Unele Aspecte Privind Regimul Juridic AL Deseurilor

Drept

Unele Aspecte Privind Regimul Juridic AL Deseurilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNELE ASPECTE PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL DEȘEURILOR

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL DEȘEURILOR ÎN ROMÂNIA

1.1. Definții, clasificare, obiective, principii

1.1.1. Definiții

1.1.2. Clasificare

1.1.3. Obiective

1.1.4. Principii

1.2. Evidența gestiunii deșeurilor

1.3. Procedura de reglementare a activităților care implică deșeuri

1.4. Obligații în domeniul gestionării deșeurilor

1.5. Atribuțiile autorităților administrației publice centrale și locale în domeniul deșeurilor

1.5.1. Atribuțiile autorităților administrației publice centrale

1.5.2. Atribuțiile autorităților administrației publice locale

1.6. Costurile și controlul activităților legate de deșeuri

1.6.1. Costurile în domeniul operațiunilor cu deșeuri

1.6.2. Controlul activităților legate de deșeuri

CAPITOLUL 2. VALORIFICAREA ȘI ELIMINAREA DEȘEURILOR

2.1. Considerații introductive

2.2. Deșeurile industriale reciclabile

2.3. Incinerarea deșeurilor

2.4. Depozitarea deșeurilor

CAPITOLUL 3. TRANSPORTUL DEȘEURILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI

3.1. Obligațiile transportatorilor de deșeuri

3.1.1. Considerații generale

3.1.2. Obligații generale ale transportatorilor de deșeuri

3.2. Reguli privind transportul de deșeuri periculoase și nepericuloase

3.2.1. Transportul deșeurilor periculoase

3.2.2. Transportul deșeurilor nepericuloase

CAPITOLUL 4. REGIMUL JURIDIC PRIVIND CATEGORIILE SPECIALE DE DEȘEURI

4.1. Deșeuri radioactive

4.1.1. Noțiuni generale

4.1.2. Clasificarea generală a deșeurilor radioactive

4.1.3. Principiile fundamentale ale gospodăririi deșeurilor radioactive

4.1.4. Etapele de bază în gospodărirea deșeurilor radioactive

4.2. Deșeuri de ambalaje

4.2.1. Noțiuni introductive

4.2.2. Cerințe esențiale cu privire la fabricarea, compoziția și caracterul reutilizabil și recuperabil al ambalajelor

4.2.3. Operatorii economici din domeniul gestiunii deșeurilor de ambalaje

4.3. Deșeuri medicale

4.3.1. Noțiuni introductive

4.3.2. Clasificarea deșeurilor medicale

4.3.3. Etapele gestionării deșeurilor rezultate din activitatea medicală

4.4. Deșeuri generate de nave

4.4.1. Aspecte generale

4.4.2. Instalații portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii

4.4.3. Planurile de preluare și gestionare a deșeurilor

CAPITOLUL 5. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU NERESPECTAREA NORMELOR PRIVIND GESTIONAREA DEȘEURILOR ÎN ROMÂNIA

5.1. Considerații generale

5.2. Răspunderea pentru prejudiciile rezultate din operațiuni cu deșeuri – între răspunderea civilă și răspunderea de mediu

5.3. Răspunderea contravențională pentru nerespectarea normelor privind gestionarea deșeurilor în România

5.4. Răspunderea penală

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE ABREVIERI

Alin. – Alineatul

Art. – Articolul

Ed. – Editura

Etc. – Etcetera (și celelalte)

H.G. – Hotărâre de Guvern

ISU – Inspectoratul pentru Situații de Urgență

Lit. – Litera

M. Of. – Monitorul Oficial

Nr. – Numărul

O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului

Op. cit. – Opus citatum/Opere citato

Pct. – Punctul

Subpct. – Subpunctul

Urm. – Următoarele

Vol. – Volumul

INTRODUCERE

Încă de la începutul veacurilor, mediul a ocupat un rol aparte în evoluția omenirii, deși nu a beneficiat dintotdeauna de o ocrotire pe măsură din partea populației. Relația om-natură a debutat încă din stadiul incipient al existenței civilizației umane, iar în lipsa unei protecții adecvate oferită naturii și mediului înconjurător, existența ființei umane s-ar afla într-un real pericol. În trecut se susținea faptul că „protecția mediului nu este un scop în sine, ci răspunde mai ales unor nevoi sociale”, idee care accentuează necesitatea consolidării și armonizării relației existente dintre cele „două forțe de temut”.

Evoluția reglementărilor juridice cu privire la relația om-natură a parcurs un drum îngreunat de obstacole legislative, de nerespectarea și încălcarea repetată a normelor și hotărârilor emise pentru protejarea mediului. Astfel, încă din antichitate, în Roma, persoanele care desfășurau activități de poluare a cursurilor de apă erau urmărite de autoritățile publice și trase la răspundere pentru faptele lor. De asemenea, în Atena, o categorie specială de meșteșugari, cu titlu de exemplu: tăbăcarii, producătorii de brânzeturi sau miere, erau nevoiți să își desfășoare activitățile în locuri special amenajate, situate la periferia sau chiar în afara orașelor. În Evul Mediu, unii proprietari de terenuri, pentru a asigura ocrotirea teritoriilor pe care le aveau în proprietate, au dispus prin măsuri corespunzătoare, menținerea curățeniei și îndepărtarea deșeurilor, precum și sancționarea celor care încălcau aceste măsuri adoptate.

Odată cu evoluția comerțului și a schimburilor de bunuri, poluarea a început să devină o problemă îngrijorătoare, îndeosebi în Occident și în teritoriile orașelor care beneficiau de porturi. Astfel, în anul 1681 s-a decis adoptarea unor reglementări specifice cu rolul de a combate acest tip de poluare, una dintre aceste reglementări fiind „Marea Ordonanță a lui Colbert asupra Marinei” care interzicea în totalitate aruncarea de resturi menajere și gunoaie în apele porturilor și depozitarea acestora în locuri special amenajate.

Pe parcursul evoluției civilizației, la jumătatea secolului al XX-lea, nivelul de poluare a înregistrat cote alarmante, izbucnind chiar o criză ecologică care părea să aibă consecințe dezastruoase asupra mediului, producând ruperea dramatică a echilibrului ecologic, iar normele adoptate până la acel moment pentru combaterea poluării si gestionarea cât mai eficace a deșeurilor păreau a fi inutile și lipsite de rezultate. În acest context, s-a remarcat o reacție fermă și promptă pe plan legislativ venită în sprijinul apărării cât mai eficace a mediului. Asftel, s-a dispus trecerea de la un „drept asupra mediului, ca un drept de interferență ce urmărea stipularea unor interdicții și realizarea unor obiective și finalități economice, la dreptul pentru mediu, element însemnat al unui sistem de gestiune a resurselor naturale în concordanță cu și în beneficiul ecosistemelor umane”.

În societatea modernă, mediul beneficiază de anumite drepturi-garanții care oferă posibilitatea legală mediului de a fi protejat împotriva poluării cu deșeuri precum și de o ocrotire adecvată a resurselor sale naturale, prin utilizarea deșeurilor ca materii secundare sau ca surse de energie. Conform „unui raport recent de evaluare a ecosistemelor”, rezultatele acestuia au dezvăluit un fapt interesant și anume că, în ultimii 50 de ani, omenirea a modificat ecosistemele mai rapid decât în oricare perioadă comparabilă din istoria omenirii. O altă analiză dintr-o lucrare de specialitate, relevă anumite valori care fac obiectul unei comparații, subliniind faptul că „la începutul secolului al XX-lea deșeurile constituiau câteva zeci de kilograme anual/locuitor, iar în ultima perioadă, în țările dezvoltate, se acumulează anual în jur de 800-1000 kilograme pe cap de locuitor”, ceea ce reprezintă o cantitate îngrijorătoare de deșeuri.

Impactul deșeurilor asupra mediului înconjurător a atins cote îngrijorătoare, statisticile arătând faptul că la nivel global, fiecare locuitor produce în medie 2-4 kilograme de deșeuri pe zi, însumând zilnic 8-16 milioane tone zilnic sau aproximativ 3-6 miliarde de tone de deșeuri pe an, raportat la întreaga populație a Planetei. Conform autorităților române, în România, locuitorii lasă în urma lor, atât la serviciu, cât și acasă, deșeuri totalizând 100 de mii de tone pe zi, iar autoritățile estimează că acest număr va urma un curs ascenedent în următorii ani.

În prezent, aproximativ 90% din deșeuri sunt îngropate, existând un risc major de poluare a apelor freatice, iar datorită acestui risc, în unele state din Europa s-a înlocuit procesul de îngropare al deșeurilor cu incinerarea acestora. Cu privire la această operațiune de

incinerare a gunoiului, în anul 1874, Anglia a fost prima țară care a adoptat această măsură, statisticile arătând faptul că a existat o reducere majoră a cantității de deșeuri, cu un procent de 70-90%, iar căldura rezultată din acest proces de ardere era utilizată pentru obținerea energiei electrice. Cu toate că această metodă prezintă numeroase avantaje, principalul dezavantaj, acela al costurilor ridicate care implică instalațiile de ardere, dar și poluarea excesivă a aerului, a contribuit la renunțarea utilizării ei.

Datorită riscurilor majore pe care le implică deșeurile și amploarea pe care au cunoscut-o în ultima perioadă, au contribuit la existența în prezent a unui număr semnificativ și impresionant de reglementări specifice, atât la nivel național, cât și la nivel european și chiar internațional. Astfel, „acumularea și eliminarea deșeurilor au devenit în perioada recentă o problemă de mare însemnătate pentru existența echilibrului ecosistemelor”, deșeurile având consecințe grave asupra mediului, indiferent dacă acțiunea lor directă este concentrată asupra apei, aerului, solului, diversității biologice sau dacă influențează clima datorită efectelor emisiilor poluante pe care le produc.

Din punct de vedere statistic, aerul și apa reprezintă elementele aparținătoare mediului înconjurător cu cel mai mare grad de poluare. „Apele mării au devenit o pubelă pentru reziduuri, deversări, atât intenționate, cât și accidentale cu consecințe incomensurabile pentru mediul marin acvatic și viețuitoarele acestuia”, deșeurile având un aport semnificativ în acest tip de poluare contribuind prin emisiile produse la încălzirea globală, declanșând astfel un întreg lanț de fenomene climatice, precum inundațiile sau secetele îndelungate. Mai mult decât atât, datorită nivelului ridicat de metale grele provenite din deșeuri care se găsesc în apele contaminate, acestea devin un adevărat pericol pentru viețuitoare, fiind inadecvate consumului uman, dar și irigațiilor și altor activități economice.

Toate aceste considerente reprezintă un semnal de alarmă în privința conservării și protejării mult mai eficace a mediului și ne conduc la concluzia că gestiunea deșeurilor, datorită riscurilor majore de poluare pe care le presupun, necesită adoptarea unor măsuri specifice, adecvate fiecărei activități care implică deșeuri, precum și o informare mult mai detaliată a cetățenilor în privința reciclării și utilizării corecte a deșeurilor.

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL DEȘEURILOR ÎN ROMÂNIA

1.1. Definții, clasificare, obiective, principii

1.1.1. Definiții

Deșeul este definit ca fiind orice substanță sau orice obiect din categoriile stabilite de lege, de care deținătorul se debarasează, are intenția sau obligația de a se debarasa. De asemenea, o categorie de deșeuri cu grad ridicat de poluare sunt deșeurile periculoase.

Astfel, deșeurile periculoase sunt definite de către O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind „deșeurile încadrate generic, conform legislației specifice privind regimul deșeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deșeuri și care au cel puțin un constituent sau o proprietate care fac ca acestea să fie periculoase”. Potrivit O.U.G. nr. 78 din 16 iunie 2000 privind regimul deșeurilor, deșeurile periculoase sunt acele deșeuri care se încadrează la categoriile sau tipurile generice de deșeuri periculoase prevăzute de lege și constituenții acestor deșeuri. Constituenții care determnină ca aceste deșeuri să fie considerate periculoase, trebuie să prezinte una sau mai multe dintre proprietățile următoare: explozive, oxidante, foarte inflamabile, inflamabile, iritante, nocive, toxice, cancerigene, corosive, infecțacă acțiunea lor directă este concentrată asupra apei, aerului, solului, diversității biologice sau dacă influențează clima datorită efectelor emisiilor poluante pe care le produc.

Din punct de vedere statistic, aerul și apa reprezintă elementele aparținătoare mediului înconjurător cu cel mai mare grad de poluare. „Apele mării au devenit o pubelă pentru reziduuri, deversări, atât intenționate, cât și accidentale cu consecințe incomensurabile pentru mediul marin acvatic și viețuitoarele acestuia”, deșeurile având un aport semnificativ în acest tip de poluare contribuind prin emisiile produse la încălzirea globală, declanșând astfel un întreg lanț de fenomene climatice, precum inundațiile sau secetele îndelungate. Mai mult decât atât, datorită nivelului ridicat de metale grele provenite din deșeuri care se găsesc în apele contaminate, acestea devin un adevărat pericol pentru viețuitoare, fiind inadecvate consumului uman, dar și irigațiilor și altor activități economice.

Toate aceste considerente reprezintă un semnal de alarmă în privința conservării și protejării mult mai eficace a mediului și ne conduc la concluzia că gestiunea deșeurilor, datorită riscurilor majore de poluare pe care le presupun, necesită adoptarea unor măsuri specifice, adecvate fiecărei activități care implică deșeuri, precum și o informare mult mai detaliată a cetățenilor în privința reciclării și utilizării corecte a deșeurilor.

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL DEȘEURILOR ÎN ROMÂNIA

1.1. Definții, clasificare, obiective, principii

1.1.1. Definiții

Deșeul este definit ca fiind orice substanță sau orice obiect din categoriile stabilite de lege, de care deținătorul se debarasează, are intenția sau obligația de a se debarasa. De asemenea, o categorie de deșeuri cu grad ridicat de poluare sunt deșeurile periculoase.

Astfel, deșeurile periculoase sunt definite de către O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind „deșeurile încadrate generic, conform legislației specifice privind regimul deșeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deșeuri și care au cel puțin un constituent sau o proprietate care fac ca acestea să fie periculoase”. Potrivit O.U.G. nr. 78 din 16 iunie 2000 privind regimul deșeurilor, deșeurile periculoase sunt acele deșeuri care se încadrează la categoriile sau tipurile generice de deșeuri periculoase prevăzute de lege și constituenții acestor deșeuri. Constituenții care determnină ca aceste deșeuri să fie considerate periculoase, trebuie să prezinte una sau mai multe dintre proprietățile următoare: explozive, oxidante, foarte inflamabile, inflamabile, iritante, nocive, toxice, cancerigene, corosive, infecțioase, teratogene, mutagene sau ecotoxice.

Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce presupune activitatea de gestionare a deșeurilor, prezentăm una dintre definițiile complexe din literatura de specialitate și care precizează chiar etapele și obiectivele pe care le urmărește acest proces, și anume: colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea deșeurilor, inclusiv supravegherea acestor operații și îngrijirea zonelor de depozitare după închiderea acestora. Astfel, activitatea de gestionare a deșeurilor are ca scop suprem reducerea efectelor negative ale deșeurilor asupra sănătății viețuitoarelor, oamenilor, mediului sau chiar aspectului unui habitat, precum și economisirea unor resurse naturale prin posibilitatea de a refolosi anumite părți recuperabile din acest proces complex.

Desfășurarea activității de gestionare a deșeurilor în România se realizează cu respectarea unui număr semnificativ de acte normative și de asemenea, se efectuează în condiții de protecție a mediului și a sănătății cetățenilor, pe baza principiilor regăsite în actele normative și a elementelor strategice care au rolul de a conserva mediul și a reduce semnificativ gradul de poluare generat de deșeuri.

1.1.2. Clasificare

Deșeurile pot fi clasificate în funcție de numeroase criterii, cum ar fi natura lor, gradul de periculozitate, intervenția factorului uman sau chiar sursa de proveniență, astfel, există următoarele tipuri de deșeuri: în raport de sursa de proveniență (deșeuri menajere și asimilabile; deșeuri din construcții și demolări; deșeuri industriale; deșeuri agrozootehnice – constituite din resturi vegetale, resturi de furaje, dejecții animaliere); după natura lor (deșeuri biodegradabile – deșeurile alimentare ori de grădină, hârtia și cartonul; deșeuri non-biodegradabile – mase plastice, metale, componente electronice); în raport de intervenția factorului uman (deșeuri naturale – rezultate din procesele naturale ale mediului; deșeuri antropice – provenite din activitățile umane) și în funcție de gradul de periculozitate (deșeuri nepericuloase; deșeuri periculoase; deșeuri inerte – nu suferă nicio transformare semnificativă din punct de vedere fizic, chimic sau biologic, adică nu ard, nu se dizolvă).

1.1.3. Obiective

Principalele obiective avute în vedere în operațiunile de gestionare a deșeurilor au ca finalitate prevenirea sau acolo unde este cazul, reducerea producerii de deșeuri, precum și combaterea gradului de periculozitate a acestora prin diverse metode tehnice și tehnologice. Una dintre aceste metode presupune dezvoltarea tehnologiei și comercializarea de produse care prin natura lor să nu producă un impact asupra creșterii volumului sau periculozității deșeurilor, iar în cazul în care se produce un anumit impact, să fie cât mai redus posibil pentru a evita riscul de poluare. De asemenea, se urmărește dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale, precum și dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea substanțelor periculoase din deșeurile care urmează a fi valorificate. Totodată, un obiectiv major în gestionarea deșeurilor, propune reutilizarea sau valorificarea deșeurilor prin reciclare, recuperare sau alt proces prin care există posibilitatea de a se obține materii prime secundare sau chiar utilizarea deșeurilor ca sursă de energie.

Aceste obiective, pentru a putea fi îndeplinite cu succes, sunt cuprinse în planuri specifice de gestionare a deșeurilor, eliberate atât la nivel național, cât și la nivel regional și județean, precum și la nivelul municipiului București. La nivel național, autoritatea care elaborează acest plan este Ministerul Mediului și Pădurilor, aprobat prin hotărâre a guvernului și având denumirea de Planul Național de Gestionare a Deșeurilor. La nivel regional, însărcinate cu elaborarea planurilor de gestionare a deșeurilor sunt consiliile județene ale județelor din raza de competență a fiecărei agenții regionale pentru protecția mediului, sub coordonarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Planurile județene de gestionare a deșeurilor sunt elaborate de către consiliul județean, în colaborare cu agenția județeană pentru protecția mediului, sub coordonarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Pentru municipiul București, aceste planuri sunt elaborate de către Consiliul General al Municipiului București, în colaborare cu Agenția pentru Protecția Mediului București și sub coordonarea Agenției Regionale pentru Protecția Mediului București.

Toate aceste planuri trebuie să conțină informații cu privire la: cerințele tehnice generale; tipurile, cantitățile și originea deșeurilor care vor fi valorificate sau eliminate, precum și prevederi speciale pentru anumite categorii de deșeuri sau persoanele fizice și juridice cu responsabilități în gestionarea deșeurilor.

1.1.4. Principii

Întreaga activitate de gestionare a deșeurilor se supune principiilor generale care stau la baza dreptului mediului, dar și principiilor speciale care au aplicabilitate doar în domeniul gestionării deșeurilor. În România, principiile privind acest domeniu de activitate sunt stabilite cu strictețe și în conformitate cu prevederile europene și internaționale, respectând în totalitate diversitatea biologică și conservarea naturii. Astfel, „reglementarea cadru în domeniul protecției mediului” indică următoarele principii generale: principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale; principiul reținerii poluanților la sursă; principiul acțiunii preventive; principiul „poluatorul plătește”; principiul precauției în luarea deciziei și principiul utilizării durabile a resurselor naturale. De asemenea, ”actul normativ-cadru din domeniul deșeurilor”, după aprobarea cu modificări, propune următoarele principii: principiul utilizării numai a proceselor și metodelor de gestionare a deșeurilor care nu pun în pericol sănătatea populației și a mediului înconjurător; principiul „poluatorul plătește”; principiul responsabilității producătorului; principiul proximității, dar și alte principii care au rolul de a asigura protecția necesară mediului și cetățenilor.

Planul Național de Gestionare a Deșeurilor, alături de obiectivele pe care le propune, cuprinde de asemenea și o serie de principii care trebuie respectate cu strictețe în activitățile de gestionare a deșeurilor, și anume: principiul protecției resurselor primare; principiul măsurilor preliminare; principiul prevenirii; principiul poluatorul „plătește”, principiul substituției; principiul proximității; principiul subsidiarității precum și principiul integrării.

1.2. Evidența gestiunii deșeurilor

„Agenții economici care generează deșeuri au obligația să țină o evidență a gestiunii acestora, pentru fiecare tip de deșeu”, așa cum prevede H.G. nr. 856 din 16 august 2002.

Acei agenți economici autorizați în vederea desfășurării operațiunilor de colectare, transport, depozitare, precum și valorificare și eliminare a deșeurilor, au obligația de a păstra o evidență a gestiunii deșeurilor pentru deșeurile generate în cadrul activităților proprii. De asemenea, informațiile și datele centralizate anual privind evidența gestiunii deșeurilor se transmit autorităților publice teritoriale pentru protecția mediului, la cererea acestora sau la cererea altor autorități ale administrației publice centrale și locale care au atribuții și răspunderi în domeniul regimului deșeurilor.

Pentru o stabilire cât mai eficientă la nivel național a gestiunii deșeurilor, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, impreună cu autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului, dar și cu alte instituții aflate în coordonare, organizează raportarea statistică anuală în acest domeniu. Cu privire la datele și statisticile centralizate anual din domeniul gestiunii deșeurilor, autoritățile publice teritoriale de protecție a mediului exercită obligația de a le păstra în siguranță, într-un registru de evidență pe o perioadă care nu poate fi mai mică de 3 ani.

În vederea efectuării unei gestiuni cât mai eficace a deșeurilor, s-a creat o listă care cuprinde deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase, listă indicată în Anexa nr. 2 din H.G. nr. 856 din 16 august 2002. În cadrul acestei liste regăsim tipurile de deșeuri definite în mod invidividual printr-un cod format din șase cifre, iar titlurile și subtitlurile categoriilor de deșeuri sunt definite printr-un cod format din două sau patru cifre.

Pe baza unor documente justificative care sunt puse la dispoziție de către deținătorul deșeului, se elaborează un raport în urma căruia autoritatea publică centrală pentru protecția mediului poate decide dacă deșeul respectiv încadrat ca fiind periculos nu îndeplinește caracteristicile prevăzute de lege pentru acea categorie sau dacă deșeul încadrat ca fiind nepericulos, se află în sfera caracteristicilor de încadrare la categoria de deșeu periculos.

Pentru evidența gestiunii deșeurilor, trebuie să se menționeze în mod obligatoriu următoarele date: agentul economic, anul, tipul, deșeul, codul, starea fizică, unitatea de măsură, generarea deșeurilor – cantitatea de deșeuri din care cât valorificată, eliminată final, rămasă în stoc, stocarea provizorie, tratarea și transportul deșeurilor, precum și cantitatea și tipul de stocare.

1.3. Procedura de reglementare a activităților care implică deșeuri

Procedura de reglementare sau procedura de autorizare în sfera de activitate a deșeurilor și a dreptului mediului poate fi definită ca fiind totalitatea actelor și a formalităților îndeplinite în cadrul activității desfășurate de autoritățile competente pentru protecția mediului, în vederea asigurării conformității cu prevederile legale a demarării și funcționării instalațiilor sau obiectivelor care pot avea efecte asupra mediului. De asemenea, în cazul demarării unui proiect public, privat sau pentru modificarea activităților deja existente care pot avea efecte asupra mediului, legea prevede în mod obligatoriu solicitarea și obținerea acordului de mediu.

„Acordul de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția mediului, prin care sunt stabilite condițiile și măsurile pentru protecția mediului care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect”. Pentru obținerea acestui acord de mediu, „proiectele publice sau private care pot avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt supuse, la decizia autorității competente pentru protecția mediului, evaluării impactului asupra mediului”.

Totodată, legea prevede următoarele: „persoanele fizice sau juridice care desfășoară activități ce implică deșeuri, au obligația solicitării și obținerii autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu de la autoritatea competentă pentru protecția mediului”. Astfel, autorizația de mediu reprezintă actul administrativ emis de autoritățile competente pentru protecția mediului, prin care sunt stabilite condițiile de funcționare a unei activități noi sau deja existente cu posibil impact semnificativ asupra mediului.

În vederea obținerii unei autorizații inițiale de mediu sau în cazul în care autorizația de mediu existentă va expira, titularul activității este obligat să depună la autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, cu minimum 45 de zile înaintea expirării autorizației existente, un dosar care cuprinde documentația prevăzută de lege, necesară obținerii autorizației. Art. 2 pct. 9 și 10 din O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, definește autorizația integrată de mediu ca fiind „actul admnistrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția mediului care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalație, în anumite condiții, care să garanteze că instalația corespunde prevederilor privind prevenirea și controlul integrat al poluării; autorizația poate fi emisă pentru una sau mai multe instalații ori părți ale acesteia, situate pe acelați amplasament și exploatate de același operator”. Autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu, trebuie să cuprindă tipul și cantitatea de deșeuri, cerințele tehnice, măsuri de precauție, locul de desfășurare a activității și metoda de tratare.

Autoritatea competentă pentru emiterea autorizației de mediu este: Agenția Județeană pentru Protecția Mediului (activitățile desfășurate pe teritoriul unui județ), Agenția Regională pentru Protecția Mediului (activitățile desfășurate pe teritoriul a două sau mai multe județe din aceeași regiune) și Agenția Națională pentru Protecția Mediului (activitățile desfășurate pe teritoriul a doua sau mai multe regiuni). Termenul de eliberare a autorizației de mediu este de cel mult 90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentației complete, iar decizia de emitere a autorizației este făcută publică de către autoritatea competentă pentru protecția mediului.

În condițiile în care se produce o schimbare de fond a datelor care au stat la baza emiterii autorizației de mediu, în mod obligatoriu se va îndeplini procedura revizuirii autorizației, după fiecare schimbare care a avut loc. „Autorizația revizuită este valabilă până la expirarea duratei de valabilitate a autorizației de mediu inițiale, supuse revizurii”.

Autoritatea competentă are sarcina de a emite autorizația integrată de mediu, în scopul asigurării unui nivel ridicat de protecție a mediului, cu respectarea reglementărilor privind calitatea aerului, apei și solului. În vederea obținerii autorizației integrate de mediu, titularii activităților sunt obligați să depună la sediul autorității locale pentru protecția mediului, documentația care cuprinde: formularul de solicitare, raportul de amplasament, dovada publicării anunțului privind depunerea solicitării pentru obținerea autorizației integrate de mediu, precum și dovada achitării tarifului pentru verificare/analiză preliminară a solicitării depuse. De asemenea, autoritatea competentă este însărcinată cu revizuirea autorizației integrate de mediu. „Perioadele de valabilitate a acordului, autorizației și autorizației integrate de mediu sunt stabilite prin lege”. Astfel, autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu sunt valabile 10 ani. Însă, în condiții speciale, intervine suspendarea sau anularea acordului, autorizației sau a autorizației integrate de mediu, suspendarea acestora fiind dispusă de către autoritatea emitentă pentru nerespectarea prevederilor acestora, iar autoritatea competentă pentru protecția mediului este însărcinată cu anularea lor. „Dispozițiile de suspendare și de încetare a desfășurării proiectului sunt executorii de drept”.

Cu privire la soluționarea litigiilor generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de reglementare, „competența aparține instanțelor de contencios administrativ”, cu respectarea prevederilor Legii nr. 554 din 7 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

1.4. Obligații în domeniul gestionării deșeurilor

În vederea îndeplinirii cât mai eficace a condițiilor impuse de gestionarea deșeurilor, precum și pentru a asigura protecția mediului și a sănătății populației, legea impune respectarea cu strictețe a unui set de reguli și obligații atât pentru persoanele fizice și juridice în general, cât și pentru producătorii de produse și cei care efectuează activități care genereză deșeuri.

Persoanele fizice și persoanele juridice în general, au obligația să respecte următoarele prevederi legale:

• să depună separat deșeurile și deșeurile de ambalaje reciclabile acolo unde există recipiente special destinate acestui scop;

• să nu abandoneze și să nu depoziteze deșeurile în afara locurilor destinate acestui scop;

• să nu amestece diferitele categorii de deșeuri periculoase sau deșeuri periculoase cu deșeuri nepericuloase;

• să separe deșeurile, în vederea valorificării sau eliminării acestora;

• să predea deșeurile, pe bază de contract, unor colectori sau unor operatori care desfășoară operațiuni de eliminare sau valorificare sau să asigure valorificarea ori eliminarea deșeurilor prin mijloace proprii, atunci când îndeplinesc condițiile legale pentru astfel de operațiuni.

