NATO în Rusia.
Actul fondator oferă astfel bazele unui parteneriat de securitate stabil și durabil. Lucrările de punere în aplicare sunt pe calea cea bună, iar reuniunile PJC NATO-Rusia la nivel ministerial și de ambasadori, precum și contactele dintre militari, au contribuit la crearea unui nou spirit de cooperare și încredere.
2. Parteneriatul NATO cu Ucraina
Relațiile NATO cu Ucraina au început să evolueze curând după ce aceasta din urmă și-a obținut independența în 1991. Imediat Ucraina s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic și a rămas un participant activ de-a lungul întregii existențe a acestui organism. În 1994 s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace și s-a numărat printre membrii fondatori ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care a înlocuit NACC în mai 1997.
Președintele Kucima a vizitat NATO pe 1 iunie 1995, având o întrevedere cu Secretarul General, unde a semnalat dorința țării sale de a ridica la un nou nivel relațiile NATO-Ucraina. Trei luni mai târziu, în 14 septembrie 1995, ministrul de Externe Udovenko a vizitat NATO pentru a semna formal Programul individual al Ucrainei privind Parteneriatul pentru Pace și pentru a participa la o reuniune "16+1" cu Consiliul Atlanticului de Nord pe probleme legate de securitatea europeană. În aceeași zi NATO și Ucraina au emis o declarație de presă comună făcând publice principiile generale ale relațiilor NATO-Ucraina în cadrul PpP și în alte domenii. În martie 1996 s-a căzut de acord și asupra unui document de aplicare iar prima consultare în formulă "16+1" la nivelul Comitetului politic a avut loc în 3 aprilie 1996. Întâlnirile la nivel înalt au continuat în tot cursul anului 1996 și începutul lui 1997. A fost înființată și o misiune ucraineană la NATO, incluzând un reprezentant militar iar Ucraina este reprezentată și la Celula de Coordonare a Parteneriatului (PCC) din Mons, Belgia. În conformitate cu deciziile luate de Comisia NATO-Ucraina la reuniunea sa din 29 mai 1998, de la Luxemburg, un ofițer NATO de legătură a fost detașat la Kiev pentru a facilita participarea deplină a Ucrainei la PpP și pentru a consolida cooperarea dintre NATO și autoritățile militare ale Ucrainei în general. Ucraina rămâne un participant activ la activitățile PpP atât la Cartierul General al NATO cât și în țările partenere și aliate, găzduind și un număr de exerciții PpP pe teritoriul său.
Ucraina a adus contribuții semnificative la activitățile interanționale de menținere a păcii. În special, a avut o contribuție importantă la Forța de implementare (IFOR) din Bosnia constând într-un batalion de infanterie de 550 de persoane. În mod similar, participă și la Forța de stabilizare (SFOR) din Bosnia, contribuind cu un batalion de infanterie mecanizat și o escadrilă de elicoptere formată din 10 elicoptere grele în regim "la cerere", implicând, în total, 400 de persoane. Ucraina a participat și la Forța operativă internațională de poliție, precum și la forța ONU din Slavonia de Est.
Au avut loc evoluții semnificative și cu privire la cooperarea din alte sfere. Secretarul General Javier Solana a vizitat Ucraina în aprilie 1996 și ulterior în mai 1997 pentru a inaugura Centrul NATO de Documentare și Informare din Kiev, fiind primul centru de acest gen deschis de NATO într-o țară parteneră. De atunci, Centrul a jucat un rol crucial în diseminarea informațiilor despre NATO și în explicarea politicilor Alianței. Secretarul General a revizitat Ucraina în iulie 1998.
În timpul întâlnirii la vârf a șefilor de state și de guverne din țările membre NATO, ce a avut loc în iulie 1997 la Madrid, liderii NATO și președintele ucrainean Kucima au semnat "Carta pentru un parteneriat specific între NATO și Ucraina", ce fusese aprobat cu câteva săptămâni mai devreme, la Sintra, Portugalia. În Cartă țările membre NATO și-au reafirmat sprijnul pentru suveranitatea și independența Ucrainei, ca și pentru integritatea sa teritorială, dezvoltarea democratică, prosperitatea economică și statutul său de țară fără arme nucleare, precum și principiul inviolabilității frontierelor sale. Aceștia sunt factori cheie pentru stabilitatea și securitatea Europei Centrale și de Est, dar și a continentului ca întreg.
Decizia Ucrainei de a susține extinderea indeterminată a Tratatului asupra neproliferării cu arme nucleare (NPT) și contribuția sa la retragerea și dezactivarea armelor nucleare cu baza pe teritoriul său au fost primite cu căldură de NATO. Asigurările date Ucrainei, ca țară-parte a NPT fără arme nucleare, de către toate cele cinci state deținătoare de arme nucleare care fac parte din din Tratat au fost, la rândul lor, bine primite.
Pe 16 decembrie 1996 a fost semnat un Memorandum de înțelegere asupra planificării în situații de urgență civilă și pregătire în caz de dezastre, între NATO și Ucraina.
Ariile de consultări și cooperare între Ucraina și NATO, în special prin seminarii comune, grupuri comune de lucru și alte programe de cooperare acoperă o gamă largă de teme. Acestea includ, în mod curent, planificarea în situații de urgență civilă și pregătirea în caz de dezastre; relațiile militar-civil, controlul democratic al forțelor armate și reforma apărării în Ucraina; planificarea apărării, bugetul, politica, strategia și conceptele de securitate națională; conversia apărării; cooperarea militară și interoperabilitatea NATO-Ucraina; instrucția și exerciții militare; aspectele economice ale securității; probleme privind știința și tehnologia; aspecte ale securității mediului, incluzând siguranța nucleară; cercetarea și dezvoltarea aerospațială; coordonarea civilă și militară a administrării și controlului traficului aerian.
Relația dintre cele două entități este un proces dinamic, evolutiv. Există inițiative și în domenii auxiliare precum reforma apărării, relațiile civil-militar și reforma armatei, planificarea și coordonarea resurselor. Recent a fost înființat un Grup comun de lucru NATO-Ucraina (JWG) asupra reformei apărării în scopul continuării eforturilor în aceste domenii.
Consiliul Atlanticului de Nord se reunește periodic cu reprezentanții ucraineni, ca o regulă nu mai puțin de două ori pe an, în cadrul unui for denumit Comisia NATO-Ucraina, înființat de Cartă. Rolul Comisiei este de a evalua aplicarea Cartei și de a discuta modurile de îmbunătățire sau de dezvoltare a cooperării.
În mai 1998, la o reuniune a Comisiei NATO-Ucraina la nivelul miniștrilor de Externe, s-a căzut de acord asupra dislocării unui ofițer NATO de legătură la Kiev, în vederea facilitării participării depline a Ucrainei la PpP și, mai general, a consolidării cooperării dintre NATO și armata Ucrainei.
3. Dialogul mediteranean al Alianței
Securitatea europeană este strâns legată de securitatea și stabilitatea din zona Mediteranei. Dimensiunea mediteraneană este una din componentele de securitate ale arhitecturii europene de securitate. Prin urmare, dialogul inițiat de NATO în 1994 cu șase țări din regiunea mediteraneană: Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc și Tunisia, a constituit o evoluție firească.
Dialogul mediteranean își are originea în Declarația summit-ului de la Bruxelles din ianuarie 1994. Șefii de state și de guverne din țările membre NATO s-au referit la evoluțiile pozitive în procesul de pace din Orientul Mijlociu ca la o "cale de a lua în considerare măsurile de promovare a dialogului, înțelegerii și construirii încrederii între țările din regiune" și au încurajat "toate eforturile ce duc la întărirea stabilității regionale". La reuniunea din decembrie 1994, miniștrii de Externe din țările NATO au declarat disponibilitatea lor "de a stabili contacte, în funcție de fiecare caz în parte, între Aliați și țările mediteraneene nemembre în vederea contribuției la întărirea stabilității regionale". În acest scop, ei au îndemnat Consiliul în sesiune permanentă "să continue analizarea situației, dezvoltarea detaliilor dialogului propus și inițierea unor contacte preliminare corespunzătoare". Aceasta a dus, în februarie 1995, la invitarea Egiptului, Israelului, Mauritaniei, Marocului și Tunisiei să participe într-un dialog cu NATO. În noiembrie 1995 o astfel de invitație a fost făcută și Iordaniei.
Scopul Dialogului este de a contribui la securitatea și stabilitatea în Mediterana, de a realiza o înțelegere reciprocă mai bună și de a corecta percepțiile greșite cu privire la NATO între țările Dialogului mediteranean.
Dialogul este progresiv și, în principiu, este bazat pe relații bilaterale între fiecare țară participantă și NATO. Totuși, el permite efectuarea unor reuniuni multilaterale în funcție de fiecare caz în parte. Oferă tuturor partenerilor mediteraneeni aceeași bază pentru consultări și activități comune, având ca scop întărirea celorlalte eforturi internaționale ce implică țările mediteraneene, cum ar fi cele întreprinse de procesul de la Barcelona, procesul de pace din Orientul Mijlociu, UEO și OSCE, fără însă a dubla aceste eforturi sau a intenționa să creeze o diviziune a muncii.
Dialogul mediteranean constă într-un dialog politic combinat cu participarea la activități specifice.
Dialogul politic cuprinde consultări politice bilaterale obișnuite. Acestea oferă posibilitatea prezentării unor largi expuneri cu privire la activitățile NATO, incluzând programele sale de deschidere și parteneriat, adaptarea sa internă și abordarea generală a construirii structurilor cooperative de securitate. La rândul lor, țările Dialogului mediteranean sunt invitate să-și exprime opiniile asupra stabilității și securității în regiunea mediteraneană.
Țările Dialogului mediteranean au fost invitate să participe la activități specifice cum ar fi planificarea în caz de urgență civilă, a informațiilor și științei și de a urma cursuri în școlile NATO în domenii ca menținerea păcii, controlul și verificarea armelor, responsabilitatea forțelor armate cu referire la protecția mediului, planificarea în situații de urgență civilă și cooperarea NATO privind securitatea Europeană. Participarea la aceste cursuri se realizează prin auto-finanțare. În scopul sporirii transparenței au fost adăugate și alte activități specifice.
Dialogul mediteranean al NATO a evoluat într-un ritm constant din momentul lansării sale în 1994. În 1997, summit-ul de la Madrid i-a adăugat o nouă și mai dinamică direcție prin înființarea unui Grup de cooperare mediteraneană. Prin implicarea directă a statelor membre ale Alianței în discuțiile politice cu țările membre ale Dialogului, acum există un nou for necesar schimbului de opinii asupra unei game largi de probleme relevante pentru situația securității din Mediterana, ca și dezvoltării viitoare a Dialogului.
CAPITOLUL V
RAPORTURILE ROMÂNIEI CU ACEASTĂ ORGANIZAȚIE
ÎNAINTE DE A DEVENI MEMBRĂ ȘI DUPĂ
SECȚIUNEA I
Semnificația Summit-ului de la Praga
pentru România
Summit-ul NATO de la Praga (21 – 22 noiembrie 2002) va rămâne cu siguranță drept un moment cu o semnificație deosebită în istoria Alianței. Praga a constituit un început de drum. Praga înseamnă transformarea Alianței. Tema Summit-ului „Noi capacități, noi membri, noi relații” exprimă cu claritate că la Praga au fost analizate toate aspectele adaptării Alianței la evoluția mediului de securitate global. Noul mediu de securitate implică, pe de o parte, misiuni noi pentru Alianță, iar pe de altă parte, redefinirea capacităților pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea noilor misiuni.
Lărgirea NATO. Summit-ul de la Praga a prilejuit a doua extindere a NATO, prin lansarea invitației politice de aderare la Alianța Nord-Atlantică către șapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Lărgirea NATO a cuprins, astfel, trei direcții strategice: nordul (țările baltice), centrul și sud-est-ul Europei. Includerea celor șapte țări în Alianță, după Polonia, Republica Cehă și Ungaria, invitate în 1997, a contribuit la consolidarea continuității teritoriului NATO și la extinderea spațiului de stabilitate și securitate al Alianței de la Marea Baltică la Marea Neagră. Ideea dezvoltării unei astfel de inițiative a fost conturată la Reuniunea miniștrilor apărării din țările NATO (6 iunie 2002) și are în vedere reajustarea unei inițiative similare adoptate la Summit-ul NATO de la Washington din 1999. Summit-ul de la Praga consacră astfel o nouă inițiativă denumită „Angajamentul de la Praga privind Capacitățile”.
Distincția majoră față de inițiativa precedentă a NATO se referă la reducerea deficiențelor în capacitățile aliate, pe opt sectoare operaționale cheie: apărarea împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, informații și supraveghere, detectarea țintelor; sistemul de supraveghere la sol; comandă, control și comunicații, eficiența de luptă, inclusiv muniții de înaltă precizie, transport strategic aerian și maritim, capacități de realimentare în aer, capacități dislocabile pentru sprijinirea forțelor combatante. Forța de Reacție a NATO – Inițiativa NATO Response Force a fost lansată cu prilejul reuniunii informale a miniștrilor apărării ai statelor membre NATO, care a avut loc la Varșovia (24-25 septembrie 2002). Ea vizează constituirea unei forțe de reacție rapidă a NATO, cu un efectiv de aproximativ 21.000 militari, compusă din elemente terestre, aeriene și navale și dispunând de o capacitate de desfășurare în termen scurt (7 zile), puternic susținute logistic și informativ. Acest mecanism va constitui instrumentul de proiecție a forței NATO dincolo de granițele Alianței. Perioada de timp, de aproximativ doi ani, prevăzută pentru crearea și operaționalizarea forței, subliniază importanța acordată inițiativei în procesul de restructurare și modernizare a NATO în perspectiva noilor amenințări asimetrice ale secolului XXI.
România a salutat lansarea inițiativei Forța de Reacție NATO (FRN) și a anunțat intenția de a participa, ca viitor membru NATO, la constituirea și operaționalizarea FRN. România va înainta o ofertă care să demonstreze credibilitatea potențialului politico-militar românesc.
