Un Scriitor din Exil Si Tema Exilului Vintila Horia
TEZĂ DE DOCTORAT
UN SCRIITOR DIN EXIL ȘI TEMA EXILULUI: VINTILĂ HORIA
CUPRINS
CAPITOLUL I – Pe urmele lui Vintilă Horia; din țară în exil
Pretext biografic. Perioada românească
,,Valurile exilului’’
CAPITOLUL al-II-lea – Polivalența scriitorului
Poet – ,,Un prinț stingher de mînă cu Poesia’’
Prozator
Eseist
Publicist
Profesor universitar
CAPITOLUL al – III –lea – Istoria premiului Goncourt – un premiu nedecernat
CAPITOLUL al –IV-lea – Proza lui Vintilă Horia
Trilogia exilului
Dumnezeu s-a născut în exil
Cavalerul resemnării
Salvarea de ostrogoți
Iubirea eternă – Acolo și stelele ard
Vintilă Horia – țăranul de la Dunăre (Journal d’un paysan du Danube)
Romanul istoric – Mai sus de miazănoapte
Exilulul ca etapă de inițiere – Un mormânt în cer
Revelația – O femeie pentru apocalips
Nuvelele – o reflecție a romanelor horiene
Memorialistica
Credință și creație
CAPITOLUL al – V-lea – Personaje în opera lui Vintilă Horia
Ovidiu
El Greco
Radu Negru
CAPITOLUL I
PE URMELE LUI VINTILĂ HORIA; DIN ȚARĂ ÎN EXIL
Moto: ,,Prin D-ta, literatura română va redobândi prestigiul mondial pe care l-a avut cândva prin Panait Istrati’’ (Mircea Eliade)
1. Pretext biografic. Perioada romanească
Vintilă Horia (18.XII.1915, Segarcea – 4.IV.1992, Villalba, Spania) este un scriitor care a avut o carieră remarcabilă, iar acesta a știut să asigure o viziune strălucită cu privire la exilul românesc: ,,M-am născut la Segarcea, la sfârșitul lui decembrie 1915, ultima zi din an după stil nou. Momentul în care sămânța încolțește în pământ. Înainte de a împlini un an a izbucnit primul război mondial.’’
Vintilă Horia, cu numele său Caftangioglu, s-a născut la 18/31 decembrie 1915 la Segarcea, în Oltenia. Tatăl său, Vintilă Caftangioglu, inginer agronom, va fi implicat în Marele război (august 1916), iar mama acestuia, Elena, se refugiază împreună cu copilul la familia maternă în Vaslui. În perioada 1918 – 1920 acesta va sta în Moldova, iar apoi la Aldești, undeva lângă Roman. De la o bătrână acesta va învăța versuri din Baudelaire, Rimbaud, Anatole France și Rémy de Gourmont, astfel el își va îmbunătăți cunoștințele de limba franceză.
În 1923 familia acestuia se va instala la București. A fost elev la școala ,,Popa Rusu”, iar apoi la vârsta de zece ani va fi elev la Colegiul Național Sfântul Sava, la vârsta de opt ani se va muta la București, unde va face școala primară la Popa Rusu și apoi la Visarion. La acea vreme colegiul avea revista Vlăstarul, aici în anul 1932 va fi publicat primul volum al lui Vintilă Horia. Debutul în revista colegiului îl va ajuta în stabilirea unei colaborări cu revista Gândirea. Revista literară a Colegiului Național Sf. Sava avea ca redactori pe Gheorghe Barbu și Miron Suru, astfel în 1933 V. Caftangioglu va publica poezia Înserare, acest lucru marcând debutul absolut: ,, Din depărtări răsbat încet / Bătăi de clopot ruginit, / Pătrund prin crângul amorțit / Și mor în pâlcul de brădet. / Coboară soarele’n apus, / Se stinge lin de după deal, / Răsună cântec de caval / La moartea zilei ce s’a dus. / În crângul trist și părăsit / Uitarea parcă s’a lăsat, / Se-aud doar sgomotele’n sat, / Și clopotele de la schit. / Din înălțimi se lasă lin / Zăbralnicul întunecat, / Se’ngână noaptea’n înserat / Cu apusul roșu și senin. / Din depărtări răsbat încet / Bătăi de clopot ruginit, / Pătrund prin crângul amorțit / Și mor în pâlcul de brădet.’’ Poezia acestuia s-a bucurat de succes, asfel Nicolae Crevedia a scris un articol în ziarul ,,Calendarul’’.
Scriitorul mărturisește că a început să scrie de când era mic, lucru care este mărturisit în interviul acordat Marinelei Rotaru: ,,Pe la zece-unsprezece ani am scris primul meu roman care se intitula Aventurile căpitanului Remy și era foarte influențat de Jules Verne. Intrasem în pasiunea Jules Verne. Ca lectură a acelei vârste, ,,La Medeleni’’ și un roman al lui Radu Rosetti, ,,Păunașul codrilor’’, mai era și primul volum din ,,Cei trei muschetari’’. Pe la doisprezece-treisprezece ani am intrat în lectura clasicilor. Am descoperit teatrul lui Vasile Alecsandri care mi-a plăcut la nebunie. Recitam ,,Farmazonul din Hârlău’’ și o mulțime din comediile lui pe care le găseam geniale. La treisprezece ani am avut scarlatină, am stat o lună izolat de restul casei și în fiecare seară tata îmi aducea o carte pe care o cumpăra special pentru mine. Mâncam cărțile. Tot atunci am început să scriu primele poezii.’’ Autorul mărturisește că în fiecare lună se îndrăgostea de câte o fată și poate și acest lucru a reprezentat o sursă de inspirație pentru scrierile lui.
Două mari etape ale creației sale literare se pot identifica: prima este cea desfășurată la reviste Gândirea, iar cea de-a doua este reprezentată de numeroasele perioade exil, ,,un ciclu de aclimatizare cu noua situație.’’ Debutul acestuia a fost în revista Gândirea, revistă care i-a redat foarte multă încredere în propriile forțe. Acest debut a început în 1935, Nichifor Crainic a fost cel care l-a încurajat să scrie, l-a îndreptat către poezia lui Rilke; datorită lui a avut ocazia să facă prima călătorie în Italia în 1938: ,,Un moment extraordinar. Mi-aduc aminte și acum de ziua în care Alecu Gregorian, care dirija pe atunci o revistă studențească, aflând de poeziile mele – eram prin anul întâi sau doi parcă – m-a luat și m-a dus la Gândirea. M-a întâmpinat în hol un miros de tabac foarte intens. Era mirosul trabucului pe care-l fuma fără încetare Nechifor Crainic. […] A doua zi i-am dus șase poezii. Peste o lună am apărut în Gândirea.’’ În 1941 va scrie un articol despre Nichifor Crainic, în revista ,,Sfarmă-piatră’’, în care îi sunt apreciate valorile doctrinare: ,,Alături de Eminescu – dar mai complet și mai constructiv, stă gândirea politică a lui Nichifor Crainic, creatorul spiritualității românești de azi, dar și al unei ideale Românii politice ale cărei limite le-a conturat cu atâta limpezime în paginile «Gândirii» și ale lui «Sfarmă-Piatră», precum și în acea operă de adevărat precursor care se numește Programul statului etnocratic.’’
Intrarea la revista Gândirea va marca întreaga carieră a marelui scriitor, iar opera acestuia va fi publicată alături de operele unor mari scriitori de la acea vreme (Ion Pillat, Ovid Papadima, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Petre Ionescu, Mircea Eliade, etc.): ,,Ca nici o altă publicație, această familie literară numără printre colaboratorii ei permanenți, opt membri ai Academiei Române, numeroși profesori universitari, doctori și talente remarcabile, care au dat un nou avânt literaturii noastre naționale, prin integrarea ortodoxismului în cultura vremii, ca expresie fundamentală a sufletului românesc. Narațiunea se definea prin ea însăși, cu propria sa putere creatoare. Un tânăr ajuns în paginile ,,Gândirii’’ primea consacrarea de scriitor adevărat. Între aceștia, Vintilă Horia era o mare bucurie a lui Nichifor Crainic.’’
L-a admirat foarte mult pe mentorul său Nichifor Crainic, acest lucru poate fi observat din scrisorile pe care acesta i le expedia lui Pan M. Vizirescu: ,,Cum aș fi putut să-l uit pe Nichifor Crainic – spune el. – L-am avut fără încetare în minte. Este chiar personajul unei nuvele scrise în italiană prin 1946 și publicată în italienește și spaniolă. Când i-am trimis cartea lui Crainic, ’’Zile albe, zile negre’’, mi-a răspuns imediat că a citit-o în două zile, părându-i-se cu totul excepțională. ’’Cât am suferit – spunea el- și cât am ars în focul acestei cărți, despre care am să scriu un articol, pentru vreun ziar din România. De câte plimbări cu Crainic și de câte mi-am adus aminte! … A fost un om extraordinar.’’
În anul 1933 se va înscrie, fără voința sa, la Facultatea de Drept, dar va merge cu regularitatea la cursurile Facultății de Litere și Filosofie, la Universitatea din București: ,,Visul meu era să fiu ca Duiliu Zamfirescu: romancier, poet și diplomat. Sau ca Blaga, Aron Cotruș, Paul Claudel.’’ Autorul mai afirma că a fost dezamăgit de facultatea de drept: ,,Cu dreptul am avut o mare deziluzie, însă am terminat facultatea, mi-am luat licența, ca să pot începe cariera diplomatică.’’ Este doctor în drept al Universității de la Valladolid (Spania).
În 1935 va publica eseul Don Quijotescul Cervantes în revista lui Al. Gregorian ,,Sfarmă Piatră”, sursă de inspirație pentru articolul său va fi cartea lui Bruno Frank .
După debutul său acesta va desfășura o activitate literară bogată în sfera occidentală, acesta devenind cunoscut pe plan internațional ca poet, romancier, eseist și profesor universitar în Franța, Spania și Germania. ,,Aproape toate romanele mele le-am scris mai întâi în franceză. Deci au apărut mai întâi la Paris și după aceea în spaniolă sau în alte limbi.’’
În 1939 va fonda revista Meșterul Manole împreună cu câțiva prieteni: Axente Sever, Miron Suru, Ovidiu Caledoniu și Horia Nițulescu; această revistă va fi în opoziție cu Gândirea. Revista debutează cu următoarea frază: ,,Iată un drum început, un drum pe care-l reluăm, ca pe o făclie, de pe colinele, pe care au ajuns cu trudă făuritorii dinaintea noastră.’’ Pericle Martinecu este cel care va vorbi despre începuturile acestei reviste: ,,Revista «Meșterul Manole» a apărut la 1 ianuarie 1939 până pe la mijlocul lui 1942, ca emanație a unei grupări de vreo douăzeci de scriitori tineri, pe care Vintilă Horia i-a contactat personal și i-a strâns în jurul publicației. Această acțiune a lui ținea loc de orice program și se încadra într-o ordine logică și firească. Pericle Martinescu cunoscându-l foarte bine pe Vintilă Horia afirma, în una dintre operele sale, următoarele: ,,Deși între noi era o diferență de vârstă de vreo patru ani – ceea ce în tinerețe contează totdeauna – aș putea totuși spune că făceam parte din aceeași generație. Cu precizarea doar că Vintilă Horia aparținea, sau se afla chiar în fruntea ultimului eșalon de scriitori din perioada interbelică. Întâmplarea – sau mai bine zis intervențiile poetului – a făcut ca în aceleași zile, din luna martie 1941, la aceeași tipografie a Cărților bisericești și sub aceeași încadrare în ,,Colecția Meșterul Manole” să publicăm simultan câte o carte, de care el s-a ocupat îndeaproape atât pentru executarea tiparului, cât și pentru promovarea în publicistica vremii (anunțuri, afișe etc.). Era pentru el o datorie și o mândrie să îmbogățească și să lanseze pe piața literară ,,Colecția Meșterul Manole”, înființată și coordonată de dânsul, ca o anexă a revistei Meșterul Manole, de asemenea, înființată și condusă de el. Îmi aduc aminte cu vie emoție de acele zile însorite din primăvara lui 1941, când, amândoi, împărțeam spațiul unui atelier, mașinile și lucrătorii pentru imprimarea celor două cărți: Sunt frate ca un fir de iarbă (poeme și proză), a mea, și Cartea omului singur (versuri), a lui.”
Această revistă are și colaboratori din străinătate, de exemplu poetul și scriitorul italian Marcello Camilucci. Revista a apărut într-un număr de zece volume, iar aceasta s-a desființat în 1941 odată cu izbucnirea războiului. ,,Prin generația Meșterul Manole scriitorul român are dreptul de a păși în universalitate, bogat de o cultură românească esențială și liber de a crea orice pe temelia acestei culturi. Pînă acum scrisul nostru a clădit alături de cultura europeană. Azi are dreptul de a crea în ea, deoarece posedă în urmă un ciclu împlinit, o tradiție și un sens ascensiv.’’ Primul număr al revistei se va deschide cu articolul ,,Note pentru călătoria noastră’’, unde Vintilă Horia plasează demersul cultural sub semnul mitului creației: ,,e plină de impresionante certitudini legenda aceea în care un meșter renunța pentru totdeauna la ceva din el însuși, la cel mai frumos simbol al vieții: dragostea, pentru a împlini perfecta operă de artă. Pe meșterul acela îl chema Manole și gestul lui, reactualizat în miracolul fiecărei capodopere poate deveni simbolul și mitul dinamic al unui întreg ciclu de cultură.’’
Paginile acestei publicații vor fi mereu preocupate de prietenie:torul român are dreptul de a păși în universalitate, bogat de o cultură românească esențială și liber de a crea orice pe temelia acestei culturi. Pînă acum scrisul nostru a clădit alături de cultura europeană. Azi are dreptul de a crea în ea, deoarece posedă în urmă un ciclu împlinit, o tradiție și un sens ascensiv.’’ Primul număr al revistei se va deschide cu articolul ,,Note pentru călătoria noastră’’, unde Vintilă Horia plasează demersul cultural sub semnul mitului creației: ,,e plină de impresionante certitudini legenda aceea în care un meșter renunța pentru totdeauna la ceva din el însuși, la cel mai frumos simbol al vieții: dragostea, pentru a împlini perfecta operă de artă. Pe meșterul acela îl chema Manole și gestul lui, reactualizat în miracolul fiecărei capodopere poate deveni simbolul și mitul dinamic al unui întreg ciclu de cultură.’’
Paginile acestei publicații vor fi mereu preocupate de prietenie: ,,Lîngă focul sacru al acestor suflete crește Meșterul Manole, care nu e o revistă propriu-zisă ci o oglindă a societății noastre și dacă vreți a prieteniei care ne unește și ne fotifică.’’ În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat a reușit să reziste un an. Toate acuzațiile care i s-au făcut revistei au rămas nespulberate: ,,Trebuie să fie clar, odată pentru totdeauna, că Meșterul Manole nu e o revistă de gașcă sau de cenaclu prohibit, ci ea reprezintă elanul către frumos , al întregii Românii tinere. În paginile noastre poate publica orice scriitor tînăr, cu o condiție, aceea a unei contraverificări inițiale care să nu-l pună în situația de a fi refuzat și de a se transforma într-o clipă din prieten în dușman.’’
Prima sa carte va fi Procesiuni (acest volum are accente neoclasice, acestă structură ne amintește de canonul poetic al autorului Francis Jammes), apoi Cetatea cu duhuri (un poem – călătorie în lumea cealaltă; descrie o călătorie în compania lui Caragiale). Acesta își începe cariera de diplomat datorită susținerii lui Nichifor Crainic. În 1941 se va căsători cu Olga Teohari, va obține o bursa Humboldt la Universitatea din Viena și va publica cel de-al treilea volum de poezii Cartea omului singur. Tot în 1941 va publica volumul de poeme Cartea omului solitar, având ca sursă de inspirație pe Rilke; odată cu apariția acestui volum sunt scoase în evidență următoarele teme: dragostea, sacrul și cunoașterea. În volumul Procesiuni publică o poezie numită Echilibru, aceasta are ca moto un citat scris de Baudelaire (,,Je t’adore à l’égal de la voûte nocturne’’ – ,,Te ador la fel ca bolta nocturnă’’ – trad. DMV): ,,Te voi iubi din umbră, necunoscut și grav, / Pe drumurile toamnei îți voi ciopli icoană / Și-n fiecare frunză, cu patimi de zugrav, / Voi auri feeric altare de prigoană. // În razele de soare, ca’n ape reci de vis, / Voi risipi medalii cu chipul tău săpat / Și fiecare frunză va fi un paraclis / Și fiecare toamnă un drum înmormântat.’’
În poemul Paradis vom întâlni o viziune funebră aupra vieții: ,,Paradisul e chiar aici pe lîngă pădure, / crește spre noi odată cu iarba, odată cu moartea, / odată cu apele toamnei și cu rugii de mure. / Numai noi cei vii am întors ochii și am închis cartea. // În schimb nici morții nu ne pot vedea. / Se plimbă prin noi ca printr’un aer curat, / mica noastră viață e ca un ideal uitat / la care nu se mai închină nimenea. // Și astfel trecem unii printr’alții, fără să bănuim / că lumea de aici are un alt contur, / așa cum cei de dincolo se întreabă: – De unde venim? / și privesc cu mirare la golul din jur.’’
Opera Acolo și stelele ard reprezintă un ansamblu de date pe care se va sprijini construirea unei opere, aceasta oferindu-ne un aspect misterios al sentimentului de iubire. Acesta este un roman de dragoste, care ne prezintă motivul predestinării în iubire. Ne este prezentată reîntâlnirea dintre doi îndrăgostiți după o perioadă de zece ani, este vorba de Ana-Maria Gane și romancierul Valentin, acestă poveste este umbrită de obsesia pe care o are Andrei Rusescu față de eroină.
2. ,,Valurile’’ exilului
,,Există un stil Vintilă Horia care e făcut din tristețe profundă, dintr-o tristețe responsabilă, aceea a omului smuls din pământul lui. Durerea zdrobitoare stă vie în fiecare paragraf.’’
Dacă se analizează exilul din punct de vedere cronologic, vom putea identifica mai multe etape ale acestuia. Prima etapă a exilului este cea din Statele Unite, migrația oamenilor simpli care doreau o viață mai bună. Cea de-a doua etapă este după al doilea război mondial, în Europa Occidentală și în America de Sud, astfel Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Mircea Eliade au reușit să exileze. O a treia etapă a exilului este datorată regimului comunist, de cenzură (Ilie Constantin, Paul Goma, Matei Vișniec, Matei Călinescu, Dumitru Țepeneag etc.).
Exilul este o perioadă plină de nostalgie, o pierdere a identității, o situație limită, un drum plin de obstacole, o dezrădăcinare, o îndepărtare de locurile natale. Foarte mulți vor reuși să se adapteze, iar alții datorită sensibilității nu vor reuși, vor trăi cu nostalgia trecutului.
Fiecare persoană va percepe în stil propriu îndepărtarea de țară, perioada exilului: ,,Fiecare exilat percepe în felul său ruperea de țara în care s-a născut, țara nemaifiind deloc o noțiune arbitrară și nici doar o realitate psihologică’’. Astăzi, pentru scriitoarea Laura Bogdan, perioada exilului are o altă conotație: ,,Exilul cred că este o stare interioară, mai ales în epoca actuală, când granițele devin din ce în ce mai puțin îngrăditoare, când – cel puțin teoretic – libertatea de circulație este unul din drepturile fundamentale ale omului, când tindem spre o «naționalitate europeană», iar distanțele se măsoară în ore … Obiectiv vorbind, dorurile, nostalgiile legate de starea de exil sunt mult mai ușor de potolit. Iar îndepărtarea de «acasă» e ceva ales și nu impus. Subiectiv însă, fiecare are propria lui percepție, care adesea variază de-a lungul timpului. Ne putem simți acasă într-o țară străină în care reușim să ne creăm propriul nostru mic univers, tot la fel cum ne putem simți străini în locul în care ne-am născut atunci când noi, ca indivizi, suntem neadaptați, ne-bine cu noi înșine, cu ceilalți …’’
Se pot identifica două categorii de expatriați: din prima categorie fac parte cei care angajează ideea de om, iar din cea de-a doua categorie fac parte oamenii care sunt capabili să recreeze patria, ei trăiesc nostalgia fericită a spațiului natal, din această categorie fac parte Vintilă Horia și Mircea Eliade.
Memorabile sunt cuvintele rostite de Mircea Eliade în anul 1961 în momentul în care are un dialog cu Ionel Jianu, critic de artă : ,,Dacă vrei să te războiești în literatura occidentală și să-ți faci un nume trebuie în primul rând să fii mereu prezent prin publicațiile tale. Ar fi bine să poți publica în fiecare an câte o carte. În al doilea rând, trebuie să-ți găsești o personalitate care să te patroneze, să te ajute să urci trepetele succesului și ale notorietății. În al treilea rând, trebuie să știi că aici nu se obține nimic fără stăruință, fără răbdare și fără un efort permenent susținut. Noi, emigranții, trebuie să muncim mai mult și mai bine decât localnicii, decât cei care s-au născut și au trăit în țara în care noi am venit mult mai târziu, gata formați. Integrarea într-o lume nouă depinde în primul rând de contribuția pe care o aducem acestei lumi.’’
Atitudinea față de anumite motive literare va fi una diferită în funcție de tipul de literatură, scriitorii români din țară vor vedea lucrurile diferit față de cei care au trăit în exil: ,,Prima categorie de scrieri excelează în a fi creativă alături de zestrea motivelor existente, în sensul că, de regulă, dezvoltă un motiv literar modificîndu-l pînă la a fi greu recognoscibil sau încearcă să pună în circulație alcătuiri epice care au vocația de a fi preluate de către alți autori și de a deveni astfel, la rîndul lor, motive literare. A doua categorie se mărginește însă, în privința atitudinii ei referitoare la această realitate estetică, să preia motive încadrîndu-se cît mai bine, pe cît permit tema, subiectul operei și alți parametri de redactare, pe coordonatele definitorii ale motivului preluat.’’
Autorul mărturisește, în unele interviuri, că exilul pentru un scriitor nu înseamnă a trăi într-o țară străină, ci o formă de a se cunoaște și de a se realiza. ,,Viața exilatului e o gîndire despicată, o schizofrenie în înțelesul semantic al cuvîntului. Mereu ruptură: între existența primordială a paradisului pierdut, să zicem, și actualitatea exodică (…) Exilul în sine e o rană pe care întoarcerea nu o vindecă. Dimpotrivă …’’ (Journal d’un paysan du Danube – Sîmbătă, 29 mai, 1965).
Acesta face parte din echipa de colaborare a revistei ,,Destin. Revistă din cultura românească’’ alături de Mircea Eliade, Ștefan Baciu, Basil Munteanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Pamfil Șeicaru și Paul Miron. El a contribuit la dezvoltarea culturală a Olteniei.
,,Nu mi-am început cariera literară ca un dușman al timpului meu. Dimpotrivă. Eram fericit cu timpul și cu spațiul în care mă născusem și crescusem. Nu aveam nici un motiv de a mă plânge. Făceam parte dintr-o familie unită și prosperă, într-o țară care-și recucerise integritatea teritorială după primul război mondial, studiam, aveam mulți prieteni, iubeam ca oricare alt tânăr, ca oricare ființă umană adolescentă situată prin propria sa vârstă în afara timpului. Adolescența și tinerețea sunt vârste de aur, în sensul că nimic nu are raport cu timpul. Trăim într-un fel de eternitate. Și intervine apoi câte o zdruncinare istorică – o revoluție, un război, o schimbare teribilă – și suntem proiectați în afara eternității.
Așa mi s-a întâmplat și mie. Al doilea război mondial și invadarea României de către ruși m-au azvârlit din familia mea, din partea mea, din bunurile mele materiale și spirituale, din timpul meu și din spațiul meu. M-am regăsit apoi, după aproape un an de lagăr, … rupt de tot ceea ce fusesem. Mai mult, condamnat, in effigie, de către un tribunal al poporului la muncă forțată pentru un trecut pe care aproape nu-l aveam și pentru clipe la care nici măcar nu avusesem timp să mă gândesc.
Acum a început exilul meu, care este un proces de anahoretism, de separare. Încet, încet, am reușit să mă separ de tot ceea ce fusesem și să-mi fac o viață complet diferită începând cu limba și terminând cu pâinea și vinul. (…) Milioane de ființe umane care găseau cu greu un spațiu nou, fugiți din Est, expulzați și ei din timpul lor originar. Nu era drept. În primul rând, pentru că mi se părea monstruos ca această emigrare și această metamorfoză să mi se fi întâmplat tocmai mie. De ce eu și de ce azi?’’
Autorul mărturisește că Europa contemporană nu este bine clădită: ,,În Orient, comunismul a fost distrugător nu numai de bogății și peisagii, dar și de suflete, în Occident, capitalismul fără frâu a adus mai mult sau mai puțin la același rezultat’’.
Vintilă Horia este o personalitate importantă a exilului românesc, un simbol al extrateritorialității care a marcat întraga cultură românească. Ca și Mircea Eliade a abordat studiul miturilor dintr-o viziune gnostic-creștină. ,,Ne-a dăruit un spațiu de elevație și de regăsire a permanentelor, ne-a văzut mereu rolul major de stăjeri ai Europei peste timpurile apocalipsului comunist și ne-a proiectat veșnic într-o patrie eternă, topind trecut, prezent și viitor la focul nostalgic al originilor redescoperite. A privit ca pe o încercare a destinului chiar loviturile cu care am știut uneori în ceasul întunecat al teroarei prolecultiste să-l împroșcăm în depărtare și să ne dezicem de numele și de activitatea lui profund românește’’.
,,Ca și Mircea Eliade, alt mare dispărut al exilului românesc, Vintilă Horia și-a trăit singurătatea despărțirii de Țară cu multă demnitate, străduindu-se, pe unde a peregrinat, să-și onoreze la maximum vocația culturală. Anticomunist convins, a amendat ori de câte ori a crezut de cuviință ceea ce a numit ,,idioțenia socialistă’’, înțelegând că pentru noi românii ea a însemnat nu doar o ruptură națională, ci chiar o încercare de a ne scoate din real, o intenție de a ne pulveriza istoric, aproape pe punctul de a nu mai fi.’’
Apropierea lui față de opera lui Eugen Ionescu este dată de concepția față de ,,homo ideologicus’’, o ființă intoxicată de adevăruri produse de rațiune, aceasta este concepția autorului față de ,,rinocerii’’ absurdului.
Vintilă Horia nu a fost legionar, dar a fost de dreapta, ca și Mirce Eliade sau Emil Cioran. După ce au pierdut războiul, el a rămas în continuare de dreapta.
Opera sa se înscrie în categoria operelor cele mai semnificative pentru cultura est-europeană. Prin opera Călătorie în centrul pământului unde sunt tratate teme precum noua știință și fuziunea dintre cunoașterea tradițională și hermetică, acesta se va afirma ca un scriitor învăluit în mari enigme.
Faptul că el a stat într-un lagăr de concentrare nazist, precum și condamnarea la muncă forțată și-au pus amprenta asupra personalității autorului.
Marinela Rotaru afirma următoarele: ,,Exilul – îmi spunea Vintilă Horia în octombrie 1990 – nu înseamnă a pleca dintr-un loc și a trăi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoașterii. Pentru mine, dragostea, exilul și moartea sunt cele trei chei ale cunoașterii”.
,,Exilatul este egal cu un spânzurat și cu un împușcat, deoarece, întocmai acestora, este expulzat dintr’un mediu familiar care se poate numi, cu aceeași valabilitate, Viața sau Patria.
Astăzi, un scriitor socotit periculos între frontierele unui regim de tiranie nu mai e condamnat la exil, ci direct la moarte sau la ocnă, ceea ce e în realitate acelaș lucru, concentrate sau diluat în timp. Probabil pentru că exilul nu mai e socotit o pedeapsă eficace. E în fond acesta un fel stupid al regimurilor tiranice actuale de a se subestima. Pentru că a desprinde pe cineva dintr’un mediu agreabil, și a-l trimite să-și plimbe singurătatea și disperarea pe coclauri străine, e fără îndoială un fel de a-l ucide. Ovidiu a murit la Tomis, după șapte ani de surghiun, de dorul Romei îndepărtate și inaccesibile.’’
Autorul mărturisește că exilul a fost o perioadă dificilă, un vis urât, o realitate pe care a acceptat-o cu greutate, dar cu toate acestea a reușit să fie folositor comunității prin scrierile sale: ,,Mă gîndesc tot timpul acasă, vreau să spun la Țara de peste dîmb, sau, cum spunea Crainic, de peste veac. Orice aș face și oriunde aș fi mă gîndesc la cum era, la cum ar fi fost dacă …Nici măcar nu țin să mă întorc, pentru că nimic nu mai corespunde cu ceea ce am păstrat în amintire … Ceea ce nu s-a schimbat e Țara din mine, prin care călătoresc în fiecare zi și, uneori, nopți de-a rîndul … Mi se pare, după atîția ani, că totul n-a fost decît un vis, că nu e posibil să fi pierdut totul, că nu-mi mai e permis să mă întorc, că a trebuit să trăiesc anii cei mai mulți ai vieții mele departe de Țară, printre străini. Nu pot să cred că tot ceea ce s-a întâmplat de la 1945 încoace n-a fost decît un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc. Am avut multe consolări, e adevărat, însă anumite pierderi nu le pot uita, nici ierta … Uneori sunt recunoscător dușmanilor mei că există, că-mi fac posibilă lupta, pe care încerc să o duc în felul cel mai eficace, dar și cel mai corect sau mai nobil cu putință… Însă, totuși … Cum ar fi fost dacă … Mă întreb dacă m-aș fi aflat în fața acelorași probleme, la mine la țară sau la București, într-o continuitate fără rupturi, dacă, într-o Românie neocupată, neștirbită, neumilită, aș fi dus mai departe firul normal al vieții, cu familia, cu prietenii, cu neamul în jur, cu pomi, cu cîini, cu înserări valahe, cu nici un an românesc lipsă la apel. Poate aș fi fost mai vessel și mai puțin folositor.’’
O lucrare foarte importantă care tratează întrega literatură a exilului este ,,La vest de Eden. O introducere în literatura exilului’’ scrisă de Cornel Ungureanu. Lui Vintilă Horia îi este dedicat un capitol mai amplu, el încadrându-se în ,,tradiția literară gândiristă ce nu vrea să demoleze nimic și care, dimpotrivă, dorește să continue valorile consacrate ale culturii naționale.’’
Toată opera sa este o manifestare a exilului: ,,Patria este locul unde destinul ne obligă să trăim, adică să medităm, chiar de ar fi o închisoare sau această luntre care va fi locul meu, contactul meu cu viața timp de două zile și-o noapte.’’
Răspunsul autorului cu privire la semnele criptice ale literaturii sale afirma următoarele: ,,Direcția simbolică a literaturii mele? Poate exilul ca tehnică a cunoașterii, la fel de revelator ca dragostea sau moartea.’’
În Journal d’un paysan Danube (Jurnalul unui țăran de la Dunăre), autorul afirmă că exilul este un nucleu spiritual al operei sale, astfel exilul și dragostea sunt componente în opera sa. Tot în acceași operă autorul mărturisește, din propria experiență, suferințele exilului, perioada de coșmar prin care oamenii au fost nevoiți să treacă: ,,Am întîlnit mulți oameni veniți din România care mi-au povestit suferințele lor. Aproape toți au trecut prin pușcărie și aventura fiecăruia ar merita o cronică. Toți vor să vorbească, să spună totul, ca și cum ar fi trimiși de cei care n-au putut să evadeze, să-i reprezinte în fața noastră …’’
Lingvistul Sanda Golopenția vorbește de dorința exilaților de a scrie din motivul că nu se pot exprima într-un mediu favorabil: ,,De ce scriu emigranții. Pentru că vorbesc mai prost, mai puțin … Scrisul devine singurul mod în care mai putem fi locuiți de cuvîntul demult’’. Scrisul nu poate vindeca rănile, el produce fiori de disperare: ,,Mulți dintre cei care au părăsit România în ultimii ani au făcut-o, între altele, pentru că, acolo fiind, nu puteau servi deplin cultura românească. Ajunși în țara celei de a doua vieți, au desoperit curînd că erau departe de a fi găsit o soluție la această problemă..’’
Exilul practicat de Vintilă Horia este unul interior, acest exil face trimitere la exilul lui Homer, spre deosebire de goliciunea transhumantă din Ulise, al lui Joyce. ,,Pentru el, exilul a fost axa unei creații de primă mărime, din perspectiva unui moralist.’’
Cariera sa literară a avut două etape: prima etapă când acesta este alături de gruparea de la Gândirea, iar cea de-a doua etapă este cea a exilului. A doua etapă este ,,un ciclu de aclimatizare cu noua situație’’. Personajul principal al operelor sale este artistul exilat care trăiește într-o lume plină de suferință. ,,Exilatul, omul care a pierdut totul, nu va fi el predestinat să judece lumea oamenilor așezați denunțându-le ipocrizia și nedreptatea?’’, aceasta era întrebarea pe care și-o punea autorul.
El este un scriitor polivalent: poet, prozator, diplomat, profesor universitar, precum și eseist. Va publica lucrări de eseistică și critică literară: Introducere în literatura secolului XX (1976), Considerații asupra unei lumi mai reale (1978), Poezia și libertatea (1959), Prezența mitului (1956) și Literatură și disidență (1980).
Aflându-se la Viena acesta este numit atașat de presă de către Alexandru Marcu (1942). Acest eveniment excepțional din viața lui Vintilă Horia se datorează efortului său susținut, reușea tot timpul să se înțelegă foarte bine cu cei din jur. În urma acestei funcții pe care o deține va facilita relațiile țării noastre cu Italia, el făcea parte din elita intelectuală a României: ,,[…] Vintilă Horia reprezintă simbolul viu al capacității triumfătoare. […] Astăzi, punctul de vedere al lui Vintilă Horia, care este punctul de vedere al întregei noastre generații, a triumfat.’’ Din septembrie 1944 până în ianuarie 1945, tot corpul diplomatic român va fi trimis în lagăr de către germani, la Brückenberg și Krummhübel, fiind considerat ,,cetățean al unei țări inamice’’ ; în toată această perioadă el va scrie un roman Omul din neguri, publicat mai târziu în limba spaniolă cu titlul El hombre de las nieblas . În final, aceștia vor fi eliberați de trupele engleze și vor fi transferați într-o garnizoană din orașul Bologna. Aceștia au avut șansa de a se întoarce în România, astfel autoritățile din România au trimis vaporul Transilvania. Această decizie va reprezenta încheierea unei prime etape în viața scriitorului și va marca începutul unei alte perioade, și anume aceea a exilului: ,,a venit la Napoli vasul «Transilvania» ca să îmbarce și să ducă în țară pe toți diplomații români care fuseseră băgați în lagărele naziste după armistițiul din August 1944. Eu, împreună cu alți câțiva, am rămas în Italia. Vedeam foarte clar în viitor. România avea să cadă pradă comunismului, căzuse deja, și lumea nu-și dădea încă seama.
În 1946 este condamnat de un ,,tribunal al poporului’’ din București la muncă silnică pe viață, el este acuzat de înaltă trădare: ,,De la Roma ne-am dus la Assisi, unde viața era mult mai ieftină. Am trăit acolo un an de zile, la o pensiune de călugărițe franceze și am luat contact cu una din figurile cele mai extraordinare ale Occidentului, Sf. Francisc […]. Cu asta ne-am mutat la Firenze, unde [în ian. 1947] l-am cunoscut pe Papini. Trăim din greu din colaborări la ziare și reviste. Ne-am retras la Stresa, în Nordul Italiei, în locuri din ce în ce mai ieftine. ’’
Autorul va colabora cu unele publicații: Spania (SEMANA, MADRID, ABC, INDICE, REVISTA DE LITERATURA, TERCER PROGRAMA, YA, NUESTRO TIEMPO, ARBOR, ESTAFETA LITERARIA), Cile (EL MERCURIO, POLITICA), Argentina (SEXTO CONTINENTE, LA PRENSA), Mexic (SIEMPRE), Italia (ROMA, IL SECOLO, IL BORGHESE, METAPOLITICA), Franța (LES OEUVRES LIBRES, CARREFOUR, ACCENT GRAVE, LA NOUVELLE REVUE DE PARIS), El Salvador (CULTURA), Germania (CRITICON, ANTAIOS); CUVÂNTUL ROMÂNESC , ÎNDREPTAR, ETHOS, DESTIN, CUVÂNTUL și aproape toate publicațiile românești din exil, a fost o perioadă și codirector al revistei METAPOLITICA de la Roma.
Își cumpără împreună cu soția acestuia o casă la Polop de la Marina, astfel el va fi atras de acest loc și va redacata o prefață la o carte unde este prezentată istoria acestei localități: Joaquín Fuster Pérez, Baronía de Polop, 1971.
Italia va deveni un simbol al debutului său în acea perioadă a exilului: ,,s-a întâmplat la Assisi, în 1946, când eu am început să creez în ființa mea antidotul exilului, adăugând spațiul originar, pe care tocmai îl pierdusem, noi teritorii pe care le-am adoptat, lărgind astfel frontierele care trebuiau să coincidă, puțin câte puțin, cu cele ale Europei. Am devenit asfel, odată cu anii, un european de origine română”.
În februarie 1948 va pleca împreună cu soția în Argentina, iar aceștia vor rămâne acolo până în martie 1953, acesta va învăța foarte repede limba spaniolă (adică șaptesprezece zile) pe vapor în timp ce traversau Atlanticul: ,,Am ajuns la Buenos Aires pe un vapor cu emigranți. Stăteam într-un dormitor, în cala vaporului, cu două sute cincizeci de persoane. […] Cum nu erau locuri agreabile, eu stăteam toată ziua în cușeta mea și învățam spaniola. După șaptesprezece zile fără escală […], cînd am ajuns la Buenos Aires știam spaniola.’’ În această perioadă el va fi profesor de limba română la Facultatea de filosofie și litere a Universității din Buenos Aires, dar în același timp va lucra ca funcționar la o societate comercială. Tot în această perioadă va fonda o revistă ,,Noutăți despre Argentina și România’’. Vintilă Horia admira la Giovanni Papini faptul că îi plăcea să: ,, […] citer la fameuse boutade: «Le drame de l’homme contemporain n’est pas de vouloir vendre son âme au diable, mais que le diable ne veut pas l’acheter». Autorul are o admirație deosebită față de scriitorul Giovanni Papini (întâlnirea cu acesta va reprezenta o sursă de inspirație în scrierea volumului Giovanni Papini, publicat la Paris în 1963) ,,unul din fondatorii vârstei îndoielii, a unei îndoieli care precede vârsta convertirii spre credința adevărată” . Volumul Giovanni Papini prezintă un episod din viața lui Papini, Horia Vintilă încerca să-i spună că iubirea de patrie reprezintă una dintre rațiunile cultului său, adică intelectualii anilor ’30. Papini este văzut ca un ,,erou modern, poet și sfînt’’.
Întâlnirea cu Giovanni Papini îl va stimula în continuarea carierei de romancier, acesta ajutându-l să publice poezii în revista Il Perseo, iar în revista Ultima va publica articole de eseuri și critică literară: ,,Omul papinian se poate întâlni numai printre intelectualii frământați pînă la propria lor răstignire de întrebările și incertitudinile actualității. A cuprinde într-o viziune măreață toată gama spiritului omenesc, a încerca să-i cucerești cu sînge fiecare poziție și a cădea istovit de măreția efortului pentru a te ridica asupra și a reîncepe calvarul aceleiași căutări, iată schema dinamică a unei tipoogii cu totul moderne.’’ Papini este foarte bun prieten cu Vintilă Horia, va reprezenta pentru acesta o sursă de inspirație: ,,Îl iubesc pe Papini pentru că e prevestitorul spiritual al generației mele. Deși s’a născut și a trăit în Italia, deși a luptat pentru refecerea spirituală a Italiei, deși revista pe care a scos-o la Florența a încercat să dea unei generații de creatori aspectul unei falange conștiente de marile ei destine, Papini a rămas un singuratic.’’
Autorul mărturisește că se raportează și la catrenul baudelairian: ,,Viața lui începe cu adevărat atunci când învață să citească. Pătrunderea în misterul cărții rămâne pentru orice intelectual data exactă a intrării în viață. Baudelaire începe astfel biografia romanțată a tuturor scriitorilor: Mon berceau s’adossait à la bibliothèque / Babel sombre, où roman, science, fabliau / Tout, la cendre latine et la poussière grecque, / Se mêlaient. J’étais haut comme un in-folio!’’
Volumul A murit un sfânt este conceput ca fiind o culegere de poeme elegiace, în limba română, acestea fiind influențate de perioada exilului. Aceste poeme sunt însoțite de un poem critic: ,,Mi-aduc aminte de înserările din vara lui 1941, cele mai tragice înserări pe care le-am trăit vreodată. Pe sub portalurile baroce, oamenii grăbeau tăcuți spre casă, de teamă parcă să nu fie surprinși pe străzi de căderea nopții. Și cu cât se întuneca mai mult, cu atât lumea părea mai neliniștită, mai agitată de panică. Un fel de retragere generală din viață cuprindea orașul, ca o psihoză colectivă, și-mi dădeam seama că oamenilor acelora care căutau să dispară în interiorul lor luminat și familiar, ascuns în dosul perdelelor de camuflaj, le era frică să nu se întâlnească cu chipul cel adevărat al cetății lor, cu realitatea vieneză. Eu, ca străin indiferent, continuam să-mi sun pașii pe străzile pustii, pe sub fațadele ornamentate ale palatelor, pe lângă pulpanele lor somptuoase ale statuilor de sfinți, pe lângă bisericile scăldate în umbre tragice. Mă aflam parcă într-un imens cimitir, printre cavouri de marmoră, în care zăceau nu oamenii vii pe care-i văzusem fugind cu o oră mai-nainte, ci cadavrele solitare ale unui timp iremediabil trecut.’’ D. realizează o prezentare a întregului volum de poezii, el mai vorbește și de lirismul autorului ,,Volumul «A murit un sfânt» este sinteza activităților poetice ale Dlui Vintilă Horia în decada 1941-1951. Sensibil, în prudentă căutare de noui forme de expresie, proaspăt, lirismul Dlui Vintilă Horia, sol neobosit al literlor noastre în America de Sud, este, fără îndoială, o prezență românească, remarcabilă în acești ani de forțată sărăcie poetică […].’’ În prefața acestui volum de versuri el face o declarație uimitoare: ,,Iată de ce regimurile tiranilor de azi sunt sortite să cadă, mai devreme sau mai târziu: pentru că închid în ele însele germenii propriei lor inferiorități, a incurabilei lor înfrângeri. În sistemul de vase comunicante care e omenirea modernă, prea-golul de dincolode cortina de sticlă.’’