Producătorii de produse și cei care efectuează activități care generează deșeuri, trebuie să respecte următoarele obligații:

• să adopte, încă de la faza de concepție și proiectare a unui produs, soluțiile și tehnologiile de eliminare sau de diminuare la minimum posibil a producerii deșeurilor;

• să ia măsurile necesare de reducere la minimum a cantităților de deșeuri rezultate din activitățile existente;

• să nu introducă pe piață produse, dacă nu există posibilitatea eliminării acestora ca deșeuri;

• să suporte costul pagubelor aduse populației, agenților economici și instituțiilor prin gestionarea defectuoasă a deșeurilor;

• să prevadă și să realizeze măsurile care trebuie să fie luate după încheierea activităților care produc deșeuri;

• să realizeze lucrările de refacere a mediului deteriorat de deșeuri, impuse de autoritățile competente;

• să asigure colectarea, transportul și eliminarea produselor care au devenit deșeuri prin depășirea termenului de valabilitate sau ca urmare a unei gestionări defectuoase a produselor și să suporte costurile aferente;

• să ambaleze produsele în mod corespunzător, pentru a preveni deteriorarea și transformarea acestora în deșeuri;

• să permită accesul autorităților de inspecție și control la documentele cu privire la deșeuri.

De asemenea, producătorii sau deținătorii de deșeuri periculoase, sunt obligați să elaboreze, conform legii, planuri de intervenție pentru situații de accidente și trebuie să asigure și buna aplicare a condițiilor acestor planuri. Totodată, producătorii de deșeuri au obligația de a se supune prevederilor Planului Național de Gestionare a Deșeurilor, precum și ale planurilor regionale și județene de gestionare a deșeurilor. În cazurile în care deșeurile producătorilor și deținătorilor de deșeuri nu pot fi preluate de unități specializate din rețeaua integrată de eliminare a deșeurilor, aceștia sunt obligați sa își organizeze propriul sistem de eliminare a deșeurilor. Rețeaua integrată de eliminare a deșeurilor „asigură eliminarea deșeurilor în instalațiile conforme cele mai apropiate, prin intermediul celor mai adecvate metode și tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului”.

1.5. Atribuțiile autorităților administrației publice centrale și locale în domeniul deșeurilor

1.5.1. Atribuțiile autorităților administrației publice centrale

A. Ministerul Mediului și Pădurilor ocupă un rol important în protejarea mediului și resurselor naturale, cu scopul final de a garanta un mediu înconjurător curat, sănătos și cu un grad de poluare cât mai redus. Ministerul își desfășoară activitatea și în domeniul gestionării deșeurilor, revenindu-i numeroase atribuții, printre care se enumeră: elaborarea Strategiei Naționale de Gestionare a Deșeurilor și Planul Național de Gestionare a Deșeurilor; prezentarea anuală Guvernului rapoarte privind gestionarea deșeurilor; autorizarea prin unitățile sale subordonate, activitățile de valorificare și eliminare a deșeurilor; inițierea și propunerea spre adoptare a diverselor proiecte de acte normative care privesc gestionarea deșeurilor, precum și aplicarea de sancțiuni titularilor de activități pentru nerespectarea legislației de mediu în domeniul operațiunilor cu deșeuri. De asemenea, în cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor funcționează Direcția Gestiune Deșeuri și Substanțe Periculoase.

B. Ministerului Sănătății, în domeniul gestionării deșeurilor îi revin următoarele atribuții: evaluează impactul produs de deșeuri asupra sănătății populației; emite avize și autorizații sanitare de funcționare, abilitări și acorduri scrise pentru importul deșeurilor și reziduurilor de orice natură, precum și al altor produse periculoase pentru sănătatea populației și mediul înconjurător, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; controlează activitățile de gestionare a deșeurilor în conformitate cu atribuțiile și competențele stabilite prin lege; asigură la nivelul fiecărei unități sanitare, prin Casa Națională de Asigurări și Sănătate, fondurile necesare pentru gestionarea deșeurilor.

C. Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri îndeplinește o serie de obligații în domeniul gestionării deșeurilor: coordonează și supraveghează activitatea de reciclare a deșeurilor industriale; supraveghează și controlează, împreună cu alte organe de specialitate, transportul deșeurilor înspre și dinspre Uniunea Europeană; urmărește realizarea sarcinilor ce îi revin din Planul Național de Gestionare a Deșeurilor referitoare la gestionarea deșeurilor generate de industrie; elaborează prognoze în domeniul gestionării deșeurilor industriale reciclabile.

D. „Ministerul Transporturilor și Infrastructurii are rolul în domeniul operațiunilor cu deșeuri, de a”: participa la elaborarea reglementărilor specifice privind gestionarea deșeurilor provenite din activitățile de transport și auxiliare; participă la elaborarea de reglementări specifice pentru controlarea activității de transport al deșeurilor și aprobă planurile de gestionare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii.

E. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale îndeplinește următoatele sarcini în domeniul gestiunii deșeurilor: participă la elaborarea de reglementări specifice privind gestionarea deșeurilor provenite din agricultură și din industria alimentară; avizeză propunerile de amplasament pentru instalații, rampe, depozite privind deșeurile, pe terenurile cu destinație agricolă, dar și aprobă și controlează modul de utilizare a deșeurilor pentru fertilizarea sau ameliorarea solurilor.

F. Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale are atribuții reduse în domeniul de gestiune al deșeurilor, și anume: elaborează reglementări specifice privind securitatea și protecția muncii în domeniul gestionării deșeurilor și controlează și reglementează activitățile de gestionare a deșeurilor în conformitate cu atribuțiile și competențele stabilite prin lege.

G. Ministerului Apărării Naționale îi revin următoarele atribuții: elaborează strategia și programul de gestionare a deșeurilor provenite din domeniul militar și asigură condițiile necesare pentru realizarea acestora; elaborează reglementări specifice privind gestionarea deșeurilor rezultate din domeniul militar, cu avizul autorității publice centrale pentru protecția mediului și supraveghează și controlează respectarea de către unitățile din subordine a prevederilor legale privind deșeurile.

H. Ministerul Administrației și Internelor îndeplinește o serie de atribuții, respectiv: sprijină autoritățile administrației publice locale în crearea unui sistem pentru reciclarea materialelor și deșeurilor recuperabile; sprijină autoritățile administrației publice locale în vederea elaborării de strategii și programe sectoriale de gestionare a deșeurilor municipale; participă, împreună cu alte autorități publice, la elaborarea reglementărilor specifice pentru gestionarea deșeurilor menajere și municipale; sprijină administrațiile publice locale în îndeplinirea altor atribuții și răspunderi ce le revin pentru aplicarea și respectarea prevederilor legale referitoare la deșeuri; urmărește îndeplinirea obiectivelor din Planul Național de Gestionare a Deșeurilor, planurile regionale și județene de gestionare a deșeurilor și sprijină administrațiile publice locale pentru aplicarea acestora.

1.5.2. Atribuțiile autorităților administrației publice locale

A. Autoritățile administrației publice locale la nivel de comune, orașe și municipii, exceptând municipiul București, îndeplinesc următoarele obligații: asigură implementarea la nivel local a obligațiilor privind gestionarea deșeurilor, asumate de România în vederea integrării în Uniunea Europeană; urmăresc și asigură îndeplinirea prevederilor din planurile regionale și județene de gestionare a deșeurilor; elaborează strategii și programe proprii pentru gestionarea deșeurilor; asigură informarea prin mijloace adcvate a locuitorilor asupra sistemului de gestionare a deșeurilor din cadrul localităților; acționează pentru refacerea și protecția mediului.

B. Autorităților administrației publice locale la nivel județean și municipiul București, le revin următoarele atribuții: elaborează și adoptă planurile județene de gestionare a deșeurilor și participă la elaborarea planurilor regionale de gestionare a deșeurilor; coordonează activitatea consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean privind gestionarea deșeurilor; analizează propunerile făcute de consiliile locale, în vederea elaborării de prognoze pentru refacerea și protecția mediului; urmăresc și asigură respectarea de către consiliile locale a prevederilor legale în domeniu.

1.6. Costurile și controlul activităților legate de deșeuri

1.6.1. Costurile în domeniul operațiunilor cu deșeuri

Potrivit legii, costurile realizate cu operațiunile de eliminare a deșeurilor sunt suportate în întregime de către deținătorul de deșeuri care încredințează deșeurile unui colector sau unui operator economic autorizat și/sau de către deținătorul anterior al deșeurilor sau producătorul produsului din care a rezultat deșeul, prin aplicarea principiului „poluatorul plătește”. Deseori însă, sunt situații în care producătorul sau deținătorul deșeurilor nu este cunoscut, caz în care cheltuielile de refacere și curățare a mediului sunt suportate de către autoritatea administrației publice locale. Ulterior, dacă identitatea făptuitorului va fi cunoscută, acesta va suporta în întregime cheltuielile realizate de către autoritatea publică locală, precum și costul operațiunilor de identificare.

Guvernul este instituția statului care stimulează investițiile în domeniul gestionării deșeurilor, stabilind diverse facilități fiscale pentru titularii de activități privind operațiunile cu deșeuri, cât și pentru aceia care le valorifică. De asemenea, prin intermediul legii bugetului de stat, se alocă anual resurse pentru construirea și întreținerea unor instalații de tratare și eliminare a deșeurilor, iar un instrument economico-financiar cu rol major în susținerea proiectelor privind protecția mediului, inclusiv domeniul de gestiune al deșeurilor este Fondul pentru Mediu. Însărcinată cu gestionarea acestui fond este Administrația Fondului pentru Mediu, instituție publică finanțată integral prin venituri proprii, în coordonarea autorității publice centrale pentru protecția mediului. Procedura de finanțare din Fondul pentru Mediu respectă legislația privind ajutorul de stat, Administrația Fondului pentru Mediu parcurgând toate etapele prevăzute în domeniul ajutorului de stat, respectând și prevederile legislației Uniunii Europene din domeniu.

1.6.2. Controlul activităților legate de deșeuri

Autoritățile publice competente pentru protecția mediului și autoritățile cu competențe stabilite de legislația în vigoare dețin atribuții de control în domeniul gestionării deșeurilor, autorități care desfășoară inspecții periodice cu scopul de a verifica respectarea normelor legale de către persoanele implicate în activități cu deșeuri, iar în cazurile în care există nereguli, aplică sancțiuni. Astfel, printre aceste autorități se enumeră următoarele:

• primarii unităților administrativ-teritoriale și persoanele autorizate de aceștia care exercită funcția de control cu privire la: gestionarea, colectarea, stocarea, transportul și tratarea deșeurilor menajere și de construcție și implementarea planului de gestiune a acestora; facilitățile și instalațiile pentru stocarea și neutralizarea deșeurilor menajere și de construcție și cele pentru eliminarea deșeurilor industriale și periculoase;

• autoritățile teritoriale de protecție a mediului efectuează inspecții și iau măsuri în vederea respectarii legislației de mediu în vigoare de către cei implicați în activitățile de gestiune a deșeurilor;

• autoritatea centrală de protecție a mediului efectuează inspecții și ia măsuri pentru respectarea legislației privind mediul de către titularii activităților de gestiune a deșeurilor ce se desfășoară pe un teritoriu mai răspândit decât un județ;

• autoritățile publice teritoriale pentru sănătate efectuează controlul sanitar al activităților din domeniul gestiunii deșeurilor cu impact asupra sănătății populației;

• autoritățile vamale în coordonare cu autoritățile de control al frontierei și reprezentanți ai autorității de protecție a mediului controlează și iau măsuri pentru asigurarea conformității încărcăturilor și respectarea prevederilor legale cu privire la condițiile de import, export și tranzit al deșeurilor.

Organismul specializat de inspecție și control, însărcinat cu atribuții majore în domeniul protecției mediului este Garda Națională de Mediu care îndeplinește un rol activ pentru asigurarea securității mediului prin acțiuni de prevenire a riscului de poluare a resurselor de apă, sol și aer. La conducerea Gărzii Naționale de Mediu este un comisar general, cu rang de secretar de stat, iar personalul organismului este format din comisari care sunt funcționari publici cu statut specific, autorizați prin lege să ia măsuri de sancționare, suspendare/sistare a activităților care au produs poluarea sau deteriorarea mediului.

Potrivit Ordinului ministrului mediului nr. 464 din 21 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor tehnice privind organizarea și desfășurarea activităților de control și inspecție în domeniul protecției mediului, inspecția de mediu este o activitate care cuprinde: verificarea conformării obiectivelor controlate cu cerințele legislației de protecția mediului; verificarea conformării obiectivelor controlate cu prevederile din actele de reglementare, precum și constatarea faptelor ce conduc la degradarea factorilor de mediu, la obiectivele controlate, care pot determina inspecții viitoare, inclusiv emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de reglementare ori aplicarea de sancțiuni.

CAPITOLUL 2

VALORIFICAREA ȘI ELIMINAREA DEȘEURILOR

2.1. Considerații introductive

Valorificarea deșeurilor este un proces care trebuie să respecte normele privind protecția mediului, fără a utiliza metode susceptibile de a prejudicia mediul sau a pune în pericol sănătatea cetățenilor. Din aceste considerente, operațiile de valorificare a deșeurilor, în mod obligatoriu, se realizează doar în instalații special prevăzute acestui scop, prin procese autorizate de autoritățile publice competente.

Potrivit prevederilor legale, se consideră ca fiind operații de valorificare a deșeurilor următoarele: utilizarea în principal drept combustibil sau alte mijloace de generare de energie; recuperarea sau regenerarea solvenților; reciclarea sau recuperarea de substanțe organice care nu sunt utilizate ca solvenți; reciclarea sau recuperarea metalelor și a compușilor metalici; reciclarea/recuperarea altor materiale anorganice; regenerarea acizilor sau bazelor; tratarea solului cu rezultate benefice pentru agricultură sau reabilitări ecologice. Având în vedere operațiile expuse mai sus, reciclarea reprezintă o metodă principală de valorificare a deșeurilor, prezentând numeroase avantaje, cum ar fi: economisirea de materii prime, energie și apă; un mediu mai sănătos, dar și mai puțin spațiu alocat pentru depozitarea deșeurilor.

Ca și în cazul valorificării deșeurilor, și procesul de eliminare a acestora este unul complex și trebuie să respecte normele legale privind protecția mediului și fără să afecteze sănătatea umană. „Elaborarea unui model general de acumulare și eliminare a deșeurilor nu este o operație simplă, deoarece trebuie să se țină seama nu numai de cauzele care determină formarea lor, ci și de toate aspectele tehnico-economice care condiționează alegerea soluțiilor de tratare, regenerare sau reciclare”.

Conform legislației în vigoare, sunt considerate ca fiind operații de eliminare a deșeurilor următoarele: depozitarea pe sol și în sol (depozite, alte spații de acest gen); tratarea în contact cu solul (biodegradarea în sol a deșeurilor lichide sau a nămolurilor); injectarea la adâncime (injectarea deșeurilor pompabile în puțuri, saline, cavități naturale); reținerea pe suprafață delimitată (deversarea de deșeuri lichide în iazuri, lagune); depozitarea în depozite special amenajate; incinerarea pe sol; incinerarea pe mare. Dintre numeroasele operații de eliminare a deșeurilor, două dintre acestea, și anume incinerarea deșeurilor și depozitarea acestora sunt deosebit de importante și beneficiază de o reglementare adecvată la nivel național, dar și european.