Odată cu sfârșitul Războiului rece, NATO a considerat că dezvoltarea unor relații constructive și de cooperare cu Rusia prezintă un element cheie al stabilității și securității în Europa. La 27 mai 1997 s-a semnat la Paris „Actul Fondator privind Relațiile Mutuale, Cooperarea și Securitatea între NATO și Federația Rusă”. Prin acest document s-a convenit înființarea Consiliului permanent comun NATO-Rusia, care s-a întrunit pentru prima dată la 18 iulie 1997. La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperare al Alianței-Consiliul NATO-Rusia. Cu aceeași ocazie, s-a semnat Declarația privind relațiile NATO-Rusia (Declarația de la Roma).
La Summit-ul NATO de la Praga, șefii de stat și de guvern din statele membre NATO au adoptat decizia de a invita România să înceapă negocierile de aderare la Alianță. Alături de România, au mai primit invitații de aderare Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia și Slovenia. Decizia de invitare a României în vederea lansării negocierilor de aderare la NATO este un eveniment de importanță majoră pentru țara noastră. Practic, România a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale. Momentul Praga reprezintă etapa decisivă pentru ca România să devină membru al NATO. Este însă numai primul pas – pasul simbolic. Eforturi importante au fost dedicate negocierilor de aderare și pregătirii procesului de ratificare a aderării. Pe plan intern, a urmat o perioadă de transformări majore, în vederea atingerii, în toate privințele a standardelor NATO. Prin aderarea la NATO, România se alătură unei familii din care, cel puțin spiritual și cultural, a făcut întotdeauna parte. Interesele vitale de securitate și apărare a țării vor fi garantate de alte state. În același timp, România va contribui ea însăși la garantarea securității și apărării altor state.
SECȚIUNEA II
Etapele procesului de aderare a României la NATO
1. România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România devine primul stat care răspunde invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membrii în NATO.
2. În aprilie 1999 a fost lansat Planul Național de Aderare (PNA), destinat susținerii, pregătirii statelor doritoare să devină membre NATO. Prin intermediul acestui mecanism, NATO și statele candidate au cooperat în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în direcția pregătirii aderării la Alianță.
3. La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.
4. Cele trei Planuri Naționale Anuale de pregătire a aderării statelor candidate la NATO, deja încheiate, au permis Alianței cunoașterea aprofundată a reformelor întreprinse de statele invitate. În același timp, experiența ciclurilor succesive ale PNA a oferit statelor invitate o bază solidă pentru înțelegerea principiilor Alianței și a modului în care se desfășoară activitatea acesteia. Acest lucru a făcut posibilă reducerea perioadei de derulare a convorbirilor de aderare a statelor invitate la NATO, la numai două runde de negocieri de aderare, față de cinci în cazul Cehiei, Poloniei și Ungariei.
a. Prima rundă de convorbiri de aderare a României la NATO, care s-a desfășurat la 13 decembrie 2002, la Bruxelles, a avut ca temă asumarea, de către România, a obligațiilor de natură politică și militară pe care le implică statutul de membru al Alianței.
b. Cea de-a doua rundă a convorbirilor de aderare a României la NATO, care a avut loc la Bruxelles, la 9 ianuarie 2003, a avut ca temă asumarea, de către România, a obligațiilor privind resursele, securitatea informațiilor și obligațiile juridice rezultate din calitatea de membru NATO.
c. Suplimentar, România, similar celorlalte state invitate, a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor necesare facilitării integrării în Alianță, document discutat cu statele aliate și aprobat de către Guvern și Președintele României.
5. Calendarul a fost anexat la scrisoarea privind confirmarea interesului, voinței și capacității României de a-și asuma obligațiile ce decurg din statutul de membru al Alianței, pe care ministrul Afacerilor Externe a transmis-o Secretarului General al NATO, înaintea ceremoniei de semnare a Protocoalelor de aderare din 26 martie 2003.
6. O dată cu semnarea Protocoalelor de aderare, s-a demarat procesul de ratificare a protocoalelor de către statele aliate, în conformitate cu procedurile interne specifice. Totodată, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate sunt implicate treptat în activitățile acesteia, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.
7. După finalizarea procesului de ratificare, Secretarul General al NATO, în numele statelor aliate, adresează viitoarelor state membre invitația formală de a adera la Tratatul Nord-Atlantic. Pe baza acesteia, statele invitate adoptă, potrivit procedurilor naționale, legi prin care se aprobă aderarea la Tratatul de la Washington și trimit instrumentele de aderare la Departamentul de Stat al SUA, care este depozitarul Tratatului de Washington. După finalizarea acestor proceduri, cele șapte state care au primit la Praga invitația de a adera la NATO, vor putea participa în calitate de membrii cu drepturi depline la următorul Summit al Alianței, prevăzut pentru iunie 2004.
SECȚIUNEA III
Viitorul rol politic al României în NATO
Prin decizia de invitare a României în vederea inițierii negocierilor de aderare, aliații au confirmat importanța României ca verigă indispensabilă între flancul nordic și cel sudic al Alianței. În calitate de membru NATO, România va avea potențialul și capacitatea de a participa activ în cadrul Alianței, atât în operațiunile și misiunile acesteia, cât și în planul inițiativelor și evoluțiilor conceptuale.
Rolul politic al României în cadrul NATO va fi definit de următoarele coordonate:
Aliat direct interesat de menținerea și sporirea relevanței NATO.
România face parte dintre statele care depune eforturi pentru ca NATO să devină principala alianță de apărare colectivă și securitate activă în plan global. România participă astfel la procesul de adaptare a strategiilor și structurilor aliate, deoarece dorește să contribuie la sporirea eficienței NATO.
– Promotor al consolidării relației trans-atlantice.
România consideră că este important ca SUA să fie în continuare implicate în afacerile europene, în principal în domeniul securității. România este interestă într-o relație trans-atlantică puternică și durabilă, care să confirme comunitatea obiectivelor fundamentale de o parte și de alta a Atlanticului.
Catalizator al consensului în cadrul Alianței.
România a demonstrat, în special prin exercitarea în 2001 a Președenției OSCE, că are capacitatea de a-și asuma în plan politic un rol de mediator al consensului. Într-o alianță extinsă, cu 26 de membri, România va sprijini obținerea consensului necesar în procesul de luare a deciziilor.
Generator de idei și inițiative.
România nu este interesată doar să se integreze pe deplin, cât mai curând, în NATO, ci și să fie un stat membru respectat, care, încă de la început, să aibă inițiative și să ofere idei și concepte în slujba consolidării noului rol al Alianței definit la Praga. Ca și alte state invitate, România se alătură NATO cu o perspectivă nouă, cea a unei țări care a parcurs un proces de transformare profundă.
Contributor cu expertiză în probleme regionale.
România dorește să continue rolul de factor de stabilitate și cooperare în Europa de sud-est pentru susținerea procesului de integrare europeană și euro-atlantică a statelor din regiune. În același timp, România va încuraja dezvoltarea relațiilor dintre NATO și statele din Caucaz și Asia Centrală, pornind de la bunele sale relații de cooperare cu statele din aceste regiuni.
Un purtător de cuvânt al intereselor statelor partenere.
România are relații tradiționale cu toate statele partenere NATO. În cadrul NATO, România va oferi expertiză și va susține dezvoltarea cooperării dintre Alianță și statele membre ale Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) sau ale Dialogului Mediteraneean.
Susținător activ al pregătirilor de aderare ale statelor candidate la NATO.
România va împărtăși din experiența sa statelor din regiune angajate în procesul de aderare la NATO și va susține, în continuare, politica „ușilor deschise” a Alianței.
CAPITOLUL VI
SUMMIT-UL NATO DE LA BUCUREȘTI
SECȚIUNEA I
Contextul politico-strategic al desfășurării Summit-ului
NATO de la București
Între zilele de 3 și 4 aprilie s-a desfășurat la București summit-ul NATO 2008.A fost o întâlnire a superlativelor, desfășurată în cea mai mare clădire din Europa, la care au luat parte toți conducătorii statelor din NATO.În plus, la summit au participat președintele afgan Hamid Karzai , delegații din Macedonia și Republica Moldova , secretarul general al ONU , Ban Ki-moon, președintele CE, Jose Manuel Durao Barroso și președintele rus Vladimir Putin .Astfel, la București a avut loc cel mai mare summit din istoria Alianței Nord-Atlantice, cu 3000 de delegați oficiali.
Întrunirea șefilor de stat și de guverne de la București s-a desfășurat într-un context internațional marcat de combinația unor tendințe structurale cu factori conjuncturali.Considerăm că cele mai importante elemente ale contextului politico-strategic în care a avut loc summit-ul NATO ar fi următoarele:
1.Statele Unite ale Americii se confruntă cu o accentuată scădere a forței și prestigiului internațional în condițiile în care:
Angajamentele militare luate de Administrația Bush Jr. în Afganistan, respectiv Irak în loc să întărească puterea și prestigiul Americii, le-au diminuat.Statele Unite au câștigat relativ ușor războiul militar contra regimului Saddam Hussein, dar sunt pe punctul de a pierde pacea administrativă instalată cu extrem de mari eforturi , pe fondul unor violențe continue, din regiunea Golfului. În Afganistan, în ciuda prezenței militare NATO ( ISAF), talibanii exercită o masivă influență în rândul societății tribale, iar sursele amenințărilor asimetrice (în primul rând producția de droguri care ajunge în Occident și care este folosită pentru finanțarea terorismului militar) nu se află sub controlul forțelor militare occidentale și cu atât mai puțin a autorităților afgane. Insuccesele militare americane au determinat punerea sub semnul întrebării a viabilității și realismului strategiei neo-conservatorilor americani în politica internațională.Elementul cheie care este pus în discuție este cel al credinței ( împărtășite de neo-consevatori ) că forța militară este suficientă pentru a gestiona eficient afacerile globale.
Or, situația din Afganistan și Irak a demonstrat faptul că puterea militară este ineficientă și insuficientă pe termen lung dacă nu este însoțită de măsuri politice și schimbări societale;
b.Economia americană trebuie să facă față unor multiple presiuni, iar declararea oficială a recesiunii devine aproape o certitudine , în condițiile căderii burselor și a crizei unor instituții bancare considerate a fi inexpugnabile.Căderea dolarului american în raport cu moneda europeană și yen-ul japonez nu face decât să mărească scepticismul internațional în legătură cu forța economică a Statelor Unite și cu competența actualei sale conduceri politice;
c.Președintele George Bush se află în ultimul an al mandatului, iar prestigiul său în Statele Unite a ajuns la cote foarte scăzute.Mass-media din SUA îl tratează cel mai adesea într-o notă ironică pe actualul președinte , iar acest mod de a-l privi pe ,,cel mai puternic om al lumii ” nu putea să rămână fără consecințe în plan internațional, în sensul diminuării prestigiului , concomitent cu alterarea imaginii și a prestigiului SUA. Șansele ca președintelui G.W.Bush să-i urmeze în funcție un alt membru al Partidului Republican (John McCain ) sunt considerate a fi minime, fiind așteptat ca viitorul președinte democrat ( fie Hillary Clinton ,fie Barack Obama) să aibă noi abordări în politica internațională.
2.Uniunea Europeană este prinsă încă în jocul contradicțiilor interne:
Tratatul revizuit de la Lisabona este un pas înainte pentru ieșirea din blocajul determinat de respingerea Tratatului Constituțional, dar el nu pune bazele unei autentice Europe Federale, care să fie dotată cu instituțiile necesare pentru o politică unitară a celor 27 de state membre;
Între ,,Noua ” și ,,Vechea” Europă în privința relației cu Statele Unite și, subsecvent, cea cu Federația Rusă există semnificative diferențe de viziuni.Central est-europenii sunt mult mai atlanticiști și mai alergici la Rusia, în timp ce cuplul franco-german își proiectează puterea la nivel internațional prin menținerea unui echilibru între Statele Unite și Federația Rusă;
La Paris preocuparea principală nu este Estul, mult prea îndepărtat ,ci Sudul,președintele Nicolas Sarkozy dorind să atragă Europa, implicit Germania, în crearea Uniunii Mediteraneene , cerând astfel liniștea necesară pentru dezvoltarea acestui ambițios proiect.Desigur,la Paris este conștientizat faptul că Estul nu poate fi pe deplin ignorat, dar relația cu Rusia se află, pentru moment, pe un loc secundar în agenda de priorități a președinției Franței;
Uniunea Europeană și-a dobândit în ultimul deceniu un mare prestigiu internațional, acesta însă trebuie susținut pentru a deveni o putere globală, atât de mărirea forței economice cât și a capabilităților militare. Cetățenii europeni sunt mai interesați de sistemul de securitate socială decât de sistemul de securitate militară. Iar acest dezechilibru , generator de tensiuni, dintre ambițiile politicienilor, raționalitatea analiștilor și consumerismul cetățenilor se reflectă în ambiguitatea europenilor în privința angajamentelor militare directe, fie că este vorba de bani sau de trupe.
3. Rusia sub Vladimir Putin a recâștigat aproape tot ceea ce a pierdut, sub aspectul influenței internaționale, în timpul lui Boris Elțân. Pas cu pas, Vladimir Putin a reușit să pună sub control oligarhia rusă, iar această operațiune i-a adus admirația ( secretă ) a Occidentului .În raporturile cu Statele Unite și Uniunea Europeană a fructificat slăbiciunile liderilor săi politici precum și nevoia acestora de aavea neutralitatea Rusiei în conflictele din Irak și Afganistan. Creșterea prețurilor la hidrocarburi au oferit Moscovei resursele necesare pentru redresarea situației sociale precum și pentru noi investiții în sectorul militar. Rusia a devenit o piață foarte interesantă pentru companiile occidentale.
Strategia lui Vladimir Putin pentru recâștigarea influenței internaționale pentru Rusia a constat în : a) atragerea în formate multilaterale a unor actori care în mod normal au constrângeri impuse de apartenența la instituții / organizații internaționale ; b) intrarea în formate multilaterale în chestiuni în care interesul rusesc este mai degrabă de a încetini un proces sau chiar de a-l bloca printr-un drept de veto (Cvartetul pentru Orientul Mijlociu, formatul de negociere pentagonal pentru Transnistria ș.a.).