În Presencia del mito (1956) sunt prezentate diverse eseuri din perioada 1951 și 1954, acestea face referire la filosofia românească a miturilor (Lucian Blaga, A. D. Xenopol, D. Gusti, N. Iorga, Nae Ionescu, C. Noica): ,,Îmi dădeam seama că nu mai pot scrie ca până atunci. […] Îmi dădeam seama că dacă nu scriu un roman, o carte importantă, mă ratez.’’
Ultimul volum de poeme este Jurnal de copilărie (apărut la Paris în 1958), aici este prezentat universul copilăriei: ,,Copilăria este inefabilă melancolie în versurile lui Vintilă Horia. Melancolie și mister, dar mai presus de toate lume arhetipică permanent vie în noi.’’
Vintilă Horia e preocupat în opera Poesía y liberdad (1959) de relația care se stabilește între literatură și politică, de poezia metafizică franceză (Pierre Emmanuel, A. Bosquet, Pierre Jean Jouve).
Autorul este preocupat și de literatura rusă (La rebeldía de los escritores soviéticos, 1960; Literatura y disidencia. De Mayakowski a Soljenitsin, 1980): ,,scriitorul sovietic – scrie Horia – ca și cel occidental a știut să apere persoana umană în fața invaziei colectivității tehnificate. A fost un anticonformism, cu riscul de a pierde totul, jucîndu-și viața pe un singur cuvînt interzis. În cărțile sale, și în viața sa exemplară în toate detaliile stă promisiunea libertății.’’
Va publica, în 1950, o Antologie a poeților romîni în exil, în Buenos Aires, Colecția ,,Meșterul Manole’’, în care sunt reunite aproape toate scrierile importante care datează din perioada exilului: ,,«Antologia» cuprinde la un loc nume de poeți români de astăzi, cu producții românești și cu producții în limbile țărilor pe unde au trecut. Unele sunt cunoscute din Țară, altele au înflorit în clima pribegiei. Valeriu Anghel, Ștefan Baciu, Al. Busuioceanu N. S. Govora, Al. Gregorian, N. I. Herescu, Vintilă Horia, etc., sunt nume ce integrează actuala lume poetică românească din exil.’’ Va fi și membru al Centrului de Cibernologie din Buenos Aires (1950-1953).
Radu Enescu mărturisește că viața pe care au dus-o era una destul de grea și ca singurul lucru care le-a mai rămas era credința în Dumnezeu: ,,Duminica, la Biserica din strada Caning ne adunam ca să ne spovedim credința și îmbărbăta speranța într-un viitor mai bun. Pentru noi, pentru cei din țară.
La altarul din Caning am fost prezenți mai toți din colonia română cu prilejul botezului primului copil, o copilă, a soților Horia, Domnica.’’
În perioada 1953 – 1960 se va întoarce în Europa, în Spania obținând o bursă de la Instituto de la Cultura Hispanoamericana din Madrid. Prima slujbă pe care acesta o are este ca funcționar la un hotel, apoi este numit redactor la Radiodifuziunea Spaniolă, iar după o perioadă va ocupa postul de profesor la Școala Oficială de Jurnalism. În această perioadă el va publica articole în diverse publicații spaniole, franceze, italiene, germane și în revistele exilului românesc în Canada.
,,Țăranul de la Dunăre” va publica roamnul Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil,1960), roman care are la origine admirația pe care autorul o are pentru Publius Ovidius Naso (43 î.e.n – 17 e.n.): ,,Cred că până în 1957, când am început să scriu Dumnezeu s’a născut în exil, am avut de îndurat ani grei din care nu știam cum să ies, procesul meu de înscriere în exil aflându-se într-o permanentă luptă cu adaptarea la limba spaniolă în care trăim dar și cu înrădăcinarea din ce în ce mai disperată în limba română, pe care nu o putem părăsi fără primejdia de a mă pierde. Scrierea romanului ovidian în franceză mi-a oferit o cale de mijloc, un fel de echilibru psihic din care și acum îmi trag liniștile.’’
Autorul s-a documentat foarte mult înainte de a începe scrierea romanului, ca principală sursă de inspirație a fost opera lui Ovidius: Ars amandi, Remedia amoris, Fasti, Metamorphoseon libri etc., dar acesta a citit studiile despre geto-daci ale lui Vasile Pârvan.
Acest roman este unul autobiografic, chiar și autorul mărturisește la un moment dat acest lucru: ,,Experiența lui Ovidiu este a mea. Între destinele noastre am văzut totdeauna un paralelism fatal.’’
Crisula Ștefănescu poartă un dialog cu Alexandru Ciorănescu, tema fiind romanul Dumnezeu s-a născut în exil, adică motivul exilului lui Ovidiu la Tomis: ,, […] ar trebui menționat faptul că în jurnalul apocrif al lui Ovidiu se face permanent simțit conflictul dintre intelectuali și puterea politică. Deși nu sînt clare nici pînă astăzi cauzele pentru care Ovidiu a fost exilat la Tomis, se pare totuși că atitudinea politică a poetului (contactele sale cu cenaclurile neopitagoreice de la Roma) ar fi fost cauza reală a exilării sale. Deslușim aici, în motivația politică, elementul de legătură cu exilarea intelectualului din Europa de Est, două mii de ani mai târziu. Se pare că nu întâmplător a ales Vintilă Horia subiectul.’’
În roman vom regăsi foarte multe imagini din copilăria lui Ovidiu petrecută în Sulmona: ,,Mă găseam afară din oraș, pe o colină aproape încercuită de meandrele torentului Avella. Fratele meu mă însoțea. Ne întorceam dintr-o lungă plimbare, de la via unuia din unchii mei. Era spre începutul toamnei. Ne opream din când în când să culegem smochinele coapte de pe crăcile care spânzurau peste zidurile livezilor. Seara era liniștită, era destul de cald, frunzele măslinilor se răsuceau ușor sub adiere, arătându-și pântecele argintii, ca peștii într-o apă limpede.’’ Poetul retrăiește și unele amintiri pe care acesta le are cu iubita sa, Corina, o iubire care era imposibilă: ,,Ochii ei erau verzi. Mi se părea, privindu-i, că mă cufund într-o apă limpede și răcoroasă. Sfiala ei cădea odată cu rochia, de cum se găsea lângă mine, aproape, și un râs tăcut învăluia trăsăturile și trupul. Era ca inundată de lumina minunată a acestui râs, care-i izvora din fundul ochilor și o acoperea apoi toată de strălucire. Mă așezam pe marginea patului, după dragoste; venea să-și rezeme capul de genunchii mei și-i mângâiam părul răsfirat, în care jucau luminile unui asfințit de aur și de aramă.’’
După publicarea romanului se va întâlni cu bunul său prieten Nicu Caranica căruia îi va dărui un exemplar din acest roman: ,, În sfârșit în 1960 ne revedem. Îl văd parcă și acum la mine întinzându-mi Dieu est né en exil cu o dedicație care, în toți anii care au urmat m’am silit să o merit măcar în parte. Avea aceeași seninătate și aproape acelaș aspect fizic ca în 1940. Tot tăvălugul răsboiului abia de-i lăsase ușoare urme pe față. Ghiceam în el, în vorba lui totdeauna cumpănită, un rar echilibru sufletesc. Pudoarea lui făcea ca un temperament liric arzător să fie bine ascuns înapoia unei rețineri pe care unii o luau drept răceală. În realitate pot spune că n’am cunoscut pe nimeni, în toți anii exilului, care să rămână el însuși ca Vintilă Horia, simplu și autentic în orice vorbă, fără cea mai mică poză, poză care așa de des ispitește pe oamenii condeiului.’’
Ceea ce uimește foarte tare este declarația pe care o face autorul în urma unui interviu, este vorba de plimbarea pe o plajă din Argentina citind versuri din Tristia. Recunoaște că se simte exact ca Ovidiu: ,, […] nu mai era nimenii pe plaja aia, eu luasem cu mine Tristia și mă plimbam singur pe plaja pustie, pe malul Atlanticului, pe partea cealaltă a pământului, și citeam versuri din Tristia. Și le reciteam cîteodată strigîndu-le către România, ca și cum vîntul le-ar fi putut duce pînă la Tomis. Și am înțeles dintr-o dată că mă aflam în aceeași situație ca Ovidiu acum două mii de ani. Eram în exil undeva departe, pe o plajă străină, într-o lume barbară – în sensul cel mai bun al cuvîntului – și că mi se întîmplaseră exact aceleași lucruri care se întîmplaseră colegului meu acum două mii de ani. […] Și-atunci mi-a apărut o problemă: eu trebuie neapărat să sciu o carte în legătură cu Ovidiu. Dar ce carte? Un roman? Un eseu? O biografie? O monografie? N-am nimic clar în cap. Am plecat din Argentina, am ajuns la Madrid, am început să caut cărți în toată omenirea despre Ovidiu, cred că am citit tot ce s-a scris despre Ovidiu timp de doi-trei ani de zile … Încercam să scriu ceva în romînește, în spaniolă, pînă cînd, dintr-o dată, într-o noapte, mi s-a ivit în față o frază care este prima frază din Dumnezeu s-a născut în exil; și în șapte luni de zile am scris romanul: în limba franceză. De ce în franceză, și nu în altă limbă, n-aș putea să spun.’’
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil va fi scris în limba franceză, va apărea în 1960 la Arthème Fayard, cu o prefață realizată de Daniel Rops de la Academia Franceză, înainte de a avea acest succes romanul a fost respins de editurile Plon și Seuil. În 1960 va obține pentru acest roman prestigiosul Premiul Goncourt, astfel acesta declara: ,,Acest spectacol rămâne pentru mine de neuitat – scrie laureatul. Timp de două săptămâni el a divizat universul intelectual și politic în două tabere : pe de o parte nu am fost decât eu, de cealaltă, tot ceea ce are mai zgomotos această lume josnică. O întreagă lume. Eu întrupam miile de nevinovați care umpleau închisorile din România și la care nu încetam să mă gândesc, căci făceam parte cu toții din aceeași nedreptate, din aceeași compactă și imensă singurătate’’. Autorul este acuzat că ar fi un gânditor de factură profascistă, acuzație adusă de autoritățile comuniste române. Constantin Virgil Gheorghiu va scrie un articol în ziarul ,,Paris-Presse-L’Intransigeant’’ (24 noiembrie 1960), acesta îl acuză pe autor că are sprijinul ,,supraviețuitorilor Gărzii de Fier’’ și că este ,,un colaborator al radioului franchist’’ : ,,il épelait ses camarades en arrivant à la Faculté au volant d’une Mercédès rouge décapotable, vêtu de chemises en soie de Chine à gros boutons’’ Autorul este acuzat că în acest roman ,,fabulează delirant combinîndu-i pe Nietzsche și Căpitanul […] în stil legionar.’’ Toate aceste incidente au fost declanșate de scrierea unui pamflet semnat de G. Mărgărit în revista ,,Glasul patriei’’(10 august 1960), acesta făcând referire și la Virgil Ierunca. Din aceste motive autorul va renunța la premiu adresând o scrisoare Academiei Goncourt, în decembrie 1960. Un articol foarte interesant este semnat de către Robert Escarpit, autorul subliniază că un premiu încununează de fapt o carte și nu are legătură cu biografia autorului.
André Wurmser va publica în ziarul ,,L’Humanité’’ un articol în care Horia Vintilă este considerat un apologet al lui Hitler, toate acestea întâmplându-se din cauza publicării unui articol în 1940 în care autorul afirma următoarele: ,,Decadența Franței constituie o realitate prezentă. Recunoaștem cu tristețe că numai o înfrângere ar putea s-o facă să renască.’’
Robert Escarpit scrie în Le Monde articolul cu numele ,,Le diable en exil’’ (4-5 decembrie 1960) :,,Je suis fâché que Vintila Hori ait renoncé au prix Goncourt. Ou le livre est remarquable, ou il ne l’est pas. Même sous le couperet, même la corde au cou, le criminel a droit à sa gloire littéraire’’
Romanul este un ,,memorial al poetului care se confeseză sieși, notînd nu numai evenimentele vieții ce se frămîntă în jur și evenimentele din propria-i trăire emoțională, evenimentele propriei conștiințe ce se înnoblilează pe măsură ce omul Ovidiu are revelația dobîndirii, astfel, a propriei libertăți de gîndire, de manifestare.’’ Horia Vintilă se regăsește în personajul Ovidiu: ,,Ovide écrit ses meilleurs oeuvres en exil, oeuvres empreintes de tristesse, mais où perce une lueur d’espoir, tout comme Vintila Horia lui-même qui a écrit plus d’une trentaine de récits et romans dans la mélancolie de l’exil.
Cu privire la romanul Dumnezeu s-a născut în exil, Vasile Posteucă realizează o prezentere a acestuia în ziarul America : ,,În anul 8 după Hristos, a fost exilat la Tomis (Constanța noastră), poetul Ovidiu, autorul «Artei amorului» al «Ponticelor» și «Tristelor». El a trăit acolo, în garnizoana romană de la margine de imperiu și de lume (pe atunci țărmul Mării Negre era margine de lume și loc de exil), timp de 9 ani, până’n anul 17 după Hristos. Jurnalul pe care Vintilă Horia îl pune pe seama lui Ovidiu, cuprinde 9 ani de viață în exil. Nouă ani de lacrimi, de cutremurare’n nedreptate, de dor de-acasă, de soție, de mărețiile Romei imperiale. Brodată pe datele puține ce ne-au rămas (ca informație precisă) și pe citate din poeziile sale, povestea amară a exilatului de acum aproape două mii de ani, n’ar fi cine știe ce interesantă dacă poetul de azi, nu ar fi CETIT și răzvedit în chinul poetului de atunci, o trăire interioară, o întâlnire cu Dumnezeu. Aci, în această dramă interioară a lui Ovidiu, în desnădăjduita lui căutare, stă tot aportul acestui roman fictiv […].’’
În limba italiană, profesorul Vittorio Vettori a publicat o antologie de texte ,,Quaderno italiano’’, la Pisa în 1961.
În 1961 el îi va adresa o scrisoare directorului revistei B.I.R.E. : ,,Cred, ca și Dv., că scopul acestei campanii a fost acela de a compromite întregul exil românesc. […] Ca de obicei, comuniștii au sărit peste cal. Eroarea lor inițială a fost aceea de a-și fi început campania după ce mi s’ a acordat Premiul Goncourt. / După cum știți desigur, în după masa zilei de 21 Noembrie trecut, am fost contactat de un trimis al Legației RPR, care m’a invitat să mă fotografiez cu consilierul de presă al acestei Legații. Netul meu refuz a fost semnalul care a declanșat avalanșa de murdării destinată să-mi distrugă succesul, avalanșă care azi se întoarce, așa cum se întâmplă întotdeauna, în cloaca de unde a ieșit. […] Țin să afirm, de asemeni – și nu o fac din nevoia de a mă justifica în vreun fel, ci din aceia de a răspunde leal lealelor articole din «BIRE» – că : / – n’am fost niciodată antisemit, / – nici «militant nazist» ; / că în cele zece sau douăsprezece cărți publicate între 1936-1960, roman, poeme sau eseuri, nimeni nu va putea găsi altceva decât expresia unui suflet dornic de pace și de înfrățire între oameni. Cum cărțile și nu articolele apărute prin ziare și supuse pasiunilor clipei sau, mai cu seamă, cenzurilor directoriale, reprezintă adevărata expresie a unei conștiințe de scriitor, îndemn pe cei dispuși să mă atace, dar și pe acei, mai numeroși și mai cinstiți, dispuși să mă apere, să-mi consulte opera scriitoricească înainte de a lua atitudine față de mine.’’
Cavalerul resemnării reprezintă un alt roman din ,,trilogia exilului’’ (Le chevalier de la résignation, 1961), apoi Imposibilii (Les Impossibles, 1962), Scrisoarea a șaptea (La septième lettre, 1964). Romanul care va închide ,,trilogia exilului’’ este Prigoniți-l pe Boețiu ! (Persécutez Boèce!, 1983): ,,toate trei zugrăvesc într-un fel Istoria Românilor, de la Ovidiu încoace, într-un fel sau dintr-o perspectivă de istorie-actualitate pe care nimeni nu a realizat-o până acum la noi.’’ Drama prin care trece personajul romanului Cavalerul resemnării este de fapt drama scriitorului: ,,Există un paralelism evident între tot ce s-a petrecut cu mine în mijlocul acestui supliciu și istoria Cavalerului Resemnării. […] Rog deci pe cititorii mei să judece prin prisma Cavalerului Resemnării tot ce s-a întâmplat cu mine și cu premiul Goncourt.’’
În 1966 publică în limba franceză romanul Jurnalul unui țăran de la Dunăre, care apoi a fost tradus și în spaniolă în 1968, aici va vorbi despre preferințele acestuia cu privire la Platon și Jung, este prezentată copilăria acestuia la Albești (la începutul anilor ’20), prezintă date despre Scandalul Goncourt. Tot aici vorbește și de prietenia pe care o avea cu Eugenio D’Ors, el afirma că ,,eu sînt un distrugător al timpului istoric’’. Acest roman cuprinde foarte multe aspecte de autobiografie, sunt furnizate tot felul de informații cu privire la romanele pe care acesta le-a publicat deja sau informații despre unele evenimente recente.
Chiar dacă autorul nu a revenit în țară, el coresponda frecvent cu Pericle Martinescu, astfel el îi mărturisește că îi este dor de patria natală: ,,Relațiile noastre s-au întrerupt în anul 1942, când a apărut și ultimul număr din Meșterul Manole. Vintilă Horia fusese încadrat în corpul diplomatic, ca atașat cultural pe lângă Delegația noastră de la Roma (era un bun cunoscător al limbii și culturii italiene), și de atunci, din pricina evenimentelor ce-au intervenit, nu ne-am mai revăzut niciodată. Am păstrat însă legătura cu el pe cale epistolară. Răspundea cu regularitate la orice mesaj din țară (atât cât i se putea transmite în condițiile știute) și nu era scrisoare în care să nu-și arate dorul de patria natală și amintirile despre oamenii și locurile unde își petrecuse tinerețea. Un consistent – ba aș spune foarte important – lot din creația lui literară își are ca inspirație și substrat episoade și evocări din istoria și etnologia poporului român, al cărui exponent spiritual a fost, pe meleaguri străine, până la sfârșitul zilelor sale’’.
Proza Una mujer para el Apocalipsis («Une femme pour l’Apocalypse»,1968) reia schema diegetică din Adam și Eva de Liviu Rebreanu, acțiunea întregului roman se petrece în Spania. O tânără pe nume Blanca, rămasă văduvă, va avea o relație cu Manuel, student la Medicină: ,,Iubire și eternitate, femei – cunoaștere, exil și suferință, moarte și transfigurare, aceste concepte sînt vii în toate cărțile mele, dar în nici o alta ca în O femeie pentru Apocalips, roman al celei de-a patra dimensiuni, cum a fost numit, și care dă seamă limpede despre activitatea mea în fața timpului meu, al meu și cel general, timpul în sine’’. Acest roman este construit pe cele trei dimensiuni temporale: prezent, trecut și viitor: ,,Când scrisei O femeie pentru Apocalips mă găseam tocmai în următoarea împrejurare: aceea a scriitorului care, odată trecut prin desișurile filosofiei, ale psihologiei și ale epistemologiei, voia să facă din roman ceva mai mult decât atât. Și acest ceva mai mult nu era decât o altă ieșire în afară din timp.’’
În anii 1969-1970 va fi reporter la revista ,,Tribuna Medica’’, în Madrid, el va face diverse călătorii în Europa și în America de Nord, în calitate de reporter va lua interviuri diverselor personalități literare și științifice (toate aceste interviuri vor fi publicate de autor în volumul Viaje a los centros de la tierra, 1971). Revista este cea care i-a finațat toată această călătorie, interviurile din prima parte a cărții sunt grupate în două: cea dintâi îi cuprinde pe ,,umaniști’’ (Federico Fellini, Arnould Toynbee, Marshall Mc Luhan, Gabriel Marcel), iar cea de-a doua parte cuprinde ,,oamenii de știință” (Ferdinand Gonseth, Werner Heisenberg, Giovanni Agneli).
În Madrid (1971-1976) va fonda și va conduce revista de cibernetică și futurologie ,,Futuro Presente’’, colaborând cu Arnold Toynbee, Werner Heisenberg, René Huyghe.
Joao Bigotte Chorão a publicat un caiet ,,Vintila Horia ou um camonés do Danubio’’, la Lisabona în 1973.
Volumul Viaje a los centros de la tierra (1971) cuprinde interviuri realizate în perioada 1969-1970 cu Miguel de Unamuno, Gabriel Marcel, Federico Fellini, Ștefan Lupașcu etc., aceste interviuri au fost publicate în Tribuna Médica: ,,În 1969, am avut un moment dacă nu de îndoială, de întrebare asupra mea. Mi-am pus problema dacă toate lucrurile pe care le scrisesem și în care credeam erau actuale. Dacă nu fuseseră cumva desactualizate de ceva. De filosofie sau de știință. Și atuncea, am făcut o listă cu cele patruzeci de persoane, care mi se păreau cele mai reprezentative ale epocii mele […] Și mi-am propus, într-un fel de exces de nebunie, să mă duc și să stau de vorbă cu ele. […] Mi—am dat seama, după această călătorie, că mă aflam, ca scriitor, în același front al cunoașterii în care militau contemporanii mei cei mai de seamă: fizicieni, astronomi, filosofi, liteați, economiști, industriași, cineaști ș.a.m.d.’’
În revista Limite, în articolul ,,Concluzii la o călătorie spre «centre»’’ sunt prezentate cele 7 idei importante care i s-au impus autorului, una dintre concluzii ne face referire la România care este ,,în afara marelui joc. Cu excepția câtorva nume din trecut – Iorga, Enescu, Brâncuși – și a câtorva exilați trecuți la altă naționalitate, România e prezentă azi în conștiința universală ca un fel de vagă situație nefericită plasată în apropiere de Rusia. Nimeni nu mai știe nimic despre ea. «Centrele» nu au contact cu niciun fel de realitate românească. […] Un sfert de veac de conviețuire cu Rușii a fost de ajuns ca să ne rupă de miezul lucrurilor. Reîntoarcerea va fi din ce în ce mai grea și mai penibilă, pentru că elitele conducătoare, formate în spiritul voinței de putere și limitate la ea, nu au nicio altă posibilitate de deschidere, chiar dacă ar fi animate de cele mai bune intenții. […] Situația Românilor, ca etnie creatoare, e pur și simplu disperată, pentru că criteriul făcător de valori a dispărut. Ceea ce se manipulează în România, în știință sau în artă, e vechiu și fals la bază, nu mai are trecere nicăieri, decât la vecini, care trăiesc și ei în acelaș pustiu de valori.’’
În 1972 el înființează catedra de literatură universală și contemporană la Facultatea de Științe ale Informației din Madrid, după această perioadă el va fi profesor de literatură contemporană la Universitatea din Alcaála de Hernares (1979 – 1986). Tot în această perioadă i se va acorda cetățenie spaniolă și va primi de la redactorul revistei Glasul patriei, Nichifor Crainic, o scrisoare în care acesta îi solicita să se înscrie în ,,Asociația România’’ cu scopul de a stabili unele relații culturale cu străinătatea și exilul: ,, Mi-ar fi făcut plăcere să revăd locurile pe care m’am născut și pe care le-am descris în romanele mele, însă cred că lucrul nu e posibil, nu va fi îndelung posibil, surghiunit cum sunt în trup și în cărți, în trup peste hotare, în cărți în propria mea matcă stilistică.’’
Eseul Mester de novelista (1972) cuprinde studii cu privire la Pascal, Ernst Jünger, Miguel Delibes, James Joyce. Ceea ce ne uimește este concepția lui Vintilă cu privire la menirea romancierului ,,cel care astăzi cîntă, întrucît înțelege ceea ce se întâmplă în această lume, este omul care domină cel mai vast și mai puternic dintre mijloacele de comunicare, limba, este acela care știe să recunoască lucrurile după vorbă și le înfățisează prin vorbă, lăsîndu-le în pielea goală a cunoașterii lor’’.
Opera Introducción a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria (1976) conține opțiunile sale literare și filosofice. În cadrul acestei opere sunt evocate operele tinerilor cărturari: Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Cezar Petrescu. Analizele pe care le face sistemului filozofic blagian sau poeziei lui Nichifor Crainic sunt de o valoare inestimabilă.
Un ultim volum de versuri publicat în 1976 este Viitor petrecut, aceste versuri dau dovadă de o maturitate a scrierilor sale, versul liber: ,,Treci cu mila ta sumară/ Dintr-o vară-n altă țară, / Cu desaga plină ochi / de cumplitul dedeochi / Care-a stat să fie scris / Peste ochiul tău deschis / Și-a-nsemnat cu apă vie / Sete de statornicie/ Care n-a fost săturată / Niciodată.’’ (Cântec de fluier făcut din lemn străin)
Consideraciones sobre un mundo peor (1978) este o operă în care autorul reia unele nume deja întâlnite (Raymond Abellio, James Joyce, Dostoievski), el caută un concept care să să-l înlocuiască pe acela de umanism, adică conceptul care să se opună creștinismului: ,,Ar fi fost mai bine – scrie Horia- ca Galileo să fi rămas cu centrul său și Biserica cu al ei’’.
Basarab Nicolescu îl cunoaște pe Horia Vintilă în 1977, iar între cei doi se va lega o relație solidă de prietenie: ,,L-am cunoscut pe Vintilă Horia la o manifestare culturală a exilului, în 1977. Ne-am simpatizat imediat. Prima impresie de care îmi amintesc este cea a unui om de o extremă eleganță aristocratică în comportament, neobișnuită în zilele noastre. Extrema lui erudiție era evidentă dar ea apărea ca o stare naturală a ființei sale, fără nici o emfază.’’
În perioada 1979-1986 este șef de catredră (,,catedrático) la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității de la Alcalá de Henares (Madrid).
Ultimul său roman scris în limba română este Mai sus de miazănoapte, acesta are ca temă istoria actuală a Moldovei, iar eroul acestuia este Ștefan cel Mare. Autorul ne prezintă o Românie care ar trebui să fie judecată după marile ei tradiții.
După evenimentele din 1989 acesta va fi oarecum optimist, dar nu se va lăsa influențat de aceste evenimente: ,,După evenimentele din ’89 ne-am întâlnit la câteva zile de la moartea tiranului. Speranța unei schimbări pusese stăpânire pe noi, și așteptam primăvara ca o adevărată renaștere, ca o dezrobire.
Vintilă, optimist din fire, nu s-a lăsat înșelat de evenimente.
,,Amăgitoare dezrobire’’, mi-a spus el mai târziu, pe măsură ce lucrurile luau alt curs. Da, amăgitoare dezrobire, cum spunea el, aproape profetic. Faustic? Într-un fel. Ca acel vers a lui Goethe:
,,Er ist schon lang’ins Fabelbuch geschriben
Den Bösen sind vir los, die Bösen sind geblieben.’’
În 1990 Vintilă Horia va trimite o scrisoare unei rude din București în care îi mărturisește intenția de a reveni în țară: ,,Nu știu cum am să reacționez când mă voi da jos din avion. Mi-e teamă să nu plâng acolo tot timpul, pentru că au trecut atâția ani de când n’am făcut altceva decât să mă gândesc la întoarcere. Aș vrea să cumpăr o casă sau să închiriez ceva, astfel încât să pot petrece câteva luni pe an la București și, cu timpul, să mă mut definitiv la mine acasă. Tot acest lung exil mi s’a părut, fără încetare, o existență în suspensie, n’am crezut niciodată în realitatea ei; sau o injustiție, pe care destinul a îndreptat-o și deci nu mai e nici un motiv să continui a trăi în gol.’’
Marinela Rotaru este o admiratoare a operei lui Vintilă Horia, îi va face o vizită acestuia pe 5 martie 1990, la Madrid, acesta este singurul documet audio-video despre marele autor. Ea îi dedică, în 2002, o carte și un film: Întoarcerea lui Vintilă Horia, (distins cu Premiul pentru cel mai bun documentar, de către Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România): ,,În martie 1990, l-am întîlnit pe Vintilă Horia la Madrid. De atunci viața mea se împarte în două: înainte și după Vintilă Horia. Îi datorez clarificarea sensului existenței, aprofundarea dialogului meu cu Dumnezeu, angajamentul și acceptarea sacrificiului în numele adevărului și consolidarea credinței că lumea poate fi schimbată dacă vrem să ne schimbăm”. Din păcate autorul nu a avut norocul de a fi cunoscut și apreciat de compatrioții săi.
Vintilă Horia și-a dorit să revină în țară și să trăiască ultimii ani din viață aici, dar sfârșitul acestuia a fost inevitabil. Ceea ce m-a uimit este o poezie scrisă de Ștefan Baciu cu titlul Patria: ,,Patria e un măr / într-o vitrină de băcănie japoneză / pe strada Liliha / în Honolulu, Arhipelagul Sandwich / sau o placă de patefon / ascultată în tăcere în Mexico / – Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepetl – / patria e atelierul lui Brâncuși la Paris / patria e peisajul lui Grigorescu / într-o după-amiază de toamnă la Barbizon / sau Rapsodia Română auzită într-o dimineață / în Port-au-Prince în Haiti / și patria e mormântul lui Aron Cotruș / în California / patria e o ciocârlie care se înalță oriunde / fără frontiere și fără intenții / patria e un concert de Dinu Lipatti / la Lucerna, Elveția, într-o seară ploioasă / patria e această adunare de fețe / de întâmplări și de sunete / împrăștiate peste tot globul / dar patria e / mai ales / o clipă de tăcere. // Asta e patria.’’
Va muri în 1992 în Spania cu gândul că nu a putut să-și vadă ,,patria mamă’’ pe care o iubea foarte mult: ,,Cu puțin timp în urmă s-a stins din viață pe pămîntul Spaniei unul dintre cei mai însemnați exponenți ai exilului romînesc – scriitorul Vintilă Horia. Afirmat în cercul revistei Gîndirea prin poezie, roman și eseu, el a iubit cultura romînă cu o nesfîrșită pasiune, reușind chiar să facă din spațiul romînesc unul dintre locurile privilegiate de recunoaștere a genezei spiritului european.’’
Autorul se remarcă ca un foarte bun traducător, el traduce în spaniolă opere ale unor autori francezi, italieni, germani și români: Panait Istrati (Ciulinii Bărăganului, 1973) sau George Uscătescu (Oamnei și realități ale timpului nostru, 1961). A tradus până și dialogurile lui Francisco de Holanda cu Michelangelo (1956), dar a realizat și prefețele unor opere cu autori spanioli: Juan Dacio, Diccionario de los papas, Barcelona, 1963; José Luís Martin Abril, El banco sin respaldo, 1966; Ramos Perera, Uri Geller al descubierto, 1975.
Un roman interesant este și ,,Un mormânt în cer’’ (Editura Eminescu, București, 1994), un roman al sfârșitului. În urma dialogului pe care acesta îl are cu Gelu Ionescu ne dezvăluie câteva date despre acțiunea romanului, dar nu spune care este titulul acestuia: ,,Prefer să nu spun titlul acestei cărți. E un roman în care aleg două momente importante în istoria Occidentului, le exprim prin două genii reprezentative – unul este El Greco, care este o cheie a căderii Imperiului spaniol, și celălalt este Rike, care este o cheie a căderii Imperiului austriac. Deci am scris un roman care este un fel de ,,vieți paralele’’, în care se împletesc în mod permanent viața și creația lui El Greco la Toledo, și viața și creația lui Rilke la Toledo (pentru că Rilke petrece o lună la Toledo și, prin El Greco, înțelege foarte multe lucruri pe care le exprimă în această carte a mea).’’
Pentru activitatea sa va fi laureat al unor premii prestigioase precum: ,,Il Conciliatore’’ (Milano, 1961), ,,Bravo a los hombres que unense en la verdad’’ (Madrid, 1972) și ,,Dante Aligheri’’ (Florența, 1981).
Mircea Muthu definește înteraga operă a autorului: ,,Diversă ca expresie, ficțională și eseistică, redactată în patru limbi neolatine, încărcată de livresc și vertebrată în același timp de exil, ca topos fundamental, opera lui Vintilă Horia se alătură ilustrei triade a lui Mircea Eliade, Emil Cioran și Eufen Ionescu printr-o creație simptomatică pentru destinul intelectualității românești și de aiurea, supusă totalitarismului de azi și de ieri’’.
Din 1990 datează o scrisoare adresată lui Camilian Demetrescu în care acesta își expune părerea despre poporul român la acea vreme: ,,Poporul român a dispărut. Nu cu totul, evident. A mai rămas din el o minoritate, astăzi anonimă, ocultă, inactivă la suprafața politică a Țării, făcută din studenți, poate că și muncitori și militari, mare parte din cei care aparțin Bisericii Unite, din două sau trei milioane de țărani și din acei intelectuali lucizi care nu iau parte la demența «democratică» postceaușistă. Restul, masa majoritară constituie un fel de etnie care vorbește prost românește, nu are alte veleități decât să mănânce mai bine și să se integreze în comunism, luând astfel apărarea guvernului actual. Karl Marx, astfel, a fost înlocuit, la noi, de frații Marx. Dacă minoritatea românească nu învinge, atunci poporul român, în mai puțin de o jumătate de secol, dispare. Încrederea mea în acea minoritate este mare. Au existat la noi câteva zeci de mii de familii care și-au crescut copiii în spirit tadițional. Sunt cei care s-au jertfit în decembrie ’89 și au ieșit mai târziu în Piețele Libertății. Admirabil. Au venit mulți să mă vadă, alții mi-au scris din Piața Universității (eu m-am declarat «golan» prin Europa Liberă), pe alții i-am întâlnit în Elveția în martie trecut. Am rămas uluit. Gândesc exact ca noi, vorbesc o românească fără cusur, știu tot și sunt dispuși șă moară pentru România, adică pentru ceva care nu mai e un ideal decât pentru această minoritate, foarte puternică în fond din punct de vedere spiritual. Ceilalți sunt mulți însă slabi, nestructurați decât în jurul unei pregândiri alimentate, există, nu sunt.’’
În 1991 va scrie un articol pentru revista 22 unde acesta va afirma următoarele: ,,Dacă rămîneam în țară, într-o țară liberă să zicem (închipuindu-ne că rușii n-ar fi intrat în România), mi-aș fi continuat cariera diplomatică, mi-aș fi realizat visul de a fi Duiliu Zamfirescu sau Paul Claudel, aș fi scris cărți, chiar un roman cu Ovidiu, poate chiar «Dumnezeu s-a născut în exil», dar altfel de roman. Un roman care poate ar fi interesat publicul din România, dar n-ar fi interesat lumea întreagă. N-ar fi fost romanul unui sacrificat în numele cunoașterii. Ar fi fost aventura unui roman la Tomis. Ceea ce era cu totul altceva. Romanul a ieșit așa cum a ieșit doar pentru că eram eu însumi în poziția lui Ovidiu, un exilat, și pentru că dădusem peste cheia cunoașterii care este exilul. […] Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lupașcu, eu și alții ne-am fi realizat, dacă am fi rămas în România, doar pe un plan gândirist adică național, și n-am fi reușit niciodată să spargem limite. Durerea ne-a transformat în altceva.’’
În poemele sale se poate întâlni verbul a cădea care exprimă mișcarea esențial descendentă: ,,Cad grele degetele lui pe clape; / Afară albe liniști cad peste cetate / Și ninge-n casă, ninge peste ape / Același alb de liniști înghețate. // Când degetele curg în lunga fugă / Își tremură perdeaua alba rugă / Iar creanga-ncremenită sub zăpadă / Își lasă-ncet dantelele să cadă. // Din colivia lui, un papagal, / Când muzica a stat, glumeț râdea, / Iar omul cu privirea de cristal / Plângea pe pian ce n-a putut cânta. // Murise-n umbră albul din perdea, / Penajul papagalului pălea, / Iar clipa prăbușită în sonată / Stânsese-n ea durerea lumii toată.’’ (Scherzo pentru Wolfgang Amadeus)
Angela Comnène, o veche prietenă a familiei scriitorului, va realiza o prezentare a momentelor în care aceștia au avut onoare să fie alături de scriitor: ,,Les récents souvenirs que j’évoquerai en ce qui concerne l’écrivain Vintilă Horia datent de l’automne 1991, mais son amitié pour notre famille est beaucoup plus ancienne.’’ O bună ocazie de a se reîntâlni va fi anul 1991, Angela Comnène va merge în Spania deoarece trebuia să participe la un Congres Internațional. În această perioadă va profita de ocazie și se va întâlni cu Vintilă Horia și Olga, soția acestuia, aceștia au mers 40 de km pentru a răspunde invitației făcute de familia Comnène: ,,C’était une journée ensoleillée d’automne. Les rues étaient pleines de Madrilènes exubérants. Notre long entretien dans le calme des salons du Plaza Palace fut un enchantement car Vintila Horia nous exposa ses projets de revenir en Roumanie, d’y écrire dans les journaux et revues et d’enseigner à l’Université de Bucarest.’’ Plimbarea s-a încheiat cu promisiunea de a se reîntâlni în România sau în Spania, dar acest lucru va fi împiedicat de moartea autorului în Spania.
Monica Lovinescu consideră că primele romanele ale lui Vintilă Horia pot fi comparate cu cele ale lui Marguerite Yourcenar (Memoriile lui Adrian) și Hermann Broch (Moartea lui Virgil).
În 1993 va avea loc conferința Literatura diasporei: Vintilă Horia și Ștefan Baciu, la Cluj, unde va fi invitat de onoare prof. univ. dr. Constantin Ciopraga de la Universitatea din Iași. Acesta îți va expune concepția cu privire la diasporă, va încerca să dea o definiție acestei noțiuni: ,,Ar mai fi de adăugat că titlul expunerii mele despre diaspora literară trebuie explicat, fiindcă diaspora nu e totuna cu exilul sau cu autoexilul. Ca realități legate de dispora, vedem și astăzi că mii de oameni își lasă caminul, pentru a se stabili altundeva. Pe scurt, verbul diasporei este a împrăștia, a risipi. Scriitorii la care urmează să ne referim, în mod special la Vintilă Horia și Ștefan Baciu, ilustrează deopotrivă ideea de diasporă, dar și de scriitori ai exilului românesc. Cât privește noțiunea de exil, astăzi aceasta nu-și mai are sensul curent; toți cei stabiliți peste hotare, dintr-un motiv sau altul, pot reveni oricând acasă.’’
În anul 2001 se realizează un clasament cu cele mai bune romane românești din secolul al XX-lea, iar romanele Dumnezeu s-a născut în exil și Cavalerul resemnării sunt poziționate pe locurile 49 și 107.
Se poate remarca un stil propriu al autorului: ,,Există un stil Vintilă Horia care e făcut din tristețe profundă, dintr-o tristețe responsabilă, aceea a omului smuls din pământul lui. Durerea zdrobitoare stă vie în fiecare paragraf’’.
,,Horia este, alături de E. Lovinescu, M. Eliade, E. Cioran, unul din scriitorii români cei mai cunoscuți în lume.’’
Ca o completare la cele enunțate mai sus, Marian Papahagi remarcă următoarele: ,,Poate cea mai bună cale pentru înțelegerea lui Horia ca eseist și gânditor (o declara chiar autorul, de altfel) e dată de Jurnalul unui țăran de la Dunăre (apărut în limba franceză în 1966 și în spaniolă în 1968). Autorul mărturisește aici satisfacția sa în urma lecturilor lui Platon și Jung, evocă paradisul copilăriei și tinereții petrecute la Albești (la începutul anilor ’20), circumstanțele plecării în străinătate sau scandalul Premiului «Goncourt», atribuit lui pentru [romanul] Dumnezeu s-a născut în exil și apoi neacordat (autorul a fost constrâns de campania de presă orchestrată de mediile intelectuale pariziene de stânga să renunțe la importanta distincție); el amintește de personalitățile literare cunoscute (între ei, de Papini și Paul Morand, de Jaques Maritaine sau de «colaboraționistul» R. Brasillach, executat de francezi), de prietenia ce l-a legat cu Eugenio D’Ors sau cu o serie de intelectuali români din Spania (între aceștia, Alexandru Busuioceanu apare ca un juisseur donjuanesc, amestec de Renaștere italiană, ironie franceză și sobrietate spaniolă, pe un fond de «țăran de la Dunăre»), include considerații despre «inocența» românilor (reluând ideea neparticipării lor la istorie), scrie despre semnificația exilului, despre propriile romane («Eu sunt un distrugător al timpului istoric», notează undeva în acest jurnal), evocă anii războiului și episodul internării în lagăr, după 23 august 1944, glosează pe marginea propriilor proiecte etc. Peste tot răzbate o nostalgie ascuțită după patria pierdută, «rană deschisă», «mereu mai sângerândă și mai sensibilă»’’
Autorul se declară ca fiind un perfecționist, deschis către nou, mai ales în ciuda vârstei: ,,Nici acum n’am încetat de a mă transforma, în sens literar, pe aceeași linie vreau să spun, însă dispus mereu să devin, dacă nu mai încăpător, sau mai înțelept, cel puțin mai bun, adică mai plin de lumină și de posibilități, de iertare, sau de înțelegere, ceea ce e supraponibil sau substituabil până la punctul în care, evident, înțelegerea însoțește iertarea, pentru a continua după aceea pe propriul ei drum către alt țel, dincolo de etic, în plin domeniu religios.’’
