Un veac Si jumătate de PSALMODIERE la Catedrala Patriarhală [303970]
[anonimizat] – 2019
[anonimizat], [anonimizat], aceasta devine sacră. Muzica sacră devine scară spre Dumnezeu și tot ea crează o [anonimizat] a sintetiza întregile noastre simțăminte și trăiri sufletești. Muzica este în aceeași măsură un mod de a slăvi, [anonimizat], [anonimizat]. John Meyendorff afirma că: „… [anonimizat]”.
Ascultând muzica bisericească: [anonimizat], trezind în acesta conștiința spirituală amorțită din cauza unei nepăsări duhovnicești sau a [anonimizat]-i, totodată, [anonimizat]: „[anonimizat]„. [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], atunci când se afla captiv în cetatea Babilonului: „[anonimizat]…” Creațiile muzicale oferă o [anonimizat]: „putem spune că întreg cultul bizantin (…) se scaldă întro ambianță penitențială”, după cum afirmă Ieromonahul Makarios Simopetritul în frumoasa s-a [anonimizat]. Imnografii au văzut în această stare a pocăinței (metanoia), o reîntoarcere a [anonimizat] o [anonimizat] o [anonimizat] a scoate în evidență acest mare dar al lui Hristos oferit oamenilor:
„Doamne, [anonimizat], păcătosului, pocăința, [anonimizat], cu mila ta cea nemăsurată…”
„Brațele părintești sârguiește a [anonimizat]! [anonimizat], la bogăția cea necheltuită a [anonimizat], [anonimizat], Doamne, cu umilință strig: [anonimizat], la cer și înaintea Ta!”
Muzica bisericească este o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], făcându-l, totodată, dumnezeu după har. Sfântul Maxim Mărturisitorul în primele o [anonimizat], vorbește desre viețuirea creștinească autentică și cântarea bisericească pornită din dragoste: „Cel care-L iubește pe Dumnezeu duce pe pământ viață îngerească. Postește și priveghează, înalță cântări, se roagă și cugetă întotdeauna binele pentru fiecare om.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patrusute cugetări creștine, 42)
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul rostit la cea de a V-a ediție a Concursului Național de Muzică Bisericească „Lăudați pe Domnul” (27 octombrie 2012) a evidențiat faptul că muzica bisericească este vestitoare a iubirii lui Dumnezeu:
„Muzica bisericească este parte integrantă a cultului liturgic creștin ortodox și a culturii muzicale în general, cu rol deosebit de important în activitatea pastorală și misionară a Bisericii. Cântarea bisericească are darul de a revigora în Biserica lui Hristos conștiința misionară, întrucât misiunea de a vesti iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, prin cuvânt și faptă, este o vocație a tuturor creștinilor.”
Dacă muzica nu a lipsit, ca formă de comunicare, din nici o religie a pământului, cu atât mai mult în religia creștin-ortodoxă ea capătă valențe și valori speciale, deosebite. Însoțind textul rugăciunii, muzica definește stări adânci ale trăirii religioase care, în textul citit sau recitat, trezește conștiința și stimulează cugetul spre pocăință:
„Muzica, precum si celelalte arte care însoțesc și întregesc cultul, reprezină liantul care unește domeniul concret emoțional cu cel spiritual-abstract, creând acea stare prielnică înțelesurilor religioase pline de taină. De aceea, nu e de mirare că muzica a fost pusă în serviciul sentimentului religios și al cultului”.
Încă de la începuturi, Biserica a acordat o mare importanță cântării bisericești, oferindu-i un loc aparte și o atenție deosebită în rânduiala liturgică. Odată cu trecerea timpului, valoarea și însemnătatea muzicii sacre a crescut considerabil, de aceea astăzi un adevarat tezaur de imuri (în mare parte provenind din Sfânta Scriptură: psalmi, imnuri închinate Maicii Domnului care folosesc versete din Luca 1, 46-55, versete din evanghelii sau imnuri compuse de străluciți melozi și imnografi începând cu secolul al IV-lea), alcătuiesc conținutul cărților de cult, îmbogățind prin frumusețea și măreția lor slujbele Sfintei Biserici Ortodoxe. În cultul ortodox, spre deosebire de celelalte biserici creștine, slujbele abundă de imnuri care concentrează întreaga învățătură de credință statornicită prin intermediul sinoadelor ecumenice, cântarea având astfel un esențial caracter catehetic și pastoral. Putem aminti frumoasele imnuri din cadrul Vecerniei, Miezonopticii sau a Utreniei: Stihirile Învierii celor opt glasuri, Lumină Lină, Dogmaticile glasurilor de rând, Triadicalele, Doxologia, ș.a, imnuri care sunt pline de conținut teologic, dogmatic și catehetic, ce fac referire la Întruparea, Pătimirile, Învierea lui Hristos și la întreaga operă mântuitoare a lui Dumnezeu, la nașterea cea mai presus de fire și pururea fecioria Maicii Domnului și la dragostea sfinților pentru Dumnezeu, care s-a dovedit a fi mai tare decât moartea și nevoințele trupești, deoarece: „Pentru iubire toți sfinții s-au împotrivit totdeauna păcatului, nedând nici un preț pe viața aceasta, și au răbdat multe feluri ale morții ca să se adune în ei înșiși și în Dumnezeu din lume, și să înlăture sfâșierile firii în ei înșiși.” Ele îndeamnă la o stare de așteptare în căință spre dobândirea învierii în Hristos, pentru că așa cum spune Sfântul Teodor Studitul în cateheza 67: „În fiecare zi prăznuim prin omorârea patimilor, învierea virtuților imitând pe Domnul.”
Prin muzică, preotul, diaconul, psalții, coriștii și credincioșii, participă activ la desfășurarea actului liturgic, de la formele lui cele mai simple (recitativul liturgic), până la cele mai complexe și pretențioase compozitii muzicale și aici mă refer atât la cele psaltice, cât și la cele armonico-polifonice care folosesc, de cele mai multe ori, tema melodică bizantină. Armonia interpretării unui imn este o componentă esențială asupra căreia, pentru evitarea monotoniei, se interprinde o acțiune complexă din partea celor implicați în execuția ei și aici vorbim despre text, ritm, formule melodice și cadențe specifice glasurilor, ornamente ș.a, astfel că în cântările religioase contopirea dintre text, melodie și ritm este necesară și ideală. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Dumnezeu, văzând că cei mai mulți dintre oameni sunt mai leneși și mai greoi pentru lecturile duhovnicești, că nu suferă cu plăcere osteneala care vine de acolo, voind să le facă osteneala mai plăcută și să taie simțirea oboselii, a unit melodia cu profeția, pentru ca toți, inspirați de ritmul cântării, cu mai multă râvnă să-I înalțe sfintele laude.”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 41)
Neglijența față de interpretarea cântării bisericești poate influența negativ starea sufletească a credincioșilor, pe când implicarea în dezvoltarea și „măiestria” intonării ei, pe fondul receptării și trăirii mesajului cântat, îi poate aduce pe credincioși pe înălțimile comuniunii omului cu Dumnezeu. Așadar, cântarea are capacitatea de a fi limba universală a tuturor oamenilor, indiferent de loc, timp și spațiu, iar acest fapt poate fi explicat prin originea comună a tuturor oamenilor și preocuparea pentru muzică încă dintru începuturile existenței lor. Părintele Vlad Vasile, într-un articol publicat în revista Teologia, spunea că:
„Muzica definește omul în ce are el mai adânc și mai intim, dezgolind taina spiritului până a-l sensibiliza. Ea înregistrează cea mai ascuțită acuratețe și finețe, orișice înălțime și adâncime a Armoniei Vieții, dar și cea mai mică discordanță a ei.”
Din răstimpurile antichității, filosofii elini au scos în evidență ethosul muzicii, precum și rolul ei moral, educativ și instructiv. Astfel, Platon definește muzica fiind: „o lege morală ce dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginației, înălțând spre tot ce este bun, drept și frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare și veșnică”. „Muzica dă amploare sentimentului, fiind totodată un limbaj al sentimentului” afirma Aristotel, menirea acesteia fiind „nu de a gâdila urechea ascultătorului ci, de a aduce ordine în sufletul nostru” (Plutarh). Cicero, oratorul Cetății Eterne, vorbește despre efectul transformator al inimii omului sub acțiunea indescriptibilă a muzicii spunând: „accentul în vorbire și discursuri nu exprimă altceva mai mult decât un cântec puțin răsunător și înăbușit, pe când în tovărășia muzicii, produce emoțiuni de o exaltare ce influențează zdrobitor inima”. Așadar muzica este „vorbirea sufletului”, fiindcă ea ne arată manifestările lui tainice și viața lui intimă. Prin cântare omul își exprimă toate simțămintele inimii sale. Dacă este fericit, acesta dă cuvintelor prin melodia cântată o expresie îmbucurătoare, dacă cere ajutorul sau sprijinul cuiva, cuvintele lui vor exprima o stare plângătoare, iar dacă un necaz sau o nenorocire îl împresoară, atunci expresia cuvântului cântat devine una de jale sau resemnare. Mitologia antică ne spune că zeița Euterpe era protectoarea muzicii la vechii elini și că însăși muzica își ia numele de la Muze, fiind totodată inspirată de ele.
Filosofia antică privește educația ca fiind ineficientă fără dimensiunea muzicală. „Muzica poate să pună, până la un punct oarecare, stările sufletului în bună rânduială […], trebuie să îndreptăm spre dânsa pe tineri și să-i instruim” (Aristotel 384-322 î.Hr.). Platon (429- 347 î.Hr.), pune în strânsă legătură educația cu ethosul muzicii, muzica fiind: „arta educatoare prin excelență, aceea care, insinuându-se prin mijlocirea sunetelor în suflet, îl formează”. Vorbind atenienilor despre foloasele cultivării prin muzică, filosoful elen îi povățuiește spunând: „Vedeți să vă învățați pe voi și pe copii voștri literile, muzica și gimnastica, pentru că prin acestea ajunge omul la virtute desăvârșită.” Pitagora (cca.580-495 î.Hr.) înființează o școală de muzică, unde se studiau cele mai importante științe ale timpului său, întrucât elinii considerau muzica drept „învățătură a sufletului”, după cum gimnastica era cultivată pentru exercitarea și fortifierea corpului.
Observăm așadar că, spre deosebire de alte popoare, vechii elini acordau o mare importanță educației prin muzică, considerând-o știință și artă, în necesitatea dezvoltării și propagării ei implicându-se matematicienii, filosofii, iar mai târziu chiar teologii. Cel mai vechi sistem muzical al elinilor era tetracordul sau cântarea cu patru coarde, pe care s-a sprijinit multă vreme întreaga teorie muzicală. Era considerat perfect, nefiind permisă extinderea lui în jos sau în sus. Cu timpul, tetracordul s-a mărit cu încă un sunet, dând astfel naștere pentacordului, clasificat ca fiind tot atât de perfect și deplin. Mai târziu, prin unirea a două tetracorduri, a apărut heptacordul, purtând denumirea de „chitara cu șapte tonuri”. Acest sistem muzical numit „a lui Terpandru”, cuprinde doar șapte tonuri, fiind numerotate cu primele șapte litere ale alfabetului elin, purtând numele de ftonguri. Ordinea succesivă a ftongurilor, purta numele de scară. Muzicienii mai noi ai Greciei, au unit două sisteme diapason, dând astfel naștere unui nou sistem numit disdiapason.
Pe temelia acestor sisteme și reguli, s-au conturat și format trei genuri de tetracorduri și anume: Diatonicul, Hromaticul și Enarmonicul, din ele luând naștere mai târziu modurile, ehurile sau glasurile muzicii laice și bisericești. Potrivit unor teoreticieni greci, în muzică erau uzuale cincisprezece ehuri: Dorian, Hyperdorian, Hypodorian; Eolian, Hypereolian, Hypoeolian; Ionian, Hyperionian, Hypoionian; Frigian, Hyperfrigian, Hypofrigian; Lidian, Hyperlidian, Hypolidian. Muzica psaltică folosește astăzi opt glasuri (ehuri) dintre care patru autentice și patru derivate sau plagale. Aceste glasuri purtau numele unor cântăreți mitici de la care se credea că își au originea. Așadar ehul dorian s-a numit astfel deoarece dorienii l-au întrebuințat mai întâi, crezând că acesta ar fi fost inventat de Tamaris din Tracia; ehul ionic se considera a fi creat de Pitermon din Milesia; eolicul ar fi atribuit lui Lasso din Ermonea; lidianul era socotit a fi a lui Amfion; frigianul era atribuit lui Fixus-Marsias, de unde și-a luat și numele și, în sfârșit, mixo-lidianul era numit astfel deoarece ar fi amestecat cu modul lidian. Vechii greci nu cunoșteau decât trei moduri de cântare și anume: dorianul, lidianul și frigianul, peste ele tronând ritmul care, în concepția lor, preceda muzica, fiind socotit sufletul muzicii. De aceea triada: muzică, poezie și dans, formau un tot unitar în concepția elinilor.
Despre greci se răspândise vestea că erau de neegalat în arta muzicală și nu numai, însă izvoarele istorice consemnează că nici evreii nu ar fi fost mai prejos. Vasilios Țaferis, afirmă că:
„Ocuparea Palestinei, începând cu Alexandru cel Mare în 332 î. Hr. și alipirea ei la regatele grecești (…) au consolidat și mai mult legăturile evreilor cu grecii și cu lumea greacă. O asemenea strânsă legătură a dus la schimbări radicale în viața religioasă, politică și pur și simplu în viața de zi cu zi a evreilor. Drept consecință, s-a produs conflictul inevitabil dintre cele două popoare și culturi (…). Numai că, în pofida deosebirilor religioase și culturale dintre aceste popoare, dintre iudaism și elenism, cultura grecească a exercitat o puternică influență atât în toate domeniile iudaismului cât și în viața de zi cu zi (…). Un rezultat imediat al acestei influențe s-a evidențiat în poziția pe care a ocupat-o limba greacă, nu numai ca limbă oficială a birocrației și intelectualitații, ci și ca limbă de comunicare între oamenii simpli. Limba greacă a continuat să fie vorbită în Palestina și, mai târziu, după expirarea epocii elenstice, chiar până la cucerirea Palestinei de către islamiști, în anul 630 d. Hr”.
Evreii, ca popor ales a lui Dumnezeu prin care se pregătea opera mântuitoare a neamului omenesc, au cultivat și practicat atât poezia cât și muzica pe care le puneau în slujba lui Iahve, aducându-I-le ca jertfă și, totodată, exprimând prin aceasta sentimentul religios și pietatea față de El.
În Vechiul Testament, evreii utilizau frecvent muzica în cultul divin, mijloc prin care aceștia slăveau și lăudau pe Creatorul și opera Lui creatoare și proniatoare: „Cel ce a întemeiat pământul pe întărirea lui și nu se va clătina în veacul veacului, cel ce trimiți izvoare în văi, prin mijlocul munților vor trece ape” (Psalmul 103, 6).
Moise ne relatează că Iubal, descendent din Cain, fiul femeii lui Lameh, Ada, a fost părintele „tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi” (Facerea IV, 21). Cu toate că Iubal este considerat a fi inventatorul instrumentelor muzicale cu ajutorul cărora se acompaniau cântările vocale, se consideră că muzica la evrei ar fi fost cultivată cu mult mai înainte de Iubal, acesta doar perfecționându-o, întrucât era un bun cunoscător al artei muzicale.
Prima cântare despre care se amintește în cărțile Vechiului Testament este Cântarea lui Moise, pe care poporul lui Israel a cântat-o după ce au trecut prin Marea Roșie: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă s-a preaslăvit” (Ieșire XV, 1-7), imn ce se cântă și astăzi în Biserica Ortodoxă, în cadrul Vecerniei unite cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Săptămânii Patimilor și care simbolizează preaslăvirea victoriei lui Dumnezeu împotriva patimilor, a demonilor și a morții.
După stabilirea evreilor în țara Canaanului, muzica a cunoscut o ascensiune foarte importantă, mai ales în timpul judecătorilor, făcându-se progrese uimitoare. Se spune că judecătorul Samuel a pus bazele unei școli de profeți și muziceni în Rama, cetatea unde acesta locuia, și una la Chiriat-Iearim, unde se afla chivotul legămantului. Mai tîrziu au fost inființate școli și în alte localități: Betel (II Regi 2, 3), Ierihon (II Regi 2, 15), Ghilgal (II Regi 4, 38) etc..
Proorocul și regele David, mai înainte de a studia la o asemenea școală, stăpânea anumite noțiuni muzicale și aceasta pentru că în copilărie, pe când păstorea oile tatălui său, cânta la harpă, efectul terapeutic, liniștitor și purificator (catharhic) al cântecului său fiind scos în evidență de cuvintele scripturii: „Iar când Duhul cel trimis de Dumnnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta și lui Saul îi era mai ușor și mai bine și duhul cel rău se depărta de la el” (I Regi XVI, 23), de aceea regele David, din iubire desăvârșită pentru Dumnezeu Îl lăuda prin cântarea psalmilor de șapte ori pe zi (Ps. 118, 164), făgăduind că: „și limba mea va grăi dreptatea Ta, în toată ziua, lauda Ta” (Ps. 34, 27). Acești psalmi grupați în douăzeci de catisme alcătuiesc Psaltirea sau Cartea Laudelor (Sepher Tehilim), menirea lor fiind aceea de a îmbrățișa și a înfrumuseța toată Scriptura prin cuvinte insuflate de Duhul Sfânt pentru ca omul, creația lui Dumnezeu, să îi poată răspunde iubirii Sale nesfârșite în aceeași lumină duhovnicească de laudă neîntreruptă. Prorocul David a pus mare accent pe cântarea psalmilor la Templul din Ierusalim, de aceea alege cântăreți din trei familii levitice: Hasaf, Heman și Idutun, „ca să prooroceasacă acompaniați de harfe, alăute și chimvale […]. Toți aceștia cântau sub conducerea tatălui lor în templul Domnului din chimvale, psaltirioane și harpe, la slujbele din templul Domnului, după arătările lui David sau ale lui Asaf, Iedutun și Heman”. (I Paral. 25, 1-6) Așadar, psalmii căpătau un real folos liturgic, înfrumusețând încă dintru începuturile slujirii la Templul din Ierusalim cultul mozaic desfășurat în acest sanctuar. Interpretarea psalmilor cu ajutorul vocilor sau a instrumentelor folosite în acest scop, a oferit un fast liturgic unic în istoria poporului evreu, iar indicațiile de la începutul unor psalmi ne relevă o grijă deosebită pentru interpretarea fiecărui psalm în funcție de text, motiv pentru care la începutul unor psalmi apar indicații precise cu privire la aceste aspecte:
Psalmul 29 poartă indicația tehilah – „cântecul rugăciunii” (cântare de laudă la resfințirea Templului – sir hanukat-habait ), acesta trebuia cântat și nu recitat;
Psalmii 38-70 sunt numiți zakar sau zaw-kar (spre aducere aminte);
Psalmul 100, unul dintre psalmii regali numit towdah adică „spre mulțumire”, se cânta la ceremonialul jertfelor de mărturisire și laudă numite Toda;
Psalmii 8, 81, 84 au titlul al-haghitit adică „Mai marelui cântăreților pentru ghityth” sau „Cântare de biruință pentru zdrobitoarele de vin”;
Psalmii 6, 11 au indicația Al hașșeminith ceea ce a fost interpretat ca fiind scris pentru intonarea lui cu ajutorul unui „instrument cu o coarde”, „pe a opta coardă” sau „la octava inferioară, ca ton al lamentației”;
Psalmul 45, 46 are indicația Alamoth, semnificand modalitatea cântării acestui psalm de către o tânără femeie cu voce înaltă sau pentru instrumentul de suflat, oboi;
Psalmii 52, 87 au la început scris mahalat, ce se presupune că ar fi indicația asupra interpretării acestui imn întro manieră covârșită de tristețe și mâhnire sufletească;
Psalmii 56, 57, 58, 59 și 60 au indicația miktam (trad. „nu nimici”) ce se presupune că ar fi fost partea de început al unui cântec foarte cunoscut în acea perioadă, pe melodia căruia se puteau cânta acești psalmi;
cincizeci și șapte psalmi au indicația mizmor ce se traduce prin „cântare ritmică”;
cincizeci și cinci psalmi sunt introduși prin indicația lamenațțeah și sunt dedicați dirijorului de cor pentru oficiul liturgic al Templului. Unii dintre psalmi poartă indicația bineghinoth, arătând astfel deslușit modalitatea cântării acestora sau a acompanierii cântăreților de către instrumentele cu opt coarde;
Psalmul 5 este introdus prin indicația nehiloth – „pentru instrumente de suflat” sau poate fi chiar numele unei melodii cu ajutorul căreia putea fi cântat acest imn poetic;
nouă psalmi conțin indicația neginoth – „pentru instrumente cu coarde”, ceea ce scoate în evidență acompanierea instrumentală a acestora;
Un alt exemplu al preocupării pentru imnografie vetero-testamentară ni-l oferă Solomon ( Șlomo – omul păcii, ben David melek Isrel –fiul lui David, regele lui Israel de la care moștenise și cultivase talentul muzical și componistic) prin trilogia solomoniană lăsată moștenire: Proverbele, Ecleziastul și Cântarea Cântărilor socotită a fi cel mai frumos poem de dragoste compus vreodată. Astfel, Fericitul Theodorit Episcopul Cirului în începutul tâlcuirii acestei cărți afirma:
„În ce mă privește, socot că înțeleptul Solomon a luat învățătură ca s-o scrie de la tatăl său, care a fost proroc, și încă unul mare, fiindcă l-a auzit, negreșit, cântănd: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată, împodobită (ps. 44,11) și: Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta, și uită poporul tău și casa părintelui tău, și va pofti Împăratul frumusețea ta, că acesta este Domnul tău. (Ps. 44, 12-13)”.
Originea acestui poem este ambiguă. Unii consideră că ar fi dedicat unirii conjugale dintre Solomon și fiica lui Faraon, alții vorbesc despre relația dintre el și Israel, Solomon ca rege reprezenntând pe mire iar mireasa fiind poporul, iar după părerea altora, sursa de inspirație a acestui poem pare să fi fost Abișai Șunamiteanca. Tradiția spune că regele poet Solomon (970-931 î.Hr.), umblând întro zi de vară prin munții răcoroși ai Libanului, ar fi aflat-o pe Sulamita (Abișai sau Abișag din Șunem), frumoasa păstoriță săracă, de care s-a și îndrăgostit și pentru care ar fi compus acest inspirat poem.
Origen, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin și Grigorie cel Mare vorbesc despre Cântarea Cântărilor ca fiind imaginea unirii conjugale, fie dintre Dumnezeu și poporul Său în răstimpurile Legii Vechi, fie dintre Hristos și Biserică în cadrul Noului Testament. Sfântul Grigorie de Nyssa explică latura duhovnicească a acestei opere prin cuvintele:
„ … dacă folosește la ceva și cuvântul înțeles așa cum s-a rostit, avem de-a gata ceea ce năzuim. Dar, dacă ceva spus în chip ascuns în cuvinte acoperite și ghicituri nu-și arată folosul prin înțelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie tâlcuite, cum ne spune Scriptura, învățându-ne prin Proverbe ca să înțelegem ceea ce spune, fie ca parabolă, fie ca un cuvânt întunecos, fie ca o sentință a înțelepților, fie ca o ghicitură”; apoi completează: „Cinstea pe care omul o dă lui Dumnezeu, potrivit dreptei judecăți, nu este alta decât legătura de dragoste cu El și mărturisirea Lui”.
Fericitul Theodoret Episcopul Cirului ne descoperă faptul pentru care acest poem al dragostei desăvârșite este numit Cântarea Cântărilor:
„ … fiindcă aceasta este culmea bunătăților, și cununa iubirii de oameni Dumnezeiești, bunătatea cea negrăită, mila nemăsurată, îndurarea necântărită, dragostea negrăită: că Făcătorul, și Plăsmuitorul, și Ziditorul, și Domnul, și Dumnezeu, și Stăpânul și cel ce este pururea Același suferă această vietatre de lut, și pătimașă, și stricăcioasă, și nemulțumitoare, și netrebnică, și nu doar că o scapă de moarte și de a diavolului tiranie, ci și slobozenie îi dăruiește; și nu doar că îi face pe oameni slobozi, ci îi și înfiază; și nu doar darul înfierii, ci și Mireasă a se numi și a se face îi dăruiește, și cât se poate de îndeaproape cu Mirele o unește, și daruri de nuntă nenumărate îi aduce, și cămară de nuntă mai înainte îi gătește; și goală fiind o înveșmântează, și se face ei haină, și mâncare, și băutură, și cale, și ușă, și viață, și lumină, și înviere …”
După ce evreii au fost duși în robia babiloniană, muzica și arta religoasă, vor înceta într-o oarecare măsură în regatul lui Iuda, locul lor fiind luat de strigătele de plânset și jale ale poporului: „nici bucurie, nici veselie prin grădini, iar prin vii nici cântece, nici chiote!” (Isaia XVI, 10); „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion…” (Ps. 136). Odată cu întoarcerea din captivitatea babilonică, evreii au început iarăși a cultiva muzica religioasă cu un vădit caracter național, însă încercările acestora de a o revigora nu au mai adus-o la aceeași splendoare din timpul regilor David și Solomon. Cu tot efortul de a scoate muzica din starea de decadență în care o aruncase captivitatea babilonică, ea nu a mai putut progresa, astfel că la începutul apariției creștinismului, muzica ebraică era într-o completă stare de decadență și înapoiere. În zilele noastre s-au făcut și se fac încă încercări de descifrare a vechilor note muzicale după care se cântau psalmii, însă nu s-a ajuns la niciun rezultat deoarece semnele muzicale ale psalmodiei, care se păstrează prin tradiție până în ziua de astăzi în sinagogi, nu pot fi considerate ca fiind notele muzicale din perioada regelui David ci ele sunt semne noi introduse în cultul ebraic de masoreți.
Sensul măreț al muzicii se descoperă atunci când ea este folosită ca mijloc de comuniune și comunicare a omului cu Dumnezeu și prin om, a întregii creații:
„Lăudați pe Domnul toți cei de pe pământ: balaurii și toate adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheața, viforul, toate îndepliniți cuvântul Lui; munții și toate dealurile, pomii cei roditori și toți cedrii, fiarele și toate animalele (…) împărații pământului și toate popoarele, căpeteniile și toți judecătorii pământului (…) Lauda Lui pe pământ și în Cer„ (Ps. 148).
Însoțind permanent cultul divin public, cântarea bisericească este „limba prin care omul vine către Dumezeu, fiind un dar bineplăcut Domnului, o exprimare a sufletului plin de evlavie adâncă față de Dumnezeu, a celui care aleargă dis-de-dimineață înaintea Feței Lui.” De aceea, când cuvintele devin neputincioase și lipsite de profunzime în a exprima inefabilul divin, „cântarea mijlocește pătrunderea omului pe tărâmuri care depășesc logica și limitele acestei lumi.”
Proorocul David realizând efectul duhovnicesc al rugăciunii prin intermediul cântării, spune: „Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cît voi fi. Plăcute să-i fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul”(Psalmul 103, 34-35), îndemnând pe întreg poporul evreu ca să-L laude în cântări pe Dumnezeu, prin cuvintele de la începutul Psalmului 146: „ Lăudați pe Domnul, că bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea” (Psalmul 146, 1), psalm care poartă titlul sugestiv Aliluia. În limba ebraică, după cum ne învață Fericitul Ieronim în comentariul său la acest psalm, alleluia înseamnă Lăudați pe Domnul, explicând modul cum s-a ajuns la acestă copunere de cuvinte:
„… la evrei Dumnezeu are zece nume: este numit „Sabaoth”, „Saddai”, „Eloim”, „El”, „Iao”, „Eser”, „Iaia”. Unul dintre celelalte nume este cel de „Ia”. Iar „Ia” se traduce prin „invizibil”. Așadar, când noi spunem: „Lăudați”, în ebraică se spune: allelu. Ei spun: allelu Ia ca și cum ar spune: allelu Sabaoth, allelu Saddai, allelu Eloim. Prin urmare, la fel și aici spun allelu Ia. Și atunci, Theodotion, care este unul dintre tălmăcitorii [Bibliei], dorind să transmită sensul literal al tălmăcirii, spune: Aινείτε τον Iá (Lăudați-L pe Ia). ”
Așadar, viziunea vetero-testamentară scoate în evidență rolul sublim și esențial pe care cântarea religioasă îl are în cult, prin faptul că ea ne descoperă într-o lumină mai deslușită și mai inteligibilă, asemănarea noastră cu îngerii și cu sfinții care neîncetat aduc slavă lui Dumnezeu:
„Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acoperau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, Sfânt, Sfînt este Domnul Savaot, plin este tot pămâtul de slava Lui»” (Isaia VI, 2-3), (Luca II, 13-14). Prin această revelație pe care a văzut-o Isaia, putem observa comuniunea în iubire a puterilor îngerești și lauda acestora într-un cuget, o lucrare și o armonie desăvârșită și veșnică „căci nu a spus ai strigat ci strigau, adică neîncetat aveau această lucrare”, iar mai presus de toate, această întreită cântare ascunde în ea taina Sfintei Treimi, unită întro singură ființă și o singură cinstire, slăvire și cântare:
„Nu prin două cuvinte se săvârșește în cer slăvire, și nici nu strigă de patru ori aceste sfinte și nevăzute viețuitoare duhovnicești; și nu strigă nici de patru ori, nici o singură dată , ci trei cuvinte la singular: Sfânt, Sfânt, Sfânt!; și nu spun nici Sfinți, sfinți!, pentru ca să nu înfățișeze ceea ce este la singular ca având mai multe nume și nici să nu ascundă numărul trei; ci întreit dau sfințenie, rostid cuvântul simplu și la singular, ca să nu numească simplu mai mulți dumnezei. Căci Unul este Dumnezeu, Tată în Fiu, Fiu în Tată, dimpreună cu Duhul Sfânt. Și de aceea Cel Sfânt Se odihnește în sfinți, Tată adevărat enipostaziat și Fiu adevărat enipostaziat și Duh Sfânt adevărat enipostaziat, trei fiinduri, o singură Dumnezeire, o singură ființă, o singură slăvire, un singur Dumnezeu. Sfinții îngeri dimpreună cu serafimii și heruvimii cântă în cer imn de biruință, slăvind Treimea întru aceeași slavă, întru același rang, întru aceeași ființă și spunând Sfânt, Sfânt, Sfânt!, trei cuvinte pronunțând, însă punându-le la singular și nu la plural.”
Noul Testament oferă multe mărturii despre utilizarea cântării (în special a psalmilor) în cadrul rugăciunilor și a adunărilor euharistice. Sfântul Evanghelist Matei ne relatează că la Cina cea de Taină, însuși Mântuitorul Hristos a cântat psalmi împreună cu ucenicii Lui: „Și după ce au cântat laude au ieșit la Muntele Măslinilor” (Matei XXVI, 30), lucru ce atestă că muzica a fost parte integrantă a cultului creștin încă de la instituirea Euharistiei de către Mântuitorului Iisus Hristos. Sfinții Apostoli, urmând exemplul lui Hristos la Cina cea de Taină, au folosit și ei cântarea psalmilor în cadrul rugăciunilor și în săvârșirea cultului divin. Sfântul Niceta de Remesiana dovedind prin multe mărturii foloasele duhovnicești și importanța cântării sacre, evocă momentul cântării psalmilor de la Cina cea de Taină prin cuvintele:
„Însuși Domnul, învățător prin cuvinte, dascăl prin fapte, pentru a întemeia preaplăcuta slujire, a ieșit pe Muntele Măslinilor, împreună cu ucenicii, cântând un imn. Cine, în fața unei astfel de dovezi, se va îndoi de sfințenia psalmilor și a imnurilor, de vreme ce se arată că Acela, Care este adorat și cântat de toți cei din ceruri, Însuși a cântat un imn împreună cu ucenicii?”
Așadar, ori de câte ori se adunau în vreo casă particulară pentru a săvârșii frângerea pâinii, apostolii dimpreună cu ceilalți creștini înălțau imnuri de laudă lui Dumnezeu prin cântarea psalmilor, fapt pentru care, urmînd cuvintelor prorocului David, apostolul neamurilor scrie efesenilor astfel: „Vă umpleți de Duhul vorbindu-Vă în psalmi și imnuri și cântări duhovnicești, cântând în har și psalmodiind lui Dumnezeu în inimile voastre.” (Efes. V, 18-19). Sfântul Apostol Pavel și Sila, însoțitorul său, fiind întemnițați la Filipi, în Macedonia, sub acuzația că ar tulbura cetatea cu noile lor învățături religioase, sunt surprinși în toiul nopții rugându-se și lăudând pe Dumnezeu prin cântări. Rugăciunea lor cântată: „acaparase pe cei închiși încât nu au simțit cutremurul și nu au văzut ușile temnițelor deschizându-se și lanțurile dezlegându-se” (F. Ap. XVI, 25-26).
Importanța cântării religioase este subliniată în epistolele pauline. Astfel, în Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la respectarea vechii tradiții de a-L lăuda pe Dumnezeu: ,,De aceea voi lăuda printre neamuri și voi cânta numele Tău” (Rm XV, 9), iar în epistola către Coloseni spune: „Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-i, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești” (Coloseni III, 16). Sfârșitul lumii și judecata de apoi vor fi anunțate prin semnale muzicale emise de trâmbița arhanghelului : „Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi”( I Tesaloniceni IV, 16) iar corintenilor le descoperă taina parusiei: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, latrâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba.”( Corinteni XV, 51 – 52).
Așadar, cântarea sacră a fost introdusă în cultul divin foarte de timpuriu, însoțindu-l încă dintru începuturi, iar modul de interpretare a acesteia a fost cel împrumutat de la sinagoga iudaică. În liturghia bisericii primare, cântările din cadrul rânduielii euharistice erau constituite de intonarea unui psalm întrun mod responsorial, antifonic. Unul dintre cele mai vechi refrene de acest tip se regăsește în stihul: „Gustați și vedeți că bun este Domnul. Aliluia.” (Gustate et videte quam suavis est Dominus) Ps. 33, 9. Acest psalm va deveni mai târziu chinonicul Liturghiei Darurilor Înainte Sfințite, liturghie apărută în spațiul Imperiului Bizantin. În legătură cu acest fenomen al preluării psalmilor cultului iudaic în cadrul ritualurilor Bisericii creștine primare, Sfântul Apostol Iacob sfătuiește pe frații săi întru Hristos, evidențiind totodată rolul exaltării sufletului prin intermediul cântării: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (Iac. V, 13).
Cântarea psalmilor a reprezentat o parte esențială a cultului bisericii mai ales dacă luăm în considerare că până prin veacul al VI- lea, slujbele din marile centre monahale erau compuse aproape în întregime din psalmi. Tradiția psalmodierii a rămas vie în cultul bisericii până astăzi și ea se înalță spre cer ca o jertfă a omului pornită din inimă smerită și credință tare a sufletului care dau aripi rugăciunii. Acesta este un mod ascetic și mistic al redobândirii comuniunii cu Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară, auzi-mă Doamne!” (Ps. 140, 2). Fără aceste aripi „rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce” (Ps. 34, 12) atrage atenția regele David. Așadar „muzica religioasă iudaică formează, asttfel, elementul primordial, esențial și fundamental în originea cântării noastre bisericești”.
Biserica a dezvoltat într-un mod desăvârșit, prin glasul Sfinților Părinți exprimat atât în cadrul sinoadelor ecumenice cât și în scrierile lor, concepția creștină despre valoarea cântării bisericești, descoperindu-ne funcțiile și menirea ei, orânduind totodată o serie întreagă de exigențe în privința modului interpretării cântărilor liturgice, detașându-o de muzica laică.
Clement Alexandrinul (150-217) în primul capitol al Cuvântului de îndemn către elini (Protrepticul) , vorbește depre „armonia muzicală cosmică”, pe care o aplică și omului, considerat a fi microcosmosul. El spune că însuși Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, este Cântărețul, care cântă omenirii „cântecul cel nou”, „cântecul cel veșnic al noii armonii”, cântec mai frumos și mai plin de adevăr decât al lui Amfion Tebeul, a lui Arion Metimneul, al lui Eunomos (Eunom) Locrianul și al lui Orfeu Tracul, chemândui pe toți închinătorii la falșii idoli, la închinarea singurului Dumnezeu Cel adevărat.
Pentru el singurul cântăreț desăvârșit care prin cântarea S-a poate risipi cele mai întunecate patimi și neputințe sufletești este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu:
„Cântă și Eunom al meu, dar nu cântecul lui Terpandru, nici al lui Cepion, nici cântecul frigian, lidian sau dorian, ci cântecul cel veșnic al noii armonii, cântecul care poartă numele lui Dumnezeu, cântecul cel nou, cântecul leviților, care risipește supărarea și dă uitării toate relele, leacul cel dulce și adevărat, în care cu cântecul este amestecată și convingerea”.
Tot el folosește imaginea comuniunii creației lui Dumnezeu desăvârșite, unite într-un singur cor, în actul slăvirii Creatorului ei prin cântări duhovnicești. Însă pentru săvârșirea acestui deziderat omul trebuie să se despătimească de patimile care l-au „desfigurat” și să se transfigureze prin însușirea iubirii celei adevărate pentru Dumnezeu, singura care poate stabili comuniunea dintre creat și necreat, dintre ceresc și pământesc, ca prin iubire să ne alipim de Dumnezeu „până vom deveni împreună cu El un singur Duh”, fiind copleșiți de dragostea lui divină, așa cum și Sfântul Apostol Pavel spune corintenilor: „Cel ce se lipește de Domnul este un singur Duh cu El”(I Cor. VI, 17); iar pe efeseni îndeamnă: „Ca să fiți un trup și un Duh, precum ați și fost chemați”(Efes. IV, 4). Astfel:
„Corul este format din drepți, iar cântecul este un imn pentru Împăratul Universului. Fecioarele cântă psalmi, îngerii slăvesc, profeții grăiesc, sunet de muzică se răspândește; cei chemați urmăresc în grabă pe cei care slujesc și se grăbesc în dorința de a primi pe Tatăl”.
Despre influența muzicii asupra sufletului omenesc, în comentariul la Psalmul 41, 8 – „Ziua va porunci Domnul mila Sa, și noaptea – cântarea Lui de la mine, rugăciunea Dumnezeului vieții mele”, Sfântul Teodoret al Cirului spune: „…de-a pururi știind mila dăruită de Dumnezeu și gândind aceasta întru sine-mi, noaptea cânt, și laud pe Cel ce se îngrijește de ale noastre și Îi cer Lui iubire de oameni”.
Sfântul Niceta de Remesiana (335-414) îi îndeamnă pe credincioși zicând:
„Lauda Dominum in uita tua, immola sacrificium laudis, ei per ipsum ostenditur in anima tua uia qua ad eius peruenias salutare” (Laudă pe Domnul în viața ta, da-I jertfa laudei și chiar prin aceasta se va arăta sufletului tău, calea pe care să ajungi la mântuirea de la El).
Așadar, Sfinții Părinți văzând în muzica bisericii o lucrare purificatoarre (catarhică) și etică asupra sufletului, au stabilit criterii și norme ale cântării liturgice, îndemnându-i pe cântăreți să le aplice în psalmodiere pentru ca aceasta să devină cu adevărat duhovnicească și rodnică în dobândirea mântuirii. Aceste norme își găsesc menirea numai dacă ne gândim că muzica laică, profană, era socotită a fi demonică, reprezentând pentru Biserică o primejdie morală și aceasta nu atât pentru melodia ei, cât pentru textul imoral pe care îl promova. Despre acest lucru atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia la Psalmul 41:
„Căci ceea ce se cere aici este un suflet atent, o minte trează, inimă veghetoare, cuget întărit, conștiință curățită. Dacă pe acestea avându-le, vei intra în corul sfânt al lui Dumnezeu, vei putea să stai lângă David însuși. Aici nu este nevoie de alăută, nici de coarde întinse, nici de plectru sau meșteșug, nici de vreun alt instrument. Dar dacă vrei, tu poți să te faci pe tine însuți alăută, ucigând mădularele trupului, armonizând sufletul și trupul.”
Apostolul Pavel numește rugăciunea „sabia duhului” (Efes. VI, 17), pentru că ea dă luptătorilor pioși o armă tare împotriva duhurilor nevăzute. Când rugăciunea este cântată și exprimată întrun limbaj duhovnicesc, Dumnezeu, prin harul Sfântului Duh, inundă sufletul despătimindu-l și alungă „duhurile răutății care sunt în văzduhuri”(Efes. VI, 12). Rugăciunea cântată procură sufletului o stare duhovnicească prielnică pentru primirea virtuților care sunt dăruite prin Duhul Sfânt, credincioșilor iubitori de Dumnezeu și purtători de Hristos sau hristofori. În acest sens Fericitul Augustin afirma că: „cel ce cântă, se roagă de două ori – qui cantat, bis orat”.
Așadar putem observa, încă din epistolele Sfîntului Apostol Pavel, cum creștinii, în cadrul oficiului liturgic din primele veacuri nu întrebuințau numai psalmii și cântări din Sfânta Scriptură, ci și „cântări duhovnicești, care nu sunt decât creația entuziasmului religios al celor dintâi creștini.” Epistolele acestui Sfânt Apostol scot în evidență modele ale unor compoziții religioase de acest gen, însă exempul cel mai grăitor despre acest tip de creație liturgică îl găsim în cartea Apocalipsei (V, 9 – 14) în „cântarea nouă”, intonată de cele patru ființe și cei 24 de bătrâni:
„Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumparat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul.” (…) Vrednic este Mielul cel înjunghiat să ia puterea și bogăția și înșelepciunea și tăria și cinstea și slava și binecuvântarea. (…) Și cele patru ființe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură și se închinară.”
Caracterul de comuniune a cântării bisericești este dezvăluit încă din primele secole creștine. Plinius cel Tânăr, în scrisoarea adresată împăratului Traian în anul 112-113 (Epistola 96, 7), dă mărturie despre creștinii ce se aflau în părțile Bitinei, care „se adunau într-o anumită zi din săptămână (Duminica) și cântau alternativ între ei, imnuri lui Hristos, ca unui Dumnezeu”. Prin această epistolă (Epistola 10, 96, 2) Plinius cerea anumite lămuriri și instrucțiuni de procedură ca urmare a nemulțumirii acestuia cu privire la modalitatea în care localnicii din acea provincie, profitând de acțiunile drastice ale imperiului roman asupra creștinilor, denunțau din invidie sau meschinărie pe inamicii lor spre a fi torturați și chiar uciși. Din însemnările acestuia ca urmare a torturării unei diaconițe, Plinius ajunge la concluzia că noua religie (creștinismul) ce se răspândea din ce în ce mai mult în imperiul roman era întru totul inofensivă imperiului.
Odată cu declararea creștinismului ca religie licită de către Împăratul Constantin cel Mare, serviciul divin public nu se mai săvârșea în tainițele din interiorul pământului numite tituli în Roma, ci în bisericile construite în locuri publice, într-un cadru liturgic fastuos. Astfel a început a se naște în sufletul creștinilor o dorință arzătoare pentru dezvoltarea și perfecționarea muzicii pe care o socoteau ca fiind mijlocul cel mai eficient pentru a-L lăuda și preamări pe Dumnezeu
Începând cu veacul al IV-lea, imnul bisericesc ajunge să-și contureze o expresie și caracteristică proprie, lăsând să se întrevadă pentru Biserică un viitor liturgic grandios. Așadar, prin această dezvoltare imnografică deosebită, cântarea a început să capete valoare comunitară și unitară, evidențiindu-se mai ales prin cântarea omofonă (în comun) care căpătă un caracter soteriologic pronunțat.
Sfinții Părinți puneau mare accent pe cântarea executată în comun în cadrul sfintelor slujbe, pe textul cântat, care aveau rolul de a stârni și pleca inima spre rugăciune și spre smerită cugetare, deoarece rugăciunea smerită poate duce spre contemplație desăvârșită, iar lacrimile pot curăța omul de patimi.
Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a VII-a la Hexaemeron, explică rostul comunitar al cântării bisericești astfel:
„Cine oare mai poate fi socotit vrăjmaș al altuia, atunci când își unește glasul la un loc cu el, pentru a da laolaltă laudă lui Dumnezeu”, iar în alt loc zice: „Dacă marea este frumoasă și de laudă în ochii lui Dumnezeu, cum să-I nu fie mai frumoasă adunarea unei astfel de biserici, în care sunetul amestecat, asemănător valului care atinge țărmul mării, pornit din glasul bărbaților, femeilor și copiilor, se înalță către Dumnezeu în timp ce ne rugăm? (Hexaimeron, Omilia a VII-a).
Același Sfânt Părinte descrie într-un mod înălțător și sublim binefacerile și frumusețea cântării psalmilor:
„Psalmul este liniștea sufletului, răsplătitorul păcii, potolitorul gălăgiei și al valurilor gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului și înfrânează pornirea către patimi; este tovarășul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei ce-și poartă vrăjmășie. (…) Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din tovărășia laolaltă a glasului un fel de trăsătură de unire dintre oameni; adunând pe credincioși laolaltă întrun singur glas de cor, psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, liniște pentru oboseala zilei, pavăza și mângâierea oamenilor credincioși, iar pentru femeile credincioase una dintre cele mai potrivite podoabe. Psalmul face ca pustiurile să se arate locuite și patimile să fie înfrânate. (…) Psalmul este glasul Bisericii; el înveselește sărbătorile și face să se nască în inima credinciosului dorul după Dumnezeu, Chiar și din inimile de piatră psalmul stoarce lacrimi. ”
Fericitul Teodoret al Cirului, în comentariul său la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni (V , 18-19), scoate în evidență latura duhovnicească a cântării în comuniune a psalmilor, care, odată ce străpung și înmoaie inimile spre rugăciune desăvârșită, îndeamnă și mintea spre a cugeta la cele cântate, ca acestea două împreună lucrând (mintea și inima), oamenii să poată aduce lui Dumnezeu o jertfă bineplăcută Lui:
„Căci aceasta a spus: să vă umpleți de Duh, cântând totdeauna pe Dumnezeu și îndreptându-vă unii pe alții și stârnind pururea cugetul vostru, căci cel care în inimă aduce psalmi, nu numai că mișcă limba, ci și mintea stârnește spre priceperea celor spuse”, iar Evagrie Ponticul recomandă cântarea pslamilor ca remediu împotriva mâniei, căci „… mânia o domolește desăvârșit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare și mila”.
Cântarea în comun îi înrudește pe oameni strângându-i în jurul unui țel și a unei ocupații comune, muzica fiind singura în măsură de a creea acea „voce comună” , unitară, la care face referire Sfântul Clement Alexandrinul, o împreună cântare a bisericii luptătoare cu biserica biruitoare, a credicioșilor care încă se află în arena luptelor „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății”( Efes. 6, 12) și care înalță imnuri de laudă Împăratului puterilor celor de sus dimpreună cu biruitorii mucenici și drepți ai celor două testamente, care L-au slujit pe Dumnezeu, care și-au dat inima Lui, care s-au luptat pentru El și care au biruit lumea întreagă prin iubire jertfelnică, îndeplinind îndemnul lui Hristos, Întâiul – Mucenic: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”( Ioan 16, 33). Despre acest cor al martirilor care au apus pentru această lume sensibilă și au răsărit veșnic întru Dumnezeu, Sfântul Epifanie al Salaminei spune:
„Mucenicii sunt cei care cântă. Iar cele două cete ale Mucenicilor purtători de biruință, una a noului Testament, iar cealaltă a Vechiului Testament, cântă una după celaltă împreună, înălțând imn de slavă lui Dumnezeu apărătorul lor și împăratul tuturor. Ne-ai cercetat, Dumnezeule, ne-ai topit în foc, precum se topește argintul.”
Pe lângă caracterul ei liturgic, cântarea bisericească, începând cu secolul al III-lea, a fost folosită în activitatea misionară a Bisericii ca armă de luptă împotriva ereziilor, dar și ca un mijloc de exprimare, întărire și apărare a adevărului de credință ortodox. Ereticii își făceau cunoscute învățăturile lor greșite prin intermediul muzicii bisericești. În acest context apare imnul ca armă de luptă dogmatică, „meritul” aceasta revenind îndeosebi gnosticilor. Astfel, după cum însuși Tertulian ne informează, gnosticii Valentin și Marcion venind la Roma au compus imnuri cu text eretic pe care ulterior le-au răspândit în popor. Și Bardesan a răspâdit în Siria astfel de cântări cu învățături eretice, compunându-le în așa fel încât lumea să le poată cânta cu ușurință în locul psalmilor, iar Amoniu, fiul său, a continuat această practică de răspândire a ereziei, organizând chiar coruri pentru răspândirea acestor cântece. Pentru a contrabalansa acțiunea ereticilor, Biserica a fost nevoită să îi combată folosindu-se de proprile lor arme. Așa a procedat Sfântul Efrem Sirul, diaconul Bisericii din Nisibe († 9 iunie 373), compunând sub titlul de Madrashe (Învățături), alte imnuri și omilii – poeme aranjate după metrii și melodiile imnurilor eretice însă cu text ortodox, întocmai cum istoricii Sozomen și Teodoret ne relatează. Potrivit faimosului erudit maronit Giusepe Simone Assemani (Assemani = fiul lui Simeon – n. 27 iul. 1687 – 13 ian. 1768), Sfântul Efrem Sirul a scris 56 de imnuri împotriva ereziei lui Bardesan, Amoniu, Manes (întemeietorul maniheismului), substituind textul eretic cu textul crezului ortodox statornicit în urma sinodului niceean. Opera imnografică a Sfântului Efrem nu s-a limitat aici, întrucât el a compus încă 87 de imnuri, îndreptate împotriva arienilor și eunomienilor, 52 de imnuri despre Biserică, cântări și versuri despre cei morți, 15 imnuri cuprinzând îndemnuri, alte 15 despre rai, 27 despre Nașterea Mântuitorului, 2 imnuri de laudă pentru Sfinții Apostoli Petru și Ioan, un imn în care laudă viața Sfântului Ioan Botezătorul și a profetului Ioná, 4 despre feciorie și alte 4 prin care ne prezintă taina mirungerii. Succesul a fost atât de răsunător încât Edessa a fost curățită de eretici. Admirat de autorii creștini din decursul veacurilor, Sfântul Efrem a fost supranumit: profetul Siriei, alăuta Siriei sau lira duhului Sfânt, „unind teologia cu poezia și spiritualitatea, dândui o nouă forță întro epocă de mari frământări dogmatice.” Opera lui poetică a influențat în mare măsură stilurile poetice bizantine târzii folosite cu preponderență de Sfântul Roman Melodul în poezia liturgică.
Starea de despătimire și înaintare pe treptele urcușului duhovnicesc, nu sunt susținute de orice fel de cântare, de aceea Sfinții Părinți și scriitorii bisericești au hotărât anumite reguli, canoane și exigențe în executarea ei. După cum am observat, mulți dintre ei au arătat rolul ei duhovnicesc desăvârșit în a împăca inima omului cu al său cuget, în a risipi patimile și a lăsa loc lacrimilor ca un botez al pocăinței, în a îndemna mintea ca să coboare în inimă într-o unire tainică asemeni unirii dintre Hristos și biserica Sa, îndemnând pe psalți și pe toți credincioșii la folosirea ei ca un scut împotriva tuturor necazurilor, ca o plângere și alinare în fața ispitelor dar și ca un mijloc de afirmare a bucuriei duhovnicești.
Astfel, fiind normative peste veacuri îndemnurile Sfinților Părinți, muzica sacră trebuie să fie intonată ținându-se cont de următoarele reguli:
a. Cântarea bisericească trebuie să fie executată din inimă curată și smerită
Muzica sacră are un vădit efect terapeutic asupra sufletului și trupului omului, aceasta „îmblânzește patimile și domolește neînfrânarea trupului pentru a lăsa mintea liberă pentru rugăciunea curată”, de aceia: „…psalmodierea este un lucru al înțelepciunii variate (tes poikiles sophias), iar rugăciunea este începutul (prooimoion) conștiinței nemateriale și simple” (Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 83-85). Însă, cu privire la sensul cuvintelor: psalmodierea este un lucru al înțelepciunii variate (tes poikiles sophias), iar rugăciunea este începutul (prooimoion) conștiinței nemateriale și simple, Irénée Hausherr observă o orecare nepotrivire și contradicție terminologică între cuvintele: variat sau multiform și nematerial, lucru ce o determină să propună înlocuirea termenului multiform sau variat cu acela de uniform. Bazându-se pe o altă traducere greacă a operei lui Evagrie, Hausherr dezvoltă această teorie prin cuvintele: „în capitolul 57 al tratatului despre rugăciune, multiplicitatea e considerată ca un obstacol al contemplării lui Dumnezeu. De unde vine «înțelepciunea multiformă»? E o expresie a Sfîntului Pavel. Ea desemnează aici contemplația inferioară, adică a rațiunilor (logoi) creaturilor. […] Acestei contemplații multiple i se opune «gnoza uniformă a Sfintei Treimi», care nu este numai imaterială, ci deasupra tuturor formelor sau conceptelor. Astfel, capitolul 85 se explică prin simpla remarcă făcută în capitolul 83: psalmodia este modul cantitativ și multiplu al rugăciunii; rugăciunea, modul calitativ și simplu”. Pentru ca starea de concentrare din momentul rugăciunii să fie cât mai intensă și mai ales din teama de a nu seca izvorul lacrimilor prin cântare, unii părinți ai mănăstirilor din Egipt, Sinai și Palestina priveau cu destulă reticență folosirea cântărilor în oficiul liturgic, cântările bisericești fiind înlocuite cu recitarea psalmilor și lecturile biblice. Un exemplu elocvent în acest sens ni-l oferă relatarea vizitei făcute de Sofronie al Ierusalimului și Ioan Moschos la Avva Nil, de pe Muntele Sinai. Trebuie de menționat faptul că stilul cântării de catedrală numit și asmatikos, dezvoltat mai cu seamă în Constantinopol și în marile metropole a început să fuzioneze puțin câte puțin cu oficiu liturgic statornicit în lavra Sfântului Sava cel Sfințit prin rânduieli tipiconale precise, începând de abia cu secolul al IX-lea prin eforturile monahilor de la Mănăstirea Studion. Din această cauză vechii protopsalți și creatori de muzică psaltică (Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Cucuzel, Petru Berechet, Nectarie Protopsaltul ș,a.) puneau mare accent pe necesitatea trăirii duhovnicești a textului cântat, ca acesta să devină prinos de mulțumire adus lui Dumnezeu prin mijlocirile pururea Fecioarei Maria, pe care o roagă ca: „Pe ai tăi cântăreți, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești izvor viu și îndestulat, care s-au adunat ceată duhovnicească, întărește-i și întru dumnezeiască slava ta, cununilor măririi învrednicește-i”. Astfel că, nu de puține ori aceștia în timp ce cântau, împleteau muzica sacră cu plânsul pocăinței ca urmare a coborârii minții în inimă, săvârșind astfel un adevărat botez al lacrimilor „în valea plângerii” (Ps. 83, 7), întru așteptarea venirii (parusiei) mântuitoare a Mirelui Ceresc, după care suspină și prorocul David când zice: „Cred că voi vedea bunătățile Domnului, în pământul celor vii” (Ps. 26, 19).
Sfântul Niceta, Episcopul Remesianei, referindu-se la această obligativitate spirituală în executarea cântării, ne învață că: „cel ce cântă lui Dumnezeu trebuie să aibă o inimă simplă și curată ca a unui copil” (De psalmodiae bono – Despre folosul cântării) iar Fericitul Ieronim laudă pe cel care cântă psalmii având mintea coborâtă în inima înfrântă și smerită:
„[…] un lucru bun este a cânta psalmi. A cânta, însă nu cu vocea, ci cu inima. Câți [nu sunt care] au voce bună, dar, fiincă sunt păcătoși, cântă prost psalmi? Cântă bine psalmi cel care cântă în inimă, cel care Îi cântă lui Hristos nu prin glas ci prin cuget”.
b. Acordul dintre cuget și cântare presupune rigurozitate și conștiinciozitate pentru a ajunge la o simfonie psiho-somatică
Cântarea bisericească nu este o activitate aleatorie sau haotică, ci implică un real efort intelectual în pregătire și execuție, reușind să împărtășească cele mai inexprimabile sentimente ale sufletului și ale minții, întocmai cum ne învață și Apostolul Pavel spunând: „voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea“ (1 Cor. 14,15).