2.2. Deșeurile industriale reciclabile

Regimul juridic al gestionării deșeurilor industriale reciclabile este stabilit prin O.U.G. nr. 16 din 26 ianuarie 2001, constând în activitatea de colectare și reintroducere în circuitul productiv a deșeurilor industriale reciclabile. Această activitate beneficiază de un rol important în prevederile privind conservarea și protecția mediului, contribuind la raționalizarea utilizării resurselor indigene de materii prime și la reducerea nivelului de poluare asupra mediului, produsă de aceste tipuri de deșeuri. Deșeurile industriale reciclabile sunt reprezentate de deșeurile de hârtii, cartoane, sticlă, mase plastice, cauciucuri, textile, precum și de deșeurile metalice feroase și neferoase.

Conform legii, reciclarea este definită ca fiind o operațiune de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor industriale pentru a fi reutilizate în scopul inițial sau alte scopuri. Procesul de colectare presupune strângerea, sortarea sau regruparea deșeurilor în vederea transportării lor spre valorificare. Valorificarea la rândul ei este definită ca fiind orice operațiune de dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, pretratare sau alte operațiuni care determină schimbarea naturii sau a compoziției, efectuată unui deșeu industrial prin metode și procedee industriale, în scopul reutilizării.

Principiile generale care se regăsesc la baza operațiunilor de gestiune a deșeurilor industriale sunt: principiul „poluatorul plătește”; principiul responsabilității producătorului și principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile fără antrenarea unor costuri excesive. Alături de aceste principii, există și o serie de obligații, atât pentru persoanele juridice deținătoare de deșeuri industriale reciclabile, cât și pentru categoria reprezentată prin persoane fizice.

Astfel, deținătorii de deșeuri industriale reciclabile persoane juridice sunt obligați să asigure strângerea, sortarea și depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecție a mediului și a sănătății populației, dar și reintroducerea lor în circuitul productiv prin următoarele procese: reutilizarea în propriile procese de producție; valorificarea și comercializarea materiilor prime secundare și a produselor reutilizabile obținute prin reciclare; predarea către agenții economici specializați, autorizați pentru valorificare, a deșeurilor industriale reciclabile pe baza documentelor de proveniență.

Deținătorii de deșeuri industriale reciclabile persoane fizice au următoarele obligații: să nu depoziteze sau să abandoneze deșeurile industriale reciclabile în condiții care contravin normelor de protecție a mediului și a sănătății populației; să depună separat deșeurile industriale reciclabile, acolo unde există recipiente sau incinte special destinate acestui scop.

Potrivit O.U.G. nr. 16 din 26 ianuarie 2001, agenții economici care colectează deșeuri industriale reciclabile de la persoane fizice, au obligația să le elibereze acestora o adeverință de primire și plată care trebuie să conțină elementele următoare: denumirea agentului economic colector, datele de identificare ale persoanei fizice deținătoare, deșeul reciclabil predat și descrierea acestuia, cantitatea, prețul, valoarea, proveniența deșeului declarată de deținător pe propria răspundere, precum și semnătura agentului colector și a persoanei fizice deținătoare. Agenții economici care efectuează operațiunile de colectare a acestor tipuri de deșeuri, în vederea desfășurării activității sunt obligați să dețină autorizație de colectare, act emis de prefectura județului. Autorizția dispune de o valabilitate de un an, dar există posibilitatea prelungirii acestui termen, așa cum prevăd dispozițiile legale.

2.3. Incinerarea deșeurilor

Reglementarea activității de incinerare și coincinerare a deșeurilor, precum și a măsurilor de control și urmărire a instalațiilor aferente în scopul combaterii poluării asupra mediului și asigurării protecției sănătății populației este realizată prin intermediul H.G. nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea deșeurilor.

Instalația de incinerare este definită de normele legale ca fiind orice instalație tehnică fixă sau mobilă și echipamentul destinat tratamentului termic al deșeurilor, cu sau fără recuperarea căldurii de ardere rezultate. O astfel de instalație prevede incinerarea prin oxidarea deșeurilor, piroliza, gazificarea, precum și alte procese de tratament termic (procesele cu plasmă), în măsura în care produsele rezultate în urma tratamentului sunt incinerate ulterior.

Instalația de coincinerare este orice instalație fixă sau mobilă al cărei scop principal este generarea energiei sau a unor produse materiale, care folosește deșeuri drept combustibil uzual ori suplimentar sau în care deșeurile sunt tratate termic pentru eliminare.

Cele două tipuri de instalații trebuie, în mod obligatoriu, proiectate, construite și echipate conform prevederilor legale, astfel încât gazele de ardere rezultate în urma proceselor realizate să nu depășească valorile limită de emisie stabilite de lege. De asemenea, în vederea funcționării unor astfel de instalații, Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 1798 din 19 noiembrie 2007 prevede obligativitatea obținerii unei autorizații de mediu, în caz contrar, desfășurarea activităților de incinerare și coincinerare a deșeurilor se află sub imperiul ilegalității.

Autorizația de mediu se emite de autoritatea competentă pentru protecția mediului, cu condiția respectării prevederilor legale privind construirea, echiparea și funcționarea instalațiilor de incinerare sau coincinerare, iar valorile de poluare rezultate în urma proceselor efectuate prin intermediul acestor instalații să se încadreze în limitele impuse de lege. Totodată, autoritatea competentă pentru protecția mediului impune instituirea unui sistem de control și monitorizare a acestor instalații, precum și obligativitatea păstrării cel puțin 5 ani a registrului cu evidența deșeurilor incinerate sau coincinerate.

2.4. Depozitarea deșeurilor

Activitățile care implică depozitarea deșeurilor trebuie să se desfășoare în condiții de maximă siguranță, fără să afecteze sănătatea populației sau să prezinte riscuri majore de poluare asupra mediului. În acest sens, a fost adoptată H.G. nr. 349 din 21 aprilie 2015 privind depozitarea deșeurilor.

Noțiunea de depozit de deșeuri presupune:

• un amplasament pentru eliminarea finală a deșeurilor prin depozitarea acestora pe sol sau în subteran;

• spații interne de depozitare a deșeurilor, adică depozite în care un producător de deșeuri execută propria eliminare a deșeurilor la locul de producere;

• o suprafață permanent amenajată (pentru o perioadă mai mare de un an) pentru stocarea temporară a deșeurilor.

Depozitele zonale de deșeuri municipale trebuie să deservească cel puțin 150.000 de locuitori, iar consiliile locale sau județene sunt însărcinate cu luarea măsurilor necesare pentru construirea unor astfel de depozite doar pe terenurile aflate în proprietatea lor. Ministerul Mediului și Pădurilor elaborează în coordonare cu autoritățile administrației publice locale și cu autoritățile regionale de protecția mediului, Strategia Națională privind Reducerea Cantității de Deșeuri Biodegradabile Depozitate. Acest program cuprinde măsuri referitoare la colectarea selectivă, reciclarea, compostarea, producerea de biogaz sau recuperarea materialelor și energiei, astfel încât să conducă la reducerea cantității de deșeuri biodegradabile municipale depozitate.

Depozitele se clasifică dupa natura deșeurilor depozitate în 3 categorii, respectiv:

a) depozite pentru deșeuri periculoase (este permisă depozitarea deșeurilor periculoase prevăzute de lege);

b) depozite pentru deșeuri nepericuloase (deșeuri municipale; deșeuri nepericuloase de orice altă origine; deșeuri periculoase stabile, nereactive);

c) depozite pentru deșeuri inerte (deșeurile inerte sunt acele deșeuri care nu suferă nicio transformare semnificativă fizică, chimică sau biologică, nu ard, nu se dizolvă sau nu reacționează în niciun fel fizic sau chimic).

Amplasarea depozitelor se realizează ținându-se cont de planurile de urbanism general și zonal, prin parcurgerea unor etape și îndeplinirea unor condiții. În faza preliminară, se efectuează o cercetare a viitoarei zone de amplasare a depozitului, în vederea stabilirii dacă respectiva zonă nu se află printre cele în care legea interzice amplasarea unui depozit de deșeuri. În continuare, urmează etapa analizei amplasamentelor acceptate care presupune o definire a clasei de depozit care se intenționează a se realiza, identificarea și inventarierea amplasamentelor acceptate, dar și stabilirea distanțelor minime de amplasare față de anumite repere. Proiectarea și realizarea unui depozit trebuie să fie în conformitate cu prevederile legale și să respecte condițiile de siguranță pentru a nu prezenta factori de risc asupra mediului sau sănătății cetățenilor. De asemenea, în momentul proiectării depozitului, acesta trebuie să parcurgă în mod obligatoriu etapa de impermeabilizare, etapă necesară pentru a asigura protecția solului, apelor subterane sau de suprafață împotriva efectelor diverselor categorii de deșeuri.

Repartizarea deșeurilor în depozit trebuie realizată astfel încât să se asigure stabilitatea masei de deșeuri și a structurilor asociate în scopul de a evita riscul producerii unor alunecări. O altă condiție prevăzută de lege este aceea de a implementa pază și sisteme de siguranță depozitelor de deșeuri. Acestea se împrejmuiesc și se asigură prin pază pentru evitarea posibilităților de pătrundere ilegală pe amplasament a oamenilor sau animalelor. De asemenea, la amenajarea depozitelor este necesară implementarea unor măsuri pentru reducerea unor noxe sau altor riscuri, precum: emisia de mirosuri sau praf; particule materiale; formarea de aerosoli; incendii, explozii sau alunecări.

Reglementarea activității privind depozitarea deșeurilor se face cu respectarea prevederilor legislației de mediu în vigoare și cu notă de obligativitate, precum în cazul tuturor activităților din domeniul gestiunii deșeurilor, operațiunile de depozitare nu se pot desfășura fără obținerea acordului și autorizației integrate de mediu. Totodată, depozitele de deșeuri fac obiectul unor proceduri de control și urmărire permanente, care presupun monitorizarea datelor meteorologice, controlul apei de suprafață și al gazului de depozit, precum și protecția apei subterane, necesare asigurării unui nivel de control maxim al poluării.

CAPITOLUL 3

TRANSPORTUL DEȘEURILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI

3.1. Obligațiile transportatorilor de deșeuri

3.1.1. Considerații generale

Reglementarea activităților care presupun transportul deșeurilor pe teritoriul României se efectuează cu respectarea prevederilor legale implementate prin O.U.G. nr. 78 din 16 iunie 2000, privind regimul deșeurilor și H.G. nr.1061 din 10 septembrie 2008, privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

Legea impune obligativitatea ca transportul deșeurilor să fie realizat doar de către operatori economici care dețin autorizație de mediu, în vederea efectuării operațiilor de colectare, stocare temporară, tratare, valorificare și eliminare a deșeurilor. De asemenea, transportul oricărei categorii de deșeuri de la locul de producere până la cel de prelucrare este interzis fără respectarea prevederilor legale.

3.1.2. Obligații generale ale transportatorilor de deșeuri

Operatorii de transport specializați pentru transportul urban de deșeuri trebuie să dețină autorizație emisă de autoritățile de protecție a mediului pentru a-și putea desfășura activitățile, iar în cazurile speciale care presupun transporturi interurbane sau internaționale de deșeuri, operatorii de transport rutier sunt obligați să dețină și licență de transport pentru mărfuri periculoase, emisă de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. În cazurile în care operațiunile de transport a deșeurilor se efectuează prin intermediul transportului feroviar, naval sau aerian, operatorii însărcinați cu transportul trebuie să respecte în mod obligatoriu reglementările emise de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, dar și cele emise de Ministerul Mediului și Pădurilor. Cu privire la „transporturile internaționale de deșeuri, acestea se desfășoară cu respectarea convențiilor internaționale la care România este parte”.

Printre obligațiile operatorilor de transport de deșeuri se numără următoarele:

• să asigure instruirea personalului pentru încărcarea, transportul și descărcarea deșeurilor în condiții de siguranță și pentru intervenție în cazul unor defecțiuni sau accidente;

• să nu abandoneze deșeurile pe traseu;

• să folosească traseele cele mai scurte sau cu cel mai redus risc pentru sănătatea populației și a mediului și care au fost aprobate de autoritățile competente;

• să utilizeze mijloace de transport adecvate naturii deșeurilor transportate, care să nu permită dispersarea deșeurilor și emanații de noxe în timpul transportului, pentru a respecta normele privind sănătatea populației și protecția mediului;

• să dețină toate documentele necesare de însoțire a deșeurilor transportate, din care să rezulte conform legii, datele privind deținătorul, destinatarul, tipurile de deșeuri, locul de încărcare, locul de destinație, cantitatea de deșeuri transportate și codificarea acestora;

• să respecte pentru transporturile deșeurilor periculoase reglementările specifice transportului de mărfuri periculoase cu aceleași caracteristici;

• să anunțe autoritățile pentru protecția mediului despre orice transport de deșeuri periculoase, anterior efectuării acestuia, dar și unitățile Inspectoratului pentru Situații de Urgență, în cazul transporturilor care conțin deșeuri cu pericol de incendiu sau explozie.

3.2. Reguli privind transportul de deșeuri periculoase și nepericuloase

3.2.1. Transportul deșeurilor periculoase

Operațiunile de transport a deșeurilor periculoase se desfășoară conform prevederilor legale și se pot realiza în principal prin intermediul transportului rutier și cel al transportului feroviar. De asemenea, operațiunile de transport a deșeurilor periculoase pot fi realizate și prin intermediul transportului maritim, acesta desfășurându-se în concordanță cu prevederile Ordinului ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 1.730 din 16 ianuarie 2001 privind aprobarea sistemelor de raportare a incidentelor în care sunt implicate nave maritime care transportă mărfuri periculoase, substanțe dăunătoare sau poluanți marini, ale O.G. nr. 42 din 28 august 1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale Ordinului ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 322 din 3 martie 2006 privind instalațiile portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Ordinului ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 426 din 28 martie 2006 privind aporbarea Regulilor de navigație pe Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari.

Procedura de transport a deșeurilor periculoase este una complexă și presupune câteva etape importante în realizarea cu succes a operațiunilor de transport. Astfel, „transportul se efectuează de la generatorul sau deținătorul de deșeuri (expeditor), către operatorul economic care realizează colectarea, stocarea temporară, tratarea, valorificarea și eliminarea deșeurilor (destinatar)”. Expeditorul completează, semnează și ștampilează un formular în vederea aprobării transportului deșeurilor periculoase, iar apoi îl transmite destinatarului deșeurilor periculoase. Destinatarul are posibilitatea de a accepta realizarea transportului sau în cazul în care consideră că este necesar, poate cere informații suplimentare din partea expeditorului privind detaliile transportului. Dacă destinatarul acceptă transportul, acesta procedează la ștampilarea și semnarea formularului și îl expediază la agenția județeană pentru protecția mediului în vederea obținerii aprobării pentru efectuarea transportului de deșeuri periculoase.