În ciuda momentelor foarte grele prin care acesta a trecut, ,,exilul’’ nu l-a împiedicat să scrie unele lucrări în limba sa maternă: ,,Am putut îndura aventura exilului scriind, când puteam, românește nu numai nuvele, articole și eseuri, dar mai ales poeme. A fost un fel de a înlocui Țara pierdută.’’
Gheorghe Grigurcu vorbea despre exil : ,,Exilul i se înfățisează lui Vintilă Horia nu doar ca o circumstanță biografică între altele, ci ca o situație-limită care ne obligă a da socoteală de tăria sau slăbiciunea fibrei noastre morale ,,măsura îndeletnicirii de-a fi’’. Ne aflăm, experimentînd-o, în fața ,,deșertului tătarilor” constrînși a ne constitui ,,în pilda către sus și către jos”. Pentru cei ce-și trăiesc exilul nu ca o ,,monedă de schimb”, ci ca un fel de ,,acceptare soteriologică”, o asemenea încercare, echivalenta unei inițieri, revela un destin. Așadar, un dat fundamental, imuabil, un traiect pre-scris ca o răsfrîngere a tragismului condiției omenești: ,,Vreau să vorbesc de scriitori și de cei care le sînt asemănători. Acești oameni ar fi fost, oriunde și oricînd, niște exilați. Istoria n-a făcut altceva decît să le ofere un titlu și să le indice o cale, pe care ei o aleseseră dinainte și pe care Platon o numea «thymos» sau plan vital, născut odată cu noi”.
Franz Weyergans prezintă importanța romanului Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil), originalitatea ideilor : ,,Ceea ce constituie originalitatea acestui roman e mai puțin faptul de a fi memoriile apocrife ale poetului Ovidiu exilat la Tomis de Augustus, cît de a prezenta într-un ton absolut nou imaginea omului din exil. Este cu neputință să deschizi această carte, la orice pagină, fără să fii cuprins de durerea zdrobitoare care stă vie în fiecare paragraf, de acea împăcarea care nu e decît un voal al durerii. Orice s-ar spune, ne aflăm în fața unui om care dă mărturie de propria lui experiență. Există un stil Horia, făcut din tristețe profundă, dintr-o tristețe responsabilă, care reneagă eleganțele stilului, dar care-ți ghidează gîndirea cu o simplicitate care e plină de rigoare. Aceea a omului smuls de pămîntul lui …’’
Confesiunea lui Ovidiu atinge protestarea dureroasă pe care mii de exilați, victime ale imperiului și ale noțiunii de imperiu, fac să cutremure pământul de cînd există oameni. Această împăcare în tristețe, pe care o regăsim pînă și în limba scriitorului român, e împăcată certitudine a unei ființe transformată de suferință, a unui reînviat care nu uită că durerea lui e trăită de mii de suferinzi. Aici depășim ficțiunea … O mare chemare spirituală.
Camilian Demetrescu, în 2002, prezintă diferite concepții despre existența lui Vintilă Horia : ,,Cui i-ar fi folosit cadavrul fără nume al unui deținut asvârlit în gropile comune ale gulagului românesc ? Poporului ? Partidului? Cui? Sindromul calomniei mai bântuie încă și acum prin inerția transversală a unor cancelarii și redacții. Intimidați, cărturarii închinători la Dumnezeul culturii se feresc să constate existența lui Vintilă Horia în Panteonul spiritualității românești’’.
Romancierul corespondează cu o semiclandestină publicație românească din străinătate, el afirmând că niciodată nu a fost antisemit: ,,Țin să afirm, de asemeni – și nu o fac din nevoia de a mă justifica în vreun fel, ci din aceea de a răspunde la lealelor articole din «BIRE» – că: / – n-am fost niciodată antisemit, / – nici «militant nazist»; / că în cele zece sau douăsprezece cărți publicate între 1936-1960, roman, poeme sau eseuri, nimeni nu va putea găsi altceva decît expresia unui suflet dornic de pace și de înfrățire între oameni”.
Un moment crucial în viața sa este momentul în care refuză să se întoarcă în țară: ,,Două luni mai târziu, a venit la Napoli un vapor românesc – Transilvania – care trebuia să ne ducă în țară. Eu i-am spus imediat nevesti-mii: «Noi nu ne întoarcem, pentru că vor veni rușii în România și va fi regim comunist.» Toți colegii mei, de la miniștri la diplomați, mi-au spus că sunt inocent, că România trecuse la timp de partea cealaltă, deci trebuia socotită ca aliată, că va fi guvern democrat, iar noi, ca victime ale nazismului, vom fi bine primiți în România. Nu m-au convins și nu m-am întors. […] Eu n-am regretat hotărârea pe care am luat-o. […] Am știut în acea clipă că începe exilul. Mi-aduc aminte de acea noapte întreagă în care zadarnic am încercat să-i conving pe prietenii mei să nu se lase amăgiți. N-am reușit și despărțirea de ei mi-a dat senzația că rămân într-un fel de singurătate fără leac și fără sfârșit.’’
Vintilă Horia își iubește foarte mult țara în care s-a născut, el are o viziune asupra României prin prisma exilului: ,,Exilul ne face adesea să vedem România din urmă ca pe un fel de paradis pierdut din care reținem bine înțeles numai lăutarii, restaurantele, vacanțele la Balcic, femeile frumoase, tot ceea ce ne convine să ne amintim dintr’un trecut care n’a fost roz decât pentru foarte puțini.’’
În articolul Un scriitor împotriva veacului său, scris de către Vintilă Horia, acesta își expune concepția despre timp: ,,Dacă eu, ca scriitor, m-aș manifesta sistematic în favoarea oricăruia din regimurile actuale, m-aș autoizgoni din propria mea misiune și aș ajuta prin aceasta propriul meu prezent să lichideze orice risc futurologic. […] Eu, în realitate, nu mă aflu pe o poziție dușmănoasă față de propriul meu timp, ci față de spiritul timpului meu. Există aspecte ale acestui timp contemporan mie care-mi sunt simpatice și acceptabile, dar care, îmi dau seama gândindu-mă la ele, vin din alte timpuri sau anunță timpuri viitoare. Nu sunt caracteristice timpului meu. […] Ceea ce am vrut să spun, de-a lungul acestor pagini, este că scriitorul, situat în permanentă opoziție, în epoci agonice ca a noastră, are datoria de a scutura umanitatea, de a o trezi din somnul ei tehnico-optimist, de a provoca o ruptură în omogenitatea thanatică a sistemelor actuale, de a da socoteală și de a reprezenta principiul salvator al eterogenității și de a-și ajuta contemporanii în sensul de a-i face să înțeleagă propriul lor timp. Dacă eu mă pronunț contra lui, e numai pentru a permite celorlalți să-l iubească fără fanatism.’’
Opera lui este un exercițiu de eliberare mistică, o cucerire a spațiilor interioare. Vintilă Horia, în exil, rămâne un scriitor fără repere existențiale, dar acesta încearcă o reamenajare a spațiului în care trăiește la aceeași dimensiune: ,,ținând seama de asasinarea metodică a culturii românești sub ocupație, o răspundere fără margini apasă pe umerii celor care, în urma atâtor împrejurări fericite, se bucură azi de libertatea de dincolo de granițele Țării. Pe umerii acestor câtorva sute de intelectuali români – studenți, profesori, cărturari, scriitori, artiști – apasă astăzi o misiune care ar fi făcut să șovăiască chiar titani ca Eminescu, Hasdeu, Iorga. Pentru că nu mai e vorba, ca altădată, pur și simplu de a ceti și scrie cărți, de a fi, cum se spune «intelectual». E vorba de a prelua o întreagă tradiție spirituală, de a o păstra vie și spornică, de a o îmbogăți și, mai ales, de a o preface în așa fel încât ea să poată face față zguduirilor tragice de mâine.’’
Având o viață zbuciumată, el este supus la diferite probe existențiale, în ciuda acestora el are o atitudine perseverentă asupra vieții: ,,Trebuie să trăiești în înfruntarea permanentă cu tot. În polemos. Dacă accepți viața ca pe o bătălie, pe care, până la urmă, tu o câștigi trecând în eternitate, adică învingând timpul, atunci capeți un stil de luptător, de cruciat sigur de victorie. Altfel, printre atâtea necazuri circumstanțiale (care sunt singurele biete arme ale inamicilui Timp) te pierzi, te macini și te frămânți inutil. Singura poziție acceptabilă e bucuria de a fi în bătălie, știind dinainte că vei câștiga.’’
În 2004 autorului îi este dedicat un număr din revista Rost, Exilul fără sfârșit, aici se pot găsi mărturisiri ale acestuia în ceea ce privește concepția criticii litarare cu privire la operele sale (prezentul citat este din romanul Jurnalul unui țăran de la Dunăre): ,,8 ianuarie 1965. Am să vă spun cîteva lucruri pe care ar trebui să nu le spun, dar mi-am propus să povestesc aici totul, în limitele vechilor legi, singurele care contează pentru mine. Deci spun. Sînt un distrugător al timpului istoric. Iată unul din secretele mele, unul dintre cele mai importante. Nu-i deloc un capriciu de intelectual – nu sînt intelectual, pentru că sînt poet – întrucît această voință aparent anarhică face parte din personalitatea și din cronologia poporului meu, sabotor al istoriei. Surîd de fiecare dată cînd un critic atribuie intenții istorice romanelor mele, comparîndu-mă cu Marguerite Yourcenar, cu Robert Graves sau chiar cu Jacques de Bourbon Busset. Totul e permis orbirii criticilor, iar în Dumnezeu s-a născut în exil ei n-au putut vedea decît sfîșierea produsă de exilul politic conform topicii pseudoclasice a istoriei lui Ovidiu. Jérôme Carcopino a confirmat, cîțiva ani mai tîrziu, în Rencontres de l’histoire et de la littérature romaines, justețea tezei mele asupra religiozității lui Ovidiu, plasînd-o pe aceasta în cadrul dramei sale intime grefate pe pitagorism.’’
Aurel Rău vorbește despre activitatea lui Vintilă Horia în ultimul său an de viață: ,,Un dor de țară îl bîntuie tot mai mult pe Vintilă Horia în ultimul său an de viață, în care este solicitat de gînduri și fapte poate mai mult ca oricând. Poate faptele și gîndurile nu sînt mai multe dar la vîrsta senectuții ele îi par așa sufletului și trupului în reflux. Sau ele chiar proliferează datorită unei numărări inverse nerostite, unei încordări maxime a ,,vîrstei mari’’ de care în poemul Cronică vorbește Saint-John Perse.’’
Radu Enescu mărturisește ultimele clipe de viață ale autorului: ,,Cumplita boală a lui Vintilă Horia, imprevizibilă, ne-a consternate. Moartea lui ne-a îndurerat adânc, pe toți care l-am frecventat, apreciat și iubit. Frate de drum din greul surghiun ce ne-a fost scris să trăim, Vintilă și-a dat sfârșitul, după zile și nopți de suferință pe prispa morții, cu aceeași seninătate cu care își ducea poverile sau culegea triumfurile de-a lungul existenței sale. O existență consacrată atât vieții lui intime cât și celei publice.’’
Cu toate că acesta a trăit în exil și-a iubit foarte mult spațiul său natal: ,,Căci patria e una singură și nici o satisfacție nu poate egala pe aceea de a regăsi pământul inițial, parfumul unei pajiști, culorile unei poeni, aerul dulce al primăverii, cuvintele unei voci cunoscute și nemaiauzite demult, zgomotul unei străzi din copilărie. Acasă e cuvântul cel mai plin de înțelesuri, în orice limbă. Acasă … Acolo a prins contur și poftă de viață, odată cu trupul, sufletul nostru fidel și etern: Călător pe aprinse poteci, / Peste văi ca o umbră amară, / Pe izvorul de seară tremurând când te-apleci, / Adu-ți aminte de Țară.’’
Gabriel Stănescu povestește de momentul în care i-a trimis o scrisoare la sfârșitul lunii iunie 1990, în timp ce acesta se afla în satul spaniol Collado-Villalba: ,,Mi-a răspuns cu bună-voință. Citindu-i răspunsurile, mi l-am imaginat visând cu ochii deschiși, regăsindu-se în peisajul natal căruia îi datorează multe din experiențele sale existențiale ce-l vor marca pentru toată viața. Își amintește astfel cu nostalgie de colegii de generație, mulți dispăruți, de visul tinereții sale de ziarist, de anii cât a fost redactor la ,,Gândirea’’ lui Nichifor Crainic, de răstimpul în care a condus revista ,,Meșterul Manole’’. Oameni, fapte, întâmplări care nu se șterg niciodată din memorie, care revin acum, în exil, cu aceeași intensitate inițială.’’
,,Vintilă Horia ne-a părăsit izolat într-un alt orizont spiritual, la celălalt capăt al continentului, într-un ceas în care transformări radicale tind să anuleze vechile structuri naționale și să plămădească un nou chip al Europei. Ideea insidioasă a realizării unei inegale comunități europene, aberația francofoniei slavofile, protecționismul economic germanolatru, pretențiile expansioniste ale unei artificiale Europe centrale, puse sub emblema străvezie a unei imperialiste federalizări, tupeul slugarnic kievian față de convulsiile agonice ale rusnacilor moscoviți, porniți aparent pe drumul ,,economiei de piață’’ în ritm săltăreț de marș kgb-ist; …’’
CAPITOLUL AL-II-LEA
POLIVALENȚA SCRIITORULUI
,,Preocupările intelectuale ale dlui Vintilă Horia, sunt pe cât de complexe și variate, pe atât de surprinzătoare. Poezie, nuvelă, roman, eseistică, opera de exil a ilustului nostru colaborator se îmbogățește din zi în zi, în acelaș timp, cu o intensă activitate de conferențiar și colaborator la numerose publicații. Impresioneză în deosebi, la el, efortul de a îngloba în orice încercare de sinteză, fenomenul românesc în marile curente culturale contemporane.’’
Scriitor format în jurul revistei Gândirea, a iubit cultura românească și este un exponent al exilului românesc: ,,Structural, esențial eu m-am format în țară, nu știu cum să afirm mai sus și mai tare – va mărturisi cu prilejul unui interviu. Tot ce mi-am adăugat după epoca de formație a fost, fragment după fragment, o suprageografie culturală, care mi-a mărit teritoriile inițiale însă nu mi-a modificat ființa, strîns formată în matca ei stilistică.’’
Într-un interviu va mărturisi că îi este foarte ușor să scrie într-o imbă străină, deoarece exilul l-a pus la multe încercări și a reușit să se adapteze: ,,Am scris și-n italienește anumite lucruri. Am scris multe articole în italienește și chiar și poezii. Dar limbile de care sînt într-adevăr intim legat sînt limba română, franceză și spaniolă, fără doar și poate.’’
I. Maxim Danciu remarcă stilul deosebit al scriitorului, precum și statutul de teoretician: ,,Vintilă Horia nu a fost numai un scriitor român de mare succes. El a fost, în același timp și un teoretician al statutului de scriitor, aceasta întrucât a văzut în omul de litere – în romancier în primul rând – pe acela care este capabil să realizeze în zilele noastre o cunoaștere multiplă a lucrurilor. În concepția sa nu există divorț între arte și științe, după cum nu există nici între știință și religie, scriitorul – indiferent din care domeniu pornește – reușind să fie pînă la urmă singurul care să nu greșească în măsurarea gradului de autentică realizare a ființei umane.’’
Comentatorii străini îl văd pe Vintilă Horia ca un creator ,,polifonic’’, eseist ,,multilingv’’ și care are o ,,curiozitate pluridisciplinară’’ (Juan Bigote Gianfranceshi), un scriitor ,,împotriva timpului’’ (Gonzalo Fernandez de la Mora), o personalitate prin care ,,resuscită spiritual lui Vico (Aquilino Duque).
În istoria literaturii române el va rămâne prin proiectul de românism, a avut întotdeauna în minte imaginea României, mereu s-a considerat român și a lansat acest proiect precum un crez pentru posteritate: ,,Pentru noi – anunța în acest proiect scriitorul – posibilitatea unei înnoiri fundamentale este mult mai stringentă decît la alte popoare europene, care continuă istoria lor din totdeauna, neîntreruptă de alte evenimente decît de vagi crize economice, dar neatinsă în structura ei socială, culturală sau politică. Guvernele din Occident administrează o moștenire foarte bogată de care nimeni, nici chiar socialiștii – cum e cazul în Franța sau în Spania – n-au avut curajul să se atingă decît cu mănuși prudențiale. La noi, criza a fost mai profundă, pentru că a atins adesea niveluri de agonie și nu numai pe plan economic sau politic, ci mai ales pe plan spiritual, de Ființă, care ne-a dus în vecinătatea imediată a morții, ca în acești ultimi ani ai regimului ceaușist. Noi nu putem continua nimic, nu putem decît să sărim peste istoria recentă și să încercăm o recuperare a unei Românii precedente, pre-comuniste și uneori chiar și pre-liberale, dacă ar fi să repunem în circulație, pentru binele tuturor, idei din vasta enciclopedie politică din care e făcută opera de gazetar a lui Eminescu. […] Omul e un munte valah, o piatră pe care s-a constituit ființa românească de-a lungul mileniilor, într-un fel de nemișcare care este spatial-timp al unei liniști ontologice propuse de omenia românească omului din viitor.’’
,,Poète, journaliste, romancier, Vintila Horia, figure prédominante dans la littérature roumaine d’expression espagnole et française de notre siècle, a eu une influence importante sur les générations dont il a été le maître. Entr’autres et non la moindre, mentionnons sa lutte contre le comunisme, car, il écrivait en 1990 le récit Mieux mort que communiste.’’
Revista Punto y coma îl plasează ,,alături de Borges, Onetti, Orwell, Jünger, Hesse, Eliade, Ezra, Pound, Céline, Lovercraft, Brasillach, Mishima, toți dominați de duhurile lumii de demult, intelectuali, eseiști rafinați, polemiști pentru care lumea de azi e departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile.’’
Experiența docentă: Profesor de Literatură română la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Buenos Aires, Argentina (1948-1949). Profesor de Literatură Universală Contemporană la Școala Oficială de Jurnalism (Madrid) 1966-1972, unde înființează o catedră cu acest nume, mutate în 1972 la noua Facultate de Științe ale Informației a Universității Complutense de la Madrid. Profesor de Literatură Universală Contemporană la Facultatea de Științe ale Informației (1972-1979). Profesor de Literatură Contemporană la Universitatea Catolică de la Paris – filiala din Madrid (1979-1988). Șef de catedră de Literatură Modernă și Contemporană la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Alcalá de Henares (Madrid) 1979-1986. Profesor invitat la Universitățile din Granada, Pamplona, Salamanca, Pisa, Santiago (Cile), Buenos Aires, etc. A organizat cursuri la centre culturale din Paris, Roma, Londra, Valencia, Toledo, Lisabona, Madrid, etc.
Marian Papahagi propune o cheie de lectură a operei lui Vintilă Horia: ,,Poate cea mai bună cale pentru înțelegerea lui Horia ca eseist și gânditor (o declară chiar autorul, de altfel) e dată de Jurnalul unui țăran de la Dunăre (apărut în limba franceză în 1966 și în spaniolă în 1968). […] Peste tot răzbate o nostalgie ascuțită după patria pierdută, ,,rana deschisă’’, ,,mereu sângerândă și mai sensibilă…’’
Poet – ,,Un prinț stingher de mînă cu Poesia’’ (Cetatea cu duhuri)
El face parte din aceeași generație ca și Aron Cotruș „cântăreț al durerilor neamului românesc și sol al nădejdilor lui, pentru a trimite un salut frățesc …”, Ștefan Baciu și Horia Stamatu, aceștia având în comun faptul că au fost exilați, au avut același destin și au debutat cu volume de poezii în România. Aron Cotruș este numit ,,autor al lui Horia’’, poezia lui se va bucura de un succes răsunător . Cea mai mare dragoste este aceea pentru neamul românesc, dragoste pe care o regăsim și în poezia lui Vintilă Horia: ,,Arămas fidel neamului lui, nu a avrut să-l trădeze pe Pătru Opincă, pe Toader Săcure, pe Ion Ciura, Ion Codru …’’ Atât Vintilă Horia, cât și Aron Cotruș au colaborat cu revista Gândirea.
Opinia lui Vintilă Horia este cea mai remarcantă din perioada exilului: ,,Războiul ne-a împrăștiat pe toți din generația tânără, între închisori și exiluri, și visul parcă se spărsese. Însă din cioburi individuale, încetul cu încetul, acea frumusețe care ne era țel și ideal s-a refăcut, și mâini harnice și geniale i-au redat chip în limbi străine, pe meleguri îndepărtate unul de altul așa, despărțite cum erau de focarul inițial. Matcă stilistică a funcționat fără greș și, pretutindeni, vreau să spun pe toate graiurile întrebuințate de scriitori români între 1948 și până azi, a apărut același fel de a fi sau de a reprezenta ceea ce cineva a numit așa de frumos la Paris – o ființă românească – în sensul heideggerian al cuvântului, pe care Blaga îl numise altfel, însă cu aceeași tărie esențială … Însă Madridul se transformase într-un centru românesc, unul din marile locuri pe care s-a făcut cultură românească și se face încă, una din acele oglinzi sufletești în care recunoști propriul chip desenat pe alt chip mai mare și protector, ajutor fără preț în ore de disperare și de dor. Vreau să spun Spania ca soră și îndemn. Cotruș înțelesese de mult această rudenie. El știa să trăiască în același timp în țară și dincolo de ea.’’
Ovidiu Papadima prezintă apariția poeziei în viața autorului după ce acesta a spus aproape totul în proză: ,,Este în personalitatea d-sale un foarte prețios aliaj sau mai binezis o foarte rară stare neutră; un hotar incert între cerebralitate și sensibilitate […] Literatura liniștită și albă a d-lui Horia apare astfel azi ca o stranie și frumoasă excepție. Dar ea mai realizează și alt paradox: acela al unui poet care ajunge la vers după ce s-a spus aproape totul pe sine în proză; versul apare la d-sa ca o punte aeriană între cele două domenii de activitate.’’
Omul de tip papinian, omul modern e cuprins de o ruptură interioară, aflat la limita dintre renunțare și chemarea faptei: ,,În anotimp fur vise drumeților tîrzii / Și jefuiesc paragini ca să-mplinesc ceva. / Trec vremi pe lîngă mine – cruciade de copii – / Eu nu știu să mor, dar viața mă strigă undeva.’’ (Ludus princeps)
Autorul e conștient de efortul pe care l-a depus pentru a putea să-și scrie opera: ,,Îmi dau seama că aș fi putut dispărea în acel dezastru, ca atîția alții, că m-aș fi putut transforma într-un om de afaceri, în director de hotel ori în pădurar în Canada, cum era intenția mea la început; asta a durat – și se vede în poezia și povestirile pe care le-am scris între 1945 și 1960: e o literatură de adaptare …’’
Georgeta Orian afirma că poezia autorului reprezintă o sinteză a a unei perioade de rătăciri, o perioadă dificilă: ,,Textul, poetic în sine, se vrea un soi de sinteză a unor ani de cântări,perioadă în care, mai mult ca niciodată, Vintilă Horia întruchipează tipul Călătorului … trăiește un exil la puterea a doua. Despărțirea de Europa (prin extensie, un spațiu familiar) e percepută ca o moarte lentă.’’
Cristian Radu critică aspru volumele de poezie publicate de acesta: ,,Primele trei volume conțin, după opinia mea, relativ puțină poezie autentică, dar ea există. Înlăturând tot acel ,,balast’’ de care vorbeam, trecând cu vederea stângăciile de exprimare (care, nota bene!, în ultimul volum lipsesc cu desăvârșire), rămâne o poezie nu lipsită de farmec, creație a unui eu liric situat undeva la granița dintre simbolism și decadentism. Ar fi fost, poate, nevoie de mai multă autocenzură, de o prelucrare mai atentă a formei, pentru ca acest eu să se impună cu o voce distinctă și remarcabilă încă de la primele sale încercări.’’
Se poate vorbi de o asemănare a poeziei sale cu cea a lui Blaga, Eminescu sau Bacovia. Influența lui Blaga e remarcată în poemul Legendă (Procesiuni): ,,Din părul tău se naște noaptea. / O văd cum flutură ușor / În înserări ca uverturi de somn, / Când stele ard în ochii tăi, făclii. / Cad liniști mari și apele nu plâng, / În frunze umblă toamna ca o boală, […]’’
Poezia este criticată favorabil de Cornel Ungureanu, poetul produce versuri enigmatice, o poezie de factură mistică, chtonică, adică face referire la divinitățile subpământene: ,,Poeziile publicate în țară de Vintilă Horia sunt sentimentale, melodioase, enigmatice și nu mă îndoiesc că i-ar fi plăcut lui Blaga. (…) Poezia chtonică a primelor volume presupune un poet al sufletului și al închinării. Într-o cultură în care literatura mistică nu-și descoperea comentatori, Vintilă Horia e un poet mistic de valoare, producător de versuri memorabile.’’
,,D-nul Vintilă Horia e un liric incurabil; cel puțin așa îl cunosc eu, și așa mărturisește el. În consecință, nu poate scrie altfel decât așa, senin, armonios, și totuși câteodată, aproximativ, nesigur. […]
Domnul Vintilă Horia are anumite idei, cu deosebire, anumite sensibilități, dar n-are tendințe, și mai mult decât tendințe, n-are teamă.’’
Acest prim volum se află în jurul axei iubire și moarte (Eros / Thanatos), se poate vorbi și de unele influențe ale lui Eminescu, Blaga, Macedonski sau Baudelaire; eul poetic este învăluit într-o tristețe inefabilă: ,,Eu știu să mor. Atâta din viață am cules. / În pragul lunii albe am învățat să plâng / Și’n serile de toamnă din frunze mi-am ales / Un suflet trist și galben, prieten funerar.’’ (Ludus Princeps). Prezentul volum este într-o relație strânsă, conform concepției lui Mircea Popa: ,,Erosul are drept corelativ Moartea, aspirația spre o lume purificată de rău, spre o nouă înviere spirituală. Trăirile poetului îmbracă aici fie haina elegiei grave, traversată de îndoieli și răzvrătiri interioare, fie pe aceea a peisajului interior, de tip pillatian , (…).’’
Temele predilecte ale poeziilor sale sunt dragostea, prietenia și moartea: ,,Mai ales dragostea, în liniile calme de fum ale temperamentului poetului, capătă încremeniri ciudate, de o icoană bizantină: Ți-s mâinile de ceară și vreau să le sărut / Îngenunchind cucernic sub bolțile de sus, / Să se’ndumnezeească făptura ta de lut / Ca să ador în tine pe sfântul care nu-s.’’ Tot același Ovidiu Papadima prezintă latura profundă a poeziei și talentul de care dă dovadă poetul: ,,Conștiința acestei durabilități se sprijină și pe motivele fundamentale ale liricei d-lui Vintilă Horia. D-sa le alege cu luciditate dintre cele majore: dragostea, prietenia moartea (…).
Cu toată amplitudinea temelor, poezia d-sale are astfel vibrații limitate. E un filon străveziu de subțire, care poate crește între cele două vocațiuni majore ale talentului d-lui Horia. Literatura noastră poate nădăjdui astfel un poet de rare și liniștite fineți și nuanțe, cumpănite în limite clare, severe. Iar până atunci poezia d-lui Vintilă Horia rămâne ca o delicată, palidă înflorire în marginile poeziei sale, în care tremură pe strune prelungi de gând ecouri din nemărginit, – ce răspund și în vers: «Ca pe un talger aș atinge luna, / Cu un fir de trandafir, să sune / Melodii din nevăzute strune / Peste somnul tău de înger mic.»
Poezia departe de noi în șlefuirile ei impasibile, – ca o floare albă la cheutoarea unei armuri de fier, năclăită în sânge.’’
Ovidiu Papadima observă pe bună dreptate talentul exceptional de prozator al autorului, precum și rafinamentul cu care scrie versuri: ,,În el regăsim aceeași atitudine gravă și reculeasă, în fața vieții ca și a gândului – care îi este caracterizată. O mărturisește însuși poetul în titlul evocator de ritmuri lente, cizelate: Procesiuni.’’
Atmosfera din acest volum este una de îndoială, de frământare interioară, confesiunea bazată pe senzualism: ,,Te voi iubi din umbră, necunocut și grav, / Pe drumurile toamnei îți voi ciopli icoană / Și-n fiecare frunză, cu patimi de zugrav, / Voi auri feeric altare de prigoană.’’ (Echilibru)
Melancolia este prezentată într-un cadru autumnal, cadru prezentat într-o manieră simbolistă: ,,Ascultă plânsul toamnei în ultimu-i suspin! / S-a îmbarcat tăcerea în galbene trireme, / Nu mai răsună pașii, cocorii nu mai vin / Și mor, cele din urmă fecioare, crizanteme.’’ (Spovedanie-ntr-un târziu)
Poezia lui face trimitere la motive din Baudelaire, Rilke, Rimbaud, astfel poezia are un suport tradițional bazat pe experiențe autohtone.
Ciclul Moarte din Procesiuni ne introduce în lumea poeziei lui Bacovia, un univers rece, potrivnic, o lume care face trimitere către neființă. Apariția sicriului sugerează o atmosferă care nu poate fi percepută depășind sfera realului: ,,În târgul meu cu cinci biserici / Nu e nici viață și nici moarte / Și oamenii nu-s morți, nici vii, / Căci poți jura că sunt stafii / Sau personagii dintr’o carte. // Tăcerea zace ca un scut / Apăsător și greu. Pe uliți / Trec oameni bâțâind din mâini, / Nu știi de-s tineri sau bătrâni, / Iar eu sunt ultimul născut. // Cad frunze toamna pe trotuar, / Se zbate’n crengi un vânt pustiu, / Eu am trăit fără să știu / Și nu sunt sigur dacă-s viu / Ori rătăcesc plângând hoinar / Într’un sicriu’’ (Viața romanțată). Poemul Rugă lîngă aripi frînte face trimitere către simbolistica bacoviană ,,aripile de plumb’’ / ,,flori de plumb’’ sunt transpuse în: ,,Aripile albe s-au desfrunzit, / Glasul curat a contenit / Și zborul lui s-a frânt, (Rugă lîngă aripi frînte)’’
Volumul Cetatea cu duhuri (1939) reprezintă o călătorie prin București în care poetul este bântuit de niște duhuri asupra cărora și-a pus amprenta oameni de seamă precum Eminescu sau Caragiale, aceste genii nu au nicio reținere în a-l apostrofa: ,,Ești încă muritor Vintilă Horia / Și-i pentru morții mari sortită Gloria. // Un tunet aspru-și despleti chemarea / Și risipi în umbră arătarea.’’ (Cântul al treilea)
Acest volum prezintă o stare de meditație, în care cugetătorul este : ,,Un vagabond cu zilele prin vise / Și cu trecutu-nfășurat în fum.’’ (Poem) Poemul Cetatea cu duhuri se află sub influența lui Dante, dar și a lui Kierkegaard sau Rilke. Acesta volum este conceput ca un amplu poem-călătorie, acestă călătorie este făcută în lumea cealaltă. Autorul va constata că recunoașterea literară este una postumă. Pornind de la versurile lui Dante: ,,Vedrai gli antichi spiriti dolenti / Che la seconda morte ciascun grida’’, Vintilă Horia va realiza o imagine a Bucureștiului de vis, imagine care reflectă spiritele marilor făuritori de cultură română. Se va întâlni cu umbra lui Ion Luca Caragiale, iar apoi apar rând pe rând umbrele Cetățeanului turmentat, Mihai Eminescu: ,,Au tot crescut fantomele mereu, / Aveau în mână câte-o cupă goală / Și aripi albe prinse de sandală / Ca niște îngeri de-ai lui Dumnezeu. // Erau poeții umbrele acestea, / Poeții morți de veacuri sau de ani, / Iubise fiecare sub castani / Și fiecare își avea povestea. // Unul cerșise versuri pentru-o fată, / Altul iubise coardele de liră / Și plănuise lumii o satiră, / Pe care n’o scrisese niciodată.’’ (Cântul al treilea)
Cetățeanul turmentat este un personaj memorabil, cel mai cunoscut personaj dintr-o comedie: ,,-Îl vezi cum trece? spuse Caragiale, / Nici un cuvânt nu-i poate sta în cale. / L-am scos din lume, l-am făcut erou, / Azi el e lumea, eu – un biet ecou.’’Această călătorie reprezintă o frământare a spiritului, iar concepția lui asupra lucrurilor se definește după ce regăsește spiritele celor care au dispărut: ,,A fost o noapte mare peste toate, / O noapte scrisă’n strofele ce vin; / S’a făurit atuncea un destin / Sau duhul meu s’a rupt peste cetate!…’’ (Cântul întâi) Ion Șiugariu apreciază modul în care autorul a conceput versul: ,,O anumită notă de suavitate, de armonie reținută, completează impresia aceasta de deplină realizare formală. Peste tot este întrebuințat ritmul sonetic de 11 silabe și expresia directă.’’
Volumul de poezii Cartea omului singur scoate în prim plan cele trei teme fundamentale: iubirea, sacrul și cunoașterea. Aceste teme vor fi prezente și în romanele pe care acesta le va scrie ulterior: ,,Prietene, când umbra serii sure / Va coborî sunând dinspre pădure / Și când pe munți o stea de-argint va bate / Cu deget umed în singurătate , // Aprinde amintirii o făclie / Și’nchide geamul de la răsărit. / Va fi pe sticlă chipul meu lipit / Ca o icoană galbenă și străvezie.// Să nu te sperie ochii mei de lut, / Din albul lor tot luciul s’a pierdut – Și nici pe fruntea mea pămntul greu / Să nu te’nșele: mortul sunt tot eu. // Voi ciocăni cu deget ud în geam / Și ca un vânt va plânge veșnicia … / … Era o noapte clară și iubeam / Și eu și tu femeea, poesia … // Ne-am îmbătat de glorie ca munții / Și am sorbit întreg potirul frunții, / Ne-am risipit amarul prin poeme / Și-am râs de tonți, de proză și de vreme. // Și iat’acum privirea mea te doare, / Tu’nsemni cu mâna alba pe hârtie / Aceleași versuri de melancolie , / Aceleași ritmuri sincere și clare. // Înlumea mea nici nu mai pot să scriu, / Condeiul meu e-un plisc de cucuvae / Și când îți bate luna în odae / Eu fac lectură nopții din sicriu // Dar nu voi sta prea mult în sihăstrie, / Căci vom trăi curând pe-acelaș plai / Și pe coperta noților de Mai / Vom scrie un tom ,,Despre pritenie’’. // (Scrisoare de dincolo, lui Ovid Caledoniu)’’
Primul poem din acest volum îi este dedicat lui Ovid Caledoniu (poet alături de care Vintilă Horia și Ștefan Baciu au editat antologia 13 Poeți / 13 Poezii de dragoste), acest poem se încadrează în mișcarea Iconar (mișcare promovată de revistele din Basarabia și Bucovina): ,,trăirea în proximitatea morții, într-un fel de vitalism orgiastic, raportarea eu-lui creator la dimensiuni cosmico-integratoare, refuzul «esteticii» – ca valoare în sine – și al modernismului de pe o poziție etic-creștină, care a uitat, însă, sensul strict etnic al creștinismului, și, (…), exercițiul autoflagelator devenit cale de cunoaștere și de mântuire.’’
Prezentul volum oferă o mulțime de imagini vii, marcate de o stare de melancolie: ,,Peste trecut se scutură castanii. / E de metal amurgul sau de ceară, / Sau văd în mine, trist, cum fluturară, / Ca’ntr’un amurg și clipele și anii? // Câte-un popas în urmă: zâmbet cui?/ Câte-un sărut păstrat în calendar, / Ca viespea încrustată’n chihlimbar. / Minunea liniștii în mine nu-i.’’ (Tristia)
Poemele sunt învăluite de un fior de esențialitate. Primul ciclu Brățările grele este străbătut de sentimentul creatorului, iar ciclul Zodiac erotic este dominat de sentimentul dragostei. Atmosfera volumului este una de obsesie asupra trecerii timpului și a îmbătrânirii, cu toate că poetul are ca moto următoarele cuvinte: ,,Non omnis moriar’’. Poezia este văzută ca o brățară, ca un blestem: ,,Cu care mână m’ai blagoslovit / Stăpâne, de-am rămas cu darul / De-a strânge’n slove sufletul rănit / Și de-a sorbi veninul cu paharul?’’ (Brățările grele) Ion Șiugariu realizează o prezentare a prezentului volum în cronica intitulată Poezia tânără, în revista Meșterul Manole, abordare care începe cu primul ciclu: ,,Brățările grele, unde este dezbătut procesul intim al creatorului însuși și până la Zodiac erotic, capitol închinat dragostei, această obsesie a veșniciei-mormânt, a trecerii definitive și iremediabile, învăluie toată cartea într-o atmosferă unitară de lirism pur și autentic.’’
În poezia Brățări eul liric nu mai este un demiurg, o divinitate, ci un ,,scrib și sclav al adîncului mut’’, capabil să descifreze obscuritatea și să o facă să răsune armonios prin intermediul poemului: ,,Sunt lanțuri de aur cântările mele: / Răsună prin ele atîta trecut! / Sunt scribul și sclavul adîncului mut. (Brățări)’’
În toată acestă atmosferă de incertitudine poetul se întreabă care este de fapt scopul veșniciei: ,,Cât vom umbla asemeni rătăcitoarei umbre / Pe căile bătute de-atâția pași pierduți, / Nu știe nici tăcerea cu umerii căzuți / Care vrăjește visul în ceasurile sumbre.// O vom afla atuncea când obosiți de cale / Vom întreba sfârșitul de ce ne-a început, / Iar când nemărginirea ne va sui pe scut / Vom lepăda trecutul cu praful din sandale. (Cântecul nedumeririi)’’
Iubirea este văzută ca un sentiment văzut în agonie, un sentiment care nu poate sfida moartea: ,,Cum cade seara peste amîndoi / Și soarele cum cade-n rostul lui, / Curînd, iubito, vom cădea și noi / În înserarea nesfîrșitului. (O arie tristă)’’
Ciclul Închisa liturghie este dedicată poeziei religioase, aici intâlnim aceeași atitudine resemnată: ,,Pe care drum nu Te-am adulmecat, / Ca fiara care-și caută stăpânul? / Pe câmpul ud pe care-și putrezește fânul / Și prin amurgul roșu și însetat, / Pe care drum nu te-am adulmecat? // Și urma Ți-am ghicit-o pe poteci / Și glasu’n seară Ți l-am ascultat, / Stăpâne, libertatea mea-I păcat / De-asupra ei de nu vrei să te’apleci, / …Și urma ți-am ghicit-o pe poteci. // Nu vreau vedenia Ta în ceasul sur / În care umbrele înșalî muritorii, / Când visul amurgește în podgorii / Și când trecutul sgârie prin prejur, / Nu vreau vedenia Ta în ceasul sur. // Te chem așa cum ești, nemărginire, / Încinsă ritmic într ’o strofă dură, / Aproape, mai aproape, ca o gură / De fată mare stinsă de iubire. / Tec hem așa cum ești: Nemărginire …’’ (Nu vreau vedenia Ta)
În poeziile din ciclul Închisa liturghie (Închinare, Psalm medieval, Revelația, Nu vreau vedenia ta) se observă un zbucium al poetului, dorința de a ajunge la eternitate și de a dialoga cu aceasta: ,,Alb, Alb, prin alb Te-am răscolit, / Prin albul pur ca printr-o iarbă rară, / Îngenunchiat de iarna solitară / Cu duhul Tău m-aș fi acoperit. // În pumni Te-am prins mireasmă înghețată, / Și-n bulgăr greu Te-am asvîrlit în sus / Poate c-ai fost în bulgăr de Te-a dus / Spre cerul de cristal, ca o săgeată? …’’ (Revelație) În scrierea poeziilor sale a avut ca sursă de inspirație poeziile lui Eminescu, Blaga sau Arghezi. Idei din Psalmii lui Arghezi pot fi regăsite în poeme: ,,Te-aștept în dimineți întunecate, / Prin zgomotul răscrucilor umblate / Și-am obosit de când Te caut Doamne / Prin zvon de ierni și prin uscate toamne.’’(Închinare)
Imaginea toamnei este asociată cu imaginea unui bătrân, toate acestea scot în evidență trecerea timpului: ,,Bătrânul Pan stă rezemat cu mâna / De-un fag pleșuv în care toamna cântă. / Și-ar drege naiul, dar îl înspăimântă / Femeea despletită și bătrână. // Oftează lung și pleacă’n depărtare, / În urmă-i cântecul a stat de-odată, / Iar de pe-o creangă tristă și uscată / Îi zvârle toamna Frunze pe cărare. // Peste izvoare s’a aplecat să bea. / Și tremura de sete mâna plină, / Dar din oglindă i-a rânjit haină / Bătrâna toamnă care-l aștepta.’’ (Obsesie)
Tot acest volum dezvăluie o poezie aspră, poetul punându-și amprenta personală: ,,Poezia este rigidă, aspră, ferecată în noduri grele, înșurubată în materia calcinată de veșnicie. Este în poezia d. Vintilă Horia un seniment cosmic, o îmbrățișare cu misterele vieții de dincolo și de dincoace, o năzuință purificatoare care niciodată totuși nu atinge profunzimile scăldate de iluzia transfigurării, ci se oprește la jumătatea drumului, zădărnicind în vremelnicie.’’