De aceea mintea trebuie ancorată în cântare și strunită în înțelegerea ei ca rugăciunea cântată sa aibă puterea de a supune pornirile firii noastre, puterea de a trezi cugetul și de a-l înălța spre Dumnezeu, de a de a deștepta bunătatea și compasiunea din om, de a promova comuniunea în iubire dintre oameni și de a aduce speranță și bucurie în sufletul omului prin izgonirea întristării (akedia), care nimicește curajul și slăbește puterea fizică și duhovnicească în om, după cum și Solomon învață că: „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele” (Pildele lui Solomon XVII, 22). Sfântul Niceta de Remesiana pune mare accent pe această simfonie dintre capacitatea omului de a raționa și gândi textul imnului cântat și interpretarea acestuia:
„Să cântăm cu simțul și cu mintea trează, ca să nu displăcem lui Dumnezeu. Căci ne îndeamnă psalmul zicând «Că Dumnezeu este Împăratul a tot pamântul; cântați lui toți cu înțelepciune» (Psalm 46, 7) adică cu pricepere, ca să cântăm nu numai cu suflarea, adică cu sunetul vocii (glasul), ci și cu mintea și să medităm ceea ce cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte și cugetări străini să lucreze fără de niciun folos” , iar îndemnul psalmistului David cu privire la această simfonie este covârșitor: „Că împărat a tot pământul este Dumnezeu, cântați cu înțelegere” (Ps. 46, 8).
c. Evitarea teatralizării muzicii bisericești precum și evitarea cântării imnurilor bisericești cu instrumente muzicale, lucruri care pot surveni în urma influențelor muzicii profane
Fericitul Ieronim, marele filolog creștin al veacului al IV-lea, a cunoscut îndeaproape atât viețuirea citadină cu toate provocările și „ofertele” hedoniste pe care aceasta le presupune, cât și stilul de viață austeră și severă pe care părinții pustiurilor Egiptului, Sinaiului și Palestinei o practicau. În acest fel el atrage atenția asupra modului în care cântarea bisericească trebuie executată și mai ales recomandă ca acesta să fie dezbrăcată de toate influențele muzicii profane care nu face decât să îmbie trupul și întemnițează sufletul, nelăsându-l ca să urce treptele duhovnicești ale rugăciunii spre Dumnezeu. Așadar, fericitul părinte spunea:
„Noi trebuie să cântăm, să psalmodiem și să lăudăm pe Dumnezeu mai mult cu sufletul decât cu glasul nostru (…) să nu umblăm în a îndulci gâtul și larinxul cu medicamente cum fac tragicienii (…), ci să lăudăm pe Dumnezeu cu frică, prin faptele noastre și prin cunoașterea Scripturilor” (Comm. în Epist. ad. Ephes. III, 5, 19).
Isidor Pelusiotul lămurește pe un oarecare Pomasie despre folosirea instrumentelor în muzica bisericească prin intermediul unei scurte epistole cu titlul: Către Pomasie – Cum trebuie să se înțeleagă versetul << Lăudați-L în glas de trâmbiță>> și despre muzica pe care o pomenește Scriptura. Iată cum îndeamnă acest cuvios monah a fi săvârșită cântarea în biserică:
„<<Lăudați-L în tipane și în horă, lăudați-L în strune și în organe>>, spune psalmistul, fără să permită ca sfintele cântări să se interpreteze prin sunete de aramă sau ale altor instrumente muzicale atrăgătoare, ci ne propune să facem din trupurile noastre, într-un oarecare fel, timpan ce nu va fi supus de nicio patimă, ci va fi mort pentru mădularele pământești. Prin <<hore>> dorește armonia în Biserică, prin <<strune>> înțelege simțurile noastre, de la care limba noastră primește ca o clapă loviturile, iar <<organ>> este orice om care este plăcut lui Dumnezeu și se găsește într-o relație armonioasă cu oamenii.”
Normative în acest sens rămân și canoanele 15 Laodiceea (360) și 75 Trulan (680-681), ultimul reglementând următoarele lucruri:
„Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta (în traducerea Pidalionului se spune «cei ce vin în Biserica spre a cânta») să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) și să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare-aminte și smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lev. 15,31).”
d. Cântarea trebuie să fie în comuniune, omofonă și uniformă
Părintele Dumitru Stăniloaie precizează că slăvirea în comuniune se realizează numai cu ajutorul cântării prin care, fără a anula persoana, se trăiește „o simfonie, o intercomunicare” . Muzica sacră este cea care unește oamenii în rugăciune, în trăire și în cuvânt, inducând starea de contemplare și interiorizare mistică, duhovnicească, și în acceași măsură oferind grandoare doxologică serviciului liturgic, ca imitare și pregustare a stării de împreună slăvire a lui Dumnezeu cu cetele îngerești:
„Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia.”
Muzica sacră împreună cu reprezentările iconografice și pictura bisericii, au capacitatea de a transcede timpul făcându-ne împreună glăsuitori și împreună rugători cu sfinții reprezentați iconic, dar și menirea de a facilita retrăirea actelor mântuitoare săvârșite de Hristos în istorie, ca mărturie a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru lumea creată de El și condusă spre desăvârșire prin grija Lui proniatoare. De aceea icoana și cântarea bisericească devin: „… un antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu față de lume” și o veșnică chemare la pocăință, despătimire și transfigurare a vieții fiecăruia dintre noi, prin urcușul duhovnicesc pe „Taborul” inimilor naostre, curățite de patimi și întărite de faptele cele bune, spre a ne putea bucura de lumina veșnică a dumnezeirii lui Hristos și cunoașterea slavei Lui: „Munte preaînalt având noi inima curățită de patimi, să vedem schimbarea la Față a lui Hristos, care luminează mintea noastră.” În ritualul ortodox, potrivit părerii Părintelui Ion Păcuraru, credinciosul laudă pe Dumnezeu împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, împreună cu toți sfinții melozi și imnografi, cu personajele și toți sfinții despre care se face referire în cărțile de cult:
„Cântarea bisericească transcede materia, ducându-o dincolo de timp și spațiu astfel încât, prin cântare, credincioșii nu rememorează doar evenimentele ce s-au petrecut în cadrul istoriei mântuirii neamului omenesc, ci, laudă pe Dumnezeu împreună cu Însuși Hristos Mântuitorul prin cântarea Fericirilor din cadrul Sfintei Liturghii, apoi cu Fecioara Maria spunând: «Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum ma vor fericii toate neamurile. Că mi-a facut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și neam spre cei ce se tem de El» (Luca I, 46-50) și cu Sfinții Îngeri, aducând cântarea doxologică: «Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire! »(Luca II, 14).”
Acest rol comunitar al cântului bisericesc interpretat cu smerenie și sfințenie are efect catharhic, mediator și armonizator între om și Dumezeu, în activitatea teandrică a Bisericii. Sfântul Niceta de Remesiana, pornind de la exemplul cântării în comun a celor trei tineri Anania (Șadrac) Azaria (Meșac) și Misael (Abed-Nego): „Și acei trei tineri, într-un singur glas, au lăudat, au slăvit și au binecuvântat pe Dumnezeu în cuptor, zicând: <<Binecuvântat ești Doamne Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaînălțat întru toți vecii>>” (Cânt. celor Trei Tineri, v. 27 – 28) care au fost aruncați în cuptorul cel de foc de către regele Nabucodonosor, ca urmare a refuzului acestora de a i se inchina ca unui zeu, schițează regulile pe care trebuie să le respecte corul în executarea imnurilor sacre:
„Chiar sunetul ori melodia să se cânte potrivit sfintei credințe, nu ca una ce redă suferințe de tragedie, ci exprimă în voi adevărata creștinătate; nu ca una ce miroase a ceva teatral, ci produce căința păcătoșilor. Iar glasurile voastre, ale tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu unul să tragă înainte prostește ori unul să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecare să se străduiască cu smerenie a-și potrivi vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în evidență ori a o prelungi, ca pentru a o arăta dintr-o prostească și nepotrivită fală ori pentru a dori să placă oamenilor. Căci noi trebuie să împlinim totul ca înaintea lui Dumnezeu, nu din dorința de a plăcea oamenilor.”
Muzica are rolul de a facilita comunicarea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu ceilalti, realizându-se astfel starea de comuniune liturgică prin împreună cântare, la această lucrare fiind îndemnați credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie prin cuvintele ecfonisului: „Și ne dă nouă cu o gură și o inimă, a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”, pentru ca peste toți cei prezenți: … să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” . Această împreună cântare este o actualizare și o transpunere peste veacuri a îndemnului Sfântului Apostol Pavel adresat bisericii din Roma și întregii creștinătăți: „Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii, sa vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos, pentru ca toți laolaltă și cu o gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. XV, 5-6).
Așadar, muzica religioasă este aceea care săvârșește în Biserică starea de comuniune între persoane de diferite vârste, ocupații sau intelect. Credincioșii, indiferent de pregătirea sau cultura lor teologică, cântă, și prin aceasta conștientizează și simt totodată faptul că sunt parte integrantă și activă a serviciului liturgic.
După ce am trasat, în linii mari rolul duhovnicesc și purificator pe care cântarea bisericească l-a avut și îl are în istoria și lucrarea mântuitoare a bisericii, contribuție evidențiată mai ales de scrierile patristice, vom încerca, în următoarele pagini ale lucrării, să surprindem câteva aspecte cu privire la apariția muzicii psaltice pe teritoriul țării noastre precum și înființarea unor școli care au favorizat învățarea și promovarea acesteia, potrivit tradiției bizantine transmisă în decursul secolelor.
Capitolul I
Scurte referiri privind muzica psaltică În Țările Române
Cultura muzicală a cunoscut în trecutul istoric al poporului român, două forme distincte: una populară și cealaltă religioasă, practicată în cadrul cultului monoteist dedicat zeului geto-dac, Zamolxes. Potrivit istoricilor și etnomuzicologilor, aceste două forme muzicale au fost practicate pe teritoriul țării noastre încă dinainte de a se încheia etnogeneza poporului român. Însă, despre muzica religioasă creștină, se poate vorbi din momentul în care populația daco-romană a adoptat și practicat cultul creștin. Putem afirma faptul că muzica bizantină a pătruns de timpuriu în spațiul Țărilor Române datorită legăturilor canonice și culturale, bine închegate, cu Patriarhia Constantinopolului, precum și poziționării geo-politice a teritoriului acestora.
Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a început să se organizeze în Dacia Pontică sau Scytia Minor. Documentele care datează din acest secol, atestă existența primei episcopii la Tomis, a numeroaselor basilici ridicate aici, precum și a unor obiecte și inscripții, scoase la iveală prin intermediul săpăturilor argheologice. Astfel, în secolul al IV-lea, pe vremea persecuției regelui vizigot Athanaric (?381) – regele anului – Sava Gotul sau Sava de la Buzău, martirizat la 12 aprile 372, „cânta psalmi în biserică și cultiva cântarea psalmilor cu mare zel”. Imnul Te Deum Laudamus – Hymnus ad matutina dicendus die Dominico (Pe Tine Dumnezeule Te Lăudăm – Imnul de rostit duminica dimineața) al lui Niceta de Remessiana (334 – 414), episcopul daco-romanilor, reprezintă un model de compoziție muzicală ce a circulat la vechea populație română în această perioadă.
Secolul VI este cel care va da noi valențe și o nouă dezvoltare muzicii bisericești, imnografiei creștine și organizării cântărilor: în Orient prin Sever din Antohia (sec. VI) și Ioan Damaschin (sec. VIII), iar în Occident prin Papa Grigorie cel Mare (590-604). În Dacia, provincie latină a Imperiului Roman, serviciul liturgic s-a desfășurat în limba latină, iar mai apoi în greacă.
Începând însă cu secolele IX-X și până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe teritoriul acestei țări este cunoscută și prezența limbii slavone ca limbă de cult. Un exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă un Minei pe luna martie cu text slavon numit Codex Suprasliensis, datând din secolul al XI-lea, socotit a fi printre cele mai vechi texte slavone scrise în ținuturile românești. Din secolele XIII-XIV se păstrează, în partea a doua a Octoihului de la Caransebeș, un fragment dintr-un Minei, în care găsim indicația glasului troparelor și a condacelor precum și cântările glasurilor V și VIII. Din secolul XIV (1346) avem Psaltirea slavonă „scrisă la Boreci de Branco Mladenovici, cu mâna lui Ion Azov Theologul”, provenind de la Mănăstirea Bistrița-Oltenia.
Paralel cu limba slavonă, pe teritoriul țării noastre a pătruns între secolele X-XIV și limba greacă iar odată cu aceasta a circulat și s-a impus muzica bizantină cu text grecesc. Din Legenda Sancti Gerhardi, scrisă de Sfântul Gerard (1030-1046), primul episcop al diecezei de Timișoara, aflăm că pe la începutul secolului al XI-lea exista o „mănăstire cu călugări greci care celebrau slujba după obiceiurile lor”, înființată de Ahtum, voievodul român de la Morisena. Se spune că a fost desființată de romano-catolici pe la anul 1020. În 1204, Papa a cerut ca să fie luate în stăpânire și alte mănăstiri „grecești” care, după cum se spunea în acel act, erau lăsate în părăsire.
A cunoaște apariția, evoluția și dezvoltarea liturgico-muzicală pe teritoriul locuit de români, de la creștinare și până la activitatea creatoare a lui Filothei, monahul de la Cozia (1392), cea didactică a monahului Daniil , „domesticos” al Mănăstirii Cozia sau până la școala muzicală de la Putna (secolul XV), rămâne o problemă destul de dificilă datorită absenței documentelor muzicale scrise unele dintre ele pierdute în negura istoriei sau altele distruse. Cum însă serviciul liturgic ortodox nu putea fi înfrumusețat și practicat decât prin frumoasele cântări bisericești ce îl însoțeau, admitem faptul că muzica folosită în cult nu era alta decât aceea care se practica în Bizanț. Din acest considerent, este necesar a cerceta sau cunoaște manuscrisele muzicale bizantine anterioare secolului al XV-lea, pentru a putea observa modul și stilurile cântării la vechii români.
Începând cu secolele XIV și XV, muzica bizantină se bucură de o ascensiune și promovare tot mai sistematică, ca urmare a înființării unui număr mare de mănăstiri românești, în mai toate provinciile, mănăstiri care ulterior vor deveni centre de cultură muzicală și școli de învățare temeinică a muzicii psaltice bizantine. Legăturile domnitorilor, dar mai ales a mănăstirilor ctitorite de ei cu Muntele Athos, vor duce la desăvârșirea pe plan muzical și liturgic a unor călugări trimiși în Sfântul Munte, spre a învăța temeinic tipicul slujbelor și muzica bisericească ce le însoțește. Aceste mănăstiri își vor împropria rânduiala liturgică și muzica psaltică practicată în acea oază de cultură și spiritualitualitate bizantină, devenind astfel moștenitoare și păstrătoare cu sfințenie până astăzi, a tradițiilor bisericești dobândite acolo. Încă de la întemeierea Principatelor române Vladislav I (1354-1377) trimite numeroși călugări în Sfântul Munte, la mănăstirile Zografu, Hilandar și Cutlumuș, spre învățare și desăvârșire în cele ale scrierii, slujirii și cântării bisericești.
Avântul muzical al începutului de secol XV este marcat de creația poetico-muzicală unică a lui Filothei Monahul de la Cozia – fost mare logofăt al lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (1386-1418) – cunoscut sub numele de Filos, ce compune pe la anul 1400, Pripealele. Aceste Pripeale, ce poartă denumirea și de Veliceanii, sunt alcătuite din mici tropare care se cântă după Polieleu, precedate de stihuri extrase din anumiți psalmi. Fiind compuse în slavonă acestea se vor răspândi cu ușurință la toate popoarele ortodoxe de origine slavă, circulând în manuscrise medievale (cel puțin douăzeci și patru), treisprezece dintre ele fiind pe teritoriul României, cel mai vechi datând din anul 1437.
Una dintre renumitele ctitorii românești, care a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii și culturii medievale în Țările Române, a fost Mănăstirea Putna, „vechi locaș de închinare zidit în frumoasa Bucovină de cel mai strălucit voievod român, Ștefan cel Mare, în anii 1466-1469.”
Putna era cunoscută nu numai ca fiind un centru literar, cultural, arhitectural ci și ca unul muzical. Arta muzicii a cunoscut la Putna, încă din perioada înființării vestitului centru monahal o manifestare strălucită, consemnată într-o serie de manuscrise, în filele cărora figurează nume de protopsalți și psalți români. Acestora le putem atribui nu numai arta alcătuirii și scrierii de manuscrise, ci chiar și pe aceea de creatori de muzică, de compozitori de excepție.
O personalitate marcantă a fenomenului muzical și didactic putnean, autor al unui număr de peste 50 de compoziții, care a scris unul din cele mai importante manuscrise rămas ca mărturie peste veacuri la Mănăstirea Putna este Cuviosul Evstatie Protopsaltul, cel mai important compozitor român din perioada evului mediu care și-a lăsat amprenta geniului său muzical și creativ asupra școlii muzicale putnene, „geniu luminat de Duhul Sfânt și care a odihnit în Domnul sufletele a mai multor generații de monahi, câtă vreme această școală a axistat la mănăstire.”
Evstatie Protopsaltul a fost unul din cei mai prolifici copiști, protopsalți, dar și compozitori români al acestei mănăstiri. El este autorul a douăsprezece manuscrise muzicale dintre care cele mai importante sunt: Antologhionul din anul 1511 (Ms. 350), ce cuprinde și propriile sale lucrări așa cum singur precizează în colofonul de pe fila 158 a codicelui respectiv: „Protopsaltul Evstatie de la Mănăstirea Putna a scris această carte de cântece din creația sa în zilele /… / lui Ioan Bogdan Voievod/…/ în anul 7019 (1511), luna iunie, ziua 11” și Antologhionul din anul 1515 (Ms. 1102). După dimensiunea lor, aceste Antologhioane (Akolouthia) se împart în două categorii: de strană și personale, acestea din urmă fiind folosite de protopsalți în cadrul slujbelor de la alte mănăstiri unde erau invitați. Trebuie de menționat faptul că aceste Antologhioane putnene au fost primele și singurele cărți cu notație psaltică ce cuprindeau și creații autohtone ale evului mediu până pe la începutul secolului al XVIII- lea. Acestea au avut parte de o circulație sporită în marile centre monahale de pe cuprinsul țării noastre și nu numai. Aici amintim mănăstiri ca: Secu, Dragomirna, Râșca, Slatina, Dobrovăț, Probota, Bisericani, Schitul Mare de la Miniava – Pocuția, Leimonos – Grecia, Bachkovo – Bulgaria. Frumusețea cântărilor cuprinse în aceste Antologhioane, dar și măiestria interpretării lor erau promovate de psalți sau protopsalți putneni, invitați ca să înfrumusețe diferitele slujbe ce se oficiau în aceste centre monahale amintite. De aici se poate vedea necesitatea și rolul acestor Antologhioane personale. De altfel, școala muzicală de la Mănăstirea Putna a fost prima de acest fel din Moldova fiind totodată baza de învățare și transmitere a meșteșugului interpretării și compunerii muzicii psaltice în această provincie timp de peste 250 de ani, până la apariția școlii muzicale de la Mănăstirea Neamț din timpul Sfântului Paisie Velicikovski.
Cuviosul Evstatie protopsaltul a fost cel mai fecund compozitor putnean, pe seama lui fiind puse 186 de cântări, marea majoritate păstrate în manuscrisele mai sus menționate, iar celelalte în diferite manuscrise muzicale putnene (100 de cântări au text grecesc, 86 au text slavon compuse în stil calofonic, asmatic sau de catedrală și într-un stil adaptat nevoilor liturgice din parohii și chiar mănăstiri numit: stilul bulgăresc, stil muzical ce se distinge prin fraze melodice repetitive și ușor de memorat, care puteau fi intonate de către psalții de la strană dimpreună cu toți credicioșii din biserică). Pe lângă Evstatie, în cadrul Mănăstirii Putna au mai activat diferiți compozitori și dascăli de muzică bizantină, dintre care amintim: Ioasaf Monahul, Pafnutie Protopsaltul, Paisie Monahul, Macarie Diaconul, Antonie – căruia îi datorăm un voluminos manuscris autograf, Ioan diaconul, Episcopul Gheorghie de Rădăuți , Teoctist al II-lea, Mitropolitul Sucevei(sec. XV-XVI), Domețian (sau Domentian) Vlahu (nume ce dovedește originea română a acestuia), Teodosie Zotica (Zoticos, Zota, Zotu, Zotic, Zotea),Teodor Monahul (caligraf, sec. XV-XVI) și alții.
fotografie cu icoana inmormântării Sf. Ștefan cel Mare si poza cu manuscrisul autograf al lui antonie si ms 56din studiul despre evstatie
În cadrul acestei impresionante lavre a ființat, începând cu ultimele decenii ale secolului al XV-lea și până spre sfârșitul secolului al XVI-lea, un puternic centru muzical înființat și condus de Evstatie Protopsaltul, aici învățând și desăvârșindu-se în arta muzicală bizantină numeroși psalți și copiști, rămânându-ne astfel un: „…fond compact de manuscrise ce se derulează în timp pe o perioadă mai bine de o sută de ani (…) , toate acestea ne-au silit să recunoaștem existența în acest centru de artă și cultură medievală românească, a unei școli muzicale cu valențe și caracteristici pe care le presupune o astfel de instituție”.
Așadar, atribuirea cuvântului școală mișcării culturale ce a avut loc în acea perioadă la Putna, termen pe care majoritatea profesorilor de muzică psaltică, cercetători și etnomuzicologi îl vehiculează astăzi din ce în ce mai insistent, nu este o simplă figură stilistică, ci își are acoperire documentară de netăgăduit, grăitoare fiind filele manuscriselor rămase.
Într-o epocă dominată de presiunea cuceritoare a Imperiului otoman, de infiltrațiile catolice și protestante pe tărâmul ortodoxiei neamului nostru, școala de la Putna, continuând în mod evident tradiția muzicală instaurată în Mănăstirea Neamț încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, a reușit să se impună pe plan național și nu numai (curentul muzical putnean fiind îmbrățișat atât de Rusia cât și de Polonia), prin crearea unei direcții de interpretare și învățare în muzica ecleziastică și prin descoperirea unor valori reprezentative, nu numai pentru geniul poporului nostru, ci și pentru o întreagă arie culturală, aflată în plinătatea veacului Renașterii. Așadar, pe bună dreptate Mănăstirea Putna, ca centru cultural, istoric și religios, poate fi numită „Ierusalimul neamului românesc”.
fotografie cu psalții Mănăstirii Putna
În Țara Românească, muzica bizantină a fost practicată și promovată în cadrul bisericilor ce se aflau pe lânga Curtea Domnească sau în marile centre mănăstirești, prin grija și efortul financiar al domnitorilor munteni. Se știe că, în perioada ei de formare și fundamentare liturgică și canonică (secolele IV-VIII), Biserica a încercat să se organizeze ierarhic și normativ după modelul ierahiei statale. Astfel, potrivit hotărârilor canonice ale sinoadelor locale și ecumenice, primul ierah al unei provincii, în persoana patriarhului sau a mitropolitului, își stabilea ca reședință, din motive practice, orașul care devenea capitala acelei zone geografice.
Acest lucru s-a întâmplat și în Țara Românească, unde mitropolitul și-a stabilit reședința în funcție de capitala aleasă de domnitor. De aceea găsim ca centru mitropolitan la început orașele: Curtea de Argeș, Târgoviște, iar mai apoi București. În acestă din urmă urbe, au activat protopsalți și psalți de renume, care prin creațiile muzicale și activitatea lor didactică, au păstrat și promovat tradiția muzicii psaltice moștenită de la predecesorii lor. Trebuie de remarcat faptul că precum reprezentarea iconografică nu a fost despărțită niciodată de prototip așa și muzica psaltică nu a părăsit niciodată spațiul liturgic și eclesial în care s-a format, și aceasta pentru că ea este destinată întru totul oficiului religios pe care îl completează și înfrumusețează. Nici școlile de predare a muzicii bizantine nu au funcționat în afara Bisericii, ci, de cele mai multe ori, ființau în interiorul ei și sub atenta supraveghere a ierarhiei bisericești, în persoana episcopului locului.
În anul 1688, când Constantin Vodă Brâncoveanu preia tronul Țării Românești, învățământul va cunoaște o perioadă de înflorire și progres, prin sporirea numărului școlilor de predare a muzicii bizantine și prin reorganizarea celor existente. Având alături mari cărturari din străinătate și din Țara Românească precum: stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, frații Radu și Șerban Greceanu, frații Teodor, David și Matei Corbea, cronicarul Radu Popescu, sprijinit de profesorii Academiei Domnești: Ioan Avramios, Gheorghe Maiota, Sevastos Kimenitul, domnitorul muntean a dezvoltat un vast program de înflorire a culturii și a artei bisericești și laice pe întreg cuprinsul Țării Românești. Stilul brâncovenesc ce s-a impus în arhitectura ultimelor secole, utilizat și apreciat chiar și în zilele noastre, râvna și interesul pentru tipărirea de carte atât în original cât și în traducere românească, precum și grija pentru introducerea limbii române în cultul și muzica bisericii, creează portretul unui domnitor fervent sprijinitor de cultură și spiritualitate românească, un promotortor și susținător al tiparului precum și un veritabil om al Renașterii, după cum remarcă G. M. Cantacuzino în lucrarea sa Izvoare și popasuri:
„Dacă domnia lui n-a fost decît un lung joc periculos, ce-și încerca norocul în mijlocul vicleniilor lăuntrice și mișeliilor exterioare, joc care n-a încetat a fi o singură clipă o sfidare a soartei care trebuia să se răzbune crunt în urmă, arta brâncovenească nu trădează o clipă lunga suferință a mîndrului boier… Epoca lui Constantin Brâncoveanu, judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere, în care un surîs vioi și optimist a luminat fața trudită a neamului nostru.”
În anul 1694, Brâncoveanu a înființat Academia Domnească din București, folosind în acest scop clădirile Mănăstirii Sfântul Sava. Aceasta era o școală superioară, „colegiu public pentru pământeni și străini”, ce avea ca limbă de predare greaca veche, oferind o inițiere copiilor proveniți din familii de meșteșugari și negustori care doreau a deprinde alfabetul chirilic și muzica psaltică. În 1707 Constantin Brâncoveanu a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu Academia de la Sfântul Sava, funcționau și alte școli în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonă și în română. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale ale Europei de vest; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni, ctitoria lui Constantin Cantacuzino postelnicul și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. În data de 31 ianuarie 1688, Vodă Brâncoveanu pecetluiește un hrisov, prin care scutește pe preoții, diaconii, cântăreții, grămăticii și peveții de la Curtea Domnească din București de toate dările, spre a fi „de treabă și slujba Sfintei Biserici, în zi și noapte necontenit”. În acest context favorabil muzicii și cântului psaltic, își vor face apariția protopsalți și compozitori de renume național și internațional, unii dintre aceștia activând ca profesori în cadrul școlilor de psaltichie înființate în București.
imagine cu Mineiul pe luna iulie, Buzău 1698, conținând blazonul Țării Românești în timpul Domnitorului Constantin Brâncoveanu
Protopsalți ai CetăȚii BucureȘti
Promotorii românirii muzicii bisericești
O personalitate muzicală marcantă pentru cea de-a doua parte a secolului al XVII- lea este Iovașcu Vlahul. Potrivit părerii profesorilor Grigorios Stathis și Manolis Hațighiacoumis, acesta ar fi fost ucenicul vestitului protopsalt Gherman arhiereul Neon Patron (Mitropolitul Noilor Patre sau Noului Patras). Iovașcu Vlahul a fost protopsaltul Curții Domnești, grămatic și „începător al psaltichiei în cadrul școlii înființate aici de Constantin Vodă Brâncoveanu”, desăvârșit interpret al musichiei bizantine întocmai cum ni-l descriu două manuscrise muzicale athonite și unul aflat la Copenhaga. Cea mai veche mențiune referitoare la Iovașcu Vlahul o găsim în volumul lui Gh. I. Papadopulos, apărut în anul 1890 (retipărit în 1977), unde autorul afirma, în urma cercetărilor interprinse, că Iovașcu Vlahul a activat în secolul al XIII-lea fiind un „melod neimitat (original) (…) a compus diferite cântări și în special doxologii dintre care se distinge aceea de la Înălțarea Sfintei Cruci, panegirică (sărbătorească) și veselă, în gl. IV”. La scurt timp după teoria lui Papadopoulos, în 1898, informația a fost preluată de Alexandru Luca și integrată în volumul său intitulat Priviri generale asupra Musicei dinî Biserica Ortodoxă de Răsărit de la începutul creștinismului pănă în dzilele nóstre, publicat la anul 1898 în București, iar în următorul an, de către Ionescu-Gion, care afirma că: „Muzica datorește în mare parte cântările sale lui Cucuzel Albanezul din secolul al XII-lea și lui Iovașcu Vlahul, adică Românul, din secolul al XIII-lea”. Enciclopedia greacă îl clasează pe Iovașcu Vlahul ca protopsalt al secolului al XIII- lea. O altă sursă ce afirmă faptul ca Iovașcu Vlahul a înflorit în secolul al XIII-lea este lucrarea lui Egon Wellesz, A history of Bizantine Music and Hymnography apărută la Oxford Univerity Press, iunie 1961. Acesta, infuențat de părerile lui Papadopoulos, Gastoué, Krumbacher, Tillyard și Thilbaut, în cadrul unei liste a celor mai de seamă imnografi din secolele V-XV, încadrează pe Iovașcu Vlahul printre melozii secolului al XIII- lea. Cu toate aceste păreri care s-au generalizat în studiile de specialitetate, totuși manuscrisele muzicale de sec. XIII – XIV aflate în Grecia sau Sfântul Munte Athos, nu conțin numele lui Iovașcu Vlahul și nici nu cuprind vreo creație muzicală a acestuia, așadar Papadopoulos cât și Wellesz încadrează greșit pe Iovașcu Vlahul ca activând în secolul al XIII-lea. Odată cu studiile mai noi interprinse de profesorii Stathis și Hațighiacoumis, protopsaltul valah este încadrat de către primul, ca activând în cea de a doua jumătate a secolului al XVII- lea, iar de cel de al doilea fiind plasat pe la anul 1700. Contemporan cu Filothei Sin Agăi Jipei, Iovașcu Vlahul a fost unul dintre protopsalții de renume ai epocii sale, creator și promotor de muzică bizantină în veacul al XVII-lea, alături de Gherman Neon Patron, Cosma Macedoneanul sau Iviritul, Balasie Preotul, nomofolaxul Bisericii celei Mari din Constantinopol, Damian Vatopedinul, dovada geniului său componistic făcându-o zece cântări răspândite în aproximativ patruzeci de manuscrise bizantine. Din creațiile lui amintim: Doxologie glas IV, un Heruvic, un Chinonic, câteva Irmoase Calofonice și Catavasiile Adormirii Maicii Domnului.
În aceași perioadă cu Iovașcu Vlahul au activat și Atanasie Ieromonahul, psaltul Mănăstirii Horezu, Vlatir Vlahul și Calist Ieromonahul, unul dintre importanții muzicieni ai secolelor XVII- XVIII, urmașul lui Iovașcu și contemporan cu Filothei Jipa. Este cunoscut sub diverse nume și adaosuri lămuritoare: Kallistos Ieromonahul, Calist de la Mănăstirea Mărgineni, Egumenul Mănăstirii Comana, Arhimandritul Vlahobogdanu, Vatopedinu, din Brusa, cel bătrân, cel tânăr, protopsaltul Sfintei Mitropolii din București, etc. Ozana Alexandrescu, într-un studiu dedicat acestui compozitor publicat în revista Muzica, IX (1998), nr. 1, în dorința de a desluși originea și activitatea acestui protopsalt, stabilește faptul că era de neam român, ieromonah al Mănăstirii Mărgineni, arhimandrit și mai apoi egumen al Mănăstirii Comana. Numele de Vlahobogdanu prezent într-un manuscris ce se află la Mănăstirea Panteleimonos (Ms. gr. 1005, f. 95), unde se semnează ca autor al unui Heruvic glas I, dovedește faptul că o perioadă a vieții lui și-a petrecut-o în Sfântul Munte Athos. Dintre lucrările lui (zece la număr, potrivit Ozanei Alexandrescu) amintim: un manuscris copiat la Mănăstirea Mărgineni la anul 1694, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, și care se păstrează în Biblioteca Națională din Atena (F.B.F. 2213), un altul copiat în anul 1695, probabil tot la Mărgineni, (Ms. gr. 52/78) ce cuprinde cântări din Triod și Penticostar. Acest manuscris se păstrează la Biblioteca Muzeului Olteniei din Craiova, din care Pr. Ioan D. Petrescu-Visarion a transcris 15 cântări pe care le găsim în volumul Etudes de paléographie musicale byzantine, București, 1967. Al treilea manuscris este un Stihirar din 1705, care se păstrează în Biblioteca Gimnaziului din Ioannina, Grecia, sub cota Ms. gr. nr. 3, copiat probabil tot la Mărgineni în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Cel mai vechi manuscris al acestui protopsalt este un Stihirar din sec. XIV, ce se păstrează la Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu”, Iași. Alt manuscris muzical, Ms. gr. 1477, păstrat la Biblioteca Academiei Române, îl atestă pe Kallistos ca egumen al Mănăstirii Comana (1722). O însemnare în limba română din anul 1735, păstrată în acest manuscris, ne spune că acesta a fost dăruit unuia dintre ucenicii lui și anume lui Constandin. Așadar, Calist Ieromonahul era un priceput caligraf dar mai ales un prolific creator de cântări bisericești. A alcătuit heruvice, chinonice, mathine (cântări, lecții), irmoase calofonice, axioane din perioada Pascală, răspândite în treizeci și trei de manuscrise, atât în spațiul românesc cât și cel grecesc.
Un alt mare protopsalt al sfârșitului de secol XVII și început de secol XVIII, care a activat ca prim cântăreț în strana Mitropoliei Ungro-Vlahiei, fiind totodată dascălul vestitului Filothei Sin Agăi Jipei, a fost părintele Theodosie. Sebastian Barbu Bucur îl identifică pe acest Theodosie ca fiind viitorul Mitropolit al Ungrovlahiei (1668-1672), mănăstirea lui de metanie fiind Cozia sau Curtea de Argeș.
În secolul al XVIII-lea muzica psaltică intră într-o nouă etapă de dezvoltare, datorită rolului esențial pe care îl capătă învățământul muzical. În școli, pe lânga strădania de a deprinde și a învăța tainele cântului bisericesc, s-a promovat și amplificat procesul de românire al cântării bisericești. Astfel, în București exista o școală domnească de muzică psaltică înființată de Constantin Brâncoveanu, școală atestată documentar de Bucur Grămăticul în cartea manuscris Alexăndria. Aici apare menționat faptul că la 18 martie 1704 exista o școală de psaltichie condusă de Coman „dascăl domnesc”, ce avea 50 de copii. Tot în cadrul acestei școli au funcționat ca dascăli de muzică psaltică și Stoica Dascălul, Vasile, Radu și Nica, urmașii lui Coman.
În procesul creator promovat de domnitorul muntean, prin sprijinul oferit umaniștilor străini sau români, s-a încadrat și a strălucit Ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei.
Acesta s-a născut la anul 1670 (anul 1639 după părerea muzicologului Viorel Cosma) în localitatea Mârșa, ca fiu al lui Aga Jipa (sau Vel agă) și Anca, fiica logofătului Mihalcea din Drăghinești – Teleorman. Provenind dintr-o familie nobiliară, fiind unul din cei patru copii (trei băieți și o fată), Filothei monahul strălucește ca protopsalt, autor de cântări originale, teolog, filolog, caligraf și miniaturist, în epoca brâncovenească. A învățat meșteșugul cântării psaltice de la dascălul Theodosie iar pe la finele secolului al XVII-lea pleacă în Sfântul Munte Athos unde s-a desăvârșit în tainele muzicii și a teologiei. Credem că acolo s-ar fi putut întâlni și cu Iovașcu Vlahul deoarece acesta părăsește Țara Românească și pleacă spre Sfântul Munte pe la anul 1689.
Sprijinit de Mitropolitul Theodosie (probabil părintele său duhovnicesc) , cel care a dezvoltat multe idei reformatoare cu privire la limba și muzica bisericească în mitropolia pe care o avea în păstorire, încurajat și susținut financiar de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, promotorul renașterii culturale și artistice din Țara Romînească, „smeritul întru Ieromonahi Filothei sin Agăi Jipei psalt al Mitropoliei Ungrovlahiei, ucenic al părintelui Teodosie ” întocmește prima carte cu neume muzicale psaltice în limba română descoperită până acum numită sugestiv Psaltichia rumănească, ce se păstrează în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române sub cota ms. rom. nr. 61. Adapdând textele în limba română la melodiile tradiționale bizantine, Fiothei Jipa marchează un moment unic și totodată esențial în muzica psaltică românească, întrucât, prin apariția acestei opere muzicale s-au pus bazele psalmodierii în românește, cât și imboldul menținerii și apariției școlilor de psaltichie organizate în limba română.
poza cu pagina de titlu a psaltichiei rumănești
Încadrându-se în pleiada marilor protopsalți din secolul al XVII- lea: Arsenie Ieromonahul de la Cozia, Vlad Grămăticul, Iovașcu Vlahul, Athanasie Ieromonahul, Calist Ieromonahul, Vlatir Vlahul, Ieromonahul Teodosie, dar mai ales fiind un continuator al strădaniei marilor cărturari de a introduce limba română în biserică și în slujirea liturgică a acesteia, Filothei sin Agăi Jipei nu s-a limitat doar la a traduce, ci a adaptat pentru prima dată în limba română, textul liturgic poetic la cel muzical, motivul acestei osteneli fiind arătat în prefața lucrării sale:
„Pentru aceasta și eu /…/ văzând cum în fieștecare zi … să cântă catavasiile ea să-l înțeleg foarte de puțintei, cât numai viersul sunt ascultând, iar nu și înțelesul celor ce cântă, tălmăcit-am /…/ pre a noastră de țară și de obște limbă, toate catavasiile, cu troparele…”.
Manuscrisul a fost dedicat domnitorului Constantin Brâncoveanu, drept mulțumire și recunoștință față de cel care a susținut moral și financiar apariția acestei lucrări, pe care Filothei Jipa nu ezită în a-l compara cu un „alt nou Alexandru sau Ptolemeu între aceste vremi” și aceasta pe bună dreptate deoarece în timpul domnitorului evocat prin frumoase cuvinte, muzica psaltică a fost intens cultivată de protopsalți autohtoni renumiți sau aduși de către domnitor din Constantinopol și Muntele Athos.
Locul scrierii manuscrisului este precizat de către autor în pagina de titlu ca fiind „Sfânta Mitropolie” (a Ungrovlahiei). Nu există nicio informație referitoare la perioada de timp în care Filothei a compus și scris această lucrare, în afară de cea indicată la începutul manuscrisului, pe pagina de titlu: „în zilele prea luminatului și /…/ înălțatului Domn Ioan Costandin Basarab Voievoda, la al 25-le an al /…/ domniei Măriei sale…” și la sfârșitul manuscrisului: leat 7222 (1713), dec[embrie] 24. Tot din prefața lucrării sale putem observa faptul că Filothei a tălmăcit „pre a noastă de țară și de obște limbă”, acest buchet preafrumos ales de cântări, „la îndemnul mitropolitului Antim Ivireanul, cu voia și cererea a toată boerimea și a tot norodul”, lucru ce ne întărește în a crede că acest ctitor de carte românească, înțelegea și simțea pe deplin dorința arzătoare a românilor care vroiau a asculta cântându-se pe graiul și înțelegerea lor, în Biserică.
Credincios tradiției bizantine, specifice Bisericii Ortodoxe Române, Filothei nu accepta muzica gregoriană, rusească și laică, care pătrundea în Țara Românească în timpul lui Brâncoveanu și tindea să prindă rădăcini prin intermediul unor „călători” veniți din afara hotarelor țării. Fidel specificului muzicii bisericești, autorul spune că a creat cântările sale: „nu după meșteșuguri latinești și rusăsci, ci pre același musichii ale dascălilor Bisericii noastre a Răsăritului”. Dacă ne punem întrebarea: ce fel de muzică putea să conțină primul manuscris creat în țara noastră?, răspunsul nu ni-l poate da decât Filothei Jipa în Prefața manuscrisului său, unde precizează faptul că:
„tălmăcit-am (…) pre a noastră de țară și de obște limbă toate catavasiile cu troparele (…) Anastasima Octoihului, cu Propedia și cu tot meșteșugul cât iaste în cea grecească (…). Antologhionul Stihirar cel grecesc.”
Pentru realizarea acestei Vlaho-musichii, cum el însuși își numește opera, Filothei folosește cele mai uzitate izvoare ale vremii; specificul compozițiilor și al creațiilor traduse, atribuie operei sale rădăcini adânci în întreg secolul al XVII-lea, perioadă din care a rămas un numar de aproximativ 24 de manuscrise ce conțin cântări compuse pe notație cucuzeliană. Așadar, Psaltichia lui Filothei cuprinde mai multe cărți și anume: Catavasierul (f.8r – 45v), Liturghierul (f. 45v – 67v), Propedia (teoria muzicii psaltice) (f. 68r – 70v), Anastasima (f. 71 – 113v), Antologhionul Stihirar (f. 114 – 226v) și Penticostarul Stihirar (f. 227 – 225), Anixandarele compuse de Iosif Protopsaltul de la Neamț, o Doxologie a preotului protopsalt Balasie (Balaș) și o Rugăciune a lui Filothei pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Psaltichia rumânească conține în total 1193 de cântări (plus 62 care sunt adăugate ulterior) în care sunt incluse și reluările ce se fac de obicei în alte ehuri sau care diferă clar ca melodii, dintre care 957 (plus 62) sunt scrise cu note bizantine, iar 226 fără note, având numai text. Unele cântări au la început indicația sursei textului tradus: grecesc sau slavon, printr-un incipit de câteva cuvinte ce reprezintă debutul cântării respective. Un număr restrâns de 160 de compoziții au indicate chiar autorii muzicii sau textului: Andrei Piru, Andrei Criteanul, Anatolie Imnograful, Arsenie, Casia Monahia, Cosma Monahul, Damian Vatopedinul, Ephraim Carias, Gherman Patriarhul, Gheorghe Sicheliotul, Gheorghe al Nicomidiei, Ioannes Glikys, Chrysaphes Manouil, Leon, Korones, Kiprianos, Nil Xantopol, Serghie Monahul, Vasile Monahul, Sofronie Partiarhul, Sikeot, Teofan Mărturisitorul, Ioan Cucuzel, Hrisafi cel Nou, Ioan Damaschin, Ghermanos Neon Patron, Ștefan Aghiopolitul, Simion Studitul, Theodor Studitul, Vizantie, Balasie (Balaș) preotul Nomofilaxul Bisericii celei Mari din Constantinopol. Filothei se semnează ca autor pe un numar limitat de creații: 28 de tropare care alcătuiesc canonul Stâlpărilor și Rugăciunea pentru Constantin Brâncoveanu. Foarte important lucru, și de o însemnătate deosebită pentru muzica psaltică de tradiție românească, îl reprezintă creația muzicală a Catavasiilor din Canonul Stâlpărilor „pre glasul cel rumânesc că iaste mai lesne și mai frumos”(f. 19r), compoziție unică prin melosul și forma neobișnuită a glasului al IV- lea aghia, despre care muzicologul Gheorghe Ciobanu afirma:
„Canonul Floriilor trebuie să fie românesc căci iese puțin din comun. Cadențele perfecte și finale de Fa, imperfecte pe Sol și Si bemol mărturisesc că nu-i vorba de un mod IV pur bizantin, obișnuit, ci că melodia aceasta cursivă, frumoasă se apropie de folclor și amintește de vechile colinde românești. Influențele populare sunt evidente și în Canonul Buneivestiri – sec. al XVII-lea – dar mai puțin. Deși aceste două canoane sunt pe glasul IV, diferența este netă între ele.”
Aceste prime încercări de „românire” a cântărilor psaltice sunt confirmate și de memoriile arhidiaconului Paul de Alep, fiul patriarhului Macarie Zaim al Antiohiei, care relata în jurnalul său de călătorie prin Țările Române, faptul că: „la Târgovișe, la slujba Învierii, s-a cântat canonul pe psaltikie”, strana dreaptă, în grecește, iar la cea stângă, în românește. Călătoria s-a petrecut în anul 1653, dar în afara acestor mărturii nu avem și un manuscris care să poată atesta notița arhidiaconului Paul de Alep.
Despre acest vechi „ifos” românesc amintea și Ieromonahul Macarie pe la începutul secolului al XIX- lea, când regreta că, printre acuzațiile nefondate pe care grecii le aduceau românilor, se număra și aceia că nu aveau „proforá de Țarigrad” ci modul de cântare „vlahiká”. Anton Pann făcea deseori referire la „vechiul ifos românesc” susținând faptul că: „muzica religioasă câștigase de mult timp un caracter național”.
Psaltichia românească reprezintă, un punct de referință pentru istoria muzicii psaltice de tradiție românească, atât prin diversitatea cântărilor traduse, sintetizate într-un singur volum, cât și prin vastele orizonturi pe care le deschide urmașilor. Filothei este cel dintâi muzician de anvergură care contribuie decisiv la impunerea limbii române în cadrul muzicii ecleziastice.
Personalitate complexă, psalt, teoretician al muzicii și traducător, Filotei Jipa a tradus și tipărit următoarele lucrări:
Învățături creștinești foarte de folos / Acuma întâi scoase de pre limba grecească, pre limba rumânească. Și s-au tipărit spre folosul cel de obște. În zilele prea luminatului Domn Io Constandin Basarab Voevod. Cu bl(a)goslovenia prea sfințitului Mitropolit Kyr Teodosie. În anul (…) 1700, ghenarie. Sneagov de Gheorghe Radovici – cuprinde 14 + 203 pagini;
Floarea darurilor. Carte foarte frumoasă și de folos fieștecăruia creștin carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătate /. De pe Grecie pre Rumânie. În zilele prea luminatului Domn Ioan Constantin Basarab Voevod Cu bl(a)goslovenia prea Sfi(n)țitului Mitropolitului Kir Theodosie. Cu îndemnarea și cheltuiala dumnealui Constantin păh[arnicul] Sarachin sin Gheorghe Dohtorul Criteanul. Și s-au tipărit în Sf[â]nta mănăstire în Sneagoavă. Vă leato 7208 (1700) Meseț iul[iei] de Smeritul Ieromonah Antim Ivireanul – cuprinde 12 + 164 pagini;
Catavasieariul cu alte trebuincioase cântări ce să cântă preste tot anul. Acum întâiu tălmăcit pre limba rumânească și tipărit la întâiul an, al înălțatei de D(u)mnezeu domnii, a prea luminatu(lui) oblăduitoriu a toată țera Rum’nească, Ioanu Ștefanu Cantacuzino Voevod. Cu bl(agoslo)venia prea Sfințitului Mi/tropolit al Ungrovlahiei Kir Antim Ivireanul. Prin usârdia și nevoința smeritului întru Ieromonah(i) Filothei, în sf(â)nta Mitropolie a Târgoviști(i) la anul de la H(ristos) 1714 avgust de Ghiorghie Radovici – cuprinde 138 pagini.
Așadar apogeul acestei școli brâncovene este atinsă în timpul lui Filothei Sin Agăi Jipei, protopsalt al Mitropoliei, traducător, compozitor, teolog, filolog, caligraf și autor al primei antologii de cântări bisericești scrisă în limba română la anul 1713. Această lucrare muzicală „marchează un moment esențial în istoria muzicii noastre, ca atestând nu numai cântarea în românește, ci și existența unei școli de muzică în limba română.” Antologia lui Filothei precum și celelalte scieri ale sale dau dovada unui grăitor exemplu de muncă și perseverență asiduă în strădania de a continua opera protopsalților noștri în tentativa lor de a „românii” cântarea psaltică. Opera ilustrului compozitor, a devenit „cel mai important opus muzical al secolului, fiind preluată ca model de mai toți copiștii epocii, dominând astfel întreg secolul al XVIII-lea”. Prin acestă creație muzicală a lui Filohei, limba română s-a statornicit în cântările liturgice ale bisericii noastre ortodoxe române.
Opera de „românire” a cântului bizantin a fost continuată cu aceași râvnă și devotament pentru arta și cultura românească, prin munca Protopsaltului Șărban, dascăl de psaltichie, care i-a urmat întru totul ilustrului Ieromonah Filothei, luându-l pe acesta ca model.
Nu se știe cu exactitate anul nașterii acestui protopsalt, însă, dacă luăm în considerare hrisovul dat de către domnitorul Constantin Brâncoveanu la data de 31 ianuarie 1689, prin care scutește pe preoții, diaconii, cântăreții și grămăticii de la Biserica Domnească Mare sau De Jos (cu hramul Buna-Vestire) aflată în București, de dări „ca să poată fi de treabă și slujba sfintei biserici în zi și noapte necontenit”, faptul că alte școli de învățare a muzicii psaltice nu erau, în afară de cele câteva care funcționau în cadrul mănăstirilor, prin faptul că tatăl lui Șărban, Radu Dascălul era grămătic la Biserica Domnească, iar la școala de psaltichie înființată de către Antim Ivireanul, în cadrul mănăstirii bucureștene ctitorită de el, nu primeau copii mai mici de zece ani și mai mari de cinsprezece (cf. Așezământului Mănăstirii Antim cap. 6), se poate presupune că Șărban ar fi avut, la data emiterii hrisovului amintit, undeva între 11 și 14 ani, iar anul nașterii să fi fost între 1675 – 1678. La anul 1689 Șărban pevețul era „ucenic începător întru cele ale psaltichiei la Școala dascălului Coman” școală ce funcționa în cadrul Bisericii Domnești din București. În acel an la biserică funcționau patru preoți în frunte cu eclesiarhul Baldovin, urmat de Popa Nica, unchiul după mamă al lui Șărban, dascălii: Coman, Stoica și Vasile, grămăticii: Mihul, Bunea, Radu (tatăl lui Șărban), Bogdan, Mihai, Matei și pevețul Șărban. După mazilirea domnitorului Constantin Brâncoveanu (24 martie 1714), noul domnitor Ștefan Cantacuzino (24 martie 1714 – 25 decembrie 1715), dă un hrisov la 24 iulie 1714 prin care continuă politica de românire a muzicii bisericești începută de Constantin Brâncoveanu, scutind de dări pe preoții, diaconii și cântăreții Bisericii Domnești „…ca să poată de treaba și slujbele sfintelor biserici, în zi și noapte necontenit”. Așadar, de acest privilegiu se bucura Șărban Grămaticul, alături de cinci preoți, doi diaconi, doi dascăli, cinci rămătici, trei peveți, doi canonarhi și oltărețul Negoiță. Numele lui Șărban mai apare și în cadrul celor două documente de vânzare – cumpărare, întocmite de acesta, pecare le-am prezentat la nota 97. Din cuprinsul unui hrisov dat de către Nicolae Mavrocordat (1715-1716 și 1719-1730) la anul 1720, aflăm că Ștefan pevețul Bisericii Domnești era fiul lui Radu Dascălul și frate cu Șerban. În cadrul unui alt hrisov întocmit de către Matei Ghica Voievod (24 august 1752 – 22 iunie 1753) în decembrie 1752, prin care scutește Bisericile Domnești de la Curtea de Jos sau cea Mare (cu hramul Buna Vestire) și de Sus (cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, ridicată prin veacul al XVII- lea și demolată în veacul al XIX- lea) de obligații financiare față de domnitor, oferind și „o sută de taleri de mir”, apare numele lui Șărban Dascălul „împreună cu ceilalți cântăreți grămătici, cari se află slujitori la aceste (…) biserici”. Alte hrisoave „pentru scuteală” și danii oferite Bisericilor Domnești de Jos și de Sus care pomenesc numele lui Șărban sunt cele emise de domnitorii : Constantin Cehan Racoviță (1753 – 1756 și 1763 – 1764) la 12 august 1753 și 1754 și Scarlat Grigorie Ghica (1758-1761) la 20 octombrie 1758. În aceste ultime două hrisoave, Șărban este numit Dascăl Protopsalti(s). O altă însemnare de o importanță majoră o găsim în cadrul manuscrisului românesc nr. 4305 redactat de Ioan sin Radului Duma Brașoveanul la data de 1 august 1751, aflat în Biblioteca Academiei Române. La f. 339 r-v, sunt scrise niște „tropare pentru ucenici”, la începutul cărora se află însemnarea: „Cuvintele sunt așezate de întâiul cântăreț al meu D(ascălul) Șărban”. Așadar, se poate trage concluzia că vestitul protopsalt era dascălul Școlii de psaltichie din București în timpul arhipăstoririi Mitropolitului Ungrovlahiei Teofan Cretanul (1738-1754) și că Ioan Duma Brașoveanul îi era ucenic.
Macarie Ieromonahul ne dă câteva informații cu privire la opera muzicală a acestui ilustru protopsalt. În prefața Irmologhionului sau Catavasieriu Musicescu tipărit la Viena în anul 1823, Macarie scrie că:
„Mulți din psalții cei desăvârșiți din neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câte ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenirea Arsenie Ieromonahul Coziianul, Calist Protopsaltul Sfi(n)tei Mitropolii a Bucureștilor și Șărban Protopsaltul Curții Domnești. Carii, nu numai Anastasimatarul melos, Stihirarul melos, Heruvicele, Priceasnile toate, Catavasiile, Irmoasele toateși altele, dar și partea cea mai multă a Papadichiei o au prefăcut românește, cu toată desăvârșita alcătuire, minunați dascăli și alcătuitori vremii lor stând în cea veche musichie. (…) însă una pentru greutatea, alta pentru zavistia celor ce nu pot să vază sporirea și să le auză (…) în limba graiului nostru, dimpreună cu moartea lor au pierit și ostenelele lor”.
După cum ne relatează Ieromonahul Macarie, Șărban Protopsaltul nu era numai un talentat interpret al muzicii psaltice ci și un strălucit pedagog, fapt demonstrat de numărul mare de psalți pe care i-a indrumat și format, unii dintre ei continuând munca de românire a muzicii psaltice promovată de Ieromonahul Filotei Jipa. Dintre cei care s-au evidențiat în acest sens și despre care avem infosmații amintim pe: Ioan Duma Brașoveanul, Gheorghe fiul lui Boiagi, Ștefan (fratele lui Șărban), Constandin, protopsaltul Bisericii Domnești, ucenic și nepot al dascălului Șărban.
Mihalache Moldovlahul sau Moldoveanul a fost protopsaltul Catedralei Mitropolitane din București și un vrednic continuator al tradiției înromânirii cântărilor bisericești inițiate de eruditul protopsalt și compozitor Filotei Sin Agăi Jipei. Nu avem prea multe date privind biografia sa, știm că era român din Țara Moldovei (după cum ne sugerează și numele) și că și-a desfășurat activitatea muzicală, cu precădere, în București. Când și unde s-a desăvârșit în cele ale psaltichiei și pe lângă ce alt protopsalt a ucenicit, nu știm. O informație pe care o găsim în Ms. rom. 4013 (cca 1860-1870) păstrat la Biblioteca Academiei Române ne poate da un indiciu privind filiera prin care acesta a deprins tainele muzicii psaltice. La f. 5 se află însemnarea: „Pasapnoarios facerea lui Kir Mihalache, ucenic a lui Petru Lambadarie cel vestit, glas III Ga ca de la Ni”. Nu știm dacă Petru Lambadarie Peloponisiu ar fi ajuns la noi, pentru a căuta o soartă mai bună, ori dacă Mihalache a călătorit în cetatea Constantinopolului, unde să-i fi fost ucenic vestitului protopsalt, însă este cert faptul că nu este vorba de un alt Petru (Berechet, Vizantios-Moraitul sau Efesiul), ci de Petru Lampadarie.
Anton Pann ne vorbește despre personalitatea muzicală a lui Mihalache Moldoveanul în Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești:
„din tălmacitorii și alcătuitorii cântărilor române nu cunosc decăt patru, afară de Cantemir, domnul Moldaviei: cel dintîiu care a tălmacit Anastasimatarul este Mihalache Moldoveanul; precum singur scrie: Anastasimatar românesc alcătuit acum întâiul de mine Mihalache Moldoveanul, la anul 1767. Al doilea este unul Vasilache Cântăreț, de la care se găsesc heruvice, chinonice și altele. Al treilea, Ianuarie Protosinghelul, carele pe la anul 1821 ni'a arătat un Anastasimatar foarte frumos potrivit în limba românească, și un Doxasticar asemenea vrednic de toată lauda. Al patrulea…este Părintele Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii…”
Un lucru cu totul senzațional în legătură cu Mihalache Moldovlahul apare într-un manuscris – nr. 12, la fol. 27v- de la Schitul Lacu, Athos, cercetat de Arhid. Prof. Sebastian Barbu Bucur în anul 1982. Găsim aici o însemnare cu adevărat remarcabilă și anume: „Toată suflarea glas III facerea lui Mihalache român, protopsaltul Sfintei Biserici cei Mari a Constantinopolului”. Cât de verosimilă este însemnarea nu știm, însă este probabil ca după moartea dascălului său Petru Peloponesiu, în 1778, protopsaltul bisericii celei Mari a Constantinopolului la acel moment, Mihalache Moldovlahul să-i fi luat locul. Acest lucru pare a fi de o mare importanță și cinste pentru tradiția și promovarea muzicii bizantine românești. Probabil aceasta să fi fost și cauza pentru care domnitorii Mihai Șuțu (1784) și Nicolae Mavrogheni (1786), au exercitat un mare interes pentru persoana acestui român moldovean, „dascălul musicos”, pe care îl vor coopta în vederea înființării unei școli de muzică în cadrul Academiei Sfântul Sava. Ulterior, în 1776, din grija domnitorului Alexandru Ipsilanti, Mihalache reorganizează Școala de la Sfântul Sava din București, unde va ocupa, din 1784, funcția de dascăl de psaltichie. Cât a rămas în această funcție sau cât a rezistat școala de psaltichie în limba română de la Mănăstirea Sfântul Sava nu știm, avem doar o informație că monahii greci foloseau tot felul de mijloace spre a împiedica formarea acestei clase de muzică.