Procedura se finalizează prin expedierea formularului către Inspectoratul pentru Situații de Urgență al județului în a cărui rază teritorială se află expeditorul pentru autorizarea rutei transportului. După aprobare, ISU notifică cu 48 de ore înainte de efectuarea transportului aprobat, toate inspectoratele pentru situații de urgență județene și inspectoratele de poliție județene din județele care vor fi tranzitate de transportul deșeurilor periculoase, precum și județul de destinație al transportului. În cazul în care transportul se efectuează prin intermediul feroviar și naval, ISU al județului în a cărui rază teritorială se află expeditorul informează secțiile regionale de poliție transporturi care vor fi tranzitate și cea de destinație.

Formularul pentru aprobarea transportului de deșeuri periculoase se întocmește în șase exemplare originale, iar ruta de transport se stabilește de către expeditor și transportator, cu obligativitatea ocolirii în limita posibilităților, a orașelor și zonelor populate. Destinatarul, după recepția transportului, este obligat să preleveze probe din fiecare transport de deșeuri periculoase și să o păstreze în condiții de siguranță cel puțin trei luni.

Deșeurile periculoase cuprinse în transportul care se desfășoară trebuie să fie ambalate și etichetate conform legii cu privire la transportul mărfurilor periculoase, iar gestionarea ambalajelor cade în sarcina destinatarului.

3.2.2. Transportul deșeurilor nepericuloase

„Transportul deșeurilor nepericuloase se efectuează pe baza formularului de încărcare-descărcare deșeuri nepericuloase”. Fiecare transport de deșeuri nepericuloase trebuie să fie însoțit de formularul de încărcare-descărcare deșeuri periculoase. Acest formular este înregistrat de destinatar într-un registru securizat, înseriat și numerotat pe fiecare pagină, iar după ce are loc semnarea și ștampilarea de către destinatar, acesta îl transmite expeditorului prin serviciul de corespondență sau fax, obligatoriu cu confirmare de primire.

Agenții economici autorizați în activitățile de prestare a serviciilor de salubrizare în localități, care efectuează transportul propriilor deșeuri nepericuloase (deșeuri de producție sau deșeuri asimilabile celor municipale) sunt obligați să completeze formular de încărcare-descărcare deșeuri nepericuloase. De asemenea, expeditorul, transportatorul și destinatarul sunt obligați să prezinte formularul la solicitarea organelor abilitate cu controlul asupra gestionării deșeurilor.

CAPITOLUL 4

REGIMUL JURIDIC PRIVIND CATEGORIILE SPECIALE DE DEȘEURI

4.1. Deșeuri radioactive

4.1.1. Noțiuni generale

„Deșeurile radioactive desemnează acele materiale rezultate din activitățile nucleare (materiale radioactive) sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, pentru care nu s-a prevăzut nicio altă întrebuințare, care conțin ori care sunt contaminate cu radionuclizi în concentrații superioare limitelor de exceptare; prin deșeu radioactiv se înțelege și combustibiilul nuclear uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare”. „Combustibilul nuclear uzat este combustibilul nuclear iradiat în interiorul unui reactor și care a fost îndepărtat definitiv din acesta”.

Deșeurile radioactive rezultă din patru tipuri de activități: producerea de energie electrică pe cale nucleară, inclusiv activitățile conexe ciclului combustibilului nuclear și celor de dezafectare; funcționarea reactorilor de cercetare; folosirea radiațiilor și a materialelor radioactive în medicină, agricultură, industrie și cercetare; prelucrarea materialelor ce conțin radioanuclizi naturali. De asemenea, deșeurile radioactive se regăsesc sub formă de trei categorii, respectiv: deșeuri radioactive de activitate înaltă, activitate medie și joasă. Deșeurile de activitate medie și joasă sunt mai voluminoase în comparație cu deșeurile de activitate înaltă, dar prezintă un grad de periculozitate mai redus. În vederea reducerii volumului, deșeurile radioactive de activitate medie și joasă sunt comprimate, apoi ambalate în recipiente de beton și stocate în depozite special prevăzute în acest scop, fiind sub monitorizare și supraveghere permanentă.

Deșeurile de activitate înaltă, în general sunt stocate pe o perioadă de câțiva ani la locul de producere, apoi fac obiectul transportului în scopul tratării și depozitării la un alt amplasament. Un exemplu de deșeuri cu activitate înaltă regăsit pe teritoriul României este reprezentat de deșeurile care rezultă de la Centrala Nucleară Cernavodă. Aceste deșeuri prezintă o radioactivitate foarte mare și o căldură ridicată degajată, iar datorită acestor factori, este necesară acordarea unei atenții deosebite locului de depozitare pentru a evita pericolul scurgerii sau penetrării radionuclizilor în pânza freatică, fapt care ar periclita viața unor întregi generații viitoare.

Cu privire la deșeurile de activitate joasă și medie de pe teritoriul Româaniei, provenite din activități umane în care se utilizează radiațiile, acestea sunt supuse unui tratament special în cadrul Stației de Tratare a Deșeurilor Radioactive de la Măgurele, iar apoi sunt stocate în Depozitul Național de Deșeuri Radioactive (D.N.D.R.) de la Băița-Bihor.

Gospodărirea deșeurile radioactive se desfășoară potrivit normelor și reglementărilor naționale și reprezintă totalitatea activităților administrative și operaționale care sunt implicate în manipularea, transportul, pretratarea, condiționarea, depozitarea intermediară și depozitarea definitivă a deșeurilor rezultate din funcționarea și dezafectarea instalațiilor nucleare și radiologice.

4.1.2. Clasificarea generală a deșeurilor radioactive

Clasificarea generală a deșeurilor radioactive este realizată cu referire la cerințele privind modul de asigurare a izolării de biosferă la depozitarea definitivă a deșeurilor radioactive. Astfel, avem următoarele tipuri de deșeuri radioactive:

• deșeuri exceptate – conțin radionuclizi a căror concentrație a activității este foarte redusă, astfel existând posibilitatea eliberării deșeurilor (condiționat sau necondiționat) de sub cerințele de autorizare;

• deșeuri de tranziție – au concentrația activității superioară nivelurilor de eliberare de sub cerințele de autorizare, dar se dezintegrează la niveluri inferioare celor de eliberare de sub cerințele de autorizare, într-o perioadă nu mai mare de cinci ani de depozitare intermediară;

• deșeuri de activitate foarte joasă – sunt deșeuri radioactive de viață scurtă, a căror activitate specifică depășește nivelurile de eliberare de sub cerințele de autorizare, dar al căror conținut radioactiv este inferior nivelurilor stabilite de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (această comisie este autoritatea competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuțiile de reglementare, autorizare și control în domeniul nuclear);

• deșeuri de activitate joasă și medie de viață scurtă și viață lungă – concentrația activității acestor tipuri de deșeuri depășește nivelurile limită stabilite de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare pentru deșeurile de activitate foarte joasă, dar al căror conținut radioactiv și putere termică sunt inferioare celor ale deșeurilor de activitate înaltă.

• deșeuri de activitate înaltă – conțin radionuclizi de viață lungă, iar nivelul puterii termice a acestora necesită considerații speciale pentru manipulare sau depozitare definitivă.

4.1.3. Principiile fundamentale ale gospodăririi deșeurilor radioactive

A. Principiul asigurării protecției mediului și sănătății populației, în interiorul și dincolo de granițele naționale:

• deșeurile radioactive necesită o administrare corectă și eficace, astfel încât sa asigure un nivel ridicat de protecție a mediului și sănătății populației;

• în cazul depozitării definitive a deșeurilor se va efectua concentrarea și izolarea radionuclizilor față de diluația și dispersia în mediul înconjurător;

• activitățile de administrare în siguranță a deșeurilor radioactive trebuie să se desfășoare pe întreaga durată în care deșeurile prezintă un nivel de radioactivitate dăunător populației;

• exportul deșeurilor radioactive este permis doar în statele care dispun de o capacitate tehnică și administrativă care să permită administrarea și depozitarea definitivă a acestor deșeuri, în condiții corespunzătoare standardelor internaționale.

B. Principiul protejării generațiilor viitoare de impactul deșeurilor radioactive:

• deșeurile radioactive necesită o gospodărire astfel încât impactul preconizat asupra generațiilor viitoare să nu depășească impactul considerat ca fiind acceptabil în prezent;

• depozitarea definitivă a deșeurilor radioactive se poate realiza doar cu condiția de a asigura izolarea radionuclizilor, printr-un sistem multibarieră, constituit din forma deșeului, ambalaj, bariere inginerești ale depozitului și bariere naturale aflate pe amplasamentul depozitului definitiv;

• depozitarea intermediară a deșeurilor radioactive pe termen lung se poate efectua doar dacă deșeurile sunt condiționate corespunzător, asigurându-se izolarea acestora pe durata depozitării intermediare.

• sistemul de evidență a gestionării deșeurilor radioactive trebuie să permită păstrarea informațiilor importante și relevante cu privire la deșeurile respective.

C. Principiul asigurării unui cadru legislativ național adecvat pentru gestionarea deșeurilor radioactive:

• deșeurile radioactive trebuie gestionate într-un cadru legislativ național care să permită și să prevadă alocarea clară a responsabilităților, precum și prevederi pentru independența funcțiilor de reglementare;

D. Principiul deciziei adecvate în gospodărirea deșeurilor radioactive:

• decizia cu privire la o anumită etapă a gospodăririi deșeurilor radioactive trebuie luată ulterior analizei implicațiilor asupra etapelor ulterioare, inclusiv eventualitatea închiderii unei viitoare alternative și consecințele privind gestionarea de deșeuri suplimentare;

• la momentul luării unei decizii privind o anumită etapă a gospodăririi deșeurilor radioactive trebuie optimizate securitatea și eficacitatea gospodăririi deșeurilor, având în vedere și identificarea căilor de generare a deșeurilor;

• decizia este obligatoriu să fie luată cu evitarea unor condiții care ar compromite securitatea operațională sau securitatea din etapele ulterioare.

E. Principiul asigurării securității instalațiilor:

• securitatea instalațiilor pentru administrarea deșeurilor radioactive este necesar să fie asigurată corespunzător pe toată durata de viață a acestora;

• pe întreaga durată de viață a instalațiilor de gospodărire a deșeurilor radioactive trebuie să fie efectuate evaluări periodice de securitate, în vederea analizării securității și impactul asupra mediului;

• selectarea amplasamentului unei instalații pentru administrarea deșeurilor radioactive trebuie să țină seama de toți factorii importanți și relevanți care pot afecta securitatea instalației.

F. Principiul ținerii sub control a generării deșeurilor radioactive:

• generarea deșeurilor radioactive trebuie să fie menținută la nivelul minim posibil;

• minimizarea și reducerea generării deșeurilor radioactive trebuie să fie asigurată ca volum și ca activitate prin proiectare corespunzătoare și prin practici adecvate de operare.

4.1.4. Etapele de bază în gospodărirea deșeurilor radioactive

Etapele gospodării deșeurilor radioactive sunt următoarele: pretratarea, tratarea, condiționarea, depozitarea intermediară și depozitarea definitivă. Aceste etape de bază din cadrul gospodăririi deșeurilor radioactive sunt părți ale unui sistem total, începând de la generare și până la depozitarea definitivă.

A. Pretratarea

• reprezintă totalitatea operațiunilor care au loc după generarea deșeurilor, înaintea tratării și constă în operații precum: colectarea, sortarea, neutralizarea și decontaminarea, precum și perioada de depozitare intermediară;

• prima etapă a procesului de pretratare se realizează la producătorul deșeurilor care aigură colectarea și sortarea deșeurilor pe care le produce, iar ulterior, deșeurile radioactive sunt transferate la unități specializate unde se continuă procesul de pretratare sau se avansează la cel de tratare;

• această etapă asigură oportunitatea de sortare a deșeurilor radioactive, spre exemplu, în vederea depozitării la suprafață sau pentru depozitatea geologică.

B. Tratarea

• include acele operațiuni efectuate cu intenția de a asigura securitatea deșeurilor radioactive sau din motive economice, realizate prin schimbarea caracteristicilor acestora;

• conceptele de bază care se regăsesc în procesul de tratare sunt: reducerea volumului, eliminarea radionuclizilor sau schimbarea compoziției;

• ca și exemple ale procesului de tratare, enumerăm: incinerarea deșeurilor combustibile, compactarea deșeurilor solide uscate, evaporarea, precipitarea speciilor chimice, iar constant utilizate pentru decontaminarea avansată a deșeurilor lichide, se utilizează procese combinate.

C. Condiționarea

• implică operațiuni care transformă deșeurile radioactive într-o formă potrivită pentru manipulare, transport, depozitare intermediară și depozitare definitivă;

• aceste operațiuni pot include imobilizarea deșeurilor radioactive, plasarea lor în containere și ambalarea suplimentară;

• cea mai întâlnită și utilizată metodă de imobilizare include solidificarea deșeurilor de joasă și medie activitate, în ciment sau bitum sau vitrifierea deșeurilor înalt active în matrice de sticlă.

D. Depozitarea intermediară a deșeurilor radioactive implică menținerea lor, încât:

• să fie asigurată izolarea, protecția cetățenilor, a mediului, precum și monitorizarea;

• să fie asigurate acțiuni precum: tratarea, condiționarea și depozitarea definitivă;

• să se asigure stocarea deșeurilor de viață scurtă în vederea asigurării dezintegrării și apoi eliberarea nerestrictivă;

• să se asigure stocarea deșeurilor înalt active din motive termice, înainte de depozitarea geologică.

E. Depozitarea definitivă

• reprezintă ultima etapă din sistemul de gospodărire a deșeurilor radioactive și constă în plasarea deșeurilor radioactive în instalații de depozitare cu asigurarea unei securități rezonabile, fără intenția de a fi mutate și fără a asigura supravegherea și întreținerea pe termen lung;

• cuprinde și eliberarea efluenților în mediul înconjurător în limitele autorizate, cu dispersie ulterioară, cu mențiunea că aceasta este potrivită doar pentru cantități limitate din anumite deșeuri;

• securitatea este realizată prin concentrare și reținere care implică izolarea deșeurilor radioactive condiționate în depozitul definitiv, iar izolarea este efectuată prin plasarea de bariere în jurul deșeurilor radioactive, în scopul reducerii eliberării radionuclizilor în mediul înconjurător.