Imaginea personei iubite este cea care îl însotește în noapte și în același timp cea care îi produce în minte un sentiment al sfârșitului inevitabil: ,,Frumoasa mea, te frînge toamna iară / Și te topește în zare ca un fum, / Prin frunze moarte seara-și taie drum / Și părul tău cu noapte se-mpresoară’’ (Poema sfîrșitului, Cartea omului singur)
Deosebirea dintre poezia lui Bacovia și cea a lui Vintilă Horia este aceea că atmosfera bacoviană produce un sfârșit irevocabil, în timp ce atmosfera horiană are anumite rezonanțe de conciliere: ,,Desprins dintr-o viață, voi merge spre alta, / Nu văd deci prieteni de ce m-ați jeli. (Cântec de sfârșit cartea)’’
Experiența exilului va fi mărturisită în volumul de poezii A murit un sfânt, aici sunt amintiți și alți mari autori care au trăit prin aceeași experiență: Dante, Saint-John Perse, Benjamin Constant, Ovidiu etc. Acest volum prezintă trei etape importante din viața poetului: cea de la Viena, cea din Italia, la Assisi și Florența, și cea din Argentina. Perioada vieneză i s-a părut o perioadă extrem de interesantă, acesta s-a apucat să studieze comportamentul oamneilor odată cu lăsarea serii. Oamenii aveau o teamă, încercau să ajungă cât mai repede acasă: ,,Eu, ca străin indiferent, continuam să-mi sun pașii pe străzile pustii, pe sub fațadele ornamentate ale palatelor, pe lângă pulpanele somptuoase ale statuilor de sfinți, pe lângă bisericile scăldate în umbre tragice. Mă aflam parcă într’un imens cimitir, printre cavouri de marmoră în care zăceau nu oamenii vii pe care-i văzusem fugind cu o oră mai’nainte, ci cadavrele solitare ale unui timp iremediabil trecut. Uneori orașul rămînea pustiu dintr-o dată, înainte chiar de căderea nopții, și atunci o lumină galbenă îi invada străzile, drepte alinieri de splendide fațade, o lumină aproape artificială, un crepuscul teatral care dădea orașului un aspect interior elegant, în care pătrundea amurgul ca printr-o fereastră larg deschisă, și din care stăpînii plecaseră nu de mult, însă pentru totdeauna.’’
Poezia lui Aron Cotruș are ca tematică drama prin care trece poetul în momentul în care acesta trăiește în exil, aceeași atmosferă poate fi regăsită și la Vintilă Horia. Poeziile lui Cotrș au unele nunațe întâlnite și în poezia folclorică: ,,Dai și dai din neam în neam – / și tot tu să zici mulțam?! // Dat-ai, dat pită la hoți / și-acum sar pe tine toți … / Rob la coasă, rob pe-ogor, / mânci mălai din mila lor … // Și de cum ți-l dau, și cât, / ți se-oprește parcă-n gât … // Pusu-ți-au muscalii bir, / pe lobodă și pe știr, / Pe podmoale și copaci / și pe pașii cari îi faci … // Pân’ce sama îți vei da, / ți-o fura și Dunărea…’’(Dai și dai din neam în neam) Figura remercabilă evocată de poet este aceea a lui Horia, un simbol al eternității: ,,de jos / te-ai ridicat drept, pietros, viforos, / pentru moți, / pentru cei săraci și goi, pentru toți … / și-ai despicat în două istoria, / țăran de cremene, / cum n-a fost altul să-ți sermene, / Horia’’ (Horia)
Fiecare periodă își are propriul titlu: Cântec din baroc (poeme sumbre), Balade lirice (scrise în memoria Sfântului Francisc ,,a cărui amintire domină frunzele și pietrele locului, răsăritul și apusul soarelui, culorile anotimpului, aripile vîntului, gesturile oamenilor, ca o forță nevăzută și veșnic prezentă’’) și Austral (evocă copilăria).
Poeziile din acest volum au o viziune cu totul nouă în literatura românească: ,,Vintilă Horia ești un foarte mare poet – îi scria, în 1951, Mircea Eliade, după lectura cărții – Ruperile și valurile ți-au purificat poezia. E dură și caldă ca marmora <divinei peninsule>. Și, dacă e iritată de melancolie, e nobila, depărtata melancolie a toamnelor pe care atâta le iubești. Îți repet: abia acum am descoperit poetul, marele poet, în D-ta. Volumul te predă întreg. Citisem poate în grabă, sau distrat, poemele publicate prin revistele din exil. Aici, în volum, ești întreg. Aduci un univers cu totul și cu totul nou în poezia românească (…) Experiența inițiatică a desțărării! Coborârea în infern, rătăcirea în labirint. Dacă scăpăm până la urmă, dacă nu ne pierdem tăriile și răzbim din nou la lumina suprafirească a Țării din eternitate – vom fi asemenea exilatului Dante, cu adevărat niște inițiați.’’
Opera sa este de fapt o meditație asupra ființe umane: ,, … pipăire și mirare continuă, capabile să proiecteze valențele inițiatice ale unei ascensiuni spre absolut.’’
Poeziile care fac parte din ciclul vienez sunt dominate de tristețea unui oraș care a murit, își va găsi alinarea în perceperea anotimpurilor, fie în ambianța creată de oraș, unde au loc rememorări ale trecutului: ,,Viena era pe vremea aceea cel mai mare oraș de provincie al Germaniei și războiul punea în relif caracterele specifice ale cetății dunărene, acea tristețe funerară care se desprinde din arhitectura și din spiritul culturei sale și pe care falsa euforie dintre cele două războaie o ascunsese cu destulă abilitate (…) Mi-aduc aminte de înserările din vara lui 1941, cele mai tragice înserări pe care le-am trăit vreodată, Pe sub portalurile baroce , oamenii grăbeau tăcuți spre casă, de teamă parcă să nu fie surprinși pe străzi de căderea nopții (…) Un fel de retragere generală din viață cuprindea oașul, ca o psihoză colectivă, și-mi dădeam seama că oamenilor acelora, care căutau să dispară în interiorul lor luminat și familiar, ascuns în dosul perdelelor de camuflaj, le e frică să nu se întâlnească cu chipul cel adevărat al cetății lor, cu realitatea vieneză.’’
Autorul utilizează verbe declamatorii, retorice, în vederea conturării amintirii țării natale, precum și evidențierea emoțiilor care-l copleșesc: ,,Ard focuri pe dealuri. Octombrie chiamă / Armatele toamnei ascunse-ntre ierbi . / Se năruie frunza sub tropot de cerbi, / Pădurea-și ascute săgeți de aramă. // Fug păsări speriate spre pacea din Sud, / Ca o istorie cerul cu sînge stă scris / Și-n clinchet de suliți – din viață, din vis? – / Cohortele morții cum vin se aud. // Dorm sevele-n crengi. E pace-n pădure. / Ultima frunză a căzut ca o stea, / Astă noapte de rouă prea grea. / Ca un ceas nevăzut bate-un glas de secure. // Pe mesteacăn s-a-ntins pergamentul lucios / Pentru mîinile iernii cu slovele reci, / Albe ca frunțile-aezilor greci, / Adunînd universul într-un fluier de os.’’ (Triptic pe octombrie)’’
Ciclul ,,italic’’ prezintă frumusețea peisajului italian: ,,Bate-un clopot: – Mi-e sete! Mi-e sete! / Ca să plouă lipsește numai o rugăciune. / Vecinul de peste drum a plecat să se’nbete / Înspăimântat de-atâta uscăciune. // Campanila pe cer pare scrisă / De o mână fără inele. / Pinul pe deal, aproape de stele, / Așteaptă ploaia cu umbrela deschisă (Final estiv).
Toamna este prezentat ca un anotimp în care cad frunzele din copaci și sunt purtate în bătaia vântului: ,,Semnul din soare e limpede azi, / Asemeni umbra din lună az-noapte. / Prietene, clipele mele sunt coapte, / Întinde-mi în seară o mînă prin brazi. // Lacul e plin ca o lungă tăcere, / Apele zac peste culmea din fund, / Peste cerul întors, peste norul rotund. /Vîntul în frunze e doar o părere.’’ (Cîntecul celui din urmă)
Viața lui Horia Vintilă este învăluită de tristețe, durere și simte că destinul lui este unul al înstrăinării: ,,Sub bolțile reci nu mai e nimeni. Întunericul / Cade prin vitralii ca o cenușă. Mă dor ochii, Doamne. / De noaptea de afară sau de cea din mine? / Cum să mă mișc ca să mă scutur din beznă?’’ (Rugăciunea unui iezuit) Același sentiment de înstrăinare se poate observa și în poezia lui Aron Cotruș, în poemul Cântecul desțărării, atmosfera de tragism a poemului este întreruptă de evocarea prezenței unor rude ale poetului: ,,Am mătuși, unchiași, verișoare și veri / printre-ntâii desțărați din Ungaria de ieri, / din țara aspră, care-a fost și nu mai este / decât o urâtă poveste … / La Cleveland am avut și am neamuri de-aproape / plecate peste munți și peste ape, / smulse de-ale aurului nebune năluci / din satele lor albe de mierle și cuci, / pe unde îi lăsa legănarea vaporului / să bea apa străină din ulcioarele dorului … // Acolo a fost firul vieții să i se taie / și bunului meu unchiu Nicolae … // Câte dintre-ale mele trudite neamuri / n-au trăit și trăiesc sub înstelatele flamuri / ale acelei uriașe și mănoase Americi, pe unde clăditu-și-au așezări și biserici / din piatră de neclătinat, / mai tari ca-n Ardealul de unde-au plecat?!…//’’
Autorul se simte ca un copac rătăcit de pământul din care provine: ,,Sunt un ban de aramă, fără chip, fără zimți, / Rostogolit de vreme peste pietre și spini. // N-am țipăt pentru nici o durere / Și lacrimă pentru nici un cuvânt, / Mă îndoi ca o trestie la fiece vînt, Suferind fără zvon, blestemînd tăcere. / Sunt un ban de aramă, fără chip, fără zimți, / Suferind fără zvon, ruginind în tăcere.//’’ (Modern song)
Spațiul Italiei este locul care-i asigură un confort meditativ, el se gândește neîncetat la pământul natal, natura fiind cea care îl face să retrăiască sentimente de iubire: ,,Ninge încet în parcul palatului regal / Printre platanii galbeni cu frunza necăzută, / Cu pas de balerină, romantic și egal, / Dansa solemn zăpada prin seara ne-ncepută. // Pe trupuri de zeiță, pe băncile de piatră, / Pe frunzele ucise de vechiul anotimp / Cânta foșnind căderea ninsorii ca pe-o harpă / Cu coarde ruginite de liniștea din timp (…) Aud și-acum orașul cum suferă departe / Ca valul unei ape desfășurat pe-un mal/ Și liniștea de seară, închisă ca-ntr-o carte, / Cum ninge-ncet în parcul palatului regal.’’ (În parcul de la Torino)
Ciclul Austral este dominat de dorul de țară. Poemul Hoțul de dude evocă perioada copilăriei acestuia: ,,Îți amintești de hoțul de dude? / (Dudele nu apar în poesie, nici în știință, / Trec numai, ca niște clipe negre și ude, / De pe creangă în neființă. // Fruct de pom fără flori, / Din frunza lui rod viermii de mătasă / Timpul strâns la cingători / În lungi falduri de mireasă.) // Hoțul de dude sărea peste gard / În curtea vecinului plecat la birou, / Urca prin crengi cu mâini de erou / Și cu frunte de brad. // În vârf se’ntâlnea cu anotimpul răscopt, / Dulce mustind în amiaza sonoră. / Dedesupt Bucureștiul, în douăzeșopt, / Cu destinul în spațiu foșnind ca o proră. // Peste plecatele case de cartier, / Beat de aur și de căldură, Trecea soarele ca un ienicer / C’un jăratec în gură. // Era pace pe pământ, / Printre oameni buna învoire / Se stingea tremurând / Ca o flacără’n vântul subțire. // Hoțul de dude cobora’ntr’un târziu, / Desgustat de fructul oprit. / Pemâini și pe chip lucea siliniu / Urma păcatului împlinit.’’
Accentele de elegie ale poeziei sale ne face să ne amintim de poeziile lui Paul Verlaine, poezii domninate de peisaje triste, tomnatice: ,,Lung, ultimele raze mai fulgerau în seară / Și nuferii, la boare, se legănau de ceară. / Acolo, marii nuferi, în tufe de șovar / Luceau mîhnit în calmul adîncului cleștar’’ (Plimbare sentimentală)
Activitatea sa de poet și-a pus amprenta asupra scrierilor sale. Criticul Ion Vlad remarcă în romanul Dumnezeu s-a născut în exil ,,aplecarea prozatorului, sesizată încă de la primele sale proze, spre discursul liric.’’
În urma publicării romanului Cavalerul resemnării Vintilă Horia este calatogat ca fiind ,,poet al Lumii și al Naturii’’, ,,poet al întrebărilor despre om, despre libertatea sa interioară, despre tragica contemplare a existenței.’’
Aprecierile lui Cristian Radu cu privire la volumele de poezii ale lui Vintilă Horia sunt mai aspre: ,,Cele trei volume conțin, în opinia noastră, puțină poezie autentică, dar ea există. Înlăturând tot acest ,,balast’’, trecînd cu vederea stîngăciile de exprimare (care, nota bene, în ultimul volum lipsesc cu desăvîrșire), rămîne o poezie nu lipsită de farmec, creație a unui eu liric situat undeva la granița între decadentism și modernism. Ar fi fost, poate, nevoie de mai multă autocenzură, de o prelucrare migăloasă a formei, pentru ca acest eu să-și probeze valoarea, să-și cristalizeze propria formulă poetică.’’
După 18 ani va publica un nou volum de poezie Viitor petrecut, volum care va rezuma toate romanele și toate eseurile sale, iar limba folosită este una sobră: ,,Nu cu mâinile mai adun. / Nu cu ochii, / Ci sparg în mine spicele lumii / Pentru pâinea de noapte.’’ (La un nou început foarte vechiu)
Acest volum a apărut initial în Spania (1972), iar apoi a fost reeditat la Editura Europa din Craiova. În acest volum este prezentat autorul ,,prigonit și îndepărtat de ai lui de către un regim mult mai cumplit decît regimurile care, în trecut, obligau pe poeți să trăiască departe. Aceasta e piatra unghiulară a lirismului în chestiune (…). E vorba de o substanță morală diferențială ce reverberează într-o scriitură astfel organizată încât să-i slujească intenționalitatea. Mai bine zis, de o obsesie la care creatorul în cauză, (…), a fost adus de circumstanțele istorice cunoscute, obsesie funcționând cu statut bivalent, psihologic și vizionar, transpunându-se adică în limbajul liric cu rolul de patent de producție. Aproape fără excepție, textele lui Vintilă Horia se alcătuiesc într-un monolog al renegatului, sfâșiat sufletește de îndepărtarea de patrie, stigmatizat de încercările ieșite din comun prin care trece aceasta sub călcâiul totalitar.’’
Mărturia autorului cu privire la înstrăinare este evidentă: ,,Treci cu mila ta sumară / Dintr-o vară-n altă țară, / Cu desaga plină ochi / De cumplitul dedeochi / Care-a stat să fie scris / Peste ochiul tău deschis / Și-a-nsemnat cu apă vie / Sete de statornicie / Care n-a fost săturată / Niciodată.’’ (Cîntec de fluier făcut din lemn străin)
Un alt poem în care este invocată copilăria este Sonet de salvare: ,,Copilărie, vină de m’ajută, / Mi s’a’ncurcat din nou destinu’n viață, / Cu ochii de jar, cu frunte ca de ghiață / Îmi stă’nainte noaptea ne’ncepută (…) / Mă recunoc în casta depărtare, / Ochi când închid sunt joc fără hotare, / Și fur din tine setea mea profundă.//’’
În poemul Anticor, anticorului rătăcit îi va răspunde corul poetului care de fapt cunoaște o altă rimă: ,,Corul cântă adormind / Pruncul care ar vrea să fie / Treaz la stelele suind, / La fierbânda alchimie.’’
Trebuie amintit și poemul Înfrângere, neuitare care prezintă simbolul îngerului care este mereu învins, dar care în final este câștigător: ,,Îngerul nu uită de luptă, / Ci în pădurile cerului, ascuns de ochii nemerniciei, / Pană cu pană își drege aripile scuturate. // Cu o piatră prinsă din zbor, / Cu o schijă de stea / Își ascute sabia ciobită. / Știe că lupta nu e una / Și că din mii de înfrângeri / Îi sunt făcute suindele trepte. / Dintre ele ultima va fi pentru / totdeauna câștigătoare.’’
Poezia sa se aseamănă cu poezia lui Ștefan Baciu, prin memorialistica sa Praful de pe tobă reușește să pună stăpânire pe un spațiu al scrisului – Brașovul: ,,Emigrația brașoveneană în Bucureștii anilor 40, emigrația românească în deceniile următoare sînt descrise de un memorialist infatigabil. De un autor dotat cu o capacitate fabuloasă de a recupera marginile pierdute ale patriei, provinciile lumii și ale culturii.’’ Dumitru Țepeneag a criticat naivitatea scriitorului, afirmând că este de modă veche într-o lume care se află într-o permanentă mișcare.
Ultimul volum de poezie Jurnal de copilărie, apărut în 1958, este un volum care ,,adună fărâme de viață în poeme cu o concentrare a gândului năvalnic, în condițiile unei înălțări posibile, datorate harului.’’
Poemul Cântarea a VIII-a debutează cu o prezentare a unor fructe, liniștea este tulburată de apariția unor broaște, iar apoi apar elemente care ne duc cu gândul la un roman politest: ,,Dimineața cu căpșuni sălbatice / Era destinată șopârlelor și mie / Foamea batozei se auzea de departe / Dorul greierilor de foarte aproape // În aer nimic nu se putea ascunde / Nici chiar Dumnezeu cu pas de moșneag / Ritmic rezemat în toiag / Părea un păstor cu oile pierdute.’’
Cele trei strofe din poemul XVII prezintă zbuciumul existențial al poetului, făcând referire și la Premiul Goncourt, conduita lui rămând neschimbată: ,,Lupii din carne mi-au rupt / Ce de drept se cuvine / Nimeni nu-mi poate prăda / Ce mi-am ales să rămân.’’
2. Prozator
Vintilă Horia este un autor de referință pentru literatura exilului românesc, este un scriitor al trecutului și al prezentului: ,,…un prozator cu merite indiscutabile nu numai în perspectiva trecutului, reprezentând linia unui simbolism mitic al istoriei și deci al personalității istorice (nu numai al istoriei românești, ci și spaniole: Un mormânt în cer și unele eseuri din Destin), ci și a prezentului; el este un scriitor a cărui forță însuflețește cîteva bune romane și propune cititorului, inclusiv celui străin (căci aceste cărți au fost publicate mai întâi în franceză sau spaniolă), o viziune coerentă, explicită, asupra istoriei și destinului european al românilor.’’
Se impune ca prozator prin nuvelele sale, opera acestuia se află la granița dintre cerebralitate și sensibilitate. Prin proza sa de tip fantastic a reușit să se afirme ca un prozator excepțional, la fel ca și Cezar Petrescu și Victor Papilian: ,,Un fantastic, însă foarte departe de cel crescut din rămășițele de spaimă preistorică, – așa cum îl cultivă germanii. Ci un mod de intuire și de reliefare liniștită a unor perfecții de vis în relitatea brută. ’’
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil s-a bucurat de un succes răsunător prin acordarea Premiului Goncourt, premiu care a generat un întreg scandal: ,,Romanul acesta se substituie oarecum propriului său destin de exilat, identificat prin poetul Ovidiu, în trista lui izolare de la Tomis. Dar e ceva mai mult: urmărind viața poetului latin, cu detaiile și peripețiile ei între sciții localnici și ostașii romani, asistăm la nașterea poporului român, precum și la procesul de încreștinare. Exilul lui Vintilă Horia a însemnat prilejul sfânt de a-și descoperi în fața lumii, zămislirea Neamului în chiar clipa încreștinării, ceea ce reprezintă o plămădire de spiritualitate unică în istoria umanității. Pentru această carte, la decernarea premiului Goncourt, au sărit asupra lui toate haitele comuniste din Țară și de la Paris cu falsuri și denigrări pentru iubirea lui de Țară, o mare rușine pe piața literară a vremii) peste care el a trecut printr-un gest de superb cavalerism.’’
Nicolae Balotă vorbește despre criza pe care o poate produce exilul, o criză care poate să sporească spiritul creator al autorului: ,,exilul este acela care ne angajează într-o criză, care poate fi o experiență fecundă dacă este trăită ca o sentință. Astfel au trăit profeții exilului această încercare, veritabilă teofanie negativă, urmată de o redempțiune. Ei au înțeles, fiecare în maniera lui că exilul constituie ființa, că o instituie întemeind-o.’’
Opera lui Vintilă Horia ar putea fi asemănată cu cea a lui Mircea Eliade, o operă care abordează ideile de ființă, sens și adevăr, o cale de a purcede spre cunoaștere: ,,romanele … descriu și propun cunoașterea ca esență a omenescului, se constituie fiecare în adevărate jurnale ale unor itinerarii spirituale ce au drept țintă această valoare supremă care este cunoașterea. Făcând abstracție de deosebirile dintre protagoniști, dintre peisajele și conjuncturile înăuntrul cărora evoluează, aceștia, eroii lui Vintilă Horia se află, fără excepție, în căutarea a ceea ce fundamentează ființa omenească, dincolo de latura ei perisabilă, supusă contingentului.’’
În concepția autorului romanul este o cale de cunoaștere, ,,un mijloc de a călători spre adevăr’’.
3. Eseist
,,Amintiți-vă de ,,Melodia spațiilor’’… Căutător de geometrii metafizice în epică, nu iubește nici când răceala pură a abstracției. Fără a coborî niciodată în învălmășeală, ideia la d-sa își găsește expreia în tonalități grave și calde, cari o arată inseparabil altoită pe stări afective. Gândirea e astfel atitudine sentimentală și epica tinde nesimțit către idee. Ceea ce face astfel d. Vintilă Horia și în epică și în eseistică este poezie, fie a realității fie a gândului. Poezie în sensul clasic al cuvântului, – adică o viziune armonică și pură a lumii.’’
Eseurile sale sunt de mici dimensiuni, dar acestea reușesc să prezinte marile chestiuni de istorie, sociologie și etică: ,,… încadrează destinul unei țări unde, totuși, marile probleme au fost de ordin pragmatic și nu programatic, ci nerăbdarea cu care se fac judecățile, suficiența tinerească cu care se operează clasificările, refuzurile, opțiunile.’’
Primul eseu din volum, Despre estetic al literaturii românești, scoate în evidență că ziarul Gândirea a luptat împotriva pătrunderii iudaismului în literatura română, iar fraza cu care începe spulberă orice iluzie: ,,Așezată la frontiera cea mai preimejdioasă a Europei, acolo unde începe lumea barbară și incultă a Asiei …’’
În eseul Scriitorul tînăr și estetica non-existenței este prezentată partea istorică a realismului, astfel scriitorul concepe opera sa ca un rezultat al personalității lui și nu al experienței de viață.
În anul 1935 va colabora cu ziarul Sfarmă Piatră unde va publica eseul Don-Quijotescul Cervantes . Autorul este atras de personajul Cervantes, precum și de unele personaje care și-au scos în evidență perenitatea: ,,Don Quijote și Sancho Pancha dăinuiesc de atunci și până astăzi, neschimbați și vor trăi cât vor mai fi oameni pe pământ, pentru că lumea toată e închisă în figurile acestea. Dualitatea curaj-lașitate, idealism-realism, utopie-simț practic e în fiecare om, e însuși zig-zagul fiecărei vieți care nu e mereu aceeași, ci se zbate între doi poli tot atâta de puternică.’’
Într-un alt eseu Note pentru călătoria noastră sunt puse în prim plan evadările omului politic într-o lume a artei în timp ce înregimentarea politică a scriitorului este considerată o trădare: ,,Binele trecător și infim pe care-l aduce grupării politice din care face parte cîntărește cît dezastrul și ruina pe care și-o aduce sie însuși, adică operei sale?’’
În cadrul revistei Meșterul Manole va publica eseul O nouă înțelegere a fantasticului, abordarea pe care o realizează cu privire la artă este una tulburătoare: ,,Marea artă a lumii a fost întotdeauna o artă a fantasticului; o evadare din realitate prin concentrarea în timpuri și simboluri nenaturale a unei întregi actualități de viață.’’ Abordarea fantasticului este una originală, făcând referire la operele lui Mallarmé și W. B. Yeats, dar evoluția acestuia este una ieșită din comun, fantastical împletindu-se cu simbolismul: ,,Acest fantasimbolism creat din contopirea celor mai esențiale rezultate ale unui veac de luptă cu himera realismului și de experiență cu sine însuși, este în special pentru literatura modernă un stadiu de înaltă perfecțiune.’’
Eseul Reconquista del Descumbrimiento va fi tradus în limba română de poetul Mihai Cantuniari, cu titlul Recucerirea Descoperirii (Editura Eminescu, 1996): ,,Avem de-a face, deci, cu o carte polemică, atât în planul factologiei pure, cât și în cel al proiecțiilor interpretante. Dimensiunea strict factologică face obiectul de interes specializat al istoricului. Dincolo de ea, pentru literați mai cu seamă, eseul lui Vintilă Horia rămâne fascinant și demn de comentat în latura lui ipotetic-speculativă.’’
Cuvântul recucerire (la reconquista) înseamnă pentru spanioli redobândirea teritoriului iberic, teritoriu care era stăpânit de mauri. Termenul descoperire (el descumbrimiento) face trimitere la marile descoperiri făcute de Cristofor Columb.
În concepția autorului cele două Americi reprezintă două spații geopolitice: ,,două rase, două peisaje, două limbi, două istorii și două religii diferite, antagonice de la bun început. America de Sud nu o întregește sau completează pe cea de Nord, după cum nici reciproca nu e valabilă. În fond, trecuturile lor constituie două baze pentru două tipuri de viitor diferit, tot diferit. Omul va fi ori anglo-saxon – inchiziție tehnologică a timpului și spațiului -, ori hispan – continuare culturală și religioasă a unei lungi tradiții, febrile cercetare a sinei proprii, parte culturală a unui tot uman. Limba engleză fiind limba tehnicii și a noii ei filozofii, tehnologia va impune vorbitorului de engleză o traiectorie vitală mult asemănătoare viziunii din O lume fericită (A. Huxley, A Happy New World, 1932)’’
Se va prezenta cele două tipuri umane care se întâlnesc ,,omul va fi ori anglo-saxon – inchiziție tehnologică a timpului și a spațiului – ori hispan – continuare culturală și religioasă a unei lungi tradiții, febrile cercetare a sinei proprii, parte culturală a unui tot uman.’’
Pe continentul nord-american etnia indigenă nu a lăsat nicio urmă în paradigma modelatoare , în timp ce pe continentul sud-american a luat naștere o nouă lume, metisă.
Limbajul utilizat are un rol modelator , acesta fiind un concept cheie în eseu: ,,Limba engleză – e de părere autorul – fiind limba tehnicii și a noii ei filosofii, va impune vorbitorului de engleză o traiectorie pragmatică, vitală. Limba spaniolă, dimpotrivă, va continua să cizeleze persoane, să modeleze ființe pentru literatură și artă, să folosească tehnica doar în măsura în care aceasta nu va pretinde să-i cotropească intimitatea.’’
,,În contextul unui sfârșit de veac și de mileniu în care creația spirituală își caută febril identitatea, agățându-se de paiul firav al câte unui Post-…orice, eseul lui Vintilă Horia fascinează printr-o deschidere soteriologică generoasă. În pofida unor simplificări abusive – cu resorturi vădit umorale – cartea ne convinge că, pentru cultura de azi, traumatizată de atâtea rupturi și impasuri, recucerirea paradigmei hispanice ar fi, dacă nu neapărat o mântuire, măcar o speranță.’’
Eseul Despre degradare și risc analizează cu minuțiozitate timpul în care a scris și a trăit: ,,Lumea modernă – scrie el – simte o necesitate imperioasă de a se degrada. Pare să-i fie aceasta nevoia cea mai profundă (…) și fatalitatea destinului ei (…) Cred că această pornire de a umili, tipică vremurilor noastre, nu provine dintr-un fel greșit de a concepe politica în sine. Cred, dimpotrivă, că asistăm astăzi la un proces înspăimântător de diabolizare a politicii, devenit posibil în momentul în care lupta dintre bine și rău, prezentată în orice suflet omenesc, a fost castigată de Adversar. Evreii îl numeau Satana. Tradus în limba greacă, i s-a adăugat o nuanță nouă și s-a numit Diavolul, Calomniatorul. Adversar al lui Dumnezeu, deci și al oamenilor, Calomniatorul, prinț al răului, n-a putut nicodată să triumfe. Victimele lui n-au fost decât victime parțiale până în momentul când omul a decretat moartea lui Dumnezeu, iar Adversarul a rămas singur în mijlocul nostru.’’
4. Publicist
,,Dintre scriitorii diasporei românești, V. Horia este, fără îndoială, unul din cei mai afectați (dacă nu chiar cel mai afectat) de cenzura regimului comunist. Vigilența poliției politice a fost maximă în ce privește pătrunderea scrierilor sale în țară, astfel încât el a rămas un necunoscut pentru imensa majoritate a cititorilor români. După 1990, cultura română a început procesul de recuperare a operei acestui scriitor, dar, remarca se impune!, a făcut-o cu o încetineală și o … lipsă de entuziasm cu totul surprinzătoare. E vorba totuși de un câștigător al Premiului Goncourt, de un scriitor tradus în majoritatea țărilor occidentale, în ediții multiple, cu tiraje substanțiale, un scriitor cunoscut și apreciat pe scena europeană a literelor.’’
A debutat în paginile revistei Gândirea, colaborând cu scriitori importanți și bucurându-se de sprijinul lui Nichifor Crainic: ,,Pentru el, ca și pentru ceilalți apartenenți la acestă grupare, direcția principală de acțiune era îndreptată spre cultivarea unui naționalism constructiv, adaptat unei viziuni țărănești recuperatoare și integrate organic unui europenism modernizat, în care ortodoxismul era privit ca o formă de manifestere viabilă a sufletului național.’’ Va realiza în 1938 o cronică a romanului Gorila (în Gândirea), este de fapt o critică la adresa romanului lui Rebreanu, nu se poate face literatură copiind realitatea, realismul fiind problema abordată.
Într-un articol va aborda volumul lui Alexis Carrel, L’homme cet inconnu, volum care are în prim plan progresul științific un ,,zbor spre comoditate, efort facil de satisfacere a unor pofte degenerate. (…) Știința s-a dezvoltat deci către lumea exterioară unde însăși curiozitatea omului o împingea. Iată de ce prăpastia care separă astăzi fizica și chimia de psihologie și sociologie este imensă, înfățișând limpede rapida aderență a cunoașterii omenești la simplu și concret. S-a ajuns astfel la civilizația care oferă miraculoase procedee de investigație în exterior, dar minime resurse de sondare a omului însuși, privit ca entitate psiho-fiziologică.’’
În articolul Universaliile lui Léon Daudet sunt făcute diverse aprecieri asupra operei lui Léon Daudet, aprecieri cu privire la existența unor curente energetice care străbat întreaga istorie: ,,Universaliile sunt raze sau vibrațiuni invizibile, nu material, ci spiritual, care parcurg genul omenesc și orientează personalitățile și mulțimile.’’
Activitatea publicistică a lui Horia Vintilă este una însemnată. Din 1935 va începe să publice în Sfarmă-piatră. Mircea Popa vorbea de preferința sciitorului pentru regimurile totalitare (majoritatea populației era lipsită de drepturi și libertăți): ,,multe dintre ideile sale sunt contaminate de spiritul ce domnea pe atunci în redacția acestei reviste de dreapta și că uneori pledoaria sa politică mergea înspre regimurile totalitare din Spania, Italia și Germania.’’
,,În această revistă pot fi întâlnite poziții antisemite, la Vintilă Horia nu se poate vorbi de așa ceva, poziția acestuia fiind una naționalistă: ,,Ne simțeam liberi de orice ură, de orice intenție violentă și de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile pe care le aveam moștenite de la geniul poporului nostru.’’ Perioada comunistă este aspru pedepsită, ea este considerată o ,,gălăgie de javră jidovească a lui Karl Marx’’. Publicațiile autorului sunt diverse, acesta se va lăsa influențat de diverse direcții și va aborda mai multe domenii: cronici literare, dramatice, muzicale (Matei Caragiale craiul întunericului, II, nr. 15/1936; Romanul unei evoluții, II, nr. 53/ 1936; Imn pentru o vioară, II, nr. 55/1936; Cartea iubirii, III, nr. 58/1937; Mateiu I. Caragiale, III, nr. 66/1937; Răposatul Sadoveanu, III, nr. 72/1937; Georges Duhamel sau elogiul burgheziei, III, nr.77/1937; Poemul revoltei, III, nr. 101/1937; Romanul lui Alain Fournier, IV, nr. 111/1938; ,,Lilioară’’. Poeme de Teodor Murășanu, IV, nr. 135/1938 etc.), traduceri (Fiul Tatălui de G. Papini, IV, nr. 124/1938), poezie (Odă pentru omul nou, II, nr. 13/1936; Răstignire în timp, II, nr. 20/1936; Timp, II, nr. 42/1936; Rugă pentru țara noastră, III, nr. 63/1937 etc.), cronica externă (Conflictul dintre Thailanda și Indochina franceză, VII, nr. 63/1941; Portugalia în actualitate, VII, nr. 81/1941 etc.), interviuri (De vorbă cu d. Petre G. Papacostea despre viața și moartea mareșalului Averescu, IV, nr.136/1938 etc.).
Horia Vintilă își expune părerea despre sufletul omului: ,,sufletul omului e mai puțin al lui decât crede el și mai mult o frântură a marelui Tot în care se recunoaște și se vrea uneori integrat.’’ Din partea autorului se observă chiar și o exagerare: ,,tot ceea ce astăzi se numește literatură românească modernă s-a înfiripat și a crescut din discul de aur al «Gândirii».’’
Publicistul consideră că Adolf Hitler este o personalitate marcantă în istoria lumii: ,,Adolf Hitler este astăzi o genială minte politică, nimeni nu se mai îndoiește. Cuvintele și faptele sale au creat o nouă perioadă în istoria Europei și, poate, în istoria lumii.’’ Hitler este văzut ca o salvare a organizării societății: , […] Hitler și aliații săi erau priviți ca o soluție salvatoare menită să reașeze lumea în matca valorilor autentice de care a fost îndepărtată cu brutalitate.’’
,,Vintila Horia este un nume care s-a smuls din durata efemeră a promisiunii, devenind autonom și exprimând o valoare certă și o admirabilă forță creatoare, fiindcă unui talent personal și robust i se asociază o singură orientare în cultură, care acordă scrisului său un farmec propriu și anumite armonii pe care nu prea le întâlnim la scriitorii tineri.’’
Predilecția autorului către fascism este îndreptată în direcția regimului lui Mussolini. Tot în aceeași revistă va scrie un număr de patru articole despre sistemul fascist italian: ,,În articolele sale nu întîlnim nici poziții rasiste, nici antisemitism, nici incitare la ură și la violență, nimic altceva decît pledoaria pentru fascism, așa cum exista el, ca organizare politică dictatorială, în Italia acelor ani. Din nefericire, abia mai tîrziu își va da seama că a greșit, că a înlocuit în minte un rău, comunismul, cu un alt rău, fascismul, asemănător în esență.’’
Un articol foarte important publicat în revista Sfarmă-piatră, este Matei Caragiale craiul întunericului, imaginea operei este învăluită într-un aer de mister: ,,Plutea în jurul scriitorului cu volume atât de puține și de sărace în pagini un nimb de tainică suferință, parcă. Și scrisul lui, mie cel puțin, mi s-a părut înmuiat într-o vizibilă negură sufletească […]. Înspăimântat de zarva trudnică a zilei, Mateiu Caragiale a îndrăgit întunericul. Ca o plăpândă alcătuire sufletească pământeană, el s-a ferit de lumină și poate că destinul său artistic poartă în eclectismul său ceva din neființa umbrelor.’’
În 1939 va fi fondatorul revistei Meșterul Manole, aici simțindu-se ca ,,acasă’’. În paginile revistei se pot întâlni mărturii ale autorului precum: ,,Nimeni n-a avut însă, până la noi, curajul comparației. Valorile culturii noastre au fost, sau au crezut că sunt, atât de autohton, încât au refuzat să creadă că pot contribui cu ceva la sbaterea mai largă a culturii europene. Creatorii noștri s-au mulțumit cu un destin periferic acceptând activ misiunea lor numai din punct de vedere românesc și pasiv din punct de vedere european. Ei nu au trăit în Europa, ci s-au lăsat trăiți de ea, ca niște plante cari credeau că înfloresc numai pentru bucata de cer sub care se născuseră. Cauza acestei atitudini pasive nu trebuie căutată în ea însăși, ci în istoria noastră politică. Am fost întotdeauna apărători și niciodată ofensivi. […] Spațiul nostru cultural trebuie să fie cât Europa, care astăzi nu ne mai suportă ca pe niște rude sărace și aproape inutile, ci ne impune un efort nou: acela de a participa la destinul ei cultural în mod activ și continuu.’’ Această revistă avea ca scop aducerea unui spirit de moralitate, dar revista va avea un tiraj redus până în anul 1940.
Publicarea nuvelei Zâmbetul lui Enzo Terga, în revista Meșterul Manole, are ca principla scop prezentarea călătoriilor scriitorului în Italia, astfel viața este considerată ,, o anexă a surâsului pe care-l purta uneori cu aerul sfidător al singurei sale justificări de a trăi. ’’
Cu sprijinul lui Nichifor Crainic el va ajunge atașat de presă la Roma, apoi după un interval de patru luni, va fi trimis în țară, iar în 1942 este trimis din nou ca atașat de presă la Viena. În 1944 va fi trimis în câteva lagăre naziste, iar în 1945 va fi eliberat, dar nu va accepta să se întoarcă în țară și preferă să ia drumul exilului.
Premiul Goncourt va fi unul controversat, deoarece Serviciile Secrete ale României, precum și Partidul Muncitoresc Român erau pe urmele autorului din cauza articolelor pe care acesta le publicase împotriva comunismului: ,,Nu puteau permite ca un anticomunist atât de convins și de convingător să dobândească prestigiu, astfel că, imediat după ce juriul Premiului Goncourt a anunțat nominalizările, au trecut la acțiune. Au acționat, adică, în stilul lor, pe care politețea elementară mă împiedică să îl calific.’’
În articolul Scriitor tînăr și estetica non-existenței vine cu o lămurire cu privire la capodoperele acestuia: ,,Capodopera este reproducerea sinceră a unui furtunos peisaj interior.’’
Autorul și-a considerat opera o autobiografie: ,,Un scriitor nu face decît să se descrie. Iată un adevăr pe care eu l-am trăit în toate fibrele cărnii mele și care îmbracă într-o lumină de autenticitate această operă în care eu n-am făcut decît să descriu întîmplări din viitorul meu, fapte ale unei vieți.’’
În articolul O nouă înțelegere a fantasticului (în Meșterul Manole, 1939) va pune în opoziție literatura realistă cu literatura de tip fantastic: ,,Marea artă a lumii a fost întotdeauna o artă a fantasticului, o evadare din realitate, prin concentrarea în timpuri și simboluri nenaturale a unei întregi actualități de viață.’’
Autorul încearcă să caute semnificațiile care stau la baza lucrurilor , iar odată ce s-au găsit explicațiile să încerce să reconstruiască realitatea: ,,artistul care transfigurează, care recreează realitatea, imprimîndu-i legile originale ale propriului suflet, împlinește misiunea adevărată a supraomului.’’
Fiind numit atașat de presă la Viena, perioadă în care acesta a beneficiat de o Bursă Humboldt, va colabora, periodic, cu unele publicații din țară.
Autorul își va expune intenția de înființare a unei reviste, ,,Noi’’, intenție prezentată în rândurile revistei ,,Sfarmă-piatră ’’. În cadrul articolului se va simți un aer de melancolie, de regret: ,,Când ești tânăr, când n-ai pășit pragul fatal al sfertului de veac, amintirea nu e decât un capitol cu continuare, ca un roman de aventuri a cărui fasciculă următoare o aștepți cu încordare, însă și cu certitudinea că va veni. Trecutul, pentru omul prea tânăr, e o istorie care se face; pentru omul matur o istorie care se scrie, iar pentru bătrâni o istorie care se citește.
Când ai depășit însă acest pătrat de veac, care-ți lasă totuși mângâierea că ești tânăr, dar începe să-ți strecoare teama că începi să devii un om, adică o moleculă care adaptează și care renunță, încetul cu încetul, la unele revolte superbe, revenirea în amintirea e un prilej de melancolie. Îți amintești de pildă, despre prima revistă la care ai scris, despre prima fată pe care ai iubit-o, despre prima prăbușire, despre cea dintâi izbândă. Iată, într-o toamnă de adolescent, «Revista Colegiului Național Sfântul Sava» îmi publică o poemă; numele meu ieșea din carentul de identitate (cu note proaste la matematică!) și devenea o valoare tipografică, adică publică. […]
A urmat apoi fatala «revistă personală» cu care eram sigur că voi schimba cel puțin continentul literar dacă nu chiar concepția literară a scriitorilor din Marte.
«Noi» a apărut trei numere și a murit în anonimat, ucisă de însăși tinerețea care o ruina ca o boală prea timpurie și prea greu de suportat. A trecut o iarnă, o primăvară, o altă toamnă, am intrat la Universitatea plină de zbucium, am păcătuit încercând o experiență politică, din care m-am smuls cu aripile entuziasmului arse într-o flacără care prea semăna a infern (s.n., G.O.). Au urmat «Sfarmă-piatră», «Gândirea», «Meșterul Manole».