Un alt instrument frecvent utilizat de Federația Rusă este arma energetică, având două componente: a) de presiune și șantaj pentru vecinii insuficient de docili; b) de beneficiu pentru parteneri strategici , precum Germania sau pentru a genera o dependență care să pară acceptabilă,în schimbul prieteniei politice ( statele de pe culoarul South Stream).
În sfârșit, dar nu mai puțin important , consecință directă a doctrinei ,,democrației suverane”, Vladimir Putin și-a desemnat cu de la sine putere succesorul, chiar dacă acesta, Dmitri Medvedev, a dobândit votul popular în cadrul unor alegeri care nu pot fi considerate ,,libere și corecte”, potrivit standardelor OSCE.În acest fel a transmis Occidentului mesajul că el , Vladimir Putin, își păstreză în continuare influența, în timp ce șefii de state sau de guverne din statele cu democrații liberale sunt nevoiți să treacă testul alegerilor cu final imprevizibil și să accepte că evoluția lor în funcții de conducere durează cel mult două mandate. Rezultatul cumulului de factori prezentați anterior a putut fi lesne observat la București: Rusia este tot mai mult considerată nu doar o putere regională, ci o superputere, iar Vladimir Putin este admirat , cu pragmatism în Europa, dar și în Statele Unite, trecându-se adesea cu vederea metodele utilizate pentru dobândirea succesului.
SECȚIUNEA II
Definirea obiectivelor Alianței pentru Summit
Stabilirea agendei summit-ului NATO a fost rezultatul unui proces decizional și politico-diplomatic foarte complex, desfășurat pe durata mai multor luni, asupra căruia au trebuit să cadă de acord responsabilii militari de la Cartierul general de la Bruxelles cu statele membre. Înaintea Summit-ului de la București s-au desprins cinci mize importante pentru întâlnirea din România:
1.Reforma Alianței: este un subiect asupra căruia toată lumea a fost de acord,doar că noțiunii de ,,reformă” i s-au conferit înțelesuri diferite.Nu s-a pus problema redefinirii conceptului de securitate, pentru că nu există un acord între cele două școli asupra misiunilor NATO.O primă viziune este cea americană, care dorește să transforme NATO într-o organizație de securitate globală, într-un dublu sens:geografică- prin politica de extindere și parteneriat; tematică ,devenind dintr-o alianță defensivă una ofensivă, prin aplicarea doctrinei loviturii preventive.Europenii, francezii dar și germanii, sunt promotorii unei alte viziuni, în care NATO rămâne o structură de apărare și securitate colectivă, cu o arie de acțiune geografică limitată.Potrivit acestei viziuni, de articolul 5 din Tratat nu ar trebui să poată dispune decât statele europene care au și perspectiva apartenenței la Uniunea Europeană.
2. Extinderea. Diferențele de viziune asupra rolului NATO s-au reflectat și în ceea ce privește extinderea Alianței. Există două categorii de state în legătură cu care s-a pus problema de a fi cooptate , mai devreme sau mai târziu, în NATO. O primă categorie o formează statele din Balcanii de Vest, Albania, Croația, Macedonia, care se consideră că au îndeplinit standardele politice pentru a fi membre NATO. Singura problemă era cea a Macedoniei, care trebuia să-și reglementeze contenciosul în privința numelui cu Grecia.
A doua categorie de state sunt cele care au aparținut fostei Uniuni Sovietice, Ucraina și Georgia. Americanii, canadieni, și majoritatea statelor din ,, Noua Europă” au susținut acordarea unui Plan de Acțiune în vederea Aderării ( MAP). Germania și Franța au anunțat încă înaintea întâlnirii de la București că vor face uz de veto în cazul Ucrainei și Georgiei, considerând că:
a) atât Ucraina cât și Georgia nu au atins gradul de stabilitate democratică necesar unui stat membru NATO;
b) în Ucraina opinia publică favorabilă aderării țării lor la structura politico-militară occidentală este minoritară.
În plus, Ucraina nu a oferit răspunsuri credibile în legătură cu chestiunea flotei ruse de la Sevastopol .
c) Georgia are probleme teritoriale serioase ( Abhazia, Osetia de Sud), a căror rezolvare depinde de Federația Rusă. Înglobarea Georgiei în NATO, cu aceste probleme nerezolvate, ar putea pune Alianța în postura în care un stat membru ar cere activarea articolului 5 ar fi invocat de un stat membru, dar nu ar fi pus în aplicare principiul indivizibilității apărării colective, ce rost ar mai avea existența NATO.
3.Apărarea anti-rachetă. În cadrul NATO discuția principală nu a vizat necesitatea unui sistem militar capabil să apere Occidentul de atacurile aeriene, ci costurile pentru acoperirea lui. Desigur,Federația Rusă este împotriva sistemului anti-rachetă, nu atât din rațiuni militare ( sistemul militar American este conceput a fi defensiv) cât din motivații politic, considerând că acesta i-ar prejudicia securitatea.Proiectul discutat intens înaintea Summit-ului de la București a fost cel pentru apărarea flancului nordic al NATO, prin amplasarea a 10 interceptoare americane în Polonia și a unei stații radar în Cehia.În același timp, însă, miza statelor europene este conectarea sistemului anti-rachetă european cu cel al NATO, pentru a oferi protecție și zonelor care nu sunt acoperite de dispozitivul american (Europa de Sud).
4.Afganistan. A devenit deja un loc comun faptul că Afganistanul poate fi un ,,test” decisiv pentru funcționalitatea Alianței Atlantice. Canada a amenințat cu retragerea contingentelor sale, Germania își ține militarii în zonele mai puțin periculoase din estul Afganistanului . Franța a lăsat să se înțeleagă faptul că își va trimite întăriri militare, ca parte a unei strategii politico-militare în Afganistan. Atât în cadrul NATO cât și în interiorul Uniunii Europene au fost deseori criticate deficiențele de coordonare dintre activitățile militare și cele politice, adică între ISAF și președintele Hamid Karzai.
5.Revenirea Franței în Comandamentul NATO.Subiectul nu a reprezentat obiectul unor polemici publice, însă trebuie privit din perspectiva mai amplă a raporturilor dintre Franța și Statele Unite, dintre Uniunea Europeană și America. Președintele Nicolas Sarkozi dorește să readucă Franța în NATO în contextul reevaluării de la Paris a relației trans-atlantice.Președintele Franței a renunțat la americo-scepticismul predecesorilor săi, dorind, pe de o parte, ca statul francez să-și recâștige rolul internațional, inclusiv prin implicarea reală în conducerea NATO, iar pe de altă parte, dorește să întărească Politica Europeană de Securitate și Apărare prin realizarea unei mai mari sinergii cu Alianța Atlanticului. Acest obiectiv este cu atât mai important cu cât Franța preia de la 1 iulie a.c. președinția UE, iar întărirea PESA este un obiectiv european. De asemenea, aniversarea a 60 de ani de existență a NATO va fi realizată printr-un summit organizat în comun de Franța și Germania( Strasbourg și Kehl).
SECȚIUNEA III
Rezultatele Summit-ului și semnificația lor
1.Elementul cel mai important care s-a aflat pe agenda politică a Summit-ului NATO de la București a fost accelerarea extinderii spre est a Alianței, prin acordarea unui Plan de Acțiune în vederea Aderării pentru Ucraina și Georgia. Deși Statele Unite au susținut deschis o atare decizie, iar George Bush a promis acest lucru la Kiev în 1 aprilie a. c., decizia Summit-ului reprezintă o înfrângere a viziunii neo-conservatoare. Este prima dată de la fondarea Alianței Nord-Atlantice când Statele Unite sunt blocate de un veto al partenerilor europeni.
Întrebarea care se ridică este dacă eșecul acordării MAP pentru Ucraina și Georgia reprezintă un semnal important pentru încheierea epocii unipolare ? În opinia noastră, din analiza structurii sistemului internațional, Statele Unite rămân în continuare unica superputere, din perspectiva resurselor lor economice și militare precum și a celor civilizaționale.Așadar,rezultatele Summit-ului NATO de la București nu reprezintă un argument credibil pentru a susține că ne aflăm în situația trecerii imediate la o ordine mondială multipolară. Eșecul cel mai important al Statelor Unite, amânarea acordării MAP pentru Ucraina și Georgia , are explicații multiple:
a) cuplul franco-german rămîne fidel viziunii sale de menține NATO ca o structură regională, nu una globală ;
b) acordarea MAP, deci a perspectivei unei integrări rapide, unor state care nu au ajuns la nivelul unor democrații consolidate și care au în plus și probleme teritoriale (Georgia) cu Federația Rusă, respectiv o slabă susținere internă pentru apartenența la NATO ( Ucraina)ar fi fost o decizie imprudentă, mai ales în condițiile incertitudinilor din Statele Unite în legătură cu viitorul președinte și agenda sa de politică internațională. Nu credem că este întîmplător faptul că reanalizarea oportunității acordării MAP pentru Ucraina și Georgia se va face în luna decembrie a.c., adică după alegerile prezidențiale din Statele Unite ;
c) împotrivirea cuplului franco-german trebuie corelată și cu relația acestora cu Rusia, atât la Berlin cât și la Paris considerându-se că menținerea unor relații politice pozitive cu Moscova va vea influență și asupra celor economice( a prețului energiei în special, de care este interesată Germania ) Însă nu trebuie considerat că, cel puțin pe termen mediu, relațiile dintre cuplul franco-german și Rusia vor deveni mai importante decât cele dintre Berlin –Paris și Washington.Atât Nicolas Sarkozy cât și Angela Merkel sunt atlanticiști convinși, iar după alegerile din noiembrie din SUA, este de așteptat ca dialogul dintre Europa și America să cunoască un nou avânt.
Decizia amânării acordării MAP, dar și împuternicirea miniștrilor de externe ai Alianței de a face acest lucru, dacă va fi oportun, în decembrie a.c. ( art.23 din Declarația Summit-ului de la București) transmite mesaje importante Ucrainei și Georgiei:
__ dacă vor să fie membre ale NATO trebuie să se concentreze mai mult asupra reformelor organice, pentru întărirea democrației și a economiei de piață ;
__ dacă vor să fie membre ale NATO trebuie să-și rezolve problemele teritoriale, respectiv relațiile tensionate cu Rusia ;
__ statele membre NATO nu sunt de acord cu acordarea unui drept de veto pentru Rusia , în pofida retoricii sale belicoase , punându-se problema nu ,,dacă”,ci ,,când” Ucraina și Georgia vor fi membre ale Alianței.
2.Una dintre surprizele Summit-ului NATO de la București a fost amânarea invitării Macedoniei de a adera la organizație, până când aceasta își va rezolva problema numelui(art. 20 din Comunicat). Veto-ul Greciei, susținut din solidaritate și de alte state europene, ar putea avea consecințe în Balcani, prin accentuarea diferențelor dintre fundamentalismele etno-culturale albanez, macedonean, sârb și chiar grec.În același timp, însă, decizia de la București ar putea fi trecută și în responsabilitatea Departamentului de Stat al SUA, care nu au exercitat suficient de eficient rolul de mediator între Skopje și Atena.
3. Apărarea anti-rachetă este unul dintre subiectele cu o mare încărcătură strategică.Dacă la Summit-ul NATO de la Riga (2006) problema era la nivel de studiu de fezabilitate, la București s-a semnat acordul dintre Statele Unite și Cehia pentru realizarea acestui proiect. Negocierile dintre SUA și Polonia nu s-au finalizat încă. Scutul anti-rachetă american lasă însă aproximativ 20% din Europa ( Europa de Sud-Est, inclusiv sudul Italiei) în afara protecției unor potențiale atacuri venite din partea Iranului sau Coreei de Nord .Statele Unite nu sunt încă de acord să plătească pentru extinderea proiectului inițial . La București nu s-a ajuns la o soluție pentru a oferi protecție întregii Europe. Una dintre soluțiile discutate a fost construirea unui scut complementar celui NATO , prin acorduri bilaterale cu Statele Unite. Însă George Bush nu a angajat SUA în noi cheltuieli , rămânând ca scutul anti-rachetă complementar să fie oferit ,,la cerere”, doritorii acoperind astfel costurile( estimate la aproximativ 6 miliarde de dolari).Găsirea unei soluții pentru protecția întregului spațiu european de eventuale atacuri anti-rachetă rămâne un obiectiv al viitoarelor întâlniri la nivel înalt din cadrul NATO.
Merită subliniat faptul că Scutul Anti-rachetă urmează a se realiza în ciuda opoziției lui Vladimir Putin , NATO lăsând Rusiei oportunitatea de a conecta , ,,la momentul potrivit, sistemele de apărare anti-rachetă ale Statelor Unite , NATO și Federației Ruse “ (art.30 din Comunicat).
Subiectul Scutului Anti-rachetă s-a aflat și pe agenda întâlnirii Bush-Putin de la Soci(5-6 aprilie 2008).În Rusia , cei doi președinți au semnat o declarație prin care se ia act de opoziția Moscovei față de proiectul american, însă Putin recunoștea, în premieră, faptul că amenințări ar putea veni din partea unor state precum Iranul.
4.În pofida scenariilor pesimiste de dinaintea Summit-ului, în cadrul acestuia s-a ajuns totuși la un acord minimal în privința angajamentului militar al NATO în Afganistan. Canada nu își mai retrage trupele, așa cum a amenințat.Franța, în pregătirea revenirii în Comandamentul NATO, a decis să contribuie cu 1000 de militari la ISAF, iar România își va spori prezența militară în Afganistan cu încă o companie.
5.Pe agenda formală a Summit-ului de la București s-au aflat numeroase alte subiecte, potrivit Comunicatului final.Mai semnificative sunt însă subiectele care nu au fost dezbătute în substanța lor la București.Iar securitatea energetică este un subiect major pentru Uniunea Europeană și unul marginal pentru NATO.O atare constatare pune în evidență faptul că Alianța Nord-Atlantică, pentru a răspunde în mod real noilor tipuri de amenințări, ar trebui să-și revizuiască în mod fundamental logica de funcționare. Cazul amânării aderării Macedoniei ca urmare a unui contencios bilateral cu Grecia evidențiază nevoie unei reflecții asupra relației dintre conceptul indivizibilității apărării comune și principiul unanimitățiiîn luarea deciziilor.Găsirea unei soluții în această chestiune ar fi doar un prim pas pentru transformarea NATO într-o organizație pe deplin adaptată pentru a răspunde riscurilor și amenințărilor la adresa securității internaționale din secolul XXI.