Iată ce hotăra domnitorul Mihail Șuțu la data de 29 neiembrie, 1784, dată la care îi adresa mitropolitului un pitac prin care îl sfătuia să dea „poruncă strașnică” egumenilor mănăstirilor din București, în a găsi câte un elev cu voce bună și a-l întreține financiar pentru a urma cursurile unei clase de muzică la care avea să predea Mihalache Moldovlahul:
„Prea-Sfinția ta, părinte mitropolite, să aduni pe toți egumenii de la toate monastirile de aice din orașul domniei mele Bucuresci, cărora să le dai strașnică poruncă, ca fieșcecarele să aibă a găsi un copil cu glasul bun, căruia copil să-i poarte de grijă pentru demâncare și pentru îmbrăcăminte și pe acești copii să-i trimită pe toate zilele nelipsit pentru învățătura cântărior la școală la Sfântu Sava, unde s-a orânduit de domnia mea într-adins dascălul Mihalache, dascăl cântăreț obștesc. Pentru care această treabă, nu numai acum să le dai poruncă strașnică egumenilor, ci să-i și silesci, fără voia lor, a fi următori la acest lucru cu cale, ca să-l săvârșească în faptă și să se facă rod dintr-aceasta, fiindcă avem a face cercetare pe urmă pentru aceasta, de au fost următori egumenii sau nu.”
La data de 1 și 2 decembrie a aceluiași an, domnitorul trimite un pitac către epitropi, prin care le cere să se intereseze atât despre pretențiile financiare ale dascălului de muzică psaltică Mihalache, despre cazarea acestuia într-una din camerele Mănăstirii Sfântul Sava, cât și despre prezența copiilor trimiși la studiul musichiei de către egumenii mănăstirilor bucureștene:
„Fiindcă am hotărât Domnia mea, dupre cum și în hrisovul școalelor este orânduit, ca să așezăm la școalele Sf. Sava și un dascăl musicos, orânduim la aceasta pe Mihalache dascălul cântărețul, pentru a învăța ucenicii meșteșugul cântărilor; eată vă poruncim să cătați hrisovul școalelor, ca să vedeți ce plată se rândueșce dascălului musicos, și pe cât va fi scriind hrisovul, să ne arătați în scris; așișderea să orânduiți numitului dascăl duoă odăi alăturea la un loc în lăuntru în monastire, dintre ale școalelor: una pentru șederea sa și alta pentru ucenicii care sunt să vie spre învățătura cântărilor să șciți d-voastră, să i le faceți teslim; însă ucenicii care vor fi la învățătura cântărilor să șciți d-voastră că n-au să rămână cu șederea la școală, nici o altă renduială mai mult n-au de la școală, fără de numai pentru învățătură să meargă și să vie”
„Poruncim domnia mea, D-voastră epitropi, fiindcă prin domnescul nostru pitac către P.S.S. Mitropolit am dat poruncă la fieșcare egumen din Monastirile din Bucuresci, să găsească câte un copil cu glas bun, cărora copii să le poarte de grije egumenii pentru hrană și îmbrăcămintea lor, și sa-i trimită în toate zilele la Sfântul Sava, unde am rânduit Domnia Mea dascăl musicos pe Mihalache, ca să le părădosească învățătura cântărilor, iată vă poruncim, ca deacum peste 20-30 de zile să cercetați la dascăl de au trimis egumenii monastirilor din Bucuresci cîte un copil sau nu, și pentru aceia ce nu va fi trămis pînă atuncea, să ne insciințați; cum și peste toată vremea să cercetași de urmează toți egumenii această poruncă și să aveți a ne arăta pe cel neurmător. 2 Decemvre, 1784”
Cu toate eforturile de convingere venite din partea epitropilor înspre Mitropolit sau înspre egumeni pentru a îndeplini porunca dată de domnitor, după aproape trei luni, la data de 27 februarie 1785, trei dintre epitropii școlilor se văd nevoiți a-l înștiința pe domnitor printr-o anafora, aducându-i la cunoștință faptul că deși le hotărâse un termen limită în a soluționa această cerere (20-30 zile), din cele 24 de mănăstiri existente în București, „numai doi copii au venit la școală (…) unul de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe și unul de la Mănăstirea Mărcuței”.
Iată textul integral al acelei anaforale:
„Prea – Înălțate Doamne!
Însciințăm măriei tale, că dupre ce cu luminata poruncă a înălțimii tale, s-au așezat în Sfântul Sava dascăl musicos Mihalache, s-au făcut orânduiala iarăși cu porunca măriei tale, ca peste copii ce se vor strînge la învățătura psaltichiei, de voie, să fie datoare și 24 de monastiri de aici din Bucuresci, cum și cele din împregiurul Bucurescilor, să-și trimită cîte un copil sre învățătura psaltichiei, care copil să-și aibă mâncarea, alte trebuinciose din monastire, hotărându-se de măria ta și soroc de a trimite monastirile toate copiii, care soroc a și trecut și până acuma numai duoi copii au venit la școală, însă unul de la monastirea Sfântul Gheorghe și altul de la monastirea Mărcuței. De acestea însciințăm înălțimii tale.” Semnează: Ienache Leh. (Lehliu?), Nicolae Stolnic, Ioani Medel.
Așadar, din textele prezentate până aici, ne putem da seama cu ușurință de câtă nesupunere și reticență în organizarea unei școli de predare a muzicii psaltice în limba română, dădeau dovadă egumenii greci, care conduceau la acea vreme destinul mănăstirilor din urbea bucureștilor. În plus putem înțelege cât de greu le-a fost unor protopsalți ca Filothei, Șărban, Iovașcu Vlahul, Calist protopsaltul Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei ș.a., să traducă textele grecești pe limba neamului nostru și, mai ales, să introducă ideea unei cântări liturgice în limba română, în condițiile unor presiuni și chiar opoziții clare la nivel eclezial. Doar sprijinul unor domnitori patrioți, care nutreau aceleași sentimente ca protopsalții enumerați au putut sprijini și chiar susține financiar acest deziderat, dorit de către toți românii munteni și de pe întreg cuprinsul țării.
În data de 15 aprilie 1785, domnitorul Mihail Constantin Șuțu, înflacărat de dorința unei școli de psaltichie, dă un pitac la 15 aprilie, prin care amenința cu plata unor amenzi, egumenii nesupuși cererii venite din partea lui:
„Io Mihail Const(antin) Șuțu V(oie) V(od) /…/ de vreme ce într-atâta prelungire de vreme n-au fost următori egumenii monastirilor la acest lucru cuviincios, arătîndu-se cu aceasta neiubitori de podoaba sfintelor biserici și neurmători la domneasca hotărîre a noastră; iată, dar, pentru nesupunerea lor îi hotărîm să dea trépăd [amendă] de tot egumenu de la sine-și po (câte) taleri 10, care trépăd [amendă] să-l ia dascălul musicos; pentru care orînduim pe /…/ să apuce pe fiecare egumen cu strînsoare să dea acest trépăd, și apoi să le facă zăpcealic (contract), ca să aibă cîte un copil la învățătura cîntărilor, negreșit, dupre orînduiala ce am fost făcut. 1785, Aprilie 15.”
În urma măsurilor drastice luate de domnitorul Mihai Șuțu împotriva egumenilor greci, clasa de muzică a luat naștere la data de 18 mai 1785, urmând ca Mihalache să predea muzica psaltică, fiind plătit pentru serviciile oferite cu cincisprezece taleri pe lună în afară de ceea ce câștiga ca protopsalt al Bisericii Domnești:
„ …să i se dea din banii cutiei lui Mihalache dascăl musicos câte 15 taleri pe lună, afară de orânduiala ce are de la Biserica Gospod (Biserica Domnească). Salariul i se va plati nu numai cât va sta la Sf. Sava, ci și după ce se va muta la metocul Episcopiei de Râmnic /…/, fiindcă iarăși are a urma învățătura cântării, însă din banii școlalelor.”
Astfel Mihalache Moldovlahul era protopsalt la Biserica Domnească, profesor musicos la Școala de la Sfântul Sava și la Școala Metocului Episcopiei de Râmnic unde ulterior a și locuit. Metocul Episcopiei Râmnicului se afla pe locul unde se înalță astăzi Ateneul Român, „Biserica ot (din) Livada Văcăreștilor”, cum i se mai spunea, fusese zidită de către „Excelența Sa, Generalul-maior Mihail Cantacuzino care plecând în Rusia o lasă metoc Episcopiei Râmnicului”. Aici avea să fie dascăl Mihalache Moldovlahul în anul 1786.
Nicolae Mavrogheni, deși grec de neam, a nutrit aceleași sentiment pentru buna conduită și aceeași dorință de perfecționare a învățământului din Țara Românească, peste care domnea. La 21 iunie 1786 dă un pitac prin care numește ca doctor al școalelor pe un anume Constantin, ca doctor al orașului, pe Caracaș, ca doctor la orfanotropie, pe Silvestru, le fixează salariile și tot acolo stabilește și remunerația profesorului de muzică Mihalache. În același timp acordă burse pentru trei cântăreți de la metocul Episcopiei Râmnicului și pentru pedagogul lor.
„Domnilor boerilor epitropi, fiindcă m-am pliroforisit Domnia Mea pentru Caracaș Dohtorul politiei (orașului) de aici, cum că este practicos și prothimos la trebuințele țărei, de carele toți sînt mulțumiți, iată-l orânduim și Domnia Mea a fi iară doctor al politiei, căruia poruncim să dați din banii cutiei, pe lună câte 100 taleri; așișderea să dați și lui Silivestru, ce este dohtor la orfanotrofie, pe lună câte 25 taleri și lui Constantin, ce s-a orânduit dohtor la școală, pe lună câte 25 taleri. Așișderea vă poruncim să dați lui Mihalache Dascălul cântăreț, pe lună câte 40 taleri; la 3 copii cântăreți de la Metohul Sfintei Episcopii Râmnic, pe lună 15 taleri. Cum și vătafului copiilor (pedagogului), iarăși de la Mitocul Episcopiei, pe lună 5 taleri. Toți ….. etc. 1786, Iunie 21.”
Ultima însemnare despre dascălul de muzică Mihalache Moldovlahul o găsim în mss. rom. nr. 334 și 1919 aflate la Biblioteca Academiei Române, ambele scrise de către Gherasim Ierodiaconul pe la anul 1789. Acest Gherasim, probabil ucenic al vestitului profesor de psaltichie, scrie pe prima pagină a ms. rom. 334, f.1 respectiv 3v, următoarea dedicație:
„Dioptra sau oglindă, cum ai zice priveliște de lume văzătoare (carea s-au găsit la biserica Sfinților 40 de Mucenici din București, metoh episcopii Râmnic), tîlmăcită după slovenie pe rumânie de un Staico dascălul, însă veche și făr’ de înțelegere; și iaste făcută trei tomuri, și tomul de capete patru zeci, care să fac capete o sută și doao zeci. Acum dă iznoavă diortosită după grammatica rumânească. Adusă la lumină și synthesită și împodobită cu cinci feliuri de stihuri: adică un feliu de sylabe 15, altul cu sylabe 12, altul cu 8, iar altul pe 7 și altul pe cinci, acum, de iznoavă, în zilele luminatului domn, Io Nicolae Petru Mavroghenie vvd., arhiepăstorind în scaunul mitropoliei kyr Cozma a Ungrovlahiei la anul de la zidirea lumii [lipsă], iar de la Chs. 1789 cu cheltuiala și îndemnarea dumnealui kyr Mihalache, dascalul a psaltichiei, și prin osteneala și așăzarea și scrisul cucernicului ierodiacon Gherasim.” (fila 1r)
În subsolul filei 3r avem următoarea însemnare din care lipsește anul achiziției:
„Această sfîntă carte mai la urmă s-au cumpărat de mine de la dumnealui dascalul Mihalache. Vasilie ieromonah.”
Dar, ceea ce nu apare în catalogul manuscriselor românești ale Bibliotecii Academiei Române este însemnarea de pe fila 1v, care este posibil să fie chiar o însemnare autografă a lui Mihalache Moldovlahul:
„Priimește, iubite cetitoriu, de la mine păcătosul acest puțin dar din slovenie, ce să cheamă trei dioptre, adevă oglinzi, în care să vede lumea cum și fieștece vrednicie, /…/ ie treaptă și boerie, așejderea și ticăloșiia și nevoile, ca într-o oglindă pre a-măruntul le vei vedea. Că precum fireasca oglindă arată firea fieștecăruia lucru, după asemănarea naturii.”
La sfârșitul Dioptrei se mai găsesc:
versurile de la filele F. 108v și 109r, care lipsesc din catalogul întocmit de BAR:
Primiți, dar, frați și părinți / Această carte și citiți
Cu-nețelgere curată / Și vedeți ce ne arată
Cum că lumea-nșălătoare / Cu lucrare-amăgitoare
Ca pre un gîde aduce / Pre moarte și-apoi să stinge
Și-ncă nu numai aceasta / Ci și încă dup-aceasta
Duce-n muncă netrecută / Pre cela ce o ascultă
Să fugim, dar, cu tot omul / Că ne cheamă Însuși Domnul
Cu Lot ca în munți Sygor / Să fugim cu mare dor
Că-nnainte mergătoriu / Avem pre-Acest Mîntuitoriu
Care merge înnainte / Cu lemnul crucii cei cinstite
Și apoi așa / Cu toți vom lua / Vecinică slavă
Numai să fugim / Să nu locuim / În lumea cea slabă
Și nu puneți la uitare / Pre cela ce cu rîvnă mare
Au fost prea-bun îndemnătoriu / Prin cuvînt și ajutoriu
Și cu a sa cheltuială / Au scos cartea la iveală
Pentru să citiți / Și să pomeniți / Cu mulțămire
Și deaca voiți / Numele să știți / Faceți citire
Mihail
Imediat după semnătură urmează alte versuri, dedicate de copist celui care a rescris cartea:
Carele din mică vîrstă / Au pus osteneală multă
Cu dăpărtire streinate / De patridă și de toate
Ș-au învățat psaltichie / La marea patriarhie
La Petru cel răpăosat / Care să nu fie uitat
Și fiind de bine voitor / Au vrut să fie înmulțitor
Încredințatului talant / Cel de la Domnul luat
Și aici în Țara Rumânească / Au venit să mulțămească
Pre cei din ia lăcuitori / De acest lucru doritori
Cîntări cu meșteșugire / În tot locul împodobire
Avînd părinte îndemnătoriu / Pre cel de Domnul iubitoriu
Pre Kesarie Rîmnicul / De-a pururea pomenitul
Nu mă puneți, dar, uitării / Pre cel ce-am fost rob ascultării
Pre cela ce m-am nevoit / Osebit de diorthosit
De o am mai înfrumusețat / Cu stihuri tocmai numărat
Întîi c-un feliu de stihuri cu sylabe cincisprezece
Și altul cu sylabe doaosprezece
Încă ș-altul c-am pus tot / Ce iaste cu sylabe opt
Dar încă pe-aici / De sylabe cinci
Și încă și în pi… / Tocma de sylabe șapte
Foarte bine-npodobite / Și nu-n vorbe dășarte
Ci în cuvinte sfinte / Din Dumnezeiești Scripturi
Și vorbe-acoperite / Cu multe încheeturi
Am făcut dăzlegare / Pentru să mă pomeniți
Și de-o fi vro-ntrebare / Aici numele-mi citiți
Gherasim Ierodiaconul
Mîna stă cît e viață, iar scrisoarea cît e hîrtia
Fila 109: Tabla înmulțirii;
Fila 108v–109 însemnări: Epilog în versuri ale lui Gherasim ierodiaconul, copistul manuscrisului;
Fila 110: Pashalia Mîinii lui Damaschin;
Fila 110v: Rugăciune cătră Maica lui Iisus Hristos;
Tot de la biserica Sfinților 40 de Mucenici-Metocul Episcopiei Râmnicului, dascălul de psaltichie, Mihalache Moldovlahul, preia o altă traducere în versuri din slavonă numită Theatron politikon, loc unde găsim o însemnare așternută de către ucenicul său, Petrache Pop, între filele 4-126 ale manuscrisului românesc ms. rom. 508, ce se află în posesia Bibliotecii Academiei Române:
„Theatron Politikon, adică Priveliște Politicească, care s-au găsit la Beserica Patruzăci de Mucenici, metohul Sfintei Episcopii Rîmnicu, tălmăcită după slovenie pă limba rumânească de un Stoica dascălul, însă vechie și făr-de-înțăleagere. Și este făcută trei tomuri și tomul de capete patruzăci, care fac capete o sută și douăzeci; de iznoavă diorthosită după gramatica rumânească de răposatu dascălul Mihalache, psaltistul Mitropoliei și adusă la lumină și sinthesită și împodobită cu cinci feluri de stihuri. Acum de iznoavă a doua oară după cea slovenească iarăși scoasă și scrisă de mine, care mi să vor vedea numele mai jos, în zilele luminatului domnIo Constandin Alecsandru Ipsilant voevod, fiind arhipăstori în scaunul Mitropoliei, kyr Dosithei al Ongrovlahiei și în zilele păzitului de Dumnezeu kyr Nectarie, episcop al Râmnicului, la anul de la zidirea lumii 7310, iar de la Hristos 1803.”
Din această însemnare, deosebit de importantă pentru tema noastră, aflăm că Mihalache Moldovlahul a funcționat o vreme ca protopsalt al Catedralei Mitropolitane din București și că în anul 1803 trecuse deja la cele veșnice. Anul în care și-a încetat cariera muzicală, ca protopsalt și ca „dascăl musicos”, nu îl știm, însă, mai important decât aceasta este tezaurul muzical pe care acesta ni l-a lăsat și pe care îl vom prezenta în cele ce urmează.
Creațiile muzicale ale lui Mihalache Moldovlahul sunt:
Anastasimatarul, traducere și întocmire după cel al lui Petru Lampadarie, dascălul său de psaltichie. Această creație muzicală a fost copiată în mai multe exemplare, patru dintre ele fiind păstrate și astăzi:
Ms. rom. 551 aflat în posesia Bibliotecii Academiei Române, manuscris incomplet tradus de Mihalache Eftimivici la Botoșani și copiat la anul 1798 de către ucenicul său, un anume Vasile, psaltul bisericii Uspenia din acelasi oraș. Începutul lipsește până la irmoasele Utreniei glasului al IV-lea. Copistul ne indică faptul că lucrarea ar fi avut în primele sale pagini și o „scară” sau cuprins. Neumele au fost scrise cu cerneală de culoare neagră iar mărturiile și anumite însemnări, cu cerneală roșie. La sfârșit are două însemnări: f. 106v: „Octoihul acesta este din cărțile mele. Ioan sin Dumitriu, psalt bisericii Ospeniea din Botoșani” ; f. 107r: „Mărire, cinste, închinăciune Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh celui în Troiță slăvit, Unuia Dumnezeu, Celui ce ne-au îndemnat de am început și după început ne-au ajutat de am și sfîrșit. Și s-au început acest Octoih a să scrie la Avgust 20 de zile și s-au sfîrșit la Noiamvrie 4. Și s-au scris această sfîntă carte cu a mea mînă de pămînt mult-păcătosul și cel mai smerit între scriitori, Vasile, ucenicul psaltului Mihalache Eftimivici. Iar din-ceput, s-au scos și s-au diorthosit de însuși psaltul Mihalache, precum și la scară arată. Iar cei ce vă veți întîmpla a cînta pe această sfîntă carte cele ce veți găsi cu greșală. or în fonesuri or în cuvinte, îndreptați cu duhul blîndeaților, nepuind nimic în pon (?), că precum nu este cu putință a prinde umbra și a vedea ceriul fără de nori și a face urmă pre apă și a fi omul fără de păcat, așa nici scriitoriul fără de greșală. Și s-au scris la let 1798.”
Ms. rom. 578 aflat în posesia Bibliotecii Academiei Romnâne prin donația Dl. C. Munteanu din orașul Fălticeni, a fost scris de un copist anonim în prima sau a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Nu poartă însemnări de an sau de posesor. Începe cu dogmatica glasului I și se termină cu fragmente din Dumnezeu este Domnul, de la Utrenia glasului al VIII-lea. Fiind într-o stare de degradare destul de avansată, manuscrisul nu este complet, lipsesc atât foile de început, cât și cele de sfârșit.
Un manuscris complet ce datează din anul 1827, descoperit de Alexie Al. Buzera în anul 1999 este ms. rom. 4557 care se păstrează la Biblioteca Națională a României. Acesta are mărimea de 185X129mm și conține 186 pagini. În 2002 Florin Bucescu face o descriere completă a acestui manuscris prezentând însemnările: la f.1: „Octoih, ce însămnează 8 căntări, ale Învierii, alcătuite cu psaltichie /…/ de protopsaltul Mihail Iftimivici /…/ prescris de /…/ Ps(altul) D(imitrie) K(rucer) S(ăpătorul) de pe cartea dascălului Iachint /…/ la 1827 /…/ la Sf. Mănăstire) Dumbrăvele din ținutul Neamțului”, la f.1-1v: „Stihuri îndemnătoare cătră cîntăreț pentru a primi această carte de silave șapte: Primiți, părinți și frați / o!, cinstiți musicotați / glasuri bine întocmite / și frumos alcătuite / că precum ziceți, pre fire / așa le-am scos la ivire / lucru mai obicinuit / însă era tăinuit / căci nu sînt cum au fost / ca cănd să cînta de rost / ci sănt pusă-n psaltichie / cu tonuri și cu ozie / cu ifos bisericesc / în cuvănt mulduvinesc / însă cel ce va să cănte / glasurile tocmite / trebuiește-ntăi să știe / oareșce la psaltichie / apoi va cănta frumos / glas dulce și măngăios”. La f.1v: „Alte stihuri mici din silave cinci, cătră ucenici: Vă rog, ispitiți / și nu vă îndoiți / de a mea osteneală / ce arăt la iveală / puțină și proastă / din patria noastră / că m-au îndemnat / a patriei drag / de am îndrăznit / și am alcătuit / cu nevrednicie / această psaltichie / deci cu umilință / cu bună credință / printr-însa căutați / și vă desfătați / bine cuvîntînd / Domnului cîntînd / cu glas, cu cuvinte / cu luarea aminte / și binevoiți / de mă pomeniți / ca niște frați / să nu mă uitați / căci sînt vremelnic / aici nimernic / voi să mor ca mîine / truda îmi rămîne / că viața îi scurtă / apoi moartea îi slută / ia nu vrea să știe / nici de psaltichie / puțintel îi pasă / cănd ne chiamă-acasă / cu acestea, cu toate / vă rog sănătate / ani îndelungați / dragoste-ntre-frați / iarăși, făgăduesc / să mai ostenesc / cu vreun Stihirari / la Praznice mari / să-l împodobesc / dupre cum găndesc.” La f.2-2v: „Scară de cele ce cuprind întru sine această psaltichie, prin stihuri de opt silave: Are strigări, stihuri, stihuri / podobii și apostihuri / slave, bogorodicine / și trupare și troicine / sădelne cu evloghitare / trei părechi, și mici, și mari / ipacoiuri, antifoane / prochimene, tot în toane / al cinzăcilea căntare / cu-ale sale următoare / cîteva din irmoasă / a tria pesnă și a șasa / a opta și megalinare / a noua și exapostilarie / hvalite, stihuri, ghite / ca să fie obicinuite / voscresne prea-blagoslovite / pre tot glasul potrivite / slavoslovii împreună / cu trupariul după urmă / tipicul la Liturghie / fericire să-mi rămîe.” La f. 183v: „S-au început la prescris de mine Io D(imitrie) Ps(altul) cruceri săpător, la 1827 Avg și s-au gătit tot întru acest vălet în Noev. 16. Sfărșit și milostivnicii Prea-curatei și pururea Fecioarei Mariei și Fiului său laudă, mărire, cinste cu dreaptă credință, în veci netrecuți și nesăvărșiți. Amin. Io. Ps(altul) D(imitrie) K(rucer) S(ăpătorul) ”.
Biblioteca Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos păstrează un Anastasimatar complet a lui Mihalache Moldovlahul, aflat sub cota Z 26, descoperit de Arhid. Prof. Dr. Sebastian Barbu Bucur în vara anului 1982 și editat monocrom în cele două volume ale sale din anii 2008 și 2011. Dimensiunile sale sînt 21×12,5 cm, are 302 folio, îi lipsește prima copertă, iar ultima e tăiată, fragmentată. Nu are cotor iar învelișul manuscrisului este din coperți cartonate cu piele maronie. Pe una din primele file prezintă, scrise invers, o listă de cheltuieli. Arhid. Sebastian Barbu Bucur, la pagina 29 a prefeței celui de-al doilea volum al lucrării sale, consideră acest Anastasimatar ca fiind un original al celui compus de către Mihalache moldovlahul, fixându-i ca an de scriere 1767. Potrivit părerii altor muzicologi, care au studiat acest manuscris, după studiul efectuat de profesorul Barbu Bucur la anul menționat mai sus, manuscrisul nu ar fi decât o copie, alcătuită „pe ifosul grecesc”, adică cu ornamentația muzicală preferată de cântăreții greci ai anului 1805. Probabil, analiza atentă a filigranului va arăta anul scrierii acestui Anastasimatar. Pe foliile manuscrisului apar unele însemnări:
f. 1r: „Începutul cu D(u)mnezeu cel Sfânt al celor opt glasuri, alcătuite cu psaltichie, pe ifosul grecesc, de mine, mai mic între psalți Mihailidis (Moldovlahul)”;
f. 257v: „Sfîrșitul celor celor 8 glasuri și lui Dumnezeu dăruite”.
f. 258r: „Începutul împrumutărilor Octoihului”.
f. 298v: „Sfîrșitul aceștii sfin/…/ cărți și lui Dumnezeu dăruită. 1805 Sept. 9”.
f. 302v: „Condeiul scrie bine, iară mîna nu”.
Pasapnoaria pe glasul al III- lea
În notația originală, prehrysanthică, în limba greacă, apre în:
Biblioteca Academiei din Sofia ms. gr. 80; la f. 82r-84v, apare însemnarea: ἕτερον, ποίημα κυρίȣ μιχαηλ μπογδάνȣ, ἦχος γ (alta, facerea domnului Mihail Moldoveanul, glas 3).
Biblioteca Academiei Române ms. gr. 158; la f. 96v-99r, apare însemnarea τοῦ κὺρ μχ: ἦχος γ (a domnului M[i]h[alache], glas 3)
Arhivele Statului Iași 202; la f. 151v-153r apare însemnarea: ποίημα κὺρ μηχαλάκη: ἦχος γ (facerea domnului Mihalachi, glas III).
Biblioteca Academiei Române ms. rom. 4340, datat la anul 1820, provenit de la Mănăstirea Căldărușani. Acest manuscris a fost copiat de către Acachie Ieromonahul. La f. 72r-75v apare următoarea însemnare: ποίημα κὺρ μηχαλάκε. ἦχος γ (facerea domnului Mihalache).
În notație hrysanthică, în limba greacă, apre în:
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. nr. 17, cu titlul complet: Carte de cântări scrisă de Ierom(onahul) și duhovnicul Visarion (nume notat pe fila 32v). Este datat cu anul 1836 (an notat tot pe fila 32v). La f. 267r-270v apare însemnarea: Πασαπνοάρια – Pasapnoarii – Πασα πνοή…(Toată suflarea glasul al III- lea) Ποίημα κὺρ Mηχαλάκι BλάχȢ τοῦ πρωτοψαλτȢ. ἦχος γ (facerea domnului Mihalache Vlahul Protopsaltul).
În notație hrysanthică, în limba română, apare în:
Macarie Ieromonahul, Anthologhie. Utrenier, Tom. 2, București, 1827, la pp. 279-285, apare această creație muzicală cu titlul: Pasa-pnoarie, facere a fericitului întru pomenire dascalului Mihalache Protopsaltul, glasul al III-lea.
Biblioteca Academiei Române ms. rom. 4013, datat cu anul 1830. La fol. 15r-17r, apare următoarea însemnare: Pasa-pnoarion, facere a lui kyr Mihalache, ucenicul lui Petru Lampadarie cel vestit, glasul al III-lea.
fotografie cu pasa-pnoaria lui mihalache din anthologhia lui Macarie
Pasapnoaria pe glasul al IV- lea leghetos
Compoziția aceasta, în notație prehrysantică, nu apare decât într-un singur manuscris
Biblioteca Academiei Române, ms. gr. 158; la f.101v-104v apare următoarea însemnare: τοῦ κὺρ μ.χ – λεγετος (a domnului M[i]h[alache], leghetos).
Heruvice scrise în limba greacă
În notație prehrysantică la:
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. rom. 119 (finele sec. al XVIII-lea – prima parte a sec. al XIX-lea; la subsolul f. 129v este trecut anul 1802). Ermologhion, trecut în inventarul bibliotecii mănăstirii cu titlul complet: Irmologhion, canoane și cântări muzicale.
F. 125v–126v, poartă următoarea însemnare: τȢ κυρ Mηχαλάκη Mολδ, ἦχ: α (al domnului Mihalache Mold[oveanul], glasul I).
Biblioteca Academiei Române deține ms. rom. 1879 (datat între anii 1795-1808), care cuprinde:
f. 77r: τοῦ κυρ μηχαλάκη μολδ., ἦχ α (al domnului Mihalache Mold[oveanul], glasul I);
f. 78v: ἦχος β, τοῦ αὐτοῦ (glasul al II- lea, al aceluiași);
f. 80r: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος γ (al aceluiași, glasul III); acesta are cratimă la cuvintele: Ca pe Împăratul);
f. 81v: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος δ (al aceluiași, glas IV);
f. 83r: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος πλ. α (al aceluiași, glas plagal I);
f. 84v: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος βαρὺς (al aceluiași, glas varis); acesta are cratimă la cuvintele: Ca pe Împăratul;
f. 86r: ἦχος πλ. β (glas plagal II); are cratimă la cuvintele Ca pe Împăratul;
f. 87r:, ἦχος βαρὺς (al aceluiași, glas varis); variantă ce are cratimă la cuvintele: Ca pe Împăratul, diferită decât cea existentă la f. 84v;
La sfârșitul acestui manuscris apar unele heruvice care poartă numele altor autori pe care copistul, probabil, le-a inserat pe lângă cele compuse de Mihalache, unul dintre ele având însemnarea: τοῦ αὐτοῦ (al aceluiași), lucru ce stârnește o ambiguitate, neștiind dacă acesta este compus tot de Mihalache sau de către un alt dintre compozitori.
Biblioteca Academiei Române ms. rom. 4340, ce poartă data și anul copierii: 12 Martie 1820. La f. 93r-99r găsim următoarea însemnare: ποίημα μακαρίτου κυρίου μιχαὴλοῦ τοῦ μολδοβλάχοῦ, ἦχος α (facerea fericitului domn Mihail Moldovlahul)
În notație hrysanthică, heruvice în limba greacă, avem la:
Biblioteca Mănăstirii Neamț deține ms. gr. 10, copiat pe la prima jumătate a sec. al XIX-lea de către un copist anonim. Manuscrisul poartă titlul de Liturghier. Antologhion, textul fiind scris în limba elină medievală și în limba română. Pe prima filă albă a acestui manuscris putem citi însemnarea: „ Această carte este a mea celui mai jos iscălit, dăruită de sf(inția) sa, Haralampie ieroschimpnahul, care s-a(u) și mutat din viață, la anul 1853, dimpreună cu altă carte ce se numește Cartea cântărilor de utren(i)e spre a-l pomeni, Vasil(i)e Păcătosul”. Aceeași însemnare o găsim prezentă și la subsolul filelor 3–23, având în plus și data la care manuscrisul a fost dăruit: 23 aprilie, 1852.
La f.66r-68v, apare însemnarea: αὐτȢ κὺρ μηχαλάκη (al aceluiași domn Mihalache, heruvic glas I):
Biblioteca Mănăstirii Neamț deține ms. gr. 25, cu titlul: Antologie, Tomul al IV-lea. Acesta este un frumos Heruvico–Chinonicar scris în prima decadă a sec. al XIX- lea (f. 175), de către un copist anonim. La f. 60r-61v, găsim indicația: παρὰ τȢ κὺρ Mηχ[αλ]άκε Mολδοβ: ἦχος α Πα (de către domnul Mih[al]ache Moldov[eanul], glas I Pa);
Biblioteca Mănăstirii Secu deține ms. 31 cu titlul: Heruvico– Chinonicar, scris pe la a doua jumătate a sec. al XIX-lea de către un copist anonim. Textul manuscrisului este atât în limba română, scris cu caractere chirilice, cât și în limba elină medievală.
La f. 55r-56v apare însemnarea: τὸ παρὸν χερȣβικὸν ἐμελοποίηθέντα παρὰ κὺρ Mηχαλάκι τȢ Bλάχȣ. ἦχος α΄ (acest heruvic este facerea lui kir Mihalachi Vlahul, glas I);
La f. 92v-93v: παρὰ κὺρ Mηχαλάκε τȣ Bλάχȣ. ἦχος β Βȣ (a lui kir Mihalache Vlahul, glas II, din Vu);
La f. 93v-93bisv: τȣ αὐτȣ. ἦχος γ, Γα (al aceluiași, glas III, din Ga);
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. 1
Acest manuscris este o culegere de imne și cântări bisericești, realizat în prima jumătate a veacului al XIX-lea, de către un copist anonim, după cum ne relatează unul dintre posesorii acestuia, Teodor Tatolici din București, la 8 iulie 1954: „Nu se poate ști de cine a fost scris”.
La f. 109r-112v apare însemnarea: παρὰ τοῦ κὺρ Mηχαλάκε Mολδοβὰν Προτο[ψάλτοις], ἦχος α Πα (de către domnul Mihalache Moldovan, Proto[psalt], glas I, din Pa)
Biblioteca Academiei Române ms. rom. 3942 (~1830), f. 68r-69v: παρὰ τοῦ κὺρ μηχαλάκε, ἦχος α Πα (de către domnul Mihalache, glas 1, Pa)
În notație hrysanthică, în limba română, heruvicele apar în:
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. 10; la f. 44v-46v apare heruvicul pe glasul I a lui Mihălache Moldovan;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. rom. 1
Numele celor care au copiat manuscrisul nu se cunoaște însă acesta este datat ca fiind scris în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În inventarul bibliotecii mănăstirii Neamț, manuscrisul fugurează cu titlul: Heruvice moldovenești și alte cântări psaltice. La f. 3r-4v găsim însemnarea: Heruvice Moldoveneșci, Carii p(r)e heruvimi…. și Ca p(r)e Împăratul…, scoasă (sic!) de păr(intele) Visarion Ieromonahul după Mihălache Vlahu, glasul I, din Pa.
fotografie cu manuscrisul lui mihalache
În notație hrysanthică, în limba greacă, apar în:
Biblioteca Academiei Române ms. rom. 3942 ; la f. 57r-59r este indicația : παρὰ τοῦ κὺρ Mυχαλάκε Προτοψάλτ. ἦχος πλ. α Πα (de către domnul Mihalache Protopsalt, glas I, din Pa);
Biblioteca Mănăstirii Neamț ms. gr. 1; la f. 59r-63v: παρὰ τοῦ κὺρ μυχαλάκε προτοψάλτ. ἦχος πλ. α Πα (de către domnul Mihalache protopsalt, glas I, din Pa);
Doxologie, glasul al II-lea
În notație pre-hrysanthică în:
Biblioteca Mănăstirii Cernica, nr. 3684/977, în cadrul Catavasierului lui Ianuarie de la Glavacioc, datat 1803, la f. 253r apare „Doxologie rumânească, facerea răposatului Mihalache”. Textul doxologiei este în limba română.
Irmosul cîntării a IX-a de la Nașterea Maicii Domnului și de la Înjumătățirea Praznicului („Străin lucru”)
În notație pre-hrysanthică, în limba greacă:
Biblioteca Mănăstirii Secu 30 (înc. sec. al XIX-lea). Titlul acestui manuscris, scris în grecește pe fol. 1 este: KATABAΣIAI TΩN ΔEΣΠOTIKΩN KAI ΘEOMYTOPIKΩN EΩRTON, ΣYNTEΘYΣAN KATA TOY YΦOΣ TOY XPIΣTOY MEΓAΛH EKKΛYΣIAΣ ΠAPA Tȣ MO(Y)Σ(H)KO(ΛOΓIO)TATȢ ΠETPȢ ΛAMΠAΔAPIȢ TȢ ΠEΛOΠONIΣIȢ (Catavasiile Slujbelor Împărătești și ale Maicii Domnului prescurtate după ifosul Marii Biserici a lui Hristos de Musiologhiotatul Petru Lambadarie Peloponisiu).
f. 38r-38v: ποίημα κυρ μηχъλακε μολδοβανȣλ (facerea domnului Mihălache Moldovanul).
fotografie manuscris pagina de titlu
Ceea ce ești mai cinstită, pe glasul 1 – această compoziție se găsește în notația originală, pre-hrysanthică, în limba română, în manuscrisul deținut de Biblioteca Academiei Române, sub cota ms. rom. 1879 (din anul 1808), f. 305v: facerea lui kyr M[i]h[a]lac[he] M[o]ld[o]vl[a]hi, ἦχος α. E una din puținele compoziții românești ale lui Mihalache Moldoveanul, împreună cu doxologia citată mai sus.
Axion, glasul varys și Chinonice duminicale (Αίνείτε τὸν Κύριον) toate pe glasul al VIII- lea.
Aceste creații muzicale cu notație pre-hrysantică, nu apar decât în ms. rom. 1879 (scris anul 1796-1808) păstrat la Biblioteca Academiei Române, adus aici de la mănăstirea Cernica:
f. 304v: facerea [lui] kyr Mih[a]lache: ἦχος βαρὺς.
f. 95v: κηνονηκα (!) facerea lui kyr Mihălake Moldovlah, ἦχος πλ.δ
f. 97r: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος πλ.δ (altă variantă decît cea de la fila 95v)
f. 98r: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος πλ.δ (altă variantă decît cele de la filele 95v și 97r)
f. 100r: τοῦ αὐτοῦ, ἦχος πλ.δ (altă variantă decît cele de la filele 95v, 97r și 98r)
În Biblioteca Sfîntului Sinod de la Mănăstirea Antim se află manuscrisul I-65, care este de fapt un autograf al vestitului protopsalt Anton Pann. Manuscrisul este un Liturghier psaltic, ce cuprinde traduceri, exegeze și compoziții ale lui Anton Pann și ale altor autori. La f. 148r există un axion pe glasul al VI- lea, publicat în mai multe culegeri, al cărui titlu este următorul: Ποιήμα τοῦ μακαρίτου Μηχαλάκε ο υιός του μακαρίτου παπά Ιωννίτζας Ναπάρκα είς ἦχος πλ.β Πα, adică – Facere a răposatului Mihalache, fiul răposatului preot Ionniță Năpîrcă, pe Glasul VI-lea Pa. Informația, din păcate este incompletă deoarece Anton Pann nu precizeaza dacă Mihalache, fiul răposatului preot Ioniță Năpîrcă, este Mihalache Moldoveanul sau Bucureșteanul. fotografie manuscris
Școlile de psaltichie din BucureȘti –
Cadrul prielnic pentru aplicarea Reformei Hrysantice
În bucureștiul secolului al XVIII-lea își desfășurau activitatea mai multe școli în care învățământul muzical avea un rol important, printre care și cea de la Colțea, ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino, ridicată prin anii 1701-1702. La această școală se preda un curs de muzică psaltică și lecții de cunoștințe generale; elevii erau atât copiii celor ce locuiau în urbea Bucureștilor, dar și a celor din alte zone, dornici de învățătură și educație aleasă. Se pare că în această instituție, care a funcționat între anii 1732-1740, se acorda o mare întâietate învățământului muzical fapt ce a condus la o impunere a acesteia în fața altor școli de domeniu din acea perioadă. Din documente aflăm că profesorii Lucian, Gheorghe, Dima, Necul și Ion au primit simbrii alcătuite din: postav, cizme, șalvari și papuci. O altă școală socotită a fi „cea mai veche cu caracter statornic”, cum o numește Gheorghe Nedioglu, era cea de la biserica Sfântul Gheorghe Vechi, unde se preda și psaltichie. Această școală va reprezenta un model didactic pentru multe alte centre educaționale întemeiate mai târziu. Și la Mănăstirea Antim din București se învăța muzica psaltică în limba română, după cum vedem statornicit în Așezământul Mănăstirii Antim alcătuit din treizeci și două de capitole, la 24 aprilie 1713, de către ctitorul ei, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul. Din acest regulament putem deduce faptul că slujbele se făceau în limba greacă și română, cântându-se la strană alternativ. Așadar spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncovneanu, Bucureștiul avea câteva școli în care se învăța meșteșugul psaltichiei.
Astfel, erau, în primul rînd, cele două școli oficiale – Academia de la Sfântul Sava și Școala de slovenie de la Sfântul Gheorghe Vechi (prima de acest fel) – și apoi erau fundațiile particulare: Școala de la Colțea, Școala Domnească de Muzică și desigur alte școli mai mici, care funcționau în cadrul unor biserici și mănăstiri precum Antim, unde profesorii nu percepeau o taxă fixă de școlarizare, ci se înțelegeau cu părinții copiilor școliți în privința plății lor. La Mănăstirea Sfânta Ecaterina, pe la anul 1810, Ieromonahul Naum Râmniceanul înființează o școală, în cadrul căreia va îndeplini funcția de dascăl până în 1814.
După moartea lui Vodă Brâncoveanu, școala românească de psaltichie se afla într-o perioadă de criză și regres, fapt ce a dus la desființarea „școlii brâncovene” de la Curtea Domnească. Date istorice cu privire la învățământul psaltic, aflăm și în anii următori. Astfel, la 24 iulie 1716, Ștefan Cantacuzino, dă un hrisov prin care scutește pe slujitorii de la Curtea Domnească de toate datoriile „spre a fi de treabă și slujbe sfintelor biserici.” În acest hrisov apare numele dascălilor Radu și Nicu, precum și a șase grămătici: Pană, Iordache, Șărban, Negoiță, Nica Sin popii Bunii și Constantin sin Popii Bogdan. Alături de aceștia, sunt menționați și trei peveți (cântăreți): Constandin, Ion, Bunea și doi canonarhi: Pârvul și Constand. Despre priceperea, măiestria și frumusețea prin care acești protopsalți și dacăli de psaltichie, interpretau frumoasele compoziții bizantine, ne dă mărturie părintele Macarie Ieromonahul (1750-1836) în prefața Irmologhionului lui Petru Lambadariu, tradus de el în românește și tipărit la anul 1823 în Viena. Scriind despre istoria muziici psaltice românești de până la el, Macarie amintește:
„Și iarăși cu mult mai încoace, în zilele fericitului întru pomenire dascălului Șărban Protopsaltul – dascălul de psaltichie a lui Macarie Ieromonahul –, viind cel mai desăvârșit și cel mai vestit dascal al vremii aceiia dintre greci, Anastasie Rapsaniotul, cu socoteală ca să-și găsească norocul și să rămîe în țara noastră, cînd a văzut desăvîrșirea meșteșugului și au auzit prea-dulcea glăsuire a lui Șărban, a lui Constandin și a celoralalți dascali din neamul nostru, s-au înspăimîntat, și singur judecîndu-se că nu iaste trebuincios, nearătîndu-se în multe zile, s-au întors și au murit în țara lui.”
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, domnitorul Alexandru Moruzzi, înființează o clasă de muzică bisericească la care preda Nicu Dimcea Bătrânul. Pe la anul 1800 se spune că ar fi avut șaptesprezece ucenici pe care îi învăța meșteșugul psaltichiei, seara după vecernie, până pe la ora unsprezece, în casa lui din curtea hanului Constantin Vodă (aflat pe locul unde astăzi se găsește Banca Națională). Nicu Dimcea a fost dascăl la această școală, până pe la 1810, când, la invitația Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, părăsește Bucureștiul stabilindu-se ca protopsalt al Catedralei Mitropolitane din Iași, unde va și muri. De la el ni se păstrează un Heruvic în ehul al IV-lea și un Axion pentru Liturghia Sfântului Vasile cel Mare în ehul al VIII-lea, ambele notate de Visarion, protopsaltul Sfintei Mănăstiri Neamț, având specificarea „învățate de la Dimcea Bătrânul”, compozitorul fiind necunoscut. După plecarea lui Nicu Dimcea la Iași, școala de muzică din București se desființează. Domnitorul Caragea încearcă reînființarea ei prin dascălul Gherasie la 16 iunie 1813 însă fără succes; în august 1814 este suprimată din nou. Așadar în secolul al XVIII-lea, școlile de psaltichie reprezentau aproape singurele forme de învățământ muzical organizat. Școli de psaltichie s-au înființat în acest secol, în mai toate principatele (Transilvania, Moldova, Muntenia, Banat), românii exprimând un interes deosebit pentru acest gen de muzică specific ortodoxiei, pe care l-au cântat veacuri de-a rândul și pe care, l-au trecut ,,pre limba și pre graiul lor”, în cadrul școlilor mai sus amintite.
Secolul al XIX-lea s-a impus în istoriografia muzicală prin bogăția acțiunilor desfășurate în spațiul muzicii bisericești. Chiar la începutul acestui secol, muzica psaltică va cunoaște o nouă reformă radicală, care se va răspândi și va fi acceptată atât în Bizanț cât și în Țările Române. Reforma aceasta se întrevedea încă din a doua jumătate a secolului precedent, fiind începută de Petru Lambadaríu (+1777), cel care a compus cântări trebuincioase cultului, într-un stil nou. Ideea de reformă a lui Petru Lampadariu nu a rămas izolată, ci a fost continuată și pusă în practică de către ucenicii săi, între ei remarcându-se Agapie Paliermul, cel care, mergînd în Occident și adoptând caracterele alfabetice în locul semnelor punctate, revine în Constantinopol unde încearcă să le impună, însă fără succes, datorită opoziției lui Iacov Protopsaltul și Gheorghe Cretanul.
Dacă din secolul al XIV-lea și până în secolul al XIX-lea, sistemul de notație neumatică folosit era cel neobizantin sau koukouzelian, din anul 1814, sistemul de notație impus, ca urmare a reformei numite chrysantică, va lua locul vechiului sistem, Patriarhia Constantinopolului îmbrățișând acest nou concept muzical, promovat de trei mari personalitați ale muzicii bizantine: Hrysant de Madyt Karamallis, Grigorie Lambadaríul, Levitul (deoarece tatăl său era preot) sau Vizantie (după locul său de obârșie) și Hurmuz Hartofílaxul, uneori însoțit de patronimul Gheorghíu sau de porecla Iamalis. Aceștia pot fi numiți marii reformatori ai muzicii psaltice, fiind cei care au perfecționat metoda gândită de Agapie Paliermul, studiind și simplificând toate cântările bisericești de la Sfântul Ioan Damaschin și până în veacul lor.
„Acești trei mari reformatori, după ce au lepădat din cântările bisericești, figurile cântului turcesc, au ales din semnele sau notele muzicale ale vechii psaltici numai pe cele trebuitoare – adică pe cele zece semne pe care le avem și astăzi –, dându-ne însemnări precise”.
Acest nou sistem muzical reforma următoarele puncte: stabilirea ritmului cântărilor, sistematizarea scării glasurilor, înlocuirea numirilor polisilabe ale tonurilor prin monosilabe și menținerea din vechea notație doar a unor semne, necesare scrierii, cele considerate fără de nici un folos fiind înlăturate. Mișcarea reformatoare a notației muzicii psaltice se face simțită încă din secolul al XVIII-lea, când apar primele manifestări ce anunță și pregătesc o schimbare atât pe plan compozițional, cât și interpretativ. Muzicologii, analizând diferite manuscrise muzicale, au observat faptul că, în preajma anilor 1740-1750, psalții Patriarhiei de Consantinopol compun o serie de cântări ale căror principale caracteristici erau: folosirea aproape exclusivă a formulelor irmologice și a notației irmologice; ornamentarea cântărilor este accentuată de schimbarea genului lor; folosirea unei notații diferită de cea cucuzeliană, pe care cercetătorii o vor numi exegetică sau simplificarea notației irmologice, sintetizarea sau renunțarea la unele formulele vechi folosite până la anul 1740. Aceste câteva caracteristici conțin implicit și motivul sau necesitatea reformei, un lucru pe care însuși Macarie Ieromonahul l-a simțit și apreciat, atunci când, în prefața Irmologhionului său tipărit la Viena în anul 1823, scria că cei ce au făcut reforma „au arătat drumul scrierii mai subțire”.
Noile creații consantinopolitane de după 1740 au fost privite cu mare interes și preluate de către protopsalții din Țările Române, îndeosebi de cei din mănăstirile și bisericile domnești sau boierești. O serie de dascăli de seamă precum Petru Vizantie și Nichifor Cantuniaris au favorizat acest lucru prin venirea lor la Iași, cel dintâi între 1805 și 1808, iar cel de-al doilea între anii 1808 și 1820. De asemenea, Dionisie Fotino, dascălul vestitului protopsalt Anton Pann, s-a stabilit și a activat la București între anii 1795 și 1821. Împroprierea acestor reforme muzicale, promovate în fosta capitală a Bizanțului, s-a datorat unor compozitori români de excepție precum Mihalache Moldoveanul, cel care traduce în românește Anastasimatarul irmologic a lui Petru Lambadarie, Mihalache Bucureșteanul, care copiază la anul 1805 Anastasimatarului irmologic ce se păstrează în Sfântul Munte Athos la Mănăstirea Marea Lavră sub cota Z 26, Macarie Golgothanul (probabil Macarie Ieromonahul), compozitor al unui chinonic după model grecesc pe glasul al VII-lea varys la anul 1811 sau Chesarie Căpățână, iconomul Mitropoliei din București, viitorul episcop al Buzăului (1784-1846), cel care la anul 1811 copiază Anastasimatarul lui Dionisie Fotino, ș.a. Noul sistem de notație, hrysanthic, era promovat și prin intermediul unor noi școli de muzică, întemeiate începând cu anii 1815-1816 și susținute direct de către domnitori.
fotografie cu tabloul lui Chesarie Căpățână
Nu știm cu exactitate motivul pentru care a fost introdusă această nouă sistemă, muzica psaltică suferind o simplificare radicală a modului de execuție, dar cu siguranță cauzele sunt mai multe și mai îndepăratate, reforma fiind, ca orice altă mișcare reformatoare, rezultatul unei evoluții sau a unor acumulări mai mult sau mai puțin negative cu privire la modul de percepție a acesteia. În Țările Române acest nou sistem muzical s-a răspândit și s-a impus cu ușurință, găsindu-și numeroși adepți între care și domnitorul Ioan Caragea, care va deschide oficial la 6 iunie 1817 (cu doar doi ani mai târziu decât în Constantinopol), o școală pe lângă biserica Sfântul Nicolae-Șelari din București, pentru deprinderea sistemei celei noi. Aici profesor era vestitul Petru Emanoil Efesiu, care se desăvârșise în noua metodă la școala din Constantinopol a celor trei reformatori amintiți. Acesta s-a dovedit a fi un muzician foarte bine pregătit, bun pedagog, un spirit practic, cu idei avansate, punând mult suflet în formarea ucenicilor, la rândul lor persoane talentate, mature, dornice de a se perfecționa în studiul muzicii psaltice. Dintre primii ucenici ai lui Petru Efesiu amintim: Macarie Ieromonahul, Panaiot Enghiurliu (mai târziu Pangratie, după numele de monah) și Anton Pann, acesta din urmă avându-l profesor și pe serdarul Dionisie Fotino.
Petru Efesiul, după cum ne spune Anton Pann, a fost primit cu dragoste de „cei mai aleși boieri ai patriei noastre”, care l-au încurajat și l-au sprijinit cu bani pentru a realiza primul tipar cu caractere psaltice, turnând semne muzicale speciale cu ajutorul argintarului Serafim Christodulo, reușind astfel să pună bazele primei tipografii de muzică bisericească pe care mai apoi o va conduce Anton Pann. Acești ucenici de mare clasă, pe care protopsaltul grec i-a pregătit în dobândirea sistemei celei noi, vor fi viitorii dăscăli, compozitori, traducători și editori ai muzicii psaltice românești din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Lor le-a urmat o pleiadă de psalți și compozitori autohtoni, de o înaltă ținută și pregătire muzicală, care au dominat în cea de-a doua parte a veacului al XIX-lea muzica românească de tradiție bizantină: Nectarie Frimu, Ghelasie Basarabeanu, Dimitrie Suceveanul, Oprea (Demetrescu) Dumitrescu, Ștefanache Popescu, Serafim Ieromonahul, Neagu Ionescu, Nicolae Severeranu, Emanoil și Ioan Zmeu, Ioan Popescu-Pasărea, continuând să practice și să aplice în creațiile lor sistemul grecesc promovat și învățat de la predecesorii lor. Titus Moisescu notează în această privință următoarele:
„ …este adevărat că s-a creat o școală națională de muzică religoasă, însă nu pe o bază teorică și de creație națională, ci mai degrabă pe un fond străin, plantat aici de noua teorie chrysantică, ce promovează în mod evident structuri modale și ornamentale specifice muzicii orientale, pe care le auzim și le recunoștem ca atare, mai cu seamă în glasurile cromatice și enarmonice ale noii sisteme chrysantice”.
Cu timpul, învățământul muzical religios s-a extins, muzica psaltică în noua sistemă s-a generalizat, fiind adoptată treptat în întreaga Ortodoxie românească, „cu toate cele bune și cu cele mai puțin bune” ale ei.
Către mijlocul secolului al XIX-lea, monodia bizantină urma să intre în conflict și competiție cu un nou mod de exprimare muzicală – polifonia coral religioasă – până la acceptarea celei de-a doua în cadrul Sfintei Liturghii. Acest lucru a dat naștere unei literaturi muzicale de tip religios foarte bogată și impresionantă.
fotografii cu cei trei mari reformatori ai muzicii bizantine, cu manuscrisele si publicatiile lor ms 94m_antologie si altele
Preoți, diaconi și psalți aflați pe avon. Miniatură dintr-un Lecționar Evanghelic sec. XI-lea, Mănăstirea Dionisiu
Capitolul II
Chipuri ale muzicii bizantine PSALTICE la Catedrala Mitropolitană a Ungrovlahiei
II. 1. Scurt istoric al Catedralei Patriarhale
În paginile următoare voi prezenta câteva aspecte din istoria impresionantă a Mănăstirii Sfinților Împărați de pe colina ce se numea în trecut, „a Viilor”, și care va deveni mai târziu, pentru frumusețea construcției și a amplasamentului, Catedrala Mitropolitană, iar mai apoi Patriarhală. Trecutul zbuciumat și poate nedrept pe care această Catedrală l-a avut, exprimă întru totul istoria poporului român, care încercat de atâtea ori de vitregiile timpului, și-a găsit sprijinul, încrederea, întărirea și curajul în Dumnezeu și în biserică. Această ctitorie, datorată mai multor domnitori ai Munteniei, a găzduit și găzduiește personalități remarcabile ale teologiei și ale muzicii bizantine; prezentarea ei, în câteva date esențiale, își găsește de la sine locul într-o lucrare dedicată celor care au înfrumusețat prin psalmodiere, slujbele săvârșite în acest sfânt locaș.