4.2. Deșeuri de ambalaje

4.2.1. Noțiuni introductive

Gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje este reglementată prin H.G. nr. 621 din 23 iunie 2005, cu scopul de a preveni sau reduce impactul efectelor negative asupra mediului. Acestui act normativ îi sunt supuse toate ambalajele introduse pe piață, indiferent de materialele din care sunt fabricate sau modul lor de utilizare în activități comerciale, economice sau gospodărești. De asemenea, prevederile hotărârii vizează și deșeurile de ambalaje, indiferent de modul lor de generare.

Ambalajul este definit ca fiind orice obiect, indiferent de materialul din care este confecționat, destinat reținerii, protejării, distribuției sau prezentării produselor, de la materii prime sau produse procesate, de la producător pană la utilizator sau consumator. Cu titlu de exemplu, sunt considerate ambalaje următoarele: cutiile pentru dulciuri; pungi din plastic sau hârtie, farfurii, folie de aluminiu (această categorie este considerată a se încadra în domeniul ambalajelor cu condiția umplerii acestora la punctul de vânzare) sau etichetele agățate direct de produs sau atașate acestuia.

Principiile caracteristice activității de gestionare a deșeurilor de ambalaje sunt:

• prevenirea producerii de deșeuri de ambalaje;

• reutilizarea ambalajelor;

• reciclarea deșeurilor de ambalaje;

• alte forme de valorificare a deșeurilor de ambalaje care au scopul final de a reduce cantitățile eliminate prin depozitare definitivă.

4.2.2. Cerințe esențiale cu privire la fabricarea, compoziția și caracterul reutilizabil și recuperabil al ambalajelor

A. Cerințe esențiale privind fabricarea și compoziția ambalajului:

• ambalajul va fi conceput, fabricat și comercializat într-o manieră care să ofere posibilitatea reutilizării sau reciclării sale și să reducă la minimum impactul negativ asupra mediului;

• ambalajul va fi fabricat astfel încât greutatea și volumul acestuia să fie reduse la minimum necesar pentru a asigura nivelul cerut de siguranță și igienă pentru produsul ambalat și pentru utilizator;

• ambalajul va fi fabricat astfel încât să existe posibilitatea reducerii la minimum a conținutului de substanțe și materiale toxice în materialul de ambalare și în elementele sale, substanțe care se pot găsi în emisiile care rezultă din procesul de eliminare a deșeurilor de ambalaje.

B. Cerințe privind caracterul reutilizabil al unui ambalaj:

• caracteristicile și proprietățile fizice ale ambalajului trebuie să permită rotații în condiții obișnuite/normale de utilizare;

• amabalajul reutilizat trebuie pregătit pentru a satisface exigențele în materie de sănătate și de securitate;

• ambalajul care se află in imposibilitate de reutilizare, trebuie să devină deșeu de ambalaj recuperabil.

C. Cerințe esențiale privind caracterul recuperabil al unui ambalaj:

• ambalajul trebuie să permită, prin fabricarea lui, ca în momentul când devine deșeu de ambalaj tratat în vederea valorificării energetice, să aibă o valoare calorică minimă care să permită optimizarea recuperării de energie;

• ambalajul, trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deșeu de ambalaj, ca deșeurile de ambalaj tratate în vederea compostării sa fie suficient de biodegradabile;

• ambalajul biodegradabil, prin fabricarea lui, trebuie să permită în momentul când devine deșeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică și biologică, astfel existând posibilitatea ca cea mai mare parte a materialului să se transforme în apă, bioxid de carbon și biomasă.

4.2.3. Operatorii economici din domeniul gestiunii deșeurilor de ambalaje

Procedura de urmat și cerințele de îndeplinit pentru autorizarea operatorilor economici în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje este stabilită prin lege, iar autorizarea se acordă prin licența de operare. Această procedura de asigurare, precum și criteriile pe care le stabilește, asigură o abordare eficientă, complexă și transparentă a gestionării deșeurilor de ambalaje, în vederea promovării la nivel național a unor soluții de colectare, valorificare și reciclcare eficiente, cu rolul de a asigura o protecție ridicată mediului.

În vederea obținerii sau revizurii licenței, operatorii economici sunt obligați să achite următoarele tarife:

• tariful de autorizare, în valoare de 7.500 lei;

• tariful de revizuire a licenței de operare, în valoare de 2.000 lei;

• tariful de reautorizare, în valoare de 2.000 lei.

Aceste tarife se achită integral în contul stabilit de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, operatorii economici beneficiind de consultații de specialitate pentru definitivarea dosarului de autorizare. Desigur, în vederea obținerii autorizației, operatorul economic trebuie să indeplinească următoarele criterii:

• să aibă ca scop preluarea responsabilităților ce revin operatorilor economici privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, precum și raportarea informațiilor referitoare la gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje;

• să promoveze soluții de colectare și valorificare pentru a asigura crearea unui sistem integrat, eficient și transparent de gestionare a deșeurilor de ambalaje;

• să demontreze prin planul prezentat faptul că este capabil să atingă obiectivele prevăzute în Strategia Națională pentru Gestionarea Deșeurilor, în Planul Național pentru Gestionarea Deșeurilor și în Planul de implementare a Directivei privind ambalajele și deșeurile de ambalaje.

Licența de operare se emite pentru o perioadă de cinci ani, cu vizare anuală, iar revizuirea licenței de operare se efectuează doar în cazul în care apar elemente noi pe parcursul perioadei de valabilitate a licenței, necunoscute la momentul emiterii acesteia.

4.3. Deșeuri medicale

4.3.1. Noțiuni introductive

Deșeurile medicale sunt reprezentate de totalitatea deșeurilor periculoase sau nepericuloase, produse în unitățile sanitare sau rezultate din activitatea medicală. Acest tip de deșeuri, prin caracteristicile specifice și volumul deosebit de ridicat, prezintă un potențial risc atât pentru sănătatea populației, cât și pentru mediul înconjurător. Din aceste considerente, pentru a evita consecințele negative ale deșeurilor medicale, s-au stabilit reglementări cu privire la modul în care acest tip de deșeuri se colectează, ambalează, depozitează, transportă sau se elimină, acordându-se o atenție deosebită deșeurilor periculoase rezultate din activitățile medicale, în vederea prevenirii riscului de contaminare a mediului sau afectarea sănătății cetățenilor. Cu titlu de exemplu, în privința modalității de eliminare a deșeurilor rezultate din activități medicale prin intermediul procedurii de incinerare, în anul 1998 societatea Pro Air a început să utilizeze un incinerator cu o capacitate de incinerare a deșeurilor medicale, toxice și periculoase de 9,8 tone/zi.

4.3.2. Clasificarea deșeurilor medicale

Clasificarea deșeurilor rezultate din activități medicale se efectuează pe criterii practice, cu respectarea prevederilor legale, astfel existând următoarele tipuri de deșeuri medicale:

A. Deșeurile nepericuloase sunt deșeuri asimilabile celor menajere, rezultate din activitatea serviciilor medicale, tehnnico-medicale, administrative, de cazare și care se colectează și se îndepărtează asemeni deșeurilor menajare. În această categorie de deșeuri medicale se încadrează următoarele materiale: ambalajele materialelor sterile, flacoanele de sânge care nu au intrat în contact cu sângele sau alte substanțe biologice, hârtia, sacii, precum și alte ambalaje din material plastic;

B. Deșeurile periculoase se clasifică astfel:

• deșeurile anatomo-patologice care curpind părți anatomice, material biopsic rezultat din blocurile operatorii, cadavre de animale rezultate în urma activităților de cercetare și experimentare (toate aceste deșeuri se consideră ca fiind infecțioase);

• deșeurile infecțioase sunt deșeuri care conțin sau au intrat în contact cu sângele ori alte substanțe biologice, precum și cu bacterii, virusuri prin intermediul acelor, seringilor, catetere, câmpuri operatorii, mănuși, materiale de laborator folosite, etc.;

• deșeurile înțepătoare-tăietoare sunt reprezentate de ace, catetere, seringi cu ac, branule, lame de bisturiu de unică folosință, pipete care au venit în contact cu material infecțios (aceste deșeuri fiind considerate infecțioase conform „Precauțiunilor universale”);

• deșeurile chimice și farmaceutice sunt cele care includ serurile și vaccinurile cu termen de valabilitate depășit, medicamente expirate, reactivii și substanțele folosite în laboratoare.

Spre deosebire de materialele de unică folosință, în practica medicală se regăsesc și materiale de utilizare îndelungată care pot fi recuperate, refolosite și reciclate după ce au fost supuse unei sterilizări adecvate, eliminând astfel riscul infecțios.

4.3.3. Etapele gestionării deșeurilor rezultate din activitatea medicală

Procedura de gestionare a deșeurilor din domeniul medical parcurge câteva etape, și anume: colectarea la sursă, ambalarea, depozitarea temporară, transportul și eliminarea finală.

A. Colectarea la sursă

Colectarea la sursă presupune și procesul de separare a deșeurilor, cele două acțiuni reprezentând primele etape în gestionarea deșeurilor periculoase din domeniul medical, iar în cazul în care nu se realizează o separare a deșeurilor, întreaga cantitate va fi considerată ca fiind una de deșeuri periculoase.

B. Ambalarea deșeurilor

Ambalajul prin care se face colectarea și care intră în contact direct cu deșeurile periculoase rezultate în urma unor procese medicale este de unică folosință și se elimină odată cu conținutul. În unitățile medicale există un cod de culori ale ambalajelor în care se colectează deșeurile, respectiv galben (deșeurile periculoase: infecțioase, tăietoare-înțepătoare, chimice și farmaceutice) și negru (deșeurile nepericuloase: deșeuri asimilabile celor menajere). De asemenea, pentru deșeurile infecțioase și tăietoare-înțepătoare se utilizează pictograma cu mesajul „Pericol biologic”, iar pentru deșeurile chimice și farmaceutice, se utilizează pictograme cu mesaje adecvate: „Corosiv”, „Toxic”, etc.

Deșeurile infecțioase care nu sunt tăietoare-înțepătoare se depozitează în cutii de carton prevăzute în interior cu saci din polietilenă sau saci din polietilenă galbeni ori marcați cu galben, sacii fiind în mod obligatoriu confecționați din polietilenă de înaltă densitate pentru a avea o rezistență mecanică mare. Deșeurile înțepătoare-tăietoare se colectează în cutii din material rezistent la acțiuni mecanice, material care trebuie să permită incinerarea cu riscuri minime pentru mediu, iar cutiile trebuie să fie prevăzute cu un capac cu închidere definitivă la partea superioară.

Deșeurile chimice și farmaceutice se colectează în recipiente speciale, cu marcaj adecvat pericolului, iar părțile anatomice destinate incinerării sunt colectate în cutii din carton rigid, prevăzute în interior cu sac din polietilenă de înaltă densitate sau saci din polietilenă cu marcaj galben. În privința deșeurilor nepericuloase, asimilabile celor menajere, acestea se colectează în saci de polietilenă de culoare neagră, inscripționați „Deșeuri nepericuloase”, iar în lipsa acestor saci, se pot utiliza și saci din polietilenă transparenți și incolori.

C. Depozitarea temporară

Acest proces trebuie realizat în funcție de tipurile de deșeuri colectate la locul de producere. Durata depozitării trebuie să fie cât mai redusă posibil, respectând condițiile de igienă în vigoare. În privința deșeurilor periculoase, durata depozitării temporare nu trebuie să depășească 72 de ore, respectiv 48 de ore în incinta unității și 24 de ore pentru transport și eliminare finală.

În fiecare unitate medicală trebuie să existe un spațiu de depozitare care să conțină un compartiment pentru deșeurile periculoase, prevăzut cu dispozitiv de închidere care să permită doar accesul persoanelor autorizate și un alt compartiment pentru deșeurile asimilabile celor menajere amenajat conform prevederilor legale. Spațiul trebuie prevăzut cu ventilație corespunzătoare pentru asigurarea temperaturilor scăzute care să nu permită descompunerea materialului organic din compoziția deșeurilor periculoase, precum și cu sifon de pardoseală pentru evacuarea în rețeaua de canalizare a apelor uzate, rezultate în urma curățării și dezinfecției.

„În mod obligatoriu se asigură dezinsecția și deratizarea spațiului de depozitare în scopul prevenirii apariției insectelor, rozătoarelor”, iar accesul persoanelor neautorizate în încăperile destinate depozitării temporare este strict interzis.

D. Transportul deșeurilor rezultate din activități medicale

„Transportul deșeurilor periculoase până la locul de eliminare finală” se face cu respectarea strictă a normelor de igienă și securitate în scopul protejării personalului unităților medicale și a populației generale. Deșeurile care nu sunt ambalate corespunzător nu vor face obiectul transportului, iar transportul deșeurilor periculoase în interiorul unității medicale se efectuează pe un circuit separat de cel al pacienților și vizitatorilor. Deșeurile sunt transportate prin intermediul cărucioarelor special prevăzute sau al containerelor mobile.

Transportul deșeurilor periculoase rezultate în afara unității sanitare se efectuează conform reglementărilor în vigoare, elaborate de Ministerul Mediului și Pădurilor, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul Sănătății. Astfel, transportul deșeurilor periculoase pe drumurile publice spre locul eliminării finale se realizează doar pe rute avizate de Direcția de Sănătate Publică Județeană, respectiv a municipiului București. Totodată, vehiculul destinat transportului de deșeuri periculoase trebuie conceput, amenajat special și avizat sanitar de către Ministerul Sănătății, iar conducătorul auto însărcinat cu transportul trebuie să fie adus la cunoștință cu privire la natura încărcăturii și a normelor de igienă cu privire la deșeurile periculoase rezultate din activitățile medicale. Deșeurile periculoase, în interiorul vehiculelor cu care se efectuează transportul, trebuie să fie ambalate în containere din plastic cu capac, tip europubelă și în poziție verticală.

Vehiculul destinat transportului deșeurilor periculoase rezultate din domeniul medical trebuie să respecte următoarele cerințe:

• să fie autoutilitară sau autovehicul cu masa totală maximă autorizată și să fie amenajat special și utilizat doar în vederea transportului deșeurilor periculoase rezultate din activitatea medicală;

• compartimanetul destinat containerelor trebuie să fie separat de cabina șoferului și de asemenea, să dispună de dispozitive de fixare a containerelor în timpul transportului;

• să conțină sisteme de asigurare împotriva răspândirii deșeurilor periculoase în mediu, în caz de accident;

• compartimentul destinat containerelor va fi prevăzut cu sisteme de răcire a aerului;

• autovehiculul va fi marcat și inscripționat pe ambele părți cu datele de identificare ale societății transportatoare, activitatea prestată „Transport deșeuri periculoase rezultate din activitatea medicală”, pictograma cu mesajul „Pericol biologic” și marcaj A.D.R..