Astăzi condeiul este o slăbiciune supusă, o continuare docilă a mâinii și a creierului. Toate valorile vieții îmi apar valabile exclusiv sub unghiul acesta care se poate numi literar, dar care, poate, e mult mai mult decât atât.’’
4. Critic literar
Activitatea de critic literar se va consemna în cadrul revistelor La Nación, Sexto, Continente, Histonium.
Va fi fondatorul revistei Nouvelles d’Argentine (Vești din Argentina), apoi La Rumania (România). A publicat mii de articole, studii și eseuri în diverse publicații din întreaga lume, este considerat un foarte bun critic literar.
Opera Introduccion a la literatura del siglo XX (Introducere în literatura secolului XX) este dedicată profesorului său Raul Teodorescu, primul său profesor de literatură română de la Colegiul Național ,,Sfântul Sava’’ din București. În introducerea lucrării va face o prezentare a literaturii în lume: ,,Nuestro tiempo, el que coincide con la literatura del siglo XX analizada en el presente trabajo, es el de la universalización del ser humano a través y con la ayuda e intervención directa o indirecta de la cultura y civilización occidentales. Si es verdar, como decía Keyserling, que’’todos los pueblos son evidentemente odiosos’’ – manera más bien ética y protestante de enfocar nuestra presencia en el mundo- , no es menos cierto que, unos cuantos decenios después de haber sido formulada esta verdad, todos los pueblos se han vuelto odiosos y, a la vez, admirables, a través de un nuevo planteamiento, no sólo moral, del problema.’’
Opera Introducere în literatura secolului al XX a apărut în anul 1976 și este rezultatul unor numeroase cursuri universitare. În majoritatea operelor sale apar personaje importante care vor să scoată la iveală niște adevăruri fundamentale. Vintilă Horia scoate în valoare autori importanți pentru istoria literaturii.
O altă publicație foarte importantă este Introduction dans l’histoire de la philosophie roumaine moderne (Introducere în istoria filosofiei românești moderne) : ,,Cine trăiește la oi e bun la Dumnezeu’’, spune înțelepciunea populară, definind astfel situația etică și ontologică a românului. O istorie a filosofiei române începe deci prin a prezenta identitatea inextricabilă dintre ,,bun’’ și ,,adevăr’’ în gîndirea națională. Se afirmă aici existența unui rost (a trăi la oi), a unei stări drepte – sensul bun fiind același pe care îl ia creația biblică cînd Dumnezeu vede că ,,ce-a făcut de bun’’ – și în fine, a lui Dumnezeu ca absolut justificator al tuturor existențelor.’’
Prin această opera Vintilă Horia își dorea să asigure o operă de sinteză: ,,un răspuns la măsluirile culturale din țară și, în același timp, o revizuire modernă, făcută din perspectiva exilului, a diferitelor probleme culturale românești.’’
Principala preocupare a autorului este de a realiza un dialog în care gândirea românească își demonstrează adevărata capacitate: ,,Accentul se pune, nu pe contribuția fiecărui filosof în parte, ci, dimpotrivă, pe revelația ideilor prin care operele lor sînt în stare să le propună modernității.’’
5. Profesor universitar
,,Vintila Horia parlait parfaitement le français, l’espagnol, l’italien, l’anglais et le roumain. Il a été professeur de littérature dans plusieurs universités: Complutense de Madrid, Université catholique de Paris, filiale de Madrid (1979-1988), Ecole officielle de journalisme de Madrid (1966-1972), Université de la Alcalla de Henares, Madrid (1976-1986) ainsi que professeur invité dans les Universités de Salamanca, Granda, Pisa, Buenos Aires, Santiago de Chili, Santander, Santiago de Compostella et autres.’’
În Buenos Aires, Vintilă Horia, acesta va fi profesor de literatură română, acest statut este datorat numeroaselor scrisori de recomandare pe care acesta le avea de la Giovanni Papinni. Comunitatea românească din Buenos Aires se va ocupa de integrarea acestuia în societatea argentiniană.
O carieră universitară înfloritoare va avea acesta în Spania la Școala Oficială de Jurnalism, care a devenit Facultatea de Științe ale Informației, Unversitatea Complutense. În anul 1972 va înființa un departament de literatură universală: ,, A devenit o personalitate de prim rang, prin preocupări și lucrări uimitoare, de vastă cuprindere și erudiție. Toate cereau eforturi și neodihnă peste limita puterilor, dar el nu pregeta, stăpânit de sfințenia credinței cu care plecase de acasă, că trebuie să-și slujească Neamul. La Madrid a scris enorm: numeroase romane de o mare densitate și forță vitală, studii, eseuri, mari dezbateri asupra ideilor ce frământa lumea, memorii și mii de articole.’’
În perioada 1980-1986 va fi profesor de literatură contemporană la Universitatea Alcalá de Henares.
După moartea autorului se va publica un volum omagiu, acest volum a fost conceput de colegii săi de la Universitatea Complutense. Acest omagiu va scoate în evidență rolul autorului în lietartură, precum și personalitatea complexă pe care acesta a avut-o. Joaquín María Aguirre Romero apreciază activitatea pe care acesta a desfășurat-o, precum și unicitatea acestuia: ,,În timp ce noi ne ocupăm de lupte mărunte, nu contenește să ne surprindă figura unui om care înfruntă Istoria dotat cu o singură armă: valorile Omului.’’
CAPITOLUL al – III –lea
Istoria premiului Goncourt – un premiu nedecernat
Când a primit premiul Goncourt în 1960, în Franța, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil s-a declanșat un scandal în jurul acestuia: ,, Cum a fost posibil să fie premiat un disident oponent al teoriilor cu care ,,responsabilii haosului contemporan’’ l-au sfâșiat pe om? Cum să fie premiat un roman care a îndrăznit să scrie într-o franceză încărcată de sensuri dacice și regenerate de valențele raționaliste ale secolului luminilor? În fine, cum să fie asimilată instituției literelor și producției de serie ilustrate de o creație mistică, opusă spiritului epocii?’’ Acest scandal l-a adus pe scriitor în atenția opiniei publice.
În revista Les Nouvelles Littéraires se afirma următoarele: ,,Niciodată un Premiu Goncourt n-a fost decernat cu mai multă dreptate.’’
Romanul reprezintă un ,,studiu al unei vieți în exil pe care alții au trăit-o înaintea lui – cum nota Stephan Spender în New York Time – vreau să spun despărțirea de patrie trăită ca o revelație, ca descoperire a altei patrii, aceea a spiritului.’’
Amicul său Nicu Caranica mărturisește că perioada în care acesta a trecut prin scandalul nedecernării premiului Goncourt, aceștia nu s-au mai putut întâlni ca înainte: ,,Ne vedeam des în vremea aceea. Locuia cu soția și cele două fete ale lor la Issy les Moulineaux. Dar nu pentru multă vreme, căci a urmat neuitatul premiu Goncourt. Mă îndoiesc că membrii juriului care i-au decernat premiul au pătruns, dincolo de minunata curgere cristalină a narațiunii, toată adâncimea spirituală pe care o ascundea limpiditatea lui Dumnezeu s’a născut în exil. Vintilă Horia însuși de altfel, cu vreo cinci ani mai târziu, a notat în Journal d’un paysan du Danube (La Table Ronde, Paris, 1966) că cei mai mulți critici n’au văzut în această operă decât ,,sfârșirea exilului politic’’. Ce să mai spun de un critic ca Kleber Haedens care (în France Soir mi se pare ) nu vedea în carte decât un simplu exercițiu școlăresc? Și asta imediat după premiu, cu nimic influențat adică de așa zisul scandal care a urmat.’’
Tot acest scandal a apărut în momentul în care ambasada română a vrut să speculeze succesului lui Vintilă Horia, acesta nefiind de acord. În România au fost scoase la iveală niște articole ale scriitorului, articole concepute în favoarea Germaniei. Presa franceză a început să scoată la iveală documente care compromit acest premiu. Vintilă Horia nu a reușit să se apere, dar s-a revanșat în Journal d’un paysan du Danube, unde a scos în evidență înșelătoria: ,,am fost singur (el subliniază) în fața uneia din cele mai mari desfășurări de lașitate și prostie contimporane.’’
În ciuda celor întâmplate romanul a avut succes și a fost tradus în 14 limbi. Romanul îl are în centru pe Ovidiu care își petrece ultimii ani din viață pe malurile Pontului Euxin, la Tomis. La Tomis, el va descoperi o altă lume, o altă existență, o altă conștiință: ,,Șederea aici e o suferință și în toate scrisorile lupt pentru a fi iertat și a mă întoarce într-o zi acasă sau cel puțin să fiu trimis în altă parte, într-o climă mai dulce și printre oameni care să nu fie barbari, dar nu-mi va părea rău niciodată de clipele în care am putut să mă aplec fără teamă peste sufletul meu, fără scîrbă, fără frică și fără umilire. Pe malul Pontului Euxin, ale cărui ape cîteodată par negre ca și cum noaptea în ele și-ar avea leagănul, am început să fiu un om adevărat.’’
Acest roman este conceput sub forma unui memorial al poetului în care își confesează evenimentele din propria trăire emoțională, el are o revelație a dobândirii, a libertății de gândire, cu prețul de a fi îndepărtat de propria țară. Romanul devine o confesiune a omului exilat, om care trebuie să plătească neavând acces la patria sa: ,,Tot ceea ce lumea a putut suferi în douăzeci de secole cu marile totalitarisme – scrie R. Vàzquez Zamora în revista Destino din Barcelona – este expus în această carte într-un fel extraordinar de subtil și de realist în același timp.’’
Participarea românească la unele comemorări ale poetului Ovidiu a fost marcată de pathos: ,,Exilul românesc vedea în Ovidiu ceva mai mult decât prezența unui poet latin aruncat de soartă în mijlocul Geților nemuritori. Exilul românesc vedea în Ovidiu un precursor al propriei, sguduitoarei sale drame.
Cu acest sentiment profund a scris Vintilă Horia romanul ,,Dieu est né en exil’’. Horia imaginează un ’’Jurnal’’ scris de Ovidiu în exilul de la Tomis. Într’o carte care abordează o tehnică literară plină de dificultăți și de riscuri, datorită exigențelor la care se supune – impuse de ’’Jurnalul’’ imaginar – protagonistul romanului reușește să evoce mediul în care trăește, devine purtătorul ’’tezelor’’ scriitorului, isbutește să ne ofere cu gradație și măsură schimbările psihologice operate într’un exilat în cursul anilor, tensiunile sale intime, speranțele, desnădejdile, idealurile, conflictele interne provocate de contactul cu o lume cu totul nouă, atât de deosebită de a sa, atât de misterioasă.’’
După câteva ore de la decernarea premiului, autorul va da următoarea declarație pentru ziarul ABC (Madrid): ,,Poesie și exil, idealizate într’o formă superioară de creație, își află acum o nobilă consacrare. Frumosul roman al lui Vintilă Horia, poetul român care dedică în opera încoronată acum cu cel mai important premiu literar din Franța, un cântec plin de frumusețe și de actualitate simbolică Principelui poeților exilați, primește acum un just și cuvenit omagiu. Și faptul conține poate în adâncul lui adevărata bucurie a unui simbol.’’
Apariția acestui roman a creat o serie de controverse, Vintilă Horia reușind să iasă din mediocritate: ,,Majoritatea oamenilor astăzi sunt orbiți de interesul de clasă, de partid sau chiar de sfânta gelozie. Gelozie care se explică, căci Vintilă Horia a reușit în lucrarea sa să depășească mediocritatea și să se ridice deasupra oricărui cretinism!’’
Cercetătorul Adrian Nicolae Petcu în ziarul Rost arată care sunt cele două motive pentru care autorul va declanșa Scandalul Goncourt (1960):
1. ,,Propaganda pentru fascism și hitlerism și pentru și pentru aderarea României la politica axei’’, cu subcapitolele:
,,elogierea ditirambică a fascismului și hitlerismului și a reprezentanților lor’’;
,,deformarea democrației și a reprezentanților ei’’;
,,difuzarea temelor antisemiste, elemente constitutive ale hitlertismului pe latura rasială’’;
,,România trebuie să fie indisolubil legată de Axă, deoarece …’’;
,,Sprijinirea dictaturii antonesciene …’’
Mai multe Legații ale României vor intra în posesia unor materiale informative care îl acuză pe criminalul de război: ,,Vă trimitem acest material pentru a servi atât la orientarea dumneavoastră, în cazul că în diferite discuții se va aborda problema decernării premiului lui Vintilă Horia precum și spre a folosi ca material demascator, în cazul că cercurile fasciste din Argentina și din alte țări latino-americane vor începe să facă vâlvă în jurul acestei premieri.
În cazul că va fi necesară acțiunea de demascare a lui Vintilă, ar fi indicat ca în contactele pe care le veți avea să determinați personalități de prestigiu din publicistica și viața literară argentiniană și alte țări latino-americane [sic] (Rafael Alberti, Alvaro Yunque, Hector Agosti, ziariști cunoscuți de la marile ziare, prin prietenii argentinieni să încercați sesizarea lui Neruda, Amado, Otelo Silva etc.) să înlesnească publicarea de material care să arate opiniei publice latino-americane adevărata înfățișare a lui Horia Vintilă.’’
Marilena Rotaru nu acceptă acuzațiile care îi sunt aduse scriitorului, iar el se declară adept al dreptei: ,,A fi de dreapta înseamnă a crede în Dumnezeu, a avea o credință, a fi patriot, a respecta valorile familiei, valorile proprietății private, a fi aproape de tradiții, de strămoșii neamului, a te integra într-o atitudine etică permanentă care a făcut posibilă evoluția societății în lume. Toate civilizațiile s-au structurat în jurul acestei drepte care este viața.’’
CAPITOLUL al –IV-lea
PROZA LUI VINTILĂ HORIA
,,Romanul nu e numai o oglindă, ci și un mod de a cunoaște și, în același timp, de a schimba’’, dar ,,cunoașterea e suferință, căci «înțelegînd», romancierul suferă, se automartirizează’’
,,Una dintre vocile cele mai proeminente ale scrisului românesc, ale culturii române din ultimele decenii, aflată în exil, este fără îndoială cea a lui Vintilă Horia. Poet, prozator, eseist, istoric și teoretician literar, personalitate complexă a acestui scriitor, care și-a redactat operele în câteva limbi (română, franceză, spaniolă și italiană), aparține întru totul spiritualității noastre naționale, de la care se revendică și de care s-a simțit întotdeauna legat prin rădăcinile adânci ale obârșiei sale, ale neamului căruia îi aparține.’’
Opera este compusă din peste 20 de opere în care se combină romanul cu povestirea și eseul.
Cavalerul resemnării (1961), Imposibilii (1962), O femeie pentru apocalips (1963), A șaptea scrisoare (1964), Omul negurilor (1970), Călătorie la San Marcos (1972, în fr. 1968), Marta sau al doilea război (1980), Mormânt în cer (1987) și Cheia crepusculeleor (1988). În Imposibilii, în Marta sau al doilea război, precum și în Persecutați-l pe Boețiu, toate aceste romane au în centru fenomenologia exilului.
Imaginarul horian este bazat pe revelațiile din Tristia, pe cele din Epistulae ex Ponto (Cărțile III și IV), acestea oferindu-ne o auto-imago.
Romancierul e un adevărat cunoscător, iar preocuparea sa este de a căuta niște adevăruri fundamentale: ,,Misiunea artistului se poate asemăna cu cea a omului din culise care, ridicînd cortina, dezvăluie lumea nebănuită a scenei, o lume de neînțelesuri limpezi și de fapte luminoase pe care le ținea în umbră perdeaua obișnuită a vieții.’’ Ceea ce este foarte important în opera sa este faptul că se face trecerea ,,de la «corpus naturale» la «corpus sspirituale» sau, mai exact, de la imagine și exterioritate la viziune și interioritate.’’
Monica Nedelcu arată că în concepția autorului romanele nu sunt decât niște tehnici de cunoaștere: ,,Autorul consideră că literatura, și în special romanul, este terenul cel mai adecvat pentru o apropiere a diverselor tehnici de cunoaștere și subliniază că romancierul oferă lumii actuale posibilitatea unei sinteze gnoseologice.’’
Toate operele sale au pornit de la propria dramă produsă de perioada exilului, în tot acest timp el a avut o nostalgie a patriei: ,,Pornind de la propria sa dramă spirituală trăită cu maximă intensitate, romancierul plasează problema exilului în centrul preocupărilor sale literare. Ca urmare, se desprinde din aceste creații o puternică nostalgie a patriei, dorul de un spațiu mioritic cu adâncuri rezonanțe mitice. Pentru a depăși handicapul întruchipat de intensa nostalgie a originilor, scriitorul recurge la niște strategii ale supraviețuirii și se hotărăște să lărgească frontierele spirituale ale țării sale, considerând Europa o patrie simbolică având dimensiuni mai ample. Pe de altă parte, dominarea unei limbi străine în care el trebuie să se exprime împotriva voinței sale devine o tehnică de anulare a unui destin damnat.’’ Exilul este o interogație cu privire la istorie, Vintilă Horia își propune să caute originile acesteia și să caute diverse explicații. Aspirația metafizică poate fi atinsă în momentul în care exilul este asumat: ,,trebuie asumată perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la resemnarea care nu este în fond decât o luptă mai dură decât alta, mai atrăgătoare și mai directă, dar la sfârșitul căreia depinde tot ceea ce este mai omenesc încă în om.’’ Pe lângă tema exilului, cea a religiei, iubirea este ,,… o modalitate de a ajunge la Adevăr. Eroii cunosc o inițiere și în acest plan, parcurgând drumul spre revelarea iubirii în sens creștin sau spre revelarea propriilor profunzimi.’’
În concepția autorului romanul este un amplu proces de cunoaștere: ,,Romanul este o tehnică de cunoaștere, cea mai complicată, unica posibilitate de a cuprinde realitatea într-o singură operă, mai mult decât fizica, biologia sau muzica, unica realitate capabilă a descrie un tot și a-i învăța pe alții.’’
Zaharia Sângeorzan mărturisește că intenționa să realizeze o revistă despre operele din exil, dar neavând suficiente resurse materiale acest lucru nu a fost posibil. A reușit să realizeze un plan al revistei și să găsească câțiva colaboratori printre care se numără și Vintilă Horia. Vintilă Horia i-a trimis scrisori, precum și cărți, reviste. Se va cita una dintre scrisorile adresate lui Zaharia Sângeorzan:
,,Villalba, 5/III/90
Dsale. Dlui
Prof. Zaharia Sângeorzan
Iași
Stimate Domnule Profesor,
Am primit azi dimineață scrisoarea Dv. din 20 Februarie, cât și cele două exemplare din Timpul. M-am bucurat din fundul sufletului. V-aș ruga să-mi trimiteți regulat revista, al cărei abonament l-aș plăti, dacă nu se poate altfel, cu o colaborare. Simt nevoia organică de a mă cufunda zilnic în limba română cea de toate zilele și citesc cu nesaț toate publicațiile care-mi vin din Țară și care mi se par extraordinar de bine scrise. Visul meu e să scriu în românește viitorul meu roman, după o vizită acasă. După atâta timp de așteptare: nici nu-mi vine să cred. Eminescu a fost încă o dată cu noi. Eram sigur că libertatea se va întoarce în anul sărbătoririi lui. În iunie, anul trecut, am încheiat cu aceste cuvinte cuvântarea mea de închidere a congresului Eminescu, pe care Fundația Română de la Madrid, și alte organizații culturale românești din exil, l-au organizat acolo: ’’Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână!’’ Și așa a fost.
Nu știu ce cărți să vă trimit și în ce limbă. Aproape toate romanele mele au fost scrise în franceză, aproape toate eseurile în spaniolă. Cărțile mele principale ar fi:
Dieu est né en exil
Le chevalier de la résignation
Persécutez Boèce (care formează Trilogia exilului)
Les impossibles
La septième lettre (romanul lui Platon)
Une femme pour l’Apocalypse
Le voyage à San Marcos (toate acestea sunt romane) plus:
Journal d’un paysan du Danube și un eseu despre Papini, anul acesta va apare la Paris La clef des crepuscules, tot un roman, cât și un eseu despre simbolul crucii; în spaniolă printre altele:
Consideraciones sobre un tiempo peor, eseuri
Introducción a la literature del siglo XX (a doua ediție a acestei cărți a apărut de curând la Santiago, în Chile)
Los derechos humanos y la novella del siglo XX.
Cât și romanul Un sepulcro en el cielo. Acest roman, în traducere, în românește de Mihai Cantunari, și un fragment din el a apărut mi se pare în ’’România literară’’. Dumnezeu s-a născut în exil apare la Cartea românească, sper că în curând.
Pentru o bună înțelegere a operei mele ar trebui să citiți teza de doctorat a profesoarei Monica Nedelcu, de la Universitatea din Madrid, susținută acum doi ani și răsplătită cu magna cum laudae. Îi voiu spune să o trimită. Știți însă spaniola? V-aș putea, de asemeni, să vă trimit un curriculum.
Cum de comunismul n-a sugrumat toate semnele de viață din România? Cum de au putut rezista sufletele la o asemenea presiune genocidă? Vă citesc revista și mi se pare un miracol. E atât de bine și de clar și de omenesc scrisă încât îmi dau seama că, într-adevăr, ceva din adânc a supraviețuit teroarei și că România are dinainte un viitor strălucit, singurul pe care-l merită. Mi-ar face plăcere să contribui și eu într-un fel nașterea sau la renașterea lui.
Mă voi gândi la lista de scriitori pe care mi-o cereți. De mari dimensiuni universale nu sunt decât cinci sau șase, pe care desigur îi cunoașteți.
Vineri 9 plec în călătorie, prin Europa și mă întorc pe la 7 sau 8 Aprilie, când sper să găsesc aici un semn de la Dv. Tot un semn de speranță se află și o călătorie acasă.
Cu prietenie, V. H.’’
Trilogia exilului
Dumnezeu s-a născut în exil
Un moment important în cariera sa literară este publicarea romanului Dumnezeu s-a născut în exil (1960), acesta este un roman ,,despre ceea ce m-a salvat, despre găsirea unui prilej de adaptare și în același timp de salvare.’’ Acest roman este situat într-o istorie convențională.
,,Opera mea nu este decît în microcosmos ceea ce în macrocosmos este permanența românească, cum spuneam adineauri. Deci, de la prima carte pe care am scris-o în occident, adică de la Dumnezeu s-a născut în exil, apar aceste tendințe, apar printr-un personagiu care, în fond, face parte din cultura românească, și care poate fi socotit, pe drept, primul poet român, Ovidiu. Tentația lui Ovidiu, în carte, este creștinismul, evident. Știm perfect cum Ovidiu a fost condamnat la exil la Tomis, pentru că era pitagoricean, știm de asemeni că Pitagora vorbea despre un Dumnezeu unic și despre o lume de dincolo. Deci i-a fost foarte ușor lui Ovidiu – cel puțin în romanul meu, dar de ce nu și în realitate? – să se întîlnească la un moment dat cu un mesaj care i-a fost contemporan. Deci în acest prim personaj istoric al culturii românești întâlnim această căutare și acest spirit de sinteză, care înseamnă foarte multe lucruri în cartea mea. Cum se realizează, adică cine îl duce pe Ovidiu la această aflare, este o femeie. Această femeie este Dochia, o dacă sau o getă, de la Tomis, și al cărei simbol, evident, eu l-am atașat de la început, în intențiile mele, de simbologia – în acest sens foarte clară – a lui Dante, Dante ajunge la adevăr, adică se înfruntă chiar, vede adevărul, vede pe Dumnezeu la sfârșitul călătoriei prin paradis și este dus în fața adevărului de mîna lui Beatrice.’’
În 1950, în timp ce se afla plecat în vacanță, își va cumpăra din Buenos Aires Tristele și Ponticele și va încerca să-l înțeleagă mai bine pe Ovidiu: ,,Am plecat apoi pe malul oceanului, la Chapadmalal, la sud de Mar del Plata. Era o plajă pustie, izolată, bătută de vânt. Venise toamna. Cerul era jos, plumburiu, valurile acopereau aproape în întregime plaja, pe care vântul gonea imense și fragile adunări de spumă. Într’o dupămasă am sărit îmbrăcat în apă, de pe niște stânci, ca să scot din valuri un porumbel rănit. Apa de culoare sumbră, îmi amintea apa Mării Negre. Strivit între înaltele maluri de argila roșcată și imensitatea adversă a oceanului, rămâneam uneori ceasuri întregi pe plajă, într’o singurătate absolută, încercând să comunic, peste mare, cu cei de acasă. Era o încercare disperată, pe care cred că au făcut-o mulți exilați, și care avea ceva din comunicabilitatea misterioasă a visului și din tendința de totdeauna a făpturii umane de a înfrânge separările absurde pe care ni le impune destinul […].’’ Scriitorul apelează la exploatarea spațiului elegiac din Tristele și Ponticele ovidiene și va proiecta imaginea unei vieți dintr-o urbe romană. Vintilă Horia va parcuge ipotezele istoriografiei latine, apelând și la Elegia a X-a din Triste.
Ceea ce este foarte interesant este că autorul prezintă acest întreg proces al scrierii unei cărți, precum și piedicile pe care le poate întâlni: ,,O carte, ca și un copil, implică o geneză, adică un proces dramatic, un conflict plin de riscuri, de primejdii, de desiluzii și de speranțe. Când Dumnezeu a făcut lumea, a plantat în ea, ca pe un steag simbolic și ca pe o sămânță, riscul și drama unei eterne repetiții. În fiecare act uman trăiește această aventură a începutului, în măsura în care fiecare din noi e un început și începutul unui început, un inel într’o continuitate de riscuri. Din fiecare din întâlnirile noastre cu viața, din fiecare clipă trăită, se poate ivi o formă nouă, o șansă umană nebănuită, un nou risc de a fi, o nouă geneză.’’
Cititorul pentru a putea înțelege mai bine cele întâmplate trebuie să se implice în acțiune ca și cum ar face parte din ea, rolul autorului este de a crea o operă care să reprezinte rezultatul imaginației sale: ,,[…] autorul e conștient de artificiul creației în măsura în care viața paralelă pe care o născocește nu-i e străină, ca pe un lector, ci e rezultatul unui efort de gândire, al unei comunicații cu sine însuși. În nicio clipă scriitorul nu poate cădea, în principiu, în iluzia unei înstrăinări, deoarece personagiile, peisagiile și acțiunile pe care le adună într’un roman sunt rezultatul unei stări de extroversiune și nu de introversiune.’’
Personajul imaginat de autor este de fapt un personaj real, un poet, cu care acesta a luat contact încă din primii ani de liceu. Autorul a fost fascinat de poeziile lui Ovidiu, dar era nevoit să-și păstreze propriile interpretări pentru că era oarecum obligat de profesorul de limba latină să-l prefere pe Eminescu. Personajul conceput în imaginația lui Vintilă Horia este un personaj care trăiește un ,,moment de acută criză existențială’’. Lucrul care l-a îndepărtat de poezia lui Ovidiu a fost regretul pe care acesta îl avea că nu era liber, acest aspect, la acea vreme, nu putea fi înțeles de autor: ,,Nu puteam concepe un om, un poet, dispus la fiecare vers să regrete o misterioasă și pudică culpabilitate, implorând fără încetare o iertare, care de altfel nu i-a fost niciodată acordată. Era pe vremea fericită în care nu puteam vedea a treia dimensiune a exilului, acea durere în adâncime pe care nu o cunoaște decât cine a fost rupt de ceea ce Blaga numea ,,orizontul’’ în care ne-am dobândit propriul nostru stil de a fi.’’ O modalitatea de a scăpa din lumea reală este imaginația: ,,Ovidiu, spre exemplu, are un cîine credincios pe care îl numește Augustus, devenind, imaginar, el cel care deține puterea, și nu împăratul […] Călătoriile în memorie … dețin un loc foarte important în viața unui exilat – oriunde s-ar situa acel exil – știm asta din mărturiile zecilor de exilați ai istoriei. Observăm că ea este o terapie de supraviețuire pentru personaje și pentru creatorul lor.’’
Narațiunea este făcută la persoana întâi, iar pentru a se conferi veridicitate celor prezentate autorul face apel la numeroase documente istorice. Romanul începe cu coborârea în Infern, momentul în care Ovidiu ajunge la Tomis…….. Datorită Dochiei va reuși să supraviețuiască, legătura dintre cei doi are o notă amoroasă, ea înlătură primejdiile: ,,Ne iubim, ceea ce mă face să mă gândesc la două flori crescute pe ramuri diferite, care ar vrea să fie împreună și care n-au decât culorile lor fără glas și parfumul lor depărtat ca să se simtă laolaltă în mijlocul prostiei fără margini și a indiferenței universului care le înconjoară.’’ Dochia va fi cea care îl va conduce pe Ovidiu până la marele preot dac. Această operă poate fi asemănată cu Divina Commedia lui Dante, iar Dochia este Beatrice, soția lui Honorius, comandantul cetății. Honorius rămâne în Dacia unde va realiza un popor, cât și o religie.
Primul an al exilului este catalogat drept o durere, durere care poate fi uitată în somn: ,,durerea lui Ovidiu îmbracă nocturnul, un nocturne existențial, fie de natură impresionistă: «închid ochii ca să trăiesc. Și ca să ucid!», fie prelungit în iarna scitică, în urletul mării, vocea nopții și glasul timpului.’’
Monica Nedelcu consideră că romanul nu este altceva decât o tehnică a cunoașterii: ,,Autorul consideră că literatura, și în special romanul, este terenul cel mai adecvat pentru o apropiere a diverselor tehnici de cunoaștere și subliniază că romancierul oferă lumii actuale posibilitatea unei sinteze gnoseologice.’’
În biografia pe care o prezintă în acest roman, Vintilă Horia se autodescoperă, ca exilat: ,,Pînă la un punct oarecare, Ovidiu sînt eu. Cred că mecanismul interior al romanului a început să funcționeze în mine, în momentul în care aceste două destine s-au putut confunda. Izbăvitor a fost în sensul că, simbolic vorbind, exilul implică un spațiu al cunoașterii prin intermediul durerii, al suferinței și a tot ce presupune o despărțire. Așa, am putea spune, a început să se schițeze în mine cunoașterea acestui spațiu al exilului, care există în fond în toate romanele mele …’’
În acest roman el a prezentat toate suferințele pe care a trebuit să le îndure în perioada exilului. Modelul de poet pe care acesta îl promovează este acela de exilat modern care se raportează mereu la pământul de unde a plecat, el este revoltat și are curajul să-i înfrunte pe zei. Din cei zece ani pe care i-a trăit departe de Roma, primii opt au fost de acomodare într-o lume deloc comodă. În momentul când se depășește criza de izolare, el va conștientiza că întorcându-se dinspre Histria, va avea ca perspectivă Tomisul și nu Roma: ,,Număr valurile. Al zecelea e totdeauna mai puternic. El vine după al noulea și precede pe al unsprezecelea «Posterior nono est undecimoque prior». Mi-aduc aminte de a doua elegie pe care am scris-o în Triste, legănat de altă mare, în timp ce altă corabie, gonită nebunește de furtună, mă ducea în exil. Din nou al zecelea val. Această amintire mă umple de spaimă. Părăsisem totul și eram fără speranță. Înapoi, tot ce pierdusem. Înainte, amenințarea mării cu acest al zecelea val, care zgîlțîia corabia și o făcea să geamă ca pe un trup omenesc, biciuit de un braț nevăzut. Tomis este pentru mine numele morții. Și acum, mă gîndesc cu plăcere la orașul meu, la casa mea, la prieteni …’’. Aflându-se în Histria va lua parte la obligarea dacilor de către Burebista, pentru a renunța la consumul de alcool: ,,Una din măsurile cele mai faimoase și mai rele pe care acesta a fost nevoit s-o aplice, a fost aceea de a constrânge pe Daci să distrugă toate viile, de-a lungul și de-a latul țării, pentru a pune capăt viciului național, care era excesul de băutură. Dacii ascultară fără să crâcnească și viile, ca și vinul, dispărură de pe coline și din pivnițe. Astfel începu măreția regatului dac.’’
În momentul în care părăsește Histri el va primi niște vase din ceramică, acestea fiind deosebite prin diversitatea de culori: ,,Dionisidor mi-a dăruit două lecythi, mici vase de pâmânt ars care folosesc aici în timpul veghei morților și care se așază în morminte lângă cei duși. Unul este roșu cu figurile desenate în negru. Celălalt are fundul negru, așa cum a ieșit din foc, iar figurile sunt modelate în roșu, în culoarea naturală a pământului, așa cum s-a păstrat sub smalț (…). Una din femeile, desenate în roșu pe vasul negru îi seamănă (tinerei Geta). Iar pe fondul roșu al celuilalt, o mioară neagră întinde capul spre un păstor, ca și cum i-ar vorbi și l-ar asculta.’’ Cele două culori, roșu și negru, au semnificații profunde: roșul simbolizează viața, femeia este cea care era desenată în roșu, în timp ce oaia neagră simbolizează moartea.
Destinul poetului pare să fie cumva asemănător cu cel al autorului, până la urmă el se identifică cu drama lui Ovidiu: ,,Într’adevăr, începând cu acea aventură pe malul oceanului, când mă încrucișasem cu destinul lui Ovidiu, mă îndreptam spre cartea de mai târziu, fără să-mi dau seama de procesul care se deslănțuise în mine însumi.’’
Decizia de a concepe un roman care să-l aibă în centru pe Ovidiu a fost luată după vreo șapte ani, timp în care autorul a fost preocupat de opera poetului din perspectiva unui cititor: ,,Romanul, după această indispensabilă luare de poziție sau de contact, s’a scris aproape singur, fără niciun fel de efort. Se adunase în mine însumi, timp de șapte ani, și nu făcea altceva decât să iasă la iveală, curgând cu încetul, în forma care-l aștepta prin vârful stiloului, odată cu cerneala care-i dădea viață. Scriam oriunde. Noaptea acasă, ziua la Biblioteca națională din Madrid, unde consultam cărți de Pârvan, de Iorga, de Radu Vulpe, de Tafrali, de Xenopol și de alții, sau pe zincul lucios și umed al unui bar, între două treburi. Nu eram mulțumit decât scriind. Restul timpului mi se părea o simplă odihnă necesară reluării scrisului. […] Ovidiu era un poet în exil care-și retrăia copilăria prin copilăria mea, suferea de exil prin nostalgiile mele, și, mai ales, încerca să se prindă de o speranță, așa cum și eu încercam să mă prind de o speranță, pentru a nu cădea brusc în uitare sau în disperare.’’
Între autor și Ovidiu se va creea o legătură strânsă, el începe să-l înțeleagă și să-și explice perioada dramatică prin care acesta a trecut, indentificându-se cu propria persoană: ,,Foarte deseori am avut senzația netă a prezenței lui Ovidiu, a unei prietenii aproape fizice, atât de puternică ajungea să fie impresia de realitate a acelei dornice irealități.’’
Titlul romanului este sugerat de faptul că Iisus era Dumnezeu și că a trebuit să treacă prin exil din momentul în care a venit pe lume. Povestirea relatată de medicul Teodor va explica și titlul romanului. Dumnezeu, prin Mesia, s-a preschimbat în om și astfel oamenii au putut înțelege suferința și sacrificiul divinității: ,,Dar atunci, pentru ce nu s-a născut aici? Răspunsul e ușor de dat: pentru ca destinul său să se împlinească. Profeții vorbesc despre o suferință și o umilire. Aici nimeni nu l-ar fi făcut să sufere. Întreg poporul, de la rege la păstori, L-ar fi urmat de îndată. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l scuipe în obraz, nici să-i străpungă mâinile și picioarele, iar dacă ar fi cerut de băut, nu i-ar fi dat oțet, ci lapte și miere, și trăind, n-ar mai fi putut reînvia. Ca să poată suferi și rămâne fidel istoriei lui viitoare, S-a născut aiurea, acolo unde va fi imediat transformat în durere.’’ Romanul este pus sub semnul îndoielii:,,Sunt eu, Ovidiu, poetul Romei, amantul Corinei, această ființă care a avut și a pierdut totul?’’
Acest roman prezintă drama poetului Ovidiu, acesta fiind exilat de Augustus la Pontul Euxin. În roman sunt dezvăluite adevăratele motive pentru care acesta a fost exilat: prezența acestuia în cenaclurile neopitagoreice de la Roma și admirația asupra succesiunii imperiale. El va fi acuzat că a cauzat degradarea morală a tinerilor, aparținând unei secte pitagoreice. Formula romanului este de roman-jurnal în care se prezintă ultimii opt ani din viața poetului Ovidiu. Pentru a asigura o veridicitate celor relatate autorul va apela la numerose documente istorice. Opera este structurată pe opt capitol, acestea reprezentând etape în inițierea poetului: ,,Pornind de la o puternică încărcătură de livresc, Dumnezeu s-a născut în exil este cartea antitezelor ireconciliabile. Astfel, itinerariul spiritual al lui Ovidiu se derulează între două spații semnificative (doi cronotopi în limbajul lui M. Bahtin), aflate într-un vădit contrast. De o parte se găsește Roma, cetatea eternă, suprema promisiune pentru exilat, o veritabilă întruchipare a paradisului pierdut. De cealaltă parte se află toposul infernal întruchipat de Tomis, un spațiu având drept atribute frigul, tristețea și deznădejdea.’’
Drama poetului constă în scrierea operei într-o altă limbă, precum și câștigarea unui nou publicat care să-i aprecieze opera, exilul îl va ajuta să adopte o sinceritate absolută: ,,Cât sunt de fericit că nu mai scriu așa cum eram obișnuit sau obligat! Din proza mea au dispărut zeii, au dispărut eroii și metaforele mitologizate. Sunt liber, în secret, să scriu cum gândesc și cum trăiesc. Simplu. Culta placent este formula mea, fardul pe care l-am părăsit plecând la Roma.’’
Ovidiu, poetul Amorurilor și al Artei de a iubi, se va metamorfoza întru-un moralist: ,,Pământul și marea, poate și cerul, ascund o mulțime de taine. Ca și omul, de altminteri…’’ ; ,,Lumea e plină de durere și viața trece prin oameni ca vîntul, făcînd să tremure trupurile și sufletele …’’; ,,Se află printre noi oameni care aud venind viitorul ca pe o revărsare îndepărtată și se pregătesc să-l primească …’’; ,,Viața e mai simplă decît imaginația. Marile dileme, în fața enigmelor destinului, nu se găsesc decît în tragedii …’’; ,,Eroii nu îmbătrînesc decît foarte tărziu, căci ei nu se opresc din acțiune, făurind mereu alte întîmplări. Bătrînețea lor e scurtă, ei prăbușindu-se dintr-o dată, sub povara propriilor lor amintiri…’’; ,,Trăiești un drum care urcă, ajungi pe o culme și apoi începi să cobori, trecînd de-a-ndărătelea prin toate misterele pe care le-ai străbătut urcînd. Astfel, moartea nu e decît o întoarcere. Sau, cum spunea Pitagora, drumul spre o nouă naștere …’’
Timpul în care trăia Ovidiu era unul axial, cu accente de sacralitate, adică un timp în care se adună atât prezentul, cât și trecutul: ,, … geamătul mării pare însăși vocea nopții, ca și cum timpul ar avea un glas’’. Vintilă Horia este un homo religiosus: ,,Cred că responsabilitatea noastră, în momentul de față, stă în mîinile romancierului metafizic, dar și în ale Bisericii, responsabilă de dezvoltarea în acest cadru a unui spiritualism putînd fi creștin.’’
Toposurile din roman sunt de fapt o coincidență cu locurile din copilăria autorului Râmnicul Sărat e ’’Le Ruisseau salé’’, iar Poiana Mărului e ’’La Clairière du Pommier’’.
Libertatea spre care tinde exilatul este atât de greu plătită, iar acesta încearcă să-și regăsească originile: ,,Libertatea se plătește scump, dar își merită totdeauna prețul.’’ Ovidiu așteaptă la sfârșitul fiecărui an un semn de la Augustus, dar nu apare. El se simte nevinovat, nu are conștiința încărcată, e adevărat că și-a pierdut credința în zei: ,,Era vremea amurgului acestor zei, a căror lume începea să fie pe sfârșite, o nouă credință se arăta la orizont, la început abia simțită prin zeul unic al dacilor, Zamolxe, mai cu seamă prin învățătura lui despre moarte, care este asimilată unui drum spre o nouă naștere.’’
Personajele evoluează ca într-o pictură a lui EL Greco, ca niște siluete și umbre: Dochia, slujitoare a Poetului, medicul grec Teodor etc. Regretul de a ajunge o buruiană nefolositoare (inutilis herba) este un revers al copilăriei însorite la Sulmona. Va găsi două motive ale acestei stări: carmen și error. Această timitere la carmen (poezie) are la bază versuri din Amores, din Ars Amandi și Remedia amoris. Eroarea face trimitere la relația pe care a avut-o cu Iulia, fiica cezarului. Personajele aparțin unor categorii sociale diferite, iar numărul personajelor este redus. Dochia, Honorius, Herimon și Artemis sunt personaje care au rolul de intermediari în această etapă a exilului.
Personajul Mucaporus, un soldat roman dezertor, urăște imperiul și iubește viața simplă alături de daci: ,,Dincolo de aparența de mizerie, sărăcie și tristețe, Mucaporus reprezintă curajoasa opțiune pentru o nouă posibilitate, iar poetul înțelege că se află în fața unei categorii aparte: a celor aflați în așteptarea unei metamorfoze generale, într-un spațiu care le oferă libertatea opțiunii, libertate care pentru ei înseamnă dreptul de a nu ucide, adică dreptul de a nu se împotrivi naturii lor. Dochia, frumoasa getă cu nume legendar, îi dezvăluie esența poporului pe care-l reprezintă, inițiindu-l în mitologia dacilor și într-o nouă concepție despre viață și fericire.’’ Tot el este cel care îi prezintă ținutul dobrogean, după ce ia cina va merge la pescuit, aceasta fiind principala îndeletnicire a localnicilor: ,,Stavrizii cei iuți, guvizii cu spinarea neagră, prețuitul chefal, xifias cel tare a cărui lovitură e ca de sabie, pompilul care urmărește corăbiile pe creasta înspumată, pagura strălucitoare … și încă mulți alții.’’