Așezată pe cea mai înaltă colină din „inima de astăzi” a Bucureștior, Catedrala Patriarhală vorbește despre trecutul zbuciumat al acestui neam. Așezământul își are începutul pe la mijlocul secolului al XVII-lea, când pe tronul Țării Românești se afla Constantin Șerban Voievod (1654-1658), fiul lui Radu-Vodă Șerban (1602-1611), înscăunat cu mare fast la data de 19 aprilie a anului 1654. După suprimarea răscoalei seimenilor, în fruntea cărora se afla rivalul său Hrizea Vodă, prin lupta de la Șoplea pe Teleajen, din 27 iunie 1655, domnitorul – ne spun cronicile – a fost mișcat de un puternic gând ctitoricesc, gând la care a răspuns cu multă bucurie și domnița Bălașa, soția domnitorului. Cum din grădinile domnești, pe malul stâng al râului Dâmbovița, „strălucea pitorescul deal”, căruia i se mai spunea și „Dealul Viilor” sau „Dealul Podgorenilor”, pe care se afla un mic schit din lemn ridicat de către Oprea Izbașa, amplasamentul s-a dovedit a fi foarte potrivit pentru ridicarea „unei așezări mănăstirești trainice care, din acel punct dominant ar fi putut oricând juca și un rol strategic în apărarea Capitalei, așa cum era cazul și cu alte ctitorii zidite mai înainte vreme, pe colinele din preajmă”. Nu se știe exact pe cine a însărcinat domnitorul cu planurile arhitectonice ale acestui edificiu și nici numele meșterilor care l-au ridicat, singurul lucru pe care îl știm cu certitudine este că lucrările au început în anul 1656, de supravegherea lor ocupându-se Radu Logofăt Dudescu și Gheorghe Șufariu din Târgoviște. Constantin Șerban a ales ca model pentru lăcașul său renumita biserică a Mănăstirii Argeșului înălțată de Neagoe Basarab cu aproximativ un veac înainte. Cum orașul București tocmai își luase ca ocrotitori pe Sfinții măriții, de Dumnezeu încoronații și întocmai cu apostolii, Împărați Constantin și Elena, aceeași sfinți aveau să fie și ocrotitorii noului locaș. În anul 1657, pe la începutul toamnei, fără ca lucrările să se fi încheiat, Patriarhul Macarie al III-lea Zain al Antiohiei, împreună cu diaconul său, Paul de Alep, au fost duși de domnitor ca să vadă frumosul edificiu, cu această ocazie patriarhul stropindu-l cu aghiazmă. Cu acest prilej Paul de Alep nota în prețiosul său „jurnal de călătorie”, o serie de impresii ce constituie până în ziua de astăzi prima descriere a faimosului locaș de pe „Dealul Viilor”:
„Apoi am mers la o margine a orașului pe un deal mare care stăpânea cu privirea orașul dinprejur, unde domnul de acum s-a sârguit să clădească o biserică măreață și prea strălucită, semănând pe dinăuntru cu biserica de la Argeș, numai că aceasta este de cărămidă și în tindă are doisprezece stâlpi fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să alcătuiască pe cei doisprezece apostoli (…). Pe deasupra are patru mari bolți și pe dinafară un pridvor larg. Acoperișul este învelit cu plumb de o greutate de peste patruzeci de mii de ocale. Apoi am făcut în ea o slujbă de sfințirea apei și Prea Sfinția Sa a stropit-o, potrivit pravilei, căci până acum nu fusese încă isprăvită și prin urmare nu era târnosită. Este închinată (Sfântu)lui Constantin, care este și numele ctitorului și (Sfintei) Elena”.
Domnitorul Constantin Șerban a luat măsuri pentru cuvenita rânduială și buna gospodarire a ctitoriei sale, așezând egumen pe un anume Nichifor ieromonahul, și înzestrând mănăstirea cu numeroase bunuri și proprietăți funciare, o zonă întinsă pe malul drept al Dâmboviței, dejur-împrejurul „Dealului Podgorenilor”. Domnitorul n-a apucat să își vadă visul împlinit, deoarece a fost mazilit de către sultan pe la începutul anului 1658, fiind nevoit să-și părăsească țara și să fugă în Transilvania. După plecarea lui Constantin Șerban Vodă, mănăstirea a fost prădată de turcii și tătarii ce au sosit în București cu noul domn Mihail Radu (Mihnea al III-lea, 1658-1659). Acesta, însă, îndemnat de mitropolitul Ștefan (1648-1653; 1655-1668), a ordonat să se înlăture stricăciunile pricinuite și să se continuie lucrările de zidire până ce s-a încheiat înălțarea bisericii.
La îndemnul Mitropolitului Ștefan, în ziua de 6 iunie 1658, de Duminica Tuturor Sfinților, Mihnea Vodă a hotărât sfințirea ctitoriei predecesorului său. Un mare sobor de ierarhi și clerici, în frunte cu Patriarhul Macarie al Antiohiei, aflat atunci pe meleagurile noastre, a participat la săvârșirea cu mult fast a acestei târnosiri, „domnitorul însuși a impresionat asistența mergând alături de patriarh, și ungând zidurile și stâlpii bisericii cu mir”.
Paul de Alep ne dă următoarele amănunte despre sfințirea bisericii:
„Toți bucureștenii erau pe dealul mânăstirii când Patriarhul veni cu alaiul cu moaștele sfinte de la mânăstirea lui Pană Vistierul și făcând ocolul noii biserici, cu rugăciuni și cântări, intră în biserică. În vremea când târnosirea se petrecea în biserică, afară pe deal era mare veselie și petrecere. Ostașii Domniei se veseleau, împreună cu norodul Bucureștilor că un nou locaș se ridica Domnului în orașul lui Bucur”.
Despre mesele pe care voievozii munteni le organizau cu ocazia unui astfel de eveniment, se spune că erau de pomină, vestea lor umblând prin toată țara și nu numai. Despre ele vorbesc și călăreții înaltelor curți, care trecând prin țara noastră și ajungînd și la București, surprind în jurnalele lor de călătorie acest lucru. Următoarele versuri pot fi o mărturie în acest sens:
„În oraș la București,
În curți 'nalte și domnești,
Mândră masă e întinsă,
Și de mari boieri cuprinsă.”
Lăcașul de cult a rămas neterminat deoarece Mihnea Vodă a fost înlăturat de la domnie în toamna anului 1659. De unele îmbunătățiri, făcute în anii următori, s-a ocupat egumenul Nichifor. Mai târziu, prin anii 1664-1665, sârguiciosul Mitropolit Ștefan a fost pus în situația de a apăra dreptul de proprietate al noii mănăstiri asupra unor bunuri funciare, luând legătura cu ctitorul ei, Constantin Șerban Basarab, care se afla încă în exil. Fostul domnitor l-a îndemnat pe mitropolit să aibe grijă de bunurile mănăstirii și chiar să se sârguiască a adăuga și altele la cele existente. Urmând acest îndemn, mitropolitul Ștefan a apelat la noul domnitor, Radu Leon (1664-1669), care a dus la bun sfârșit lucrările de zidire ale clădirilor din incintă, iar în 1665 a trecut la pictarea bisericii, lucrare terminată în anul 1668. Trecând la cele veșnice, Mitropolitul Ștefan nu a mai apucat însă oficializarea statutului de catedrală mitropolitană, hotărât pentru noul locaș. Acesta a trecut la cele veșnice la data de 25 aprilie 1668, fiind îngropat în vechea reședință mitropolitană din Târgoviște. După înscăunarea noului mitropolit al Ungrovlahiei, Teodosie (1668-1672; 1679-1708), la 8 iunie 1668, domnitorul Radu Leon a emis un important și solem hrisov în care menționa cele săvârșite de el în perioada domniei.
Începând din acea zi memorabila de 8 iunie 1668, ctitoria lui Constantin Șerban Voievod a devenit oficial „maica tuturor bisericilor Valahiei”. Statutul de Catedrală Mitropolitană și l-a păstrat neîntrerupt, până în anul 1925, când, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie, vechea mitropolie devenind ceea ce este și astăzi: Catedrală Patriarhală.
Reședința Mitropolitană și apoi Patriarhală s-a impus încă de la început ca fiind „unul dintre cele mai active focare religioase, culturale și politice ale Țării Românești”. Îndeplinind cu vrednicie înaltele rosturi care i-au fost hărăzite, ctitoria lui Constantin Șerban Voievod a văzut slujind la altarul său ierarhi aleși ai Ortodoxiei, patriarhi, mitropoliți și episcopi; a stat mărturie la numeroase și înălțătoare evenimente ca: „ungere” a domnitorilor Țării Românești, înscăunarea mitropoliților Munteniei și apoi a patriarhilor României și, nu în ultimul rând, a găzduit săvârșirea a numeroase hirotonii de arhierei, preoți și diaconi. Aici au avut loc evenimente cruciale din istoria țării, precum consfințirea, la 24 ianuarie 1859, a Unirii Principatelor prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești și, mai apoi, proclamarea Independenței de Stat a României, la 9 mai 1977.
În decursul anilor, ctitoria lui Constantin Șerban a devenit un important centru cultural unde un rol crucial l-a avut mitropolitul Varlaam (1672-1679). Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și-a desfășurat aici neîntrerupt activitatea, dând la lumină cărți esențiale ale teologiei și culturii românești printre care și monumentala Biblie, pentru prima oară apărută integral în limba română la anul 1688.
Lucrările apărute au avut ca destinație întreaga creștinătate orientală, fiind oferite ca donație bisericilor surori din întreg Răsăritul ortodox: Iviria, Siria, Țara Sfântă, Sinai, Athos ș.a.
Domnitorii Țării Românești, din proprie inițiativă sau la îndemnul mitropoliților care au urmat, au îmbogățit ansamblul arhitectonic al Catedralei Mitropolitane. În anul 1698, pentru a ușura accesul dinspre centrul orașului și Curtea Domnescă spre Mitropolie, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a început zidirea, pe latura de răsărit, a unui turn de poartă cu clopotniță, care dăinuie până astăzi.
În anul 1723 s-au făcut ample lucrări de înfrumusețare a paraclisului Catedralei Mitropolitane ce poartă hramul Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință, inițiator fiind domnitorul Nicolae Mavrocordat (1719-1730) și mitropolitul Daniil (1719-1731).
În anul 1727, Catedrala Mitropolitană a fost afectată de un cutremur devastator, iar în 1790 de un incendiu, ceea ce a necesitat lucrări ample de înlăturare a stricăciunilor. Reparea acestora a fost începută de mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793, †1794) și continuată de urmașul său Dositei Filitti (1793-1810, †1826 ).
După 35 de ani, mitropolitul Grigorie Dascălul (1823-1834) și-a propus „preînnoirea” bisericii. Lucrările au început în 1834 și s-au încheiat în 1839. Pictura murală a fost refăcută de un cunoscut zugrav al vremii: Nicolae Polcovnicul.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au făcut unele extinderi, îmbunătățiri, dezafectări și transformări, în vremea păstoririi mitropoliților Nifon (1850-1875), Calinic Miclescu (1875-1886) și Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909).
Un aspect de seamă din viața Catedralei Mitropolitane, l-a constituit aducerea la 13 iulie 1774, de către mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), a moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, primite de la un bun creștin, Hagi Dimitrie, care la rândul său, le obținuse de la un general rus pe nume Petru Saltîkov. Ziua de prăznuire a Sfântului Dimitrie cel Nou a fost stabilită la 27 octombrie, dată care de atunci a devenit prilej anual al unei impresionante procesiuni religioase pe Dealul Mitropoliei.
De-a lungul vremii, atât în biserică, cât și împrejurul ei, și-au aflat veșnica odihnă mitropoliți și domnitori ai Țării Românești, precum și o seamă de binefăcători ai acestui așezământ. Din lungul șir al celor îmhumați aici trebuie pomenit mai întâi cel de-al doilea ctitor, Radu Vodă Leon (†1670), împreună cu soția sa, Luchia Doamna, apoi mitropoliții țării: Teodosie (†1708), Mitrofan (†1719), Daniil (†1731), Ștefan al II-lea (†1738), Neofit I (†1753), Filaret I (†1760), Grigorie al II-lea (†1787), Cosma (†1792), Dionisie Lupu (†1831), Grigorie Dascălu (†1834), canonizat în anul 2006, ale cărui sfinte moaște se află la Mănăstirea Căldărușani, Neofit al II-lea (†1850), fiicele Stanca și Safta și doi gineri ai lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), două soții ale lui Nicolae Vodă Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730): Casandra și Pulheria și un fiu al lui Șerban Vodă, Constantin Mihai Racoviță Voievod (†1764).
Devenind, în anul 1925, Catedrală Patriarhală, locașul a adăpostit în lăuntrul său, în partea sudică a pronaosului, mormintele primilor doi patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (†1939) și Nicodim Munteanu (†1948). În 1986, cel de-al patrulea patriarh al României, Iustin Moisescu și-a pregătit locul de veci în frumoasa Catedrală bucureșteană, iar în 2007 vrednicul de pomenire, patriarhul Teoctist Arapașu, a fost înhumat tot aici.
După ridicarea, în 1925, a Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, s-a impus luarea unor ample măsuri pentru restaurarea Catedralei, în conformitate cu noile necesitați, pe baza planurilor întocmite de arhitectul Gheorghe Simota. Dintre transformările pe care le-a cunoscut lăcașul de cult în acestă perioadă, a anilor 1932-1935, este de reținut noua pictură executată de Dimitrie Belizarie. În anul 1931 s-a efectuat ultima sistematizare a Dealului Patriarhiei, s-au dezafectat unele clădiri, s-a remodelat calea de acces dinspre Piața Unirii, prin amenajeara aleelor cu două benzi, separate între ele printr-un spațiu verde.
Lucrările din anii 1932-1935 nu au izbutit să dea pe deplin Catedralei Patriarhale aspectul său arhitectonic inițial și, în vremea patriarhului Justinian Marina (1948-1977), s-a trecut, cu ajutorul Direcției Monumentelor Istorice, la alcătuirea unor noi și profunde documentații de restaurare, întocmite de un colectiv condus de arhitectul Paul E. Miclescu. În perioada 1960-1962, istoricei Catedrale i s-au facut ajustări de finețe, reconferindu-i-se chipul arhitectural din veacul al XVII-lea.
Îmbunătățiri s-au mai adus și în perioada anilor 1982-1983, în timpul patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986), când s-a curățat din nou pictura murală și ornamentațiile de piatră, de către pictorii restauratori Ion Neagoe, Sabin Casian și Viorel Grimalschi, s-a poleit catapeteasma, s-a așternut o nouă pardoseală în interior, din placi de marmură albă, montată pe beton armat, s-a refacut complet, din dale de piatră naturală de Albești, trotuarul exterior dinprejurul bisericii și treptele scării pridvorului, precum și aleea ce duce de la Catedrală la Reședința Patriarhală și treptele scării de intrare în reședință.
Patriarhul Teoctist (1986-2007) s-a îngrijit de conservarea tâmplei, restaurea exterioarelor, refacerea instalației electrice și de încălzire, extinderea și modernizarea sistemului de sonorizare acustică și introducearea instalației de aer condiționat. Tot Patriarhul Teoctist a conceput proiectul pentru o restaurare mai amplă a turlelor, a acoperișului și a tencuielilor exterioare deteriorate. Acestea s-au realizat însă după trecerea sa la cele veșnice, în timpul păstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel.
Cu ocazia împlinirii a 350 de ani de la prima sfințire a bisericii, în perioada mai-octombrie 2008, la îndemnul și prin purtearea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel s-au realizat importante lucrări de consolidare și restaurare, dintre care menționam: consolidarea navei turlelor bisericii, tencuirea din nou a pereților exteriori, refacerea soclului și a trotoarului înconjurător cu piatră nouă, restaurarea pridvorului și refacerea căilor de acces, restaurarea ancadramentelor de piatră ale ferestrelor și montarea de ferestre noi, învelirea din nou a bisericii și a turlelor cu tablă de plumb și restaurarea crucilor de pe turle.
Lucrări deosebite de reabilitare s-au făcut și la interior: s-a restaurat pictura de către un grup de 35 de restauratori coordonați de profesorul Marin Cotețiu de la Catedra de Artă Sacră a Facultații de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, precum și catapetesma și mobilierul din lemn ornamental, de către o echipa condusă de profesorul Dorin Handrea de la aceeași catedră. Au fost recondiționate candelele și candelabrul mare de argint, la Monetăria Statului, și vitraliile de la ferestre. S-au restaurat coloanele din pronaos, cafasul, stâlpii, scărire și ancadramentul de piatră de la nișa în care este fixată placa ce poartă numele mitropoliților Țării Românești. S-a refăcut instalația electrică, termică și de aer condiționat, precum și instalația de sonorizare, iluminare și transmisie pentru Radio și TV Trinitas.
După terminarea acestor ample lucrări de restaurare și dotare cu instalații noi, duminică, 26 octombrie 2008, în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, Catedrala a fost resfințită de Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, alături de un numeros sobor de ierarhi, preoți și diaconi.
O altă lucrare importantă concepută de Preafericirea Sa a fost restaurarea clopotniței, prin reabilitarea interiorului și chiar a eșafodajului de susținere a clopotelor, refacerea acoperișului și montarea de ferestre noi. Cu această ocazie au fost achiziționate patru clopote noi, de aramă, și un mecanism electromecanic modern de acționare a clopotelor.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dat un nou nume Dealului Viilor, întitulându-l sugestiv, „Colina Bucuriei”, întrucât „colina pe care se află Catedrala Patriarhală este loc de multe binecuvântări, care aduc mare bucurie oamenilor (…), și astfel e subliniată afinitatea ei vocațională cu numele capitalei: București”.
În această Catedrală și-au desfășurat activitatea personalități importante ale muzicii bizantine, ale cântării bisericești, unii dintre ei ocupând funcția de protopsalți ai sfintei Mitropolii, iar mai apoi ai sfintei Catedrale Patriarhale. Despre aceștia, despre viața și activitatea lor în spațiul muzicii bizantine, vom vorbi în capitolele următoare.
fotografii cu ctitorii, catedrala și crucea in cinstea infrângerii răscoalei seimenilor
II. 2. Protopsalți și psalți ai Catedralei Patriarhale în decursul anilor
Termenii de protopsalt și psalt, atât de întâlniți în spațiul muzical psaltic și în terminologia specifică lui, necesită anumite precizări. În zilele noastre, termenii sunt folosiți uneori într-un mod eronat, făcându-se confuzie între cele două noțiuni. Vom încerca, de aceea, câteva scurte explicații cu privire la cei doi termeni, explicații însoțite de unele precizări istorice, necesare în expunerea de față.
Din secolele primare ale creștinismului și până în perioada sfinților melozi: Afrahat Persul (260 -345); Efrem Sirul (306 – 373), autorul celebrelor madrashe destinate cultului liturgic Chiril al Alexandriei (376 – 444), căruia i se atribuie imnul Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și rânduiala Ceasurilor din Sfânta și Marea Vineri; Anatolie Patriarhul Constantinopolului (†458), căruia i se atribuie așa-numitele Stihiri Anatolice, de la Vecernie și Utrenie; Cir, episcopul Smirnei, autor al multor imnuri și epigrame de epocă; Anthimos, poet și melod al veacului al V-lea, autor al multor tropare; Auxentios (400 – 473), anahoretul din Bithinia; Roman Melodul, diacon al bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, imnograf și melod, autor al unui număr impresionant de condace; Simeon Thaumastoritul (521-596), cel mai strălucitor autor de tropare; Georgios Pisides (sec. VII), imnograful căruia i se atribuie facerea Imnului Acatist; Sofronie Ierusalimiteanul (550-629) ; Andrei Criteanul (660-740);Ghermanos I Patriarhul Constantinopolului (645-730), compozitor a multor idiomele și canoane; Georgios episcop de Syracusa, autor al unor tropare și cântări specifice Nașterii și Botezului Domnului; Georgios, autor de canoane la prăznuirea unor Sfinți Părinți; Georgios al Nicomidiei (sec IX), talentat poet și autor de idiomele și canoane; Georgios Amastridul (sec VII-IX), autor al unor idiomele și canoane; Georgios din Lesbos, autorul Canonului în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae; Ioan Damaschinul (675-749); Cosma Melodul, Episcop de Maiuma († 787), compozitor de Canoane; Theodor Studitul (759-826), poet imnograf, autor de canoane și imnuri de o mare valoare artistică; Iosif arhiepiscop de Thesalonic (762-832), autor al canonului în glasul III din Duminica a IV-a după Paști, a Slabănogului, a canonului din Duminicaa a VI-a după Paști, a Orbului, etc; Nifon Mitropolitul Smnirnei; Theodor (775-844) și Theofan Graptul (778-845); Sergios; Kassia Monahia, celebra compozitoare a imnului Doamne femeia ce căzuse…; Markos episcopul Idruntei din Italia (sec. IX); Leon VI Filosoful (886-912), autor al celor unsprezece stihiri ale Evanghelilor Învierii din cadrul Utreniei, fiul său Constantin VII Porfirogenetul (913-919 și 944-959), compozitorul celor unsprezece exapostilarii; Kyprian monahul (sec. VIII), autor de canoane și idiomele, lui atribuindu-i-se cântarea Casa Efratului; Ilie II patriarhul Ierusalimului (sec. VIII), Sava monahul și Ștefan Savaitul monahul (sec. IX), Arsenie Studitul și Metodie I Mărturisitorul, Patriarhul Constantinpolului (sec. IX); Ioan al Evhaitelor sau Ioan Mavropous († 1081-1089) – Biserica a adoptat mai multe stiluri de cântare: de la psalmodiere după modelul sinagogii iudaice, la cântarea antifonică a unor imnuri liturgice și până la cântarea unor compoziții imnografice executată de anumite persoane investite în acestă treaptă prin hirotesie. O dată cu înmulțirea poeziei imnografice datorată în cea mai mare parte imnografilor aminți și a modurilor de interpretare muzicală a acestor compoziții, funcția cântărețului bisericesc se face tot mai simțită, necesară și exclusivă. Această promovare a funcției cântărețului în Biserică se datorează dificultății de execuție a noilor cântări bisericești, care făceau de acum parte integrantă din cult. Asadar, aceste noi compoziții cereau acum, mai mult decât înainte, oameni de meșteșug sau cunoscători cu o deosebită dexteritate și talent în materie de muzică și interpretarea acesteia. De altfel, rolul și necesitatea cântărețului în oficiul liturgic nu a încetat niciodată în istoria executării cântării bisericești, nici chiar în vremurile primare ale Bisericii când cântarea se executa în mod antifonic. Chiar în acea epocă, funcția psalților era reliefată de către sinodul din Laodicea prin canonul al XV-lea unde se vorbește despre canoniceștii psalți, anume rânduiți, care executau cântările „din carte” și care se deosebeau de popor prin urcarearea lor pe amvon: „Afară de cântăreții canonici, care se urcă pe amvon și cântă din carte, altoea nu li se permite să cânte în biserică”. (Laod. 15).
Dar să vedem în continuare ce conotații au termenii de psalt și protopsalt. Cuvântul psalt (psaltis, psalmist, cântăreț bisericesc) vine de la verbul grecesc psallo (cânt), cuvântul exprimând, la începuturi, cântarea psalmilor, iar mai târziu a imnurilor compuse de creștini. Psaltul, ca slujire liturgică, se deosebea de citeț sau anagnost prin faptul că el cânta cele folositoare pentru seviciul divin. În vederea pregătirii psalților s-au înființat școli după cum Constituțiile Apostoloice siriene o confirmă. Psalții primeau în Orient și apelativul de povățuitori (mini-thores, inspiratores, ipovoleis), deoarece ei cântau psalmi, iar poporul, la anumite versuri, răspundea printr-un anumit refren.
Dezvoltarea Imperiul Bizantin pe plan politic și cultural a favorizat dezvoltarea muzicii în cadrul liturgic și o dată cu aceasta, apariția a numeroși psalți, în special pentru marile biserici. De altfel, cum pregătirea cântăreților facea parte din preocupările împăraților bizantini și a ierarhilor Bisericii, la Constantinopol întâlnim, începând cu Împăratul Teodosie cel Mare, o școală pentru formarea lor. Ridicarea măreței Catedrale Sfânta Sofia din Constantinopol, l-a determinat pe împăratul Justinian (†565), să organizeze un număr mare de cântăreți pentru cultul religios ce avea să se desfășoare aici. De acum psalții se vor detașa de treapta ipodiaconilor și a lectorilor (anagnoștilor) într-un mod mai clar ca până acum. Numărul cântăreților va fi grupat în două strane, două coruri, care aveau să cânte de acum înainte în catedrala Sfânta Sofia, devenită simbol al creștinătății și al Bizanțului. Cei douăzeci și cinci de cântăreți erau grupați ierarhic, după poziția sau valoarea artei muzicale pe care o desfășurau fiecare din aceștia, în respectivul cor.
a. Astfel, protopsaltul (protopsaltis) sau cel dintâi, primul dintre psalți era conducătorul ambelor strane, ocupând un loc intermediar între ele, fiind situat în mijlocul lor. El dădea tonul ceorlalți cântăreți, după care începea singur cântarea. Și astăzi se mai păstrează în Grecia o reminiscență a acestei tradiții, întrucât protopsaltul merge în fața episcopului și după ce ia binecuvântare, rostește ecfonetic pe tonul glasului de rând: „Binecuvintează (Înalt)Preasfințite Părinte glasul al …”. Competența protopsaltului, în cadrul bisericii Sfânta Sofia, era centrată și pe conducerea învățământului, unde avea menirea de a forma ucenici în domeniul muzical.
b. După protopsalt urmau cei doi domestici, lambadari sau ftoripsalți, care erau ajutoarele protopsaltului și dirijorii celor două strane: un domestic dirija strana dreapă, iar celalalt strana stângă.
c. Cei doi primiceri dețineau rangul întâi între restul psalților, de la ei începându-se ordinea psalților în cele două străni.
d. Arhonul condacelor conducea la sărbătorile mari, cântarea frumoasă și duioasă a condacelor.
e. Protocanonarhul și canonarhul se îngrijeau de cântarea canoanelor și păstrarea rânduielii în cântare. Canonarhul era ajutat de proxin care conducea de fapt cântarea canoanelor. Pe parcursul acestui studiu dedicat protopsalților și psalților Catedralei Patriarhale, vom întâlni categoriile de protopsalt, de obicei dirijorul stranei din partea dreaptă a bisericii și întâiul cântăreț a acesteia, noțiunea de lambadar, al doilea cântăreț, însărcinat cu dirijarea stranei din partea stângă, psalți sau cântăreți bisericești și canonarhi. În perioada de dinainte de primul și al doilea război mondial, aceste funcții vor dispărea, pentru o perioadă, din cadrul Catedralei Patriarhale. Pentru aceasta vom face referire și la activitatea muzicală a unor slujitori: ieromonahi, preoți, ierodiaconi și diaconi, care au însuflețit și înfrumusețat cântarea bisericească, atât prin rolul lor activ în strană, cît și prin rostirea melodioasă a ectenilor și a ecfoniselor din cadrul Sfintelor Slujbe, încercând ca prin cântările lor să readucă la lumină și în contemporaneitate tradiția muzicii psaltice, promovată de marii protopsalți ai Munteniei.
Sfântul Cuvios man Melodul – Minitură din Miloghionul lui Vasile al II- lea Macedoneanul(958 -1025)
II. 2. A. SFÂRȘITUL SECOLULUI XIX – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Panaiot (Pangratie) Enghiurliu
Grec de origine, ca și Petru Emanoil Efesiu și Dionsie Fotinό, Panaiot (Pangratie) Enghiurliu vine în București pe la începutul secolului al XIX-lea pentru a se stabili aici. Deprinde tainele psaltichiei, în noua sistemă, la școala lui Petru Efesiu de la biserica Sfântul Nicolae-Șelari, avându-i colegi pe Macarie Ieromonahul și Costache Chiosea (profesorul de psaltichie al Seminarului mitropoliei din București). A fost psalt al bisericii Sărindar, iar mai apoi protopsalt al Mitropoliei din București, informații pe care și Guvernatorul insulei Samos, Ion Ghicani (1854-l858), le oferă prin intermediul uneia din Scrisorile către Vasile Alecsandri intitulată: Școala de acum 50 de ani. Evocând chipul dascălului Chiosea, „bătran cu anteriu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclii vărgat cu cearsaf alb”, Ion Ghicani ne înfățișează câteva aspecte din viața lui Panaiot Enghiurliu, protopsaltul sfintei Mitropolii:
„Enghiurliu și Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreți ai bisericilor din București. Venirea unei trupe de operă i-a făcut să vadă în arta muzicală orizontul despre care nu aveau nici-o idee pân-aci; impresiunea produsă asupra lor de operele lui Mozart și ale lui Rossini a fost atât de mare, încât n-au mai putut să cânte nici Cheruvic, nici Chinonic, fară s-o dea pe La ci darem la mano, din Don Juan și cu Una voce poca fa, din Bărbierul. Într-o duminecă, la liturghie, scandal mare la Sărindar. Epitropul, om evlavios, recunoscuse în Domnul Domn Savaot aria Voyez sur cette roche! din Era Diavolo.
Pe lângă grupul Anton Pan, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu, unul și nedespărțiți, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu pletele de țârcovnic…”
Fiind foarte apreciat de curțile domnești, Panaiot Enghiurliu a primit rangul boieresc de Serdar (comandat de oaste și în special de cavalerie). Numele lui Panaiot este legat și de actul interprins de mitropolitul muntean Dionisie Lupu, care va înființa în anul 1820 o comisie ce avea să se ocupe cu traducerea tuturor cântărilor în limba română, ca mai apoi să poată fi publicate. În acest sens, Mitropolitul Dionisie încheie un contract între Macarie Ieromonahul, Serafim Christodulos și Panaiot Enghiurliu, cu privire la tipărirea cărților de muzică în limba română, scrise în noua sistemă. Macarie avea să se ocupe de scrierea cărților și corectarea lor în tipografie, Serafim de tipar, iar Panaiot, protopsaltul Mitropoliei, de achitarea costurilor. Mitropolia sprijinea editarea, punându-le la dispoziție tipografia sa. Cărțile care urmau să fie publicare erau: Anastasimatarul, Doxastarul lui Iacob și Irmologhionul Calofonicon. Cei trei nu reușesc însă să ajungă la un consens, comisia desfințându-se, iar cărțile mai sus amintite, vor fi tipărite de Macarie Ieromonahul cu sprijinul Mitropolitului Dionisie Lupu.
Spre sfârșitul vieții, Panaiot Protopsaltul, intră în monahism sub numele de Pangratie, lăsând în strana Mitropoliei pe fiul său Grigorie, care va ocupa funcția de prim cântăreț până la anul 1850. Despre Grigorie, fiul lui Panaiot, nu avem atât de multe informații, însă ceea ce știm precis este faptul că acesta, împreună cu Costache Chiosea, l-a suplinit la școala de muzică a Sfintei Mitropolii pe Macarie Ieromonahul în timpul cât acesta a stat la Viena pentru tipărirea operelor sale. Drept mulțumire și recunștiință, Macarie le dedică Theoreticonul, prima tipăritură a ilustrului compozitor și protopsalt, apărută la anul 1823. foto pagina din theoreticon cu dedicatia pt cei doi
Nicolae (Neculache) Brătescu
Apare cu titlul de protopsalt al Catedralei Mitropolitane din București, începând cu anul 1857 până în anul 1861, timp în care alcătuiește și copiază șapte manuscrise de muzică psaltică românească – păstrate la biserica din Șcheii Brașovului – în care apar și compoziții personale. Împrejurările prin care aceste manuscrise au ajuns tocmai la Brașov nu le cunoaștem, însă informații despre ele ne sunt prezentate de părintele Mihai Manolache din Brașov, fost muzeograf, pentru o perioadă, la Șcheii Brașovului, într-un studiu al sfinției sale.
Originar din Moieciul de Jos-Bran, loc unde apare cu preponderență numele Brătescu, se pare că ar fi fost prieten cu protopopul Ioan Petric, născut în 1816 la Râșnov, în posesia căruia s-au găsit aceste manuscrise. Se pare că Protopopul Petric ar fi apelat la prietenul său, Nicolae Brătescu, spre a-l ajuta în întărirea și răspândirea muzicii psaltice în ținutul Bârsei. După cum știm, încercările de a face cunoscută muzica psaltică pe aceste meleaguri sunt mult mai vechi, dacă ne gândim la tinerii din Brașov care veneau în Țara Românească pentru deprinderea tainelor muzicii psaltice sau dacă rememorăm deplasările vestiților protopsalți munteni în ținuturile Brașovului, spre a cânta la slujbele bisericii din Șchei. În acest context este necesar să amintim câteva nume de prestigiu: Anton Pann, Varlaam sau celebrul George Ucenescu, tânărul brașovean care a venit la București pentru a studia psaltichia cu „marele poet al muzicii bisercești”, Anton Pann, așa cum el însuși îl numea. Putem admite și faptul că Nicolae Brătescu ar fi putut cânta la biserica din Șchei, neoficial probabil, ori la bătrânețe, când se va fi retras în zona Branului, locul său de obârșie.
Născut în jurul anilor 1820-1830, cam în același timp cu prietenul său Ioan Petric protopopul din Bran, Nicolae Brătescu rămâne orfan de mic. Urmează cursurile seminarului de la Buzău, loc unde deprinde tainele muzicii psaltice. După absolvirea seminarului teologic vine în București unde este angajat ca pslat al Mănăstirii Sfântul Sava. Cu siguranță că aici la cunoscut pe Anton Pann, pe Ștefanache Popescu, pe Teodor Georgescu și pe mulți alți protopsalți de renume.
Anul 1857 îl găsește pe Nicolae Brătescu în funcția de psalt (probabil lambadar) al Catedralei Mitropolitane din București, fiind în vârstă de 30-40 de ani. Acest an a reprezentat și începutul muncii sale de traducere, compunere și tipărire a celor șapte opere muzicale pe care le vom prezenta. Din păcate aceste manuscrise și tipărituri nu s-au impus, poate datorită tradiției încă vii a lui Macarie și Pann, cărțile tipărite de cei doi găsindu-se încă din belșug la momentul scrierii celor ale lui Nicoale Brătescu, mai ales dacă ne gândim că Anton Pann a tipărit până în anul morții sale, 1854. Cu toate acestea, însemnările lui Brătescu din prefața manuscriselor sale, vorbesc despre o lipsă severă a tipăriturilor muzicale și probabil acest lucru era adevărat, dacă ne gândim că tipografia lui Anton Pann rămâne în seama lui Oprea Demetrescu, care tipărește doar o carte de Teorie muzicală la 1859 și o Antologie (în 1873), la Râmnicu Vâlcea, unde se stabilise. „De aceea prea înalt iubitul meu părinte – spunea Brătescu, adresându-se episcopului de Argeș – am dat la lumină această Antologie și ați binevoit de în scurtă vreme s-au și tipărit. Antologia ca să se predea dintr-însa lecții în toate seminarele și alte școli asemenea. Al Prea Sfinției Voastre, prea plecată slugă, Nicolae Brătescu, psaltul Sfintei Mitropolii”. (prefața, ms. 52)
Cele șapte manuscrise de la Șcheii Brașovului, întocmite de Nicolae Brătescu, sunt:
Manuscrisul 49 – Rânduiala Sfintei și dumnezeieștii Liturghii, întocmit de Nicolae Brătescu, psaltul Mitropoliei de la București. Dimensiunile manuscrisului: 6,9X12,9 cm, 102 pagini plus foaia de titlu. Legătura originală în carton verde, iar pe coperta din față o cruce aurită. De la pagina nr. 38 avem o numerotare greșită și se reia cu numerotarea de la pagina 30. Paginile 88-90; 98-99; 101-102 sunt goale, iar pe pagina nr. 100 avem o însemnare de mână.
Manuscrisul 50 – Ecstract care cuprinde în sine toate cântările de peste tot anul, compus de Nicolae Brătescu, București, Seminarul Mitropoliei 1857, închinate egumenului Mănăstirii Tismana. Pe forzaț și pe pagina de titlu, apare un ex-libris cu inițialele autorului, fapt care atestă originalitatea manuscrisului. Dimensiunile: 22,1X18,7 cm, 3 file plus 564 pagini numerotate, la sfârșit găsim o seamă de foi rupte. Legătură ½ piele. Paginile 107-108; 473-474 și 483 sunt goale 477. Pagina 321 este numerotată de 2 ori.
Manuscrisul 51 – Privegheri sau mânecători care cuprinde rânduiala dimineților, tradusă de Nicolae Brătescu, psaltul Sfintei Mitropolii, București, Seminarul Mitropoliei, 1857. Pe pagina a doua apare o gravură executată de către J. Seher sc. cu Învierea Domnului, peste care, ulterior, au fost adăugate nuanțe de culoare (posibil acuarelă). Dedesubt apare textul în slavonă: „Învierea ta Hristoase Mântuitoriule, îngerii o laudă în ceriuri, și pre noi pre pământ ne învrednicește, cu inimă curată să te slăvim”. Dimensiunile manuscrisului: 23X, 4 file plus 217 pagini numerotate, plus altă filă. Legătura este în pânză roșie.
Manuscrisul 52 – Antologhie sau Heruvico-Chinonicariul, tradus de Nicolae Brătescu psaltul, București 1861, dedicat episcopului Iosif al Argeșului. Dimensiunile manuscrisului: 21,8X18,3 file plus 362 pagini numerotate. Legătură în pânză roșie.
Manuscrisul 53 – Kalofonikon care cuprinde în sine toată floarea cântărilor întocmit de Nicolae Brătescu, psaltul Sfintei Mitropolii, București, 1859, închinat arhimandritului Nicandru, starețul Mănăstirii Cernica. Dimensiuni: 20X, 6 file plus 334 pagini numerotate. Legătură în pânză roșie. Paginile 217, 220-221, 223-226 sunt goale.
Manuscrisul 54 – Heruvico-Chinonicar, tomul I, așezat de Nicolae Brătescu, psaltul Sfintei Mitropolii, București, Seminarul Mitropoliei, 1859. Dmensiuni: 20X16,5 cm, 2 file plus 172 pagini numerotate. Manuscrisul are coperțile din hârtie marmorată iar legătura este ½ piele. Paginile 141-143 sunt goale.
Manuscrisul 55 – Cinstitul Paraclis al prea sfintei de Dumnezeu Născătoarei și pururi Fecioarei Maria pe glasul al IV-lea. În partea a II-a a manuscrisului, apar heruvice și chinonice pe diferite glasuri, unele complete ca notație, dar incomplete din punct de vedere al scrisului. Este copertat cu hârtie marmorată, cotorul și colțurile fiind din piele de culoare roșu-închis. Dimensiuni: 22,5X, 93 file. Legătură ½ în piele roșie. Paginile 2, 28-68 sunt goale.
Din compararea acestui ultim manuscris cu celelalte șase, s-au observat anumite diferențe:
atât scrierea neumelor cât și textul care le însoțește este mult mai îngrijit, ceea ce dă dovada unei atenții deosebite la scrierea lui;
însemnările de pe manuscris, mărturiile și literele de început ale textelor sunt scrise cu cerneală de culoare roșie;
toate celelalte manuscrise au trasate de către autor un chenar în cadrul căruia sunt scrise creațiile muzicale, spre deosebire de acesta care nu folosește acest tip de ancadrament.
Toate aceste observații conduc către ideea unui alt copist al manuscrisului, dacă nu admitem că protopsaltul Nicolae Brătescu și-ar fi schimbat stilul de scriere, însă faptul că acesta nu poartă vreo semnătură sau ex-libris al autorului care să-i ateste originalitatea lui, fac puțin probabilă atribuirea.
Cărțile se pare că au circulat și prin Țara Bârsei, deoarece în listele de abonați se găsesc 22 de preoți și cântăreți din aceste locuri. Ele sunt rezultatul unei munci de ani de zile. Știm că în 1857 se vor tipări trei volume, dacă le adăugăm și pe celelalte două de la 1860, conchidem că, începând cu anul 1850, Nicolae Brătescu ar fi lucrat vreo șase-șapte ani. Toată munca acestui psalt de traducere, selectare, compunere, tipărire, s-a datorat și a fost motivată de grija sa pentru buna desfășurare a învățământului muzical în Seminarii și, desigur, pentru a „întări înaintarea neamului nostru”,spre triumful muzicii bisericești „de factură cât mai românească”, cum s-a observat.
Istoriografia muzicală din România nu a acordat până acum importanța cuvenită acestui strălucit psalt al Mitropoliei, lăsând personalitatea și opera sa aproape necercetată și astfel supusă uitării.
fotografii cu manuscrisele lui bratescu
Episcopul Nifon Ploieșteanul în cartea sa Muzica bisericească, Mihail Gr. Poslușnicu în Istoria muzicii la români, precum și Gheorghe C. Ionescu în Lexiconul celor care s-au ocupat cu muzica de tradiție bizantină în România, amintesc despre activitatea a doi dintre psalții Mitropoliei Ungro-Vlahiei și anume: Niță Zaharia și Evsevie Bălănescu.
Niță Zaharia
„Renumitul psalt al Mitropoliei din București” a fost profesor de muzică psaltică în cadrul Seminarului Central din București. Între anii 1855-1856 a predat teoria și practica acestei muzici la clasa a IV-a, iar în perioada 1863-1864 instruia în tainele psaltichiei elevii clasei a III-a. Ca și colegi de catedră, acesta i-a avut alături pe renumiții dascăli Oprea Dumitrescu, care preda la clasa I alături de Ierodiaconul Meletie Marinescu, iar la clasa a II-a pe Alecu Marinescu, urmînd ca la clasa a IV-a, dascăl să fie Pr. Calistrat.
Arhimandritul Evsevie Bălănescu
„Regretatul protopsalt al Mitropoliei din București”, după cum îl numește Nifon Ploieșteanul, a deprins tainele muzicii psaltice la Școala de cântăreți bisericești de pe lângă Episcopia Buzăului. După ce a fost hirotesit protosinghel, Părintele Evsevie a fost chemat să pună toată priceperea și tot talentul său în slujba Mitropoliei Ungro-Vlahiei, ocupând funcția de protopsalt al Catedralei Mitropolitane din București, vreme de zece ani (1863-1873), urmând ca mai apoi să fie încadrat și în postul de profesor al muzicii psaltice la Seminarul Nifon Mitropolitul din același oraș, împărtășind elevilor săi frumusețea acestei arte, vreme de doi ani (1873-1875). În anul 1895, Arhim. Evsevie se stinge din viață, lăsând în urmă ucenici capabili să ducă mai departe frumusețea muzicii bizantine, atât de iubită și apreciată de el.
Ioan M. Zmeu
Originar din Botoșani, Ioan M. Zmeu, s-a născut la 30 ianuarie 1860. De mic a fost crescut într-un mediu muzical bizantin, prielnic pentru cariera pe care avea să o îmbrățiseze. A deprins muzica psaltică la Școala specială de psaltichie din Botoșani, pe care o conducea chiar tatăl său, Manolache Zmeu, distins protopsalt al Moldovei cu un talent componistic desăvârșit. Ioan Zmeu publică o parte din operele tatălui său, în volumul Utrenier și Liturghier. Călătorește la Constantinopol, Atena și Ierusalim unde dobândește anumite cunoștințe despre muzica psaltică, despre felul de cântare și executare a ehurilor bizantine de la importanți dascăli ai Orientului ortodox, cunoștințe de care se va folosi în alcătuirea creațiilor sale muzicale.
Datorită capacităților sale tehnice și practice de stăpânire a muzichiei și, nu în ultimul rând, datorită frumoasei sale voci, este angajat ca protopsalt la biserica familiei boierești Balș din Dumbrăvenii Botoșanilor. În anul 1882, la vârsta de 22 de ani, pleacă la Râmnicu Vâlcea unde va funcționa ca protopsalt al Episcopiei și profesor la Școala de cântăreți, întrucât la Seminar preda vestitul Oprea Demetrescu. Pe la anul 1884, compune o serie de imnuri religioase. Între 1886-1888 îl găsim la Episcopia Curții de Argeș, unde se căsătorește cu fiica preotului Niță Cristescu, cu care va avea treisprezece copii. Aici se bucură de aprecierea și ajutorul episcopului Ghenadie Petrescu care, devenind Mitropolit Primat, îl ia cu sine ca psalt al Mitropoliei. Așadar, în 1894, Ioan Zmeu era protopsaltul Mitropoliei din București și directorul școlii de cântăreți. Va sta aici doar doi ani, deoarece dorul și făgăduința dată la întemeierea familiei îl vor chema înapoi la Curtea de Argeș, unde va funcționa atât ca secretar al Consistoriului mitropolitan și copist în Cancelaria Episcopiei Argeșului, cât și ca protopsalt și profesor la Școala de cântăreți bisericești de la Pitești. În 1910, împreună cu Ieromonahul Vasile Predeanu, reînființează Școala de cântăreți bisericești de la Curtea de Argeș, unde va preda muzică psaltică pană în 1918. Marele prtopsalt se stinge din viață la anul 1922 într-o zi de 28 aprilie, la Curtea de Argeș. Toate aceste evenimente importante, protopsaltul le-a însemnat pe un manuscris primit de la socrul său, aflat astăzi în proprietatea Bibliotecii Academiei Române și cotat: BAR ms. rom. 1980, unde găsim în rezumat biografia lui:
„Această carte este dăruită subscrisului de socrul meu, Preotul Niță Cristescu, din orașul Curtea de Argeș, la anul 1894, luna martie 1, când m-am permutat în București cu familia, eu, Mița soția mea, băieții: Fănică, Ionel și Alexandru, demisionând din postul de protopsalt la Episcopia de Argeșu și copist în Cancelarie, ocupând în București 7 luni postul de cântăreț al II-lea la Mitropolie, copist în Cancelarie, secretaru la Consistoriu și profesor de muzică bisericească la Școala de cântăreți. Iar de la 1 octombrie acel anu am trecut în postul de protopsalt la Mitropolie ocupând și celelalte posturi. Spre aducere aminte am scris, I. Zmeu.”
Compozitor strălucit de monodie psaltică, Ioan Zmeu, a compus și publicat șase volume, cinci dintre ele amintite în prefața Catavasierului-muzical din anul 1907, iar alte rămase în format manuscris, aflate în posesia familiei sale din Argeș. Lucrările publicate sunt:
Cele unsprezece slave ale Evangheliilor duminicale prelucrate în mod practic (voscresnele), București, 1886 (111p.);
Utrenier și Liturghier cari cuprinde cele mai frumoase și alese cântări ale celor mai mulți autori bisericești, Buzău, 1892 (327 p.);
Anastasimatar practic, raro-grabnic, prelucrat după Macarie, Anton Pann și Dimitrie Suceveanu, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1903, (291 p.);
Extract din teoria musicei eclesiastice pentru usul Școalelor de cântări din țară, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1903, (19 p.);
Catavasierul muzical, tomul Utreniei și tomul Liturghiei, București 1907;
Slujba sfințirii bisericii, Buzău, 1908 (a șasea lucrare muzicală, 36 p.);
Raport făcut P.S Episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș cu prilejul examenelor din anul școlar 1906-1907 la Școala de cântări bisericești a Societății clerului argeșean Frăția de Marin D. Preoțescu și Ioan Zmeu, Pitești, 1907;
Lucrări aflate în manuscris:
Cântece vechi și noi. Adunate, puse pe note și manuscrise de subsemnatul
I. Zmeu, (an. 1888), în Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, fond George Breazul, Ms. rom. 4653;
În anul 1909 îl găsim printre abonații cărțuliei Cântări bisericești, a ieromonahului Dometie Ionescu (București 1909, 88 p.). Un talent desăvârșit și o fire practică, protopsaltul Ioan Zmeu s-a menținut pe linia tradițională a psaltichiei prin lucrările sale, iar acolo unde nu i-a convenit metrica și sonoritatea cântării, a încercat să o simplifice facându-o mai accesibiă. Și-a impus punctul de vedere și stilul asupra Doxologiei glas V a lui Ghelasie Basarabeanul, polieleului Robii Domnului, glasul al VIII-lea, precum și asupra altor lucrări muzicale bizantine.
În Mănăstirea Lainici se păstrează un manuscris autograf a lui Ioan Zmeu, cu titlul: Tomul Liturgiei și Tomul Utreniei, Grecește și Românește, 1896 aug. 22, cu indicația: Și acesta este tot dintri ale mele I. Zmeu, Protopsalt la Catedrala Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei și profesor de muzică bisericească.
Acesta conține diferite compoziții, traduceri, prescurtări și melofaceri după mai mulți autori, scrise cu notație hrysantică și text latin sau slavon, precum și 22 de strofe ale cântecului: Bătălia lui Mihai Viteazul, anul 1595 (srise la anul 1896, pe data de 11 octombrie, pe când acesta era la București), cu exemplificarea melodiei pe glasul al VIII- lea, prin notație psaltică. Manusrisul cuprinde 205 file, după cum ne indică și însemnarea scrisă cu cerneală de culoare roșie, ce pare la finalul acestuia: Acest mss. cuprinde două sute cinci (205) file. Buzău 1966.
O însemnare deosebit de importantă din acest manuscris autograf, apare la finalul Axionului de la Liturghia Marelui Vasilie, prelucrat după originalul Păr. Macarie de I. Zmeu la 1882… glas 8, unde citim: 1896, Octombre 11, scris în București de mine Ioan Zmeu, Protopsalt la Catedrala Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei și Profesor de muzică Bisericească la șcóla de cântăreți de la Mitropolie.
Pe lângă compozițiile Episcopului Gherasim Safirin (1849-1922) tipărite în Utrenierul și Liturghierul său (Buzău, 1892), numele ilustrului protopsalt Ioan Zmeu, apare și în cadrul Manuscrisului românesc 5146 (7515) din secolul XIX, aflat la Biblioteca Episcopiei Râmnicu – Vâlcea și copiat de Dimitrie C. Popescu. Manuscrisul are 661 de pagini în format 205 x135 mm și conține lucrările unor mari protopsalți ca: Petru Lambadaríu Peloponesíu, Sisenie Sfetagoritul, Hurmuziu Hartofílaxul, Petru Emanoil Efesiu, Constantin Protopsaltul, Ttheodor Focheos, Dionisie Fotinó, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanul, Ghelasie Basarabeanul, Mitropolitul Iosif Naniescu, Ioan Zmeu, Gheorghe Claru, Mantu Ionescu, Nectarie Frimul, Nectarie Protopsaltul, Dimitrie Protopopescu, Gheorghe Scofariu, Varlaam Sinaitul, Varlaam Protosinghelul, Pr. Ioniță Năpârcă, Nicolae Călinescu, Dimitrie C. Popescu.
Talentul de compozitor cu ajutorul căruia Ioan Zmeu a surprins prin creațiile sale muzicale, rămâne și acum în atenția protopsalților din România și mai ales a psalților Catedralei Patriarhale, care nu de puține ori, din proprie dorință sau îndemnați de Preasfințitul Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, la rându-i mare iubitor de muzică psaltică sau de către Arhim. Clement Haralam, mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale, cântă din creațiile celui care a fost protopsaltul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei. fotografii cu manuscrisul de la lainici, operele muzicale ale lui ioan zmeu si gherasim safirin
I. P. S. Iosif Gheorghian
Prea Sfințitul Nifon N. Ploieșteanul, în volumul Carte de Muzică Bisericească pe psaltichie și pe note liniare, pentru trei voci, amintește despre I.P.S. Iosif Gheorghian, ca fiind unul care „a contribuit foarte mult, la îmbunătățirea cântărilor noastre bisericești.” Nu știm când și mai ales dacă acesta a activat ca psalt al Catedralei Mitropolitane din București, însă cert este faptul că datorită activității sale muzicale, s-a distins ca unul dintre marii cântăreți ai sfârșitului de secol XIX în spațiul muzicii psaltice. Pentru acest fapt vom prezenta în cele ce urmează câteva date biografice cu privire la persoana Mitropolitului Iosif.
I.P.S. Iosif Gheorghian (din botez Ioan Gheorghe) s-a născut la data de 29 august 1829 în orașul Botoșani, tatăl său fiind preot. A studiat la școala din cadrul bisericii Sfinții Trei Ierarhi și la Academia Mihăileană din Iași, iar mai târziu și-a continuat studiile la Sorbona, între anii 1857-1858. Tunderea în monahism a primit-o la Mănăstirea Mogoșeni, iar pe la anul 1846 a fost hirotonit în treapta diaconiei. Slujește ca diacon la Huși și Iași, iar în anii 1857-1858 la Capela românească din Paris. Revenit în țară, este hirotonit ieromonah și numit egumen al mănăstirilor Teodoreni (1863) și Popăuți (1864). La data de 19 iunie 1865 este numit episcop al Hușilor, unde păstorește până la 24 martie 1879, când a fost ales episcop al Dunării de Jos, având reședința la Galați.
La 22 noiembrie 1886 a fost ales Mitropolit Primat al României, fiind înscăunat în această treaptă la data de 30 noiembrie a aceluiași an. La 29 martie 1893 este obligat sa-și dea demisia, ca urmare a refuzului său de a accepta Legea clerului mirean și a seminariilor propusă de Take Ionescu. Funcția de mitropolit primat îi va fi luată pentru scurtă vreme de Ghenadie Petrescu, mitropolitul Argeșului, ca urmare a alegerii lui de către Colegiul Electoral la 18 mai 1893. După alegerea acestuia ca prim mitropolit, I.P.S. Iosif Gheorghian s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani, însă nu pentru multă vreme căci, după caterisirea mitropolitului Ghenadie Petrescu, I.P.S. Iosif a fost reales mitropolit primat al României la 6 decembrie 1896, fiind înscăunat în data de 8 decembrie a aceluiași an, păstorind până la moarte.
A scris și tradus felurite lucrări teologice:
Carte pastorală a Înalt Prea Sântitului Archiepiscop și Mitropolit, Primat al României D. D. Iosif [Gheorghian] către fiii spirituali din eparhia sa. Cu ocasiunea sântei patrudecimi în anul mântuirei 1887, Tipo-Lit. Cărților Bisericesci, București, 1887, (23,5 x 16), 35 p.;
Carte pastorală a Înalt Prea Sântitului Archiepiscop și Mitropolit, Primat al României D. D. Iosif [Gheorghian] către fiii spirituali din eparhia sa. Cu ocasiunea sântei patrudecimi în anul mântuirei 1892, Tipografia Cărților Bisericesci, București, 1892, (23,5 x 15,5), 17 p.;
Carte pastorală a Înalt Prea Sântitului Archiepiscop și Mitropolit, Primat al României D. D. Iosif [Gheorghian] către fiii spirituali din eparhia sa. Cu ocasiunea suirei Sale la scaunul Metropoliei Ungro-Vlahiei. în anul mântuirei 1886, Nov. 30, Tipo-Lit. Cărților Bisericesci, Bucuresci, 1887, (23,5 x 16), 24 p.;
Carte pastorală dată cu ocazia marelui post, anul 1889, cătră fii sufletești din eparhia sa de înalt Preasf. Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Primat al României, Tipografia Cărților Bisericești, Bucuresci, 1889, (23,5 x 16), 21 p.
Traduceri din limba franceză, scrieri patristice, de istorie bisericească și de spiritualitate:
Vladimir Guettee, Expunerea doctrinei Bisericii creștine ortodoxe, Huși, 1875;
Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica orientală, București, 1880;
Mitrofan din Koneveț, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, București, 1891;
Inochentie (Borisov), Cuvântări spre folosul celor ce se pregătesc la penitență și la sfânta cuminecare, București, 1897;
Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Chesariei Capodociei, București, 1898;
Thomas A. Kempis, Urmarea lui Hristos, București, 1901;
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească și Viața lui Constantin cel Mare, București, 1896;
Sozomen, Istoria bisericească, București, 1897;
Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, București, 1899;
Evagrie și Filostorg, Istoria bisericească, București, 1899; ș.a.
Nu știm dacă a compus cântări psaltice, ori dacă s-au păstrat unele creații personale în vreun manuscris încă nedescoperit, însă cert este că acest mitropolit a sprijinit și încurajat scrierea și publicarea partiturilor psaltice. Un exemplu grăitor este Slujba Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul întocmită de monahia Magdalina Nicolescu, cântăreață în Sfânta Mănăstire Zamfira, carte apărută cu aprobarea și binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Iată ce-i scria Mitropolitul Iosif autoarei, în urma aprobării acestei cărți:
„Cuvioasă Maică, Sfântul Sinod în ședința sa din 17 Octombre a.c., în vederea raportului Comisiunei pentru cercetarea manualelor de muzică, aprobând manuscriptul intitulat Slujba Sf. Grigorie Decapolitul, pe psaltichia alcătuită de Cuvioșia Voastră, Vi se înapoiază pe lângă aceasta dimpreună cu o copie după raportul în cestiune. Mitropolit primat, Iosif”.
O altă carte de psaltichie aprobată de Prea Sfințitul Mitropolit Iosif este: Slujba Sf. Dimitrie Basarabov și a Sfintei Mucenițe Filoteia, compusă „pe muzica orientală cu tactul îndoit de Monahia Magdalina Nicolescu, cântăreță în Monăstirea Zamfira”. Mitropolitul Iosif spunea în prefața acestei cărți: „În vederea asigurărei ce-mi dă Domnul Ștefan Popescu Maestru în cântările Bisericei și adânc cunoscetor al geniului nostru de cântări Bisericescă, dau bine-cuvântarea mea pentru împlinirea acestei lucrări. (s) Iosif Mitropolit Primat (1902 Ianuarie 19)”.
Pentru deosebita activitate culturală si pastoral-misionară, desfășurată în sânul Bisericii, I.P.S. Iosif a fost ales membru de onoare al Academiei Române, la 21 mai 1901. Mitropolitul Iosif s-a stins din viață la 24 ianuarie 1909 în București, fiind înmormântat în biserica Sfântului Gheorghe a Mănăstirii Cernica, ocazie cu care I. Popescu Pasărea scrie stihira glas VI, Astăzi s-a plinit glasul cel pururea pomenit…, cântată de elevii Seminariilor Nifon si Central, în memoria acestui ierarh iubitor de muzică psaltică.