SECȚIUNEA IV
Poziția României în cadrul Summit-ului
Vreme îndelungată, autoritățile de la București au comunicat cu cetățenii români doar în privința măsurilor organizatorice vizând Summit-ul NATO .În 31 martie a.c. președintele Traian Băsescu a făcut publice obiectivele României în cadrul Summit-ului, într-o emisiune la TVR 1. Prezentarea obiectivelor României a fost asociată, în stilul deja inconfundabil al retoricii lui Traian Băsescu, cu atacuri la adresa unor adversari politici naționali, Summit-ul constituindu-se în acest fel într-un prilej pentru promovarea propriei persoane, în vederea obținerii unor câștiguri de natură electorală.
Din comparația obiectelor anunțate public de Traian Băsescu cu rezultatele Summit-ului NATO, putem desprinde următoarele concluzii:
România ( Traian Băsescu) a susținut, alături de Statele Unite, dar și de alte state din regiune, acordarea MAP pentru Ucraina și Georgia. Acest lucru, după cum am arătat deja nu s-a întâmplat.O analiză aparte trebuie realizată asupra motivațiilor susținerii punctului de vedere american. Din analiza noastră, ținând cont de comportamentul de până acum al lui Traian Băsescu, susținerea acordării MAP pentru Ucraina și Georgia a fost motivată de credința că Statele Unite o să înfrângă opoziția Franței și Germaniei, situându-se astfel de partea învingătorilor.Susținerea forte vocalică de către Traian Băsescu a cauzei Ucrainei în NATO intră în disonanță cu mesajele publice( 31 martie, TVR 1), prin care a relevat existența unor probleme nerezolvate pe agenda bilaterală ( în primul rând, chestiunea Insulei Șerpilor și a delimitării spațiilor maritime în Marea Neagră), atacând baza juridică a relațiilor româno-ucrainene, Tratatul de cooperare și bună-vecinătate din 1977, prelungit în 2007.Respectivul episod evidențiază faptul că, pentru Traian Băsescu, politica internațională este doar un instrument pentru creșterea propriei popularități;
România a susținut crearea unui scut anti-rachetă complementar celui care va fi realizat de Statele Unite în Cehia și Polonia, însă perspectivele realizării proiectului european sunt îndepărtate. Insistența cu care Traian Băsescu afirmă că România va beneficia de protecția scutului anti-rachetă complementar nu este acoperită nici de decizii ale NATO, nici de angajamente bilaterale ale Statelor Unite, retorica prezidențială fiind doar una pentru consum electoral. România trebuia să pregătească prin acțiuni diplomatice discutarea atât în cadrul Summit-ulu, cât și în prealabil cu partenerii europeni, proiectul unui scut complementar.Fie acest lucru nu s-a întâmplat, fie dacă s-a întâmplat, negocierile ( secrete) au fost infructuoase;
In cadrul emisiunii de la TVR 1 din 31 martie 2008 dl. Băsescu a afirmat că România va susține includerea Serbiei, alături de Bosnia-Herțegovina și Muntenegru, în structura Dialogului Intensificat cu NATO.Declarația lui Traian Băsescu are evidente conotații electorale, deoarece pentru a-i fi acordat un astfel de statut, Serbia ar trebui să-l ceară, lucru care nu s-a întâmplat. De altfel, Comunicatul Summit-ului clarifică acest lucru, analiza includerii Serbiei în Dialogul Intensificat urmând a se face doar după ce aceasta va cere un astfel de acord;
Recunoașterea preocupării NATO față de chestiunea conflictelor înghețate s-a realizat încă de la Summit-ul de la Riga, la București fiind doar reiterată declarația anterioară;
În Declarația Summit-ului se face referire și la regiunea Mării Negre(art.36), dar termenii sunt generali, fără angajamente concrete.
Unul din beneficiile tradiționale ale statelor gazdă pentru întâlnirile șefilor de stat sau guvern ai țărilor NATO este acela al întrevederilor bilaterale.Profitând de prezența președintelui G.W.Bush la București, autoritățile române (Președintele și Primul Ministru )au organizat întâlniri bilaterale.Cea mai importantă chestiune de pe agenda româno-americană a fost și rămâne cea a vizelor de intrare în SUA pentru cetățenii români.Răspunsul american a fost politicos dar evaziv, în pofida faptului că România este un ,,partener strategic” al Statelor Unite.Autoritățile române nu au reușit să ajungă cu Statele Unite la o înțelegere privind calendarul reglementării situației vizelor pentru cetățenii români.
Un alt eveniment conex Summit-ului de la București a fost întâlnirea dintre președinții Vladimir Putin și Traian Băsescu. În legătură cu aceasta trebuie menționate următoarele:
_ a fost convenită în ultimul moment, având un caracter formal de minimă politețe față de țara gazdă din partea lui Vladimir Putin.De altfel, întâlnirea a durat doar 20 de minute;
_ în mesajul său, Traian Băsescu și-a asumat relațiile ,,excelente” româno-ruse, deși anterior summit-ului Președintele României transmisese mesaje foarte critice la adresa Rusiei;
_ Vladimir Putin a declarat că ,,după vizita dvs. la Moscova din 2005, relațiile s-au dezvoltat mult,în mod deosebit în sfera economică, iar schimburile economice au ajuns la aproape cinci miliarde de dolari” . Mesajul lui Vladimir Putin indică o realitate: creșterea dependenței energetice a României față de Rusia, precum și adâncirea deficitului comercial al statului român.În atari condiții, retorica belicoasă a lui Traian Băsescu la adresa Rusiei, simultan cu protejarea investițiilor ruse din România, nu poate fi explicată decât ca un exercițiu populist, menit a manipula sentimentele anti-rusești ale unei părți a electorilor români;
_ invitarea președintelui Traian Băsescu pentru a realiza o nouă vizită în Rusia ar trebui înțeleasă ca o parte a strategiei lui Vladimir Putin de a-i lăsa succesorului său cât mai multe dosare cu o perspectivă pozitivă, nu atât o dovadă a unor relații bilaterale ,,excelente” . Nivelul real al temperaturii relației româno-ruse este dat de prețul plătit de consumatorul român pentru gazele importate ( cel mai mare din Europa) precum și de ocolirea României de către toate traseele energetice.
SECȚIUNEA V
Declarația Summit-ului de la București
1. Noi, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale Alianței Nord-Atlantice, ne-am întâlnit astăzi pentru a extinde Alianța și pentru a întări în continuare capacitatea noastră de a răspunde actualelor și noilor amenințări de securitate specifice secolului XXI. Am evaluat progresele semnificative pe care le-am făcut în ultimii ani pentru transformarea NATO, convenind că acesta este un proces care trebuie să continue. Recunoscând valoarea durabilă a legăturii transatlantice și a NATO ca for esențial de consultări pe tema securității între Europa și America de Nord, ne-am reafirmat solidaritatea și coeziunea, precum și angajamentul asupra viziunii comune și valorilor democratice pe care le împărtășim, cuprinse în Tratatul de la Washington. Principiul indivizibilității securității aliate este fundamental. O apărare colectivă solidă a populațiilor, teritoriului și forțelor noastre este scopul central al Alianței și rămâne sarcina de securitate cea mai importantă pe care o avem. Ne reiterăm încrederea în obiectivele și principiile Cartei Națiunilor Unite.
2. Astăzi am decis să invităm Albania și Croația să înceapă discuțiile de aderare pentru a se alătura Alianței. Felicităm aceste țări pentru istorica lor realizare, obținută prin ani de muncă asiduă și prin angajamentul demonstrat față de securitatea noastră comună și valorile NATO. Aderarea acestor noi membri va întări securitatea tuturor din spațiul euro-atlantic și ne va aduce mai aproape de țelul nostru comun al unei Europe întregite, libere și pașnice.
3. Așteptăm cu interes a 60-a aniversare a Alianței, cu prilejul Summit-ului din 2009, care va sublinia importanța perenă a legăturii transatlantice. Procesul de transformare a Alianței continuă prin: integrarea a noi membri; răspunsuri mai adecvate la provocările de securitate, luând în considerare lecțiile învățate; capabilități care se pot desfășura mai eficient în teatru, precum și prin noi relații cu partenerii noștri. Summit-ul va oferi o oportunitate de a articula și consolida în continuare viziunea Alianței privind rolul său, de a răspunde provocărilor în schimbare ale secolului 21 și de a-și menține capacitatea de a executa întreaga sa gamă de misiuni, apărând colectiv securitatea noastră internă și contribuind la stabilitatea internațională. Pentru a pregăti terenul pentru îndeplinirea acestei sarcini importante, solicităm Consiliului în Sesiune Permanentă să pregătească o Declarație privind Securitatea Alianței pentru a fi adoptată la Summit.
4. Am salutat prezența la București a unui număr de națiuni partenere; dl. Ban Ki-Moon, secretarul general al Națiunilor Unite, precum și reprezentanți de nivel înalt ai altor organizații internaționale. Multora dintre provocările actuale la adresa securității nu pot fi combătute cu succes doar de către Alianță. Rezolvarea lor poate fi obținută cel mai bine printr-un parteneriat vast cu comunitatea internațională în sens larg, ca parte a unei adevărate abordări cuprinzătoare, bazate pe deschidere și cooperare, precum și pe voința tuturor părților. Suntem hotărâți să lucrăm împreună pentru promovarea păcii și stabilității, precum și pentru a răspunde provocărilor globale care afectează din ce în ce mai mult securitatea noastră, a tuturor.
5. Succesul acestui efort comun depinde în mare măsură de angajamentele individuale. Onorăm profesionalismul și curajul a peste șaizeci de mii de bărbați și femei din statele aliate și din alte națiuni implicate în misiunile și operațiile NATO. Transmitem profunda noastră compasiune familiilor și apropiaților celor care au murit sau care au fost răniți la datorie. Sacrificiul lor nu va fi zadarnic.
6. Securitatea euro-atlantică și internațională este strâns legată de viitorul Afganistanului ca stat pașnic, democratic, care respectă drepturile omului și este lipsit de amenințarea terorismului. Din acest motiv, Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), mandatată de Națiunile Unite, incluzând actualmente 40 de națiuni, reprezintă principala noastră prioritate. Conlucrând cu afganii, am realizat progrese semnificative, însă recunoaștem că provocările rămase necesită eforturi suplimentare. Nici noi și nici partenerii noștri afgani nu vom permite extremiștilor și teroriștilor să recâștige controlul asupra Afganistanului sau să-l utilizeze ca bază a terorismului care ne amenință pe toți. împreună cu partenerii noștri din ISAF și cu implicarea directă a președintelui Karzai, vom emite o declarație privind Afganistanul. Această declarație stabilește o viziune clară bazată pe patru principii: angajamentul comun și ferm, pe termen lung; sprijinul pentru întărirea conducerii și responsabilității afgane; abordarea cuprinzătoare din partea comunității internaționale, care să unească eforturile civile și militare, precum și participarea și cooperarea sporită cu vecinii Afganistanului, în special cu Pakistanul. Ne exprimăm satisfacția față de anunțurile făcute de aliați și parteneri privind contribuțiile cu noi forțe și alte forme de sprijin, care demonstrează o dată în plus hotărârea noastră; orice alte contribuții suplimentare vor fi binevenite. Salutăm, totodată, numirea ambasadorului Kai Eide ca reprezentant special al secretarului general al Națiunilor Unite pentru Afganistan și șef al Misiunii de Asistență a Națiunilor Unite în Afganistan (UNAMA), care va aduce un plus de dinamism și coerență eforturilor comunității internaționale. Salutăm apropiata Conferință de la Paris care va evalua progresele înregistrate și va întări eforturile internaționale în vederea continuării implementării Strategiei – cadru pentru Afganistan ("Afganistan Compact").
7. Ne menținem ferm angajamentul nostru pentru securitatea și stabilitatea regională din Balcani. Apreciem prestația eficientă, promptitudinea și imparțialitatea KFOR în combaterea violențelor și deplângem toate atacurile îndreptate împotriva misiunii KFOR, sub mandat ONU, precum și a altor prezențe internaționale în Kosovo. Reiterăm că misiunea KFOR va rămâne în Kosovo în baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, pentru a asigura un climat de siguranță și securitate, inclusiv libertatea de mișcare, pentru toți locuitorii din Kosovo, până la momentul la care Consiliul de Securitate va lua o altă decizie.
8. în Kosovo, NATO și KFOR vor continua să colaboreze cu autoritățile și, având în vedere mandatul său operațional, KFOR va coopera cu și va asista, în mod adecvat, ONU, Uniunea Europeană și alți actori internaționali pentru a sprijini dezvoltarea unui Kosovo stabil, democratic, multietnic și pașnic. Susținem acțiunile ONU de asigurare a domniei legii și chemăm toate părțile să facă pași reali pentru prevenirea și condamnarea violenței în Kosovo. NATO și KFOR salută reținerea demonstrată până acum de autoritățile din Kosovo. Solicităm implementarea continuă și integrală a angajamentelor lor față de standarde, în special a celor legate de domnia legii, protecția minorităților etnice și a comunităților, protejarea locurilor istorice și religioase, combaterea criminalității și a corupției.
9. NATO este gata să-și aducă propria contribuție la implementarea viitoarelor aranjamente de securitate. Având în vedere Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, luăm notă de necesitatea menținerii prezențelor internaționale în întreg Kosovo, ale căror eforturi contribuie la asigurarea libertății de mișcare și a circulației persoanelor și bunurilor, inclusiv supravegherea frontierelor. Facem apel la toți actorii din regiune să se angajeze constructiv și să evite orice acțiuni sau declarații care ar putea periclita situația de securitate în Kosovo sau în orice altă parte a regiunii. KFOR va continua un dialog strâns pe tema securității cu toate părțile.