Protagonistul va crește din interior, este vorba de o progresivă iluminare ontologică. Tehnica panoramării are rolul de a scoate în evidență legăturile dintre Roma lui Augustus și Orient. La fel ca și Sadoveanu (Creanga de aur), Vintilă Horia va apela ca sursă de inspirație Getica lui Pârvan. Traseul în țara geto-dacilor va releva o poezie a toposurilor : ,,Cei ,,opt ani’’ ai cărții înregistrează succesiv anii exilului, chemînd amintirile, tot mai palide și mai îndepărtate odată cu trecerea anilor, iar succesiunea anotimpurilor e mai mult decît un semn al temporalității narațiunii. Sunt, de fapt, anotimpurile meditației, ale singurătății, spaimelor, neliniștilor, revelațiilor și dezvăluirilor finale.’’ Peisajul descris este unul minunat, prezintă ,,orchestrația poemelor eminesciene pe teme identice.’’
La sfârșitul călătoriei sale apare o umbră, aceasta semnificând o dovadă a atingerii scopului: ,,Iată-mă. Iată-mă în sfârșit. Am ajuns la capătul lungii mele călătorii, și mă pregăteam să cobor, ca și cum aceasta umbră, vreau să spun lumină, era portul în care urma să găsesc tot ceea ce căutasem în zadar până atunci.’’
Revenirea la realitate se produce în momentul în care se iese din vis, iar imaginea peștelui este acaparată de o apariție umană: ,,peștele dispăru, absorbit de lumina cu formă omenească’’
Poetul va învăța limba getă și intenționa să traducă Georgicele lui Virgilius, va fi mereu încrezător în poezie: ,,Voi muri în ziua în care nu voi mai putea ține în mînă stiletul.’’
Se face apel la memorie, aceasta fiind singura care poate să-i confere o autenticitate în gândire: ,,Îl salvează memoria care și-a păstrat prospețimea. Artemis, grecoaica din Milet îi încălzește imginația, își aduce aminte de basmaua galbenă a Corinei cu parfumul ei inedit, o vede pe Gaia, fata florăresei, dornică de aventuri amoroase într-o cămăruță din spatele dughenei, dar peste tot, în prim plan strălucește figura Corinei, cu casa ei de pe Aventino.’’
Se poate identifica asemănarea și cu opera lui Eminescu prin intrarea lui Ovidiu în paradisul terestru de la Poiana Mărului.
Preotul dac al lui Zamolxe îi vorbește poetului de înțelesul profund al suferinței: ,,Nu fi trist la Tomis și pregătește-te pentru viața cealaltă, cea veșnică, apropiată, unde durerea e necunoscută, căci timpul n-are sens decît între hotarele durerii. Stixul și ceea ce înconjoară apele sale nu există. Vei fi sau nu vei fi deloc…’’
Călătoria reperezintă un mijloc de inițiere, călătoria de la Ostia La Tomis, de la Tomis la Ahileios și apoi pe Dunăre. În prima sa călătorie îl întâlnește pe Mucaporus, în barca acestuia va avea primul vis plin de semnificații, îi apare un pește ,,izomorf cu morunul uriaș al lui V. Voiculescu, din Pescarul Amin’’, acest pește este simbolul vieții. Prevăzând existența unui Dumnezeu unic i se va deschide drumul spre cultul identic al dacilor. Va cunoaște Poiana Mărului, în cea de-a doua călătorie, spațiu care va modifica traiectoria personajului, se va întâlni cu preotul dac. Preotul nu îl slujește pe Zamolxe, ci pe un zeu care nu are deocamdată nume: ,,Zamolxe apare ca un precursor, un nume provizoriu, un atribut al acestui Dumnezeu al cărui nume nu a fost încă revelat muritorilor, dar a cărui sosire prefigurează un climat de intensă așteptare.’’ Ovidiu va descoperi că semnificația exilului este aceea a unei inițieri prin suferință. Preotul este primul preot care va înfăptui taina spovedaniei și a botezului: ,,… fața mi se umezea de stropii de rouă. Ieșind din fâneață la poalele tăpșanului, eram ud din cap pînă în picioare ca și cum aș fi ieșit din apele unui fluviu. Preotul îmi lăsă mîna din mîna lui.’’
Călătoria pe Dunăre amintește de opera lui Vergiliu făcând referire și la spațiul mioritic amintit și de Lucian Blaga: ,,În timpul unui (…) popas, am coborât pe mal să privesc dincolo de zidul sălciilor. Priveliștea ce s-a arătat ochilor era demnă de geniul lui Vergiliu. Pământul nu e plat, cum ar fi fost de bănuit, ci dimpotrivă destul de agitat, vălurit de coline și vâlcele.’’
Medicul Teodor, rătăcit prin Marea Mediterană i-a vorbit despre Christos, apoi a dispărut. El este un susținător al lui Pitagora și este cel care va descoperi ieslea unde s-a născut Mesia. Tot pe același mal, Ovidiu va face o legătură între copilul nou-născut despre care se spunea că ar fi fiul lui Dumnezeu și Lumina care are infățișare umană.
Ca orice jurnal urmărește poziționarea naratorului în centrul atenției. Cetatea eternă este văzută ca un spațiu pierdut, o fericire pierdută, în timp ce Tomisul este văzut ca oraș al tristeții, al melancoliei: ,,Ca antipod, Tomisul este un ținut al tristeții și deznădejdii – generator de angoase și plin de primejdii. (Iarna lupi înfometați pătrund în cetate și ucid.) Opoziția între cele două toposuri este radicalizată de conștiința traumatizată a personajului. Astfel, dacă Roma îi apare ca un imaginar tărîm al speranței, Tomisul este însăși realitatea brutală și ostilă. Câmpia care se afla de jur împrejurul Tomisului este nuanțată de prezența cireșilor înfloriți, iar geto-dacii era niște oameni deștepți care știau să folosească vitele pentru a lucra pământul: ,,Lângă ziduri plugari, trăgeau brazde mărunte, cu pluguri de lemn trase de boi albi, cu jugurile sprijinite în grumaji și nu pe frunte, ca la noi.’’ Raportul se schimbă pe măsură ce Ovidiu se inițiază în religia pitagoreică a lui Zamolxe și descoperă valorile civilizației arhaice a geților, întrezărind în simplitatea modului de viață al dacilor și în intimitatea lor cu natura o nouă ,,posibilitate umană’’.
Pentru a putea avea o lectură a textului trebuie să se facă apel la subtext, precum și înțelegerea psiho-afectivă a multiplelor semnificații (supratext).
Împăratul Augustus va trăi măcinat de spaime, acest lucru fiind sugerat de orgoliu și de însingurare. Ovidiu va cugeta după sinuciderea lui Galus, lucru care va duce la destrămarea poporului său: ,,Trebuie să fii ori inconștient, ori favorit al regimului ca să nu dorești o schimbare, ca să nu-ți dai seama de un lucru foarte grav: că am pierdut orice libertate și că ajunge un cuvînt rostit de un sclav la urechea unui polițist, ca să-ți pierzi averea și viața. Este deci logic să gîndești că pacea lui Augustus este pacea fricii …’’
Al treilea an va fi marcat de iubire, el simte intens legătura strânsă a locuitorilor din Tomis: ,,Camera în care m-a primit nu era luminată decât de focul din vatră, peste care atârna, agățat de un lanț, un ceaun în care fierbea peștele. Pe o masă joasă și rotundă, malana aburea, răsturnată pe șervetul alb de in: Mirosul peștelui, amestecat cu al mirodeniilor, umplea încăperea. Alături de malana odihneau două coarne de bou, din care urma să bem ca din două cupe, după obiceiul get.’’
Aflându-se într-un sat de pescari al cărui peisaj era de o frumusețe inegalabilă, el va recunoaște locurile unde vin pescarii din Campernaum (fostă localitate din Israel, unde Iisus a făcut numerose minuni): ,,Ci, mai presus de orice, balta nespus era de frumoasă; peruzea topită cu învârstări de smarald verde-albăstruiîn diminețile fără vânt; față vânătă de ardezie în după-amiezile noroase; havuz albicios de opal cu dâre și smolituri de iacint în tihna primitoare a asfințitului; negură clipocită, brăzdată de licăriri albe în nopțile înstelate; negură cu pâlpâiri de argint în nopțile cu lună.’’
Anul al patrulea prezintă perioada de suferință prin care trece poetul, perioda în care acesta a trebuit să îndure iernile gerose și lungi, acesta fiind dominat de o stare de reverie și de meditație profundă: ,,Să trăiești din amintiri, cum mi se întâmplă în această parte a anului, e ca și cum te-ai lipsi de viață și ai consuma propriile rezerve, în loc să te desfășori, în dreapta și în stânga, în fapte și isprăvi noi.’’ Tot această perioadă este un moment foarte important în viața poetului, Augustus moare fără să-i dea iertarea, va înțelege mai bine conflictul dintre daci și romani și va face următoarea constatare: ,,Poezia e mai încăpătoare decît lumea întreagă. Evenimentul cel mai important al anului este experienței medicului Teodor, care lucra la Ierusalim. Tot el este cel care îl ajută să descopere locul unde s-a născut Mesia, un grajd ,,într-una din acele peșteri în care păstorii din Palestina țin turmele pe timp rău.’’ Cunoaște religia egipteană dar constată că adevărul trebuie căutat în altă parte: în evenimentul nașterii lui Hristos la Betleem: ,,Răspunsul lui Teodor e următorul: Dumnezeu s’a născut în altă parte ca să-și poată împlini destinul lui de suferință omenească. Dacă s’ar fi născut printre Daci, ar fi fost primit, dimpotrivă, ca o continuitate a tradiției, și nimeni n’ar fi îndrăznit să-l facă să sufere, cu atât mai puțin să-l răstignească. Cuvintele lui Teodor pot părea profetice, deoarece, în anii în care Ovidiu se află la Tomis, Mântuitorul era încă în plină adolescență, însă, de fapt, întreaga viață de suferință a Mântuitorului, și până și moartea pe cruce, au fost descrise cu uluitoare amănunte de profeți.’’ El încearcă să-l caute, nimeni nu știe de venirea acestuia, nici Fabia (soția lui), nici Musa Antonius (medicul care făcea experimente pe oameni). Singurul care știe este un evreu bătân care descifra profețiile Vechiului Testament: ,,Știu că s-a născut și trăiește în Galileea unde va cuvînta oamenilor.’’
Numeroasele informații despre geto-daci, precum și informații despre mituri și religie sunt cunoștințe generale pentru lectorul roman. Sunt relevate episoade în care sunt puse în evidență relatările istorice. Autorul este învăluit de culisele politicii imperiale la Roma sau de alte fapte.
În capitolul al patrulea, momentul în care este încheiată călătoria lui Ovidiu prin Dacia, este prezentat momentul în care acesta ia cina pregătită de Comozous, pe malurile Râmnicului. După cina, Comozous le-a cântat cailor din caval: ,,Toute autre musique serait ici inconcevable. Le bois sonore de la flûte, comme les lèvres qui poussent l’air musical par le trou subtil de l’instrument et comme l’oreille qui l’écoute et l’interprète toujours de la même façon, sous la pression des mêmes images, tout cela semble modelé par la courbe harmonieuse de ces collines. Je n’ai jamais vu une telle douceur de formes.’’ Comozous devine un fel de ghid pentru poet, și el era un bun cunoscător al Mioriței, deoarece o cânta în momentul în care se ocupa de cal. Îi oferă lui Ovidiu un adevărat spectacol în momentul în care îi cântă din fluier: ,,Ariile aveau forma peisajului pe care-l străbătusem în această după-amiază; vălurit ca pădurile și colinele, povestind ceva în cadența turmelor de oi care, în mersul lor, iau și ele aceeași formă pe măsură ce urcă și coboară văile domoale printre copaci, la malul unui pârâu, înaintând spre câmpie, cu spatele adăpostit de umbra munților sau dimpotrivă, cu munții în față, gata să primească apusul soarelui.’’
La sfârșitul călătoriei vor fi invitații lui Scoris, ,,un adevărat rege țăran’’, care locuia într-o casă de lemn, foarte curată, ospățul se va face în livada înflorită cu ,,zeci de stupi, scobiți în trunchiuri de copac tăiați la înălțimea omului.’’
Urcarea spre templul preoților daci, un spațiu misterios, unde aceștia respectă anumite exigențe, ,,nu mănâncă niciodată carne, (…), hrana lor fiind laptele, brânza și mierea.’’, reprezintă pătrunderea într-un spațiu miraculos. Atitudinea pe care o are supra lui Zamolxe este ,,o demistificare (…), a credinței în el, o spovedanie concentrată, dar fără urmări vindicative’’, iar peisajul ce se arată la ieșirea din peșteră este unul care prezintă o aglomerare de forme de relief: ,,Vedeam (…), un lanț de munți de partea cealaltă peste care începea, după cum spunea preotul, un podiș încercuit ca o fortăreață, de munți înalți. Era leagănul Dacilor, sâmburele țării lor, reședință a regilor legendari, și a bătrânei capitale a lui Dromichet și Boerebista, Sarmisegetuza.’’
Anul al șaselea de exil prezintă ipostaza de maturitate a poetului, el găsește dragostea pentru o grecoaică care se stabilise la Tomis: ,,Artemis are dreptate (…). Ea a fost prima rădăcină în acest pământ care-mi părea inabordabil și dușmănos.’’
În ultimul an de exil se prezintă cooperarea dintre daci și romani, romanii aveau o agricultură de foarte bună calitate, localnicii ,,au priceput-o iute și fac să crească acum un grâu mai înalt ca omul, cu spice ca vrabia, care se leagănă greu în vânt, ca și cum ar cere omului să le despoaie de propria lor povară.’’
Mărturisirile romanului Flavius Capito au rolul de a scoate în evidență prosperitatea muncii pământului: ,,În câțiva ani, am schimbat acest sat pierdut într-o parte de lume civilizată. M-am însurat cu o fată dacă, am întemeiat o familie, am defrișat pădurea, am făcut să crească grâul. (…) Eram fericit și bucuria aceasta îmi venea de la pământul pe care mâinile mele îl treziseră la viață și care dădea rod.’’
Nota în care se încheie romanul pare a fi una optimistă ,,Era frumos. Un octombrie blând și însorit cu parfum de must sau de struguri storși (…)’’, dar poetul este cuprins de o stare melancolică, meditativă, se simte un condamnat.
Această capodoperă a fost tradusă în șaptesprezece limbi și se poate afirma că se regăsește metoda lui Flaubert din Salammbô, aici prezentându-se sugestii despre vechea Carthagina. Evocarea trecutului dă o nuanță estetică, iarVintilă Horia a avut doi precursori cunoscuți: Hermann Broch cu opera Moartea lui Virgil, această operă va contura personajul raportat la principiile cosmogonice (apă, foc, pământ, eter) și Marguerite Yourcenar, autoare a operei Memoriile lui Hadrian. Vintilă Horia va mărturisi umătoarele într-un Carnets de notes de Mémoires d’Hadrien: ,,Într-un sens, orice viață povestită este exemplară; se scrie pentru a apăra un sistem al lumii, pentru a defini o metodă care ne este proprie…’’
În acest roman se observă meditație profundă despre libertate: ,,Ovidiu, poetul rămas în eternitate pe țărmurile Mării Negre, are conștiința intimă, profundă și gravă a libertății interioare. Ea nu poate fi sugrumată și înfrîntă. Mărturia creației și încrederea în destinul artei sunt la autorul Ponticelor și Tristelor ,,timpul așteptării și al certitudinii’’, timp retrăit într-un poem epic de o frumusețe pură precum apele lacului unde pescarii geți își trăiau anotimpurile simple ale existenței.’’
Se remarcă la sfârșitul romanului prezența unei hărți a Daciei maritime unde este reconstiuit întreg traseul lui Ovidiu.
,,Poate unii din cititorii romanului meu se vor fi întrebat, cu drept cuvânt, dacă acest mecanism românesc își are vreo justificare, vreo întemeiere filosofică sau literară. Eu nu mi-am pus până acum o astfel de întrebare, însă mi-o pun în clipa de față, mie însumi și nu mi-e greu să-i găsesc răspuns. Această lumină de speranță, răsfrântă asupra viitorului României, a unui viitor care poate fi foarte îndepărtat sau foarte apropiat, după măsura în care suntem dispuși să prețium timpul, să-i dăm, adică, o valoare personală și limitată, sau națională, comunitară, vine din interpretarea unei tradiții.’’
Toată această meditație se termină prin înțelegerea sensului exilului, iar omul este un peregrin permanent, iar exilul este văzut ca o formă de autenticitate a existenței.
Unele propoziții din roman au o valoare metatextuală, exilul reprezintă o eliberare din trecut, o poetică a sincerității: ,,Cât sunt de fericit că nu mai scriu așa cum eram obișnuit sau obligat! Din proza mea au dispărut zeii, au dispărut eroii și metaforele mitologizante. Sunt liber, în secret, să scriu cum gândesc și cum trăiesc. Simplu. Culta placent este formula mea, fardul pe care l-am părăsit plecând din Roma.’’
Marilena Rotaru, într-un interviu pe care l-a avut cu autorul, va primi lămuriri cu privire la perioada exilului, precum și la opera acestuia : ,,Aflasem din romanul lui Vintilă Horia că un scriitor nu lasă niciodată lumea așa cum a găsit-o, că suferința este un drept pe care trebuie să ți-l câștigi, o stare la care trebuie să aspiri. Ovidiu era omul și creatorul exilat, Ovidiu era Vintilă Horia, dar Ovidiu eram și eu care trăiam, ca atâția alții, exilată în propria mea țară. Aflasem din romanul care provocase ,,Scandalul Goncourt’’ că suprema putere este puterea spiritului și că ea nu poate fi atinsă în lucrarea ei de desăvârșire de reprezentanții nici unei alte puteri.’’
Un aspect important al romanului este metamorfoza, astfel Monica Nedelcu afirma următoarele: ,,Unul dintre aspectele cheie ale romanului este procesul de metamorfoză sau mai exact de «metanoia» suferit de Ovidiu la Tomis: dorul sfâșietor după spațiul pierdut – Roma – se transformă treptat în dor metafizic.’’
Stilul lui Vintilă Horia este unul inconfundabil, propoziția ,,Dragostea e cunoaștere’’, este o propoziție plină de semnificații, cu multiple implicații chiar și filozofice: ,,concisa propoziție în cauză, rostită de un slujitor al lui Zamolxe, amintind limbajul arhitecților de doctrine. La nivelul expresiei, textele prozatorului, punctate cu astfel de iluminări, au parcă ceva catedratic ori procesional, ceva din vechile cărți de învățătură, profilul său fiind al unui neostenit problematizant; îl vedem gata de adnotări la operele altora, referindu-se bunăoară la sfîntul Augustin, la Dante, la Cervantes, la Shakespeare, la Proust și Papini, la Thomas Mann și Kafka, la Hermann Hesse și Rilke, la T.S. Eliot și Robert Musil, la James Joyce și Ezra Pound; iată-l trimițînd la Platon și Kierkegaard, la Nietzsche și Heidegger, la Ernst Jünger, la Carl Jung, la Guénon, ori la principiile fizicienilor Bohr, Planck și Heisenberg, și declarîndu-se influențat de Oswald Spengler ori de Toynbee; nu mai puțin se manifestă el ca observator pe cont propriu al complexelor vieții contemporane. Timpul regresiv și timpul proiectiv, timpul fizic și timpul spiritual, sacrul, escatologicul, frămîntatele epoci de sfîrșit de eră, eternele prefaceri, tranzițiile de la un sistem de structuri la altul – toate acestea și altele încă se constituie, practic, repetitiv, în motive de sondaje și generalizări. Pentru lectorul român avizat, multiplele informații despre geto-daci, despre sufletul, caracterul, miturile și religia lor – monoteistă, precum cea a ebreilor – sînt de domeniul cunoștințelor generale; în viziunea românească din Dumnezeu s-a născut din exil interesează însă în ce măsură relația document-ficțiune, combinațiile și permutațiile, gramatica specială a textului și celelalte comportă perspective memorabile.’’
1.2 Cavalerul resemnării
Romanul Cavalerul resemnării a fost publicat în 1960, iar în limba română apare abia în 1991 la Editura Europa din Craiova. Cu acest roman se va face o introducere în secolul al XVII-lea. Această operă este însoțită de o notă finală unde este specificat că problemele dezbătute sunt de actualitate, iar decorul medieval în care sunt dezbătute reprezintă un pretext: ,,Turcii, ca și Veneția, pădurea, ca și Erratino, nu sunt decât simboluri vii. Cititorului îi revine sarcina de a le recunoaște, punându-le la timpul prezent. ( Notă finală)’’ Narațiunea la persoana întâi este înlocuită cu relatarea la persoana a treia: ,,trama reușește să creeze o atmosferă extraordinară care caracterizează o îndelungată perioadă a istoriei României […]. Acțiunea se petrece în Valahia dar, în realitate, principatul își asumă simbolismul întregului teritoriu românesc, amenințat de-a lungul secolelor de diferite puteri.’’
Motto-ul romanului Cavalerul resemnării face referire la libertatea umană: ,,Cavalerul resemnării renunță la împlinire și se înclină cu toată umilința în fața puterii eterne. Aceasta e libertatea sa. (Kierkegaard)’’
Lupta împotriva destinului este una zadarnică, astfel este subliniată ideea rezultată din citatul lui S. Kierkegaard: ,,Totul se prăbușise în puțină vreme. Principatul și viața sa, sărmana lui viață de rebel fără speranță. Revolta era așadar interzisă noroadelor, ca și indivizilor, și orice răzvrătire trebuia să cunoască același sfârșit nenorocit, călcată în picioare de copitele cailor străini, retezată de coborârea mută a securii.’’
Romanul se deschide cu scena înmormântării, scenă care va sugera zădărnicia lucrurilor lipsite de importanță: ,,Ura această moarte care îl lăsase singur în fața atîtor neliniști totul era mic și murdar în jurul lui: pădurea, războiul, coroana pe care arhiereul avea s-o pună pe capul său, totul în afară de prezența sa în mijlocul acestei comedii care nu se mai sfârșea. […] Nu există decât o singură problemă cu adevărat gravă și importantă, prezența mea în fața lui Dumnezeu! Așteptarea mea! Restul nu-i decît o farsă!’’
Aceast roman continuă șirul operelor care au la bază tema exilului. În cuprinsul acestuia sunt prezentate balade, legende, anecdote istorice specifice culturii române. Scopul autorului este acela de a sensibiliza cititorul occidental cu privire la cultura română. Întâmplările sunt proiectate într-un secol imaginar, iar principele Radu-Negru pleacă în Venția pentru a găsi o cale de a lupta pentru libertate. Romanul este structurat în cinci capitole: Totul nu-i decât memorie, Stelele, Trădătorii, Orice, numai moartea nu, și Pădurile. Problema centrală este aceea a unui năvălitor barbar care distruge civilizații și atitudinea de nepăsare a europenilor în fața ocupantului: ,,Imperiul libertății începe dincolo de această lume, aici ne rămâne doar datoria de a lupta pentru cucerirea lui.’’
Spațiul prezentat este unul mioritic, acest concept a fost utilizat de Lucian B laga care afirma că sufletul românesc solidar cu un orizont spațial, iar Monica Nedelcu afirma: ,,Cred că în cazul lui Vintilă Horia se verifică într-un fel exemplar afirmația lui Blaga despre solidaritatea sufletului ancestral al românului cu ,,plaiul’’: despre acest orizont spațial românul păstrează o latentă amintire paradisiacă chiar și după ce l-a abandonat.’’
Călătoria pe care o face la Veneția este o călătorie inițiatică și are rolul de a scoate în evidență inutilitatea revoltei și în același timp are o valoare inițiatică, rol care este definitoriu în formarea personajului: ,,Știa că revolta lui dăduse greș, că i se îngăduise să trăiască spre a-și da mai bine seama. Nu există soluție, orice răzvrătire împotriva morții este sortită aceluiași eșec. Dumnezeu își păzea cu strășnicie tainele. Nu exista om în stare să se ridice împotriva soartei obișnuite a oamenilor.’’ Plecarea la Veneția, cu scopul de a-și găsi un aliat, este văzută ca o soluție la ,,acea durere măruntă care se stingea încetul cu încetul în anonimatul câmpiilor și pădurilor țării sale.’’ La Veneția cunoaște amorul pătrunzător în compania Veronicăi, dacă în pădure timpul trecea foarte repede, aici oamenii puteau să transforme dragostea în poezie și să fie preocupați de lucruri profunde. Ea parcurge un drum de inițiere prin iubire.
Olfactivul este dominant în cadrul peisajului, o atmosferă sătească: ,,Calul se apropiase de el și își freca botul de umărul stăpânului său. Îl mângâie între urechile reci și ciulite și îl bătu ușurel cu palma pe gât. Un vânt ușor aducea dinspre răsărit miros de staul, de lână umedă, de bălegă și de lapte, de foc care sta să se stingă.’’
Autenticitatea operei este dată de cercetarea spațiului rustic, acest aspect este subliniat de prezentarea modul în care se înlăturau lăcustele: ,,Salvară lanuri întregi aprinzând focuri cu ramuri verzi și bălegar, al căror fum des îndepărta insectele, însă pădurea luă foc înspre Aluta și o stinseră cu mare trudă, după două zile și două nopți de luptă înverșunată cu flăcările care amenințau să le strice punctele de apărare, să deschidă (…) drumuri lesnicioase spre inima țării.’’
După invazia lăcustelor urmează seceta care este foarte dură și cere anumite limite: ,,Trimise turmele de vite spre munte, chiar și caii, acolo unde izvoarele nu secaseră încă.’’. Singura salvare a oamenilor o reprezintă pădurea: ,,Alcătui grupuri de copii care cutreierau pădurile căutând ciuperci în umbra umedă a stâncilor, și făcură astfel rezerve mari în toate casele. Șiraguri de bureți și zbârciogi atârnau la toate ferestrele, ca niște amulete împotriva deochiului foamei.
Tânărul principe nu-și poate explica ceea ce se întâmplă cu natura: ,,Dar atunci, dacă marile victorii și cuceririle răsunătoare nu erau îngăduite decât domnitorilor răi și popoarelor crude, celor ce ucideau din plăcere și făceau să crească împărățiile din chiar sămânța răului, acest rău era fundamental oricărei victorii, al oricărei continuități istorice.’’
,,În al doilea roman, care face parte din trilogia exilului, Cavalerul resemnării, ne întîlnim cu un personaj caracteristic al lumii românești medievale, deși cartea nu se petrece într-un timp precis, dar este o lume gotică românească, acolo personajul principal se cheamă Radu Negru și este un domnitor atacat în mod permanent de niște forțe exterioare și care își găsește un sens în viață dedicîndu-se acestei lupte, ca aproape toți marii domnitori de la noi.’’ Radu-Negru este urmaș al bătrânului, acest roman fiind și un roman despre destin: ,,Eroul său este un om al renașterii, atras de ,,forțele invizibile care, doar ele, amenințau cu adevărat pe oameni: moartea, răul, bătrânețea, slăbiciunea și fatalismul în fața suferinței și a oprimării.’’
Se face apel la memorie, acțiunea este plasată în veacul al XVII-lea muntean, în care Radu-Negru va primi semnele puterii în momentul în care moare Bătrânul. Absența unor date concrete din roman are rolul de a evidenția atemporalitatea. Acțiunea se petrece în Țara Românească, spațiu amenințat de turci, aceștia se simțeau atrași față de apusul Europei, iar domnitorul Radu-Negru va încerca să obțină sprijinul puterilor occidentale cu scopul de a-i opri. Spațiul în care se desfășoară acțiunea este Valahia (lumea supusă de turci) și Veneția (spațiu care este consider unul liber), între cele două spații se află cel locuit de dalmați, iar apariția Sublimei Porți (Imperiul turcesc) va trasa niște limite greu de străbătut. Expresiile uzuale folosite pentru a plasa în spațiu acțiunea sunt: ,,Trecuse Dunărea înnot, cu un grup de călăreți’’, ,,pe malul opus’’, toate acestea au rolul de a sublinia relația care se stabilește între om-natură. Radu-Negru va salva poporul de invazia lăcustelor și a secetei cu ajutorul copiilor căutând ciuperci. Bătrânul, tatăl lui Negru-Vodă, se gândește să construiască tranșee, acoperite cu ramuri tăiate, natura are rolul de a proteja împotriva invaziei turcești. Se va realiza o legătură puternică între Radu Negru și pădure, aceasta îl pedepsește pe Dragomir aliindu-se cu turcii. Radu Negru va descoperi resemnarea ,, (…) se răzvrătește cu maturitatea câtorva secole deja de creștinism împotriva lui Dumnezeu, într-un Ev Mediu târziu destul de tulbure, (…).’’
Pădurea este prezentată în diverse ipostaze: ,,spațiul jocului’’ și ,,spațiul inițierii durerii’’, în acest spațiu Radu-Negru va trăi iubirea adulterină pentru Maria-Doamna: ,,Maria-Doamna se găsea pe malul rîpei, la marginea pădurii, acolo unde începeau cîmpia și pămîntul cotropit. Lumina soarelui pogora peste munți. Tufișurile de la marginea pădurii erau scăldate în asfințit, iar scoarța mestecenilor părea de marmură trandafirie. Se vedeau, dincolo de rîpă, corturile unei mici tabere dușmane și o coloană de fum care se înălța dreaptă în lumina înserării. În acel moment sute de coloane se înălța dreaptă în lumina înserării. În acel moment, sute de coaloane se înălțau spre cer jur-împrejurul pădurii libere, marcînd hotarul între pămîntul subjugat și pădurea răzvrătită, între dușman și această insula care se pregătea de primăvara și în care se ascundea Bătrînul după înfrîngere, cu trupele sale credincioase.’’ Bătrânul va reuși să mențină libertatea unui teritoriu atât de mic, acesta fiind construit în jurul Bisericii (Catedralei): ,,Însă Bătrînul se opusese, căci nu voia să renunțe la mica realitate pe care o ținea în mîinile sale, acea insula de libertate în care el încă purta coroana, acel castel clădit de strămoșii săi, acea biserică plină de oseminte domnești și pe care fără îndoială că turcii ar fi pîngărit-o.’’ Spațiul mioritic își face din nou prezența, lumea vegetală fiind însuflețită de prezența animalelor: ,,Râpa era încă plină de întuneric, un întuneric care se ștergea puțin câte puțin, pe măsură ce urcau coasta opusă. (…) Veverițe se urmăreau între cer și pământ, se opreau brusc pentru a ronțăi ghinde scuipând cojile umede peste care capetele fugarilor.’’
Botezul în roua dimineții are rolul de a prevesti chemarea la slujbă, acest lucru scoate în evidență credința creștină: ,,Merseră multă vreme prin iarba jilavă de rouă, în fața soarelui care se înălța (…). Se opriră ca să-și usuce la soare veșmintele ude de apele râului Ordessus.’’
Pădurea devine ,,un simbol de răzvrătire și spațiu de recunoaștere, propice contactului cu misterul’’ va deveni un spațiu al înnoirii, al speranței: ,,Eu știu că luptați împotriva lor, că veniți din pădure. Pădurea voastră este acum singura nădejde a celor înrobiți, știați asta?’’. Aceata este întrebarea pe care i-o adresează călugărul Joaquin Cordero lui Radu-Negru. Peisajul oferit de pădure este unul de factură romantic apelându-se la personificare: ,,Flori creșteau peste frunzele uscate, poate niște violete, și aerul era înmiresmat de ele. Aproape că se putea auzi cum înmugureau frunzele proaspete pe vârfurile crengilor și un zgomot de ape îndepărtate ajungea până la el, un pârâu sau poate seva care urca de pretutindeni la întâia chemare a căldurii.’’ Relația strânsă dintre om-pădure este o relație acceptată de ambele părți: ,,O pădure cuminte, de stejari groși seculari, între care creștea iarba și venea să se odihnească soarele.’’
Cadrul câmpenesc este domninat de prezența prunilor, spațiu care va fi apoi acaparat de prezența turcilor: ,,O adiere de vânt se ridică și un miros de prune fermentate și de alcool le lămuri fără cuvinte motivul acelei tăceri și a acelor corpuri întinse în nemișcare pe uliță și în curți. Nu era moartea, ci marele somn al beției.’’ Atât localnicii, cât și turcii vor cădea în patima beției: ,,Se găseau într-unul din acele sate de deal care fabricau țuica, trăiau de pe urma acestei industrii, și era tocmai anotimpul în care se distila sucul fermentat al prunelor. Oamenii beau să-și încerce produsul și ca să dozeze procentul de alcool, iar o recoltă bună presupunea o cantitate zdravănă de degustări. Turcii căzuseră și ei pradă băuturii.’’
Concepția pictorului Aloisio Loredan este că pădurea va exista mereu, este conștient de importanța pădurii: ,,Vor exista întotdauna pădurile. Și va exista întotdeauna un imperiu, chiar și după căderea sultanilor, adăuga pictorul zîmbind, ca și cum toate acestea nu erau altceva decît o glumă, iar a zîmbi era singura armă eficace pentru a se apăra.’’ Acesta consideră că pădurea reprezintă un spațiu cosmogonic al divinității: ,,Să păstrăm spiritul pădurilor și să facem din elidealul copiilor nostril, filozofia oamenilor liberi. Un nou profet se va ridica într-o zi pentru a predica cruciada împotriva lui Leviatan. Acel profet sau acel Mesia va ieși poate din adîncurile pădurii voastre. De ,,acolo’’ ar trebui să vină.’’ Pădurea nu poate fi tăiată deoarece ea va regenera din rădăcini, ea devine un simbol al libertății umane.
Timpul în pădure trecea cu o rapiditate foarte mare, este comparat cu ,, (…) o vijelie. Bărbați și femei se ascundeau pentru a trăi, în ei înșiși, și dragostea urma acest ritm de vijelie care deflora corolele. Foarte rar, câte un suflet rănit înălța ochii spre cer pentru a slobozi un țipăt de deznădejde, multă vreme înăbușit sau pentru a se întreba, (…): De ce ne-am născut? De ce ne-am născut aici?’’
Peisajul este dominat de un miros plăcut, iar prezența străinilor este concepută ca prezența unei fiare: ,,Era țara sa, o recunoștea după acest plăcut miros familiar care venea dinspre satul adormit, (…). Simțea în mijlocul adierii ceva ca un soi de prezență străină, cu miros de fiară.’’
Ernst Jünger, în opera sa Der Waldgänger (1953), este de părere că trebuie păstrat spiritul pădurilor și transformat în libertate. Analogia pe care acesta o va face este prin trimitere la Titanic, nava reprezentând ființa umană care perseverează în scopul progresului tehnic și pădurea, simbol al fiiniței aflate deasupra timpului. Pădurea este spațiul de refugiu, locul aflat în opoziție cu progresul tehnic: ,,fiindcă mitul este întotdeauna prezent și, la vremea cuvenită, reapare asemeni unei comori’’. Concepția cu privire la termenul pădure este aceea că este sinonim cu ,,daimonion’’, termen utilizat și de Socrate pentru a desemna subtilitatea ființei omenești.
Românii au plecat în pădure (spațiu protector), unde va avea loc inmormântarea Bătrânului. Principele se hotărăște să părăsească pădurea și să plece în Veneția. Călătoria este un aspect important în romanul acestuia, iar deplasările ale protagonistului reprezintă principalele etape ale intrigii: ,,În fapt, cavalerul de la începutul mileniului al doilea e – cum ar spune Miguel de Unamuno – un agonista, un căutător de pace, un întors spre binele autentic, aparent un ostatic în neizbăvită luptă interioară; Vintilă Horia a făcut din el un convorbitor cu pădurea eternă, un iscoditor mereu în gardă care închide ochii pentru a se ridica din clipă în lumea esențelor. Pădurea devine astfel un fel de oracol; ea e concomitant oglindă, dar și cetate, și divinitate, altfel spus un simbol plurifigurativ, personaj-martor în care se întrețesc iubire și moarte, freamăt și uitare, voci clare și premoniții confuse, toate acestea – ca la Eminescu și Sadoveanu – cu rădăcini în sacru, toate vorbind de un humus spiritual autohton, inconfundabil .’’
Prin opera sa înceracă să descifreze pentru străini enigmele spațiului originar. Un gânditor care a influențat filosofia lui Vintilă Horia, a fost Guénon. Pentru a da mai multă culoare epocii sunt prezentate elemente exotice și picarești, ca de exemplu aventurile trăite de Udina Burbur în Imperiul Otoman, prezența alchimiștilor în cetatea Veneției etc. Veneția este prezentată din două perspective: prima persectivă este aceea a locuitorilor pădurii, aceasta fiind un simbol al libertății și culturii, iar cea de-a doua perspectivă este aceea a domnitorului valah care consideră ca aceasta este o capitală a desfrâului, a lăcomiei și a crimei. Tema exilului, drama ființei, meditația asupra puterii, toate acestea au rolul de a face ca acest roman să fie un roman-demonstrație.
Într-o notă finală a romanului scriitorul va declara următoarele: ,,Trebuie adesea acceptată perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la această resemnare care nu este în fond decît o luptă mai dură decît o alta, mai atrăgătoare și mai directă, dar de sfârșitul căreia depinde tot ceea ce este încă omenesc în om. Turcii, ca și Veneția, pădurea, ca și Erratino, nu sînt decît simboluri vii. Cititorul îi revine sarcina de a le cunoaște, punându-le la timpul prezent. (Notă finală)’’
Este un roman al artei și al științei, în care Radu-Negru își afirmă vocația cavalerească prin intermediul religiei. Rădăcinile răului sunt numite acele răsturnări de valori, adică valorile etice fiind deasupra valorilor estetice. Întrebarea este care ar fi răul care influențează ființa: ,,Se resemnau cu toții înaintea forțelor supraomenești, alegînd drept dușmani niște forțe omenești, pe măsura lașității și a prostiei lor. Chiar și cei mai active, eroii, care se jertfesc pentru sau împotriva unui ideal, care se năpustesc orbește împotriva unei primejdii iminente, nu erau de fapt decît niște cavaleri ai resemnării. Se agitau cu deznădejde împotriva unor dușmani făuriți sau aleși, pe măsura lor, pentru a uita adevărata primejdie. Radu Negru se simțea gata să se lepede de tot în clipa aceea, pentru a recunoaște mai bine silueta dușmanului. Dinaintea acelui cadavru (al tatălui său, n.n) care nu era, la rându-i, decît sfârșitul unei resemnări, știa de-acum înainte că primejdia nu se află în om, ci dincolo, și că asta trebuie să fie ținta tuturor săgeților și a tuturor urilor …’’
În căutarea lui Dragomir, Radu-Negru va căuta urmele acestuia pe pământul rămas moale, dar va face și un gest specific tăranilor și anume acela de a-și potoli foamea cu o bucată de pâine din traistă: ,,Vocea era la fel de limpede ca și pîrîul, însă nu se clinti, căci cunoștea ecourile singurătății sale. Scoase o bucată de pîine din traistă și își înfipse dinții în coaja întărită care mirosea a stînă. Cînd calul lui înălță capul, îl împinse ușurel în apă.’’
Radu-Negru este un introvertit, un reflexiv în ceea ce privește mentalitatea medievală, este neliniștit de propria existență și își pune tot felul de întrebări cu privire la propria existență, precum și la lumea care îl înconjoară. Cavalerul de la începutul mileniului al doilea este un cercetător fără pace, Vintilă Horia îl înfățișează ca un convorbitor cu pădurea. Pădurea devine un simbol plurivalent, este o oglindă, o divinitate: ,,Radu Negru atribuie pădurilor valahe un singular simbolism și stabilește cu ele o serie de relații care, într-un anumit mod, se prefac în constante ale narațiunii autorului: fidelitatea față de tradiție, descoperirea spațiului românesc ca spațiu-limită, legătură dintre natură, libertate și sacru, sens profund al iubirii și critica puterii politice.’’ Pădurea este un loc al oamenilor liberi, al oamenilor care nu au nicio reținere: ,,Și-atîta vreme cît vor exista păduri, ele vor adăposti libertatea oamenilor, și nici un împărat, nici măcar sultanul, nu va reuși să îi extermine.’’
Pădurea este singura care menține speranța în sufletele oamenilor: ,, (…) să lupte alături de țăranii săi, pentru ca pădurea să continue să întrețină speranța în inimile celor înrobiți, nu era acest lucru singura libertate îngăduită în mijlocul legilor care făceau din om un captiv zdrobit în fundul tenebrelor?’’
Criticul Constantin C. Giurescu considera că pădurea era un element foarte important, ea le oferea hrană localnicilor și în același timp le asigura și protecție: ,,Preferința pe care au arătat-o strămoșii nostri pentru pădure, e cum nu se poate mai naturală; pădurea oferă mai întâi adăpost sigur și era nevoie în vremurile acelea. Ea hrănește apoi prin fructele, bureții sau ciupercile, și vânatul său și prin agricultura care se poate face în poiană. Atâtea din marile noastre bătălii s-au dat la adăpostul pădurii și cu ajutorul ei.’’