Așadar preocupările ilustrului mitropolit pentru reafirmarea vechilor izvoare ale tradiției Bisericii Ortodoxe s-au vădit, atât prin activitatea cărturărească bogată, cât și prin lucrarea sa deosebită în spațiul muzicii psaltice de tradiție bizantină. Sperăm ca în viitor strădaniile I.P.S. Iosif Gheorghian în domeniul muzical să fie puse în lumină printr-o cercetare amplă și minuțioasă. fotografie cu slujbele tipărite din cartea cu dimitrie cutava și stihira eh 6 dedicata acestuia de catre popescu pasarea
Episcopul Gherontie Nicolau-Silistreanul
S-a născut la data de 1 aprilie 1867 în localiatea Mânăstioara, județul Vrancea (fostul județ Putna). După absolvirea școlii primare, Grigorie, viitor episcop Gherontie, fiu a lui Tudor și a Anei, și-a îndreptat pașii spre Seminarul Teologic de la Roman (1883-1887), completând mai apoi studiile la Seminarul Central din București, între anii 1906-1910. După absolvirea seminarului, tânărul Grigorie, urmează cursurile Facultății de Teologie din București (1915), după care este hirotonit diacon pe seama Catedralei Sfinții Voievozi din Roman (1887-1902). Între anii 1902-1904 este transferat ca diacon la biserica Madona-Dudu din Craiova unde, pentru scurtă vreme, a fost profesor de muzică psaltică al Școlii de cântăreți Avântul Ecleziastic, din același oraș. Pasiunea și talentul pentru muzică nu au fost lăsate în umbră ci s-au manifestat atât prin strădania de a învăța și pe alții tainele muzicii bisercești psaltice, cât și prin tipărirea în două ediții (1892, 1897), a unui Manual al celor opt glasuri bisericești, precedat de o scurtă teorie elementară.
În anul 1909 a fost chemat ca diacon la Catedrala Mitropolitană din București și totodată profesor de Practică liturgică la Seminarul Nifon Mitropolitul. Mărturii clare cum că acesta ar fi fost psalt al Catedralei Mitropolitane nu avem, însă credem că talentul și dragostea pentru muzică nu au rămas ascunse, ci au contribuit în mod real la dezvoltarea muzicii bisericești la Seminarul Nifon, și mai ales prin slujirea ca diacon la Catedrala Patriarhală.
În anul 1919, Grigorie intră în cinul monahal la Mănăstirea Cernica, unde va fi tuns în monahism sub numele de Gherontie, în același an fiind hirotesit arhimandrit și mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane.
Anul 1923 va culmina prin alegerea lui Gherontie ca episcop vicar al Eparhiei Tomisului cu titulatura Silistreanul, iar din anul 1924 va fi episcop titular al acestei Eparhii. La Constanța, Episcopul Gherontie a avut o activitate cultural-misionară foarte bogată, atât prin ctitoria unor mănăstiri precum Sfânta Elena de la Mare (1934) și Dervent, căreia i-a pus piatra de temelie în 1936, târnosindu-o la 13 septembrie 1942. A pus bazele unei școli de cântăreți bisericești în anul 1926, a revistei Eparhiale Tomis și a asociaței Eparhiale Apostolul Andrei în 1934.
În anul 1942 demisionează, stabilindu-se la București, urmând ca la anul 1948, decembrie 28, Episcopul Gherontie Nicolau să treacă la cele veșnice având vârsta de 81 de ani, locul său de veci aflându-se în cimitirul Mănăstirii Cernica.
Opera muzicală
De la Episcopul Gherontie Nicolau ne-au rămas în manuscris un Anastasimatar, un Irmologhion și Îndrumătorul Pastoral. A publicat la București în anul 1939, Îndrumătorul liturgic, avându-l ca și colaborator pe profesorul de la Huși, Alexandru Raicu. Ne-au rămas și o serie de compoziții, parte din ele tipărite de Pr. Prof Nicu Moldoveanu în Cântările Sfintei Liturghii:
Veniți să ne închinăm, glas V;
Doamne mântuiește, glas V;
Și ne auzi pe noi, glas I;
Acum se întinge condeiul, glas VIII;
De tine se bucură, glas VIII;
Slava stihoavnei, glas II;
Slavă Tatălui… Pentru rugăciunile, glas VII varis;
De frumusețea Fecioriei Tale, glas III;
Vestitul protopsalt Amfilohie Iordănescu, în Buchetul său muzical, la paginile 1 și 2, dedică două compoziții acestui ilustru episcop și muzician, Gherontie Nicolau. Este vorba despre imnul Lumină Lină și Imnul Arhieresc, ambele pe glasul al V-lea.
În volumul Antologie de Cântări, a părintelui Arhimandrit Partenie Apetrei, la paginile 125 – 128, se află imnul Pentru rugăciunile, glas VII varis, cu indicația: Cântate de Episcopul Gherontie Nicolau, fost Episcop de Constanța.
fotografii cu Gherontie Nicolau și dedicațiile lui Anfilohie si a lui stefanache popescu
Episopul Nifon Nicolescu-Ploieșteanul
A văzut lumina zilei la data de 1 iulie a anului 1858, în urbea Bucureștilor, urmând cursurile Seminarului „Central” din același oraș între anii 1872-1880. Proaspăt absolvent al seminarului teologic, tânărul Nicolae – viitor Nifon Ploieșteanul – a frecventat cursurile Facultății de Teologie din București, fiind licențiat în anul 1892. După casătorie a avut un copil, Simeon Nicolescu care va deveni mai târziu un cunoscut compozitor.
Este hirotonit diacon la Biserica Albă din București (1883-1895) și pentru un timp, va exercita funcția de Revizor Eparhial al Mitropoliei Ungro-Vlahiei și „profesor de religiune la școala secundară de fete, gradul al II-lea din Capitală”, după cum însuși mărturisește în foaia de titlu a volumului de Muzică Bisericească. În tot acest timp, s-a remarcat ca un bun cunoscător și interpret al muzicii psaltice, un desăvârșit slujitor și un bun administrator.
Rămas văduv, se retrage la Mănăstirea Cernica unde în 1895, primește tunderea în moahism sub numele de Nifon. În același an a fost ridicat la treapta de Arhiereu Vicar al Mitripoliei Ungro-Vlahiei, cu titlul – „Ploieșteanul” (1895-1909), slujind ca arhiereu la Biserica Domnița Bălașa. La 22 martie 1909, este ales episcop al Dunării de Jos, cu reședința la Galați fiind înscăunat la data de 26 martie 1909, unde va păstori până la 1 ianuarie 1922, dată când se va retrage din scaunul arhieresc.
Renumit liturghisitor și cunoscător al psaltichiei, publică la București în anul 1902 o Carte de Muzică Bisericescă pe psaltichie și pe note liniare pentru trei voci. Această carte cuprinde, în cele 400 de pagini ale sale, un compendiu cu privire la istoria muzicii psaltice (paginile 9-82), scurte precizări de teorie psaltică (paginile 83-96), apoi toate cântările necesare psaților și preoților pentru săvârșirea celor șapte laude, a sfintelor liturghii și a unor taine: cununie, hirotonie, înmormântare (paginile 97-224). În ultima parte, autorul oferă câteva informații prețioase despre muzica occidentală precum și deosebirile acesteia de muzica psaltică (paginile 229-238), completând aceste explicații prin anexarea unor „Cântări bisericești corale pe note liniare pentru trei voci, din Liturghia Sfântului Ion Gură de Aur și pentru cele-l-alte servicii divine”
Necesitatea apariției acestei cărți, el însuși o remarcă spunând:
„În lunga-mi carieră de preot și mai pe urmă de Arhiereu, de multe ori am fost nevoit, să renunț la dorința de a cânta cu frații preoți și diaconi colitirghisitori,o cântare bisercescă pe psaltichie sau în cor, fiind-că nu am avut la îndemână, o carte în care să fie tipărite cântările strict necesarii, serviciului liturgic și altor servicii religiose, puse pe psaltichie și pe musica liniară armonică.”
Subliniind activitatea muzicală a Episcopului Nifon Ploieșteanul, el însuși martor și continuator al tezaurului muzical bizantin, descoperim rolul fundamental al acestui ierarh în promovarea, învățarea și continuarea tradiției muzicale psaltice, întro perioadă a schimbărilor pe plan muzical și cultural, referindune, bineînțeles, la apariția muzicii occidentale, la împroprierea și folosirea acesteia în cadrul cultului ortoodox. fotografie cu cartea lui Nifon si cu ierarhul
P. S Evghenie Humulescu-Piteșteanul
Din buchetul de mari compozitori și protopsalți care au activat în cadrul Catedralei Mitropolitane, un nume de referință este cel al arhiereului Evghenie Humulescu. Credința statornică a mamei sale, asemeni cu a celei a Sfintei Monica, mama Fericitului Augustin și poate rugăciunile îndreptate către Preacuvioasa Maică Parascheva, au făcut ca în ziua de 14 octombrie a anului 1870, Dumnezeu să trimită „un vlăstar de soi” în familia Humulescu.
Încă din copilarie, tânărul Dimitrie a avut parte de o educație creștină aleasă, datorată în primul rând mamei sale, care mai tarziu avea să se călugărească la Mănăstirea Văratec, loc ce avea să capete o importanță deosebită pentru tânărul Dimitrie. De mic copil a iubit cântarea la strană, fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce deosebită, caldă și melodioasă.
Rămânând impresionat de vocea acestui copil, Mitropolitul Calinic Miclescu a convins-o pe mama lui să îl trimită la București pentru a urma cursurile Seminarului Nifon, lucru care s-a și întâmlat începând cu anul 1882. Dragostea pentru studiu și cultură teologică, vădite prin obținerea numeroaselor premii, pe tot parcursul seminaruui până în anul 1889, firea lui calmă și tăcută, predilecția și dragostea pentru muzica bisericească, l-au evidențiat în fața Mitropolitului Iosif Gheorghian, la rându-i mare psalt și compozitor de muzică bizantină, care l-a promovat pe tânărul Dimitrie, văzând în el un real sprijin și folos pentru Biserică.
În anul 1889, pe când acesta avea vârsta de 19 ani, Mitropolitul Iosif l-a tuns în monahism cu numele Evghenie, hirotonindu-l mai apoi ierodiacon pe seama Catedralei Mitropolitane din București. Ca urmare a slujirii deosebite pe care acesta o desfășura în cadrul slujbelor de la Catedrală, la vârsta de 24 de ani, Mitropolitul Ghenadie Petrescu l-a hirotesit arhidiacon numindu-l totodată și predicator al Catedralei Mitropolitane. Și-a continuat studiile și în anul 1898 este licențiat al Facultății de Teologie din București.
Apropierea și colaborarea cu Episcopul Nifon Ploieșteanul, precum și ucenicia pe lângă marele protopsalt Ștefanache Popescu, i-au sporit arhidiaconului Evghenie Humulescu cunoștintele în domeniul muzicii bizantine, cunoștințe pe care le punea în slujba bisericii prin compozițiile sale de o măiestrie deosebită, dar mai ales prin frumoasele cântări pe care le executa la strana istoricei Catedrale Mitropolitane din urbea bucureștilor.
În anul 1900, arhidiaconul Evghenie primește hirotonia întru ieromonah, iar după scurt timp este hirotesit arhimandrit. Talentul sau oratoric, claritatea și profunzimea predicilor au făcut ca Arhimandritul Evghenie sa fie deosebit de apreciat, rostind adesea, la solicitarea mitropolitului primat, cuvântările de întâmpinare a diferitelor delegații din țară și de peste hotare sau omilia zilei. O parte din acestea au fost reunite în volumul Pășune duhovnicească, apărut în 1901, volum ce servește până astăzi ca sursă de inspirație pentru predicatorii de pe întreg cuprinsul țării.
Pentru activitatea sa deosebit de bogată, Evghenie Humulescu a fost ales, în 1910, arhiereu-vicar pentru Episcopia Argeșului, cu titlul Piteșteanul, titular al eparhiei fiind în acea perioadă Episcopul Gherasim Timuș. Ca arhiereu a încurajat o serie de proiecte muzicale, susținând activitatea școlilor de cântăreți bisericești în calitate de președite al Congresului cântăreților bisericești din România și al Comisiei pentru examenul de capacitate al cântăreților bisericești, alături de renumiții D.G. Kiriac și I. Popescu-Pasărea. În anul 1912 a fost ales membru de onoare al Societății cântăreților bisericești Părintele Macarie, care se afla sub conducerea și îndrumarea renumitului profesor și protopsalt I. Popescu- Pasărea.
Talentul muzical și cultura teologică a Arhiereului Evghenie Humulescu se regăsesc în diferite publicații și compoziții ale sale, lucrări ce dau mărturie și astăzi despre dragostea și râvna lui pentru Biserica pe care a slujit-o. Astfel, a compus Troparul Sfântului Grigorie Teologul, publicat în Anton V. Uncu, Antologhion, București, 1947, pp. 222-223 și troparul Sfântului Spiridon al Trimitundei, a alcătuit melosul imnului Iubite-voi Doamne pe glasul al V-lea, compoziție ce stârnește până astăzi un interes deosebit, fiind mereu cântat de către clerici și credincioși în cadrul Sfintei Liturghii și cel al imnului: Am văzut lumina cea adevărată, în ehul V. De asemena a compus Sfinte Dumnezeule, glas I, Veniți de primiți lumină, glas V, Sfinte Dumnezeule glas II, pentru slujba cu arhiereu, lucrare publicată în volumul Carte de Muzică Bisericească pe Psaltichie și pe note liniare, pentru trei voci a lui Nifon Ploieșteanu, apărut în 1902, p. 114, în Buchetul muzical al protopsaltului Amfilohie Iordănescu, precum și în Anton V. Uncu Cântările Sfintei Liturghii.
La sfârșitul cărții ce cuprinde Slujba Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul, întocmită de către monahia Magdalina Nicolescu, psalt al Mănăstirii Zamfira, lucrare apărută cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința de lucru din data de 17 octombrie 1905, apar Cinci stihiri calofonice, Întocmite pe muzichie de Arhimandritul Evghenie Humulescu, purtând entru fiecare dintre ele indicația:
ÎMPĂRATE CERESC care se cântă la orice Te-Deum (mai pe scurt). Dedicat I.P.S Sale D. D. IOSIF GHEORGHIAN , Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro – Vlahiei, Primat al României și Președinte al Sfântului Sinod etc. etc. etc. (compoziția este în glasul al VI-lea).
În noaptea Învierei: VENIȚI DE PRIMIȚI LUMINĂ și ÎNVIEREA TA HRISTOASE MÂNTUITORULE. Prelucrate(ă) din grecește întocmai pe românește și dedicate(ă) P. S. Sale Arhiereului D. D. Nifon Ploeșteanu, Vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei (compoziția este în glasul I).
ÎNVIEREA TA HRISTOASE MÂNTUITORULE. Prelucrate(ă) din grecește întocmai pe românește și dedicate(ă) P. S. Sale Arhiereului D. D. Nifon Ploeșteanu, Vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei (compoziția este în glasul VI, forma glasului II).
La 12 Decembrie: TROPARUL SFÂNTULUI SPIRIDON Arhiepiscopul Trimitundei, dedicat domnului D-r IOAN CORNOIU, Profesor Universitar, Directorul Sfintei Mitropolii a Ungro – Vlahiei etc. etc. (compoziția este în glasul I).
La 25 Ianuarie :TROPARUL SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ (Teologul), dedicat S. S. Părintelui Diacon Grigorie Georgescu, Licențiat în Teologie, deservent Bisericei „Slobozia” din Capitală și amploiat în cancelaria Sf. Mitropolii (compoziția este în ehul I).
Tot el a alcătuit: Paraclis către sfîntul prea cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou, care se cântă la totă trebuința și nevoia sufletescă, a bine-cinstitorilor ortodocși Români. Alcătuit de Arhimandritul Evghenie Humulescu și tipărit cu înalta bine-cuvîntare și aprobare a Sfintului Sinod, al Sfintei Biserici autocefale ortodoxe Române, de un pios creștin, care'l va împărți gratuit; Câți în Hristos v-ați botezat, glas I, pentru slujba cu arhiereu, cu prerogativa arhierească: Doamne, Doamne, caută din cer și vezi… , care se păstrează în formă de manuscris autograf la Biblioteca Sfâtului Sinod, având cota D. 9058/98 (an. 1913). Manuscrisul, compus în anul 1913, având o caligrafie impecabila, a fost dăruit Arhimandritului Grigorie Băbuș de către Pr. Gh. Teodorescu din Căzănești județul Ialomița, în anul 1951. Dintre scrierile sale teologice amintim: Preoția la Ebrei. Tesă pentru licență. Susținută la… Iunie 1898 de Ieroarhidiaconul Evghenie Humulescu, Editura Joseph Göbl a Cărților Bisericești și Carol Göbl, București, 1898, 48 p. și Pășune duhovnicească, București, 1901.
Începând cu anul 1931, Arhiereul Evghenie se retrage la Mănăstirea Turnu unde, simțindu-și aproape sfârșitul, pleacă spre reședința sa de la Curtea de Argeș. La data de 23 martie 1931, Evghenie Humulescu, „privighetoarea de altădată a Catedralei Patriarhale” trece la cele veșnice, lasând în urma sa o moștenire bogată, atât prin compozițiile muzicale de o mare finețe artistică, cât și prin gândirea teologică înaltă exprimată prin predicile sale. În necrologul rostit de către Gala Galaction, ca unul care primise hirotonia prin punerea mâinilor lui, acesta îl invoca prin cuvintele: „A adormit arhiereul Evghenie Humulescu Piteșteanul. Podoaba de altădată a sfintei Mitropolii, mândria și nădejdea mitropoliților… înzestrat cu inimă darnică, lipsită de orice avariție, cu admirație penru mărețul nostru trecut pravoslavnic și împărătesc, cu evlavie către Biserica străbună”.
fotografie cu manuscrisul și cu evghenie humulescu și cele cinci stihiri calofonice din cartea lui dimitrie cutava
II. 2. B Protopsalții și psalții Catedralei Patriarhale în secolul al XX-lea
Secolul al XX-lea, spre deosebire de cel precedent este mai sărac, din punctul de vedere al compozițiilor muzicale bizantine și al școlilor de predare a psaltichiei în cadrul spațiului eclezial, însă el nu trebuie nicidecum subestimat din punct de vedere calitativ, deoarece are o importanță remarcabilă în istoria muzicii psaltice de pe cuprinsul țării noastre.
Desigur, protopsalții și psalții acestui veac, marcat de importante schimbări pe plan muzical și nu numai, au avut ca model și moștenire activitatea componistică, interpretativă și didactică a înaintașilor lor din secolul precedent, încercând să continue, asemenea lor, atât opera de „românire” a cântărilor bizantine, cât și opera de stilizare a acestui tezaur inestimabil, de adaptare a lui prin compunerea unor noi cântări, care să corespundă gustului și mai ales cerințelor vremii, fără a se abate însă de la tradiția bizantină lăsată moștenire de marii dascăli ai secolului XIX. Odată cu secolul al XX-lea putem vorbi și despre o nouă reformă în contextul muzicii psaltice care, deși nu a avut amploarea și răsunetul celei din secolul al XIX-lea, a fost ,totuși, deosebit de importantă pentru scopul pe care și l-a propus. Această reformă nu a schimbat în nici un fel sistemul de notație psaltic, statornicit odată cu reforma hrisantică, ci a avut în vedere revizuirea cântărilor de strană (stilizarea și, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depășite), diortosirea textelor și tipărirea unor cântări pe ambele notații muzicale suprapuse sau paralele (psaltică-orientală și liniară-occidentală), pentru a fi accesibile celor care nu au avut posibilitatea să învețe notația neumatică, ținând cont și de faptul că muzica bizantină va ceda într-un fel sau altul locul muzicii polifonice, ele încercând să coexiste într-un mod mulțumitor în cadrul Catedralei Patriarhale. Aceste schimbări își vor pune amprenta și asupra cântării de la strana catedralei patriarhale, prin activitatea unor protopsalți de renume pentru istoriografia muzicală, precum Anton V. Uncu, care a participat prin creațiile sale la stilizarea acestui gen muzical sau I.P.S Teofil Ionescu, cel care a făcut primele încercări de uniformizare a acestei muzici cu scopul ca „tot românul să cânte la fel în biserică”, periclitându-se oarecum prin aceasta, rolul și importanța protopsaltului în Biserică, precum și vechile metode de cântare ale muzicii bizantine. Odată cu aceste acțiuni au fost tipărite și unele cărți de muzică ce cuprind teoria muzicii psaltice (Gramatica muzicii psaltice. Studiu comparativ), cântările necesare stranei (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei Liturghii, Triodul și Idiomelarul) și preoților (Cântări la Taine și Ierurgii). Aceste cărți au avut ca destinație, în primul rând, instituțiile de învățământ ale Bisericii, ca mai apoi să fie de un real folos preoților, cântăreților și tuturor credincioșilor care doreau să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparație, confruntând ambele notații. Sfârșitul secolului al XX-lea a devenit destul de promițător pentru redescoperirea tezaurului muzicii psaltice, lucru făcut posibil odată cu ieșirea de sub regimul comunist, regim care a ținut în umbră această artă, adevărata emblemă a vechii moșteniri culturale bizantine și cea care găsește calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, întrucât exprimă frumusețea duhovnicească a comuniunii doxologice cu îngerii, spre lauda Sfintei Treimi și o splendoarea unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumusețea artelor sale, lăsate moștenire chiar și după prăbușirea sa. În continuare voi încerca să scot în evidență numele și activitatea unor personalități ale muzicii psaltice care au activat în cadrul Catedralei Patriarhale ca protopsalți, psalți sau slujitori ai altarului, într-un secol de mare importanță, secol ce a făcut ca astăzi să se poată vorbi despre muzica bisericească românească, arătându-se astfel un interes pentru cercetarea și cunoașterea ei cât mai deplin, în pofida atacurilor la care a fost supusă și în fața cărora a trebuit să reziste veacuri la rând, păstrându-și nealteraltă esența și robustețea ei duhovnicească.
Dimitrie Gheorghe E. Cutavás
S-a născut la data de 10 septembrie 1883 în orașul Galați. Urmează cursurile Liceului Teoretic din același oraș după care se înscrie la Facultatea de Teologie din București. Între anii 1903 și 1909 frecventează cursurile Facultății de Muzică din București, avându-i profesori pe renumiții D.G Kiriac (teorie solfegii), George Stephănescu (canto), Eduard Wachmann și Alfonso Castaldi (armonie). Mai târziu, pleacă la Atena pentru a aprofunda cunoștiințele în materie de muzică bizantină (1925-1926).
A fost profesorul Școlii de cântăreți bisericești din cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei între anii 1905-1912, împreună cu psaltul Ion Ionescu, după care a fost înlocuit de profesorul Damian S. Rânzescu (1962-1948), care va conduce această școală până pe la anul 1925.
Dimitrie Cutavás a activat ca protopsalt al Mitropoliei din București între anii 1903 -1912, ocupând aceeași funcție și la biserica Greacă, între anii 1928-1960, timp în care era și profesor onorific în cadrul cursului de Estetica Muzicii Orientale în cadrul Facultății de Teologie din București (1935-1940). În anul 1939 a fost numit profesor suplinitor al Catedrei de muzică psaltică de la Academia de Muzică religioasă din București, apoi transferat, în 1941, la Conservatorul din București, pentru aceeași specializare proaspăt înființată, activând aici între anii 1941-1942. Datorită calitățior vocale excepționale atât în execuția cântărilor psaltice, dar mai ales în cadrul muzicii corale, Dimitrie Cutavas, a activat vreme de peste 30 de ani ca bariton de operă fiind atât director al companiei de operă Teatrul Modern din București, între anii 1918-1919, cât și membru al Societății corale Carmen, aflată sub conducerea lui D.G Kiriac și perecum și a Societății lirice române, încă de la fondarea ei de către George Stephanescu în 1902.
Opera muzicală
Dimitrie Cutavás a scris lucrări de muzică bisericească, unele tipărite, altele rămase doar în manuscris. Dintre acestea amintim compoziția: Slavă…Și acum…la Cinstita Adormire a Prea slăvitei de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria pe toate glasurile, alcătuită după vechiul sistem al marelui între Protopsalți Iacov. Această lucrare, tipărită în 1912 la Tipografia Cărților Bisericești, este dedicată „Prea Cuvioșiei Sale, Arhimandrit-Mitrofor Dionisie R. Simionescu, Starețul Sfintei Mănăstiri Sinaia și Exarh al Sfintelor Mănăstiri din Eparhia Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei”, după cum însuși Dimitrie Cutavás notează în prefața ei:
„Am dedicat această slavă mult veneratului și prea iubitului meu Părinte duhovnicesc, Prea Cuviosului Arhimandrit Mitrofor, Dionisie R. Simionescu, starețul Sfintei M-ri Sinaia, cu mulă dragoste și ca omagiu de înaltă gratitudine, pentru frumoasele sentimente ce nutrește pentru mine carii mult mă înalță și cu deosebire mă măgulesc; iar pentru că a binevoit a o tipări cu spesele Prea Cuvioșei Sale, o ofer și eu cu drag, tuturor celor cari ar dori să o cânte. (s) Dimitrie E. Cutavas, Protopsaltul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, M-rea Sinaia, în 17 Iulie 1912.”
La sfârșitul Imnului, protopsaltul oferă unele note explicative despre „modul cum trebuie să se cânte acestă slavă”, dând indicații despre scările glasurilor, despre ison și tactul cântării, pentru ca „acestea toate în tovărășie cu o expresiune elegantă a fragmentelor acestei slave, cu o frasare bună și cu o interpretație frumoasă, nu mai puțin și cu o voce aleasă, vor da farmecul sublim al cântărei, celei cu duhovnicesc viers.”
Alte lucrări compuse:
Cântări liturgice privitoare la altar (caietul I mic);
Cântări liturgice privitoare la cele două străni (caietul II);
Condacele și troparele de peste an;
Pricesnele de peste an și alte cântări calofonice (caietul II mic);
Catavasiile Crăciunului pe ambele notații: psaltică și liniară;
Catavasiile Învierii, pe ambele notații;
Troparele duminicale armonizate la trei voci egale;
Junghierea cea fără dreptate;
Imnul tânguirii Maicii Domnului;
Cântări de la Triod (în limba greacă).
A compus și un frumos Axion Duminical și, tot el, a aranjat pe note psaltice cântarea Brațele Părintești…glas V, întocmai după cum era executată de exarhul mănăstirilor, Dr. Filaret Lucan Jocu. fotografie cu slava pe 8 glasuri
Damian S. Rânzescu
S-a născut la data de 28 martie 1862 în Bârlad, loc unde deprinde și tainele psaltichiei de la Prof. Teodor Creangă. A ocupat pe rând funcțiile de protopsalt al bisericilor Vovidenia, Sfântul Dumitru și Catedrala Domnească din Bârlad, între anii 1884-1912, și apoi pe cea de profesor de muzică psaltică la Școala de cântăreți din același oraș. Atras probabil de frumusețea locului și a slujbelor de la Catedrala Mitropolitană, vine în urbea Bucureștilor, unde ocupă funcția de psalt al Catedralei până in anul 1925, după care se retrage ca protopsalt al Bisericii Silvestru din același oraș până la sfîrșitul vieții. Datorită calităților didactice, Damian Rânzescu va preda și chiar va conduce Școala de cântăreți de pe lângă Mitropolia din Bucureși, între anii 1912-1925, înlocuind pe predecesorul său, protopsaltul Dimitrie Cutava.
Pasiunea s-a pentru muzică, calmul pedagogic, buna organizare administrativă și apropierea de elevi l-au făcut a fi unul din cei mai valoroși profesori de psaltichie, fiind decorat cu medalia Răsplata muncii pentru biserică în anul 1923. Nu de puține ori a susținut alături de elevii săi concerte de muzică psaltică și lineară, menite a trezi și anima viața spirituală din cele două orașe ce l-au găzduit. S-a stins din viață la data de 19 aprilie 1948, de la el rămânându-ne mai multe lucrări tipărite: Slava de la Vecernia Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian, glas VI, publicată în revista Cultura, București, an XVI (1929), nr. 9-10 (sept. – oct.), 10 p. S-a pensionat la 1 martie 1938, fiind urmat la conducerea Școlii de cântăreți bisericești din cadrul Sfintei Mitropolii, de către protosinghelul Teofil Ionescu. fotografie cu damian s. ranzescu
I.P.S Teofil Ionescu
„Întreaga operă trudnică a atâtor dornici de menținerea prestigiului musichiei în Biserică n-a fost și nu e zadarnică. Cuvântul și cântecul lor a răsunat și răsună, cu prelungi și convingătoare ecouri, până în cele mai singuratice centre sătești, câștigând astfel noi adepți pentru ideea de întâietate psaltică în Biserică”, remarca Grigorie M. Poslușnicu vorbind despre strădania și activitatea psaților români în sânul Bisericii. Unul dintre acești păstrători și cultivatori ai muzicii psaltice a fost și protosinghelul Teofil Ionescu, directorul școlii de cântăreți și protopsaltul Catedralei Patriarhale. Originar din Buzău, com. Bobocu, sat Cochirleanca, loc unde s-a născut la data 14 octombrie 1894, face studiile în materie de muzică psaltică în cadrul Episcopiei Buzăului, avându-i ca profesori pe protopsalții și compozitorii Neagu Ionescu, Pr. Mandache Alexandrescu și Stanciu Grigorie. După absolvirea Seminarului Nifon Mitropolitul din București, promoția anului școlar 1913-1914, și terminarea studiilor universitare din cadrul Facultății de Teologie din același oraș, pleacă la Paris pentru aprofundarea studiilor teologice; aici obține diploma de doctor în teologie.
Atras de viața monahală, primește tunderea în cinul monahal la anul 1914, la Mănăstirea Tismana din Județul Gorj.
Ca urmare a talentului său muzical și a văditului spirit pedagogic, se impune ca protopsalt al Catedralei Patriarhale între anii 1918- 1924, urmând ca în anul 1925, datorită aprecierilor venite din partea Prea Fericitului Părinte Partiarh Miron Cristea, a Mitropolitului Ghenadie Petrescu, a Episopului Sofronie Vulpescu și a Arhimandritului Ianuarie Popescu, să primească hirotonia în ierodiacon și ieromonah, urmând ca mai apoi să fie hirotesit în treapta de protosinghel la anul 1927. A slujit la altarul Catedralei Patriarhale vreme de opt ani, după care a fost trimis ca superior al Capelei române din Paris. Ca răsplată pentru bogata activitate interprinsă acolo este hirotonit arhiereu și numit Superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii și Canada. Datorită experienței sale misionar-pastorale dobândite în diaspora, în anul 1974 este numit Arhiepiscop pentru Europa Centrală și Occidentală cu sediul în Paris, orașul atudiilor sale teologice.
Ca profesor și director al școlii de cântăreți de pe lângă Catedrala Patriarhală(1924-1930), I.P.S Teofil a reușit să creeze din elevii săi, iubitori desăvârșiți ai muzicii bisericești străbune, buni organizatori de coruri precum și buni „colaboratori culturali ai preotului în combaterea diferitelor secte religioase potrivnice ortodoxismului creștin”.
În calitate de compozitor a lăsat, în manuscris, concepții monodice despre stilul oriental, iar în cântările folosite până atunci în cadrul slujbelor de la Catedrala Patriarhală a introdus unele modificări și simplificări, fiind adeptul cântării în comun la slujbele bisericești.
O latură a activității acestui protopsalt o constituie înfiițarea asociației creștin-ortodoxe Patriarhul Miron, în care, pe lângă truda pentru aplicarea învățăturilor Evangheliei cu caracter filantropic, a propagat ideea ca într-un viitor, toți credincioșii să constituie parte activă în cadrul serviciilor divine. Având sprijinul și susținerea Patrarhului Miron, va reuși să strângă din ce în ce mai mulți adepți ai acestei idei.
Opera muzicală
A scris muzică psaltică și cântări religioase armonizate la două voci, pentru a servi adunărilor religioase a asociației înființate de el:
Prohodul Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria (…), București, 1935 (în colaborare cu Toma Culcea, doctorand în teologie);
Rugăciunea de mulțumire;
Judecata cea din urmă;
Mărturisirea;
Veniți, veniți…;
A publicat felurite articole în foile bisericești din perioada interbelică:
„Predici” (în două volume, format mic, Bucuresti, 1938);
Un timp a condus revista „Cuvânt bun”, Bucuresti;
La Paris a reluat apariția foii „Vestitorul”.
fotografii teofil ionescu
Arhidiaconul Gheorghe Gibescu
S-a născut la 15 septembrie 1861, în Gibești, județul Vâlcea și a murit în jurul anului 1942, probabil la București. A urmat cursurile seminarului de la Curtea de Argeș între anii 1873-1877, apoi pe cele ale ,,Seminarul Central din București”. A exercitat funcția de pedagog-șef și secretar al Seminarului preoțesc de la Curtea de Argeș în perioada septembrie 1882 – ianuarie 1884. Este hirotonit diacon pe seama bisericii „Olteni” din București, în anul 1885, ca mai apoi să fie transferat la catedrala Mitropolitană din același oraș, între anii 1886-1887. În anul 1887 pleacă la Râmnicu-Vâlcea ca pedagog șef al Seminarului preoțesc de aici, loc unde predă și muzica liniară iar apoi muzica bisericească, începând cu luna ianuarie a anului 1888, până la sfârșitul anului școlar. Tot în aceeași perioadă a slujit ca diacon la Catedrala episcopală de aici, ocupând funcția de șef al cancelariei Episcopiei Noul Severin din Râmnicu-Vâlcea.
În anul 1894 a fost hirotesit arhidiacon și totodată promovat în funcția de subdirector al Cancelariei Mitropolitane a Ungrovlahiei, activând în această funcție între anii 1894-1896 și 1905-1917 și director al acesteia în perioada 1917-1918. Datorită capacităților sale de bun organizator ocupă funcția de director al Cancelariei Sfântului Sinod până în anul 1929. În tot acest timp Gheorghe Gibescu predă religia la liceul de băieți „Lolliot”(1894-1912), la Școala normală de fete „Azilul Elena Doamna”(1912-1929), urmînd ca din anul 1923 și până în 1926 să fie diretor al Seminarului „Nifon”.
În tot acest timp, Gheorghe Gibescu s-a afirmat în plan cultural, teologic și pastoral printr-o serie de publicații și conferințe dintre care amintim:
Preoția ca ierarhie, tratată din punc de vedere istoric, dogmatic, canonic și pastoral, teză de licență, București, 1892, 135 pg. ;
Manual de teologie pastorală… „ pentru folosirea elevilor seminariști și a tuturor preoților”, București, 1894, 81+3 p. (²1899, 160 pp.);
Istoricul Mitropoliei Ungrovlahiei și mitropoliții Țării Românești…, București, 1907, 143 pp. + 17 pl. ;
Istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament… „pentru cl. I secundară”, București, 1915, 144 pp. ;
Explicarea Evangheliilor… „pentru cl. II secundară”, București, 1916, 93 pp. ;
Sfaturi duhovnicești, București, 1940, 49 pp. ;
Un mare ierarh din trecutul apropiat al Bisericii noastre: mitropolitul Ghenadie Petrescu, 1893 – 1896, București, 1941, 81 pp. ;
numeroase conferințe rostite în cadrul societății clerului român „Ajutorul” și la „Societatea Femeilor Române”, din București.
Între anii 1924-1927, a ocupat funcția de Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale unde, credem că a avut o activitate bogată în sprijinirea, promovarea și cultivarea muzicii bisericești psaltice. Există o introducere în cadrul unui Heruvic compus de Ioan Zmeu pe glasul al V-lea, publicat în cântările Sfintei Liturghii ale Pr. Prof Nicu Moldoveanu, unde apare mențiunea: „Amin și introducerea de la Ca pe Împăratul sunt anonime (cântate de Arhidiaconul Gibescu)”. Nu se știe dacă Gheorghe Ghibescu a compus această introducere sau dacă a așezat-o pe note sau reprodus-o, după cum a auzit-o de la alții, însă cert este că dragostea pentru muzică l-a propulsat ca fiind un mare interpret de psaltichie și un fin cunoscător al acesteia.
Episcopul Nifon Ploieșteanul i-a publicat în volumul „Carte de Muzică Bisericescă…”, câteva compoziții: Sfinte Dumnezeule pe glasul al VII-lea și un Heruvic pe glas V cu mențiunea „cântat de arhidiconul Gibescu”.
Este posibil ca Gibescu să fi compus și alte lucrări, însă acestea, din păcate, nu s-au păstrat, ori poate că se află în manuscrise încă necercetate, dar pe care, sperăm noi, timpul le va scoate la iveală, spre bucuria psalților și a credincioșilor, iubitori și ascultători ai muzicii bizantine, muzica Bisericii ortodoxe prin excelență.
fotografie cu inceputul heruvicului gls v de i. zmeu
Arhidiaconul Anton V. Uncu
S-a născut la 18 ianuarie 1908, în localitatea Beibugeag (astăzi Plopu) comuna Sarinasuf, județul Tulcea. Rămânând orfan de mic, a crescut pe la diferite orfelinate, însă datorită deosebitelor sale aptitudini muzicale, în anul 1923 va fi repartizat la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung-Muscel. Imediat după absolvirea seminarului mai sus amintit (1930), se va înscrie la cursurile Facultății de Teologie din București, facultate pe care o va absolvi în 1936, timp în care va fi încadrat pe postul de cântăreț al Catedralei Patriarhale, unde va activa până în 1935. În același an, primește hirotonia în treapta clericală a diaconiei, pe seama bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, iar în anul 1939 va fi transferat la Catedrală în calitate de arhidiacon stavrofor; aici s-a format și a cântat vreme de mai mulți ani. Într-un Tablou al personalului slujitor la Catedrala Patriarhală, căruia i s-a distribuit numerar cu ocazia hramului Sfântului Dimitrie, datat 1956, 25-28 octombrie, apare numele arhidiaconului Anton Uncu, printre slujitorii Catedralei Patriarhale, în timpul marelui eclesiarh, Arhim. Ghervasie Crețu. În acest document apar numele mai multor cântăreți de la strana Catedralei: Protopsaltul Ilie Căltuț, psalții Protos. Calist Berea, Ierod. Filotei Pascu și canonarhii Protos. Pantelimon Goniac, Ierod. Silvestru Busuioc.
Anul 1936 îl găsește pe Anton Uncu printre studenții înscriși la Academia de muzică religioasă, înființată de Miron Patriarhul în anul 1928. Aici îl va cunoaște pe marele profesor, compozitor și protopsalt Ion Popescu-Pasărea, care îl va recomanda cu toată încrederea și căldura, ca profesor al catedrei de Muzică bisericească de la Seminarul Mitropolitul Nifon, loc unde a rămas până în 1948. În anul 1949 a fost numit asistent al catedrei de Muzică bisericească, Ritual și tipic, din cadrul Institutului Teologic Universitar din București (1949- 1956). Anii 1962-1976, îl găsesc pe arhidiaconul Anton V. Uncu ca preot al bisericii Sfânta Treime – Ghencea din București, biserică la care acesta își va trăi ultima parte a vieții. El este unchiul ziaristului Anton Uncu (1939-1998), cel ce a ocupat în ultimul an din viață, funcția de redactor șef al ziarului Curentul.
Despre personalitatea și talentul muzical al acestui mare protopsalt, Pr. Prof. Nicu Moldoveanu spunea:
„Protopsalt și compozitor, caligraf și profesor, cleric și cântăreț desăvârșit, A. V. Uncu a compus parcă pe măsura vocii sale, care avea o întindere foarte mare, cântări care constituie pietre de încercare pentru cântăreții cei mai versați, prin ambitusul lor larg, prin desele modulații, cu melismele bogate, fraze largi, dar bine închegate, cu prozodie și naturalețe.”
Opera muzicală
Anton V. Uncu a compus și tipărit:
Cântările Sfintei și Dumnezeiești Liturghii, București, 1943, 102 pagini;
Anastasimatarul, București, 1945;
Antologhionul (antologie de cântări bisercești, cântări la Sfânta Liturghie, taine și ierurgii, toate fiind compoziții ale unor renumiți psalți români, dar și numeroase creații personale) București, 1947;
În anul 1951 revizuiește și publică, folosind ambele notații (prin suprapunere), împreună cu Prof. N. Lungu (dirijorul coralei de la Catedrala Patriarhală), Cântările Sfintei Liturghii, Cântări la cateheze, după melodiile tradiționale ale Bisericii Ortodoxe Române și Cântări bisericești.
Unele dintre compozițiile sale muzicale nu au fost publicate, ele rămânând în format manuscris:
Idiomelarul lui Dimitrie Sucevanul, revizuit și completat cu caractere latine (1958);
Teoreticonul (1963);
Slujba înmormântării preoților de mir (1966);
Slujba Cuvioasei Parascheva de la Iași, ș.a.
Multe din creațiile psaltice ale lui Anton V. Uncu, au fost transcrise pe ambele notații și publicate de Pr. Nicu Moldoveanu. Astăzi, compozițiile ilustrului protopsalt, sunt încă folosite, atât la Catedrala Patriarhală, cât și la alte biserici din țară, în cadrul cultului divin. Aici trebuie să amintim binecunoscutele lui heruvice în ehurile V și VIII sau Răspunsurile Mari în glasul al VIII-lea. fotografie cu antologhionul si cu anton uncu
Protos. Chiril (Constantin) Arvinte
Chiril (Constantin) Arvinte s-a născut la data de 6 mai a anului 1896, în comuna vrânceană Valea Seacă. După finalizarea cursurilor din cadrul Școlii de Cântăreți din Bacău, în anul 1913, ocupă funcția de canonarh, atât în cadrul Catedralei Episcopale a Romanului (1913-1915), cât și a celei de la Buzău (1915- 1916). În anul 1916 ajunge în București și se angajeaza ca și cântăreț la biserica Buzești, loc unde va ramâne până în anul următor când pleacă la Govora unde va cânta la strană până în anul 1921. Ca urmare a calităților sale muzicale deosebite, începând cu anul 1922, va prelua strana Catedralei Episcopale de la Curtea de Argeș, ca succesor, păstrător și totodată continuator al tradiției muzicale bizantine instaurate de către vestitul protopsalt și compozitor Ioan Zmeu, care trece la cele veșnice în data de 28 aprilie a aceluiași an. Aici va sta până în anul 1924, după care revine în București ca protopsalt al Mitropoliei Ungro-Vlahiei în locul Protos. Teofil Ionescu, până în anul 1929, când pleacă la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica unde ocupă funcția de secretar și profesor, până în anul 1941. După acest an îl găsim pe Protos. Chiril ca pofesor al Seminarului de la Caldărușani , urmând ca mai apoi să predea la catedra Seminarului de la Mănăstirea Neamț, până în anul 1960.
A fost autor caligraf a trei manuscrise păstrate în Biblioteca Mănăstirii Neamț, datate: ms. rom. 220 (Buchet muzical care cuprinde cântări bisericești și populare, sec. XX), ms. rom. 221 și ms. rom. 223 (Buchet muzical și Acatistul Sf. Ilie), care cuprind creații psaltice originale și de inspirație folclorică.
Primul dintre manuscrisele amintite mai sus este ms. rom. 220, ce poartă titlul: Buchet muzical care cuprinde diferite cântări bisericești și populare (Colinde – Plugușorul), scris înainte de anul 1968, cu text în limba română, cu litere latine și anumite însemnări în limba elină medievală. Textul este scris cu cerneală de culoare albastră iar de la pagina 42, apar anumite însemnări scrise cu cerneală de culoare roșie. Notația muzicală folosită de către copist este cea hrysantică scrisă pe unele file cu o singură culoare iar pe altele, cu două culori (negru și roșu).
Manuscrisul cuprinde următoarele creații muzicale:
f. 1 – 5: 22 versiuni melodice ale răspunsului liturgic Doamne miluiește…, pe diferite glasuri;
f. 1v: Sculați, sculați, boieri mari … (glasul I), 1953;
f. 2v: Noi umblăm și colindăm… glasul VIII;
f. 3v: Coborât-a, coborât… glasul VIII;
f. 4v: Maria se preumbla… glasul V, 1953;
f. 5v: Coborât-a, coborât… glasul VIII, 1953;
f. 6 – 12: Trâmbițați cu trâmbiță de cântări… pe glasul al V- lea, cu însemnarea: creația protosinghelului Varlaam, copiata după un manuscris pe care-l posed, din anul 1862;
f. 6v: Asta-i seara de Căciun… glasul V;
f. 7v: Astăzi Domnul S-a născut… glasul VIII;
f. 8v: La poartă la Ștefan Vodă… glasul V;
f. 9v: În grădina raiului… glasul VIII;
f. 10v: Colo sus pe lângă lună… glasul V;
f. 11v: Coborât-a, coborât… glasul VIII;
f. 12v: Rătăceam printr-o grădină… glasul V;
f. 13 – 14: Devreme ce eu păcătosul…, pe glasul al V- lea;
f. 13v: Pleacă Lina la fântână… glasul VIII;
f. 14v: Dar părinte Constantine… glasul V;
f. 15 – 16: Cuvine-se cu adevărat… – pe glasul al V- lea, după „Brațele părintești”…;
f. 17 – 18: Altul – glasul VI, de preotul Ioniță Năpârcă;
f. 15v: Doamne, a Tale cuvinte… glasul VIII;
f. 16v: Hai cu toții dimpreună… glasul V;
f. 17v: În seara de Sfânt Vasile… glasul VIII;
f. 18v: În grădina lui Ion… glasul VIII;
f. 19: Aliluia… după Mărimuri, glasul I și după Binecuvântări – glasul V;
f. 19v: Milea, glasul VII, apare doar o singură strofa;
f. 20: Veniți să ne închinăm… pe glasul IV;
f. 21: Tatăl nostru… glasul VIII;
f. 22: Crucii Tale… glasul II, (însemnarea) 19 V 1953, în amintirea acestei zile când am împlinit 56 de ani pe muchie, la ora 6 dimineața (născ. 1897);
f. 23 – 24: Vrednică ești cu adevărat… glasul V, după Îngerul a strigat… de I. Popescu – Pasărea;
f. 25 – 26: Împărate ceresc… glasul V, cu însemnarea: de Varlaam Protos. , scris la anii 1858, cu pana, (…) scris dintr-un manuscris pe care-l posed;
f. 27 – 28: Cuvine-se cu adevărat… glasul V, cu însemnarea: de Anton Pann, imitație după cel rusesc;
f. 29: Condacul Înălțării Domnului – Plinind rânduiala… – glasul VI, se cântă când cădește arhiereul;
f. 30: ΄Αγιος, άγιος… – Sfânt, sfânt… – ήχος πλάγιος α – glasul V, dintr-un liturghier grecesc;
f. 31: P(r)e Tine Te lăudăm… glasul V, scris și aranjat de protos. Kiril Arvinte;
f. 32 – 33: Sfinte Dumnezeule… glasul II, de Gheorghe Criteanul;
f. 34 – 35: Acum se încinge condeiul… glasul VIII;
f. 36: Veniți să ne închinăm… glasul III, compoziție proprie, protos. Kiril Arvinte;
f. 37: Stăpână, izbăvitoarea noastră… glasul II;
f. 38 – 39: Slava… și acum… Se bucură împreună cu noi… glasul VIII, de Irinarh Vântu(l);
f. 40 – 41: Mărimuri la Praznicul Acoperământului Maicii Domnului – Mărimu-te pe tine… glasul I, de Irinarh Vântu(l);
f. 42 – 43: Condacul Praznicului Adormirii Maicii Domnului – Cei alese din toate neamurile… glasul VIII;
f. 44: Condacul Praznicului Înălțării Sfintei Crucii, O de trei ori fericite… glasul VIII;
f. 46: Condacul Sfinților Apostoli Petru și Pavel – P(r)e cei ce împreună cu oamenii… glasul VIII;
f. 47 – 48: Condacul Marelui Mucenic Gheorghe – Mult nevoitorului al lui Hristos… glasul VIII, 1954;
f. 49 – 50: ΄Αξιος έστιν… ήχος δ – glasul IV, de Ștefanache Popescu, text scris cu litere latine;
f. 51: Tatăl nostru… glasul V, cu însemnarea scrisa cu litere latine: așa cum îl cânt eu;
f. 52: turcesc – Aman doctor… – glasul V;
f. 53 – 54: De Tine se bucură… – glasul V, cu însemnarea: după melodia lui I. P(opescu) – Pasărea, transpus după muzica vocală de protos. Kiril Arvinte, 1955;
f. 55: Doamne miluiește… glasul III, 1955;
f. 56 – 58: Răspunsuri… – glasul III;
f. 59 – 60: Carii p(r)e heruvimi… – glasul VIII, de Petru Efesiu, cu însemnarea: în traducere din grecește;
f. 61 – 64: Altul – glasul V, tot de Petre Efesiu;
f. 65: Bogații au sărăcit… – glasul VII, în limba greaca scris cu litere latine;
f. 66: Mulți ani… – glasul III;
f. 67 – 77: Cuvânt bun… – glasul V, cu însemnarea: așa se cântă la Mănăstirea Neamțu și tot așa cântă și subsemnatul, protos. Kiril Arvinte, 3. V. 1956;
f. 77: De la margini la Apostoli… – cu însemnarea: se cântă ca și „Mergi la Cer…” – Adormirea Maicii Domnului (apare doar textul);
f. 78: Cuvine-se cu adevărat… – glasul VIII;
f. 79: Doamne miluiește… – ehul VI, Mândrișca, 3 VII 1956;
f. 80 – 85: diferita maxime și cugetări;
f. 86: Cântecul țigăncii – glasul VIII;
f. 87 – 88: Imnul pustnicului – Amară e viața… – glasul V;
f. 89 – 90: Axion estin… – glasul VII protavaris, text scris cu litere latine;
f. 91: Născătoare de Dumnezeu… glasul V, în limba greacă;
f. 92 – 93: Cuvine-se cu adevărat… glasul VI;
f. 94: Vreau să merg cu-ntreg poporul… – glasul VIII, cu însemnarea: scris în amintirea lui Ion Popescu – Pasărea, de la care l-am auzit, fiindu-mi profesor;
f. 95 – 96: Cine se va sui în Muntele Domnului… – glasul VIII;
f. 97 – 100: La râul Vavilonului… și Sfinte Dumnezeule… -glasul III,cu însemnarea: imitație după Suceveanu, de pr. Th. Vrănescu, litografiat;
f. 101: Cuvine-se cu adevărat… -glasul VI, compus la 1856 de pr. Gavriil Scriban (fratele binecunoscuților și vrednici de amintire arhierei: Filaret și Neofit Scriban), fost profesor la seminarul Veniamin Costache și comunicat de D-l Nicolae Barcan, cântăreț și profesor la Piatra Neamț, tipărit și provenind din biblioteca Seminarului Veniamin Costache, unde a avut cota 4688;
f. 103 – 104: Table de materii (cuprinsul). În cadrul cuprinsului nu apar colindele scrise pe versourile primelor pagini.
Al doilea manuscris copiat de către Kiril Arvinte și de către psaltul Silvan Nistor între anii 1936 – 1968 este un Antologhion, care se păstrează în Biblioteca Mănăstirii Neamț, sub cota: ms. rom. 221. Titlul complet al acestui manuscris este: Buchet Muzical care cuprinde diferite cântări bisericești compoziție personală și a diferiți autori, anul 1968. Textul acestui manuscris scris cu litere latine este în limba română, notația folosită este cea hrysantică, scrisă cu cerneală de culoare închisă.
Manuscrisul cuprinde următoarele creații muzicale:
f. 1 – 5: Fericit bărbatul… – glasul I, de la Mănăstirea Neamț;
f. 5 – 6: Lumină lină …- glasul VIII, cu însemnarea: tot de la Mănăstirea Neamț, melodia cunoscută a lui Filotei Moroșanu – Hanganu, (care s-a retras la începutul secolului al XIX-lea la Mănăstirea Neamț, unde a fost arhidiacon și protopsalt – nota îmi aparține); la finele acestei compoziții apare data de 31. I. 946 și semnătura psaltului Silvan Nistor;
f. 7: Doamne miluiește…întreit, pentru cititori – glasul I, de protos Silvan Nistor;
f. 7: altul grecește (έτερον) – glasul I;
f. 7 – 8: altul – glasul I, de protos. Kiril Arvinte;
f. 8 – 13: Răspunsuri…- Pre Tatăl… – glasul I, de protos. Kiril Arvinte, după Datculescu;
f. 13 – 16: Cuvine-se cu adevărat… – glasul I, de protos. Kiril Arvinte, scris de Silvan Nistor, 1 februarie 1946, Căldărușani;
pe o filă anexată ulterior, nepaginată, este scrisă compoziția: Iubite-voi Doamne…- glasul V, de Chiril Arvinte (care e și autorul cântării), 11 iunie 1936;
f. 17 – 25: Slavolsovia (staccato) – glasul VIII, cu însemnarea: de un anonym din Mănăstirea Cheia, scrisă de Silvan Nistor, la 4 II 946;
f. 26 – 28: Cuvine-se cu adevărat – glas III agem sirian, de Macarie. Textul acestei compoziții este scrisă cu roșu iar la sfârșit, apare însemnarea copistului protosinghelul Kiril Arvinte și data de 3 III 946;
f. 28 – 29: Doamne miluiește…- glasul V, compoziție de Chiril Arvinte, 1946;
f. 29: Și ne auzi… – glasul V, de P.S. Gherontie (Nicolau);
f. 30 – 34: Fericit bărbatul…- glasul VIII, de Ion Popescu – Pasărea;
f. 34 – 35: Acum se încinge condeiul…- glasul VIII, cu însemnarea: melodia cunoscută, a lui Gherontie Nicolau, după Chiriță Rozescu – Arvinte, 946;
f. 36 – 38: După Evanghelia Învierii, duminică dimineața, slavă… și acum…- Pentru rugăciunile… – glasul VII, compoziție de Chiril Arvinte;
f. 38 – 39: Ridicați boieri porțile voastre… – glasul VI;
f. 39 – 41: La Praznicul Sfintei Cuvioase Paraschiva – Patria și rudeniile… – glasul II;
f. 42 – 44: Cuvine-se cu adevărat – glasul III;
f. 44 – 46: Sfinte Dumnezeule… zis Dinamis – glasul II, de Gheorghe Criteanul;
f. 47 – 50: Carii p(r)e heruvimi … – glasul I, de Ștefanache Popescu;
f. 50 – 54: altul – glasul V, de Petru Efesiu;
54 – 59: Fericit bărbatul …- glasul VI, de protosinghel Chiril Arvinte, 20. II. 947, Căldărușani;
f. 60 – 62: Coboară-Te-ntre noi, Mântuitorule… – glasul VIII, cu însemnarea: stihiră comunicată de cântărețul D. Mardare, Vulturești – Vaslui;
f. 63 – 65: Împărăteasa mea cea prea bună… – glasul V, melodia cunoscută, a lui Sofronie Rusu, notată de Anton Uncu;
f. 66 – 70: Carii p(r)e heruvimi… – glasul VIII, de Petru Efesiu;
f. 71 – 73: Cuvine-se cu adevărat…, glasul VI, de A(nton) Pann, imitație după cel rusesc, copiat de Silvan, 1948;
f. 74: Sfinte Dumnezeule… – glasul II, cu însemnarea: în amintirea răposatului nostrum stareț, arhimandritul Athanasie Popescu, pe care obișnuia a-l cânta P. C. sa;
f. 75 – 75 v: Cuvine-se cu adevărat…, glasul V, de protosinghel Kiril Arvinte, 1961, Seminarul Mănăstirea Neamț;
f. 76 – 76 v: De Tine se bucură…- glasul V, după calapodul lui I(on) Popescu – Pasărea, transpus după muzica vocală Kiril Arvinte – 1955;
f. 77: Sfinte Dumnezeule… – glasul VIII, de protosinghel Kiril Arvinte, 1948, Căciulești – Ilfov;
f. 78: Tatăl nostru…- glasul VIII;
după această folie urmează mai multe pagini desprinse ce cuprind cântări din liturghiile tipărite, de la f. 79 până la f. 87;
pe o filă nepaginată din interiorul cărți tipărite, probabil pe pagina de forzaț, apare compoziția Lumină lină… – glasul V, compusă de către protos. Kiril Arvinte, la anul 1961, creație muzicală: copiată după un manuscris al sorei Ileana Paraschivescu din Sf(ânta) M(ănăstire) Pasărea, protos(inghel) S. Nistor, 20. 5. 1948;
pe f. 89 –91 sunt tipărite câteva cântări de la vecernie și utrenie, din antologia lui Amfilohie Iordănescu;
f. 92 – 135: tipărituri cu câteva cântări de la: Liturghia aceluiași ieromonah, (paginate de la 104);
f. 135: Sfinte Dumnezeule… – glasul V, în limba greacă, pe două voci, transpus de protos Kiril Arvinte1956;
pe o pagină de dimensiuni mai mari decât celelalte, îndoită și atașată la sfârșit, paginată cu nr. 170, apare Axionul – pe glasul al VII-lea protovaris, după o melodie grecească, Kiril Arvinte, 1961, Mănăstirea Neamț.
Al treilea manuscris copiat de Protos. Kiril Arvinte, ante 1968, ce se găsește la Biblioteca Mănăstirii Neamț sub cota ms. rom. 223 este un Miscelaneu cu titlul complet: Buchet care cuprinde Acaftistul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul și diferite cântări bisericești scrise de mâna autorului, protos(inghel) Chiril Arvinte din Sf. M(ănăsti)re Neamțu, Anul 1968. Textul manuscrisului este în limba română, scris cu litere latine de culoare roșie, titlurile cântărilor având culoare albastră. Câteva dintre creațiile notate de copist, au textul în limba elină medievală scris cu litere latine. Notația muzicală folosită de autor este cea hrysantică.