10. Mediul informatic de astăzi, în particular cel asociat operațiilor noastre din Afganistan și Kosovo, evidențiază necesitatea unei comunicări adecvate, corecte și în timp util, cu audiențe locale și internaționale, despre politicile și angajarea NATO în operații internaționale. Salutăm progresul înregistrat în întărirea capacității de comunicații strategice a NATO, demonstrată prin răspunsul rapid al Centrului de Operații Media. De asemenea, salutăm lansarea, la Summitul nostru, a unui nou canal TV NATO pe internet, care va cuprinde știri actualizate periodic precum și reportaje video, în mod special din diverse regiuni ale Afganistanului. Evidențiem angajamentul nostru pentru a sprijini emeliorarea în continuare a comunicațiilor strategice până la Summit-ul nostru din 2009.
11. Așa cum ne demonstrează experiențele din Afganistan și Balcani, comunitatea internațională are nevoie să conlucreze mai strâns și să aibă o abordare cuprinzătoare pentru a răspunde cu succes provocărilor de azi și de mâine la adresa securității. O implementare eficientă a abordării cuprinzătoare necesită cooperarea și contribuția tuturor actorilor importanți, inclusiv a organizațiilor neguvernamentale și organismelor locale relevante. în acest sens, este important ca toți actorii internaționali majori să acționeze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile și militare printr-un efort concertat, care ține cont de mandatele și atuurile fiecăruia. Am aprobat un Plan de acțiune care cuprinde un set de propuneri pragmatice de dezvoltare și implementare a contribuției NATO la abordarea cuprinzătoare. Aceste propuneri au scopul de a îmbunătăți aplicarea coerentă a instrumentelor NATO de gestionare a crizelor și de a întări cooperarea practică la toate nivelurile, cu alți actori, după caz, inclusiv propuneri privind sprijinul pentru stabilizare și reconstrucție. Acestea se referă la domenii precum planificarea și conducerea operațiilor; instruire și educație; amplificarea cooperării cu actori externi. însărcinăm Consiliul în Sesiune Permanentă să implementeze acest Plan de Acțiune cu prioritate și să îl mențină permanent în atenție, ținând seama de toate evoluțiile relevante și de lecțiile învățate.
12. Salutăm cooperarea de peste un deceniu dintre Națiunile Unite și NATO, în sprijinul activității ONU de menținere a păcii și securității internaționale. Am dezvoltat o colaborare operațională în domeniul menținerii păcii, prin operațiunile din Balcani și Afganistan mandatate de ONU și conduse de NATO. Aceste experiențe comune au demonstrat valoarea coordonării eficiente între cele două organizații. Cooperarea ulterioară va contribui semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor cărora comunitatea internațională trebuie să le răspundă. NATO își reafirmă încrederea în scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, inclusiv exercitarea dreptului inerent la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, după cum este prevăzut în Tratatul de la Washington. Responsabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale revine Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
13. NATO contribuie, de asemenea, la implementarea de către națiuni a rezoluției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (R CS ONU) 1373 și a altor rezoluții relevante pentru lupta contra terorismului, și acordă sprijin în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă prin asumarea rolului ce îi revine în implementarea de către națiuni a R CS ONU 1540.
14. Relațiile NATO-UE acoperă o gamă largă de probleme de interes comun privind securitatea, apărarea și managementul crizelor, inclusiv lupta împotriva terorismului, dezvoltarea de capabilități militare coerente și care se susțin reciproc, precum și planificarea urgențelor civile. Cooperarea noastră de succes în Balcanii de Vest, inclusiv în operațiunea UE Althea prin aranjamentele Berlin plus, contribuie la pacea și securitatea din regiune. în spiritul acelorași valori comune și interese strategice, NATO și UE cooperează și vor continua să conlucreze în operațiuni-cheie de gestionare a crizelor. Recunoaștem valoarea pe care o aduce o apărare europeană mai puternică și mai capabilă, în măsură să furnizeze capabilități cu care să răspundă provocărilor cu care atât NATO, cât și UE se confruntă. De aceea, sprijinim eforturi care să se susțină reciproc pentru atingerea acestui scop. Succesul unor astfel de eforturi prezente și viitoare, necesită un angajament sporit pentru a asigura metode eficiente de conlucrare. Prin urmare, suntem hotărâți să îmbunătățim parteneriatul strategic NATO-UE, conform celor agreate de ambele noastre organizații, pentru o cooperare mai strânsă și o eficiență sporită, precum și pentru a evita duplicări inutile, într-un spirit de transparență și cu respectarea autonomiei celor două organizații. O Uniune Europeană mai puternică va contribui în continuare la securitatea noastră comună.
15. Condamnăm în cei mai puternici termeni toate actele de terorism, oricare ar fi motivația lor sau modul de manifestare. Națiunile noastre rămân hotărâte să lupte împotriva acestui flagel, individual și colectiv, atât timp cât este necesar și în conformitate cu dreptul internațional și principiile Națiunilor Unite. Teroriștii utilizează o varietate de arme convenționale și tactici, inclusiv tactici asimetrice și pot încerca să folosească arme de distrugere în masă pentru a amenința pacea și securitatea internaționale. Acordăm o importanță deosebită protecției populațiilor, teritoriilor, infrastructurii și forțelor noastre împotriva consecințelor unor atacuri teroriste. Vom continua să dezvoltăm și să contribuim la politicile de prevenire și combatere a proliferării armelor de distrugere în masă, în scopul prevenirii accesului și utilizării lor de către teroriști. Vom continua, de asemenea, să sprijinim programul de lucru pentru dezvoltarea unor capabilități avansate care să ajute la apărarea împotriva atacurilor teroriste, inclusiv prin continuarea dezvoltării de noi tehnologii. Ne păstrăm angajamentul de a întări capacitatea Alianței de a schimba informații în domeniul terorismului, în mod special în sprijinul operațiilor NATO. Alianța noastră asigură o dimensiune transatlantică esențială de răspuns în fața terorismului, iar națiunile noastre vor continua să contribuie la implementarea deplină a Rezoluției CSONU 1373 și a altor rezoluții relevante, în special a Rezoluției CSONU 1540, precum și la eforturile mai largi ale comunității internaționale în această privință. Dialogul și cooperarea, după caz, cu alte organizații internaționale și cu partenerii nostrii sunt esențiale, și salutăm eforturile menite să revitalizeze implementarea Planului de Acțiune a PfP împotriva terorismului. Ne reiterăm angajamentul față de Operațiunea „Active Endeavour", operațiunea noastră maritimă din Mediterana, care continuă să aducă o contribuție semnificativă la lupta împotriva terorismului.
16. Rămânem profund preocupați de violența continuă și atrocitățile din Darfur și chemăm toate părțile să înceteze ostilitățile. NATO își menține disponibilitatea, în baza consultărilor și cu acordul Națiunilor Unite și al Uniunii Africane (UA), de a sprijini eforturile acestora de menținere a păcii în regiune. La cererea Uniunii Africane, NATO a fost de acord să ofere sprijin Misiunii UA în Somalia și suntem pregătiți să analizăm și alte cereri de sprijin pentru această misiune. Ca exemplu de abordare cuprinzătoare, salutăm cooperarea directă între NATO și UA, demonstrată prin asistență acordată Misiunii UA în Sudan, încheiată recent, precum și prin continuarea sprijinului acordat Forței Africane. NATO salută operația Uniunii Europene EUFOR Ciad/Republica Central Africană și contribuția UE la stabilitatea și securitatea în regiune.
17. Reiterăm angajamentul Alianței de a sprijini Guvernul și poporul irakian, precum și de a sprijini dezvoltarea Forțelor de Securitate Irakiene. Am răspuns pozitiv solicitării Prim Ministrului Al-Maliki de a extinde, până în 2009, mandatul Misiunii NATO de Instruire în Irak (NTM-I). De asemenea, analizăm favorabil solicitarea Guvernului Irakului de a extinde misiunea NTM-I în domenii precum instruirea comandanților din forțele maritime și aeriene, instruirea forțelor de poliție, securitatea frontierelor, lupta împotriva terorismului, reforma apărării, construirea instituțiilor de apărare, controlul armelor ușoare și de calibru mic. NTM-I continuă să-și aducă o contribuție importantă la eforturile internaționale de instruire și echipare a Forțelor de Securitate Irakiene, iar până acum a instruit peste 10.000 de membri ai acestor forțe. Complementar acestor eforturi, NATO a mai aprobat propuneri privind un cadru structurat de cooperare, cu scopul de a dezvolta o relație pe termen lung cu Irakul și pentru a continua să întărească capacitățile Irakului de a răspunde provocărilor și amenințărilor comune.
18. Procesul continuu de lărgire a NATO a fost un succes istoric pentru promovarea stabilității și cooperării, precum și pentru a ne aduce mai aproape de obiectivul nostru comun, cel al unei Europe întregite și libere, unite în pace, democrație și valori comune. Porțile NATO vor rămâne deschise pentru democrațiile europene care doresc și sunt capabile să-și asume responsabilitățile și obligațiile de membru, în conformitate cu Articolul 10 al Tratatului de la Washington. Reiterăm faptul că deciziile privind extinderea pot fi luate numai de către NATO.
19. Invitarea Albaniei și Croației să înceapă negocierile de aderare pentru a se alătura Alianței noastre marchează începutul unui capitol nou pentru Balcanii de Vest și indică drumul de urmat către un viitor în care această regiune stabilă este pe deplin integrată în instituțiile euro-atlantice și capabilă să aducă o contribuție majoră la securitatea internațională.
20. Recunoaștem munca intensă și angajamentul demonstrat de fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei față de valorile și operațiunile Alianței. Apreciem eforturile sale de edificare a unei societăți multietnice. în cadrul oferit de ONU, mulți actori au lucrat din greu pentru a rezolva problema numelui, însă Alianța a luat notă cu regret că aceste convorbiri nu au avut succes. Prin urmare, am decis că invitația pentru fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei va fi transmisă de îndată ce va fi obținută o soluție acceptată de ambele părți în privința chestiunii numelui. încurajăm reluarea fără întârziere a negocierilor și așteptăm ca acestea să fie finalizate cât mai curând posibil.
21. Admiterea Albaniei și Croației va crește capacitatea Alianței de a face față provocărilor de astăzi și de mâine. Aceste țări și-au demonstrat angajamentul solid față de principiile de bază ale Tratatului de la Washington, precum și capacitatea și disponibilitatea lor de a proteja libertatea și valorile noastre comune, contribuind la apărarea colectivă a Alianței și la întreaga gamă de misiuni ale acesteia.
22. Vom începe imediat convorbirile de aderare cu scopul de a semna Protocoalele de Aderare până la finele lunii iulie 2008 și de a finaliza procesul de ratificare fără întârziere. în perioada dinaintea aderării, NATO va implica statele invitate în cea mai mare măsură posibilă în activitățile Alianței și va continua să le acorde sprijin și asistență, inclusiv prin Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP). Așteptăm cu interes calendarele de reformă ale statelor invitate, pe baza cărora acestea sunt așteptate să-și continue progresele, înainte și după aderare, pentru a-și spori contribuția la Alianță.
23. Salutăm aspirațiile euro – atlantice ale Ucrainei și Georgiei de apartenență la NATO. Am hotărât astăzi că aceste state vor deveni membre ale NATO. Ambele națiuni au adus contribuții valoroase la operațiunile Alianței. Salutăm reformele democratice din Ucraina și Georgia și așteptăm cu nerăbdare ca alegerile parlamentare din Georgia, din luna mai, să fie libere și corecte. MAP este următorul pas pentru Ucraina și Georgia pe calea lor directă spre aderare. Astăzi am stabilit cu claritate că sprijinim candidaturile acestor țări pentru MAP. Prin urmare, vom începe o perioadă de angajare intensă cu ambele țări, la nivel politic înalt, pentru a soluționa chestiunile încă nerezolvate în privința candidaturilor lor la MAP. Le-am solicitat miniștrilor de externe să facă o primă evaluare a progreselor la întâlnirea lor ministerială din decembrie 2008. Miniștrii de externe au autoritatea de a decide în privința candidaturilor Ucrainei și Georgiei pentru MAP.
24. Rămânem angajați față de regiunea de importanță strategică a Balcanilor, unde integrarea euro-atlantică, fundamentată pe valori democratice și cooperare regională, rămâne necesară pentru o pace și stabilitate durabilă. Salutăm progresul realizat după Summit-ul de la Riga în ceea ce privește dezvoltarea cooperării noastre cu Bosnia-Herțegovina, Muntenegru și Serbia. încurajăm fiecare dintre aceste trei țări să utilizeze în cea mai mare măsură posibilă oportunitățile de dialog, reformă și cooperare, oferite de Parteneriatul Euro-Atlantic, și am dat instrucțiuni Consiliului Nord Atlantic în sesiune permanentă să mențină în atenție dezvoltarea relațiilor cu fiecare dintre acești parteneri.
25. Salutăm deciziile Bosniei-Herțegovina și ale Muntenegrului de a dezvolta un Plan de Acțiune Individual pentru Parteneriat cu NATO (IPAP). Așteptăm cu interes planuri de acțiune ambițioase și de substanță, care să promoveze aspirațiile euro-atlantice ale acestor țări, iar în acest scop ne oferim sprijinul pentru eforturile lor de reformă. Pentru a stimula și ghida aceste eforturi, am decis să invităm Bosnia-Herțegovina și Muntenegru să înceapă un Dialog Intensificat cu privire la întreaga gamă de teme politice, militare, financiare și de securitate, legate de aspirațiile lor de a deveni membri, fără a anticipa decizia finală a Alianței în această privință.
26. Suntem pregătiți să dezvoltăm pe mai departe o relație ambițioasă și substanțială cu Serbia, care să valorifice pe deplin calitatea sa de membru al PfP și să o ajute să progreseze în direcția integrării în comunitatea euro-atlantică. Ne reiterăm disponibilitatea de a adânci cooperarea cu Serbia, în special prin dezvoltarea unui Plan de Acțiune Individual pentru Parteneriat. Vom analiza de asemenea invitarea Serbiei la un Dialog Intensificat, în urma unei solicitări a Serbiei în acest sens.
27. Așteptăm ca Serbia și Bosnia și Herțegovina să coopereze pe deplin cu Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie și vom monitoriza îndeaproape eforturile fiecăreia în această privință.