Radu-Negru împreună cu vărul său, Mihai, vor adormi în pădure, iar protagonistul va avea un vis premonitoriu în care va afla cum să doboare armata turcească tăind copacii: ,,Un voievod îi apăru în somn. Era îmbrăcat țărănește, pe cap cu o cușmă de miel, cu părul lung căzîndu-i pe umeri, cu obrazul verde și lucitor ca al unui om otrăvit. Știa că acest voievod murise de vreme îndelungată, de veacuri, și că el domnea peste această țară care acum era a sa. Numele său îi era necunoscut, știa însă că puterea și propria-i coroană veneau de la acest Domn care își apărase țara împotriva altor năvălitori, la începuturile istoriei. Voievodul înainta încet și, cu mîna dreaptă ținînd un paloș însîngerat, făcea semn unei oștiri care se afla în urma lui. Însă Radu-Vodă nu vedea pe nimeni, cu excepția acestor arbori groși ce se prăbușeau fără zgomot, ascultînd de semnele pe care le făcea Domnul cu paloșul. Strigăte se ridicau, sfîșietoare, către cerul înnorat, ca și cum acești copaci ar fi strivit trupuri omenești în căderea lor. Voievodul dispăru, fără să-i fi adresat cuvîntul, și strigătele se stinseră cu încetul sub trunchiurile ce se încurcau între ele, și care așteptau orizontul cu frunzișul lor de toamnă. O lumină albastră pîlpîia, timidă, între cer și pămînt.’’ Domnul care îi apare în vis ar putea fi o legătură între trecutul istoric și prezent, trecut în care se pot regăsi dezvăluiri ale unor probleme din prezent.
Tăierea pădurii va produce un haos, caii vor încerca să se salveze, prăbușirea copacilor provoacă un zgomot asurzitor: ,,Țăranii acționau rapid, grăbiți să isprăvească. Se plecau în față, loveau cu fruntea asudată. Era un alt fel de seceriș, amenințat de o furtună care se apropia de peste tot. Trebuiau să sfârșească, să sfârșească repede, înainte ca furtuna să se dezlănțuie, înainte de a fi prea târziu. Exista un timp pentru război, așa cum exista unul pentru cules și pentru dragoste. Totul trebuia să fie precis și exact, pe măsura vieții lor. Nu se puteau face risipă de clipe. Grâul aștepta pe câmpie, și de asemenea copiii înfometați și femeile și bătrânii care la vremea lor, știuseră să-și facă datoria. Brațele se ridicau, recădeau, o singură dată.’’
Autorul, asemeni lui Ovidiu, se află în neputința de a-și revedea patria, acesta prin spirit își va recupera patria.
Atitudinea lui Radu-Negru este de a a refuza frontierele, el ca și Della Porta, Aloisio Loredan, călugării mercenari și Udina Burdur, sunt hotărâți să înlăture stăpânirea turcească. Medicul italian Della Porta îi formează o nouă concepție despre Occident: ,,Prin acesta, Occidentul apare în ochii lui Radu Negru ca sinonim pentru libertate, progres, cultură, civilizație, plin de posibilități de apropiere de adevăr, în timp ce Valahia, spațiu închis și înconjurat, semnifica deznădejdea, era blestemul transmis lui Radu Negru de către tatăl său și căruia trebuia să-i găsească un antidot.’’ Ceilalți, în special locuitorii Veneției, sunt protejați de un tratat încheiat cu Imperiul turcesc și se pot bucura de liniște și bunăstare.
Radu-Negru va face o călătorie în orașul Spalato, primul oraș din spațiul Veneției, în momentul acela el avea două viziuni total diferite Veneția pe care și-o imaginase în pădure și cea cu care intrase acum în contact direct: ,,Un soldat din gardă le luă săbiile și le așeză pe masa ofițerului care privea pe fereastră ziua de primăvară întinzându-se peste oraș și peste mare. Nu răspunde la salutul lor, absorbit în contemplare. Ca o aripă ușor legănată de valuri, o pînză albă de corabie trecu pe dinaintea cadrului strălucitor al ferestrei. Interiorul și exteriorul comunicau. Totul era frumos și ordonat. Nici un lucru neprevăzut nu se putea produce. Cerul părea opera oamenilor. Apoi veni rîndul tenebrelor și frigului. O poartă grea se închise în umbra lor.’’ ,,Pînza albă’’ sugerează libertatea, omul deține controlul suprem asupra lucrurilor, brusc libertatea este umbrită de ,,frig’’ și ,,tenebre’’, iar ,,poarta grea’’ care se închide subliniază faptul că este vorba de un spațiu închis. Călătoria la Veneția va sublinia faptul că revolta este inutilă, iar resemnarea va fi singura soluție.
În capitolul al treilea Trădătorii, în care este prezentată Veneția, dă impresia de spațiu închis, chiar și limba folosită se îndepărta de ideea de libertate: ,,Era o limbă de interior, o rimă înveșmîntată în culori și mătăsuri moi. Încetase să comande, iar aerul curat îi displăcea.’’ Radu-Negru se gândește la Occident ca la un spațiu al progresului. Toate spațiile închise dau impresia de primejdie (casa scriitorului Erratino, temnița din Spalato, palatul plin de spioni): ,,Locuia într-un mic palat pe care dogele îl pusese la dispoziția sa, înconjurat de spioni, după părerea lui Della Porta, adică de un personal stilat și zîmbitor, atent la gesturile, vorbele și acțiunile sale: un bucătar artist, un valet prea fin și prea șiret, o subretă prea tînără și prea elegantă. Îl răsfățau pîndindu-l.’’ Întâlnirea de dragoste dintre Radu-Negru și Veronica Trevisan va avea loc în casa acesteia, casă care sugerează tot un spațiu închis. Cadrul în care se va desfășura cea de-a doua întâlnire va fi în plină futună, într-o barcă, un spațiu care se află în opoziție cu luxul întâlnit în prima lor întâlnire: ,,Ajungînd însă curînd în dreptul unui debarcader, săriră într-o barcă. Radu-Negru puse mîna pe vîsle și se îndepărtară în noapte. Ploaia nu întîrzie să cadă biciuindu-le obrajii, vîntul se potolise brusc, se aflau în necunoscut, fără nici o șansă de a-și regăsi drumul. Radu-Negru înălță ochii spre cer și strigă: ,, te urăsc, ploaie! Te urăsc, vîntule! Cerule! …’’
Veneția este prezentat ca fiind un oraș cu o frumusețe ieșită din comun, un spațiu al progresului, al civilizației, : ,,Piața San Marco era înțesată de lume la acel ceas al asfințitului. Înveșmîntate în mătăsuri multicolore, cu fire de aur împletite în cosițele lor de culoare arămie a toamnei, cocoțate pe tocuri numite calcagnetti, ultimul strigăt al modei, și care dădeau mișcările lor grația porumbițelor, femeile erau atît de frumoase și de elegante încît erai ispitit să uiți de măreția palatelor și a amurgului, privindu-le. Sunetele acestei limbi făcute să poruncească mării și care dăduse oamenilor, prin precizia și finețea ei, posibilitatea să-și construiască un imperiu și să se exprime ca niște învingători, se adaptaseră încetul cu încetul la gesturile femeilor.’’ Vizita pe care o va face domnitorul valah va descoperi o altă față a Veneției, un oraș al intrigilor și al lăcomiei: ,,Banul dictează aici relația dintre oameni și popoare, iar speranța eroului într-un ajutor e zadarnică, deoarece războiul ar însemna sfârșitul prosperității.’’ Acest oraș nu prezintă toate trăsăturile pe care personajul i le atribuise: ,,Veneția se profilează ca o lume pietrificată, încremenită în rutina frumuseții, a puterii și a bunăstării.
Relația pe care o stabilește Radu-Negru cu pădurea valahă, precum și cu Veneția este este o relație care face referire la trei concepte: resemnare, libertate și răzvrătire (,,Căci speranța lui cuprindea și speranța tuturor, vreau să spun a tuturor celor care, moștenind de la el acest curaj, se resemnează la libertatea care înseamnă luptă și așteptare, credință și rugăciune.’’)
Acest roman a fost asemănat cu narațiunile lui Chrétien de Troyes, întreaga acțiune fiind plasată într-un ,,tărâm privilegiat pentru aventurile cavalerilor de curte ai regelui Arthur, însă cu diferența că sacrul și ideea de libertate nu erau acolo în strictă conjuncție…’’
,,Cavalerul resemnării, operă complementară poemului fascinant din Dumenzeu s-a născut în exil, poate fi examinat doar din perspectiva traducerii, încât natura discursului și proprietățile lui imanente sunt de văzut eventual prin confruntare cu originalul din limba franceză. Vintilă Horia este, chiar și prin medierea traducerii, un poet al Lumii și al Naturii. O poezie a depărtărilor și a pustiului, a distrugerii și a morții se difuzează spre noi grație unor reprezentări unde universul romînesc este identificabil și, prin urmare, se situează în zonele inimitabilului.’’
1.3 Salvarea de ostrogoți
Romanul Salvarea de ostrogoți (1983, versiunea în limba română apare în 1993) are ca temă principală o altă ipostază a exilului. Reprezentativ pentru această opera este subtitlul Prigoniți-l pe Boețiu.Acțiunea romanului este plasată într-o ,,dureroasă contemporaneitate’’
Perioada prezentată este România în perioada socialismului, perioadă în care intelectualii erau închiși, trimiși în lagăre sau izolați în Câmpia Română, dacă nu erau de partea acestei dictaturi: ,,Ceea ce nu se înțelegea era pentru ce trebuiau să condamne, să tortureze, să umilească sau să ucidă o ființă omenească ale cărei idei erau diferite de cele ale grupului aflat la putere.’’ Existența personajului se înscrie într-o serie de interdicții: ,,Nu vei scrie scrisori. Nu vei scrie nimic. Nu te vei îndepărta prea mult. Nu vei traversa Dunărea. Nu vei da nici un semn de viață. Vei face, la urma urmelor, ce vei vrea. Îți vei stabili reședința în regiune, unde-ți va plăcea, în afară de orașe și sate.’’, toate aceste interdicții sunt subliniate de ironica libertate.
Concepția cu privire la spațiu este percepută diferit, România este sub ocupație comunistă și nu este amenințată de alte popoare: ,,Pentru Toma Singuran, spațiul este adăpost, sursă de hrană și complice în scrierea și păstrarea manuscrisului. Spațiul greu accesibil îl îndepărtează pe milițian de coliba eroului, unde acesta va transcrie opera, poate salvatoare, a predecesorului său și a lui însuși. De asemenea, îi favorizează întâlnirile interzise cu alți prizonieri ai regimului și cu alți opozanți.’’
Această operă cuprinde trei capitole, primele două prezintă destinul lui Toma Singuran, iar ultimul ,,Dosarul Boețiu’’. Numele personajului face aluzie la experiența exilului, experiență dureroasă pe care acesta o trăiește, exil datorat de indiferența față de regim. Toma Singuran a petrecut zece ani (1950-1960) în temnițe din Pitești, Gherla și Aiud. În momentul în care este eliberat aspectul lui fizic era înfiorător, în ciuda faptului că acesta avea patruzeci și patru de ani, fusese jignit și torturat: ,,[…] umbra trupului său era mai încovoiată, pierduse din greutate, spatele și pieptul, gleznele și brațele purtau urme de lovituri și de lanțuri, fusese lovit, umilit și torturat în fundul temnițelor, ființe josnice îl scuipaseră în față, capul îi fusese ras, fusese deposedat de toate bunurile și de toate cărțile, îi răpiseră și distruseseră manuscrisele și toate speranțele, una cîte una, cu o pasiune lacomă de a-l face să piardă și să uite totul, se găsea însă la fel de departe de ei ca și cu zece ani în urmă, și chiar și mai mult, iar închisoarea îi dezvoltase memoria, auzul, îi ascuțise sensibilitatea poetică, putința de a înțelege viața și literatura, și el știa că torționarii săi nu reprezentau un început, ci un sfîrșit.’’ În perioada detenției el a realizat o sinteză (,,De Consolatione Philosophiae’’) despre destinul uman sub influența filosofiei greco-romane. Toată această etapă din viața lui îl va face să aprecieze noua libertatea care i se oferă.
Memoria ocupă un loc foarte important în romanul lui Vintilă Horia ,,… eroul din Salvarea de ostrogoți se agață de amintiri, căci ’’închisoarea îi dezvoltase memoria’’, descoperindu-le ca pe niște certitudini doar ale lui.’’
Atât acest roman cât și Cavalerul resemnării sunt ,,confesiuni ale personajelor la vârsta maturității. Amintirile personajelor le va ajuta să evadeze dintr-un univers ostil, iar mai târziu, când are loc metamorfoza lor interioară, să separe trecutul de prezent.’’
Narațiunea nu va pune accent pe perioada detenției, ci pe perioada trăită de Toma Singuran în Bărăgan. În momentul în care este eliberat din închisoare se simte liber și înceracă să schimbe ceva în viața lui: ,,Trebuia să-și șteargă acest deceniu din memorie și să nu păstreze decît concluziile cele mai folositoare, experiența sa în abstractul turpitudinii. Se simțea în stare să se lupte cu viitorul. Îi dăduseră drumul în natură pentru a-l pierde, dar o va scoate la capăt, va metamorfoza această nouă șansă de distrugere într-un nou salt metafizic, într-un salt către viitoarea sa perfecționare. Toamna este probabil grea în Bărăgan, iar iarna ucigașă. Era însă liber să aleagă. Ofițerul de miliție spusese adevărul fără să bănuiască.’’ Criticul Vasile Băncilă descrie Bărăganul ca un spațiu ce nu poate fi limitat, iar cunoașterea acestuia este una absolută: ,,Bărăganul e infinit și din cauza asta nu mai ai chinul începutului și sfârșitului lumii, al realității în spațiu; Bărăganul e etern și din cauza asta nu mai ai chinul schimbărilor istorice, în timp, al morții și al dorințelor … de aceea, mai ales, Bărăganul e o acumulare metafizică.’’
El este izolat în câmpie și nu are voie să se apropie de așezările omenești, aflat într-o colibă părăsită el este nevoit să supraviețuiască, această colibă era a profesorului Ștefan Diaconu, un fizician care decedase: ,,Incredibila locuință se găsea sprijinită de zidurile unei case căzute în ruină. Ușa și unica fereastră dădeau spre sud-vest și nu priveau spre nimic în realitate, căci privirea aluneca peste pămîntul în paragină și se poticnea de zidul gălbui al lanurilor de porumb, iar unicul perete încă în stare bună îi slujea de adăpost împotriva crivățului.’’ Izolarea în care este obligat să trăiască va fi învinsă deoarece el era obișnuit să se adapteze în urma experineței pe care o avusese în închisoare: ,,Pământul ăsta, își spunea pipăind cu mâinile țărâna și pietrele din jur, este al meu. Îmi aparține din totdeauna, are datoria să mă hrănească și să mă apere. Îi sunt fiu și stăpân. Însă pământul, ca și lucrurile, nu răspunde decât dacă este împuternicit de către mâinile sale, fecundat și dezgolit, (…). Pipăia țărâna caldă încă și contactul ăsta îl sătura (…).
Toate legile fundamentale au fost schimbate, totul se transformă într-un dezastru: ,,Totul fusese astfel inversat – binele însuși devenise rău, frumosul se preschimbase în urât, fericirea în nenorocire, fuseseră însă păstrate cu grijă etichetele originale, aplicate doar pe conținuturi contrarii – astfel călătoria se deghizase în nemișcare, iar țara în stranietate.’’
Situația în care acesta se află este una destul de dificilă, nu poate să înțeleagă de ce este obligat să treacă prin aceste lucruri. El va fi obligat să se adapteze în acest perimetru și să accepte acest exil forțat: ,,Dar Toma Singuran va înțelege foarte repede că orientarea sa în acel spațiu al izolării nu a fost întîmplătoare, că a fost chiar dirijat cu bună știință, închizitorii săi mizînd pe intruziunea sa posibilă în ,,casa’’ marelui om de știință Ștefan Diaconu, el însuși a fost deținut politic, care în sihăstria domiciliului forțat, în imensitatea necuprinsă a cîmpiei, își scria un jurnal, opera pe care, de fapt, puternicii zilei doreau să pună mîna, temîndu-se de cuvîntul ei demascator.’’ Exilil forțat în aceste pământuri părăsite are multiple rezonanțe: ,,pământuri în paragină, unde ciulinii se pregăteau pentru goana nestăvilită din toamnă.’’
El va stabili o intimidate cu mediul în care trăiește, cucerind acest mediu, chiar am putea spune că acesta îi este supus. Cercetând spațiul în care va urma să stea, el încearcă să se adapteze și să-și potolească foamea: ,,Se mai aflau, pe fundul lăzii, și resturi de brânză și niște ceapă. Zdrobi una din ele pe marginea mesei, presără sare înăuntru, o strânse din nou cu atenție, o dădu de-o parte, răsturnă mămăliga pe scândura de lemn, înfipse în mămăligă bucățele de brânză, desfăcu din nou cu mare grijă foile de ceapă unde sarea se topise, își frecă mâinile una de alta, cu gestul străvechi al țăranilor și ciobanilor întorși acasă după o zi istovitoare și începu festinul minunilor gastronomice care îl reintegrau țării pierdute, brusc regăsite într-un loc pustiu.’’ După ce regăsește aceste rămășite se pregătește pentru a lua masa realizând un adevărat ritual.
Mediul în care meditează este asemănat cu unul specific mediului animal, un mediu care nu poate fi controlat: ,,Închisorile, după fericita și istorica cucerire a Bastiliei, sfârșiseră prin a prolifera în lumea libertății și a egalității, ca și cum un stup bine închis fusese răsturnat de către cineva și milioane de viespi năpădiseră lumea și se înmulțiseră într-un mod neașteptat.’’
O livadă care se afla în apropierea casei dă un sens vieții, iar condiția oamenilor începe să fie compromisă: ,,Păziți ca o turmă de oi murdare de ciobani înarmați (…)., localnicii se pot adapta în orice condiții.
Într-o dimineața este trezit de zgomotul produs de o turmă de oi, oi care coborau de la pășunat, și această dat se poate sesiza prezența baladei mioritice: ,,Când se trezi, cu lumina în ochi, odaia îi era plină de zgomote slabe, ca un bâzâit a cărui cauză nu izbuti să o deslușească imediat. Un ciocănit delicat și ferm dădea aerului din jur aspectul sonor al unei ploi, ca și cum picăturile care cădeau peste lume erau din carne și din oase. Se ridică (…) și deschise ușa. Casa lui și ruinele din jur erau înecate sub un val de oi care pășteau fire de iarbă printre pietre, mișcându-se încet, spre miazăzi, spre sălașurile de iarnă, (…). Ciobanul, originar din Vrancea, dă dovadă de credință, omenie, și îi oferă lapte și caș. Despărțirea celor doi va avea loc respectând un rit strămoșesc: ,,Își puse căciula pe cap fără grabă, politicos, își înălță cu o mișcare bruscă amândoi umerii, unul după altul, pentru a-și reașeza dulama și se adăposti mai bine de vânt sau de necunoscut, își fluieră câinele și turma unduitoare își reluă drumul spre sălașul de iarnă.’’
Iarna are ,,o putere antiumană’’, iar existența umană este asemănată cu existența germinativă a semințelor: ,,Unitatea ființei lui se dezvăluie (…), precum semințele în măruntaiele pământului, care se pregătesc în decembrie pentru viitorul lor destin, după legile trecutului lor genetic.’’
Starea în care se află este una de reculegere, își amintește că este născut în ultima zi a anului, această amintire îl motivează să încerce realizarea unor concepții: ,,Revelionul indică trezirea la viață, semințele care începeau dintr-odată să se miște sub pământ, iar cel ce se născuse în acea zi, (…), purta în el germenul unei fărădelegi, aceea de a-i trezi pe ceilalți, de a-i scoate din somnul iernii.’’
Toma Singuran era profesor universitar, dar destinul acestuia este schimbat pentru că nu a vrut să colaboreze cu regimul comunist. Narațiunea despre Toma Singuran devine un jurnal, cu toate că relatarea se face la persoana a treia singular, el este un homo religious: ,,Într-un alt sens va cunoaște inițierea Toma Singuran, exilatul în Bărăgan, exilat și e! într-o lume ce și-a pierdut credința.’’ Numele personajului este în strânsă legătură cu numele apostolului necredincios care avea nevoie de anumite lămuriri pentru a-i putea asigura încrederea deplină. Personajul descoperă manuscrisul unui alt exilat și astfel, opera devine un roman în roman. El va găsi un manuscris care îî aparținea profesorului, află ulterior că acesta era căutat de către autorități: ,,După ce-l găsește, se identifică cu conținutul manuscrisului și își adaugă propriile meditații, vrând să realizeze o combinație de factură rationalistă și umanistă.’’ El își propune să continuie cartea profesorului Diaconu și să adauge evenimente din propria experiență. Toma va deveni lector, interpret și copist al manuscrisului, el încearcă o continuare a operei celui exilat: ,,Dădu peste două caiete intacte și două creioane la fundul sacului cu mălai, și o cheie ruginită la mijlocul unuia din caiete. Asta însemna ceva, fără putință de îndoială. Dar ce? Încercă cheia în broasca ușii. Nu intra. Așadar ea deschide o altă broască. Dar care? Unde? Poate că nu era decît un fals indiciu, o cheie pentru amintiri incomunicabile, moarte odată cu savantul anonim?’’
El va descoperi rugăciunea, gest pe care îl face înainte de a adormi, rugăciunea este cea care îl va ajuta să învingă boala: ,,Înainte de a se culca din nou, îngenunche cu greutate, cu coatele sprijinite pe marginea patului, cu capul în mâini, făcu un efort mare, recită Tatăl nostru, se închină încet și zice: Fii binecuvîntat, Doamne al armatelor! Vorbele acestea îi veniră pe buze fără să vrea, se gândi la ele o clipă, nu găsi nici o explicație și se lungi gemînd, de parcă ar fi fost însă întins pe ceva nespus de ușor, ca o pasăre planând pe un curent de aer favorabil, după ce înfruntase furtuna. Am ieșit victorios dintr-o luptă grea, fii așadar binecuvîntat, Doamne al armatelor. Și adormi murmurând un colind de Crăciun care urca la suprafață înlăuntrul lui odată cu Tatăl nostru, dinspre zonele pline de prospețime ale copilăriei, pe deasupra febrei învinse și a judecăților de pe urmă.’’
Întâlnirea pe care o are cu călugărul Calistrat de la Căpriana îl va ajuta să descopere soluția salvării manuscrisului cu ajutorul călugărului.
În viața lui Toma și-au pus amprenta două femei: Dora Adela și apoi Malvina, la maturitate. Dragostea pentru Adela reprezintă un sentiment pur, unic deoarece ea are ,,aerul acela de copil în care se văd oglindindu-se limpede calitățile femeii în care se va transforma acea femeie al cărei râs în fundul ochilor rămîne copilăros, ca și cum ar fi legat de o inocență pe care nimic în viață n-a reușit să o strice. În pofida a orice […] ea rămâne neschimbată în zîmbetul ei furișîndu-se îngerește în ochi, pe buze, în păr.’’ Dragostea pentru Malvina reprezintă pasiune: ,,Gesturile noastre care doar schițau mângâieri se întrețineau sporind-o, dorința, nu se aflau în nici o relație cu actul sexual. Scopul nostru era altul. Căutăm reciproc, dincolo de anii care mușcaseră din trupurile noastre și le modelaseră în felul lor, ființă ascunsă de dincolo de catastrofă, ceea ce a fi putut deveni și ceea ce, sub buzele noastre lacome căpăta formă în căldura mântuitoare, sub căderea tainică a zăpezii de afară.’’
Toma Singuran spre deosebire de celelalte personaje ale lui Vintilă Horia, nu are posibilitatea să aibă parte de o iubire absolută: ,,Se gândea la anii care-l amenințau, […], departe de orice posibilitate de a depăși această antinomie și de a trăi iubirea și pasiunea într-o singură explozie a trupului și a sufletului. Nu era în stare nici măcar să-i conceapă efectul în înlăuntrul lui. Această intensitate îl depășea, îl reintegra meditațiilor sale literare.’’ Iubirea dintre Toma Singuran și Malvina Rareș, din romanul Salvarea de ostrogoți, este una imposibilă deoarece ei trăiesc în exil în propria țară, nevoiți fiind de cruzimea regimului, acest obstacol stă în calea iubirii lor: ,,… și toate obstacolele pe care istoria le înălțase între ființa mea și rădăcina lucrurilor cădeau unul câte unul, scoțând dintre tenebre, cu propriile mele degete, chipul încă vag, dar ciudat de vizibil, a ceea ce nu putusem vedea, a ceea ce îmi fusese interzis să trăiască.’’
Romanul prezintă toate piedicile pe care trebuie să le depășească eroul pentru a putea supraviețui, precum și descoperirea credinței prin stabilirea unei relații cu divinitatea: ,,Nimeni n-a trăit o asemenea viață, se gîndea el, toate evenimentele vieții mele sunt unice, tot ceea ce se produce în istoria oamenilor este unic, chiar dacă era adevărat că ciclurile astrelor pe orbitele lor fixe, dar deplasîndu-se în fond spre o țintă necunoscută, odată cu întreg sistemul, refac, fiecare în locul său, același itinerariu, ceea ce le face susceptibile de a fi cunoscute dinainte, ușor de prezis, măcar în aparența lor matematică, eu însă nu. Nici eu, nici un altul, înscris fiecare în unicitatea lui de om, previzibilă. Fiecare viață care se naște, aici pe Terra și altundeva, pe alte Terre, în mod invariabil asemănătoare cu a noastră în măreția lor statistică, om, pasăre sau neutron, nu-i niciodată același.’’
Ultimul capitol cuprinde ,,Dosarul Boețiu’’ trimis de Dromichete lui Justinian în 524. Termenul de dosar este ales deoarece sunt prezente foarte multe fraze care au rolul de a sublinia condiția tragică a exilatului: ,,Locul acela chiar, pe care tu-l numești exil, constituie o patrie pentru cel ce locuiește acolo’’, ,,Patria este acolo unde soarta ne silește să trăim, chiar și o temniță poate fi o patrie, sau un tărâm neprimitor, sau corabia asta care va fi casa mea, legătura mea cu viața timp de două zile și o noapte.’’ În acest capitol se poate observa o îndepărtare în timp față de evenimentele prezentate în celelalte două capitole. Personajele sunt ipostaze ale aceluiași arhetip, profesorul Damian este o ipostază a filosofului Severinus Boețiu: ,,Boețiu a fost interogat de Theodoric personal. El știe că prietenul nostru a terminat de scris o carte, îi este teamă și încearcă prin toate mijloacele s-o găsească și s-o distrugă, temându-se de tot ce e mai rău, ceva ce ar putea fi o critică la adresa regelui și regimului, pe care toată Europa, mai devreme sau mai târziu, nu va putea să n-o cunoască. Un document, la urma urmei, împotriva regelui barbar, redactat de către un senator roman.’’
,,Dosarul Boețiu’’ este văzut ca o carte sacră în locurile inaccesibile ostrogoților: ,,Doi purtători de forțe care stau ghemuiți ceva mai încolo se ridică imediat și o iau înaintea noastră luminînd zidurile și apele care curg neîncetat pe dedesubt, însoțindu-le astfel pe cele de la suprafață, ca umbra Tibrului, în timp ce șobolanii, ce se făcuseră nevăzuți, ar fi umbra romanilor de sus, un soi de barbari ai adîncurilor. Trebuie să salvăm Roma, îmi spun în timp ce înaintăm încet către o ieșire, trebuie să reface imperiul, e necesar pentru toată lumea, romană sau barbară, sunt ostenit, însă ideile se înlănțuie limpede în mintea mea […]’’
Boețiu va fi salvat de operă din mâinile regelui Theodoric. Misiunea naratorului este de a salva opera și de a da naștere unei noi lumi. O confesiune a lui Boețiu este crucială: ,,Patria se află acolo unde soarta ne silește să trăim, chiar și o temniță poate fi o patrie, sau un tărâm neprimitor, sau corabia asta care va fi casa mea, legătura mea cu viața timp de două zile și o noapte.’’
,,Romanul lui Vintilă Horia are farmecul unei evocări poetice – metaforice – a destinului dramatic al creatorului damnat într-o societate opresională a dezumanizării.’’
2. Iubirea eternă – Acolo și stelele ard
Romanul a fost publicat la editura Gorjan, București, roman care are ca temă reconstruirea iubirii eterne în spațiul Italiei.
Primul roman Acolo și stelele ard (1942) debutează cu următoarele versuri scrise în epilog: ,,Scutură-mi de pe umăr frunze grele / Grelele frunze ale destinului, / Seara aceasta aripa-și culcă / De lîngă mine pînă la stele. // Unde-și trec orele linia lor trecere? / Unde bat îngerii-n talgerul iunii? / Grelele frunze ale destinului / Unde se duc cu lăstunii? // Scutură-mi de pe umăr frunzele-aceste, / Prea grele, prea galbene, prea triste parcă / În toamna asta, sfîrșit de poveste, / Visul spre alte tărîmuri se-mbarcă.’’
Autorul va dezvălui pe parcursul romanului care este de fapt tema acestuia și semnificația titlului: ,,Aici și stelele ard.’’ Unde aici? În Italia. Și iată tema: Italia, în existența sa creatoare, Italia împrăștiind iubire și poezie vieții. Și ca să facă și mai unic acest cadru pasionant, autorul a situat doi tineri…….’’
Tema iubirii este conturată foarte bine în acest roman, o dragoste care nu este desăvârșită, și care se stinge în momentul în care persoana care se opune va muri. Se prezintă o poveste de dragoste în care doi tineri iubesc aceeași fată: Andrei, pentru care iubirea înseamnă o motivație existențială, în timp ce pentru Valentin, iubirea este un sentiment plin de vigoare: ,,Iubirile pe care le-am căutat cu atâta frenezie cred că își au o justificare în această sete de cunoaștere artistică.’’
Andrei îi mărturisește Anei Maria că își dorește să petreacă o noapte de iubire alături de ea și apoi se sinucide, deoarece credea că existent lui pe pământ a fost îndeplinită. Tânăra nu mai suporta să fie tot timpul exasperată de insistențele tânărului și decide să i se dăruiască. Luând această decizie crede că el va înceta, dar nu se gândește că ele se va sinucide. Dorința fetei era aceea de a fi fericită cu Valentin, bărbatul pe care îl iubea. Hotărârea luată va fi nefastă și el seva sinucide împiedicându –i pe cei doi să fie fericiți.
3.Vintilă Horia – țăranul de la Dunăre (Journal d’un paysan du Danube)
Opera Journal d’un paysan du Danube are la bază opera lui La Fontaine, unde un țăran ajunge în fața senatului spunând tot felul de adevăruri necruțătoare. În opera lui Vintilă Horia țăranul este persoana care deține adevărurile eterne: ,,Journal d’un paysan du Danube’’ e o confesiune; ba mai mult: o destăinuire și o mărturisire (cred că există o diferență între aceste două noțiuni gemene). Destăinuire, în scris, a unui suflet ce a știut să agonisească de-a lungul vieții bogății – idei și gânduri în jurul unor neprețuite comori: sentimentele.’’
4. Romanul istoric – Mai sus de miazănoapte
Ultimul demers epic al autorului este cartea Mai sus de miazănoapte, operă care are rolul de a sintetiza aspecte importante pentru întreaga sa operă. Autorul realizează pagini de cronică care au în prim plan pe domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare. El meditează la destinul țării, dar în același timp și la sine: ,,În vise, nu arare, i se întruchipează înaintașii, alteori îi auzise aidoma, șoptitori în neliniștile lui, trecîndu-i cu zgîrcenie și îndoială vești sau porunci, de care nimeni altul nu avusese împărtășanie.’’ Istoria este ,,un pretext pentru reflecția asupra istoriei și un adăpost pentru a sugera complicațiile lumii actuale.’’ Perspectiva abordată este una ,,mitopeică, în registru transfigurator-simbolic.’’Această creație are rolul de a încheia evoluția creativă a autorului, iar în final se face o revenire a scriitorului la anumite standarde care i-au particularizat întreaga sa creație. Revenirea autorului la scrierea unei opere în limba română este un lucru fabulos. La Mircea Eliade literatura gândită și scrisă în limba română va fi încheiată în momentul în care acesta părăsește țara, la Vintilă Horia se poate sesiza o profunzime a conceptelor existențiale: ,,Ceea ce Vintilă Horia a reușit să travestească în cariera lui de romancier și eseist european, Mircea Eliade – o spunem cu deosebit regret – a pierdut, fără ca să-și dea seama, dobîndind incontestabila sa recunoaștere mondială, fiindca limpezirea, cristalizarea, temperanța pe care franceza și engleza le-au adus stilului său științific au alungat forța și efervescența ideatică, trăirea ardentă a valorilor intelectuale preconizate, curajul și speculația polemică, nuditatea și valența abordării problemelor și scenelor riscante, cu un cuvînt toată nebunia fascinantă, tot spectacolul magnific al ,,autenticității’’ unui posibil portret al artistului la tinerețe.
,,Cazul’’ literar al lui Vintilă Horia mai infirmă astăzi o prejudecată în cultura noastră: aceea că un scriitor aparține în exclusivitate limbii în care se exprimă; și G. Călinescu pare a se fi grăbit atunci cînd formula un asemenea deziderat, deși intervenția sa era în esență deplin justificată în situația la care se aplica, cea a lui Panait Istrati, artist de resurse minore, excesiv-decorativ și superficial ,,tradiționalist’’. Dar limba nu înseamnă numai materialul lingvistic în sine; ea implică și o perspectivă modelatoare a conștiinței, o viziune existențială imprimată în sonoritatea cuvintelor, o expresivitate a rosturilor finite receptând în sensul comunicării mesajul fundamental al viețuirii, o ființare prin verb așadar, ce nu-i altceva decît un blestem al destinului.’’
Într-o ultimă scrisoare a autorului (24 ianuarie 1992) ne mărturisește intenția acestuia de a scrie un roman care să-l aibe în prim plan pe Ștefan cel Mare: ,,Din vară și până în decembrie, am scris și rescris un roman, al cărui personaj central e Ștefan cel Mare. E prima carte de proză pe care o scriu în românește, după atâția ani. E în același timp o încercare de demitizare a umanismului și de situarea lui Ștefan pe o linie de apărare a unor poziții nu numai politice, dar și religioase, – cred că e pentru prima data când la noi se face un astfel de rechizitoriu, cel puțin într-un roman. O carte așezată la polul opus al ,,Crengii de aur’’ a lui Sadoveanu … Cred că și ca tehnică literară, poate fi considerată drept o noutate. Ard de nerăbdare să o văd apărută în românește.’’ Scriitorul nu a apucat să mai vadă publicat acest roman, deoarece sfârșitul a fost inevitabil. Acest roman a avut ca principal scop cunoașterea Neamului său, care a fost destul de ignorant.
Această meditație este alcătuită din 27 de capitole structurate în 3 părți. Confesiunea lui Ștefan va cuprinde trei probe inițiatice: iubirea veșnică (simbolizată prin personajul Maria din Hîrlău), prietenia (personajul Duma care acceptă sonoritățile metafizice) și regăsirea legendei în istorie (visul lui Petru Rareș). Duma este ,,Eminența cenușie în planul acțiunii, al bătăliilor, suflet ales, poet și văr al Domnului, Duma, cu sensibilitate romantică, înțelepțit și de doruri amânate sine die, un Tristan moldav.’’
Confesiunea medicului Matteo Muriano va fi unul din naratorii prezenți cel mai des în roman, el este exilat în Moldova și consideră că aceasta este o țară inițiatică, cu oameni deștepți, dar triști. Toate personajele au un limbaj erudit, astfel Matteo Muriano, un bun cu noscător al filosofiei și al literaturii, un adept al ortodoxismului, va vorbi la fel ca Maria, care era o femeie simplă.
Romanul este de tip mitic dominat de o profundă meditație cu privire la destinul uman. Ștefan cel Mare este un reprezentant de seamă al epocii respective, iar concepția autorului era aceea că el ar fi putut schimba destinul întregii Europe: ,,În acest context, Moldova nu e doar o țară, ci un destin colectiv cu rosturi importante și secrete în conjurația europeană.’’
Romanul este deschis cu trei motto-uri importante din marile scrieiri ale cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche îl prezintă pe Ștefan cel Mare ca un adevărat simbol al luptei (,,… că Dumnezeu nu în mulți, ci în puțini arată puterea sa…’’); Ion Neculce scoate în evidență vașoare educativă a istoriei (,,Deci, fraților cetitorilor, cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisățu mai mult, cu atâta veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori la taină…’’); Miron Costin trage un semnal de alarmă cu privire la perioada istorică care nu este favorabilă culturii (,,Ce sosiră asupra nostră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și la acestu fel de scrisoare gându slobod și fără valuri trebuește. Iar noi privim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și nouă.’’)
Povestire poate fi asemănată cu stilul epic al lui Sadoveanu, subiectul și cadrul este unul istoric (spatial vegetal și germinativ al Valahiei), iar aceasta este o meditație care ne proiectează în istorie. Încă din anii debutului său literar se poate observa o fascinație a autorului pentru ideea de sacrificiu: ,,e nevoie de ideea aceasta, de confruntarea ei cu tine însuți și e plină de impresionante certitudini legenda aceea în care un meșter renunță pentru totdeauna la ceva din el însuși, la cel mai frumos simbol al vieții: dragostea pentru a împlini perfecta opera de artă’’.
Opera se deschide cu imaginea execuției a doi boieri care s-au implicat în diverse lupte înainte de moartea lui Ștefan: ,,Câte capete, câte războaie, câte lăcașuri, câte femei, câți copii, cât năcaz! Viața, în această clipă de oboseală și poate că de sfârșit, îi apăru ca o lungă rătăcire între cuvintele cu chip viu care-i trecură pe dinainte, luând, fiecare, zgomot și făptură din propria-i întâlnire cu supraviețuirea în memorie. Daniil, Elena, Oltea, cele trei Mării, Luca Arbore, Frunteș Stolnicul, Matteo Muriano, vărul Duma, Petru cel îndepărtat, Vaslui, Războieni, Voroneț, Mateiaș, Vlad, Soliman … Și iarăși: Elena, cele trei Mării, Chilia, Neamțu, insula Leuke, peștera săpată în munte deasupra Voronețului, frunzele, păsările, rugăciunea venită de la Roma, rana din glesnă, căzătura de pe cal, fuga printre copacii prieteni, prin ceața aliată …’’.
Stilul este unul inconfundabil, o proză mitică, iar limbajul folosit este un ,,limbaj înflorit, liric, construit de cineva care a stat multă vreme departe de limba vie și, când revine la ea, o folosește în chip fantezist. Vintilă Horia zice «ochi de nefrică», un prag al pestemăsurii, stare de ’’mototolită neliniște’’ etc. Eroii vorbesc ceremonios și livresc într-o limbă frumoasă și artificială, plăcută ochiului și urechii pe spații mici, greu de urmărit în două sute de pagini.’’
Tema iubirii este proiectată din două perspective: iubirea în cazul lui Ștefan cel Mare, ca sentiment împlinit și iubirea neîmplinită, în cazul lui Duma. Vărul său, Duma, afirma despre el că: ,,Îi plăceau muierile tot atât cât și războiul. Le cunoștea ca ale lui dintr’o aruncătură de ochi, le cuprindea mijlocul de departe, în timp ce-și mângâia mustața cu degete atotștiutoare. Îi erau pe plac femeile de talia lui, mărețe în rotunjimi, vorbărețe și pline de haz, care nu-l lăsau să scoată o vorbă. Mă hodinesc iubind, îmi spunea. Ceea ce într’un fel se întâlnea pe undeva cu înțelepciunea celor din vechi.’’ Toate ieșirile cu Maria din Hârlău îl vor ajuta pe domnitor să-și schimbe viziunea despre lume, acest aspect este chiar susținut de iubita sa: ,,Mă călătoream cu el printre stelele nopții până la ultimul hotar al firii de sus, printer fulgerări orbitoare și sănătoase. Vedeam cum se nasc zodii și cum se sting chiparoase de lumini învechite, auzeam un cântec pe care, chiar și acuma, nu mi-ar fi greu să-l cânt, măcar că numai în șoaptă, o cântare a minunilor cerești înscrise în cercurile lor trase de Dumnezeu chiar cu mâna Lui, pe câmpiile fără de sfârșit ale nesfârșirii.’’
Simion Mioc îl numește pe Duma ,,Tristan moldav’’, iar acest sentiment profund, de iubire, este ,,un superb Dialog cu o iubită îndepărtată și nemuritoare. O emisferă a ființei asprului luptător e formată din nostalgii, vise și amintiri.’’ Existența acestui sentiment îl proiectează într-o stare de profundă meditație: ,,Nimeni n-a rămas mai tare împiedicat în mine, nici chiar vărul Ștefan, pentru că din iubire, îmi închipui, ne este întocmită temelia însăși a stării noastre pe pământ, din iubirea care singură poate șterge urâtul de a fi, urâtul care e încăpățânare în neputința de a înțelege.’’
În această povestire sunt preluate atât pretextul, cât și situația din piesa lui Delavrancea Apus de soare, el încearcă să pună accentul pe dimensiunea simbolică a descifrării mitului. Se încearcă o reintrare în paradis, autorul își va imagina niște enități legendare: dublul pământesc al Voievodului, vărul Duma, medicul venețian Matteo Muriano, Maria din Hîrlău, femeia pământului și iubita reală. Matteo Muriano rătăcit pe meleagurile moldave va deveni doftor în tainele sufletului și ale pământului, prin sacrificiu și-a obținut inițierea.
Ultimul capitol al parabolei prezintă o soluție a asumării dramei continuității prin introducerea imaginii lui Petru Rareș, urmașul Voievodului.
Rolul romancierului este acela de a reface sentimentul de sfințenie, sentiment care are o importanță majoră în dezvoltarea omenirii: ,,Dacă epoca noastră nu reușește să se transforme într-o epocă religioasă, atunci orice speranță e pierdută.’’