E. Eliminarea finală

Deșeurile periculoase din domeniul medical trebuie eliminate prin procedee autorizate, specifice fiecărei categorii de deșeuri, iar metodele de eliminare trebuie să asigure distrugerea rapidă și completă a factorilor cu risc pentru mediu și sănătatea populației, metodele fiind incinerarea și depozitarea în depozitul de deșeuri.

Cu privire la deșeurile asimilabile celor menajere, acestea nu necesită tratamente speciale și se includ în eliminarea deșeurilor municipale, excepție făcând resturile alimentare din spitalele de boli contagioase, „acestea necesitând autoclavare înainte de a fi preluate de serviciile de salubritate”.

4.4. Deșeuri generate de nave

4.4.1. Aspecte generale

În vederea reducerii la minimum a descărcării deșeurilor generate de nave, a reziduurilor mărfii în apele naționale și a descărcărilor ilegale de la navele care utilizează porturile românești, s-a dispus îmbunătățirea protecției mediului marin prin reglementări specifice în domeniu. Printre aceste reglementări se numără Ordinul nr. 322 din 3 martie 2006 al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, privind instalațiile portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii, publicat în M. Of. nr. 241 din 17 martie 2006, dar care a fost modificat și completat de Ordinul nr. 568 din 12 aprilie 2006 al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, publicat în M. Of. nr. 357 din 20 aprilie 2006, Ordinul nr. 1223 din 26 septembrie 2008 al ministrului transporturilor, publicat în M. Of. nr. 680 din 3 octombrie 2008 și de Ordinul nr. 1312 din 22 octombrie 2008 al ministrului transporturilor, publicat în M. Of. nr. 749 din 6 noiembrie 2008.

Acest ordin are aplicabilitate asupra tuturor navelor, inclusiv asupra navelor de pescuit și ambarcațiunilor de agrement, indiferent de pavilionul arborat, care fac escală sau care operează în unul dintre porturile românești Mangalia, Constanța, Midia, Sulina, Tulcea, Galați și Brăila, însă, cu excepția navelor militare și a navelor deținute de stat și care sunt utilizate exclusiv în scopuri guvernamentale necomerciale.

4.4.2. Instalații portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii

Administrațiile porturilor Mangalia, Constanța, Midia, Sulina, Tulcea, Galați și Brăila în mod obligatoriu trebuie să asigure dotarea și disponibilitatea permanentă a instalațiilor portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii, în funcție de necesitățile navelor care fac escală în port, neprovocând întărzieri acestora.

Aceste instalații portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii trebuie să îndeplinească două condiții, și anume:

• să aibă posibilitatea de a prelua orice tip și cantitate de deșeuri generate de nave și reziduuri de marfă a navelor care au escală în portul respectiv;

• trebuie să asigure necesitățile operaționale ale utilizatorilor portului, având în vedere mărimea și locația geografică a portului, tipul navelor care fac escală și exceptările de la obligațiile de notifcare, predare a deșeurilor generate de nave și de tarifare a acestora.

În cazul în care o navă întâmpină dificultăți în predarea deșeurilor, comandantul navei în cauză este îndreptățit să completeze un formular cu privire la obstacolele întâlnite și poate raporta Autorității Navale Române deficiențele constatate, cu anexarea documentelor doveditoare.

4.4.3. Planurile de preluare și gestionare a deșeurilor

Administrația de port este însărcinată cu elaborarea și implementarea unui plan corespunzător de preluare și gestionare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii, iar Ministerul Transporturilor și Infrastructurii are sarcina de a evalua și aproba aceste planuri. Astfel, planurile de preluare și gestionare a deșeurilor în porturi trebuie să cuprindă următoarele elemente:

• descrierea tipului și a capacității instalațiilor portuare de preluare;

• descrierea sistemului de tarifare;

• evaluarea capacității instalațiilor de preluare portuare, având în vedere necesitățile navelor care vizitează în mod uzual portul;

• procedurile de raportare a deficiențelor apărute la instalațiile portuare de preluare;

• tipul și cantitățile de deșeuri generate de nave și reziduurile mărfii preluate și gestionate;

• legislația relevantă în vigoare și formalitățile privind predarea;

• persoana/persoanele responsabile cu implementarea planului;

• descrierea echipamentului de pretratare și procesare în port;

• descrierea modului de depozitare a deșeurilor generate de navă și a reziduurilor mărfii.

Comandanții de nave au obligația de notificare a porturilor în care urmează să efectueze escala, au obigația de predare a deșeurilor generate de nave, precum și obligația de predare a reziduurilor mărfii. Controlul îndeplinirii obligațiilor comandanților de nave este desfășurat de către Autoritatea Navală Română.

CAPITOLUL 5

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU NERESPECTAREA NORMELOR PRIVIND GESTIONAREA DEȘEURILOR ÎN ROMÂNIA

5.1. Considerații generale

Reprezentând unul dintre principiile fundamentale ale dreptului, responsabilitatea este concepută ca și asumarea răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, fiind intim corelată cu sistemul normativ.

Dreptul nu trebuie privit și apreciat doar prin posibilitățile pe care le are de a interveni post festum, pe terenul răului deja înfăptuit, moment în care sancțiunea se impune, ci are posibilitatea ca prin conținutul prescripțiilor sale să contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale și individuale față de lege, atitudine care presupune grija asumată față de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală, implicând prin urmare fundamentul responsabilității.

„După cum s-a susținut în literatura de specialitate, toate persoanele sunt în mod virtual apte a deveni responsabile. Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăți care i-ar fi lui inerente, ci din situația în care se regăsește angajat”.

Persoana care prin fapta sa încalcă prevederile normelor juridice, aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrului social, iar din aceste considerente, aceasta trebuie să răspundă. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană, provoacă reacția societății. Răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. Totodată, „răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.

Răspunderea juridică în Dreptul mediului și în domeniul de activitate în care sunt implicate deșeurile, prezintă particularități multiple datorită faptului că în multe situații prejudiciile cauzate mediului sunt ireversibile. Tocmai din acest motiv se stabilesc reglementări care să instituie proceduri prealabile de control asupra activităților care prezintă un eventual risc pentru mediul înconjurător și pentru sănătatea umană. Având în vedere aceste argumente, „mediului trebuie să i se asigure ocrotirea ca valoare intrinsecă, iar răspunderea prezintă o însemnătate deosebită în îndeplinirea dispozițiilor cuprinse în reglementările juridice din domeniu”.

5.2. Răspunderea pentru prejudiciile rezultate din operațiuni cu deșeuri – între răspunderea civilă și răspunderea de mediu

Declarația Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului afirmă că „autorul poluării trebuie să suporte toate cheltuielile efectuate în scopul prevenirii sau reducerii poluării”. Această afirmația se transpune astăzi în principiul „poluatorul plătește”, poluatorul fiind nevoit să își asume toate costurile de poluare, atât cele referitoare la măsurile de prevenție, cât și la costurile de combatere a poluării, precum și daunele. Astfel, acest principiu are la bază două funcții, respectiv funcția preventivă (vizează împiedicarea producerii daunelor de mediu) și funcția curativă (vizează repararea daunelor de mediu).

Prin consacrarea constituțională a obligației statului de a reface și ocroti mediul înconjurător și de a menține echilibrul ecologic, s-a realizat cadrul juridic general pentru ocrotirea și prin mijloace de drept civil a victimelor acțiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice.

Reglementarea-cadru privind protecția mediului, respectiv O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 prevede fundamentul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului, incluzând și prejudiciile izvorâte din activități de gestionare a deșeurilor, reglementare care recunoaște și legitimarea procesuală activă persoanelor afectate de un prejudiciu de mediu și consacră caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul de mediu, întemeiată pe risc. Astfel, subiectul îndreptățit la repararea daunelor aduse mediului prin gestionarea defectuoasă a deșeurilor poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, o persoană fizică sau juridică, publică sau privată.

Anexa nr. 3 din O.U.G. nr. 68 din 28 iunie 2007 stabilește cadrul legal privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, menționând printre activitățile pentru care răspunderea este obiectivă, următoarele:

• operațiunile de gestionare a deșeurilor, respectiv colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea deșeurilor și a deșeurilor periculoase, dar și inspecția și controlul acestor operațiuni care sunt supuse autorizării sau înregistrării, conform prevederilor O.U.G. nr. 78 din 16 iunie 2000 privind regimul deșeurilor, cu modificările și completările ulterioare;

• operațiuni de operare a depozitelor de deșeuri, reglementate de H.G. nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deșeurilor, precum și operarea instalațiilor de incinerare reglementate de H.G. nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea deșeurilor, cu modificările și completările ulterioare;

• transportul transfrontalier al deșeurilor, spre sau dinspre Uniunea Europeană, activitate care necesită autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului (CE) al Parlamentului European și al Consiliului nr. 1.013 din 14 iunie 2006;

• gestionarea deșeurilor extractive, prevăzută de H.G. nr. 856 din 13 august 2008 privind gestionarea deșeurilor în industriile extractive.

Reglementări cu caracter special cu privire la răspunderea civilă în domeniul supus analizei sunt regăsite în Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, act normativ de o importanță deosebită. Această lege este semnificativă în domeniul gestionării deșeurilor deoarece dauna a cărei reparațiune este prevăzută în normele prezentei legi poate avea ca sursă o categorie de deșeuri periculoase, și anume deșeurile radioactive. Legea prevede că dreptul la despăgubire se prescrie, în cazul în care acțiunea nu a fost introdusă în decurs de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acțiunea este legată de deces sau rănire și se prescrie în decurs de 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acțiunea este legată de producerea celorlalte daune nucleare, prevăzute de lege.

5.3. Răspunderea contravențională pentru nerespectarea normelor privind gestionarea deșeurilor în România

Răspunderea contravențională ocupă un loc important în cadrul reglementărilor privind răspunderea juridică în caz de prejudicii aduse mediului ca urmare a activităților de gestionare a deșeurilor. Astfel, contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hotărâre a guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, a municipiului sau sectorului municipiului București, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București. Reglementarea actuală a stabilit mai multe categorii de contravenții cu privire la nerespectarea de către persoanele fizice și juridice, dar și de către autoritățile administrației publice centrale sau locale a obligațiilor din domeniu.

În doctrină, s-a evidențiat faptul că prin aplicarea unor sancțiuni contravenționale în cazul în care are loc încălcarea normelor de protecție a mediului se urmărește atingerea următoarelor obiective:

• determinarea agentului poluator să respecte cu strictețe prevederile legale, să promoveze tehnici și tehnologii care să ofere protecție mediului, evitând în limita posibilităților, producerea de deșeuri sau poluarea cu deșeuri;

• sprijinirea cercetării științifice, finanțarea investițiilor antipoluante sau chiar reconstrucția ecologică;

• amenda contravențională pentru poluare îndeplinește și rolul de factor de echilibru economic între agenții poluatori și cei care nu poluează mediul.

Reglementarea-cadru în materie contravențională prevede sancțiuni contravenționale principale, respectiv: avertismentul, amenda contravențională și sancțiuni complementare care constau în: confiscarea bunurilor destinate sau folosite din contravenție, suspendarea sau anularea avizului/acordului/autorizației de exercitare a activității, închiderea unității, blocarea contului bancar sau chiar și retragerea licenței/avizului pe o perioadă de timp temporară sau definitivă. Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se constată numai de către instanța de judecată, iar un alt aspect important îl reprezintă prescripția care poate înlătura răspunderea contravențională. Astfel, aplicarea sancțiunii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei sau de la data constatării faptei, în cazul contravențiilor continue.

Presscripția operează doar în cazul în care sancțiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârșirii/constatării faptei, dar prin legi speciale pot fi prevăzute și alte termene de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale. În privința executării amenzii contravenționale, aceasta se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

Procesul de constatare a contravențiilor, precum și aplicarea de sancțiuni sunt în sarcina personalului împuternicit aparținând Ministerului Mediului și Pădurilor, ministerelor cu atribuții apropiate, persoanelor împuternicite de primari și prefecți, dar și agenților și inspectorilor Ministerului Administrației și Internelor și personalului Poliției Sanitare Veterinare.

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate efectua plângere, în termen de cincisprezece zile de la data comunicării acesteia, iar instanța competentă pentru soluționarea plângerii este judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.

5.4. Răspunderea penală

În anul 1977, Rezoluția nr. 5 a Consiliului European De Drept al Mediului evidenția faptul că „valoare fundamentală, precum viața ori proprietatea privată și publică, mediul trebuie să fie protejat cu același titlu de Dreptul penal, alături de omor sau de furt, fiecare cod penal trebuie să cuprindă una sau mai multe incriminări de poluări, vătămări, distrugeri, degradări ori alte atingeri aduse naturii”. Astfel, în cuprinsul reglementărilor penale actuale, răspunderea penală pentru încălcarea normelor juridice cu privire la protecția mediului prezintă unele particularități în raport de natura obiectului ocrotit și specificul consecințelor faptelor incriminate. În vederea angajării răspunderii penale, fapta de abatere trebuie comisă cu vinovăție, să aibă un grad de pericol social ridicat și să reprezinte o amenințare serioasă pentru integritatea și sănătatea mediului în ansamblul său.

Infracțiunile referitoare la mediul înconjurător au fost definite în lucrările de specialitatea ca fiind „acele fapte periculoase, prin săvârșirea cărora se aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire este condiționată de apărarea componentelor naturale și antropice ale mediului, atingeri care se concretizează, din punct de vedere al consecințelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le dețin în proprietate sau le administrează, în crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor, animalelor și plantelor sau producerea de pagube economiei naționale”.

Obiectul juridic comun al infracțiunilor ecologice în care sunt implicate operațiuni cu deșeuri îl reprezintă relațiile sociale născute în jurul și datorită necesității protejării mediului în ansamblul său, de consecințele încălcării normelor legale în domeniu. Obiectul material este reprezentat de mediul în ansamblul său, dar și doar de anumite componente aparținătoare acestuia.

Existența infracțiunii ecologice în care sunt implicate operațiuni cu deșeuri este condiționată de legătura de cauzalitate dintre actul de conduită interzis în legătură cu acestea și urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege. Cercetarea și constatarea infracțiunilor ecologice în care sunt implicate operațiuni cu deșeuri se efectuează din oficiu, de către organele de urmărire penală.

Conform O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă penală de la 30.000 lei la 60.000 lei poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționării instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile acordului de mediu/autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu, dacă fapta a fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală.