Manuscrisul a rezultat prin legarea mai multor caiete ce cuprind:
Caietul I cu titlul: Acaftistul Sf. Ilie Tesviteanul, scris de subscrisul protos. Chiril Arvinte – proprietar. Acesta înglobează 25 de file nepaginate, pe care este scris textul Acatistului. Pe primele două file autorul a așezat pe note textul condacului Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul: Ție, celui ales de Dumnezeu…, pe glasul al VIII- lea, la Mănăstirea Neamț, 19 iulie 1962.
Caietul II cuprinde:
f. 1 – Sfinte Dumnezeule… Dinamis, glasul II:
f. 1v – 2: Veniți să ne închinăm… , glasul IV;
f. 2v: Crucii Tale… , glasul VIII, de Alexandru Podoleanu;
f. 3 – continuare pe filele 4 – 6: Heruvic glasul V, de Petru Efesiu, aprilie 1966, M. Secu;
3v: Tatăl Nostru… – glasul VIII;
f. 7 – 9: Carii p(r)e heruvimi… – glasul VIII, de Petru Efesiu;
f. 10 – 12: Pre Tatăl, pre Fiul… – glasul V;;
f. 14 – 15: Cuvine-se cu adevărat… , glasul V, după Brațele părintești…;
f. 16 – 17: Cuvine-se cu adevărat… , glasul VII – protovaris, combinat cu hromatic, după o melodie grecească;
f. 18: Tatăl nostru… , glasul VIII, scris de subscrisul Kiril Arvinte în Mănăstirea Neamț;
f. 19 – 20: De Tine se bucură… , glasul V, după calapodul Ion Popescu – Pasărea;
f. 21 – 22: Cine se va sui… , glasul VIII, scris în amintirea lui I. Popescu – Pasărea, de la care l-am auzit, fiindu-mi profesor;
f. 23 – 24: Răspunsuri, glasul VI;;
f. 25v – 26: Cuvine-se cu adevărat… , glasul VII, protovaris, de Macarie;
f. 26v – 27: glasul III, agem sirian, de Macarie;
f. 27v – 30: Fericit bărbatul…, glasul VIII, autor Varlaam, protos(inghelul), 1836. La finalul acestei compoziții, copistul notează ziua scrierii: „când am împlinit 42 de ani de călugărie”;
f. 31 – 32: Vrednică ești cu adevărat… glasul V, după Îngerul a strigat…;
f. 33 – 35: Vrednică ești cu adevărat… glasul VI, de Ioniță Năpârcă;
f. 36 – 37: Vrednică ești cu adevărat… glasul VI, de Anton Pann, după o melodie rusească pe când era cântăreț la Chișinău;
f. 38 -39: Pre Tatăl, pre Fiul…, glasul VIII, pe modul suzinac, de Anton Pann;
f. 40 – 41: Acum se întinge condeiul… , glasul VIII;
f. 42 – 43: Cuvine-se cu adevărat… , glasul V, de Gheorghe Popescu–Brănești;
f. 43v – 45: Fericit bărbatul… , glasul VIII, de I. Popescu-Pasărea;
45: Irmosul pesnei a IX-a de la Canonul cel Mare – Nașterea zămislirii… – glasul VI;
46: Ἄξιόν έστιν ώς άληθῶς… – Cuvine-se cu adevărat… – ἦχος πλάγιος γ – glasul VII, scris cu literele alfabetului latin – nota îmi aparține; (ALTE AXIOANE) – Cuvine-se cu adevărat…:
47: Cuvine-se cu adevărat… , glasul VIII, de protosinghelul Varlaam;
48: Vrednică ești cu adevărat… , glasul VIII, de arhimandritul Ghelasie;
49 – 49v: Slava de la Litia Sf. Parascheva – Patria și rudeniile… , glasul II, cu însemnarea: am auzit cântările și această slavă de la vlădica Gherontie [Nicolau] al Constanței și pentru frumusețea ei o scriu aici, 10. 5. 1924;
50 – 50v: Se cuvine cu adevărat… , glasul III, după Axionul Întâmpinării Domnului;
51v – 52: Acum Puterile cerești… , glasul V, de I. P. Pasărea;
53 – 54: Fericit bărbatul… , glasul VIII, de protosinghel Varlaam și Neagu Ionescu;
Caietul al treilea cuprinde:
f. 1 – 11: Polieleu la praznicele Maicii Domnului – Cuvânt bun… , glasul V;
f. 12 – 13: La Praznicul Acoperământului Maicii Domnului: slavă… și acum… Se bucură împreună cu noi… , glasul VIII;
f. 13 – 14: Mărimurile , glasul I, de Irinarh Vântu;
f. 15 – 20: La Izvorul tămăduirii, la hvalitie, slavă… – Trâmbițați cu trâmbiță de cântări… – glasul V, de Irinarh Vântu – Varlaam, cu însemnarea: această slavă este opera protosinghelului Varlaam, scrisă cu pană de gâscă în Mănăstirea Ciolanu, în anul 1862; eu am copiat-o după un manuscris care se află la Mănăstirea Ciolanu;
f. 21 – 22: Și acum… De vreme ce eu păcătosul… – glasul V, de Irinarh Vântu;
f. 23 – 24: Împărăteasa mea cea p(r)ea bună… – glasul V, de Sofronie Rusu și Anton Uncu;
f. 25: Stăpână, izbăvitoarea lumii… – glasul II;
f. 26: La Adormirea Maicii Domnului, unde se cântă Prohodul – De la margini de Apostoli… , glasul V, când se ocolește biserica cu epitaful;
f. 27: Născătoare de Dumnezeu… grecește – Θεοτοκε Παρθενε… – ἦχος πλάγιος α – glasul V;
f. 28: Sub milostivirea Ta… – glasul V;
f. 29: Cuvine-se cu adevărat… , glasul VIII, 9 ianuarie 1965;
Protosinghelul Chiril Arvinte, pe lângă activitatea sa didactică pusă în slujba psaltichiei, a căutat să promoveze și să scoată la lumină manuscrise muzicale bizantine rămase în uitare și, nu în ultimul rând, să completeze și, mai ales, să întregească tezaurul muzical bizantin prin creații proprii, de o frumusețe și alcătuire aparte, menite a aduce în contemporaneitate ethosul, liniștea și starea duhovnicească a cântărilor vechi nemțene. poze cu unele compozitii ale lui chiril arvinte
II. 2. C Protopsalți ai Catedralei Patriarhale în perioada de după cel de-al II-lea război mondial
A vorbi despre situația Bisericii Ortodoxe Române în perioada postbelică, marcată de regimul comunist, înseamnă a evoca una dintre cele mai întunecate epoci ale istoriei României, o perioadă care a lăsat urme adânci în conștiința întregului popor și ale cărui răni nu s-au vindecat nici până astăzi. De la bun început, Biserica Ortodoxă, majoritară în perioada 1945-1989 ca și astăzi de altfel, a reprezentat pentru comunismul oprimant o piedică în răspândirea ideologiilor sale materialiste și atee.
Așadar, ea a fost lovită cel mai crunt, atât prin prigoana împotriva ierarhiei bisericești, cât și prin reducerea la tăcere sau arestarea celor mai de seamă reprezentanți ai ei: clerici, intelectuali, oameni de cultură sau simpli creștini autentici și evlavioși. Relația stat-biserică a pornit de la bun început cu premisa culpabilității acesteia ca instituție mistico-religioasă, a ierarhilor, a preoților, a călugărilor și, de ce nu, a protopsalților și cântăreților ei care, potrivit concepței comuniste, întrețineau în masa oamenilor simpli o atmosferă mistică și plină de superstiții, o încurajare a elementelor subversive ascunse sub mantia și haina monahală.
În contextul încercărilor grele prin care Biserica a trecut, muzica psaltică a avut și ea de suferit, cunoscând un oarecare regres pe toate planurile: pedagogic, compozițional, publicistic. În fața acestei opresiuni politice, această artă a căutat o soluție de compromis prin care să poată ființa în continuare. În acestă situație a apărut cântarea uniformizată, cărțile tipărite ulterior fiind un exemplu grăitor al soluției găsite, pentru promovarea în continuare a cântului psaltic. Ea presupunea transpunera melodiilor în dublă notație (neumatică și liniară), simplificându-se oarecum și felul execuței acestora (ne referim bineînțeles la simplificarea sau uzitarea din ce in ce mai rar a anumitor ethos-uri ale glasurilor reprezentate prin thesis-urile largi ale ehurilor tradiționale).
Tot în această perioadă observăm că activitatea componistică și pedagogică a protopsalților sau a psalților Catedralei Patriarhale, va scădea considerabil, puținele date biografice care s-au păstrat fiind o consecință a acestui lucru.
Funcția protopsaltului în Biserică va avea de suferit, deoarece nu vor mai exista delimitări clare între protopsalt, psalt sau cântăreț, pregătirea muzicală a acestora nu va mai fi la fel de bine susținută ca înainte, unii dintre ei fiind nevoiți a învăța muzica psaltică de la viețuitorii mănăstirilor unde tradiția cântării bizantine se păstra încă vie sau pur și simplu din auzite; lambadarii și canonarhii vor dipărea aproape în totalitate, puține rămânând locurile unde cântările liturgice să fie executate în mod alternativ de cele două strane.
Cu această situație s-au confruntat și protopsalții Catedralei Partiarhale, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Arhidiaconul Evghenie Dascălu
S-a născut într-o zi de 5 februarie a anului 1911 în comuna Mărgineni, raionul Piatra Neamț, regiunea Bacău, din părinții Mihai, cântăreț bisericesc, și Maria. Între anii 1918-1924 a urmat școala primară din satul natal, urmând ca mai apoi, datorită dragostei pentru Biserică și muzică, să frecventeze cursurile Școlii de cântăreți de la Mănăstirea Căldărușani, Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica și Secțiunea de muzică religioasă de pe lângă Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București (primii ani în perioada 1936-1937, 1939-1940, 1940-1941, încheind cu anul 1946-1947). Printre renumiții profesori pe care Evghenie i-a întâlnit în cadrul Conservatorului, amintim pe I. Chirescu, C. Brăiloiu, P. Constantinescu, Dimitrie Cutavas, V. Popovici. Studiile muzicale au fost desăvârșite prin obținerea licenței în teologie, conform Deciziei nr. 6327 a Administrației Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Pătruns fiind de chemarea pentru viața monahală, și-a îndreptat pașii spre Lavra Neamțului, care în acea perioadă număra câteva sute de viețuitori. A fost tuns în monahism la anul 1934 de către P.S. Nicodim Munteanu, pe atunci starețul Mănăstirii Neamț, viitorul Patriarh al României. Mai târziu, la 20 octombrie 1935, a fost hirotonit ierodiacon pe seama Catedralei Mitropolitane din Iași de către episcopul Grigorie Botoșăneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei.
Anii 1937 și 1940 îl vor găsi pe Evghenie ca ierodiacon al Episcopiei Argeșului, unde păstorea episcopul Grogorie Leu, ulterior episop de Huși. A fost apoi profesor la Seminarul de cântăreți bisericești de la Mănăstierea Căldărușani, în perioada 1aprilie-1octombrie 1940.
Prin decizia nr. 31825/ 1940, a fost numit cântăreț la Catedrala, iar prin decizia nr. 4954/1947 a obținut aprobarea pentru ocuparea postului de diacon, de la fostul său stareț, Nicodim Munteanu, între timp instalat în funcția de Patriarh al României.
Între anii 1943-1955, a funcționat în Corul Radio. La 1 august 1956, cu aprobarea Patrairhului Justinian Marina, a susținut la Opera de Stat din București un examen în urma căruia a fost admis în Corala Operei de Stat, ca artist liric, corist. Fratele său, Mircea Dascălu, a fost un apreciat cântăreț bisericesc și totodată dirijor de cor al Bisericii Sfântul Gheorghe, aflată în cartierul Grivița din București. Pentru deosebitele calități vocale și pentru experiența sa îndelungată în slujirea de diacon, Patriarhul Justinian Marina îl va rasplăti prin oferirea rangului de arhidiacon, hirotesia având loc într-o zi de 22 iulie 1956, la Catedrala Patrarhală, slujba fiind oficiată de către episcopul vicar Teoctist Botoșăneanul.
Prin decizia nr. 20392/1977 a Centrului Eparhial București, i se aducea la cunoștiință că, deși era pensionat, putea funcționa cu dreptul de cumul în funcția de arhidiacon al Catedralei Patriarhale. După plecarea arhimandritului Justinian Dalea ca misionar în S.U.A., arhidiaconul Evghenie Dacălu a fost numit (provizoriu), mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale, de către Patriarhul Justinian Marina. Va rămâne în această funcție până în 1988, sub Patriarhii Justinian, Justin și Teoctist, an când predă inventarul arhimandritului Grichentie Damian, retrăgându-se apoi definitiv din activitatea adimistrativă, slujind până la sfârșitul vieții la biserica Sf. Ilie – Rahova, din București.
Datorită frumoasei sale voci de tenor liric, prin care „urca până în înălțimile cerului” (după cum remarca Pr. Prof. Gh. Drăgulin care l-a ascultat de mai multe ori), arhid. Evghenie Dascălu s-a remarcat în mod deosebit printr-o preocupare și lucrare deosebită în spațiul muzicii și cântării bisericești.
Făcea deseori parte din soborul de slujitori ai Patriarhului Justinian, participând la slujbele săvârșite de acesta în marile biserici bucureștene (stavropighii): Sfântul Spiridon-Nou, Domnița Bălașa, Sfântul Elefterie ș.a. A luat parte la marile evenimente din perioada păstoririi Patriarhului Justinian, la canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului sfinților cu moaște în țara noastră, precum și la vizitele unor delegații ale Bisericilor Ortodoxe surori. Deși un tenor cu o voce ușor zgomotoasă, a fost timp de 60 de ani un bun și cunoscut diacon (ultimii 40 de ani arhidiacon).
A compus și publicat diferite texte armonizate (aranjate pentru cor mixt):
o variantă a Cântărilor Sfintei Liturghii, pentru cor mixt, apărută în revista Glasul Bisericii, XXVIII (1947) nr.11-12;
Răspunsurile Mari, glasul V, compoziție apărută în: Glasul Bisericii, XXXII (1978), nr. 1-2, pp. 1-8;
Cântări speciale la vohodul prazicelor împărătești (manuscris);
Rânduiala înmormântării în ziua de Paști (manuscris);
Rânduiala Sfințirii bisericii noi (manuscris);
Pasionat de muzica bisericească psaltică și armonico-vocală, cânta deseori, împreună cu alți diaconi, la strana Catedralei Patriarhale, înpodobind cu frumoase cântări Vecerniile și Sfintele Liturghii, mai ales în perioada Postului Mare. A rămas în memoria vie a Catedralei felul în care interpreta cântarea: „Doamne, femeia ce căzuse…”. Tot în domeniu muzical rămân grăitoare numeroasele concerte susținute, atât în țară cât și în străinătate, în cadrul corului Radiodifuziunii Române, precum și al Coralei Operei de Stat din București.
A trecut la cele veșnice în luna octombrie a anului 1995, chiar în ziua pomenirii Cuviosului Dimitrie ce Nou, pe care l-a slujit și căruia i-a cântat atâta vreme. Slujba înmormântării a avut loc la biserica Sf. Ilie-Rahova, participând soborul Catredralei Patriarhale împreună cu vestiții arhimandriți Sofian Boghiu, Grigorie Băbuș și Grichentie Damian.
Grija arhidiaconului Evghenie Dascălu pentru muzica psaltică, s-a manifestat în perioada cât acesta a activat în funcția de mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale, în acest timp activând ca și cântăreți ai stranei și: Ilie Căltuț, protopsalt, cântăreții Protos. Calist Berea, Ierod. Filothei Pascu, Vladimir Trandafilov (originar din Basarabia, în mirenie purtând numele de Vasile) și canonarhii Protos. Pantelimon Goniac, Ierod. Silvestru Busuioc, Parmena Vasilescu, Crâșmaru Teodor.
Numele acestor cântăreți și protopsalți apar pe grilele de salarizare ori pe diferite pomelnice sau liste cu slujitorii Catedralei Patriarhale, începând cu anul 1955 și continuând, cu aproximație, până în 1980-1985. Informații mai amănunțite despre acești cântăreți nu deținem deocamdată însă sperăm ca mai târziu, prin strădania și munca iubitorilor de muzică, să poată fi scoasă la lumină activitatea acestor psalți ai Catedrale Patriarhale. poza cu arhid. evghenie plus grilele de salarizare care ii cuprinde pe cei mai sus amintiti
Arhimandritul Grigorie Băbuș
S-a născut într-o zi de 3 ianuarie a anului 1915 în comuna prahoveană Teișani. Era al treilea din cei unsprezece frați (șase băieți și cinci fete), cel mai mare fiind Ion (25 decembrie 1912), iar cel mai mic Vladimir (14 ianuarie 1937). La vârsta de treisprezece ani a plecat ca novice la Mănăstirea Cheia, unde era stareț unchiul său, Arhim. Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai multe ascultări, inclusiv cea de paraclisier. La optsprezece ani a susținut examenul de admitere în cadrul Seminarului de la Mănăstirea Cernica, loc unde avea să întâlnească pe cei mai buni prieteni și colegi ai săi: vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist și renumitul stareț și duhovnic al Mănăstirii Antim, arhimandritul Sofian Boghiu. În 1935 se întoarce la Cheia unde va depune voturile monahale, închinându-și viața lui Dumnezeu, doi ani mai târziu fiind hirotonit ierodiacon pe seama aceleeași mănăstiri. După seminar a urmat cursurile Facultății de Teologie din București, după absolvire înscriindu-se și la cursurile de doctorat.
Între anii 1940-1942, a exercitat funcția de eclesiarh al Mănăstirii Antim, unde l-a cunoscut pe adormitul întru fericire Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu care va lega o prietenie de o viață. Fiind înzestrat cu o voce baritonală și un talent deosebit, a fost numit pe rând: cântăreț la Catedrala Patriarhală, între anii 1942-1944, vremuri de cumplită încercare pentru Biserică și țara noastră, apoi ierodiacon (1944-1948) și ieromonah (1948-1959), în această ultimă treaptă slujitoare fiind investit pe data de 22 februarie 1948, de către episcopul Iosif Gafton, care îi va încredința și stăreția Mănăstirii Cheia. În anul 1950 a fost horotesit protosinghel de către Episcopul Vicar patriarhal Teoctist, viitorul patriarh.
Patriarhul Justinian îl va chema la București în anul 1950, numindu-l pentru o vreme părintele spiritual al Facultății de Teologie, până în anul 1953. În anul 1956, de praznicul Bunei Vestiri, a primit hirotesia în arhimandrit pe seama Catedralei Patriarhale, de la însuși Patriarhul Justinian. Între anii 1957-1959 a funcționat ca bibliotecar la Biblioteca Centrală a Patriarhiei, aflată în Palatul Patriarhal.
Regimul comunist, în acțiunile lui de oprimare și desfințare a valorilor culturale și religioase, își va îndrepta ochii și asupra acestui părinte cărturar. În anul 1959 a fost ridicat de Securitate, confiscândui-se puținele lucruri pe care le mai avea. Vina adusă, ca în cazul atâtor valori distruse de acest regim, era aceea de a fi „dușman față de sistemul noii orânduiri comuniste”. A fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare, în condiții grele de detenție. Împreună cu Grigorie Băbuș au fost condamnați și Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Prof. Teodor M. Popescu, poetul Radu Gyr etc., trecând prin groaznicele locuri de detenție și reeducare Aiud și Jilava, adevărate locuri de exterminare politică. Părintele Grigorie a fost eliberat din închisoare în anul 1964, an când Patriarhul Justinian i-a dat sarcina de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, loc unde va sluji mai bine de cincizeci de ani, întocmai cum a făcut și la altarul istoriciei Catedrale Patriarhale.
În ascultarea de bibliotecar, de care nu era străin, a aranjat cu grijă și zel pachetele de cărți considerate a fi interzise, din care, pe ascuns, dădea profesorilor de teologie material pentru documentare. A frecventat anticariatele și casele oamenilor de cultură, unde se puteau găsi cărți și reviste interesante. Unii apropiați spuneau că îndată ce afla că o persoană de marcă a culturii românești a murit, telefona spre a se interesa de fondul de carte pe care îl lăsa în urma sa. Lui i se datorează înzestrarea Bibliotecii Sinodale, cu fondurile de carte provenind de la acad. Nicolae M. Popescu, episcopul Nicolae Popoviciu, pr. prof. Vasile Gheorghiu, Cicerone Iordănescu, prof. Teodor M. Popescu, pr. Dumitru Stăniloaie, arhim. Sofian Boghiu, pr. Gheorghe Moisescu etc.
Activitatea literară
Arhim. Grigorie Băbuș s-a evidențiat și în activitatea publicistică, scriind și publicând mai multe cărți și articole:
Lumină pentru suflet – predici
Agapa și Liturghia în biserica primară, în: Studii Teologice, București, s. II-a, an. VI (1954), nr. 7-8 (sept. oct.) pp. 458-472;
Ierurgiile ca mijloc și prilej de pastorație, în: Studii Teologice, București, s. II-a, an. VI (1954), nr. 9-10 (nov. dec.), pp. 530-553;
Limbile liturgice, în: Glasul Bisericii, București, an. XIV (1955), nr. 5-6 (mai-iun.) pp. 360-376;
Constituțiile Apostolice ca izvor pentru studiul liturghiei creștine, în: Studii Teologice, București, an. VII (1955), nr. 9-10 (nov. dec.), pp. 612-626;
Cele cinci cuvântări teologice de sf. Grigore Teologul, în: Mitropolia Olteniei, Craiova, an. X (1958), nr. 7-8 (iul. aug.), pp. 486-500;
Contribuții la monografia istorica a Schitului Cheia de pe Teleajen, în: Glasul Bisericii, București, an. XLIII (1984) nr. 3-4 (mart. april.) pp. 264-274;
Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în: Biserica Ortodoxă Română, București, an. CIV (1986), nr. 3-4 (mart. april.), pp. 110-116.
Părintele Arhim. Grigorie a imprimat și o casetă cu frumoase cântări bizantine, o selecție a unor cântări dragi sufletului său. Dintre acestea amintim: O prea frumoasă pustie, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ș.a.
Ajuns la vârsta senectuții și slăbit fiind de boală, părintele Grigorie Băbuș s-a retras în noiembrie 2006 la Mănăstirea de metanie Cheia, petrecând ultimii ani în nevoințe și rugăciune, primind adesea vizita fiilor săi duhovnicești. A trecut la cele veșnice la data de 7 februarie 2008, dată care, surprinzător, coincidea cu ziua de naștere a colegului de școală și prietenului de o viață, vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915), fiind înmormântat într-o zi de sâmbătă 9 februarie, orele 11 la Mănăstirea Cheia, de către un sobor de preoți și diaconi în frunte cu I.P.S. Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul Tomisului și I.P.S. Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, privegheat de multă lume care l-a cunoscut, iubit și apreciat pe părintele lor duhovnicesc.fotografii cu Pr. Grigorie Băbus
II.2. D Muzica psaltică la Catedrala Patriarhală astăzi
Catedrala Patriarhală cunoaște o schimbare importantă în ceea ce privește organizarea serviciului liturgic, mai ales din punct de vedere al repertoriului, cât și în privința modului de interpretare a creațiilor muzicale psaltice, fapt tot mai evident pe parcursul ultimilor ani ai mileniului al doilea și începutul celui de-al treilea. După cum s-a văzut din cele relatate până acum, răspunsurile liturgice la strana Catedralei erau date de cântăreți angajați și chiar de unii ieromonahi sau monahi, iubitori de muzică bizantină. Aceștia împodobeau slujbele praznicelor împărătești și cele din zilele de duminică, prin cântări psaltice frumoase, la care participau atât cei de la strană cât și părinții slujitori ai altarului dintre care amintim pe Protos. Daniel Pantazie, fost cântăreț al stranei Catedralei Patriarhale vreme de aproape treisprezece ani (1973-1985), acutualmente slujitor la Mănăstirea Schitul Măgureanu și pe Protos. Irineu Dogaru, actualmente slujitor al Bisericii Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Serghie și Vah din cadrul Palatului Cotroceni.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, mare iubitor al muzicii și cântului bizantin, văzând necesitatea și folosul real al acesteia în cadrul serviciilor liturgice, acordă un mare credit și sprijin protopsaltului Catedralei Patriarhale, Arhidiac. Mihail Bucă și celorlați psalți care îi sunt alături. Meritul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este și mai mare, dacă ne gândim că, pe lângă strădania de îmbunătățire a calității cântării liturgice, a urmărit întotdeauna și latura filantropică, oferind unor studenți ai Facultății de Teologie din București, cu posibilitați financiare modeste, șansa unui venit financiar constant.
Punând mare preț pe frumusețea execuției cântului psaltic în cadrul slujbelor, Prefericitul Părinte Patriarh Daniel, a aprobat la finele anului 2007 – începutul anului 2008, Marelui Eclesiarh de atunci, actualul Preasfințit Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, angajarea unor cântăreți din rândul studenților Facultății de Teologie, formând astfel grupul de psalți al Catedralei Patriarhale.
Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul
Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul s-a născut la data de 13 noiembrie 1966 în localitatea Rădășeni, județul Suceava, din părinții Miron și Elena. A urmat școala primară în Fălticeni și treapta întâi la liceul Nicu Gane din același oraș. Între anii 1984-1989 urmează cursurile Seminarului teologic Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț. Pe parcursul celor cinci ani de seminar s-a evidențiat ca un elev silitor, iubitor de liniște și rugăciune, factori care și-au pus amprenta asupra inimii și minții părintelui, conturându-i în primul rând câteva calități și trăsături disctincte: un caracter și o demnitate care nu l-au lăsat să se clintească în fața pericolelor orașului și lumii moderne, apoi vocea caldă, plăcută și inconfundabilă de tenor și, nu în ultimul rând, cultura teologică cu care este înzestrat, datorită muncii și tenacității prea cuvioșiei sale.
Mistica rugăciunii și apropierea de Biserică, l-au determinat să opteze pentru viața monastică, astfel încât, în ultimul an de seminar, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, fiind tuns în monahism la data de 1 februarie 1989, de către vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit, primind numele de Timotei, care se tâlcuiește slujindu-i lui Dumnezeu, nume ce avea să devină providențial pentru părintele, deoarece el avea să devină un vrednic slujitor al altarului și al Bisericii lui Hristos. În același an, în data de 8 iunie, a susținut examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, unde a frecventat cursurile anului I, ultimii trei ani absolvindu-i la proaspăt înființata Facultate de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloaie din Iași, începând cu anul 1993.
Între anii 1995-1996, a urmat un curs de limbă greacă modernă la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Atena, slujind în această perioadă la biserica Sfântul Pantelimon din același oraș.
A fost hirotonit ierodiacon cu ocazia hramului Mănăstirii Neamț (mănăstirea de metanie), la data de 8 iunie 1989. Începând cu luna iunie 1990 a fost transferat ca slujitor la Catedrala Mitripolotană din Iași, urmând ca la 30 decembrie 1990 să fie horotonit arhidiacon și apoi ieromonah, la 14 octombrie 1993, pe seama aceleiași Catedrale, apoi hirotesit protosinghel, la 21 noiembrie 1993, și arhimandrit, la 24 martie 2002, de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei.
Concomitent cu slujirea la Catedrala Mitropolitană din Iași, Părintele Timotei a lucrat, din anul 2001, în cadrul Cancelariei mitropolitane, ca secretar la Exarhatul mănăstirilor și mai apoi ca exarh cultural al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor. Din anul 2002 a fost membru în comisia liurgică a acestei Arhiepiscopii. Începând cu anul 2008, la dorința Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, este transferat la București unde i se încredințează funcția de Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale și Exarh Cultural al Mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor. Dragostea pentru cultură și artă nu l-au făcut pe părintele Timotei să renunțe la scris, desprăfunind pagini de cronică peste care se așezase colbul nepăsării noastre. Ne îndulcim toți de frumusețea cuvintelor așternute pe hârtie cu dragoste și talent de cronicar de către părintele Timotei, pagini ce poartă în ele frânturi din viața unor oameni, evocări pline de căldură și lumină, dialoguri cu inimi pline de smerenie, duioase mărturii și rememorări. Părintele Arhimadrit Timotei este autor a peste zece cărți și peste 500 de studii și articole teologice.
Punând mare preț pe frumusețea intonării cântului psaltic și totodată dorind să readucă în actualitate strădania unor talentați compozitori și protopsalți ai Catedralei Mitropolitane de la Iași și Mănăstirii Neamț, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul publică în anul 2009 la Editura Filocalia, o Antologie de cântări adunate de Arhimandritul Partenie Apetrei. Această lucrare cuprinde cântări psaltice la slujba Vecerniei, a Utreniei și Liturghiei transcrise de către Arhimandritul Partenie Apetrei, ce aparțin mai multor autori printre care Ioan Popescu – Pasărea, Victor Ojog, Chiril Arvinte, Anton V. Uncu, Evghenie Humulescu, Gherontie Nicolau etc.
Dragostea pentru muzica psaltică l-au urmat pe părinte, indiferent de treapta clericală pe care a urcat, însoțiindu-l până astăzi, când, nu de puține ori, înfrumusețează prin vocea sa lină și clară de tenor, liturghiile și celelalte laude ale bisericii.
Arhimandritul Clement Haralam
Muzica psaltică a avut, în istoria țărilor române, perioadele ei diferite de dezvoltare, de interpretare și mai ales de transmitere, prin efortul și munca unor personalități de marcă, fie ei clerici sau mireni. Cu toate ca aceștia au trăit și creat în vremuri diferite, totuși pasiunea și devotamentul lor pentru acest gen muzical, a făcut ca numele și munca lor să rămână peste veacuri cuprinsă în diferite Antologii de cântări bizantine, care stau până în ziua de astăzi ca bază și suport protopsalților și psalților români, pentru înfrumusețarea slujbelor Bisericii Ortodoxe Române.
Printre marii protopsalți ai acestei țări, care sprijină în mod real promovarea muzicii psaltice este Părinte Arhimandrit Clement Haralam, Marele Eclesiarh al Catedralei Patriarhale.
Părintele Clement s-a născut în ziua de 23 iulie 1955 întro familie de țărani gospodari din localitatea Zlătunoaia, comuna Lunca, județul Botoșani, fiind primul dintre cei 8 copii ai soților Gheorghe și Aspazia Haralam. La botez a primit numele Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Cursurile Școlii Generale din satul Zlătunoaia, le-a absolvit în anul 1970, urmând ca în anul 1975, să fie absolvent al Seminarului Teologic din cadrul Mănăstirii Neamț. Dragostea pentru aprofundarea studiilor teologice i-au purtat pașii spre Institutul Teologic de Grad Universitar din București, pe care îl absolvă în anul 1980 în urma susținerii lucrării de licență cu tema: „Acatistul Maicii Domnului al Bunei Vestiri. Studiu istorico-liturgic și iconografic”, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Ene Braniște.
Trăsăturile de caracter esențiale ale Parintelui Clement și anume calitatea de a fi un iubitor al liniștii și ascultării necondiționate și totodată un implinitor al ordinii, tăcerii și smereniei, l-au făcut ca în ziua de 2 august a anului 1980, să intre în obștea Mănăstirii Putna, mănăstire care a reprezentat încă dintru începuturile ei, o oază de spiritualitate și artă bizantină, desăvârșită. La data de 21 noiembrie 1981 este tuns rasofor cu numele Chiril, iar în 28 decembrie 1981 este tuns monah de către Arhimandritul Iachint Unciuleac, starețul Mănăstirii Putna, primind numele Sfântului Ierarh Clement al Anghirei. La data de 14 martie 1982 este hirotonit diacon, iar în 21 martie, același an, ieromonah, pe seama Mănăstirii Putna, de Înalt Preasfințitul Mitropolit Teoctist, în Catedrala Mitropolitană din Iași, prind totodată și ascutarea de Mare Ecleziarh.
Dorul după desăvaârșire l-a determinat și i-a îndrumat pașii spre Sfântul Munte Athos, patria monahismului ortodox autentic, unde s-a nevoit în obștea schitului românesc Prodromu, din 15 septembrie 1985 până în iunie 1990, ca slujitor la Sfântul Altar și arhondar. Aici a avut bucuria de a-l întâlni pe părintele Petroniu Tănase, starețul acestui schit și mai ales duhovnic de vocație, apreciat și iubit atât de români cât și de greci, cu care a legat o prietenie duhovnicească peste ani, pe ambii unindu-i dragostea pentru muzica psaltica și pentru slujbele bisericii.
După cei cinci ani petrecuți în muntele Maicii Domnului, Părintele Clement se reîntoarce în țară unde a activat ca stareț al Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași și la Centrul eparhial al Arhiepiscopiei Iașilor. Concomitent cu această ascultare, între anii 1993-1998 a activat ca duhovnic al studenților teologi de la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” – Iași, cât și suplinitor la catedra de Formare duhovnicească din cadrul aceleiași facultăți. Între anii 1994 și 1995 a predat muzica psaltică la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași.
Din luna mai a anului 2008 și până în luna noiembrie a aceluiaș an, Părintele Clement a fost slujitor la Catedrala Mitropoliei Munteniei și Dobrogei cu hramul Sfântul Spiridon – București. Însă dragostea pentru Sfântul Munte, pentru privegherile săvârșite acolo și împreuna psalmodiere cu îngerii, l-au făcut pe Părintele Clement să se reîntoarcă la Schitul românesc Prodromu, unde a rămas până în ziua de 31 martie 2011, an în care revine în țară și se închinoviază la Mănăstirea Antim, mănăstire ce reprezintă un bastion al intelectualității creștine românești, o lavră a culturii și o păstrătoare peste veacuri a tezaurului ortodox românesc nealterat, așa cum a fost promovat de către ctitorul ei, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul.
Începând cu anul 2014, în urma solicitării venite din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Arhimandritului Clement i se incredințează funcția de Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale. Aici, pe lângă responsabilitatea liturgică, duhovnicească și administrativă, Părintele Clement își asumă și grija pentru respectarea corectă a textului liturgic, pentru interpretarea muzicală psaltică din cadrul slujbelor, interpretare care trebuie să promoveze atât muzica psaltică de tradiție românească, dar mai ales acuratețea, claritatea și starea de rugăciune care trebuie să se regăsească în aceasta, deoarece, așa cum spunea renumitul profesor, teolog, muzicolog și compozitor român, Arhidiaconul Sebastian-Barbu Bucur- ,,Muzica bizantină are darul de a intra în suflet”.
Preacuviosul Părinte Clement Haralam este un om al bucuriei, al seriozității și discreției, un om care și-a propus să înmulțească seriozitatea și conștiinciozitatea. Unul din darurile deosebite cu care a fost înzestrat de Dumnezeu este cel al dragostei pentru muzica psaltică, dragoste care s-a concretizat prin multele sale compoziții, diortosiri, tonisiri și traduceri, toate oferite iubitorilor acestui gen muzical prin publicarea unor antologii psaltice, a unor slujbe la diferiți sfinți, așezate pe notație bizantină, prin imprimarea unor casete și compact discuri cu diferite grupuri psaltice și nu în ultimul rând, prin publicarea mai multor studii în revistele de specialitate.
În volume colective:
• Dicționarul de muzică bisericească româneacă,(colaborator extern), Basilica, București 2013;
• Cântări din slujba Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, în filada cu Slujba și Acatistul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, (autor colectiv), Trinitas, Iași, 2005;
• Deniile din Postul Mare, Trinitas, 2007 și 2009; Doxologia, 2011, ediție îngrijită de autor colectiv din care face parte;
• Răspunsuri mari la Sfânta Liturghie – Antologie, împreună cu Cezar Florin Cocuz, București, 2015;
• Cântările Sfintei Liturghii – Antologie psaltică după autori români
În revista Acta Musicae Byzantinae:
• Centenarul Schimonahului Nectarie-protopsaltul Sfântului Munte…, Vol. I, nr 1, 1999;
• Slujba Sfintei Icoane Prodromița, compusă de Schimonahul Nectarie din Sfântul Munte Athos, vol.II, nr. 1, aprilie 2000;
• Manuscrise de muzică psaltică în Biblioteca Mănăstirii Toți Sfinții Athonului și Sfinții români – Bucium, vol, III, aprilie 2001;
• Despre Te-re-rem-uri, manuscris din sec. XIX, în revista Acta Muzicae Byzantinae, vol. IV, Iași, mai 2002;
• Slujba, viața și Acatistul Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt – 2 iulie, vol. VIII, mai 2005;
În revista în Byzantion:
• Condițiile unei bune interpretări în muzica bisericească psaltică, în „Byzantion”, Academia de Arte „George Enescu” – Iași, vol. II, Iași, 1996, p. 7, 9;
Slujbe de sfinți :
• a compus: Acatistul Sf. Ioan Iacob, Trinitas, 1993;
• a compus: Slujba Sf. Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, Trinitas;
Compus diferite cântări:
• Tropar la ziua aducerii moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași(13 octombrie, 1996);
• Troparul Sfântul Ștefan cel Mare(2 iulie, 1991);
• Mărimuri și Condac la Cuvioasa Teodora de la Sihla(7 august, 1992);
• Condac la Sfântul Ioan Iacob de la Neamț(5 august, 1993);
• Mărimuri la Sfinții Ierarhi Atanasie și Chiril patriarhii Alexandriei(18 ianuarie, 1986);
• Slavă…la Vecernia Sfântului Ierarh Clement al Anghirei (23 ianuarie, 1995);
• Slavă…la Vecernia Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt(2 iulie, 2005);
• Răspunsuri mari la Sf. Liturghie, glas IV, aranjament după Canonul Floriilor de Dimitrie Suceveanu (1987);
• Raspunsuri mari la Sfânta Liturgie, glas VIII, prelucrare dupa Th. Vasilikos (2010)
A imprimat 24 CD-uri cu muzică psaltică interpretată de corurile aflate sub directa sa -îndrumare în cadrul cărora a fost și interpret:
Corul Psaltirion:
• Cântări bisericești;
• Cântările Învierii Domnului;
• Prohodul Domnului;
• Paraclisul Maicii Domnului;
• Slujba de înmormântare a Arhimandritului Cleopa Ilie (1998);
• Slujba și acatistul Sfinților Apostoli Petru și Pavel;
Corul Anghelos:
• Slujba Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași;
• Ușile Pocăinței;
• Cantări la Schimbarea la Față;
• Slujba Sfântului Ioan Casian;
• Colinde;
• Sluba Sfinților Trei Ierarhi;
• Axioanele Maicii Domnului;
• Axion pe 8 glasuri;
• Slujba Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfant;
• Sfânta Liturghie din timpul săptămănii;
• Viața și slujba Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași – „mult folositoare”;
• Cântările Sfintei Cruci;
• Colinde la Nașterea Domnului, (Antifonic – Corul Cuvioasa Teodora de la Sihla);
• Prohodul Domnului, (Antifonic – Corul Cuvioasa Teodora de la Sihla);
• Cântări calofonice;
• Anghelos în concert, nr. 1;
• Anghelos în concert, nr. 2;
• Paraclisul Maicii Domnului;
A îngrijit publicarea unor manuscrise muzicale:
• Slujba Sfintei Icoane Prodromița compusă de Schimonahul Nectarie Protopsaltul, manuscris sec. XIX, Colecția cântări, nr. 1, Acta Musicae Byzantinae, mai 2002;
• Slujba Sfintei Mucenițe Filoteia, manuscris sec. XX, de Alexandru Gheorghiță, protopsalt la Catedrala mitropolitană din Iași (în volum cu Răspunsuri la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, pe VIII glasuri), Colecția cântări, nr. 2, Acta Musicae Byzantinae, mai 2005;
• Cântări la Vecernie și Utrenie (vol I), de Ierod. Dionisie Marin, Doxologia, Iași, 2012;
• Buchet muzical (vol II), Ierod. Dionisie Marin, Doxologia – 2014;
• Cântări la slujba Sfintei Parascheva de la Iași – Antologie, „Doxologia”, Iași, 2013, având coautor pe Cezar Florin Cocuz. Această Antologie cuprinde: manuscrise din sec. XIX și XX, dar și cântări pe note psaltice compuse de mai mulți autori în cinstea Sfintei Parascheva de la Iași;
De asemenea, a transliterat, diortosit și transcris pe note psaltice cunoscuta lucrare, Idiomelar de Dimitrie Suceveanul și Stihirarul de Nectarie Protopsaltul (total 1200 pagini), lucrări în manuscris ce se află în Biblioteca Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
A organizat și îndrumat coruri de psalți:
• Psaltirion – grup psaltic alcătuit de monahi;
• Anghelos – grup psaltic alcătuit de studenți și elevi;
• Cuvioasa Teodora de la Sihla – grup psaltic alcătuit din studente;
A susținut mai multe concerte de muzică bisericească cu grupuri de psalți, în Franța și Finlanda.
Sub îndrumarea Preacuviosului Părinte Clement Haralam, actualul Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, psalții de aici: Arhidiaconul Constantin Hurjui; Arhidiaconul Ciprian – Silviu Matei; Diaconul Răzvan Ciubotariu; Diaconul Adrian Stolnicu; Diaconul Alexandru Copceag; Diaconul Iulian Mareș; Gabriel Rădășanu – lambadarul Catedralei Patriarhale; Alexandru Cantoriu – psalt al Catedralei Patriarhale; Daniel Dimitrie Tămăslicaru – psalt al Catedralei Patriarhale, Nicolae George Tache– psalt al Catedralei Patriarhale, încearcă să continue și să promoveze fondul muzical bizantin autentic, lăsat moștenire de predecesori, care împreună cu iconografia, păstrează nealterat peste veacuri, tezaurul eclezial, promovând adevărata tradiție a Bisericii Ortodoxe.
După modelul grupării psalților în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, astăzi cele două grupe de cântăreți participă alternativ la săvârșirea cântării liturgice (de obicei sâmbătă seara), o grupă fiind condusă de protopsaltul Mihail Bucă, în strana dreaptă, iar celaltă, de lambadarul Gabriel Rădășanu, strana stângă. Acest tip de grupare a psalților în două cete ne duce cu gândul la vechile slujbe bizantine ce se oficiau, atât în bisericile din Constantinopol cât și în Sfântul Munte Athos, de unde monahii români au învățat rânduiala liturgică și muzica psaltică. Un lucru inedit îl constutuie transmiterea slujbelor în direct de la Catedrala Patriarhală din București de către postul TV TRINITAS și de Radio TRINITAS, ambele înfiițate de Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Prin intemediul acestor două posturi media, slujbele zilnice săvârșite la Catedrala Patriarhală, pot ajunge în casele și sufletele oamenilor, bucurând pe cei bolnavi și bătrâni, pe cei aflați în călătorie sau pe cei din diaspora. Această nouă situație impune cântăreților Catedralei o sporită atenție și profesionalism în executarea cântărilor bisericești, fără a fi neglijat fondul lor spritual. Unul din lucrurile benefice create de acest post TV, pe lângă vădita misiune pastorală este și promovarea muzicii psaltice tradiționale și autentice românești, întrucât mare parte din cântările care se cântă zilnic la strană sunt compuse sau exighisite și diortosite de autori români precum: Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Amfilohie Iordănescu, Ioan și Manuil Zmeu, Ștefanache Popescu, Nicolae Severeanu, I. Popescu-Pasărea etc.
Arhidiaconul Mihail Bucă
O renaștere a cântului psaltic tradițional de sorginte bizantină, așa cum era el interpretat odinioară de vestiții protopsalți ai acestei urbe, s-a concretizat prin venirea la Catedrala Patriarhală a protopsaltului Mihail Bucă – „Buchet”.
Acesta s-a născut la data de 27 septembrie 1975 în București. După terminarea studiilor gimnaziale, urmează cursurile școlii de cântăreți bisericești în cadrul Seminarului Teologic Liceal Ortodox București între anii 1994-1997 după care frecventează Grupul Școlar George Călinescu din același oraș, între anii 1998-2001. Anii 2001-2005 îl găsesc pe protopsaltul catedralei ca student al facultății de Teologie Ortodoxă Sfânta Muceniță Filofteia – Pitești, iar mai apoi ca și masterand în cadrul aceleiași facultăți.
Anul 1997 reprezintă pentru Mihail Bucă începutul carierei de protopsalt la Catedrala Patriarhală, funcție pe care o ocupă și astăzi. Vorbind despre aspirațiile sale în acestă funcție, acesta marturisește faptul că:
„ …de când m-am angajat la strana Catedralei Patriarhale nu am avut în vedere decât aducerea în atenție și promovarea valorilor spirituale ale Orodoxiei pe care le-am trăit, atât cât puteam trăi și simți la acea vârstă tânără a vieții mele, valori care în timp au căpătat o frumoasă și autentică trăire prin readucerea în prim plan a acestei muzici pierdute la vremea aceea, muzică ce se cânta răzleț, doar prim mănăstirile mai mari sau mai mici ale patriei străbune”.
Aducerea acestui proaspăt absolvent al școlii de cântăreți bisericești în strana Catedralei Patriarhale, s-a făcut prin grija episcopului Teodosie Snagoveanul, astăzi arhiepiscopul Tomisului, în timpul marelui eclesiarh al Catedralei, Arhimadritul Rafael Ghiță. Imediat după instalarea lui în funcția de protopsalt, Mihail Bucă a început munca pentru revigorarea stranei Catedralei Patriarhale. În acei ani cântarea se făcea antifonic, în strana dreaptă fiind Sersea Ionel, iar în cea stângă Vasile Ioana, actualmente preot paroh al bisericii Sfântul Nicolae -„Dintr-o zi”.
În tot acest timp, slujind stranei patriarhiei, „sărace din punct de vedere muzical și spun sărace, deoarece cântarea era una simplă, cântată de câteva persoane care cunoșteau cât de cât cântarea psaltică”, Mihail Bucă a încercat și reușit să strângă pe lângă el iubitori de muzică psaltică pe care fie i-a format și desăvârșit în tainele muzichiei, fie i-a făcut buni cunoscători ai notației psaltice și, totodată, promovatori, la rându-le, a acestei muzici. Parte din cei care au învățat sau au cântat împreună cu Mihai Bucă, de-a lungul timpului au fost angajați ai acestei strane. Între aceștia amintim pe:
Ionel Alexandru Sersea – a fost psalt al Catedralei între anii 1990-2000. Actualmente este psalt al Bisericii Sfântul Nicolae – Polizu precum și al Mănăstirii Cernica.
Pr. Stroe Mihai, psalt al Catedralei în perioada februarie 1997- decembrie 1999. Slujirea preoțească o împlinește la Biserica Sfantul Vasile – Ploiești, iar pentru meritele deosebite în plan pastoral – misionar, social – filantropic și cultural – educațional, parintele Stroe a fost ales protoiereu al Protoieriei Ploiești Sud.
Pr. Vasile Ioana – a fost psalt al Catedralei Patriarhale, apoi hirotonit diacon și hirotesit arhidacon al vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist. În prezent este preot paroh al Bisericii sfantul Nicolae – Dintr’o zi – București.
Pr. Iulian Agache, a activat ca psalt lambadar între anii 1997-1998, după care a plecat în Grecia unde a aprofundat muzica psaltică sub supravegherea marilor protopsalți de acolo: Athanasios Karamani, Kostas Zopa, Hari Daravanoglu, Theodoros Vasilikos etc. În prezent este preot în Arhiepiscopia Cretei.
Pr. Traian Ioan Diaconu, psalt al Catedralei Patriarhale între anii 1997-2003, arhidiaconul Catedralei Patriarhale între anii 2007 – 2014, în prezent preot al parohiei Miron Patriarhul din București.
Diac. Adrian Georgescu, psalt al Catedralei Patriarhale între anii 1997-2003 și 2004-2007. El este primul ucenic al protopsaltului Mihail, fiindu-i alături încă din 1997. A compus o variantă prescurtată a imnului Ziua Învierii pe glasul al II-lea, compoziție ce s-a cântat o perioadă în altarul Catedralei, la momentul utreniei de Duminică dimineața. În anul 2007 a fost hirotonit diacon pe seama aceleiași Catedrale. În prezent este diaconul mitropolitului Pavlo din Drama.
Arhimandritul Chiril Lovin, psalt al Catedralei între anii 2000-2003. În prezent este preot slujitor al Mănăstirii Antim.
Pr. Narcis Mihail Ursuleasa, a activat ca psalt între anii 2001-2008 după care a fost hirotonit diacon pe seama aceleeași Catedrale. Din 2012 este hirotonit preot al parohiei Nașterea Maicii Domnului–Dudu II din Cartierul Militari Residence.
Pr. Cristian Todireanu, psalt și mai apoi diacon al Catedralei. Părintele Todireanu a îmbogățit și înfrumusețat prin activitatea sa repertoriul muzical bizantin cu însemnate slujbe, așezate pe notație psaltică. Timbrul său vocal baritonal precum și stilul simplu, clar și cursiv de interpretare a imnurilor bizantine, au făcut ca acesta să se diferențieze față de ceilalți psalți. Dragostea pentru muzica bizantină se reflectă și în activitatea sa compozițională, imnurile compuse sau transcrise de el oglindesc și dau mărturie despre acest lucru. Dintre acestea amintim:
Vecernia Sf. Ierarh Iosif de la Partoș, imprimată ulterior de către grupul Tronos pe CD audio
Canonul Sfântului Grigorie Decapolitul
Canonul Sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabi, imprimat și acesta pe CD audio
Slujba Sfântului Gheorghe de la Cernica
Slujba Sfintei mucenițe Agata
Stihiri la slujba Sfinților Cosma si Damian
Stihiri la Doamne Strigat-am din slujba Sfântului Grigorie Dialogul, episcopul Romei
Stihiri, Slava la Doamne Strigat-am și Troparul Sfinților Împărați Constantin și Elena
Troparul Sfântului Neagoe Basarab
Tropar și Condac la Sfântul Ierarh, Luca al Crimeei
Vecernia Sfântului Stelian
Stihiri la Doamne strigat-am din slujba Sfântului Dimitrie Basarabov
Canonul Sfântului Dimitrie Basarabov
Canonul Sfântului Grigorie Decapolitul
Slujba Tuturor Sfinților Români
Utrenia Sfântului Iosif de la Partoș
Cântări la vecernia Sfântului Iosif de la Partoș
Imn Patriarhal
Slujba Sfinților Cosma și Damian
Psalmul 135
Raspunsurile Mari glas I eptafon
Slujba Sfântului Atanasie Patelarie
Răspunsurile Mari, glas V
Canon de rugăciune către Îngerul păzitor
Paraclisul Maicii Domnului
Antifonul al doilea în stil athonit
Irmoase glas IV
Luminanda Învierii argon, alcătuită după Heruvicul lui Grigorie Protopsaltul
Cântări la Taina Botezului
Stihirile Litiei la Slujba Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, glasurile I și II
Slava…, Si acum…, după Polieleu, glas I
Troparele de umilința, glas II
Diac. Nicolae Florian, psalt între anii 2002-2009, în prezent este preot II al Parohiei Domneștii de Jos, Protoieria Ilfov Sud.
Pr. Grigorie Moraru, psalt al Catedralei Patriarhale între anii 2003-2008 , iar din anul 2008, diacon al aceleiași Catedrale. Din anul 2011 este hirotonit preot pe seama parohiei Tunari.
Pr. Cristian Alexandru – datorită multitudinii creațiilor psaltice prin care s-a remarcat și care cred că îl vor plasa, în anii ce urmează, printre compozitorii de seamă ai secolului XXI, voi evoca în câteva rânduri personalitatea și strădania muzicală a acestui tânăr psalt și compozitor de cânt autentic bizantin.
Părintele Cristian Alexandru s-a născut în iarna anului 1986, în data de 30 decembrie, în localitatea Buzău. Între anii 1993–1997 a urmat Școala Generală cu clasele I–VIII Teodor Pallady din același oraș. În decursul primului an de liceu, se hotărăște să susțină examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Sf. Ioan Valahul din Giurgiu, fapt pentru care, se pregătește intens. În același timp, nu neglijează studiul psaltichiei. În anul 2002, în urma susținerii examenului de admitere, Cristian Alexandru devine elev seminarist, la instituția teologică mai sus amintită. La acest seminar, aprofundează studiul psaltichiei, în cadrul orelor de muzică psaltică, cu cel dintâi profesor al său, Pr. Prof. Constantin Dumitrescu, căruia, după mărturia sa, îi va purta o veșnică recunoștință. Paralel, învață și muzica liniară cu Prof. Maria Băiatu, în scurt timp devenind dirijor al Coralei Seminarului. Tot în această perioadă își descoperă pasiunea pentru compoziția psaltică. Compune diferite imnuri, pe care mai apoi le intrerpretează cu părinții profesori și cu colegii săi. Începând cu anul IV de studiu, Pr. Cristian își petrece vacanțele de studii în București, la Mănăstirea Radu–Vodă, cu binecuvântarea și sub oblăduirea Preasfințitului Părinte Varsanufie Prahoveanul, actualmente Arhiepiscopul Râmnicului, frecventând slujbele oficiate atât în biserica mănăstirii, cât și pe cele săvârșite la Catedrala Patriarhală, unde îi cunoaște pe psalții de aici, în frunte cu Arhid. Protopsalt Mihail Bucă. Tot la Catedrală este remarcat de Marele Eclesiarh din aceea perioadă, Preacuviosul Arhimandrit Antim David. Odată cu venirea sa în București, la propunerea arhid. Mihail, Pr. Cristian Alexandru devine psalt al Catedralei Patriarhale, în luna octombrie a anului 2007. Aici descoperă duhul de înoire și revigorare al muzicii bizantine, prin interpretarea cântărilor psaltice într-un stil propriu Catedralei Patriarhale. Compune o serie de cântări pe care mai apoi le interprează împreună cu ceilalți psalți, intrerpreți de excepție ai muzicii bizantine. În anul 2008, în luna decembrie, Cristian a fost hirotonit diacon la Catedrala Patriarhală, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de către Preasfințitul Părinte Ciprian Câmpineanul, actualmente Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, la propunerea Preacuviosului Arhimandrit Timotei Aioanei, Marele Eclesiarh al Catedrelei, actualmente Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Din anul 2009, diaconul Cristian Alexandru este membru în Grupul psaltic Stavropoleos din București, iar din 2010 slujește la biserica Boteanu–Ienii, Protoieria I Capitală. În anul 2010 este transferat la biserica Schitul Boteanu Ienei. În anul 2014 a fost hirotonit preot pe seama Bisericii Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din localitatea Afumati unde activează și astăzi. Marea sa pasiune rămâne compoziția psaltică. dintre cântările așezate pe note de diac. Cristian Alexandru amintim:
Slujba Sf. Ioan Rusul (integral)
Vecernia Sfântului Ierarh Markos Evghenicos
Slujba Sfintei Mucenițe Lucia; slujbă imprimată în luna decembrie 2012, prin grija și cheltuiala parohiei ortodoxe românești Sfânta Muceniță Lucia din Veneția, Italia
Slujba Sfântului Cuvios Ioan Casian (selecții)
Slujba Sfinților Cosma și Damian din Arabia, imprimată în luna octombrie a anului 2013
Vecernia Sfântului Mucenic Nestor
Litia Praznicului Înălțării Domnului, la care se adaugă numeroase alte piese; parte din ele se regăsesc pe Blogul Psalților Catedralei Patriarhale
Troparul Sfântului Ierarh Grigorie de Nyssa, glas I și II
Troparele Sfinților: Epictet și Astion, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Gheorghe, Nicolae Planas, Artemie
Axioane Duminicale și Praznicare în număr de 45
Heruvice în număr de 41
Răspunsuri liturgice
Chinonice
Patru canoane
Cântări la Învierea Domnului
Cântări în Postul Mare
Cântări la Sfânta Liturghie: Tatăl Nostru, glas 7, Fericirile în stil athonit, glas 8, Antifoanele, glas 3
Trei Irmoase Calofonice
Cântări la Slujba Prohodirii
Daniel Corduș palt al Catedralei între anii 2007-2011. În prezent este psalt al Bisericii Sfinții Împărați-Parcul Călărași din Bucuresti.
Marius-Stelian Militaru a fost psalt la strana Catedralei între anii 2007-2008. Fondator și dirijor al grupului psaltic Evloghia alături de care a susținut numeroase concerte în țară și străinătate, a imprimat CD-uri și a participat la numeroase activități culturale și filantropice. În luna iunie din anul 2014 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Bărbătescu Vechi din București.
Pr. Siluan Eloi a fost psalt al catedralei între anii 2009 – 2012. A fost hirotonit diacon al aceleiași catedrale în anul 2012, iar in anul 2014 a fost hirotesit arhidiacon. De asemenea, Pr. Siluan a fost dirijor asociat al coralei „Nicolae Lungu” a Catedralei Patriarhale și dirijor al coralei „Ars Carminis”. În anul 2016 a fost hirotonit preot pentru comunitatea română di orașu Lyon – Franța.