28. Reamintim că parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic pentru întărirea securității în spațiul euro-atlantic, întemeiat pe principii, valori și angajamente fundamentale, inclusiv democrația, libertățile civile și pluralismul politic. Privind în urmă, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic și proiecte concrete pe o gamă largă de subiecte de securitate internațională, unde avem obiective și interese comune. Deși suntem preocupați de recentele declarații și acțiuni rusești, pe subiecte cheie de securitate și de interes comun, precum Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa (CFE), suntem pregătiți să continuăm să lucrăm cu Rusia, ca parteneri egali în domenii de interes comun, așa cum este prevăzut în Declarația de la Roma și în Actul Fondator. Trebuie să ne continuăm eforturile comune în lupta împotriva terorismului și în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport al acestora. îndemnăm Rusia să se angajeze activ în ofertele importante de cooperare care i-au fost prezentate. Considerăm că discuțiile bilaterale Statele Unite – Rusia cu privire la apărarea antirachetă și CFE, printre alte teme, pot aduce o contribuție importantă în acest domeniu. Considerăm că potențialul Consiliului NATO-Rusia (NRC) nu este pe deplin realizat și rămânem pregătiți să identificăm și să urmărim oportunități pentru acțiuni comune în format 27, reamintind principiul independenței deciziilor și acțiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmăm Rusiei că politica ușilor deschise a NATO și eforturile prezente, precum și cele viitoare privind apărarea antirachetă a NATO sunt menite să ofere un răspuns mai bun față de provocările de securitate cu care toți ne confruntăm și reiterăm faptul că, departe de a reprezenta o amenințare pentru relația noastră, acestea oferă oportunități de a aprofunda cooperarea și stabilitatea.
29. Luăm notă de ratificarea de către Rusia a Acordului privind Statutul Forțelor, din cadrul Parteneriatului pentru Pace, și ne exprimăm speranța că aceasta va facilita continuarea cooperării practice. Apreciem faptul că Rusia este pregătită să sprijine misiunea ISAF a NATO în Afganistan prin facilitarea tranzitului pe teritoriul său. Am saluta aprofundarea cooperării NATO-Rusia, în sprijinul și cu acordul Guvernului afgan și dorim să o dezvoltăm în continuare, pe baza activității serioase deja realizate în pregătirea ofițerilor afgani și din Asia Centrală, specialiști în problema luptei împotriva traficului de narcotice. Continua noastră cooperare, pe baza Inițiativei aliate de Cooperare în Spațiu, și sprijinul Rusiei față de Operațiunea „Active Endeavour" din Marea Mediterană contribuie la lupta noatră comună împotriva terorismului. Salutăm, de asemenea, cooperarea cu privire la interoperabilitatea militară, apărarea antirachetă în teatru de operațiuni, căutarea și salvarea pe mare, ca și planificarea urgențelor civile.
30. Reafirmăm că politica NATO de parteneriate, dialog și cooperare constituie o componentă esențială a obiectivelor și sarcinilor Alianței. Parteneriatele Alianței în întreaga lume au o valoare durabilă, contribuind la stabilitatea și securitatea în zona euro-atlantică și dincolo de ea. Ținând cont de aceasta, salutăm progresul realizat de la ultimul nostru Summit la Riga, cu privire la întărirea politicii NATO de parteneriate și cooperare și ne reafirmăm angajamentul de a continua eforturile în această privință.
31. Acordăm o înaltă valoare contribuțiilor pe care partenerii noștri le aduc la misiunile și operațiile NATO. Șaptesprezece națiuni din afara Alianței contribuie cu forțe la operațiile și misiunile noastre, iar multe altele furnizează diferite forme de sprijin. Vom continua eforturile de a promova o mai mare interoperabilitate între forțele noastre și cele ale națiunilor partenere; de a intensifica schimbul de informații și consultările cu națiunile contributoare la operațiunile conduse de NATO; și de a oferi țărilor partenere expertiza și asistența NATO în promovarea reformelor din domeniul securității și apărării.
32. Salutăm prezența partenerilor noștri euro-atlantici la Summit-ul de la București și reiterăm valoarea perenă a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) și a programului Parteneriatului pentru Pace (PfP). Rămânem angajați în continuarea discuțiilor politice de substanță și a unei cooperări eficiente în aceste formate. Salutăm revenirea Maltei în PfP și dorim angajarea sa activă în EAPC. Salutăm întărirea dialogului politic prin Forumul de Securitate al EAPC. Vom acorda prioritate unor noi inițiative, practice, între care sporirea integrității în instituțiile de apărare și rolul important al femeilor în rezolvarea conflictelor, așa cum este prevăzut în Rezoluția numărul 1325 a Consiliului de Securitate al ONU. Apreciem succesele din ultimii zece ani, obținute de Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre, în coordonarea contribuțiilor NATO și ale statelor partenere la răspunsul în caz de dezastre. Vom continua să utilizăm pe deplin fondurile de asistență voluntară NATO/PfP și să promovăm deschiderea lor către alte țări partenere. Salutăm și vom continua să sprijinim angajarea tuturor partenerilor interesați din zona euro-atlantică în programe de sprijinire a reformelor apărării și din alte domenii, inclusiv în cadrul Planului de Acțiune Individual pentru Parteneriat (IPAP). Reamintind decizia Summit-ului de la Istanbul, suntem deciși să angajăm partenerii din Caucaz și Asia Centrală, zone de importanță strategică, inclusiv prin întărirea aranjamentelor de legătură în aceste regiuni, și ne vom continua dialogul cu partenerii din Asia Centrală cu privire la Afganistan. Apreciem contribuțiile semnificative furnizate de partenerii noștri EAPC în operațiile Alianței și dorim să conlucrăm cu aceștia pentru a răspunde provocărilor de securitate ale secolului 21.
33. Am luat notă cu satisfacție de progresul semnificativ realizat în cadrul Dialogului nostru Mediteranean după summit-urile de la Istanbul și Riga. Consultările politice cu partenerii noștri din cadrul Dialogului Mediteranean au crescut în frecvență și substanță, iar întâlnirea desfășurată, în decembrie 2007, între miniștrii noștri de externe și cei șapte parteneri din cadrul Dialogului Mediteranean a contribuit la adâncirea în continuare a parteneriatului nostru. Ca atare, intenționăm să continuăm dinamismul actual al relației prin aprofundarea aranjamentelor noastre de legătură cu regiunea, pe bază voluntară. Cooperarea noastră practică s-a amplificat în mai multe domenii și au fost create oportunități noi, în special în instruire și educație. Salutăm progresul realizat împreună cu partenerii în implementarea Inițiativei NATO de Cooperare în domeniul instruirii, în scopul lansării Cursului NATO de Cooperare Regională la Colegiul de Apărare al NATO, unde două cursuri pilot au fost organizate cu succes. îi încurajăm pe partenerii noștri din Dialogul Mediteranean să coopereze cu noi pentru a dezvolta mai departe această inițiativă. Convenirea de Programe Individuale de Cooperare (ICP) cu Egiptul și Israelul vor ajuta la stabilirea unei cooperări pe termen lung, structurate și eficiente cu aceste țări. îi încurajăm și pe ceilalți parteneri ai noștri din Dialogul Mediteranean să-și dezvolte propriile lor programe în viitorul apropiat. Salutăm implementarea primului Fond de asistență din cadrul Dialogului Mediteranean, pentru a sprijini Iordania în eliminarea bombelor și muniției neexplodate, precum și lansarea studiului de fezabilitate pentru un fond de asistență destinat sprijinirii Mauritaniei în distrugerea de muniție. Mulțumim partenerilor din Dialogul Mediteranean pentru diversele lor contribuții la operațiunile și misiunile noastre.
34. Salutăm răspunsul a patru dintre țările din regiunea Golfului la oferta noastră de cooperare în cadrul oferit de Inițiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI) și încurajăm și alte țări din regiune să accepte această ofertă. în acest scop, avem în vedere să ne dezvoltăm aranjamentele de legătură, pe baze voluntare, cu această regiune. Observăm cu satisfacție creșterea interesului și a participării lor în activitățile NATO de instruire și educație și suntem pregătiți să intensificăm cooperarea în acest domeniu, precum și în altele similare. Salutăm progresul realizat împreună cu partenerii în implementarea Inițiativei NATO de Cooperare în domeniul Instruirii, în scopul lansării cursului NATO de cooperare regională la Colegiul de Apărare al NATO, unde s-au desfășurat cu succes două cursuri-pilot. îi încurajăm și pe partenerii noștri din ICI să coopereze cu noi pentru a dezvolta mai departe această inițiativă, precum și să dezvolte programe individuale pentru a ne structura mai bine cooperarea. Apreciem foarte mult sprijinul acordat de partenerii noștri din ICI operațiilor și misiunilor Alianței.
35. Alianța acordă o valoare deosebită relațiilor sale extinse și variate cu alți parteneri de pe glob. Obiectivele noastre în aceste relații includ sprijinul pentru operații, cooperarea în domeniul securității și aprofundarea unor abordări comune în promovarea intereselor de securitate și a valorilor democratice pe care le împărtășim. Am făcut progrese substanțiale în construirea dialogului politic și dezvoltarea Pachetelor individuale de Cooperare cu o parte dintre aceste țări. Salutăm în mod special contribuțiile substanțiale ale Australiei, Japoniei, Noii Zeelande și Singapore la eforturile din Afganistan, derulate sub conducerea NATO. Salutăm, în mod special, contribuția semnificativă a Australiei, Japoniei, Noii Zeelande și Singapore la misiunea NATO în Afganistan. De asemenea, salutăm contribuțiile valoroase ale Republicii Coreea la sprijinirea misiunii NATO în Afganistan. Recunoscând că fiecare dintre aceste țări doresc să dezvolte propriul nivel al relațiilor lor cu NATO, și că alte țări ar putea dori de asemenea să promoveze dialogul și cooperarea cu NATO, ne reiterăm disponibilitatea de a continua dezvoltarea relațiilor existente, precum și de a stabili altele noi, individuale, pe baza aprobării Consiliului Nord-Atlantic și într-un ritm adecvat intereselor noastre reciproce.
36. Reafirmăm importanța continuă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică. în această privință, salutăm progresul în consolidarea responsabilității regionale, prin utilizarea eficientă a inițiativelor și mecanismelor existente. Alianța va continua să sprijine aceste eforturi în mod adecvat, ghidată de prioritățile regionale și pe baza transparenței, complementarității și inclusivității, în scopul dezvoltării dialogului și cooperării între statele Mării Negre și dintre acestea și Alianță.
37. Proliferarea rachetelor balistice reprezintă o amenințare crescândă pentru populația, teritoriul și forțele Alianței. Apărarea antirachetă este parte a unui răspuns mai amplu de contracarare a acestei amenințări. De aceea, recunoaștem contribuția substanțială pe care planificata dislocare în Europa a capabilităților de apărare antirachetă ale SUA o aduce protecției Aliaților împotriva rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune. Explorăm modalități de conectare a acestor capabilități cu eforturile curente ale NATO în domeniul apărării antirachetă, ca o cale de a ne asigura că ele vor constitui parte integrantă a oricărei arhitecturi viitoare a sistemului NATO de apărare antirachetă. Având în vedere principiul indivizibilității securității Aliaților, precum și pe cel al solidarității NATO, însărcinăm Consiliul Nord-Atlantic în Sesiune Permanentă să dezvolte opțiuni pentru o arhitectură cuprinzătoare a sistemului de apărare antirachetă care să asigure acoperirea tuturor teritoriilor și populațiilor aliate care nu sunt acoperite altfel de sistemul american, în scopul reevaluării lor la summit-ul NATO din 2009, în vederea fundamentării oricărei decizii politice viitoare.
38. Apreciem, de asemenea, eforturile care se desfășoară în prezent pentru întărirea cooperării NATO-Rusia în domeniul apărării antirachetă. Ne angajăm să demonstrăm transparență maximă și să adoptăm măsuri reciproce de creștere a încrederii, pentru a reduce orice îngrijorare. încurajăm Federația Rusă să valorifice propunerile SUA în domeniul apărării antirachetă și suntem pregătiți să explorăm potențialul de a conecta, la momentul potrivit, sistemele de apărare antirachetă ale Statelor Unite, NATO și Federației Ruse.
39. Reafirmăm faptul că dezarmarea, controlul armamentelor și neproliferarea vor continua să aibă o contribuție importantă pentru pace, securitate și stabilitate și, în acest sens, pentru prevenirea răspândirii și utilizării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport a acestora la țintă. Am luat notă de raportul care ne-a fost pregătit privind creșterea profilului NATO în acest domeniu. Ca parte a unui răspuns mai larg la problemele de securitate, NATO ar trebui să continue să contribuie la eforturile internaționale în acest domeniu al controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării și însărcinăm Consiliul Nord-Atlantic în sesiune permanentă să mențină aceste subiecte sub o monitorizare activă.
40. Alianța și-a redus semnificativ forțele convenționale, comparativ cu nivelul din perioada Războiului Rece, și a redus armele nucleare atribuite NATO cu peste 90%. Aliații și-au redus, de asemenea, arsenalele nucleare. Franța a redus tipurile sistemelor sale nucleare la două, numărul mijloacelor de transport nucleare cu peste jumătate și a anunțat că își va reduce numărul de focoase nucleare la mai puțin de 300, fără a mai deține alte arme în afară de acestea în stocurile sale operaționale. Marea Britanie se limitează la un sistem nuclear, a diminuat cu 75% puterea explozivă a stocurilor nucleare, iar numărul focoaselor nucleare disponibile din punct de vedere operațional a ajuns la mai puțin de 160. Statele Unite și-au redus stocul de arme nucleare la mai puțin de 25% din dimensiunea avută la momentul de vârf al Războiului Rece și au redus armele nucleare tactice atribuite NATO cu aproape 90%.
41. Rămânem adânc preocupați de riscurile de proliferare ale programelor nucleare și în domeniul rachetelor balistice ale Iranului. Chemăm Iranul să se conformeze pe deplin Rezoluțiilor numărul 1696, 1737, 1747 și 1803 ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (CSONU). De asemenea, suntem adânc preocupați de activitățile de proliferare ale Republicii Populare Democrate Coreea și o chemăm să se conformeze pe deplin Rezoluției CSONU 1718. Aliații își reafirmă sprijinul pentru acordurile multilaterale de neproliferare existente, cum ar fi Tratatul de Neproliferare Nucleară, și fac apel pentru conformarea universală cu Tratatul de Neproliferare Nucleară și aderarea universală la Protocolul Adițional la Acordul de Salvgardare al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), și respectarea deplină a Rezoluției CSONU 1540. Aliații sunt de acord să își dubleze eforturile pentru implementarea integrală a acordurilor de neproliferare și a rezoluțiilor relevante ale CSONU, față de care Aliații își reafirmă sprijinul și pe care sunt obligați să le respecte.