Astfel de pedepse, atât cele care prevăd măsuri privative de libertate, cât și cele care prevăd doar amenzi, au rolul de a combate infracțiunile cu privire la mediul înconjurător și de a descuraja orice act, acțiune sau operațiune care ar pune în pericol mediul, precum și sănătatea umană, îndeosebi în domeniul de gestiune al deșeurilor, domeniu în care efectele negative în cazul unor manipulări cu rea credință, accidente provocate de nerespectarea măsurilor de protecție, dar și a nerespectării prevederilor legale din domeniu, ar avea consecințe grave și dăunătoare atât pentru sănătatea cetățenilor, cât și pentru mediul înconjurător și toate elementele care îi aparțin. Din aceste considerente, răspunderii penale i se atribuie un rol vital în protejarea cât mai eficace a mediului și a sănătății umane.

CONCLUZII

Mediul reprezintă o adevărată sursă pentru viață, iar acțiunile de degradare și poluare a acestuia nu fac decât să pericliteze însăși existența umană. Fiecare ființă în parte beneficiază de dreptul fundamental la un mediu sănătos, iar acest lucru este posibil doar dacă mediului în sine i se atribuie dreptul la sănătate, între aceste două drepturi existând relația cauză-efect.

În perioada secolului XIX dăinuia principiul că „natura este un izvor inepuizabil de resurse și un loc de debarasare pentru deșeurile exploatării acestor resurse în slujba omului și a progresului”, dar datorită nerespectării continue a prevederilor legale în materie existente la acea vreme, populația a început să conștientizeze faptul că realitatea este alta, iar resursele naturale nu sunt inepuizabile, iar volumul deșeurilor și periculozitatea acestora se aflau în plină ascensiune. Mai mult decât atât, gradul de poluare atingea cote alarmante, iar elementele care alcătuiesc mediul înconjurător, atât aerul, solul, cât și apa erau contaminate prin gestionarea neadecvată a deșeurilor, toate aceste fapte contribuind la crearea unei amenințări grave la adresa sănătății umane și a mediului în ansamblul său.

În astfel de condiții, s-a dispus aigurarea unei legislații corespunzătoare cu scopul final de a asigura cadrul juridic necesar desfășurării activităților în care sunt implicate deșeuri, iar după eforturi considerabile, rezultatele erau pozitive, înregistrându-se o scădere a nivelului de poluare în mediul înconjurător, cel puțin la nivel național. Problema poluării însă nu se rezumă doar la teritoriul național, în dese rânduri, aceasta își manifestă efectele negative dincolo de granițele naționale, iar problema deșeurilor este și ea răspândită pe întreg mapamondul. Pentru o acțiune de combatare cât mai eficace a poluării și a conștientizării populației asupra efectelor devastatoare produse de gestionarea neadecvată a deșeurilor, îndeosebi a categoriei de deșeuri periculoase, s-a înțeles necesitatea cooperării interstatale în acest domeniu, adoptându-se în acest scop o multitudine de instrumente juridice la nivel internațional.

Astfel, în domeniul gestionării deșeurilor, pentru a exista capacitatea de protecție la un nivel optim în ceea ce privește mediul și sănătatea cetățenilor, trebuie adoptate măsuri precum prevenirea apariției deșeurilor, prin aplicarea „tehnologiilor curate” în activitățile care le generează, reducerea cantităților de deșeuri prin aplicarea celor mai bune practici în domeniul generator de deșeuri, dar și valorificarea deșeurilor prin refolosire, reciclare materială sau recuperarea de energie, precum și asigurarea unui proces eficace de eliminare a deșeurilor prin intermediul incinerării sau depozitării definitive.

Prin respectarea unor anumite principii în desfășurarea operațiunilor privind gestionarea deșeurilor, se asigură un grad înalt de protecție mediului, dar și sănătății umane, iar printr-o gestionare adecvată a deșeurilor, nu se realizează doar evitarea poluării, ci se contribuie și la conservarea resurselor naturale, prin considerarea deșeurilor ca fiind surse de materii prime, accentuându-se reciclarea acestora sau utilizarea lor ca sursă de energie.

Dezvoltarea tehnologiilor care implică un consum redus de resurse naturale, precum și proiectarea sau fabricarea de produse care prin modul lor de utilizare nu au impact sau au un impact extrem de redus asupra creșterii periculozității deșeurilor ori asupra riscurilor de poluare sunt factori care au un rol major în protejarea mediului înconjurător și a sănătății cetățenilor. Desigur, și regimul răspunderii în domeniul operațiunilor cu deșeuri ocupă un rol important, contribuind la reducerea semnificativă a nivelului de poluare datorat deșeurilor și la o conștientizare a cetățenilor asupra efectelor negative majore pe care le provoacă gestionarea neadecvată a deșeurilor asupra mediului înconjurător și a sănătății umane.

Având în vedere aceste considerente și înscriindu-se pe aceeași direcție, în perioada recentă România a abundat în acte normative în domeniul gestionării deșeurilor și asigurării unei protecții corespunzătoare mediului, acestea reprezentând alinierea sa la cerințele Uniunii Europene, dar și ilustrarea calității sale de parte la o serie de instrumente de cooperare internațională.

BIBLIOGRAFIE

I. DOCTRINĂ ROMÂNEASCĂ

A. Cursuri, tratate, monografii

1. F. Ardelean, V. Iordache, Ecologie și protecția mediului, Ed. Matrix Rom, București, 2007.

2. Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

3. C. Căpățînă, C. Simonescu, Depozitarea, tratarea și reciclarea deșeurilor și materialelor recuperabile, Ed. Matrix Rom, București 2006.

4. M. Duțu, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I-II, Ed. Economică, București, 2003.

5. M. Duțu, Dreptul mediului, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

6. E. Gavrilescu, Surse de poluare și agenți poluanți ai mediului, Ed. Sitech, Craiova, 2007.

7. Gh. Iancu, Drepturile fundamentale și protecția mediului, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1998.

8. L. V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

9. E. Lupan, Dreptul mediului. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1996.

10. E. Lupan, Tratat de dreptul protecției mediului, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

11. D. Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1996.

12. D. Marinescu, Infracțiuni în domeniul protecției mediului, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

13. D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, 2008.

14. V. Negruț, Drept comunitar al mediului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2006.

15. Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, București, 2005.

16. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996.

17. S. Țurlea, SOS! Natura în pericol, Ed. Politică, București, 1989.

B. Studii, articole, rapoarte

1. G.A. Dragomir, I. Dragomir, Dreptul la un mediu sănătos ca principiu general al dreptului comunitar, în „Revista de Drept Public” nr. 3/2006.

2. M. Duțu, Legea protecției mediului, în Revista „Dreptul” nr. 5/1996.

3. M. Duțu, Particularități și dimensiuni ale dreptului internațional al mediului, în Revista „Dreptul” nr. 10/1999.

4. E. Lupan, Proteguirea dreptului la un mediu sănătos, în Revista „Dreptul” nr. 5/1997.

5. E. Lupan, Cu privire la noțiunea juridică a prejudiciului ecologic, în Revista „Dreptul” nr. 3/2003.

6. *** Raport privind Starea Factorilor de Mediu în anul 2007, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, București, 2008.

7. *** Raport Anual privind Starea Mediului în România pe anul 2008, Ministerul Mediului, Agenția Națională pentru protecția Mediului, București, 2009.

II. DOCTRINĂ STRĂINĂ

A. Cursuri, tratate, monografii

1. G. De Burca, P. Craig, EU Law: Texts, Cases and Materials, Oxford University Press, 2008.

2. P. D. Edmond, La politique et le droit de l’environnement: un examen de l’experience canadienne (Politica și dreptul mediului înconjurător: un examen al experienței canadiene), Ottawa, 1985.

3. P. Fauconnet, La responsibilite, F. Alcan, Paris, 1928.

4. N. de Sadeleer, Les principes du pollueur-payeur, de prevention et de precaution. Essai sur la genese et la portee juridique de quelques principes du droit de l’environnement, Bruylant, Bruxelles, 1999.

5. N. Velișco, A. Alexeiciuc, Ecologia și protecția mediului, Școlile Asociate UNESCO, Chișinău, 2003.

III. LEGISLAȚIE

A. Legislație românească

1. *** – H.G. nr. 1.175 din 26 septembrie 2007 pentru aprobarea Normelor de efectuare a activității de transport rutier de mărfuri periculoase în România.

2. *** – H.G. nr. 1061 din 10 septembrie 2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

3. *** – H.G. nr. 112 din 18 februarie 2009, privind organizarea si functionarea Gărzii Naționale de Mediu, cu modificările și completările ulterioare.

4. *** – H.G. nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea deșeurilor, modificată și completată prin H.G. nr. 268 din 31 martie 2005 și prin H.G. nr. 427 din 28 aprilie 2010.

5. *** – H.G. nr. 144 din 23 februarie 2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății.

6. *** – H.G. nr. 1470 din 9 septembrie 2004 privind aprobarea Strategiei Naționale de Gestionare a Deșeurilor și a Planului Național de Gestionare a Deșeurilor.

7. *** – H.G. nr. 1634 din 29 decembrie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

8. *** – H.G. nr. 1635 din 29 decembrie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Pădurilor.

9. *** – H.G. nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deșeurilor, precum și operarea instalațiilor de incinerare reglementate de H.G. nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea deșeurilor, cu modificările și completările ulterioare.

10. *** – H.G. nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice și private asupra mediului.

11. *** – H.G. nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, modificată și completată prin H.G. nr. 1872 din 21 decembrie 2006.

12. *** – H.G. nr. 76 din 11 februarie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

13. *** – H.G. nr. 856 din 13 august 2008 privind gestionarea deșeurilor în industriile extractive.

14. *** – H.G. nr. 856 din 16 august 2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase, completată de H.G. nr. 210 din 28 februarie 2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului.

15. *** – Legea nr. 101 din 25 aprilie 2006 privind serviciul de salurbrizare a localităților, cu modificările și completările ulterioare.

16. *** – Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare, cu modificările și completările ulterioare.

17. *** – Legea nr. 265 din 15 mai 2002 pentru acceptarea amendamentelor la Convenția de la Basel (1989) privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora.

18. *** – Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.

19. *** – O.G. nr. 11 din 30 ianuarie 2003 privind gospodărirea în siguranță a deșeurilor radioactive, cu modificările și completările ulterioare.

20. *** – O.G. nr. 42 din 28 august 1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, cu modificările și completările ulterioare.

21. *** – O.U.G. nr. 109 din 14 iulie 2005 privind transporturile rutiere, aprobată prin Legea nr. 102 din 25 aprilie 2006, act normativ care a suferit modificări și completări succesive, ultima dată prin O.U.G. nr. 34 din 12 aprilie 2010.

22. *** – O.U.G. nr. 117 din 26 decembrie 2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, cu modificările și completările ulterioare.

23. *** – O.U.G. nr. 16 din 26 ianuarie 2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, aprobată prin Legea nr. 465 din 18 iulie 2001, modificată de O.U.G. nr. 61 din 25 iunie 2003 și de Legea nr. 138 din 12 mai 2006.

24. *** – O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, rectificată la 31 ianuarie 2006, aprobată cu modificări și completări prin O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, modificată prin O.U.G. nr. 57 din 20 iunie 2007.

25. *** – O.U.G. nr. 196 din 22 decembrie 2005 privind Fondul pentru Mediu.

26. *** – O.U.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare.

27. *** – O.U.G. nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului.

28. *** – O.U.G. nr. 78 din 16 iunie 2000 privind regimul deșeurilor, aprobată prin Legea nr. 426 din 18 iulie 2001, modificată și completată de Legea nr. 61 din 6 septembrie 2006, Legea nr. 101 din 25 aprilie 2006 și de Legea nr. 27 din 15 ianuarie 2007.

29. *** – Ordinul comun al ministrului industriei și resurselor nr. 265 din 20 august 2001 și ministrului administrației publice nr. 503 din 30 august 2001 pentru aprobarea Normelor privind procedura de acordare, prelungire, suspendare sau anulare a autorizației de colectare a deșeurilor industriale reciclabile de la persoane fizice și a Normelor privind procedura de acordare, prelungire, suspendare sau anulare a autorizației de valorificare a deșeurilor industriale reciclabile, modificat prin Ordinul comun al ministrului economiei și comerțului și al ministrului administrației și internelor nr. 786/440/2004.

30. *** – Ordinul comun nr. 1.229/731/1.095 din 30 noiembrie 2005 al ministrului mediului și gospodăririi apelor, ministrului economiei și comerțului și ministrului administrației și internelor pentru aprobarea Procedurii și criteriilor de autorizare a operatorilor economici în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, cu modificările și completările ulterioare.

31. *** – Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 1.730 din 16 ianuarie 2001 privind aprobarea sistemelor de raportare a incidentelor în care sunt implicate nave maritime care transportă mărfuri periculoase, substanțe dăunătoare sau poluanți marini.

32. *** – Ordinul ministrului mediului nr. 464 din 21 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor tehnice privind organizarea și desfășurarea activităților de control și inspecție în domeniul protecției mediului.

33. *** – Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1798 din 19 noiembrie 2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizației de mediu.

34. *** – Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1301 din 20 iulie 2007 pentru aprobarea Normelor privind funcționarea laboratoarelor de analize medicale, modificat de Ordinul ministrului sănătății publice nr. 570 din 31 martie 2008.

35. *** – Ordinul ministrului sănătății publice nr. 916 din 27 iulie 2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare.

36. *** – Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 219 din 1 aprilie 2002 pentru aprobarea Normelor tehnice privind gestionarea deșeurilor din activitățile medicale și a Metodologiei de culegere a datelor pentru baza națională de date privind deșeurile rezultate din activitățile medicale, modificat și completat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 997 din 11 august 2004 și prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1029 din 18 august 2004.

37. *** – Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 426 din 28 martie 2006 privind aporbarea Regulilor de navigație pe Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari.

38. *** – Ordinul nr. 156 din 14 iunie 2005 al Președintelui Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare pentru aprobarea Normelor privind clasificarea deșeurilor radioactive.

39. *** – Ordinul nr. 322 din 3 martie 2006 al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, privind instalațiile portuare de preluare a deșeurilor generate de nave și a reziduurilor mărfii, modificat și completat de Ordinul nr. 568 din 12 aprilie 2006 al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, Ordinul nr. 1223 din 26 septembrie 2008 al ministrului transporturilor și de Ordinul nr. 1312 din 22 octombrie 2008 al ministrului transporturilor.

IV. SITE-URI INTERNET

1. www.andrad.ro (Agenția Nucleară și pentru Deșeuri Radioactive).

2. www.anpm.ro (Agenția Națională pentru Protecția Mediului).

3. www.ier.ro (Institutul european din România).

4. www.just.ro (Ministerul Justiției).

5. www.mie.ro (Ministerul Integrării Europene).

6. www.milleniumassessment.org (Milenium Ecosystem Assessment).

7. www.mmediu.ro (Ministerul Mediului și Pădurilor).

8. www.monitoruloficial.ro (Monitorul Oficial al României).

9. www.proairclean.ro (Pro Air Clean Ecologic).