Pr. Soponaru Marius, psalt al catedralei între anii 2011 – 2014. În prezent este preot în localitatea …… din județul Alba .
Diac. Prelipceanu Ilie, psalt al Catedralei între anii 2011-2012. Actualmente slujește ca diacon al Catedralei Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Constanța.
Andrei Stratulat a fost psalt al catedralei între anii 2015 – 2017. În prezent este psalt al Manăstirii bucureștene „Schitul Darvari”.
Dragostea pentru muzica psaltică a reunit de-a lungul timpului mai mulți tineri talentați care, îndrumați de Mihail Bucă, și-au pus tot talentul și priceperea în slujba muzicii psaltice și a Bisericii lui Hristos. Așadar, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și munca Pr. Arhid. Mihail Bucă, putem spune că s-a creeat o școală teologică a duhului muzical-bisericesc, unde tinerii studenți sau elevi ai seminariilor teologice au posibilitatea de a forma noi oaze ale muzicii, în parohiile în care vor cânta sau sluji peste ani. Din aceste motive el a pus bazele unui grup format din zece membrii, cu care a început să susțină diferite concerte sau să participe la diferite slujbe solemne ale Catedralei Patriarhale. De acum vecerniile (mai ales cele de sâmbăta seara), sunt cunoscute din ce în ce mai mult pentru frumusețea și fastul lor și, nu în ultimul rând, pentru numărul din ce în ce mai mare al tinerilor care vin la strană spre a se desăvârși în ccunoașterea și interpretarea muzicii bizantine.
În timp, grupul de psalți al Catedralei a format corul Tronos, nume dat de însuși Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și aceasta datorită faptului că acest grup înfrumusețează, prin cântări înălțătoare, slujbele oficiate de Preafericirea Sa, întocmai precum odinioară în Bizanț, psalții Catedralei Sfânta Sofia însoțeau Patriarhul Constantinopolului, cântându-i diferite polihronii și alte cântări bizantine. Datorită susținerii și aprecierii actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, grupul Tronos a crescut numeric în ultimul timp, adăugând noi și noi membrii, fiind în același timp unul dintre cele mai cunoscute grupuri de muzică bizantină din România.
Din activitatea muzicală desfășurată de actualul protopsalt al Catedralei, diac. Mihai Bucă-Buchet, notăm:
a. Creații muzicale proprii:
Câți în Hristos, glas. I;
Răspunsurile mari, gls. V tetrafon (după metoda axionului lui Ștefanache Popescu);
Răspunsurile mari, glas I, adaptate de Mihail Bucă, după cele ale lui Mihail Hagiatanasios;
Hristos a înviat, gls. I papadic;
La râul Babilonului, gls. V ternar;
Fericirile, gls. V ternar;
b.Traduceri și prelucrări:
Psalmii 65 și 94, din Psaltirionul Mănăstirii Simonos Petras, Athos;
Ectenia mare, gls. VIII;
Raspunsurile Mari, gls.VIII de Theodoros Vasilikos;
Heruvicul, glas I din Buchetul Muzical Athonit;
Axionul Vrednică ești cu adevărat…, glas VI de Athanasios Karamanis;
Irmos Calofonic Urechi au…., manuscris al Bibliotecii din Atena, fondul Sfântului Mormânt, fila 704, traducerea și adaptare, glasul I argo-sindomo, după Balasie Preotul și nomofilaxul, sec. XVII.
c. Imprimări ale Grupului Tronos:
Cântări la Slujba Sfântului Nicolae (casetă audio, 2001). Această casetă reprezintă o înregistrare solo a protopsaltului Mihail Bucă, interpretarea cântărilor și melosul lor trezind în sufletele ascultătorilor amintirea vechilor moduri de interpretare ale acestui gen muzical.
Vecernia Învierii glasului I (2003);
Cântări la Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabi (2005);
Colinde (2005);
Slujba Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian (iunie 2007);
Concert în Sâmbăta lui Lazăr (martie 2010);
Prohodul Domnului (aprilie 2010);
Paraclisul Maicii Domnului (bilingv, română și arabă) (2010);
d. Grupul Tronos condus de protopsaltul Catedralei Patriarhale, în calitate de dirijor și coordonator, a participat la mai multe evenimente culturale, concerte și evenimente filantropice dintre care amintim:
În România:
Oradea (nov. 2001, dec. 2002), Arad (2006), București, Sala Radio (aprile 2002, dec. 2007), Ateneul Român (mart. 2006, 2007), Concert la Palatul Patriarhiei cu înalta participare a protopsaltului grec Theodoros Vasilokos (mai 2010) etc.
În străinătate:
Treviso (2005), Atena (oct. 2006), Roma (apr. 2007), Barcelona (dec. 2007), Catania (febr. 2008, 2009), Lucca (mai 2008), Ladispoli (nov. 2008)
e. Mihail Bucă a avut colaborări și cu alte grupuri psaltice, atât din țară cât și din stăinătate:
Grupul psaltic Stavropoleos
Grupul de muzică instrumentală veche Anton Pann
Ansamblul Arhaeus
Grupul Maestoras Psaltic Tehnics din Atena
Așadar, după cum însuși Mihail Bucă mărturisește, „muzica psaltică redevine, prin frumusețea ei, ceea ce a reprezentat odinioară pentru cultul Bisericii”. Prin adevărata școală muzical-bisericească pe care o creează în jurul lui, la strana Catedralei, tinerii studenți sau elevi ai seminariilor teologice deprind muzica psaltică autentică și o duc mai departe în parohiile în care vor cânta sau vor sluji peste ani.
fotografii cu grupul tronos si partituri
fotografii cu tronos si preafericitul parinte patriarh
Capitolul III
Dirijori de cor la Catedrala Patriarhală
Scurte precizări despre apariția muzicii corale in Biserica ortodoxă română
După multele secole în care muzica monodică (psaltică) a fost cea care a împodobit și a înfrumusețat slujbele sfintelor Biserici ortodoxe românești, iată că începând cu secolul al XIX-lea, asistăm la o schimbare decisivă în plan muzical, prin apariția unui fenomen unic și nou: cântarea corală armonico-polifonică. De remarcat este faptul că, „această muzică polifonică a intrat în țara noastră pe ușa Sfintei Biserici, primele încercări corale fiind de sorginte bisericească.”
Unii muzicologi consideră că începuturile cântării corale ar fi fost la Mănăstirea Neamț, între anii 1782-1860, în timpul starețului Paisie Velicikovschi, când călugării de origine rusească aduși de el, ar fi cântat pe mai mute voci. Însă istoria pomenește și faptul că primele încercări corale ar fi fost la biserica Sfântul Antonie – Curtea Veche, unde Arhimadritul Visarion de Silistra, bun cunoscător al limbii române și al notației pe portativ, la cererea Domnitorului Alexandru Ghica, va alcătui primul cor din Capitală, în anul 1836, cor ce se va numi: Corul Cântăreților Ștabului Oștirii.
Arhimandrit Visarion de Silistra
La 1 aprilie 1845 Arhimadritul Visarion de Silistra va fi numit director al Așezământului corpului de cântăreți, în scopul „îmbunătățirii cântării bisericești prin cântarea în armonie”. Acesta era un cor bărbătesc, format din ostași dintre care amintim câteva nume prezente în lista de aprobare de la 1 aprilie 1845: Grigorie Dumitrescu, Simon Ionascu, Ioniță Anton, Ștefan Găman, Grigorie Manciu etc. Deși funcționa la biserica Sfântul Anton – Curtea Veche, credem, potrivit părerii Pr. Prof. Stelian Ionașcu, că acest ansamblu coral alcătuit și instruit de Arhimandritul Visarion, ar fi fost solicitat să cânte și la Catedrala Mitropolitană din București, în duminici și în sărbători.
Corul Stabului Oștirii se desfințează din ordinul domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu, continându-și activitatea sub numele Așezământul Horal. Notele originale, după care Arhim. Visarion a lucrat în instruirea corului, nu se mai păstrează, găsim însă ulterior o Colecție de cântări pentru una sau mai multe voci aranjate și compuse de acesta, colecție ce cuprinde următoarele compoziții: Doxologie, 10 Trio (cântări liturgice acompaniate de pian) și Concertul XIII (Cu glasul meu către Domnul am strigat). Despre acest arhimandrit, unii muzicologi (ex. Stela Sava), consideră că ar fi fost primul care a așezat muzica corală religioasă pe cuvinte românești.
Activitatea lui Visarion în Țara Românească continuă până la 1865, când tipărește Canonicele îndatoriri ale preoților, o prelucrare din limba slovonă a unui fel de regulament canonic pentru clerici, făcut la cererea Mitropolitului și alcătuit după plecarea de la biserica Curtea Veche.
Athanasie Tănase Verzeanu
O altă etapă în istoricul coralei de la Catedrala Mitropolitană este cea legată de numele profesorului Atanasie Tănase Verzeanu. Acesta s-a născut la data de 8 septembrie 1846 în orașul Ploiești. După absolvirea cursurilor școlii primare din orașul natal, acesta s-a înscris la Seminarul Central din București (1860-1865), continuând studiile în cadrul Conservatorului, unde a avut ca profesori pe renumiții compozitori: Ioan Cartu, Eduard Wachmann, Joseph Sulzer, etc.
Timp de un an (1867-1868), Athanasie Verzeanu ocupă rând pe rând o serie de funcții: secretar al Conservatorului, caligraf la Arhivele Statului din București (1868-1872), violoncelist al Filarmonicii din același oraș (1868-1870), dirijorul corului Bisericii „Sfântul Dimitrie Nou” (1869-1872) și nu în ultimul rând, dirijorul corului ceremonial al Catedralei Mitropolitane din București (1872-1878). După acest an, dirijorul Catedralei Mitropolitane, din motive personale se retrage în orașul său de obârșie, Ploiești, loc unde preia corul ceremonial al acestei urbe pe care îl conduce până în anul 1901. Începând cu acest ultim an, după pensionare, Athanasie Verzeanu, în urma unei solicitări venite din partea Mănăstirii Sinaia, va prelua corul acestui locaș monahal, înlocuindu-l pe Thoma Iliescu († 14 noiembrie 1903). Se pare că prin intervențiile făcute prin intermediul lui Nifon Popescu, starețul acestei mănăstiri, pe la anul 1904, Verzeanu cerea eforiei orașului Sinaia un fond monetar pentru cor, precizând că este profesor de muzică absolvent de Conservator și că deține o experiență dirijorală de 30 de ani. Acesta a stat la pupitrul dirijoral al acestui cor până în anul morții sale, 5 mai 1914.
Dintre creațiile sale muzicale enumerăm:
Cântul și salutul școlarilor, 1885;
Iarna, compoziție pentru două voci, 1885;
Ștefan cel Mare, pentru sopran și cor, 1898;
Trei imnuri liturgice, din păcate pierdute.
A tipărit:
Principii elementare de muzică pentru folosul claselor secundare de ambele sexe, București, 1887;
Studii melodice, București, 1888.
Profesorul Nicolae Bănulescu
S-a născut la anul 1847 într-o familie de negustori bucureșteni. Studiile le face în București, orașul său natal. Mânat de dragostea și talentul pentru muzică, se regăsește printre primii absolvenți ai Conservatorului de Muzică din București (după ce studiase în paralel și muzica psaltică), ca elev al lui Eduard Wachmann la armonie și compoziție, iar mai apoi, datorită calităților sale de tenor lejer, se înscrie printre elevii lui G. Stephănescu, la bel-canto. După terminarea acestor studii, este angajat ca dirijor al corului de la biserica Sfântul Gheorghe, iar mai apoi ca și conducător al coralei Catedralei Mitropolitane, prin recomandarea făcută de Ed. Wachmann, începând cu data de 10 noiembrie 1876. Rămâne în istoria Catedralei Patriarhale, Litughia Sfântului Ioan Gură de Aur în DO major, compusă de George M. Stephănescu, dedicată Mitropolitului Primat de atunci, Ghenadie Petrescu, executată sub bagheta dirijorală a lui Nicolae Bănulescu. La această liturghie, compusă pentru trei voci bărbătești, a asistat însuși Mitropolitul Primat Ghenadie Petrescu, în interpretarea ei dându-și concursul: Nicolae Bănulescu – dirijor al Corului Mitropolitan, C. Cairetti – dirijorul corului de la biserica Crețulescu, T. Popesu – conducătorul corului de la biserica Mihai Vodă; A. Eliad, J. Nicolescu și J. Georgescu – de la corul bisericii Domnița Bălașa; M. Tănăsescu și J. Petrișor – de la corul bisericii Crețulescu; Chirculescu, A. Roșcan și J. Calotescu – de la corul Sfintei Mitropolii.
Nicolae Bănulescu a fost profesor în cardul școlii normale, precum și la Școala gimnazială Șincai unde, alături de Gh. Brătianu, luptă pentru introducerea cântării armonice în școlile secundare.
Potrivit părerii profesorului M. Poslușnicu, N. Bănulescu ar fi compus o litughie pentru trei voci egale, un heruvic în DO major și DO minor, Imnul Șincai și alte piese corale cu un caracter didactic. La 1 iunie 1904, Nicolae Bănulescu se stinge din viață, lăsând în urma sa câteva piese reprezentative pentru începutul muzicii corale românești.
Ioan Bunescu
Ioan Bunescu a văzut lumina zilei la data de 17 septembrie 1852 în comuna Crăciunelu de Jos-Radomirești, județul Olt. Urmează cursurile Seminarului de la Curtea de Argeș, unde învață și muzica psaltică, având-l ca profesor pe Gheorghe Claru (1867-1890), autor al mai multor cântări psaltice. Îndrăgostit de muzica bizantină, tânărul Ioan scrie, cu caractere chirilice și latine, un manuscris ce cuprinde diferite cântări bizantine. În deschiderea manuscrisului său, la p. 1 este notat: „Am început în anul 1868 februarie în 25 a scrie în această carte, eu subsemnatul fiind pe clasa III-a seminarială având profesor pe D. G. Claru. Ione Bunescu. Început cu Dumnezeu al Prosomiilor / traduse de Dl. D. Dimitrie Suceveanu protopsalt Sf. Mitropolii din Iași”.
Manuscrisul cuprinde:
Prosomii (podobii) ale lui Dimitrie Suceveanu: Glas I: Ceea ce ești bucuria, p. 1; Prealăudaților mucenici, p. 2; O, preaslăvităminune, p. 3; Glas II: Casa Efratului, p. 3; Când de pre lemn, p. 4; Glas III: Mare este puterea mucenicilor, p. 5; În chipul crucii Moisi în munte, p. 5; Laudă de seară, p. 6; Glas IV: Ca pre un viteaz, p. 7; Dat-ai semn, p. 8; Cela ce ești chemat de sus, p. 9; Aș vrea cu lacrimi, p. 10; Glas V: Doamne păcătuind, p. 11; Bucură-te cămară, p. 11; Glas VI: Toată nădejdea puindu-și în ceruri, p.13; Îngereștile puteri mergeți înainte, p. 14; alta de D. Suceveanu p. 14; A treia zi ai înviat, p. 15; Glas VII: Nu ne mai lipsim de pomul vieții, p. 16; Glas VIII: O, preaslăvită minune p. 16; Ce vă vom numi pre voi sfinților p. 17; În raiul cel din Eden. La p. 19 apare un ornament final în formă de cupă cu textul: „Finele Prosomiilor (Podobiilor). Februarie 28. 1868. Bunescu Ionne. Clasa 3. Is Hr Ni Ka – Satu Radomirești.” (caractere chirilice), iar la p. 20: „Ioanu Bunescu clasa IV 1869. scrisă de a mea mână” (caractere grecești, chirilice și latine).
Stihiri și slave: p. 21: „Deosebite stihiri și slave. În 19 iunie stihirile de la vecernie” (caractere chirilice), la inițială: „Anul 1868 marțiu 27. Ionne Bunescu” (caractere chirilice). Stihirile de la Vecernia Sfinților Apostoli, gl. II; Cu ce cununi de laudă, p. 21; Cu ce frumseți, p. 23 (la rândul opt lipsește fragmentul scris la p. 20); Cu ce cântări, p. 24; Slava glas. IV: Cu întrebarea cea de trei ori, p. 26;
Polieleu stihuri alese glas I: Robii Domnului, p. 28; Fericit bărbatul, gl. VIII, „Însă numnai stihirile cela alese precum se obișnuesc a se cânta îndeobște.” (caractere chirilice), p. 31; Polieleu stihuri alese gl. IV: Robii Domnului, p. 36; Polieleu Robii Domnului, stihuri alese gl. III, de Manoil Nicolaul, psaltul de Huși, p. 38;
Triadicalele, de Manoil Nicolaul, protopsaltul Sfintei Episcopii de Huși, gl. II: Cuvine-se cu adevărat a lăuda pre Treimea, p. 39; Cuvine-se cu adevărat a Te mări pre Tine, p. 40; Să lăudăm toți cum se cuvine, p. 41; Pre care o laudă toți pământenii, p. 42; Dumnezeiască începătorie peste heruvimi, p. 42; Tatălui celui fără început, p. 43; Fulgerile Tale cele cu raze, p. 44; De carele se spăimântează, p. 45; Slavă… Părinte atotțiitorule, p. 46; Și acum… Din morți văzând pre Fiul tău, p. 47; Cuvine-se, p. 48;
Polieleu – stihurile de la strana mică, de Manoil Nicolau, gl. III: Cei ce stați în casa Domnului, p. 50 (sfârșitul se pune și la p. 38);
Evloghitarele de duminică (Binecuvântările Învierii), gl. V, p. 53; p. 58: „Fine. 1868” (caractere chirilice). „Aceste faceri sunt auzite și puse pe note de sub-semnatul ellev de Classa IV Argeșu. Ion Bunescu” (creion, caractere latine); „Sub semnatul fiind elev cu Dumneavoastră pe clasa IV-a în Seminariul Eparhiei Argeșu, și fiindu-mi cei mai de aproape, spre memorie m-am sub notificatu. 1869, iunie 27. / Fl. Lungulescu” (caractere latine) – ștampilă cu o coroană și inițialele I. B. (caractere latine).
„Polieleu al lui Grigorie Protopsaltul tradus de Dl. slugeru Dimitrie Suceveanu lampadar Sf. Mitropolii din Iași" (caractere chirilice) – Robii Domnului – stihuri alese, gl. III, p. 59; Fericit bărbatul, gl. VIII, p. 62; La râul Babilonului, de Hurmuz, gl. III, p. 66; Cuvânt bun, de Hurmuz Hartofilax, gl. IV, p. 72;
Alte creații muzicale: Binecuvântările Învierii, pe mare, de D. Suceveanu, gl. V, p. 86; Sfinte Dumnezeule, pe gl. I și VIII, de Claru Gheorghie, p. 93; Vino din Liban mireasă, gl. VIII, p. 94 ; gl. I, p. 95; Sfinte Dumnezeule, la Sâmbăta morților, gl. VII, p. 96; „Deci irmosul și canoanele pe rând dupe tipicu. / La peasna a 9- ua/ Ceea ce ești mai cinstită pe glasuri”: gl. I, p. 97 ; gl. II, p. 98 ; gl. III, p. 98 ; gl. IV, p. 99 ; gl. V, p.100 ; gl. VI, p.101 ; gl. VII, p.102 ; gl. VIII, p.103. La inițială: „Ionne Bunescu. Anul 1868 Crăciunei de Jos” (caractere chirilice); p. 103: „Fine” (caractere chirilice); p. 103v: „În puterea amiciției și spre memorie amicală amicului meu Bunescu Ione m-am sub-semnat și eu fiind pe cl. IV- a în Seminariu / Hpopescu Mediocru 1868 / sep. 7 / Când am priimit / Testimoniile” (caractere latine); „I. Bunescu elev Classa IV-tra” (caractere latine); ștampilă vultur „Papiliami Ionn” (caractere latine); „Suveniru Haralambie Popescu / ot Comuna Bradu de Geosu” (caractere latine). Pe forzațul fix posterior apare indicația: „Legată această carte prin / Stephan Popescu din Bălănești / ce-i zice și Turmacu” (creion, caractere latine).
Cunoștințele în materie de muzică le-a aprofundat în cadrul Conservatorului din București, avându-i ca profesori pe Ioan Kart și Eduard Wachmann. După absolvirea Consevatorului a ocupat succesiv funcția de dirijor al corului bisericii Sărindar, al corului de la Catedrala Mitropolitană și al celui de la biserica Zlătari (1884-1885). Pr. Prof. Stelian Ionașcu spune într-un articol, publicat pe site-ul coralei Nicolae Lungu, că Ioan Bunescu, atașându-se mai mult de activitatea dirijorală de la biserica Sărindar, a înaintat o cerere mitropolitului prin care solicita să fie transferat înapoi la Sărindar, motivând starea de sănătate și solicitările multiple de la Mitropolie, prin cuvintele:
„Profund recunoscător pentru înalta încredere ce mi-ați acordat încredințându-mi dirigența corului Mitropolitan, cad cu cea mai umilită smerenie înaintea I.P.S.V de a fi transferat la locul meu de la Biserica Sărindar, actualmente atașat la Biserica Zlătari, post ce l-am obținut prin concurs de sunt acum încă treisprezece ani. Pe de altă parte, starea sănătății fiindu-mi foarte degradată, iar pe de alta, greaua însărcinare ce mi s-a impus, mă face a solicita această transferare la vechiul meu loc, unde cu mai puține sarcini aș putea sa-mi îndeplinesc cu mai multă exactitate îndatoririle mele…”. Răspunsul Mitropolitului a fost următorul: „a se acorda cererea, iar în locul de diriginte al corului ceremonial se va numi Dl. Bănulescu, care pînă în prezent a ocupat locul de diriginte la Slătari”
Opera muzicală
Liturghia Sf. Ioan Gură-de Aur, opus 1 (1884), București;
Peste hotare (1884), pentru voce (cor la unison) și pian, în „Doina” nr. 25, București, 15 septembrie 1884;
Hymnurile Sântei Liturghii a lui Ioan Gură de Aur, opus 2 (1885), în „Repertoriu choral religios…”, București, tipolitografiat Dor. P. Cucu, 1886;
Unule născut, pentru cor mixt;
Veniți să ne închinăm, imn, pentru cor mixt;
Heruvicul în La major, pentru cor mixt;
Axionul în Fa major, pentru cor mixt;
Lăudați pre Domnul, concert, pentru cor mixt, în Repertoriul choral religios…, București, tipolitografiat Dor. P. Cucu, 1886;
Irmosul învierii, pentru cor mixt;
Haiducul (1903), pentru cor mixt, versuri populare;
Câți în Hristos, în Repertoriu coral de Nicu Moldoveanu, București, 1983.
Ioan Bunescu a compus o litughie în anul 1885, iar în 1886, fiind susținut material de Ed. Wachmann și de episcopul Silivestru Bălănescu, tipărește Repertoriul Coral Religios, care cuprinde compoziții proprii precum și ale altor muzicieni de renume ca Wachmann, Podoleanu, Stephănescu (pp. 128-135), G. Ionescu, G. Mugur, Flechtenmacher ș.a. Ca și contemporanul său Podoleanu (dirijorul corului de la biserica Domnița Bălașa), I. Bunescu a abordat și stilul psaltic, este adevărat că mai timid, influență ce se face simțită în unele piese corale bisericești precum Ectenia Mare, Antifoanele, Veniți să ne închinăm, Doamne mântuiește, Heruvicul și altle.
Un mare interes trezesc Răspunsurile mari în FA major precum și cele pe glasul al VIII-lea, a căror melodie, aranjată de I. Bunescu, este aproape identică cu a celor compuse de marele protopsalt și mitropolit Iosif Naniescu, singura deosebire fiind melosul lor, mult mai simplificat și sărăcăcios. Tot Bunescu a armonizat, pentru cor mixt, cântări din slujba Acatistului mare (Dumnezeu este Domnul, Porunca cea cu taină, Apărătoare Doamnă) și de la deniile din Săptămâna Mare (troparul din Joia Mare „Când Slaviții Ucenici…”), pe tradiționalele melodii psaltice.
Prin faptul că a luptat pentru promovarea cântării corale psaltice sau măcar a unei versiuni apropiată de aceasta, Ioan Bunescu poate fi socotit, alături de T. Georgescu, G. Ionescu și A. Podoleanu, unul din precursorii epocii de transcriere, prelucrare și armonizare a cântărilor psaltice tradiționale, specifice Bisericii Ortodoxe Române.
fotografii manuscris si fotografie
Gheorghe Cucu
O perioadă înfloritoare a corului Catedralei Mitropolitane, este cea cuprinsă între anii 1912-1932, când la pupitrul dirijoral s-a aflat ilustrul muzician și compozitor Gheorghe Cucu despre care vom vorbi în cele ce urmează.
a. Date biografice
Gheorghe Cucu, unul din cei mai prolifici maeștrii ai muzicii religioase și a prelucrărilor folclorice, a văzut lumina zilei la data de 11 februarie 1882, la Puiești, într-o familie numeroasă, cu nouă copii, el fiind cel de-al șaselea. Părinții, Smaranda și Vasile, erau țărani simpli ce se ocupau cu agricultura și meșteșugul semirural al ciubotanei. Nu s-au păstrat prea multe mărturii despre perioada copilăriei, însă este posibil să fi fost una mai greu încercată, dată fiind starea materială a părinților. Apropierea tânărului Gheorghe de Biserică și de viața liturgică, l-a făcut ca, după terminarea claselor primare, să urmeze cursurile școlii de cântăreți din Bârlad, unde beneficiază de pregătirea și îndrumările psaltului Damian Râncescu și ale maestrului de muzică vocală Athanasie Popoviciu, cel care a reușit să facă din Gheorghe Cucu un bun notist în muzica liniară, promovându-l ulterior ca ajutor de dirijor. La 16 ani tânărul Gheorghe Cucu excela deja într-o profesie care-l va propulsa pe înaltele culmi ale artei muzicale.
Din Bârlad se îndreaptă spre Brăila, pentru a-și desfășura mai bine activitatea și, după numai un an, spre București, unde va afla noi orizonturi în spațiul muzicii, pe care doar capitala țării i le putea oferi. Va începe cu serviciul paracliseriei, pe care îl va face în cadrul bisericii Dobroteasa, după care a devenit în scurt timp dirijor de cor la biserica Brezoianu din Capitală. Totodată, continuă studiile muzicale în cadrul Conservatorului, la început fiind în Clasa de principii a profesorului George Brătianu, iar din anul următor, 1900-1901, devine elevul maestrului Dimitrie Kiriac, cu care va colabora o perioadă. Pe parcursul studiilor, Gheorghe Cucu a fost ajutorul lui D. Kiriac la catedra de muzică, primind numeroase sfaturi și îndrumări în materie de contrapunct și compoziție, ca mai apoi să fie primit și integrat în cadrul Asociației Corale Carmen, unde va fi interpretată și prima lui compoziție, Foaie verde, baraboi, o piesă folclorică din ținuturile natale. Consacrarea sa oficială se va produce la data de 12 mai 1905, când corala Carmen interpretează, alături de piese muzicale deja celebre, Răspunsurile liturgice, glas V după Anton Pann, transpuse de Gheorghe Cucu. Impresionat de valoarea acestora, Dimitrie Kiriac a scris pe una din partituri: „elevul și-a întrecut maestrul”.
După terminarea studiilor muzicale (cu premiul I), pleacă la Paris, pentru aprofundarea cunoștiințelor, și, deși aflat departe de casă, păstrează aceeași legătură strânsă dintre muzica religioasă tradițională și cea folclorică. După ce trece cu brio examenul de admitere, pe baza vechii sale lucrări Răspunsuri liturgice, Gh. Cucu se orientează spre cursurile de compoziție. Mânat de dorul de casă și preocupat de muzica patriotică de sorginte folclorică, a compus în această perioadă câteva piese precum Stema Țării, Pui de Lei, La noi, Greierele, Mincinosul, Crăciunul, Luceferii pe versuri de George Coșbuc, I. Nenițescu, I.U. Sorian, Petre Dulfu, majoritatea dintre ele publicate la Casa Școalelor.
Interesul pentru armonizarea cântecelor populare capătă o frecvență din ce în ce mai mare, dovadă fiind creațiile: Sus bădiță, Ursitoarea, Foaie vede dedițel, Pe ridichi de hohorină și mai ales melodia de joc Tântarașul, un ecou muzical direct al Văii Tutovei, zona natală a compozitorului. Această piesă este foarte importantă și pentru faptul că introduce în lumea prelucrărilor muzicale ritmul aksak, până atunci puțin studiat în România sau în țările vecine. Tot din perioada parizană, încheiată pe la 1911, datează și încercările unei lucrări de teorie muzicală, pe care Gheorghe Cucu a început să o scrie, ca o încununare a preocupărilor sale artistice.
La întoarcerea de pe meleagurile străine este numit dirijor provizoriu (1octombrie 1912-1 aprilie 1913) al corului de la Catedrala Mitropolitană, suplinind pe N. Bălănescu aflat în concediu medical, iar în 1914 este numit definitiv dirijor al acestei formații de muzică vocală, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul vieții, în 1932.
Din arhivele Arhiepiscopiei Bucureștilor aflăm că Gheorghe Cucu se plângea (prin 1930) de modul cum era tratat financiar, atât el cât și membrii corului, de felul cum Administrația sectorului economic întârzia îndeplinirea „formelor pentru plata salariilor coriștilor”. Funcționarul economic, D. Mamulea, refuza îndeplinirea formalităților pe motiv că „sunt persoane noi în cor pe care nu le cunoaște și nu le poate plăti”, la acestea Gh. Cucu replicând că este „un amestec nepermis în atrbuțiile (sale)”. Această situație cu care maestrul se confrunta a fost una general valabilă pentru toate perioadele istorice prin care corala Catedralei a trecut, deoarece „personalul unui cor bisericesc este foarte schimbător, de multe ori de la o lună la alta”, iar „lefurile coriștilor diferă în funcție de calitatea vocii lor, numărul este variabil, fie prin concedierea, fie prin retragerea sau achiziționarea unor voci mai bune”, cum se spune în adresa mai sus amintită. În încheierea ei, Gh. Cucu, cerea să nu mai fie „șicanat hărțuit și suspectat”, pentru a putea continua activitatea dirijorală în liniște, căci doar aceasta îi poate oferi răgazul de a fi autorul unor lucrări de marcă, precum este celebrul Imn Patriarhal, rămas în uzul cultic până în zilele noastre.
În cadrul unei cereri (25 ianuarie 1931) adresată Patriarhului Miron Cristea, Gheorghe Cucu prezintă realizările sale pe plan profesional, de la venirea ca dirijor al corului: „Am reușit a înbogăți prin compozițiile mele repertoriul nostru atât de sărac, compoziții care se cântă nu numai în țară, dar și în străinătate – Răspunsurile Mari, Nu pricep Curată –; adaugă apoi prezența sa în cadrul unor servicii oficiale: 1 ianuarie – Te Deum în Catedrală, 5 ianuarie – serviciul la Palatul Regal, 6 ianuarie – la biserica Zlătari. Aceste evenimente la care a participat sunt prezentate doar pentru a reaminti Patriahului Miron importanța pe care o are Corala Patriarhală și, mai mult decât atât, problema micșorării subvenției pentru cor, fapt ce a dus la scăderea puterii de implicare profesională a membrilor săi. Pentru rezolvarea acestei probleme el sugerează o intervenție pe lângă domnul primar „ca din suma rezervată corurilor să binevoiască să acorde și Corului Patriarhal o subvenție potrivită nevoilor și îndatoririlor lui.” În data de 9 martie 1931, Gheorghe Cucu a primit răspuns că Mitropolia Ungro-Vlahiei va beneficia de o sumă de 5000 lei lunar pentru corul patriarhal.
O caracteristică a muzicii liturgice intens cultivată de compozitorul și dirijorul Gheorghe Cucu o constituie atât șlefuirea interpreților cât și a melodiilor psaltice ce vor suferi modificări în ceea ce privește ritmul, melosul și compoziția lor. În legătură cu minunata piesă: De frumusețea fecioriei tale, N. Paroscescu afirmă:
„Sinteza bisericescului cu viziunea poetico-populară a sinbolului religios face aici un pas și mai mare, printr-un procedeu nou folosit aici pe o scară mai mică: este transformat în voce corală solistică, un anumit recitativ melodic al preotului. Drama liturgică se amplifică astfel din punct de vedere al frumuseții artistice.”
De altfel acestă temă va fi cultivată în continuare și de piesa: „Nu pricep curată”.
Sfârșitul nefast al dirijorului s-a datorat unei boli fatale a ficatului. Ultimele luni de viață ne sunt cunoscute prin intensa corespondență purtată cu George Breazul, tot el fiind cel care a consemnat și momentul înhumării: „înmormâtarea lui bietul Cucu. Lume puțină. Câți și-or fi dat seama cât pierde muzica românească prin moartea lui?”.
Astfel, o filă din istoria muzicii îi este consacrată maestrului Gheorghe Cucu, dirijorul coralei de la Catedrala Patriarhală, căci a rămas pentru cei ce iubesc muzica din tot sufletul un exemplu demn de urmat. fotografie
Nicolae Oancea
După trecerea la cele veșnice a lui Gheorghe Cucu, Nicolae Oancea depunea, la data de 9 septembrie 1932, o cerere către Patriarhul Miron Cristea, prin care solicita postul de diriginte al corului Patrarhiei. A fost acceptat fără rezerve, Partriarhul cunoscându-l de la Sibiu, unde dirija Reuniunea de cântări Gheorghe Dima. Odată cu numirea în postul de dirijor al lui Oancea, Galaction Cordun, pe atunci eclesiar al Catedralei, a fost înștiințat de numirea acestuia:
„Prea Cucernicia Voastră ve-ți griji ca noul dirijor să ia primire repertoriul coral, cu inventar în regulă, iar coriștii să fie prezentați maestrului lor, punându-li-se în vedere să dea respectul și ascultarea cuvenită, ca unui conducător ce are toată răspunderea pentru bunul mers al execuțiilor corale, liturgice.”
Însuși Miron Patriarhul a scris pentru dirijor câteva sfaturi interesante și emoționante:
„ …vă atragem atenția asupra rolului deosebit, de mare preț pe care îl are corul Catedralei Sfintei Patriarhii și asupra marii răspunderi ce vă incubă postul ce-l ocupați. Pe lângă serviciile liturgice și religioase din duminici și sărbători, la fel ca în celelalte biserici, la catedrală au loc în plus servicii cu carcater oficial (…), corul Catedralei trebuie să se prezinte în mod admirabil, spre a servi de model vrednic de urmat pentru toate coralele din Capitală și chiar din țară. Veți avea deci deosebită grijă la alegera lucrărilor de executat, vă veți îmbogăți repertoriul cu compozițiuni alese alcătuite în stilul muzical tradițional, convenabil primei catedrale ortodoxe a țării. Programul să fie întodeauna întocmit cu grijă și fixat din bună vreme. Coriștii să fie disciplinați, să cânte cu evlavie și artă în ecelași timp, să aibă o ținută cuvinvcioasă și să fie întotdeauna exacți, atât prin exercițiu, cât și pentru repetițiile ce le veți găsi necesare.”
Corala Catedralei a fost condusă de Nicolae Oancea între anii 1932 și începutul anului 1940. Odată cu venirea pe scaunul patriarhal a lui Nicodim Munteanu (1939-1948), credem că a acesta a fost nevoit să se retragă.
Pr. Ioan Popescu-Runcu
Părintele Ion Popescu-Runcu s-a născut la data de 25 decembrie 1901, pe Valea Runcului, situată în partea de nord a Dâmboviței. Urmează cursurile Seminarului Nifon Mitropolitul din București, pe care le absolvă în anul 1922, aici întâlnind doi dintre marii profesori de muzică bisericească, și anume: compozitorul Ionel Gr. Bratianu (cel care îi va dărui un diapason în mi, ca urmare a aprecirilor avute pentru elevul său), profesorul de psaltichie Ion Popescu-Pasarea (1871-1943) și Gheorghe Cucu. Mânat de dorința de a aprofunda studiile în domeniul muzical, frecventează câțiva ani cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București, unde îl va întâlni pe profesorul Dimitrie Georgescu Kiriac în cadrul cursului de teorie-solfegii, armonie și dirijorat coral și pe Alfonso Castaldi, contrapunct.
În anul 1924 părăsește patria natală pentru a pleca în Bulgaria, urmând ca în luna martie a aceluiași an, să pună bazele unui cor bărbătesc care va funcționa în cadrul parohiei române Sfânta Treime din Sofia, susținând, în calitate de dirijor al acestuia, peste o sută de concerte în Bulgaria și România, având un repertoriu îmbunătățit și diversificat permanent. Prin aceste concerte, Ion Popescu-Runcu a avut ca scop promovarea culturii și a spiritualității românești, a frumuseților culturale naționale întrun spațiu slav, bucurându-se de aprecieri unanime din partea criiticii muzicale și din partea publicului.
Dorind a aprofunda cunoștințele în materie de teologie, tânărul Ioan Popescu Runcu urmează cursurile Facultății de Teologie din Sofia, fiind licențiat în anul 1931, precum și cursurile Facultății de Istorie și Filologie Slavă. Pentru calitățile muzicale deosebite și mai ales pentru munca pe care o desfașura în înfrumusețarea slujbelor Bisericii române din Sofia, la cererea preotului paroh Paraschiv Angelescu, în anul 1929 este hirotonit diacon în România, pe data de 20 iulie, urmând ca în anul 1933, pe data de 25 mai, să fie hirotonit și instalat preot paroh al comunității românești din Sofia. Începând cu acest an a predat muzica, istoria și geografia la Liceul român din Sofia, iar mai apoi religia, în cadrul gimnaziului român din capitala bulgariei.
În aprilie 1940 revine în țară, însă spre sfârșitul anului, înaintează Patriarhului Nicodim o cerere, prin care solicită binecuvântarea pentru a se putea reîntoarce în Bulgaria. Primind un răspuns favorabil, acesta se reîntoare pe același post de dirijor al corului Bisericii românești din Sofia, înființând totodată Asociația tineretului macedo-român, pe care o va conduce timp de aproape douăzeci de ani, colaborând deseori cu Institutul Cultural Român din capitala Bulgariei. Pe plan gospodăresc, acesta s-a evidențiat prin intermediul unor lucrări de construcție a unei case parohiale, a unei săli de spectacole, îngrijindu-se totodată și de refacerea picturii murale a bisericii în care era slujitor.
Începând cu anul 1948, pr. Ion Popescu-Runcu se reîntoarce în țară, unde va activa ca preot paroh al Bisericii „Sfântul Spiridon-Nou”, iar din anul 1955, la cererea preotului Gheorghe Prejneanu, va fi numit parohul Bisericii Scaune, din același oraș, pană la sfârșitul vieții sale. Dragostea sa pentru muzică a rămas constantă și din anul 1953 va prelua, în calitate de dirijor secund, corala preoților, înființată în anul 1948 de către preotul Alexandru Delcea, alături de care a susținut numeroase concerte, unele din ele avându-i ca invitați pe binecunoscuții soliști ai Operei Române: Nicolae Secăreanu, Mircea Buciu, Mihai Arnăutu, Milca Nistor.
Opera muzicală
Timp de 25 de ani, ca slujitor și superior al așezământului românesc aflat în capitala statului bulgar, s-a ocupat în mod constant de cunoașterea, valorificarea și mai ales promovarea muzicii bisericești corale și psaltice, precum și a cântului popular din cele două țări învecinate, culegând folclor, organizând concerte și publicând numeroase articole și studii de specialitate. În ceea ce privește modul componistic, pr. Ion Popescu-Runcu a abordat aproape toate genurile muzicale: oratoriu, frescă muzicală, cântări liturgice, concerte, colinde, cântecul satiric, cantecul popular, toate acestea fiind acompaniate fie de orgă sau pian, orchestrație completă sau redusă, creațiile sale corale bucurându-se de multa popularitate în rândul iubitorilor de muzică din țară și de peste hotare. Dintre acestea menționăm:
Compoziții corale religioase:
În vremea aceea, frescă muzicală, în două părți, pentru cor și orgă-pian (1960). Lucrarea tratează Pătimirile Mântuitorului Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, prin melodii acompaniate de orgă-pian, fiind compusă din două părți și anume: Judecata și Golgota;
Cântările Sfintei Liturghii, publicate la Sofia, în anul 1936;
Cântările liturgice în stil psaltic pentru cor mixt, cor bărbătesc pe patru voci, pentru trei și două voci egale, lucrare tipărită la București în anul 1956, cu prefața semnată de bizantinologul I. D. Petrescu-Visarion, care aprecia grija compozitorului pentru armonizarea adecvată a cântărilor de strană;
În colecția „Iubi-Te-voi Doamne”, București 1962, (lucrări ce au fost cântate de corala preoților din Capitală în cadrul concertelor susținute), sunt prezente douăsprezece concerte pentru cor mixt și bărbătesc:
Dintru adâncul inimii mele – cu solo tenor și bas;
Slavă-ntru cei de sus;
Dumnezeul mântuirii mele – cu solo tenor și bas;
Balada vremilor străbune – compusă pentru cor bărbătesc, soliști și acompaniament de pian (în două părți);
Hristos a inviat – prelucrare a monodiei în glasul II;
Această casă Tatăl o a zidit;
Imn patriarhal;
Doamne buzele mele;
Să învieze Dumnezeu;
Vecernii;
Chinonic în Postul cel Mare;
Privește din cer;
Psalmul 3;
Imn de slavă;
Mântuiește, Doamne, poporul Tău (numai pentru cor bărbătesc).
Colinde:
„Răsună coloptele-n vale” (Vecernii) – concert de Craciun;
„Magii de la răsărit”, concert de Crăciun;
„Noapte de Crăciun”, pentru cor bărbătesc;
„În orașul Vifleem”, pentru cor mixt;
Colinde nepublicate(rămase în manuscris):
„Coroniță dalbă”, pentru cor mixt și bărbătesc;
„Trei magi”, improvizație pentru „un concertino”;
„Maică Preacurată”, colind din tripticul maramureșean pentru cor bărbătesc;
Cântări liturgice în manuscris:
„Ca pe Împăratul”, text românesc cu caractere slavone;
„Tatăl Nostru”, text slavon și românesc;
„Acum slobozește”, pentru cor bărbătesc cu solo tenor;
Compoziții corale folclorice:
În anul 1938 părintele Ioan Popescu Runcu, tipărește la Sofia lucrarea: Coruri pe patru voci bărbătești (vol. I ) care cuprindea urmatoarele piese:
„Spusu-ți-am, bădiță spus…”;
„Țiganii”;
„Bată-te legea de nas”;
„Șapte babe blestemate”;
„Cearta”;
„Nani, nani”;
Ocuparea scaunului patriarhal de către Nicodim Munteanu, a reprezentat o perioadă de frământări și incertitudine pentru corala Catedralei Patriarhale, activitatea ei fiind chiar restrânsă. Dorința arzătoare a acestuia era ca în Catedrala Patriarhală să cânte un cor bărbătesc, astfel că pentru îndeplinirea acestei năzuințe, Patriarhul îl cheamă din Bulgaria, de la biserica din Sofia, pe Ioan Popescu-Runcu, preot „cu practică corală de peste 20 de ani, între care 17 numai la Sofia.”
Prin cererea din 20 martie 1940, preotul I. Popescu Runcu era obligat să organizeze acest cor. Pentru postul de dirijor a candidat și J. Popovici din Chișinău, profesor titular de muzică vocală, fondatorul Reuniunii muzical culturale „Graiul Neamului” și director al Conservatorului Național de muzică și artă dramatică din Chișinău, cu o activitate artistică de peste 22 de ani în Basarabia. Cererea din 8 aprilie 1940 venea imediat după ce postul fusese ocupat de Runcu, așadar ea a fost respinsă. Pr. I. Popescu-Runcu va prelua frâiele corului bărbătesc pe care îl formase, Patriarhul oferindu-i toată încrederea și sprijinul material, și care nu era deloc neglijabil, după cum vedem în documentele de arhivă păstrate. Lucrurile nu vor merge însă atât de bine, anii 1939-1940 fiind plini de surprize pe plan artistic pentru Catedrala Patriarhală.
În data de 13 mai 1940, Patriarhul Nicodim primește un memoriu, semnat de 22 de coriști, foști membrii ai corului Patriarhal „mulți dintre ei încă de la înființarea lui de către N. Oancea din 1932”. Ei mărturiseau că pe lângă necazurile avute în acești ani, au trăit și bucurii, mai ales la vederea numărului de credincioși tot mai mare, care erau mulțumiți de prestația lor, „Catedrala devenind neîncăpătoare”. Însă, spre surprinderea lor, în ziua de 19 aprilie 1940, fără niciun preaviz, au fost anunțați că duminică 21 aprilie 1940 vor fi înlocuiți de altă formație. Membrii corului nu comentau decizia Patriarhului sau motivul acesteia, ci doar doreau să fie redistribuiți până la 1 septembrie 1940, dată când se încheia stagiunea. Cererea a fost respinsă însă le-a fost acordat încă un salariu.
Așadar din 1 aprilie 1940, corul mixt al profesorului N. Oancea a fost înlocuit cu un cor bărbătesc, condus de Pr. I. Popescu-Runcu. Corul nu va avea o viață prea lungă, el funcționând doar 2 ani. Prin intermediul a două referate (din 3 octombrie și 5 decembrie 1940) aflăm că această formație vocală era compusă din soldați (ofițeri și subofițeri ai armatei). În ziarele Universul, Curentul, Timpul și România, apare în această perioadă un anunț prin care Catedrala scotea la concurs posturi de coriști: tenori, baritoni și bași, audierile făcându-se pe data de 29 și 30 martie la Cancelaria Sfintei Arhiepiscopii.
Activitatea Pr. Runcu nu a fost de durată și pentru că, fiind și preot slujitor, nu putea dirija tot timpul, luându-l asociat pe Prof. Remus I. Țincoca. Nu știm motivul exact, însă acest cor nu a avut continuitate, fie pentru că Runcu slujea ca preot, fie pentru că membrii corului, fiind cadre militare, au fost chemați la alte obligații, mai ales că izbucnea cel de-al doilea război mondial.
Iată că intenția Patriarhului Nicodim de a organiza un cor bărbătesc nu a avut parte de prea mult succes, în mai 1942 corul se desființează, postul de dirijor fiind vacant încă din 1 martie 1942. Pentru ocuparea postului au trimis cereri următorii: Ștefan Stoicescu, dirijor la biserica Kalinderu, N. Catino, dirijor la biserica Slobozia, N. Lungu, dirijorul Coralei România, Gh. Constantinescu, profesor la Liceul Șincai și I. Baston, dirijor la biserica Sfântul Spiridon Nou. Surprinzător, funcția a fost ocupată de Ștefan Stoicescu, dirijor la biserica Kalinderu și conducătorul Societății Corale Gavriil Musicescu.
Din dosarul nr. 165/1942 al Arhiepiscopiei Bucureștilor aflăm că Ministerul Cultelor subvenționa Corala Catedralei Patriarhale, solicitând Arhiepiscopiei să trimită ștaturile de plată cu numărul coriștilor. Astfel aflăm că în componența grupului erau 25 de coriști (5 soprani I, 3 soprani II, 2 altiști I, 2 altiști II, 3 tenori I, 2 tenori II, 3 baritoni și 5 bași). În anul 1943, pe 19 aprilie, Stoicescu participă la un concert organizat în Sala Radio, de unde aflăm că în componența corului erau 26 de persoane, plus dirijorul.
Corala s-a aflat sub conducerea lui Ștefan Stoicescu până în 1946 când postul va fi ocupat de Ștefan Popescu, profesor la Academia de muzică și artă dramatică.
Părintele Ion Popescu-Runcu s-a stins din viață la vârsta de 74 de ani, în noaptea de 5 noiembrie 1975, la slujba de înhumare de la Biserica Sfânta Maria-Vergului participând un numeros sobor de preoți în frunte cu episcopul-vicar de atunci, Roman Ialomițeanul.
Preotul Iulian Cârstoiu spunea, în cadrul necrologului rostit:
„ …din viața de toate zilele, pentru sine, părintele Runcu a luat foarte puțin, atât de puțin încât nu a putut supăra pe nimeni. În schimb a daruit mult, foarte mult din generosul său suflet, credincioșilor pe care i-a păstorit și muzicii românești, în istoria căreia numele său va ramâne scris la loc de cinste.”
poza cu opera : In vremea aceia
Ștefan Popescu
La data de 9 noiembrie 1884, în comuna Lunca Cetății-Galata, județul Iași, s-a născut, cel ce avea să devină, profesorul, compozitorul și dirijorul Ștefan Popescu. A urmat cursurile Conservatorului din București (1906-1911) și Schola Cantorum din Paris (1912-1922), fiind totodată licențiat al Faculății de Teologie din București în anul 1911. Cariera muzicală în calitate de cântăreț și-a început-o la biserica Schitu Măgureanu din București (1907-1912). Dorind a-și definitiva studiile muzicale la Paris, Ștefan Popescu a ocupat postul de dirijor al capelei române, urmând întru aceasta vestitului muzician și compozitor, Georghe Cucu. Reîntorcându-se în țară, acesta va ocupa catedra profesorală de compoziție bisericească, ansamblu coral și dirijat coral la Conservatorul din București (1922-1949), inspector al corurilor din eparhia Bucureștilor (1925-1927), profesor la Academia de Muzică religioasă din București (1928-1929) și dirijorul coralei Catedralei Patriarhale între anii 1936 -1947.
A compus muzică bisericească:
Liturghia mixtă în stil bizantin,
Liturghia nr. 2 pentru cor mixt,
Liturghia catolică în FA major pentru cor mixt,
Liturghia psaltică pe glasul al VII-lea (Coriova, 1935)
și câteva concerte religioase:
Gloria în excelsis Deo, pentru cor mixt și orchestră,
Ave Maria pentru voce și pian,
Psalmul 3 și altele.
Din nefericire însă, creația lui muzicală nu s-a impus în repertoriul românesc și aceasta poate pentru faptul că opera ilusrului compozitor George Cucu, precum și a altor compozitori de muzică polifonică erau în preferințele dirijorilor din acel timp. Acest lucru nu poate să ne amintească decât de un mare protopsalt al Catedralei Patriarhale și anume: Nicolae Brătescu, care la rându-i nu a reușit să se remarce într-o perioadă aflată sub dominația compozițiilor și publicațiilor lui Macarie Ieromonahul sau Anton Pann.
Într-o cerere din 26 iunie 1947 Ștefan Popescu a solicitat Arhiepiscopiei Bucureștilor o subvenție necesară achiziționării unui pian pentru repetiții (costa 65 de milioane, marca Weber, placă de bronz, mecanism Blühtner). După o colaborare cu D. Stancu și probabil datorită unor neînțelegeri între ei, Ștefan Popescu va înainta Patriarhului o cerere (14 martie 1946) prin care D. Stancu urma să înceteze a mai figura în calitate de dirijor al coralei și membru al ei.
Fenomenul înlocuirii unui cor cu un altul avea să se producă din nou în istoria coralei de la Catedrala Patriarhală, deoarece într-un memoriu de la sfârșitul anului 1947, 25 de coriști se plângeau că ar fi fost înlocuiți „peste noapte” de o formațiune condusă de domnul profesor Nicolae Lungu. În acea perioadă Patriarhul Nicodim era grav bolnav, funcția de locțiitor de Patriarh îndeplinind-o Justinian Marina, urmând ca la data de 6 iunie 1948 sa fie întronizat ca noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Finele anului 1947 marchează pentru istoria coralei Catedralei Patriarhale începutul unei epoci fructoase și îndelungate, marcate de personalitatea profesorului Nicolae Lungu (1947-1985), profesor, compozitor și dirijor de excepție. fotografie
Nicolae Lungu
S-a născut într-o zi de 2 martie a anului 1900 în satul Dobridor, comuna Moțăței, județul Dolj. După absolvirea Seminarului Central din București între anii 1912-1920, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică, din anul 1920, în paralel frecventând și cursurile Facultății de Teologie. În anul 1925 este licențiat al Conservatorului, ca puțin mai târziu, în 1927, să susțină lucrarea de licență și în cadrul Institutului Teologic. Între anii 1920-1921 a fost preot misionar în Ismailul Basarabiei.
Profesor la câteva licee și mai apoi șeful catedrei de Muzică bisericească și ritual, al Institutului Teologic Universitar din București (1949-1975), renumit dirijor de cor al Societăților Carmen (întemeiată de D. G. Chiriac) și România (1935-1947), înființată de el, și a corului bisericilor Sfântul Ilie-Gorgan (1921-1922), Cotroceni, Amzei, Sfântul Spiridon-Nou (1940-1947) și mai apoi, din 1947, dirijorul corului Patriarhiei Române, Nicolae Lungu a promovat lucrări corale de o valoare și un conținut artistic autentic.
În calitatea sa de dirijor al corului Catedralei Patriarhale, Nicolae Lungu a îmbogățit repertoriul coral bisericesc și laic cu lucrări de o valoare impresionantă, formând, o dată cu venirea sa, un cor de renume alcătuit din cei mai instruiți și devotați membrii ai Societății Corale România, alături de care avusese deja reprezentații scenice de răsunet, atât în țară cât și în străinătate. Alături de Nicolae Lungu s-au format și desăvârsit în arta muzicală o întreagă serie de studenți teologi, cei mai talentați luând parte la repetițiile coralei Patriarhiei, unde au trăit experiențe artistice unice. Dintre aceștia amintim pe: Pr. Nicu Moldoveanu, Pr. Nicolae Necula, Pr. Vasile Stanciu, Pr. Victor Frangulea, Pr. Marin Velea, studenți care, peste ani rămânând cu dragostea pentru muzică sădită de maestrul N. Lungu, vor deveni profesori universitari și muzicologi.
A avut și alți ucenici de vază care i-au urmat crezul artistic: Pr. Anton V. Uncu (1955), Constantin Drăgușin (1959) și Iulian Cârstoiu (din 1972, decedat în 1992), acesta partcipând la imprimarea cu sucees a unor discuri pe ebonită: Cântările Sfintei Liturghii, Concerte Religioase și Colinde.
Opera muzicală
Nicolae Lungu a compus un număr mare de piese corale a capella sau acompaniament, populare, patriotice, religioase, lucrări didactice, studii și articole.
Liturghia psaltică pe vechile melodii bisericești tradiționale, transcrise pe notație liniară și armonizate pentru cor mixt, București, 1957.
În afara celor două Liturghii complete pe glasurile V și VIII, această carte cuprinde un adaos cu axioane praznicale, cântări din slujba parastasului, a hirotoniei și chinonicele:
Stihira a III-a de la vecernia glasului VI, compusă pentru cor mixt cu părți de solo bass;
Cămara Ta, Mântuitorul meu, pe glasul al III-lea;
Hristos a înviat, pe glasul al II-lea;
Cine este Dumnezeu, pe glasul al VII-lea;
Ziua Învierii pe glasul al V-lea, toate compuse pentru cor mixt. Sunt alăturate și câteva cântări bisericești create de compozitorii D. G. Kiriac, Gh. Cucu, T. Teodorescu și alții.
Alte cântări liturgice:
Heruvicul și Răspunsurile Mari, pe glasul al III-lea;
Răspunsurile mari, pe glasul al IV-lea cu Axion duminical pe glasul al V-lea (o superbă compoziție ce păstrează autenticitatea izului bizantin, al cântării compuse de Hristodor Gheorghiu și diortosită de Ștefanache Popescu), cu solo tenor;
toate Axioanele praznicelor împărătești prelucrate după melodiile lui Macarie Ieromonahul și Varlaam Protosinghelul;
Troparele Învierii pe cele opt glasuri;
Tropare și Condace de la unele praznice împărăteși și sfinți mari.
Cântări din perioada Triodului:
Heruvicul Cinei Tale pe glasul VI;
Axionul Din ospățul Stăpânului… pe glasul V care se cântă în Joia Mare;
Aliluia și Troparele deniilor pe glasul VIII;
Prohodul Domnului ș.a.
Chinonice:
Pre Tine Dumnezeule, pe glasul VIII;
Mare minune (stihiră la vecernia glasului al V-lea);
Dogmatica glasului V;
Voscreasna a XI-a, pe glasul VIII, cu solo bariton;
Să se îndrepteze rugăciunea mea, pe glasul I, cu solo tenor;
Lumină lină, pe glasul V;
Cântarea a IV-a din Polieleul Sfinților Trei Ierarhi, pe glasul I, pentru cor bărbătesc;
Doamne auzi glasul meu (în stil psaltic);
Laudă suflete al meu, pe glasul V;
Priveghere (pentru cor bărbătesc, toacă și clopote (pian);
Către Tine Doamne (în stil liber) și multe altele.
Colinde:
Trei crai de la Răsărit;
O, ce veste minunată;
Vitleem colo-n jos;
Mărire-nostru cele-nalte;
Și ne lasă gazdă-n casă;
Plugușorul ș.a.