42. Andosăm în totalitate declarația Consiliului Nord-Atlantic din 28 martie 2008 și reafirmăm angajamentul Alianței față de regimul Tratatului CFE, așa cum a fost exprimat în poziția Alianței conținută în paragraful 42 al Declarației summit-ului de la Riga din 2006, declarația finală a aliaților la Conferința exteraordinară CFE de la Viena și declarațiile Alianței care reflectă dezvoltările ulterioare. Punem cel mai mare preț pe regimul Tratatului CFE cu toate elementele sale și subliniem importanța strategică a Tratatului CFE, inclusiv a regimului său de flanc, ca o piatră unghiulară a securității euro-atlantice. Suntem profund îngrijorați că Federația Rusă a continuat „suspendarea" unilaterală a obligațiilor sale juridice decurgând din Tratatul CFE. Această acțiune nu contribuie la obiectivul nostru comun de menținere a viabilității pe termen lung a regimului CFE și solicităm ferm Federației Ruse să reia implementarea sa. Situația actuală, în care aliații NATO din CFE implementează Tratatul în timp ce Rusia nu o face, nu poate dura la infinit. Am oferit un set de propuneri constructive și inovatoare de acțiuni paralele pe subiecte-cheie, incluzând pași din partea aliaților privind ratificarea Tratatului CFE Adaptat și din partea Federației Ruse privind angajamentele restante referitoare la Georgia și Republica Moldova. Considerăm că aceste propuneri răspund tuturor preocupărilor exprimate de Rusia. încurajăm autoritățile ruse să lucreze în spirit constructiv cu noi și cu alte state părți interesate pentru a ajunge la un acord pe baza pachetului de acțiuni paralele, astfel încât să salvgardăm împreună beneficiile acestui important regim.
43. Suntem preocupați de persistența conflictelor regionale în Caucazul de Sud și în Republica Moldova. Națiunile noastre sprijină integritatea teritorială, independența și suveranitatea Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei și Republicii Moldova. Vom continua să sprijinim eforturile pentru o rezolvare pașnică a acestor conflicte regionale, având în vedere aceste principii.
44. Am făcut deja eforturi serioase pentru transformarea forțelor și capabilităților noastre în conformitate cu obiectivele noastre politice, în special cu prioritățile stabilite de Directiva Politică Generală și experiența din teatrele de operații. Vom continua acest proces pentru a ne asigura că Alianța rămâne capabilă să își îndeplinească angajamentele sale operaționale și să îndeplinească întreaga sa gamă de misiuni. Operațiunile Alianței subliniază necesitatea de dezvoltare și dislocare în operațiuni a unor forțe moderne, interoperabile, flexibile și sustenabile. Aceste forțe trebuie să fie capabile să desfășoare, în urma deciziei Consiliului (NAC), operațiuni de apărare colectivă și de răspuns la crize, în interiorul și în afara teritoriului Alianței, la periferia acestuia, precum și la distanță strategică, cu sprijin redus sau fară sprijinul națiunii gazdă. Ne vom asigura, de asemenea, că avem capabilitățile necesare pentru a răspunde provocărilor de securitate și în evoluție ale secolului 21 și, pentru a face aceasta, ne vom transforma, adapta și reforma în consecință.
45. Transformarea reprezintă un proces continuu și necesită o atenție constantă și susținută. De aceea, sprijinim eforturile miniștrilor apărării de supervizare a gestionării aspectelor de apărare ale transformării Alianței, pentru a asigura că NATO rămâne eficient și eficace, în special prin continuarea eforturilor în următoarele domenii:
· Trebuie să ne asigurăm că oferim forțele necesare pentru operațiunile Alianței sau pentru alte angajamente. în acest scop, ne vom continua eforturile pentru a fi în măsură să dislocăm și să susținem mai multe forțe în teatrele de operațiuni. Ne angajăm să sprijinim Forța de Răspuns a NATO prin asigurarea contribuțiilor necesare și să îmbunătățim disponibilitatea forțelor destinate operațiunilor Alianței aflate în rezerva operațională și strategică a NATO. Vom încerca să obținem sprijin intern pentru participarea la operațiuni, inclusiv prin eforturi sporite de diplomație publică.
· Vom dezvolta, în continuare, acele capabilități necesare atât pentru susținerea întregii game de misiuni ale Alianței, cât și pentru remedierea neajunsurilor specifice. Vom depune eforturi în special pentru îmbunătățirea transportului strategic și a transportului aerian intra-teatru, în special în ceea ce privește îmbunătățirea disponibilității elicopterelor care să satisfacă cerințele misiunilor Alianței și, în acest sens, salutăm inițiativele naționale în sprijinul acestor eforturi, precum și pe acelea referitoare la sprijinul logistic multinațional. Vom întări, în continuare, superioritatea informațională prin capabilități de rețea, inclusiv prin: un sistem integrat de comandă și control aerian, o monitorizare intensificată a situației generale maritime și prin asigurarea la timp a capabilității Alianței de Supraveghere Terestră (AGS). Vom continua, de asemenea, să îmbunătățim capabilitatea și interoperabilitatea forțelor noastre pentru operațiuni speciale. Pe baza sprijinului oferit de procesele de planificare a apărării, ne vom spori eforturile pentru dezvoltarea și dislocarea în operațiuni a forțelor și capabilităților solicitate, cu cel mai ridicat grad de interoperabilitate și standardizare. Dezvoltarea de forțe și capabilități va fi completată prin îmbunătățirea cooperării industriale trans-atlantice în domeniul apărării.
· Ne angajăm să dezvoltăm politici și capabilități care să răspundă noilor provocări și amenințări. Aceasta include dezvoltarea unei politici cuprinzătoare pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă (WMD) și apărarea împotriva amenințărilor chimice, biologice, radiologice și nucleare.
· Vom urmări adaptarea și reforma structurilor și proceselor din cadrul Alianței. în acest context, suntem în proces de revizuire a structurii de comandă pe timp de pace a NATO, pentru a o face mai flexibilă, eficientă și eficace, precum și de revizuire a proceselor de planificare a apărării pentru a promova asigurarea la timp a capabilităților în conformitate cu Directiva Politică Generală.
46. Transformarea nu este posibilă fără asigurarea de resurse suficiente și în ordine prioritară corespunzătoare. Ne angajăm să continuăm, în mod individual și colectiv, asigurarea resurselor necesare Alianței pentru îndeplinirea sarcinilor solicitate. în acest sens, încurajăm națiunile ale căror cheltuieli pentru apărare sunt în scădere să împiedice acest fenomen și să își stabilească, ca obiectiv, creșterea în termeni reali a cheltuielilor pentru apărare.
47. NATO rămâne angajat în eforturile de întărire a apărării sistemelor informatice „cheie" ale Alianței împotriva atacurilor cibernetice. Recent am adoptat o politică NATO în domeniul apărării împotriva atacurilor cibernetice și dezvoltăm structurile și autoritățile necesare implementării acesteia. Politica noastră în domeniul apărării împotriva atacurilor cibernetice evidențiază necesitatea pentru NATO și națiunile membre de a proteja sistemele informatice „cheie", în acord cu responsabilitățile lor specifice; schimbul de experiență; și asigurarea unei capabilități de sprijin pentru națiunile aliate, la cerere, de respingere a unui atac cibernetic. Așteptăm cu interes continuarea dezvoltării capabilităților NATO de apărare împotriva atacurilor cibernetice și întărirea legăturilor dintre NATO și autoritățile naționale.
48. Am luat notă de raportul „Rolul NATO în domeniul securității energetice", pregătit în urma însărcinării primite la Summit-ul de la Riga. Aliații au identificat principii care vor guverna abordarea NATO în acest domeniu și au evidențiat opțiuni și recomandări pentru activitățile viitoare. Pe baza acestor principii, NATO se va angaja în următoarele domenii: punerea în comun și schimbul de informații; proiectarea stabilității; promovarea cooperării internaționale și regionale; sprijinul pentru gestionarea efectelor și sprijinirea protecției infrastructurii energetice critice. Alianța va continua consultările cu privire la riscurile iminente în domeniul securității energetice. Ne vom asigura că eforturile NATO aduc valoare adăugată și sunt pe deplin coordonate și integrate cu cele ale comunității internaționale, care include un număr de organizații specializate în securitatea energetică. Am însărcinat Consiliul aflat în sesiune permanentă să pregătească pentru summit-ul din 2009 un raport consolidat privind progresele înregistrate în domeniul securității energetice.
49. Solicitările la adresa Alianței noastre au sporit în complexitate în ultimii 20 de ani, pe măsură ce climatul de securitate s-a schimbat, iar atât amploarea misiunilor și operațiilor noastre, cât și apartenența la Alianță s-au extins. Acest fapt necesită adaptarea și reforma continuă a structurilor și proceselor Cartierului General al NATO. Am luat notă de progresul realizat în acest domeniu, ca parte a transformării generale a NATO; rămân, însă, multe de făcut în continuare, înclusiv folosirea, în modul cel mai eficient, a mutării noastre în clădirea noului sediu. în evaluarea celor care trebuie schimbate, trebuie să utilizăm mai mult lecțiile desprinse din experiența noastră legată de îndeplinirea funcțiunilor de bază, inclusiv îndeplinirea cerințelor operaționale, de dezvoltare a capabilităților, de parteneriat și de comunicații strategice. Valorificând activitatea miniștrilor noștri ai apărării vizând progresul în aspectele de apărare ale transformării, va trebui de asemenea ca Aliații să evalueze cum să realizeze cel mai rapid și coerent flux al consilierii politice substanțiale, pe probleme militare și pe tema resurselor, pentru a sprijini procesul decizional, consensual și a crește capacitatea noastră de răspuns în timp real la necesitățile operaționale, inclusiv la cele ale Comandanților NATO. Am solicitat Secretarului General să traseze o foaie de parcurs de urmat, până la summit-ul din 2009, cu privire la modalitatea de realizare a acestor obiective.
50. Ne exprimăm aprecierea sinceră pentru ospitalitatea călduroasă cu care ne-a primit Guvernul României. Orașul București a fost locația celui mai mare summit NATO desfășurat vreodată, punând în valoare hotărârea Alianței de a coopera îndeaproape cu membrii comunității internaționale, precum și contribuția sa unică la promovarea securității și stabilității într-un context strategic aflat în schimbare rapidă. La întâlnirea noastră am luat decizii și am oferit noi linii directoare pentru adaptarea continuă a NATO la acest context, prin misiunile și operațiile sale, modernizarea structurilor și capacităților sale, angajarea mai strânsă a altor națiuni și organizații, precum și deschiderea continuă către includerea unor noi state membre. Am întărit dialogul și cooperarea cu state și organizații vitale pentru securitatea noastră. Ne vom întâlni din nou anul viitor la Strasbourg și Kehl pentru a sărbători cea de a 60-a aniversare a NATO, a trece în revistă procesul de adaptare și a stabili noi orientări pentru modernizarea Alianței noastre, pentru ca aceasta să poată răspunde provocărilor de securitate ale secolului 21.
CONCLUZII
Unul dintre principalele motive ale dorinței de aderare a României la NATO a fost faptul că apartenența la alianță era văzută ca o garanție a întăririi securității naționale, contribuind la dezvoltarea pe termen lung, deoarece NATO era singura organizație de securitate care oferea garanții de apărare colectivă.Alianța își păstrează și în prezent acest rol, însă procesul de integrare a României în NATO este un proces complex, de durată care nu poate fi separat de procesul integrării în Uniunea Europeană, atingerea celor două obiective implicând o serie de probleme pe care țara noastră va trebui să le depășească.
Dacă în domeniul economic cerințele celor două organizații sunt similare, în ceeea ce privește îndeplinirea cerințelor de ordin militar ale NATO, România se confruntă cu problema alocării eficiente a resurselor destinate pentru apărare în vederea îndeplinirii standardelor cerute de NATO, în condițiile unei economii încă fragile și a necesității îndeplinirii criteriilor de convergență pentru adoptarea monedei unice europene. Apare astfel necesitatea stabilirii unui echilibru între îndeplinirea cerințelor de ordin militar ale NATO și îndeplinirea obligațiilor generate de apartenența la Uniunea Europeană.
Schimbările petrecute în mediul internațional în ultimul deceniu al secolului 20 au determinat transformarea NATO dintr-o organizație de apărare colectivă într-o organizație de securitate colectivă, presupunând un consum mai mare de resurse din partea țărilor membre ale alianței și o sferă mult mai largă de acțiune.Comparativ cu organizația de apărare colectivă existentă înainte de anul 1989, aderarea și integrarea României în NATO implică o serie de costuri suplimentare, datorită schimbării rolului organizației, atât prin necesitatea standardizării mai stricte a procedurilor și echipamentelor utilizate în acțiuni comune, dar și prin participarea la diverse operațiuni NATO de menținere și gestionare a păcii, acțiuni antiteroriste etc.
În acest sens, deși cheltuielile pentru apărare ale României sunt mai reduse decât cele ale altor membri NATO,în cazul țării noastre nu se poate aplica teoria exploatării, deoarece România contribuie la securitatea colectivă a alianței prin participarea la diverse operațiuni sub egida Alianței.
În urma analizei privind costurile și beneficiile aderării la NATO, am ajuns la concluzia că principalele beneficii ce decurg din apartenența la NATO sunt în special de natură politico-militară, dar că statutul de membru NATO poate genera și o serie de beneficii de natură economică.
Conform teoriei produselor mixte, aderarea României la NATO ca organizație de securitate colectivă presupune diversificarea posibilelor tipuri de beneficii pe care țara noastră le-ar putea deriva din apartenența la NATO.Pe lângă beneficiul public al garanțiilor de apărare colectivă, România ar putea deriva și beneficii private sau de club, acestea din urmă fiind însă condiționate de implicarea în anumite operațiuni sau de admiterea în ,,cluburile” formate în interiorul alianței ( cum ar fi cel format din țările protejate de controversatul scut anti-rachetă ce urmează a fi amplasat în Cehia și Polonia).