5. Exilulul ca etapă de inițiere – Un mormânt în cer
Romanul Un mormânt în cer apare în limba română în 1994 la Editura Eminescu, București. Din nou este vorba de tema exilului, un exil care înseamnă o etapă în inițiere, ,,acest declin se sincronizează cu viziunea contemporană a lui Vintilă Horia’’. Fraza de deschidere din acest roman este: ,,Oriunde îmi întorc privirea, de-a lungul și de-a latul pămîntului dinăuntru, nu aflu răgaz focului devastator.’’ Acest roman este scris sub forma unui jurnal scris la persoana întâi, este vorba de expunerea vieții lui El Greco, pictor, și a unor evenimente care au contribuit la producerea marilor sale opere de artă. Viața personajului El Greco este prezentată în culori, ca într-un tablou, chiar acesta afirma următoarele: ,,Ce am vrut să spun, sau să pictez, ceea ce e același lucru.’’ Romanul începe și se termină cu Înmormântarea seniorului d’Orgaz. Pictorul El Greco își abandonează patria, Creta, pentru a se stabili la Toledo, spațiu unde vor lua naștere creațiile sale. Dificultățile de adaptare pe care le va întâmpina vor fi depășite de acestea cu demnitate și răbdare. Ca și Radu Negru fuge de invazia turcilor, astfel el este ,,o imensă ființă de acumulări spirituale, conștiente și subconștiente, pe care le topește înnoitor, în flacăra geniului său smerit și exilat. Spiritul lui e modest, de când s-a oprit, ca la o poruncă, interioară și de sus, în pământul casitilian, însemnat cu iubire și devoțiunea pentru Dumnezeu și pentru Jerónima, soția sa, pe care a pierdut-o nu de mult, în moarte.’’
Până să se stabilească în Spania are loc o perioadă de acomodare și de căutări în domeniul artei. Își descoperă talentul picturii încă din copilărie, iar mama acestuia a sesizat că el are un potențial deosebit. Călătoria este ,,chiar un suport structural al desfășurării epice. […]’’ Constantin Ciopraga consideră că acestă călătorie este un lucru abstract, o ,,călătorie spre sinele fracturat.’’ Pictorul devine un fel de trimis al lui Dumnezeu, iar originile operelor sale provin ,,din imponderabile din Orient și Occident, din creștinism și păgânism. Ca și Lactanțiu, el este un profund platonic, dar care, asemenea lui Pietro Lorenzetti și călugărului Bonaventura, își dă seama de pulsul și cerințele mai ascunse ale epocii, de noile armonii ce se ivesc.’’ Maestrul său din Veneția, Tizian, îl îndeamnă să citească Dante, iar apoi lecturile sale vor fi din Platon și Aristotel. Toate aceste lecturi vor reprezenta un univers propriu al marelui artist. Călătoriile sale rituale sunt reprezentate de despărțirea de: Michelangelo, Giulio Clovio, Rafael și Tizian.
Simion Mioc crede că ,, pribegiile lui El Greco sunt de fapt călătorii de inițiere și iluminare spre un «centru» și spre capodoperă, ca și călătoriile lui Miguel Cervantes […] «centru» semnificând «pământ profetic, adică încercat de suferință». Cei aleși trebuie să aibă răbdare, în veșmîntul lor alb pînă se va împlini numărul celor jertfiți (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul – ruperea celei de a cincea peceți – 6,9 – 11).’’
Pictorul va realiza un tablou în care îl va prezenta pe copilul acestuia, imagine a copilului care va scoate în evidență sensul simbolic al trandafirului: ,,Degetul lui arătător (al copilului) este în mijlocul trandafirului. Aceasta e mama mea, pare a zice, și mama mea e taina întregului tablou, mama mea ca imagine a iubirii ce explică totul, precum în cer, așa și pe pămînt.’’
,,Fără îndoială, orice roman al lui Vintilă Horia ajunge la un moment dat să fie comparat cu Dumnezeu s-a născut în exil într-o încercare de a reliefa valoarea celui din urmă în detrimentul celuilalt. Dar romanul de față refuză comparația. Nu e un roman al speranței ci unul al angoasei, al trăirii morții într-o singură tentativă de a-și depăși granițele, o amară încercare de vizionarism care sună precum dangătul unui clopot de înmormântare. Incontestabil, unul dintre cele mai bune romane ale lui Vintilă Horia.’’
Despărțirea sa de patrie îi va oferi o viziune optimistă asupra vieții: ,,surghiunul devenea statornicie și nu mă încerca nici o părere de rău. De astfel, culorile nu se exprimă în cuvinte legate de un anumit spațiu. Pesemne doar scriitorii pătimesc chinul dezrădăcinării. Nu și pictorii, nici muzicienii sau arhitecții, fiind astfel de înțeles tragedia poeților aruncați de fatum în afara spațiului limbii lor materne. Eram mai liber decât o pasăre.’’
El Greco manifestă un sentiment de iubire pură pentru Jeronima, iar după ce aceasta moare realizează opere de artă care vor avea conturul unei lumi pline de taină: ,,ceea ce vedeam eu din tine asuma măcar în parte ființa ta ocultă, la care eu aveam două căi de acces: această mișcare în aer, schițând un posibil portret, și ceea ce tu mă făceai să posed din ființa ta cealaltă, mult mai profundă și mai neatinsă, când trupul și sufletul tău unite în dragoste mi se dăruiau invizibil, de-atât de aproape încât nimic nu mai rămânea din tine ca ființă vizibilă, dar totul din ființa ta cealaltă pe care lesne o puteam confunda cu esența tuturor … Iubirea îmi oferea totalitatea ființei tale și a întregului univers’’.
El abordează o cunoaștere absolută ,,mai ermetică și mai radical orientată spre cer’’, pierderea persoenei iubite este un moment crucial: ,,Sufletul mi-e o rană deschisă, de atunci, și nicicând nu va avea leac de vindecare nici chiar pe cealaltă lume, dacă cumva se va dovedi acolo că veșnicia ne va despărți din nou.’’Existența fiului său Jorge Manuel este singura care îl mai ține în viață: ,,A picta și a iubi era același lucru cu a călători spre Adevăr.’’
Liniștea va reprezenta pentru el o formă a ,,epuizării dintre o operă și alta’’, pentru el este singura modalitatea de a percepe liniștea.
În urma unor scrisori trimise lui Constantin Cubleșan mărturisește că urmează să apară o traducere a cărții Un mormânt în cer, vorbește și de perioada exilului, precum și de dorul de țară care l-a învăluit. Intenționa să-l cunoască pe Constantin Cubleșan, dar acest lucru nu a mai fost posibil deoarece autorul a murit în iunie 1992:
,,Vintilă Horia
Villalba, 6/II/90
Stimate Domnule Cubleșan,
Mulțumesc pentru scrisoare și aștept cu nerăbdare ,,Steaua’’. Într-adevăr primesc în fiecare zi scrisori din Țară, lucru care-mi dovedește că România e liberă. Nu m-am trezit încă din visul de la 22 Decembrie.
În ceea ce privește UN MORMÂNT ÎN CER, cartea nu va apărea înainte de un an, cred, pentru că nu e încă tradusă în întregime și nici nu e ușor de tradus, așa încât Mihai Cantuniari va avea îndelung de furcă cu ea. Oricum, după veștile pe care le primesc, cred că Dumnezeu s-a născut în exil va fi prima mea carte publicată la București, urmată probabil de un volum de versuri, scrise pe aici, prin surghiun, și un Jurnal, din care, alăturat, vă trimit un fragment. Mă onorează invitația Dv., cu atât mai mult cu cât, pe vremea Meșterului Manole, mulți ardeleni colaborau în paginile ei, printre care V.Beneș, Grigore Popa, Ion Șugariu și alții, ca de pildă Axente Sever Popovici, care locuiește la Timișoara și al cărui nume face parte din titlul Jurnalului meu. Nu știu cum și când am să pot spune vreodată ce înseamnă dorul de Țară, cât am suferit în exil, atât de departe în spațiu, din ce în ce mai departe în timp – și, în schimb, câtă speranță m-a locuit întotdeauna. Am în amintire locuri precise, în geografia exilului meu, cum era ieșirea din gara de la Buenos Aires, unde, de câte ori trecem, în fiecare zi, ridicam ochii la cer și imploram libertatea României. Târziu, dar minunea s-a împlinit. Târziu, spun, pentru că, cred, nu mai am lacrimi să plâng, nici de durere, nici de bucurie. Așa a fost să fie; ușor de zis. Însă DE CE? De ce, Doamne, de ce? De iertat, am iertat, însă cum voi putea uita?
Nu știu când am să mă-ntorc, poate că în curând, cel puțin pentru un prim contact, ca să-mi revăd ,,fundațiile’’, apoi Dumnezeu cu mila, ca de obicei. Deci, dacă voi trece prin Cluj, sau poate că la București, voi avea bucuria să ne cunoaștem.
Cu pretenie și cu cele mai bune urări pentru STEAUA,
V. Horia’’
6. Revelația – O femeie pentru apocalips
,,Un roman de Vintilă Horia nu este niciodată ceva gratuit și suntem departe de istorioarele cu intrigă fals subtilă care nu trec dincolo de o aparentă complexitate. Cu O femeie pentru Apocalips, autorul se lasă-n voia inimii în introspecția unei iubiri care nu poate avea sfârșit.’’ (Le Figaro littéraire)
Opera a fost tradusă de Mihaela Pasat, autorul fiind încântat de acest lucru. El va cere ca această traducere să nu apară imediat după publicarea în limba română a romanului Dumnezeu s-a născut în exil. Această dorință este justificată prin faptul că acesta nu vrea să invadeze piața românească: ,,Monica mi-a dat zilele trecute fragmentele traduse. Sunt superbe! Le-am citit cu nesaț, parcă n-ar fi fost scrise de mine (…). Nu știu dacă tămâioara nu e mai frumos decât cimbru. Voiu mai medita asupra cuvântului, care e un fel de cheie a întregei cărți și apare deci în toate ipostazele temporale ale celor două personagii. Un fel de miros de eternitate. (…) Când ne vom întâlni, o să vă dezvălui secretul acestei cărți.’’
În acest roman este scos în evidență faptul că misiunea scriitorului este aceea de a reîmprospăta conștiința omenirii: ,,Ceea ce doresc să spun de-a lungul acestor pagini este că scriitorul, ca opozant permanent în epoci de agonie ca a noastră, are datoria de a trezi umanitatea, de a o deștepta dintr-un somn tehnico-optimist, de a provoca o ruptură în omogenitatea sistemelor actuale, de a reprezenta principiul salvator al eterogenității, al unui perpetuum mobile al istoriei și de a-și ajuta contemporanii să-și înțeleagă mai bine timpul. Dacă sunt împotriva lui este pentru că aș dori ca ceilalți să-l poată iubi fără fanatisme.’’
Ascensiunea spirituală este alcătuită din mai multe simboluri: focul, mireasma cimbrului, călătoria inițiatică, moara, calul, scara, muntele, grota, crucea, orașul Cordoba, fereastra etc. Calul simbolizează deplasarea în spațiu, moara este un element definitoriu pentru satul Consuegra. Scara sugerează planul vertical al ascensiunii. Focul poate fi regăsit sub diverse forme (incendiu, flacără, jar, fum, a arde, a încălzi), acesta poate avea atât semnificații pozitive, cât și negative.
Romanul cuprinde o serie de secrete, care sunt descoperite ulterior dar cu multă atenție din partea cititorului. Titlul romanului înseamnă de fapt o revelație, Blanca și Manuel vor descoperi sămânța eternității, dar aceasta va rodi dacă este înconjurată de iubire, e vorba de acea unire într-o singură ființă: ,,La început unirea e topire pentru a deveni apoi contopire sufletească.’’ Iubirea este obținută prin luptă, o luptă a trupului cu sufletul sau o luptă între materie și spirit. Blanca va afirma că : ,,Le temps est l’ennemi de l’amour … Le temps est l’ennemi de tout’’
Numele personajelor este sugestiv, Blanca însemnând auroră, în timp ce Manuel înseamnă Dumnezeu este în noi.
Acțiunea se petrece în Spania unde Blanca, văduva unui hangiu, se va lega de Manuel, student la Medicină și vânzător de cadavre. Cei doi amanți vor colinda meleagurile Castiliei, cei doi vor trăi între traiul cotidian și trăirile de dincolo de spațiu și timp.
Blanca este cea care va transforma iubirea ca pe un mijloc de mântuire, aceasta trecând prin experiențe purificatoare: ,,Blanca, salvează-mă! Mă aflu deja sus și jos, mă formez în tine aidoma unui embrion în matrice, dar sunt, de asemenea, stăpânul lumii, finitul care aleargă înspre ceea ce ar dori să fie. Cresc înspre ultima mea naștere, care ține, deja, de trecut.’’
În acest roman se poate observa prezența cimbrului, mireasma acestuia face trimitere la procesul de așteptare care anticipează cunoașterea profundă: ,,Cad iar, cu răsuflarea tăiată. Și mireasma cimbrului, răspândită din tufele pe care le-am strivit în cădere, mă readuce la viață, plăcuta mireasmă ce n-are știre de trupurile neînsuflețite, nici de caii ascunși în beznă, nici de săbii sau pârjol. Frec între degete rămurelele mărunte, îmi strecor una în păr, smulg o tufă și mă ridic, ca vindecată ori domolită de acest parfum.’’
În gândirea populară cimbrul este planta care dă o sănătate de fier, te ajută să depășești anumite situații dificile. În cadrul acestei opere cimbrul este o plantă care redă viața: ,,Am ajuns. Bat ușurel în ușă, să n-o sperii, apoi împing canatul cu umărul și pătrund în atmosfera clar-obscură ce răspândește aromă de cimbru. Ea miroase a cimbru, mă dumiresc deodată, e același parfum care mă copleșea în noaptea de la moarăde îndată ce-i atingeam părul sau îi sărutam gâtul, ori îi sorbeam gura. Mireasma cimbrului, ce m-a adus mereu din nou în preajma ei, anulând timpul și zecile de leghe ce ne despărțeau. Abia azi îmi dau seama. Ea pare-nvăluită de acest parfum sălbatic și tămăduitor.’’
,,Într-un limbaj poetic și năvalnic, povestea de iubire dintre Blanca și Manuel sfidează timpul și înfruntă oamenii. Calificată drept «roman al celei de-a patra dimensiuni» de către autorul său, scriitor roman stăpânind un limbaj somptuos, această narațiune ne cufundă în atmosfera alchimiei și a pasiunii, în inima unei Spanii fără vârstă. Legendă și profeție în același timp.’’ (Valeurs actuelles)
7. Nuvelele – o reflecție a romanelor horiene
Nuvelistica lui Vintilă Horia cuprinde de cele mai multe ori personaje sau motive pe care le putem întâlni în romanele sale. Majoritatea nuvelelor sale au fost scrise în limba română, fapt ce scoate în evidență atașamentul acestuia față de patrie și constrângerea acestuia în a-și accepta condiția de exilat.
Dumitru Micu dă o definiție a nuvelelor sale ca fiind ,,neadulterate de orientarea politică pro fascistă ce avea să-l înstrăineze de patrie.’’
Toate nuvele sale au o apăsare dramatică, ca și cum s-ar apropia apocalipsa, o dramă care nu a fost împlinită în totalitate, peste toate acestea se află judecata liturgică aflată dincolo de timp și spațiu. În nuvela Claviceps purpurea se întâlnește ideea depășirii ideii de apocalipsă, astfel este anticipată această idee în romanul O femeie pentru apocalips.
Nuvela Sufletul pisicii, publicată în Meșterul Manole, 1940, aceasta are ca subtitlu Reprezentări la o estetică a non-existenței, această nuvelă a fost publicată în revista Meșterul Manole în anul 1940. Tot în această revistă el prezintă concepția cu privire la literatura fantastică (Scriitorul tânăr și estetica non-existenței): ,,Scriitorul – spune el acolo – poate da naștere unei capodopere nu în raport cu gradul său de cunoaștere, adică de experiență, ci exclusiv cu posibilitatea plurivalentă a personalității sale. Geniul sau talentul devin astfel singurele cauze ale unei adevărate opere de artă. Tehnica de a construi o operă literară, cu care te naști sau în care devii maestru, rămâne unica legătură a scriitorului cu experiență, însă nu cu o experiență intimă, ci cu una externă, echivalentă dacă vreți cu posibilitatea fiecărui om de a învăța literele alfabetului; pentru unii practica aceasta necesită lungi eforturi de acomodare, pe când pentru alții alfabetul este o simplă luare de contact cu o cheie care dezleagă un vast univers interior.’’
8. Memorialistica
Volumul Suflete cu umbră pe pământ cuprinde pagini de memorialistică, confesiuni literare și însemnări de jurnal scrise și publicate în limba română. Această ediție este îngrijită de Nicolae Florescu, apărută la Editura ,,Jurnalul literar’’ în 2004, în Nota asupra ediției, isoricul ne precizează că: ,,Volumul de față valorifică pentru prima oară paginile de memorialistică, confesiunile literare și însemnările de jurnal scrise și publicate în limba română de Vintilă Horia. Se încearcă, așadar, să se evidențieze printr-o metodică investigare a publicisticii culturale românești anticomuniste, din exil, o conștiință și o atitudine ideatică mai puțin, sau aproape deloc cunoscute cititorului din țară, deschizând drumul spre înțelegerea unui univers uman și scriitoricesc de o impecabilă ținută morală și de o remarcabilă înfățișare artistică.’’. Această carte este structurată în trei părți.
Primul capitol Portrete cuprinde o serie de portrete care au fost publicate în paginile Cuvântului românesc din Canada. La aceste fragmente au fost adăugate și altele publicate în reviste precum: România (Buenos Aires), Ființa Româneasă (Paris), Înșir-te Mărgărite (Rio de Janeiro), Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg) sau Revista Scriitorilor Români (München).
Cel de-al doilea capitol Fragmente de ,,Jurnal’’ cuprinde fragmente de jurnal pe care autorul le-a publicat de-a lungul vieții. Ordonarea acestui jurnal a fost făcută chiar de autor, însemnările pe care autorul le face zilnic vor fi denumite de acesta Antilethe: ,,Aceste pagini fac parte dintr-un lung «jurnal de exil», plin de însemnări scrise aproape zi de zi, în figura condeiului, în anii acei mai aspri, dar și cei mai frumoși, din viața mea: Lagărul de la Krummhübel și Maria Pfart, Roma, Assisi, Florența, Stresa … Lethe era fluviul uitării, în care sufletul celor morți se spălau de amintiri înainte de a intra în eternitate. Antilethe am botezat acest jurnal, pentru ca totuși să nu uit.’’
Cel de-al treilea capitol Reflecții memorialistice se bazează pe experiența pe care acesta a trăit-o, nu se va referi doar la autori din spațiul românesc, ci și la oameni de cultură cunoscuți la nivel internațional.
Cele trei capitole sunt însoțite de un eseu Despre un exil în exil, exilul este văzut ca o perioadă plină de suferință în care individul se simte înstrăinat și simte că a pierdut totul. Cei care rămân în țară se simt și ei lipsiți de libertate deoarece sunt supuși la tot felul de încercări: gerul și foametea. Vintilă Horia va putea rezista datorită faptul că va alege să își găsească refugiul într-un exil în exil.
Reîntîlnire cu Nichifor Crainic face parte din primul capitol, autorul mărturisește respectul pe care l-a avut pentru maestrul său, precum și regretul acestuia că nu a îndrăznit să-i trimită niciodată scrisori. Singurele rânduri pe care aceștia și le-au scris au fost în legătură cu proiectele de colaborare sau cu privire la publicarea unor lucrări în revista Gândirea: ,,a fost pentru mine sprijin și îndrumar, pntru că a fost primul scriitor mai mare,care să-mi fi spus că sunt un poet de-adevărat și să-mi fi dovedit aceasta publicându-mă în revista lui – cea mai de seamă atunci în literele românești – cu singurul scriitor roman care m-a ajutat să mă nasc în literature n-am schimbat decît rîndurile care urmează.’’
Dragă Vintilă Horia
Te vor mira aceste rînduri, scrise din considerația ce ți-o port și numai din asta. Știu toată povestea ta cu țara. Cînd am fost scos din închisoare, după cincisprezece ani de huzur, am fost numit director la Glasul Patriei. Am căzut tocmai pe campania împotriva ta. Cînd m-am lămurit despre ce e vorba am spus imediat responsabilului politic al foii că eu nu pot să scriu și să particip la această infamie. I-am explicat cine ești și ce înseamnă pentru un român premiul ce ți s-a dat. M-a înțeles și campania a încetat. N-am avut nici un merit. Tu fuseseși forțat să renunți la premiu.
Mai tîrziu a venit din Germania o revistă oarecare dedicată României. Articolul tău publicat acolo despre dorul de țară l-am arătat responsabilului, om de veche cultură universitară. L-a emoționat și i-a părut rău. Fusese dus în eroare cînd a condus campania infamă …
Peste cîțiva ani arheologul Dinu Adameșteanu, care mi-a fost student, venind prin țară, l-am întrebat dacă ești supărat pe nedreptatea ce ți s-a făcut. Mi s-a spus că scandalul în jurul romanului premiat l-a făcut să fie tradus în limbi străine și a fost răsplătit considerabil. M-am bucurat, și pentru aceste motive îți scriu următoarele:
Talentele nosatre azi sunt în străinătate și pe cît știu mai toate pornite de la Gândirea. Mi-ar plăcea ca înainte de moarte să vă văd pe toți împăcați, cu Patria noastră care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce să vă dea ca s-o admirați și s-o iubiți ca pe mama voastră. De la scandalul cu tine, în România mentalitatea s-a schimbat aproape fundamental. Aceasta (datorită) șefului statului, care vede lucrurile mult mai larg și mai realist, adică mai românește.
În consecință, de curînd a luat ființă în București o mare Asociație ,,România’’, ai cărei membri fondatori sunt un rezumat a tot ce are țara mai de valoare, de la savanți la artiști, la șefii cultelor religioase, la muncitori și țărani.
Scopul ei este, pe cît se poate, împăcarea unanimă cu toți românii împrăștiați în lume care sunt peste un milion și jumătate. Nu le cere nimeni să fie comuniști. Dar, dat fiind prestigiul de care azi România se bucură în lume, mai ales datorită politicii lui Ceaușescu și realizărilor magnifice din țară, se crede că tot ce e român sau s-a născut în România poate fi mîndru de maternitatea ei. Patria oferă tuturor bucuria împăcării și a aderării la ființa ei spirituală prin această Asociație, iar cine poate e binevenit să colaboreze, fie economic, fie cultural, înlesnind relații de prietenie cu țara unde și-a făcut un rost în viață.
Sunt foarte mulți români înfipți în viața internațională, care pot juca acest rol mijlocitor, fără obligații firești. Trebuie să-ți spun, dragă Vintilă Horia, că polonezii și mai ales ungurii au înființat asemenea asociații înaintea noastră. Trebuie să-ți mai spun că Asociația ,,România’’ va avea un organ special al ei, care, în locul simplului Glasul Patriei, va apărea săptămânal în străinătate și în țară în 16 pagini și se va numi Tribuna României, cu un program variat și bogat. Vor colabora nu numai specialiști din țară, dar și membrii din afară., amplificîndu-i cuprinsul. Ai avea, dragă Vintilă, prilejul să știe țara că exiști și mulți să se bucure citindu-te acum cînd ai ajuns un nume celebru peste hotare.
Te oprește ceva să devii membru principal al Asociației ,,România’’?
Îți scriu eu, care am făcut 15 ani de închisoare, care am lucrat zece ani după aceea la Glasul Patriei ca să-mi cîștig existența, care n-am fost considerat scriitor decît în ultimele zile cînd am 83 de ani și altele și altele. Tu știi mai bine ca oricine că nu sunt plătit pentru a-ți scrie, ci pentru dragostea mea de totdeauna, pentru care mi-am cheltuit toată viața, dragostea mea pentru această țară acum mai considerată ca oricînd în lume. Pentru asta am trecut peste tot ce am suferit și crede-mă am suferit mai mult decît tine. Ca să nu mă despart de ea.
Poți să-mi trimiți adeziunea la d. președinte Atanase Joja, filosoful și vice-pr. al Academiei, sau dacă vrei la mine pentru a o publica în Tribuna României care, deocamdată, are un sediu provizoriu. Directorul ei este distinsul eseist și dramaturg Paul Anghel.
Cu dragoste și succes în toate,
Nichifor Crainic
14 aprilie 1972
Horia Vintilă primește această scrisoare la sfârșitul lunii mai, îi va răspunde maestrului, dar nu va ști dacă răspunsul a ajuns la destinație deoarece Nichifor Crainic nu i-am mai trimis de atunci niciun răspuns. Autorul refuză propunerea pe care maestrul i-o face , și anume aceea de a adera în cadrul Asociației ,,România’’. Îi va mărturisi dezamăgirea pe care o are cu privire la probleme pe care le-a avut din cauza regimului comunist, precum și regretul acestuia că operele sale nu au fost traduse în limba română. Ceea ce îl uimește pe autor este recunoașterea operelor sale la nivel internațional și negarea acestuia în propria țară.
Madrid, 18 iunie 1972
Iubite Domnule Profesor,
Mi-au făcut mare plăcere rîndurile Dv., cu atît mai mult cu cît, timp de ani la rând, v-am urmărit cumplitul itinerariu prin închisori, iar în 1948 am scris și am publicat (într-o revistă italiană) o nuvelă inspirată de ceea ce vi se întâmplase, purtat totul la un numitor literar, și la o valoare de simbol, iar mai tîrziu am republicat acel text într-un volum de nuvele apărute la Madrid, în 1967. Volum pe care vi l-aș trimite, dacă aș fi sigur că ar ajunge la destinație.
Povestea e lungă. A. Dv. ca și a mea. Și suferința la fel. A fi fost rupt de țară și de familie, condamnat, interzis și aruncat în exil, e tot atît de grav pentru un om ca și a zace la închisoare. Vă răspund mai pe larg decît altciuva, pentru că v-am socotit întotdeauna drept mai marele meu, maestrul, în sensul vechiu al cuvîntului, drept cel care mi-a lămurit în tinerețe anumite nedumeriri, a crezut în mine și m-a ajutat să fiu ceea ce sunt. Iată de ce vă adresez aceste rînduri, care nu sunt o justificare – nu am să mă justific față de nimeni aici pe pămînt, fiind ceea ce se cheamă un om liber, conștient de prețul infinit al propriei lui libertăți – ci, dacă vreți, o ,,scrisoare către maestru’’.
Iată deci cîteva din motivele care mă împiedică să ader la asociația de care-mi vorbiți:
1.) în 1946 am fost condamnat de un așa-zis tribunal al poporului la muncă silnică pe viață pentru păcate pe care nu le-am comis niciodată, printre ele acelea de a fi fost legionar și … senator. Nu știu dacă cineva vreodată să fi scuzat acea mîrșăvie, sau să fi încercat a repune în vreun fel răul definitiv ce mi s-a făcut atunci.
2.) Istoria cuPremiul Goncourt (la care eu am renunțat, însă nu el la mine, păstrîndu-mi fără voie titlul de Prix Goncourt 1960), cel mai însemnat premiu literar obținut vreodată de un român și răsplătit de reprezentanții deatunci ai României cu scandalul cel mai mișelesc și absurd montat vreodată împotriva unui scriitor. E adevărat, cum vă spunea Adameșteanu, că acea campanie s-a soldat cu beneficii materiale pentru mine, însă rana a rămas deschisă, și deschisă ca rămîne, probabil pentru totdeauna. Nimeni n-a dat, de atunci și pînă azi,vreo desmințire, nimeni din partea țării schimbate ,,aproape fundamental’’, cum îmi scrieți, n-a încercat îndoisprezece ani să corecteze acea inexplicabilă injustiție. A doua deci în raporturile mele involuntare cu țara după război.
3.) Îmi propuneți nu numai să ader la Asociația ,,România’’, dar și să colaborez la o revistă. În ce calitate? Ca scriitor interzis în România? Știți bine că nu numai cărțile mele nu au fost publicate în românește, dar nici măcar nu e permis importul și vânzarea textelor mele originale în librăriile de la noi. Ca și cum ar fi scrise de dușmanul cel mai periculos. Ce rost are deci apariția numelui meu într-o revistă (care din cele două ediții: cea pentru România sau cea pentru românii din străinătate?) ai cărei cetitori nu știu nimic despre mine? În realitate, multă lume din țară m-a cetit, malgré tout, sau știe de mine și se miră de ce numele meu continua a fi urgisit, azi, în situația aproape fundamental schimbată de care-mi scrieți, ca și ieri; în 1972 ca și în 1960. Ce s-a schimbat deci? Prin prisma condiției mele de scriitor roman, premiat (luna trecută mi s-a acordat un nou premiu la Madrid, în 1961 am avut altul la Milano), tradus, comentat, subiect de teze la licență și doctorat la Universitățile din Statele Unite, Franța, Spania, Italia etc., dar hulit și surghiunit de propria lui țară, prin această prismă repet, eu nu văd nici o schimbare. Schimbarea ar trebui, deci, să vină de la mine, cel fără vină după cite înțeleg. Nu văd de ce. Ar fi nelogic și, cum spun spaniolii, contraproducente, pentru ambele părți.
Îmi vorbiți de marele prestigiu pe care azi îl are România peste hotare. Prestigiu politic, datorit, cum spuneți, actualului șef al statului. E un lucru de netăgăduit. (Într-o revistă de arhitectură de la Madrid a apărut zilele trecute un lung comentariu dedicat revistei Futuro Presente întemeiată și condusă de mine aici și la care colaborează numele cele mai celebre din întreaga lume occidentală; în acel comentariu autorul aducea un curios omagiu României reprezentată, pentru el, de Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia și N. Ceaușescu; vedeți cum ne judecă lumea: cultura e o mare sferă, plină cu multe nume, politica e un singur nume.) Însă cultura românească actuală e o reușită, o contribuție la cultura universală, numai prin românii din exil. Ținuți mai depate în exil, ca niște iluștri ciumați. Cele două prestigii nu au, din păcate, nimic de a face unul cu altul. La asociația de care-mi vorbiți nu va adera nici unul din numele care azi fac cultură românească în străinătate. Și e trist că e așa, trist pentru toți, căci politicul fără cultură e ca o Lună fără Soare, în timp ce cultura poate trăi tristă, dar cu atît mai umană, și dincolo de politic
Atîta timp cît aceste lucruri esențiale – toate cele spuse mai sus – nu vor fi înțelese sau cel puțin intuite,nu va fi posibil un proces de complementaritate, cum se spune în fizică, deci nici de normală fuziune. Vom continua a exista mai departe pe meridiane separate, politica cu prestigiul ei, cultura cu eternitățile ei într-un talger al balanței care, la făcutul socotelilor, îi e întotdeauna favorabil. Asociația de care-mi scrieți va convinge pe cîțiva scribi neînsemnați de peste hotare, cîțiva grăbiți să-și vadă numele oricum și oriunde, însă nu se va bucura de adeziunea celor care fac cultură românească în străinătate. Aș vrea să mă înșel în precizarea mea. Însă cazul lui Mircea Eliade e recent în mintea tuturor. Ca și cazul meu.
În ceea ce privește sentimentele mele față de Țară, știți bine că nu mi s-au schimbat. Ea este legătura cu lumea, contactul primordial, care niciodată nu poate înceta de a fi ceea ce a fost, o esență pe deasupra existenței, cum ar zice Heidegger. Și cu cît mai mult tind spre esență, de-a lungul existenței mele de om condamnat, ca Ovidiu și ca Dante, la un exil creator, cumplit dar creator, cu atît mai mult, într-un fel aproape esoteric, mă integrez Țării, ca într-o salvare ultimă. România are azi sute de reprezentanți peste hotare și prestigiul ei e mare, din punct de vedere politic. E un fel de discrete speranță poate nejustificată, ca orice traiectorie înscrisă în efemerul politic. Însă cînd un străin, aici sau oriunde, dă peste numele de român, are imediat în minte numele unui scriitor sau al unui artist: Brâncuși sau cei citați mai sus. Acum cîțiva ani, într-o vară, am intrat într-o primărie de țară, nu departe de Alicante, ca să cer o informație. Era cald și pustiu. Traversam săli goale, chemam în van. În fund de tot, aplecat peste o mașină de scris, un funcționar.
Cine sunteți? mă întrebă răstit, vădit deranjat din treabă sau din somn.
Sunt Vintilă Horia.
El rumano? Și sari în sus de la masa lui, serviabil dintr-odată și surîzînd.
Scene ca astea mi s-au întâmplat de nenumărate ori, în multe locuri din Europa. Exilul nostru, împotriva cruzimii lui și a tentativelor de distrugere la care am fost supuși, a avut consolările lui, pe această dimensiune apolitical din care e făcută fibra noastră și care ne ridică rostul pe lume, ca o rigoare aproape cibernetică.
Mi-ar fi făcut plăcere să vă revăd, să revăd locurile în care m-am născut și pe care le-am descries în romanele mele, însă cred că lucrul nu e posibil, nu va fi îndelung posibil, surghiunit cum sunt în trup și în cărți, în trup peste hotare, în cărți în propria mea matcă stilistică.
Sunt sigură că mă veți fi înțeles.
Îmi spuneți că mi-ați luat apărarea în 1960. Și eu v-am apărat la multe congrese și reuniuni. Căci ați fost pentru mine omul care m-a înțeles în tinerețe și care m-a ajutat să mă defines, dar și ilustrarea cuvintelor cronicarului: ,,ci bietul om sub vremi’’. V-am imaginat viața prin codri, prin sate, prin închisori, v-am visat de multe ori, v-am fost mereu aproape. Destinul ne-a pus pe același drum, în același timp de teribile încercări. Așa cum nu mi-am uitat Țara, pe care am apărat-o întotdeauna și din a cărei problematică majoră am făcut propria mea problematică, tot așa nu mi-am uitat nici maestrul. Dumnezeu să vă răsplătească pentru binele pe care mi l-ați făcut, un bine socratic, care e nașterea prin spirit.
Cu sentimentele de totdeauna, al Dv.
Vintilă Horia
În Ion Pillat în umbra timpului prezintă momentul în care autorul frecventa ,,cenaclul’’ lui Ion Pillat, era fascinat de modul cum acesta recita poeziile. Spațiul în care se strângeau scriitori precum V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Nichifor Crainic, N. I. Herescu, Lucian Blaga, era o camera, din propria casă, plină cu cărți până la tavan, iar prin unele spații existau și tablouri: ,,Eu am frecventat ani de-a rîndul cenaclul acela care nu era un cenaclu, pentru că Ion Pillat nu era decît un poet. Un cenaclu e adesea un cerc de interes și de slăbiciuni comune, o alianță în jurul unei personalități fertile (,,Junimea’’ și Maiorescu), sau a unei simple personalități (,,Sburătorul’’ și Lovinescu). Un cenaclu are întotdeauna la bază un cuvînt de ordine, constructiv și viu la ,,Junimea’’, fantasmagoric și nociv la ,,Sburătorul’’. Un conducător, a cărui părere e decisivă, stăpînește întotdeauna peste peripețiile literare ale unui cenaclu. În casa lui Pillat nu s-a făcut niciodată altceva decît lectură de poesie. Nici o voce nu cîntărea mai mult decît cealaltă. Stăpînea cel care cetea.’’
Ion Pillat era trist pentru că rușii au invadat Basarabia și i-a înmânat lui Vintilă Horia un plic galben în care acesta își trecuse un plan al publicării unei ediții cu toate operele sale, acesta temându-se de communism și de un sfârșit neașteptat: ,,Dintre marii scriitori de la Gândirea, cu douăzeciși treizeci de ani mai în vîrstă decît mine, Ion Pillat a fost unul din cei mai apropiați, a fost prieten și maestr, mă chema la telefon și mă invita la el, în strada Pia Brătianu, ca să-mi citească ultimul sonnet.’’
În 1940 a avut loc întâlnirea a lui Vintilă Horia cu poetul, înainte ca acesta să plece în caliate de atașat de presă la Roma. Războiul începuse de un an, iar poetul presimțea că vor veni vremuri foarte grele și i-a înmânat planul definitiv al operei sale: ,,Am luat cu mine, la Roma, prețioasa moștenire, pe care nu a trebuit să o folosesc, pentru că doi ani mai târziu apărea în Editura Fundațiilor Regale prima ediție a operei complete a lui Ion Pillat. Am văzut în acea publicație un fel de eveniment favorabil care contrazicea presimțirile poetului, însă pînă la urmă tot el a avut dreptate. După invazia comunistă din 1944, Ion Pillat se stingea de inimă rea, supărat de tragedia unei istorii care nu se afla la prima ei ieșire din matcă și nici la primul ei atentat contra esențelor românești.’’
Ultima întâlnire a avut loc în Slovacia, o delegație de români a fost invitată să facă o vizită acestei țări, din acea delegație făceau parte Nichifor Crainic, Ion Pillat, N. I. Herescu etc.Vintilă Horia fiind atașat de presă la Viena a avut sarcina de a conduce delegația până în Bratislava. Autorul își amintește de cuvintele memorabile pe care poetul le-a rostit în timp ce aceștia se aflau în vagonul restaurant în drum spre Bratislava: ,,Trăiască poezia, moarte-n prozatori!’’ Prin aceste cuvinte a vrut să scoată în evidență că poezia este o expresie a libertății și a păcii, iar proza face uneori referire și la politică.
9. Credință și creație
Acest volum realizat de Mircea Popa își propune să valorifice publicistica lui Vintilă Horia, acesta cuprinde trei capitole diferite: Cuvinte pentru alt început, Figuri românești și Siluete europene. Primul capitol cuprinde cincisprezece articole, care insistă asupra valorilor autohtone: Cuvinte pentru alt început, Respectul valorii românești, Tineretul și creștinismul, Despre sensul estetic al literaturii românești, Cântarea României etc. În aceste articole nu se specifică unde anume au fost publicate și în ce perioadă.
În capitolul Cuvinte pentru alt început, articolul Despre o nouă înțelegere a fantasticului scriitorul neagă ideea de artă văzută ca mimesis, arta reprezintă de fapt un simbol. Arta cea mai importantă este fantasticul, o evadare din lumea reală, autorul face referire la opera lui Pavel Dan, V. Beneș și Victor Papilian: ,,Arta e descoperirea unui simbol. Misiunea artistului se poate asemăna cu aceea a omului din culise care ridicând cortina dezvăluie lumea nebănuită a scenei, o lume de înțelesuri limpezi și de fapte luminoase, pe care le ține în umbră perdeaua obișnuită a vieții. Artistul care copiază realitatea nu face decât să redea faldurile și desenele fade ale cortinei. Artistul care transfigurează, care recreează realitatea imprimându-i legile originale ale propriului său suflet, împlinește misiunea adevărată a supraomului.’’
În capitolul Figuri românești va face referire la operele următorilor scriitori: Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Dan Botta, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu,Al. Macedonski, Ionel Teodoreanu etc. Va pune accentul pe fantasticul operei lui Eliade, în special în romanul Domnișoara Cristina. Personajul principal este o prezență halucinantă, în ciuda faptului că nu este o ființă care să fie desprinsă din realitate: ,,Domnișoara Cristina nu e o eroină reală, o ființă desprinsă din realitate și încrustată mai mult sau mai puțin veridic în paginile unei cărți. Și este totuși de o halucinantă prezență, mereu vie, animând acțiunea, ca un unic suflu de viață al romanului. Domnișoara Cristina a fost odată un om ca toți ceilalți și asupra vieții ei reale, normale mai bine zis, autorul nu insistă, pentru că interesul desfășurării conflictelor stă tocmai în non-existența eroinei principale.’’
Volumul oferă o viziune a autorului cu privire la literatură, dar și care sunt preocupările sale cele mai importante.
CAPITOLUL al –V-lea – Personaje în proza lui Vintilă Horia
,,Toate personajele horiene focalizante sunt, în fapt, personaje-idei, incitante așadar în măsura în care, figuri izolate, insulare, ele sunt capabile de drame în conștiință, acestea acoperind de regulă prim-planul scenariilor.’’
Ovidiu – Dumnezeu s-a născut în exil
O altă ipostază a iubirii poate fi remarcată în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, iubirea lui Hermion pentru Lidia este aceea a unui individ lipsit de individualitate: ,,Puțină dragoste. Am nevoie de puțină dragoste, ca să uit bătrânețea care se apropie, moartea, chipul meu, prezentul și trecutul, stupiditatea acestei vieți pe care mi-am făcut-o singur, zi de zi. Ca să uit tot, am nevoie de dragoste.’’ Gestul necugetat pe care îl face este unul exagerat, își ucide soția deoarece era foarte gelos, apoi se sinucide crezând că este singura soluție care îl ajută să scape de frământările vieții.
Ovidiu își amintește de iubirea sa pentru Corina, conștientizează că ,,Augustus ne dăduse un imperiu, dar ne luase sufletul’’.
Dochia este femeia care l-a ajutat pe Ovidiu să vadă ,,mai multe adevăruri decât toate femeile Romei’’, este tipul de femeie devotată
El Greco – Un mormânt în cer
Poetul Medinilla îi mărturisește lui El Greco (Un mormânt în cer) că: ,,Eu cred că nu-i cu putință să creezi fără să iubești. Iar femeia e un fel de mijlocire, o scară ce face posibilă înălțarea spre cunoaștere.’’ În concepția lui El Greco iubirea este asociată cu adevărul, acest sentiment va fi susținut de amintirea persoanei iubite după dispariția Jeronimei: ,,a picta și a iubi era același lucru cu a călători spre Adevăr.’’
Radu Negru – Cavalerul resemnării
Principele Radu-Negru din romanul Cavalerul resemnării este îndrăgostit de Veronica Trevisan, se va arunca în brațele ei pentru o clipă pentru a putea uita de problemele care îl frământau.
Ștefan cel Mare – Mai sus de miazănoapte
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Un Scriitor din Exil Si Tema Exilului Vintila Horia (ID: 124693)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.