Din anul 1949 până în 1980, a condus o comisie pentru uniformizarea și unificarea cântărilor psaltice de strană. Astfel, împreună cu profesorul Ion Croitoru, Pr. prof. Grigorie Costea, Pr. prof. univ. dr. Ene Braniște și prof. Chiril Popescu, a transcris pe ambele notații muzicale suprapuse toate cântările necesare stranei, pe care le-a tipărit în perioada 1950-1980, nu înainte de a elabora o Gramatică a muzicii psaltice (București, 1951), rămasă încă mult timp (probabil până astăzi) în uzul didactic al seminariilor teologice.
Nicolae Lungu, ucenic și continuator al creației corale de factură psaltică, întocmai ca și profesorul și mentorul său D. G. Kiriac, a urmat fără întrerupere calea deschisă de acesta în ceea ce privește cântarea corală bisericeasă fundamentată pe tradiția muzicii psaltice, încercând mereu să „stilizeze” melodia și să o îmbrace într-o armonie cât mai plăcută și cât mai accesibilă.
A murit la 18 iulie 1993, slujba înmormântării având loc la biserica Sfântul Spiridon-Nou, fiind înmormântat alături de soția sa Maria, în cimitirul Sfânta Vineri din București.
Putem afirma, fară să greșim, că profesorul, compozitorul și dirijorul Nicolae Lungu lasă posterității cel mai voluminos și mai variat ciclu de lucrări coral bisericești, dominând net, în a doua jumătate de veacului XX, întreaga activitate muzicală psaltică din Biserica Ortodoxă Română. El este cel care prin lucrările sale muzicale, a pus la îndemâna dirijorilor toată gama cântărilor necesare cultului divin.fotografie
Pr. Constantin Drăgușin
După perioada înfloritoare a coralei patriarhale sub bagheta dirijorală a maestrului și compozitorului Nicolae Lungu, la conducerea acesteia a urmat părintele Constantin Drăgușin, un vrednic continuator al trediției muzicii corale și totodată un fin compozitor de cântări polifonice, urmând întru totul tradiția armonizării corespunzătoare a cântărilor psaltice, instituită de predecesorul său.
Acesta s-a născut la 24 iulie 1931, în comuna Bascovele-Cotmeana, județul Argeș. După absolvirea școlii generale din comuna natală, unde tatăl său era preot, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea, între anii 1942-1946, apoi și-a continuat studiile la Seminarul din Curtea de Argeș, între anii 1946-1948, și liceul teoretic din aceeași localitate, între anii 1948-1950.
Studiile universitare le-a început la Institutul Teologic din Sibiu, primii doi ani (1950-1952), pentru ca mai apoi să le continuie la București (1952-1954), unde va obține și diploma de licență. Tot aici va termina și cursurile de doctorat, specialitatea Drept bisericesc și administrație parohială, având ca profesor coordonator pe părintele Liviu Stan (1954-1957). Teza de doctorat și-a susținut-o sub îndrumarea arhidiaconului prof. dr. Ioan Floca )†2005), titularul catedrei de Drept bisericesc în cadrul facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Lucia Blaga din Sibiu, în anul 2004. Între anii 1968-1972 a aprofundat cunoștiițele în materie de muzică la Conservatorul de muzică Ciprian Porumbescu din București, unde a absolvit două secții: Pedagogie muzicală și Dirijat coral. Cariera muzicală a început-o îndeplinind diferite funcții: cântăreț bisericesc, pedagog, dirijor de cor bisericesc, ca mai pe urmă să activeze ca profesor în cadrul Seminarului Teologic din București (1957-1958), Buzău (1958-1959), și iarăși la București (1959-1961). Anii 1961-1968 îl vor găsi ca asistent universitar la secția de Teologie Practică în cadrul specializării Muzică bisericească și ritual, imediat după pensionarea prof. Chiril Popescu (1897-1992).
După absolvirea Conservatorului în 1972, a fost repartizat ca profesor de teologie, solfegii și dirijat coral la liceul George Enescu din București, unde a funcționat până în 1984. Din acest an va activa și ca redactor șef la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, începând cu anul 1993.
Părintele Constantin Drăgușin a condus corala Catedralei Patriarhale timp de aproape 30 de ani ca dirijor secund (1954-1972), iar mai apoi ca dirijor prim, din 1990 până în 2008. A fost câțiva ani și dirijorul coralei Te Deum Laudamus.
Opera muzicală
Creația muzicală poate fi împărțită în două categorii, reprezentând cele două pasiuni ale sale și anume: muzica bizantină și cea armonico-vocală:
Creații psaltice publicate sau păstrate în manuscris:
Antifoanele I și II de la Sfânta Liturghie, pe glasul I (tipărite în Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești, București 1992, pp. 21-25, sub îngrijirea pr. prof. Nicu Moldoveanu);
Tropar la Duminica Sfinților Români, glas III (manuscris);
Troparul Sfântului Teodosie, glas I (manuscris);
Prea Curată Maică și Pururea Fecioară, glas III, pe versurile poetului Vasile Militaru (manuscris);
Răspunsuri Liturgice, glas III (manuscris);
Colinde și Cântece de stea, ș.a.
Compoziții corale pentru cor mixt:
Răspunsuri mari în stil psaltic, pentru cor mixt (glas IV, V, VI, VIII), publicată în Glasul Bisericii, nr. 11-12/ 1963;
Răspunsuri Liturgice – lucrarea publicată în Glasul Bisericii, nr. 5-6 și 7-8/ 1965 cuprinde: Ectenia Mare, Antifonul I, Ectenia mică, Antifonul II.
Odihnește Doamne…, cântare pentru slujba înmormântării, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8/ 1966;
Imn Ptriarhal (adaptare după melodia lui Anton Pann), publicat în revista Glasul Bisericii, nr. 5-6/1986;
Heruvic, Ca pre Împăratul, Ectenia după Heruvic, Pre Tine Te lăudăm și Cuvine-se cu adevărat, publicate în Glasul Bisericii, nr. 5-6/ 1968;
Compoziții corale pentru cor bărbătesc:
Lăudați pe Domnul, glas V;
Rugăciune;
Pre Învățătorii cei mari, glas II;
Răspunsurile Mari;
Cuvine-se cu adevărat;;
Colinde:
La Betleem și Mare Prăznuire, apărute în Glasul Bisericii, nr. 11-12/ 1966;
Astăzi se naște Hristos și La Betleem în noapte, ambele compuse pentru cor mixt, cor bărbătesc și pentru cor de copii;
Toaca-n cer și Flori de măr;
Aranjamente pentru cor bărbătesc ale capodoperelor bethoveniene:
Oda bucuriei din Simfonia a IX-a și fantezia Cântare păcii;
În anul 1990 publică o broșură cu 28 de colinde și cântece de stea (pentru o singură voce).
Urmând liniei muzicale impuse de Nicolae Lungu, pr. Constantin Drăgușin și-a adunat în jurul său mai mulți discipoli printre care Pr. Lect. univ. Dr. Stelian Ionașcu, cel care îi va urma la conducerea coralei Patriarhiei din 2008, Arhid. Prof. Constantin Ștefan Răzvan (dirijor secund), lect. Univ. Dr. Luminița Guțanu, doctor în muzicologie (dirijor secund), lect. Dr. Florian Costea (dirijor secund), persoane cu un vădit talent muzical, spirit pedagogic și dirijoral, ostenitori în păstrarea unui stil propriu și inconfundabil al acestei corale.
La data de 30 iunie 2014, Profesorul și dirijorul Coralei Catedralei Patriarhale, Pr. Constantin Drăgușin s-a stins din viață după o bogată și rodnică activitate în domeniul muzical bisericesc.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul transmis cu ocazia slujbei înmormântării Părintelui Profesor Constantin Drăgușin, a subliniat personalitatea ilustrului dirijor și compozitor prin cuvintele:
„Părintele Constantin Drăgușin a avut o rodnică activitate pastorală și academică, a fost un preot evlavios și un dirijor talentat, fiind iubit și apreciat de credincioși, de elevii și ucenicii săi pe care i-a inițiat în tainele muzicii bisericești. El și-a arătat dragostea față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de Biserica Sa, atât prin slujirea la Sfântul Altar, cât și prin activitatea sa de promovare a muzicii bisericești”.
fotografie
Pr. Stelian Ionașcu
S-a născut la data de 18 noiembrie 1968 în comuna Colți, satul Aluniș, Județul Buzău. A absolvit Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău, urmat între anii 1986-1991, avându-i ca profesori de Muzică bisericească, liniară și cor pe Arhid. Tudor Mihalache și Pr. Petre Matei. În anul 1995 este licențiat al Facultății de Teologie, iar mai apoi al Conservatorului de Muzică din București, promoția 1996.
În anul 1993 este numit dirijor secund al Coralei Nicolae Lungu de la Catedrala Patriarhală din București, iar din anul 2008 dirijor prim. Între anii 1994-1997, părintele Ionașcu suplinește Catedra de Muzică bisericească de la Seminarul Teologic din București, urmând ca din anul 1997 să fie titular pe acest post. În paralel a urmat studii aprofundate în cadrul Universității de Muzică din București, având ca profesor coordonator pe Petre Crăciun. O mare realizare în cariera sa de muzicolog o reprezintă alcătuirea lucrării cu titlul Paul Constantinescu și muzica psaltică românească, un studiu despre personalitatea ilustrului compozitor, rămas, în uitarea și ignoranța nostră, aproape necunoscut, readus însă la lumină și promovat prin lucrarea părintelui Ionașcu. Această lucrare a fost prezentată cu prilejul susținerii tezei de doctorat, avându-l ca și coordonator științific pe Pr. Prof. Nicu Moldoveanu și a fost mai apoi publicată la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2005. Din data de 1 martie 2006 părintele Ionașcu este Lector titular al Catedrei de Teologie pastorală, disciplina Muzică bisericească și ritual.
Creația muzicală
Pr. Stelian Ionașcu a publicat și publică articole, studii, compoziții de specialitate și chiar un manual de muzică psaltică pentru uzul elevilor seminariilor teologice și nu numai (București 2006), intitulat Teoria muzicii psaltice, manual bine alcătuit și structurat, care întregește și completează pe acela al predecesorului său Nicolae Lungu.
În ceea ce privește muzica corală bisericească, părintele Stelian Ionașcu a alcătuit un Florilegiu bizantin de Sfintele Paști din trei coruri aranjate după compozitorii clasici români, Nicolae Lungu (fragment din lucrare pentru cor bărbătesc: Priveghere, cu toacă și clopote, pian în cazul de față, cu toacă mică și trianglu), Ion Popescu-Pasărea (Catavasia I, din Canonul Sf. Paști) și Paul Constantinescu (fragmente din Oratoriul de Paști: Aliluia, Hristos a Înviat și Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase), pentru cor bărbătesc.
Această lucrare a fost tipărită în anul 2002 într-o broșură corală la Râmnicu-Vâlcea îngrijită de Gelu Stratulat, profesor de muzică corală al seminarului de aici și tipărită în repertoriul coral, ediția a III-a, alcătuită, revizuită și îngrijită de pr. prof. dr. Nicu Moldoveanu.
A armonizat pentru cor mixt cântările: Doamne Mântuiește…, Și ne auzi…, ambele pe gls. V, după melodia episcopului Gherontie Nicolau; Sfinte Dumnezeule, după melodia episcopului Evghenie Humulescu; podobia O, prea slavită minune, gls. VIII și Eu sunt Învierea, după o melodie compusă de Ionel Gh. Brătianu.
A aranjat, pentru cor bărbătesc și pentru cor mixt, mai multe cântări, dintre care amintim: Bună dimineața la Moș Ajun și Moș Crăciun de Gh. Danga, Sus boieri, nu mai dormiți (pentru cor bărbătesc), după o melodie din Colecția George Breazul, Psalmul 103, Colindul Sf. Andrei și alte multe piese.
Părintele Stelian Ionașcu, prin activitatea sa dirijorală în cadrul coralei Catedralei Patriarhale, încearcă și reușește să păstreze linia trasată de predecesorii săi, Gh. Cucu și Nicolae Lungu, atât prin interpretarea pieselor corale armonizate după tradiționalele melodii psaltice, cât și prin frumusețea și limpezimea execuției.
Prin strădania lui a reușit să aducă în componența acestei corale persoane care activau în coruri profesioniste, dar și profesori, intelectuali, studenți teologi sau absolvenți de Conservator „cu toții dăruiți pentru această slujire (coslujire) în biserică; pentru fiecare, fiind un act de dăruire și dragoste adus cântului coral bisericesc”. fotografie cor si parinte
Concluzii
Incursiunea în spațiul cântării bisericești înălțate de-a lungul anilor la Catedrala Patriarhală, ne-a scos în evidență activitatea deosebită a unor exegeți, creatori și promotori ai muzicii ecleziale (protopsalți, psalți și dirijori de cor), care au conștientizat valoarea acesteia Biserica Ortodoxă Română. Pe lângă grija deosebită în a păstra tradiția muzicală sacră, neștirbită de influențele muzicii profane, aceștia au dezvoltat, înfrumusețat și menținut vie cântarea bisericească prin compoziții proprii și traduceri, rămânând în contemporaneitate ca reper în spațiul musical românesc. Munca lor nu a fost trecută cu vederea și nici uitată odată cu trecerea timpului, creațiile acestora aflându-se până astăzi în preferințele multor protopsalți care le interpretează în cadrul diferitelor slujbe ale bisericii, precum și în atenția unor dirijori și compozitori de muzică polifonică, ce au transpus aceste compoziții în notație liniară.
Deși muzica bisericească de la Filothei, monahul de la Cozia și până la Macarie Ieromonahul, Panaiot Enghiurliu sau Nicolae Lungu a trecut prin transformări la nivel de notație, interpretare sau compoziție, Catedrala Patriarhală a reprezentat locul unde aceasta a fost îmbogățită, înfrumusețată și interpretată în mod original, de personalitățile muzicale amintite. Aceștia, după ce au învățat meșteșugul cântării bisericești la Școlile de muzică din Mitropolia Ungrovlahiei, iar mai apoi s-au perfecționat pe lângă alți mari protopsalți, au revenit la Catedrala Patriarhală cu dorința de a cultiva, valorifica în mod constructiv și promova importanța muzicii bisericești autentice, în perfect acord duhovnicesc cu starea de rugăciune și meditație impus de serviciul liturgic ortodox.
În drumul lor pentru perfecționarea acestei arte, de multe ori, starea materială și socială a reprezentat un obstacol de care s-au lovit. Deoarece mare parte din ei proveneau din păturile modeste ale societății în care s-au născut și au activat, intervenția financiară a domnitorului Țării Râmânești sau al Moldovei, ori sprijinul material al mitropoliților din aceste regiuni, a făcut posibilă accederea lor în cadrul școlilor de profil muzical, precum și susținerea aprofundării științelor muzicale atât în țară cât și în afara granițelor ei. Nu de puține ori aceștia și-au egalat profesorii lor de muzică sau chiar i-au depășit.
Muzica bisericească schimbă starea și modul de trăire emoțională a omului, îl apropie mai mult de Dumnezeu, îi redă speranța și încrederea în sine și în lucrarea sa. În pelerinajul lor muzical, psalții au cunoscut viața și activitatea oamenilor din diferite medii sociale, au reușit să îi unească duhovnicește cu Dumnezeu și să le inspire încredere, în pofida greutăților cotidiene. Creațiile lor muzicale, prin mesajul pe care îl transmit, au un profund caracter umanist cultivând iertarea, smerenia, pocăința, amplificând rugăciunea, limitând conflictele socio-umane, schimbând conștiința oamenilor, semănând ideea unității și demnității naționale. Frumusețea unor compoziții sunt reprezentative pentru imnuri ca: Să nu intorci fața ta…..(Prochimenul Postului Mare), De tine se bucură….(axion ce se canta în cadrul liturghiei Sfântului Vasile cel Mare), Iubi-te-voi Doamne…., Doamne mântuieste pe cei binecredincioși, etc , iar măiestria interpretării lor poate atinge și mișca inimi.
Talentul și cunoștințele obținute prin asidua lor muncă de perfecționare la nivel muzical, s-a concretizat, odată cu încadrarea lor ca protopsalți ai Catedralei Patriarhale, prin aducerea la lumină a unor compoziții din vechea sistemă muzicală, prin traduceri și româniri a diverselor compoziții și nu în cele din urmă, prin îmbogățirea tezaurului muzical bisericesc cu frumoase creații personale, care oglindesc modul lor de interpretare și scriere obținut în urma studiilor și perioadei de ucenicie pe lângă alți protopsalți, cu precădere cei de origine elenă.
Principalele momente din viața bisericii și a omului, au fost nelipsite din muzica și imnografia religioasă. Multe din compozițiile acestor personalități muzicale fac referire la acestea, unele fiind publicate în broșuri, altele înglobate în tipărituri ample.
Deși unii dintre aceștia au reușit publicarea compozițiilor personale, totuși o parte din ei nu au realizat acest lucru, creațiile lor rămânând până astăzi nepublicate, păstrate în inventarul unor biblioteci sau colecții personale. Nu știm motivele pentru care aceste compoziții nu au văzut lumina tiparului, însă credem că probabil activitatea intensă a unor protopsalți au umbrit oarecum munca altora (ex. manuscrisele lui Nicolae Brătescu) sau abundența publicațiilor din cele două mitropolii amintite, ori poate lipsa de interes, au făcut ca manuscrisele lor sa nu fie publicate înca, acestea, așteptând în diferite locuri sub formă de manuscris, să fie descoperite și puse în valoare de către actualii interpreți sau profesori ai muzicii psaltice.
Dată fiind necesitatea cunoașterii și retipăririi multora din operele iluștrilor compozitori de muzică psaltică și corală, astăzi numeroase facultăți și seminarii teologice oferă sprijin, prin anumite programe educaționale, pentru cunoașterea unor noțiuni cu privire la istoria muzicii și a imnografiei bisericești, precum și suport științific pentru armonizarea creațiilor bisericești bizantine. La cursurile de doctorat, în cadrul specializărilor respective, se pregătesc viitorii profesori de muzică pentru Seminariile Teologice, Școlile de cântăreți bisericești sau pentru Conservatorul de muzică, unde vor aprofunda și duce mai departe munca iluștrilor compozitori și traducători români.
Activitatea protopsalților, psalților și dirijorilor de cor de la Catedrala Patriarhală, nu s-a rezumat doar la actul compozițional ci în marea lor majoritate, au fost cooptați de catre domnitori sau mitropoliți cu scopul predării muzicii psaltice în școlile de cântăreți ale Mitropoliei Ungro-Vlahiei și seminariile teologice de aici.
Școala de muzică, formată în timp la Catedrala Patriarhală, reprezintă și pentru vremurile noastre, un exemplu viu de implicare în formarea de buni cântăreți, care să aibă competența de a interpreta corect și expresiv cântările liturgice și de a-i conduce sau îndruma pe credincioși și coriști înspre îmbogățirea repertoriului bisericesc. Parte dintre psalții sau dirijorii de cor ai Catedralei, au contribuit efectiv la dezvoltarea cântului bisericesc psaltic sau armonico-vocal, numele lor rămânând pentru posteritate în paginile istoriei muzicale bisericești.
Pe unii dintre ei îi întâlnim la Catedrala Patriarhală apoi la alte centre episcopale, pe alții, cu ascultări la diferite mănăstiri, iar unii dintre ei și-au continuat activitatea muzicală prin sprijinirea acesteia, din diferitele trepte episcopale în care se aflau.
Un alt aspect semnificativ din viața acestor personalități muzicale este faptul că ei au cunoscut diferite medii sociale, ținuturi sau zone ale țării. Pe lângă teme biblice sau imnuri liturgice, mulți dirijori de cor care au activat în cadrul Catedralei Patriarhale, au exprimat prin compozițiile lor, stările sufletești ale omului: bucuria, jalea, revolta, dragostea, etc., suport muzical fiind creațiile populare mai cu seamă doinele: de jale, de instrainare, de dragoste, etc.
Pe lângă muzica religioasă, personalitățile muzicii bisericești de la Catedrala Patriarhală, au pătruns profund în spiritualitatea românească, valorificând cu maiestrie folclorul autentic și poezia românească. Frumusețile patriei au constituit izvor de inspirație în creațiile lor. Ei au ilustrat cu profesionalism desăvârșita armonie dintre suflet și „spatiul mioritic” asa cum îl denumea ilustrul poet și filosof Lucian Blaga. Succesiunea anotimpurilor care determina stări sufletești diferite în viața omului, au influențat creațiile muzicale ale unor dirijori și compozitori. Datinile și obiceiurile din compozițiile populare au influențat profund muzica religioasă, concretizată în colinde și cântece de stea.
Așadar, experința muzicală formată timp de mai bine de un secol la Catedrala Patriarhală, este un punct de referință pentru orice înnoire a segmentului muzical din oficiul religios; ea ne învață că merită să investim atât material, cât și spiritual, pentru îmbogățirea și perfecționarea cântării bisericești, în vederea instaurării în Biserică, a unei trăiri și simțiri care să ne înalțe cu inima la Tatăl ceresc.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008 ;
Septuaginta, I, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Dan Slușanschi, în colaborare cu părintele Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, București 2004;
Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2012 ;
Mineiul pe august, tipărit în zilele păstoriei preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2003;
Molitfelnic, publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și Binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2013;
Ceaslov, publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 1014, p. 334.
Scrieri patristice:
CLEMENT ALEXANDRINUL, Cuvânt de îndemn către Elini – Protrepticul, PSB 4, Scrieri. Partea întâia, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere, introducere, note și indicii de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1982;
EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, ediție bilingvă, trad. și note de Oana Coman studiu introd. de Dragoș Mârșanu, ed. îngrijită de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iași 2007;
EVAGRIE PONTICUL, Capetele despre trezvie, în Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. I, trad. din grecește, introduceri și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2017;
FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. I. în P S B IX, carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, studiu introd. de Constantin Răchită, traduceri de: Dan-Nicolae Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Constantin Răchită, Traian Diaconescu, Nicolae Felecan, Ana-Cristina Halichias, Maria-Luiza Dumitru Oancea, Ștefan Cucu, Ierom. Policarp Pârvuloiu, Florentina Nicolae și Florin Filimon, ediție îngrijită de Ana-Cristina Halichias și Ierom. Policarp Pârvuloiu, Editura Basilica, București 2013;
FERICITUL IERONIM, Omilii la Psalmi, trad. din lb. latină, introducere și note de Ștefan Ivas, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2017;
FERICITUL IERONIM, Omilii la Psalmi, trad. din lb. latină, introducere și note de Ștefan Ivas, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2017;
FERICITUL TEODORIT Episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Proorocului împărat David, ed. îngrijită și note de Florin Stuparu, Editura Sofia, București 2018;
FERICITUL TEODORET al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. I, trad. din lb. greacă veche de Iulia Cărare și Mircea Ștefan, studiu introd. Constantin Crețu, Editura Doxologia, Iași 2015;
Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Vol. I, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2011;
Sfântul GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor – Cuvânt înainte către Olimpiada, trad. D. Stăniloaie și Pr. Ioan Buga, PSB 29, Scrieri. Partea I, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Editura Institutului Biblic, București, 1982;
Sfântul IOAN CASIAN, Așezămintele mănăstirești și Convorbiri duhovnicești, PSB 57, traducere de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, prefață, studiu introductiv și note de profesor Nicolae Chițescu, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1990
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Psalmi, traducere din limba gracă veche de Laura Enache, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia, Iași 2011;
Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, Patrusute cugetări creștine, traduse de cuviosul Paisie Velicicovschi, tipărite cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic Episcopul Argeșului, Editura Credința Strămoșească 1998;
Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești. Epistola către Ioan Cubicularul – Despre Iubire, PSB 81, Scrieri-partea a II-a, traducere din grecește, introducere și note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1990;
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Isaia – Omilii la Ozia, trad. din lb. gracă veche de Laura Enache, studii introd. de Ingrid Bauer, Editura Doxologia, Iași 2013;
Sfântul SIMEON ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. I, apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscopul Suceveiu și Rădăuților, ed. îngrijită de protosinghel Grichentie Natu, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților 2002;
Sfântul ISIDOR PELUSIOTUL, Epistole, vol. I (epistolele 1-500), trad. introd. și note de pr. Nicușor Morlova, Editura Egumenița, Galați 2013;
Sfântul NICETA DE REMESIANA, Opere, traducere din limba latină, introducere și note de lect. dr. Ovidiu Pop, Editura Sophia, București 2009
Sfântul NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere din limba greacă și note de Preotul Profesor Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2014
Sfântul TEODOR STUDITUL, Catehezele Mici, în colecția Viața în Hristos – pagini de filocalie 10, traducere din lb. greacă veche de Laura Enache, studiu introductiv de Julien Leroy, Editura Doxologia 2016
Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaemeron, colecția tâlcuiri la Sfânta Scriptură, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Biserica Ortodoxă, București 2004
Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii la Psalmi, PSB 17, Scrieri I, traducere introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1986
Surse manuscrise:
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 334;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 551;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 578;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 1879;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 1919;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 3210;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 3497;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 3942;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 4013;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 4340;
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 4819;
Biblioteca Academiei Romîne, ms. sl. nr. 283;
Biblioteca Academiei Române, ms. gr. nr. 33;
Biblioteca Academiei Române, ms. gr. nr. 130;
Biblioteca Academiei Române, ms. gr. nr. 158;
Biblioteca Academiei Române, ms. gr. nr. 768;
Biblioteca Academiei Române, ms. gr. nr. 1477;
Biblioteca Națională a României, ms. rom. nr. 4557;
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, ms. I – 26;
Biblioteca Mănăstirii Cernica, ms. nr. 3684/977;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. nr. 1;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. nr. 10;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. nr. 17;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. gr. nr. 25;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. rom. nr. 1;
Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. rom. nr. 119;
Biblioteca Mănăstirii Secu, ms. nr. 30;
Biblioteca Mănăstirii Secu, ms. nr. 31;
Biblioteca Sfântului Sinod, ms. nr. I-65;
Biblioteca Sfântului Sinod, II 3960;
Biblioteca Sfântului Sinod, II 11148;
Arhivele Statului. Ministerul Cultelor și Artelor, dosar nr. 5/1933;
Arhivele Statului Iași, dosar nr. 202 (după anul 1810);
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 168/1932-Ad.17;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 155/1931;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 161/1932, Adm. 10.2;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 155/1931;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 155/1931;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 155/1940, 21 martie;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 155/1940;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 580/1940;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 167/1941);
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 155/1940;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 245/1947, 18 martie;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, dosar nr. 5628/ 1 iunie 1933;
Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor, f. 30;
Arhivele Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dosar 7840/1876, iulie 19;
Arhivele Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dosar 7840/1876;
Arhivele Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dosar 2515, octombrie 1876;
Arhivele Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dosar 7836/1 aprilie 1885, f. 27, nr. rezoluție 656
Sinteze și monografii:
Aristotel, Politica, ed. bilingvă, trad. , comentarii și index de Alexander Baumgarter cu un studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura IRI, București 2001;
Antologhionul lui Evstatie Protopsaltul Putnei, ediție îngrijită și adnotată de Gheorghe Ciobanu și Marin Ionescu. Prefață și studiu introductiv de Gheorghe Ciobanu, Editura Muzicală, București, 1983;
Antologia corală religioasă și laică-pentru formații mixte, Editura, București, 2006;
ATHANASIE Episcopul, Istoricul Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, București, Tipografia Gutemberg, J. Göbl, 1906;
BILALIS Arhimandrit Spiridon, Martirii Ortodoxiei. Teologia Martiriului, trad. din lb. gracă de Pr. dr. Ciprian – Ioan Staicu, Editura Christiana, București 2016;
BOGDAN I., Documente privitoare la istoria Românilor. Urmare la colecțiunea lui Eudoxiu Hurmuzacki, Documente culese din biblioteci și arhive polone, cu traducerea franceză a documentelor polone, de I. Skupieroski, supl. II, vol I 1510-1600, București 1893;
BRÂNCUȘI, Petre, Muzica românească și marile ei primeniri, vol. I, Editura Muzicală, București, 1978;
BREAZUL, George, Învățământul muzical în Principatele românești, în volumul Pagini din istoria muzicii românești, vol. II, București, 1970;
BREZEANU, S., Identități și solidarități medievale. Controverse istorice, București, 2002;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României, în secolul XVIII și începutul secolului XIX și aportul original al culturii autohtone, Editura Muzicală, București, 1989;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Manuscrisele muzicale românești de la muntele Athos, Editura Muzicală, București, 2000;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Mihalache Moldovlahul compozitor de muzică bizantină și precursor al reformei chrisantice. Secolul XVIII, Anastasimatar I, în Colecția: Izvoare ale muzicii românești, Vol. XII A, Editura Muzicală, București, 2008;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Mihalache Moldovlahul compozitor de muzică bizantină și precursor al reformei chrisantice. Secolul XVIII, Anastasimatar II, în Colecția: Izvoare ale muzicii românești, Vol. XII B, Editura Muzicală, București, 2011;
CĂLINESCU, Șt.; Boroianu, D. G. , Istoria Seminarului Central din București, Iași, 1904;
CANTACUZINO, G., M., Izvoare și popasuri, Editura Eminescu, București, 1977;
CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. de Petre Pandrea, Editura de Stat pentru Literatură și Artă – „Biblioteca pentru toți”, București, 1956;
CASSELI, D., Cum au fost Bucureștii odinioară, ediție îngrijită de Oliver Velescu, Editura Silex, București, 1994;
Catalogul manuscriselor de muzică sacră din Moldova. Secolele XI – XX, grant al Universității de Arte „George Enescu”, vol. I , Editura „Artes”, Iași, 2010;
Catalogul manuscriselor de muzică sacră din Moldova. Secolele XI – XX, grant al Universității de Arte „George Enescu”, vol. II , Editura „Artes”, Iași, 2010;
Catedrala Patriarhală din București, volum tipărit cu Înalta binecuvîntare a Preafericitului Părinte Teoctist, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareii Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 2006;
CIOBANU, Gheorghe, Izvoare ale muzicii românești. Culegeri de folclor și cântece de lume, Editura Muzială, București,1976;
Colina Bucuriei. Catedrala Patriarhală, vol. I, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părite Daniel, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareii Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții, Mitropolia Munteniei și Dobrogei, 2008;
CONOMOS, E., Dimitri, Mănăstirea Putna și tradiția muzicală a Moldovei în secolul al XVI-lea, în volumul Muzica în Moldova medievală. Secolul al XVI-lea, de A. E. Pennington,București, 1985;
CONSTANTINESCU, Radu, Gerard din Cenad – un sccriitor al anului 1000, studiu introductiv la volumul Gerard din Cenad. Armonia lumii, ed. de R. Constantinescu, Editura Meridiane, București, 1984;
CONSTANTINESCU, Radu, și SUCIU, I., D., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980;
COSMA, Viorel, Enciclopedia Muzicii Românești, vol. 2/B, , Editura Arc 2000, București, 2007;
COSMA, Viorel, Muzicieni din România. Lexicon, vol. I, București, 1989;
COSMA, Viorel, Muzicieni din România. Lexicon, vol. IV, Editura Muzicală;
CUTAVAS, Gh. E. Dimitrie, La Cinstita Adormire a Prea slăvitei de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria, Slava și Acum pe toate glasurile, alcătuită după vechiul sistem al marelui între Protopsați Iacov, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1912;
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre Sfintele Icoane, Editura Basilica, București 2017;
De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna, apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, 2017;
DOBRESCU, Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară, București, 1906;
DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației românești, vol. II, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1987;
FEHER, G., Bulgarisch-ungarische Beziehungen in dem V-XI Jahrhunderten, Budapest, 1921;
Felmy, Karl, Christian, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric. Ediția a II-a, traducere de pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu 2008
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. N. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005;
GÂSCĂ, Nicolae, Arta dirijorală. Tehnica dirijorală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;
GAVRILĂ, Ion, Muzica bisericească în ținutul Vâlcii. Studiu monografic, Editura Roza Vânturilor, București, 2010;
GAVRILĂ, Ion, Oprea Demetrescu, viața și activitatea muzicală, teză de licență, București, 1980;
GHEORGHIȚĂ, conf. univ. dr. Nicolae, Muzicile Prințului: muzică, ceremonii și reprezentări ale puterii princiare la curțile Valahiei și Moldovei (secolul XVII – primele decenii ale secolului al XIX-lea), ed. Nicolae Gheorghiță, Costin Moisil, Daniel Suceava, în vol. 300 de ani de românire (1713-2013), Editura Glissando a Universității Naționale de Muzică București, București, 2013;
GHEORGHIȚĂ, Prof. Nicolae, Chinonicul duminical în perioada post-bizantină(1453-1821). Liturgică și muzică, Editura Muzicală, București, 2007;
GIBESCU, Pr., I., George, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, București, 1907;
GRECEANU, Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod, editată de A. Ilieș, Editura Academiei, București, 1970;
Hausherr Irénée, Les leçons d'un contemplatif, le traité de l`oraison d`Evagre le Pontique, Paris, 1960;
Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului mliturgic. Ediția a III-a, traducere diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 2008;
IONESCU, C. Gheorghe, Lexicon al celor care de-a luncul veacurilor s-au ocupat cu muzica de tradiție bizantină în România. Compozitori, teoreticieni, muzicologi, dascăli de psaltichie, copiști, interpreți, Editura Diogene, Bucurerști, 1994;
IONESCU, C., Gheorghe, Muzica bizantină în România. Dicționar cronologic, Editura Sagittarius, 2003;
IONESCU-GHION, Gh., I., Istoria Bucureșcilor, București, 1899;
IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, vol. I, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908;
IORGA, Nicolae, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, Tipografia Neamului Românesc, Vălenii de Munte, 1909;
IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. II, București, 1930;
IORGA, Nicolae, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Tipografia Neamului Românesc, Vălenii de Munte, 1914;
Izvoare ale muzicii românești, vol. V, Editura Muzicală, București, 1983;
LITZICA, Constantin, Manuscrisele grecești din Biblioteca Academiei Române, București, 1900;
LUCA, Alexandru, Priviri generale asupra musicei din Biserica Ortodoxă din Răsărit de la începutul creștinismului și pănă în dzilele nóstre, București, 1898;
MADGEARU, Alexandru, Contribuții privind datarea conflictului dintre ducele bănățean Ahtum și regele Ștefan I al Ungariei, Editura Banatica, Reșița, 12, 1993, 2;
Martiriul Sf. Sava Gotul, în: Actele martirice, București, 1982;
McGuckin, John Anthony, Dicționar de teologie patristică, trad. din lb. engleză de Dragoș Dâscă și Alin Bogdan Mihăilescu, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Editura Doxologia, Iași 2014, p. 381 – 382.
MELCHISEDEC, P.S., Memorie pentru cântările bisericești în România, 1882;
MOISESCU, Titus, Cântarea monodică bizantină pe teritoriul României. Prolegomene bizantine II. Variante stilistice și de formă în muzica bizantină, ediție îngrijită de Constantin Secară, Editura Muzicală, 2003;
MOISESCU, Titus, Prolegomene bizantine, Editura Muzica, București, 1985;
MOISESCU, Titus, Prolegomene bizantine. Muzică bizantină în manuscrise și carte veche românescă, Editura Muzicală, București, 1985;
MOLDOVEANU, pr. , prof. , dr. , Nicu; NECULA, pr. , prof. , dr. , Nicolae; STANCIU, pr. , prof. , dr. , Vasile; BUCUR, Barbu arhid. prof. dr. , Sebastian, Dicționar de muzică bisericească românească, Editura Basilica, București, 2013;
MOLDOVEANU, pr. prof. dr. Nicu, Antologie de colinde, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;
MOLDOVEANU, pr. prof. dr. Nicu, Repertoriul Coral Religios, Editura Institutului Biblic, București, 2003;
MOLDOVEANU, pr. prof., Nicu, Izvoare ale cântării psaltice, București, 1974;
MOLDOVEANU, Pr., Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010;
NĂSTASĂ, diac. I. Gabriel, Protopsalți, cântăreți și dirijori de cor la Catedrala mitropolitană din Iași (sfârșitul secolului al XIX- lea până astăzi), Editura Pamfilius, Iași, 2007;
NICOLESCU, D. Vasile, Manuscrisul Ucenescu. Cânturi, Editura Muzicală, București, 1979;
NOROCEL, Epifanie, Sfântul Mucenic Sava, în vol. Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
OLTEAN, Vasile, Imnul Național Deșteaptă-te, române!, ed. a II-a, Editura Salco, Brașov, 2005;
OLTEAN, Vasile, Școala românească din Șcheii Brașovului, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989;
ONCIUL, Pr. Isidor, Manual de Arheologie biblică, Cernăuți, 1884;
PĂCURARIU, Pr., prof., dr., Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;
PĂCURARIU, Pr., prof., dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 3 vol. București, ediția I-a 1980 și ediția a II-a 1994;
PĂCURARIU, Pr., prof., dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Compendiu, Editura Andreiana a Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2011;
PANN, Anton, Bazul teorectic și practic, București, 1847;
PAPACOSTEA, Victor; REGLEANU, Mihail, Seminarul Central, 1836-1936. Documentele întemeierii, București, 1938;
PAROCESCU, Nicolae, Compozitorul Gheorghe Cucu, București, Editura Muzicală, 1967;
PENNINGTON, E., Anne, Muzica în Moldova medievală. Secolul al XVI-lea, ediție bilingvă engleză-română, Editura Muzicală, București, 1985;
PETRESCU, I. D., „Études de paléographie musicale byzantine”, Éditions musicales de l'Union des compositeurs de la République Socialiste de Roumanie, Bucarest, 1967;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica Ortodoxă Română, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
PLOIEȘTEANU, N. Nifon, Carte de Muzică Bisericească pe Psaltichie și pe note liniare, pentru trei voci, Editura Joseph Gӧbl (Gutemberg), a Cărților Bisericești și Carol Gӧbl, București, 1902;
POP, I., A. , Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, 2003;
POPESCU, Grigore N., Din trecutul Seminarului Nifon Mitropolitul din București, Tipografia Universul, 1943;
POPESCU, Nicolae, M., Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul, Institutul de Arte Grafice Carol Gӧbl, S-sor I. St. Rasidescu 16, Strada Doamnei nr. 16, București, 1908;
PORCESCU, Scarlat, Episcopia Romanului, București, 1984;
POSLUȘNICU, M., Grigorie, Istoria muzicei la români. De la Renaștere până în epoca de consolidare a culturii artistice, cu 193 chipuri în text, cu o prefață de domnul Nicolae Iorga, Editura Cartea Românescă, București, 1928;
PRUTEANU, Pr., Ierom., Petru, Liturghia Ortodoxă – istorie și actualitate, ediția a II-a revizuită și completată, Editura Sofia, București, 2013;
RĂDUCĂ, Pr. Dr., Vasile, Antropologia lui Grigorie de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;
SĂLĂGEAN, Tudor, Țara lui Gelou. Contribuții la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006;
SATCO, Emil, Muzica în Bucovina, Editura Biblioteca Națională, Suceava, 1981;
SECARĂ, Constantin, Muzica bizantină, doxologie și înalțare spirituală, Editura Muzicală, București, 2006;
STOICESCU, N. , Mircea cel Mare (1386-1418), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
STOICESCU, N., Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec. XIV-XVII, București, 1971;
ȘTREMPEL, Gabriel, Catalogul manuscriselor românești, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;
THEODORESCU, Gh., Dem., Viața și activitatea lui Anton Pann, vol. I, București, 1893;
THEODORESCU, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV), Editura Academiei, București, 1974;
THEODORESCU, Răzvan, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987;
TURCUȘ, Șerban, Sfântul Scaun și românii în sec. al XIII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2001;
UNCU, V., Anton, Cântați mereu, cântați, Editura Asociației Misionare Patriarhul Miron, București 1935;
URECHIA, V., A., Istoria Școalelor de la 1800 – 1864, Tomul I, Bucuresci, 1892;
Usca Pr. Ioan Sorin, Traia prof. Ioan, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. vol. X, I-II Paralipomena,, Editura Christiana, București 2007;
Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Volumul IX. 3-4 Regi, Editura Christiana, București 2006;
Usca Pr. Ioan Sorin și Traia prof. Ioan, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. vol. XIV. Cărțile lui Solomon, Editura Christiana, București 2010;
VASILE, Prof. univ. Vasile, Istoria muzicii bizantine și evoluția ei în spiritualitatea românească, vol. I, Editura Interprint S.R.L, București, 1997;
VASILE, Prof. univ. Vasile, Tezaur românesc din Muntele Athos, Editura Muzicală, Bucrești, 2007;
VASILE, Vasile, Vârstele imnului „Deșteaptă-te, române!”, în Studii și cercetări de istoria artei, tom 43, Editura Academiei RSR, 1966;
VELEA, Pr., dr., Marin, Evoluția muzicii psaltice și a mișcării corale religioase din România, Editura DAIM, București, 2004;
VINTILESCU, Pr. Petre, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
VOICU Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin, DUMITRAȘCU Pr. Conf. Univ. Dr. Nicu, Patrologie – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004
Wellesz, Egon, A history of Bizantine Music and Hymnography, Oxford Univerity Press, 1961
XENOPOL, D., Alexandru, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925;
Ανατολικιώτης, Μπιλάλης, Διονυσιος, Ο Ηουρμόυζιος Χαρτοφύλαξ και η συμβολή του εις την μουσικήν μεταρρούμιςιν του 1814, Αθήνα, 2004;
Γιαννόπουλος, Εμμανουηλ, Χουρμουζιος Χαρτφυλαξ, Εισαγωγη εις το θεωρητικόν και πρακτικόν της εκκλησιαστικής μουσικής, Θεσσαλονίκη, 2002;
Θεωρία και Πράξη τής Ψαλτικής Τέχνης. Τα Γένη και Είδη τής Βυζαντινής Ψαλτικης Μελοποιίας. Πρακτικα. εκδίδεί ό Γρ. Θ. Στάθης, Αθηνα, 2006;
Ιστορικη ἐπισκόπησις τῆς βυζαντινῆς ἐκκλησιαστικῆς μουσυκῆς, Αθήνα, 1900
Παπδόπουλος, Ι., Γεωργιος, Σμβολαι εις την ιστοριαν παρημιν εκκλησιαστικης μουσικης, Αθήνα, 1890;
Σπινέϊ Η. Iονέλ, Mαρσέλ, Η βγζατινη ψαλτικη παραδοση στη Ρουμνια χειρογραψα και ρουμανοι μελποιοι. Διδακτορικη Διατριβή, Eισηγητής καθηγητής Γρηγόριος Θ. Στάθης;
Χατζηγιακουμης Κ., Mανόλις, Η. Εκκλησιαστικη Μουσικη του Ελληνισμου μετά την Αλωση (1453-1820). Σχεδίασμια ιστορίας, Αθήνα, 1999;
Articole și studii:
ALEXE, Gheorghe, Compozitorul Nicolae Lungu la 60 de ani, în Glasul Bisericii, XIS (1960), nr. 9-10;
ALEXE, Gheorghe, O prețioasă contribuție la revalorificarea muzicii psaltice corale, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVI (1958), nr. 1-2;
ALEXE, magistr. C. Ștefan, Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de Remesiana, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr 1-2;
ANDREIȚĂ, Ion, O viață între altar și rafturile cu cărți sfinte, în România Liberă, XLVIII (1990), nr. 14304 (270), 11-12 XI;
BĂLENI, V., Pop, Compozitorul Nicolae Lungu la 80 de ani, în Studii Teologice, XXXII (1980), nr. 7-10;
BĂNICIOIU, Gheorghe, Ierarhi și preoți români, protopsalți și compozitori, București, 1982 (Teză de licență, Institutul Teologic, în ms.);
Barbu Bucur Sebastian, Învățământul psaltic până la reforma lui Hrisant. Școli și propedii, în Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1980), nr. 3-4;
Biserica Ortodoxă Română, an XCVIII (1980), nr. 9-10, anexa, pp. 1-20 ;
BOȘTENARU, Ioan, N., Contribuția lui Ioan Zmeu la păstrarea și dezvoltarea cântării psaltice tradiționale, în Studii Teologice, București, s. II-a, XXV (1973), nr. 5-6 (mai-iun.);
BUCUR, Barbu, Sebastian, Acțiunea de „românire” a cântărilor psaltice și determinările ei social-patriotice. Filothei sin Agăi Jipei și alți autori din secolul al XVIII-lea, în Biserica Ortodoxă Română, București, XCVIII (1980), nr.7-8 (iul. aug.);
BUCUR, Barbu, Sebastian, Contribuții românești în domeniul culturii muzicale la muntele Athos, în Mitropolia Ardealului, XXXIV (1989), 2, republicat în Byzantion, Academia de Arte „George Enescu”, vol. I, Iași 1995;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Documents de la culture musicale vocale en Muntenie, Moldavie et Transilvanie, în Muzica, XXVII (1977);
BUCUR, Barbu, Sebastian, Iovașcu Vlahul Protopsaltul Curții Ungrovlahiei și opera sa în manuscrisele psaltice de la Muntele Athos, în Biserica Ortodoxă Română, CVI (1988), nr. 7-8;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Iovașcu Vlaque, Le Protopsalt de la Cour 'Hongre-Vlahie dans les manuscrits psaltiques du Mont Athos, în Musica Antique, VII, Acta Screntifica, Supplementum Bydgoszcz, 1985;
BUCUR, Barbu, Sebastian, Naum Râmniceanu, în Studii de muzicologie, vol. IX, București, 1973;
Cântăreți bucureșteni. Un eveniment în Catedrala Țării, în Cultura, II (1912), nr. 12 (dec.);
CATRINA, Constantin; Manolache, Mihai, Muzica psaltică românească în Bibliteca din Șcheii Brașovului, în: Studii și Cercetări de Istoria Artei, s. Teatru Muzică Cinema, Tom. 19, nr.1, 1972 ;
CIOBANU, Gheorghe, Muzica bisericească la români, în Biserica Ortodoxă Română, XC 1972, nr. 1-2;
CIOBANU, Gheorghe, Originea canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Șărban, în Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8;
CIOBANU, Gheorghe, Studii de etnomuzicologie și Bizantinologie, vol. III, 1992;
Cultura, București, an VII (1919), nr. 10 (oct.);
Cultura, București, an. V (1915), nr. 7-8 (iul.aug);
DĂDÂRLAT, Camil-Marius, Un popas de tihnă spirituală. Biblioteca Sfântului Sinod, în: Universul Cărții, an. II (1992), nr. 7 (19);
DINCĂ, George, Chipuri de ierarhi: compozitori, traducători, prelucrători și mari cântăreți ai muzicii biseicești (II), în Glasul Bisericii, XXXVI (1977), 1-3;
DRĂGUȘIN, pr. prof. dr., Constantin Odihnește Doamne, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8/ 1966;
DRĂGUȘIN, pr. prof. dr., Constantin, Heruvic, Ca pre Împăratul, Ectenia după Heruvic, Pre Tine Te lăudăm și Cuvine-se cu adevărat, în Glasul Bisericii, nr. 5-6/ 1968;
DRĂGUȘIN, pr. prof. dr., Constantin, Imn Ptriarhal, în Glasul Bisericii, nr. 5-6/1986;
DRĂGUȘIN, pr. prof. dr., Constantin, Răspunsuri Liturgice, în Glasul Bisericii, nr. 5-6 și 7-8/ 1965;
DRĂGUȘIN, pr. prof. dr., Constantin, Răspunsuri mari în stil psaltic, în Glasul Bisericii, nr. 11-12/ 1963;
DRĂGUȘIN, Pr., Constantin și CÂRSTOIU, Pr., Iulian, Maestrul Nicolae Lungu la 85 de ani; în ST, XXXVIII (1985), nr. 5-6;
DRĂUGUȘIN, Pr., Constantin, Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române la a 50-a aniversare, în Glasul Bisericii, LVI (1997), nr. 9-12;
ENĂCEANU, Ghenadie, Seminarul Nifon Mitropolitul, în Biserica Ortodoxă Română, I (1875), nr. 11 (aug.) ;
ERBICEANU, Constantin, Viața și scrierile Protosinghelului Naum Râmniceanu, în Biserica Ortodoxă Română, XIII (1884), nr. 10-12 și în Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890), nr. 2, nr. 3;
GAVRILĂ, Pr. Prof. drd. Ion, Filotei Monahul de la Cozia – începătorul imnografiei bisericești la români – și Pripelele sale, în Lumina Lumii, anul XIII-XIV, Râmnicu-Vâlcea, 2006, nr. 13-14;
GAVRILĂ, Ion, Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei, în Almanahul Bisericesc (1997), București ;
GAVRILĂ, Ion, Muzica bisericească în ținutul Vâlcii. Studiu monografic, București, 2010;
GAVRILĂ, Ion, Oprea Demetrescu, viața și activitatea muzicală, teză de licență, București, 1980;
GAVRILĂ, Ion, Semicentenarul Coralei „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române (noiembrie 1947-noiembrie 1997), în Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997), nr. 9-12 ;
GEORGESCU, V., Mircea, Festivalul de muzică populară prezentat de Corala Patriarhiei (19 mai 1960), în Biserica Ortodoxă Română, LXXVIII (1960), nr. 9-10;
I.P.S. Episcop Teofil Ionescu conducătorul a Arhiepiscopiei ortodoxe române pentru Europa Centrală și Occidentală, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 5-6 (mai-iun.);
IONAȘCU, Pr., Prof., dr., Stelian, Corala Catedralei Sfintei Patriarhii. Incursiune istorică, în Glasul Bisericii, LXVII (2008), nr. 4-6 (aprilie- iunie);
IONESCU, C., Gheorghe, Muzica Bizantină în România. Dictionar cronologic, Editura Sagittarius, București, 2003;
IVAN, Ioan, Protosinghelul Chiril Arvinte, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, XLIV (1968), nr. 9-10 (sept. oct.);
JORA, Mihail, Anuarul pe 1941-1942 al Conservatorului Regal de Muzică și artă Dramatică din București, București, 1943;
LUNGU, Conf., Nicolae, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în Biserica Ortodoxă Română, LXX(1952), nr. 11 – 12;
MANOLACHE, Pr. Mihai, Contribuția lui Nicolae Brătescu, psaltul Mitropoliei din București la românizarea cântărilor bisericești, în Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr 5-6;
MANOLACHE, Pr. Mihai, Opera muzicală a psaltului Nicolae Brătescu și contribuția sa la întărirea unității noastre naționale, București, 1971 (manuscris);
MELCHISEDEC, Episcop, Memoriu pentru cântările bisericești din România, în Biserica Ortodoxă Română, VI (1882), nr.1;
MOLDOVEANU, Conf. Dr. Nicu, Profesorul, protopsaltul și clericul Anton V. Uncu, în Biserica Ortodoxă Română, XCVIII (1980), nr. 9-10;MOLDOVEANU, Pr., Nicu, Muzica bisericească la români în secolul XX, în Biserica Ortodoxă Română, CIII (1985), nr. 7-8. 1985, și CIV (1986), nr. 3–4;
MOLDOVEANU, drd., Nicu, Cântarea corală în Biserica Ortodoxă Română de la pătrunderea ei în cultul divin până la sfârșitul secolului al XIX- lea, în Studii Teologice, XIX (1967), nr. 7-8;
MOLDOVEANU, Nicu, Muzica bisericească la români în secolul al XIX-lea (I), în Glasul Bisericii, XLI (1982), nr. 11-12 (nov. dec.);
MOLDOVEANU, Nicu, Muzica bisericească la români în secolul XX (I), în Biserica Ortodoxă Română, CIII (1985), nr. 7-8 (iul. aug.);
MOLDOVEANU, pr. , prof. , dr. , Nicu, Izvoare ale cântării psaltice în BOR. Manuscrisele muzicale vechi bizantine din România (grecești, românești și româno-grecești), până la începutul secolului al XIX- lea, (teză de doctorat în teologie), în Biserica Ortodoxă Română, XCII (1974), 1-2;
MOLDOVEANU, pr. prof. dr. Nicu, Cercetări asupra manuscriselor în notație bizantină existente în Biblioteca Națională din Viena, în Biserica Ortodoxă Română, CII (1984), nr. 3-4,
MOLDOVEANU, pr. prof. dr. Nicu, Profesorul, compozitorul și dirijorul Nicolae Lungu -la 75 de ani, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr.5-6
MOLDOVEANU, Pr., Nicu, Nicolae Lungu. Un veac de la naștere, în Vestitorul Ortodoxiei, XII (2000), nr. 248;
MOLDOVEANU, Pr., Nicu, Profesorul, compozitorul și dirijorul Nicolae Lungu- octogenar, în Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1980), nr. 3-4 ;
MOLDOVEANU, Pr., Nicu, Profesorul, dirijorul și compozitorul Gheorghe Cucu – 100 ani de la naștere, în. Studii Teologice, XXXIV (1982), nr. 9-10;
NECULA, Pr., D., Nicolae, Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române la Strasbourg si Paris, în Glasul Bisericii, LIV (1995), nr.15 ;
NECULA, Pr., D., Nicolae, Corala Patriarhiei în Suedia și Norvegia, în Vestitorul Ortodoxiei, an VII (1996), nr. 164
NECULA, Pr., D., Nicolae, Corala Patriarhiei Române laureată a celei de-a XI-a ediție a Festivalului Internațional de Muzică Bisericească Ortodoxă de la Hajnovk (Polonia,14-17mai 1992), în Biserica Ortodoxă Română, CIX (1992), nr. 46;
NECULA, Pr., D., Nicolae, Corala Patriarhiei. Mesagera spiritualității române în Japonia, în Glasul Bisericii, LII (1992), nr. 46 ;
NECULA, Pr., D., Nicolae, Participarea Coralei Patriarhiei Române la Festivalul International de Muzică Bizantină la Palermo (13-22 decembrie 1986), în Biserica Ortodoxă Română, CV (1987), nr. 3-4 ;
ONCIUL, D., „Originile principatelor române (1899)”, în Studii privind istoria Aradului, Scrieri istorice, ed. de A. Sacerdoțeanu, vol. I, București, 1968, p. 584-585;
PĂCURARU, Pr., Ion, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea omofonă, în Glasul Bisericii, XXXVII (1978), nr. 1-2;
PĂLEANU, Gh., Damian Rânzescu, director și îndrumător, în Cultura, XXXII (1943), nr. 7-12 (iul. dec.);
PĂLTINESCU, Stefan, „Musichia”, în Buciumul romanu, anul I/1875;
PARIINSCHI, prof. I., Despre cântarea bisericească, traducere de Pr. Paul Mihail, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXV (1959), nr. 3- 4;
POPA, Mihai, Protopsalți vestiți din Moldova secolul al XX-lea, București, 1973 (Teză de licență, Institutul Teologic, în ms.);
POPESCU, Nicolae, M., Notația alfabetică a lui Petru Efesiu, în Biserica Ortodoxă Română, XXXII (1909), nr. 10;
SAVA, Stela, Corul Cântăreților Ștabului Oștirii, anexă la revista Muzica, volumul. I, Editura Uniunea Compozitorilor din România, București, 1956, nr. 1;
SCRIBAN, Iuliu, Episcopul Gherasim Safirin, în Biserica Ortodoxă Română, XL (1922), 6;
ȘERBĂNESCU, Niculae, Mitropolia Ungrovlahiei, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 7-10 ;
SIMEDREA, Tit, „Filotei monahul de la Cozia. Data, locul și limba în care s-au alcătuit Pripealele”, în Mitropolia Olteniei, VII (1955), nr. 10-12;
STĂNILOAIE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității credinței, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. I ;
TEODOR, S., Filotei monahul de la Cozia, imnograf român, în Mitropolia Olteniei, III (1954), 1-3, Craiova;
VASILESCU, Gheorghe, Documente inedite privind viața și activitatea compozitorului Gheorghe Cucu, în Biserica Ortodoxă Română, C (1982), nr. 7-8-9 (iul.- aug.);
VASILESCU, Gheorghe, Documente inedite privitoare la viața și activitatea compozitorului Gheorghe Cucu, în Biserica Ortodoxa Română, C (1982), nr. 7-9;
VELEA, Pr., Marin, In memoriam: compozitorul, profesorul și dirijorul Gheorghe Cucu, în Glasul Bisericii, XLI (1982), nr. 11-12;
Verzișor, Noul director la un Seminar de cântăreți, în Biserica Ortodoxă Română, XLIII (1925), nr. 3
VLAD, Pr. Lect. Vasile, Spiritualitatea muzicii: chatarsis-senzualism-demonism, în Teologia, I (1997), nr.1, Arad;
Voyage du Patriarche D'Antioche, texte arabe et traduction française par Basile Radu”, în R. Graffin – Patrologia Orientalis, tome XXIV, fasc. 4, Paris, 1933;
Rețeaua internet:
www.stravopoleos.ro/fails/Constantin Moisil-Anastasimatarul 1.pdf;
http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/03/creatia-muzicala-lui-mihalache-moldoveanul-1740-1802/
www.lumina.ro/articole html/revista nr. 2/ articol1.html;
www.crestinortodox.ro/religie/parintele-grigorie-babus-125641.html;
www.formula-as.ro/2008/808/spiritualitate-39/la-plecarea-parintelui-grigorie-babus-9245;
www.newadvent.org/cathen/03302a.htm;
www.jewishencyclopedia.com/articles/13916-song-of-songs-the
www.analogion.com/forum/showpost.php?p=18035&postcount=5
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Un veac Si jumătate de PSALMODIERE la Catedrala Patriarhală [303970] (ID: 303970)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.