Potențialele beneficii private de care s-ar putea bucura România ca urmare a statutului de membru NATO pot fi atât de natură politică și militară, cât și de natură economică.
În ceea ce privește beneficiile de natură economică, pe termen scurt și mediu acestea vor fi localizate, având o amploare limitată, fără a avea influențe puternice la nivelul economiei naționale.Pe termen lung,România s-ar putea bucura de un potențial beneficiu economic la NATO, sub forma dividendului păcii.Dacă inițial aderarea și integrarea în NATO va presupune cheltuieli pentru aducerea forțelor armate la nivelul standardelor alianței, pe termen lung aceste cheltuieli vor fi mai reduse, putând crea premisele manifestării dividendului păcii.Acesta se va putea manifesta doar în condițiile finalizării reformei sistemului militar, a continuării existenței NATO și a menținerii mediului internațional de securitate în limita previziunilor actuale, fără modificări dramatice.
Dacă la nivelul întregii țări principalul beneficiu al apartenenței la NATO îl reprezintă creșterea securității naționale, sectorul de apărare este cel care derivă beneficiile cele mai mari din aderarea la NATO.Necesitatea de a face față cerințelor alianței în ceea ce privește gradul de operaționalizare și capabilitățile forțelor statelor membre va avea ca rezultat accelerarea înlocuirii unei forțe armate intensive în muncă cu o forță armată mai eficientă, cu o calificare înaltă și echipamente performante, cu un grad ridicat de modernitate în concepție, proceduri dar și tehnologie, care să devină un furnizor credibil de servicii de securitate.
Un prim efect pozitiv al aderării la NATO l-a constituit implementarea Sistemului de Planificare, Programare,Elaborare a Bugetului și Evaluare-SPPBE, al cărui scop principal este de a asigura o integrare a activităților structurilor din cadrul Ministerului Apărării, cu utilizarea cât mai eficientă a resurselor disponibile pentru atingerea obiectivelor planificate, asigurând necesitățile de management al resurselor de apărare la nivel național și elaborarea documentelor de planificare solicitate de NATO
Aderarea la NATO are efecte pozitive asupra sectorului de apărare și prin implicațiile pozitive asupra bugetului apărării, prin accentul pus pe utilizarea mai eficientă a resurselor existente, schimbarea structurii cheltuielilor și creșterea sumelor alocate pentru operaționalizare, creșterea transparenței alocării resurselor pentru apărare, dar și prin creșterea în termeni reali a sumelor alocate pentru apărare.
Un alt efect benefic al aderării la alianță ăn ceea ce privește forțele armate îl constituie trecerea de la cantitate la calitate.Cu toate că aderarea la NATO nu a constituit cauza declanșatoare a procesului de reformă și restructurare a forțelor armate ale României, decizia a conturat însă direcțiile de acțiune și ritmul procesului .Unul dintre principalele obiective ale procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate ale României, în vederea obținerii unei armate mai compacte, performante, eficiente, flexibile și compatibile cu standardele NATO, l-a constituit reforma sistemului de management al resurselor umane din armată, însoțită de redimensionarea structurii de forțe.Renunțarea la militarii în termen în favoarea unor forțe armate formate din profesioniști va duce pe termen mediu la reducerea cheltuielilor de personal și la creșterea eficienței forțelor armate.
Cu toate că forțele armate sunt principalul beneficiar al aderării la NATO, apartenența la alianță pate genera însă beneficii și pentru alte sectoare.Astfel, aderarea la NATO poate crea o serie de oportunități pentru unele dintre firmele din industria de apărare românească, în cazul în care acestea vor reuși să se adapteze cerințelor de calitate ale pieței internaționale.
Aderarea la NATO poate aduce beneficii și în alte domenii , cum ar fi cel al tehnologiei informației sau sectorul construcțiilor, datorită necesității de dezvoltare a infrastructurii și a posibilei prezențe a unor baze militare străine pe teritoriul țării.Implicarea în misiuni internaționale și în programele ulterioare de reconstrucție ar putea de asemenea să ofere oportunități de dezvoltare unor firme din domeniul civil, în special pentru cele din industria petrolieră, din domeniul reabilitării unor centrale energetice, construcțiilor de obiective civile, inclusiv industriale.
Viitoarea amplasare de baze militare americane pe teritoriul românesc ar putea genera și beneficii, decurgând din potențiale contracte cu producători locali sau creșterea cererii pentru o serie de servicii(restaurante etc). O altă potențială sursă de beneficii ar fi investițiile în infrastructură (rutieră), dar și pentru modernizare și extindere a bazelor existente.
În ceea ce privește controversatul ,,efect NATO” (constând în potențiale influențe pozitive ale aderării la NATO asupra investițiilor străine), acesta nu este evident în cazul României. Desigur, aderarea României la NATO a constituit un prim pas în schimbarea percepției investitorilor străini privind în special riscurile geo-politice și militare, însă evoluția mai favorabilă a influxurilor de investiții străine începând cu anul 2004 poate fi explicată cu preponderență de influența altor factori, dintre care cel mai puternic a fost perspectiva aderării la Uniunea Europeană, cât și aderarea la Uniunea Europeană începând cu ianuarie 2007.Factori ca liberalizarea mișcărilor de capital, finalizarea unor privatizări importante, perfecționarea cadrului normativ pentru investitorii instituționali , menținerea creșterii economice și reducerea inflației au avut la rândul lor o influență pozitivă asupra investițiilor străine.
Aderarea României la NATO presupune însă și costuri, care vor trebui să fie suportate de către întreaga societate.O primă categorie de costuri este reprezentată de costurile financiare directe, generate de susținerea structurii decizionale și funcționale a NATO . Aceste contribuții, stabilite în momentul aderării la alianță, vor trebui să fie plătite anual, însă valoarea lor nu este mare comparativ cu alte categorii de costuri.
România are de îndeplinit o serie de obligații legate de atingerea și menținerea interoperabilității cu forțele NATO- ceea ce va genera costuri semnificative legate de necesitatea adaptării infrastructurii și tehnicii militare la standardele NATO.Faptul că majoritatea achizițiilor de tehnică de luptă și echipamente vor fi realizate din import , urmând a fi finanțate din credite externe, va avea potențiale implicații negative asupra balanței de plăți a României.
Angajamentele asumate de România față de NATO se referă și la participarea la operațiuni de menținere a păcii și la diverse exerciții militare cu partenerii din alianță. Cu toate că această participare se află la latitudinea fiecărei țări în parte, costurile legate de participarea la operațiuni NATO pot fi destul de importante, ținând cont de faptul că doar o foarte mică parte din capabilitățile militare ale alianței sunt finanțate din fondurile comune, cea mai mare parte a forțelor și infrastructurii rămânând sub comanda, controlul și finanțarea statelor unde sunt localizate.
Îndeplinirea obligațiilor asumate față de NATO, cât și procesul de reformă a forțelor armate pentru atingerea standardelor alianței vor genera și efecte negative asupra bugetului apărării.
O altă categorie de potențiale costuri decurgând din apartenența la NATO se referă la costurile decurgând din pierderea relativă a autonomiei în luarea deciziilor, concretizate în special prin presiuni privind implicarea în diverse operațiuni, dar și privind achiziționarea de echipamente și tehnică de luptă dintr-o anumită sursă .
Apartenența la NATO poate genera și o serie de costuri rezultând din creșterea riscurilor, decurgând din acțiuni teroriste sau din alte surse. În ceea ce privește acțiunile teroriste, statutul de membru NATO al României ar putea duce la creșterea interesului unor grupări teroriste de a organiza atacuri împotriva României, sau pentru a utiliza țara noastră ca bază pentru atacuri împotriva altor state NATO.
Impactul economic al unor asemenea atacuri teroriste pe termen scurt ar putea rezulta din costurile directe decurgând din pierderile materiale și umane, impactul negativ asupra industriei asigurărilor, fluxurilor de investiții directe pe termen scurt, fluctuațiilor cotațiilor bursiere , turismului, din creșterea șomajului și încetinirea creșterii economice. Pe termen mediu și lung, creșterea riscului de atacuri teroriste ar putea determina orientarea investitorilor spre plasamente pe termen scurt, efecte negative asupra monedei naționale, asupra comerțului exterior și chiar reorientarea investițiilor spre alte zone mai sigure.
Aderarea la NATO implică și posibilitatea creșterii interesului unor grupări teroriste de a forma rețele pe teritoriul țării, atât pentru organizarea de atentate, cât și pentru obținerea de fonduri, ducând la amplificarea problemelor privind crima organizată și traficul de droguri, persoane, armament, etc.
Un alt potențial risc decurgând din apartenența la NATO îl reprezintă o posibilă criză a resurselor energetice, provocată de reacția Federației Ruse față de decizia României de aderare la alianță sau față de anumite decizii politice ale țărilor din alianță sau ale SUA .
Creșterea riscului privind atacurile teroriste ar putea fi generată și de viitoarea amplasare pe teritoriul României a unor baze militare americane. Aceasta ar genera și efecte negative, legate atât de creșterea riscului dar și de percepția privind pierderea , într-o oarecare măsură, a autonomiei decizionale pe plan politic.
Statutul de membru NATO a determinat necesitatea aducerii forțelor armate române la nivelul unor forțe moderne, interoperabile cu cele din alte state ale alianței. Reforma forțelor armate a fost însoțită atât de costuri directe cât si indirecte.
În acest context apar și o serie de costuri generate de desființarea unor baze militare.Această desființare presupune costuri destul de însemnate, atât de natură financiară, cât și de natură socială.Costurile financiare derivă atât din disponibilizarea personalului, dar și din costurile legate de distrugerea/conservarea sau transferul armamentului și tehnicii de luptă staționate pe suprafața unității militare, cât și de aducerea terenurilor și infrastructurii într-o stare corespunzătoare pentru alte utilizări.Aceste costuri sunt suportate din surse bugetare , existând însă posibilitatea compensării într-o oarecare măsură a acestora prin vânzarea sau utilizarea în alte scopuri a acestor terenuri.Costurile de natură socială implicate de desființarea unor baze militare decurg din efectele asupra angajaților disponibilizați și asupra activității economice în regiunea unde unitatea militară funcționa.
În ceea ce privește industria de apărare românească, aderarea la NATO poate genera o serie de costuri care pot uneori depăși potențialele beneficii.Pe termen scurt, efectele asupra industriei de apărare din România vor fi cu preponderență negative, în primul rând datorită procesului de restructurare și a sirtuației economice precare a unora dintre întreprinderile din sectorul de apărare.
Unul dintre efectele aderării României la NATO îl constituie expunerea la concurența externă, nu doar la export,ci și pe piața internă, cu efecte negative asupra industriei de apărare românești, având în vedere faptul că multe dintre firmele românești de profil nu vor putea face față concurenței străine fără sprijin din partea statului.
Un alt efect pe termen scurt al aderării la NATO pentru industria de apărare autohtonă îl reprezintă reducerea comenzilor din partea Ministerului Apărării către întreprinderile din industria de apărare românească.
Diminuarea comenzilor statului pentru industria de apărare autohtonă, ca urmare a necesității înzestrării cu echipamente și tehnică de luptă la standarde NATO a avut și efectul indirect al accelerării reducerii numărului de angajați din industria de apărare.
Un potențial efect negativ al aderării la NATO îl poate constitui transformarea României într-o piață de desfacere pentru produsele firmelor din industria de armament din alte state NATO, în cazul în care industria de apărare autohtonă nu va deveni competitivă, impunându-se în acest context găsirea unor soluții de redresare și dezvoltare a firmelor cu potențial din industria românească de apărare, pentru exploatarea la maximum a oportunităților și minimizarea costurilor generate de aderarea la NATO.
În concluzie, statutul de membru NATO presupune atât costuri , cât și beneficii, care nu pot face întotdeauna obiectul unor cuantificări și comparații exacte. Determinarea unui beneficiu și/sau a unui cost net al aderării la NATO este dificil de realizat, în contextul în care principalele beneficii ale apartenenței României la NATO sunt de natură politică și militară,în timp ce costurile sunt atât de natură politică ,cât și economico-financiară și socială.Cu toate acestea, în contextul de securitate actual rămânerea României în afara alianței ar fi generat costuri mult mai mari decât cele generate de aderarea și integrarea în alianță.În acest context,accentul trebuie pus în prezent pe adoptarea celor mai potrivite măsuri pentru minimizarea costurilor și maximizarea beneficiilor derivând din statutul de membru NATO.
BIBLIOGRAFIE
Dumitru Mazilu, “Dreptul Internațional public”, Editura “Lumina Lex”, Vol. II București, 2002.
Carmen Grigore, Ion Suceavă, Ionel Cloșcă, “Drept Internațional Public”, Vol. II, București, 2001.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, “Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă “ȘANSA” – SRL, București 1997.
Dumitru Antohi, Statul Major Militar Internațional al NATO în revista “Gândirea militară românească”, nr. 1/1997.
Tiberiu Costache, “Organizarea, funcționarea și mecanismul adoptării deciziilor politico-militare în cadrul NATO”, în revista “Gândirea militară românească”, nr. 1/1997.
Teodor Palade, “Rolul și funcțiile NATO în cadrul sistemului de securitate europeană”, “Noul concept strategic al Alianței Nord-Atlantice, în Revista “Gândirea militară românească”, nr. 1/1997.
Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, “Drept Internațional Contemporan”, Editura All-Beck, București, 2000.
Gh. Moca, “Drept Internațional public, Editura “ERA”, București, 1999.
N. Ecobescu, V. Duculescu, “Drept Internațional Public”, Editura “Hyperion”, București, 1993.
Adrian Năstase, “Acordurile internaționale încheiate de România sau la care România a devenit parte” (1990 – 1994), București, 1995.
Ionel Cloșcă, “Regionalismul și securitatea internațională” în Revista română de drept umanitar, nr. 4(22)/1998.
Constantin Poenaru, “NATO la 50 de ani”, în RRDU, nr. 2/1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND LOCUL ȘI ROLUL NATO ÎN CONTEXTUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE (ID: 125198)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.