Un Profesor Intre Profesori Vasile Arvinte

Referatul intitulat „Un profesor între profesori: Vasile Arvinte” urmărește ilustrarea liniilor directoare ale personalității profesorului universitar dr. Vasile Arvinte care a desfășurat o laborioasă activitate universitară în decursul a peste 48 de ani de viață. În afară de activitatea didactică, el a ocupat numeroase responsabilități publice: șef de catedră la Secția de limba română a Facultății de Litere, apoi prodecan, decan și prorector la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, redactor al publicațiilor: ,,Anuar de lingvistică și istorie literară”, ,,Analele Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, ,,Limba română”, președintele Societății de Științe Filologice, filiala Iași, director al Institutului de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor din Iași.

Preocuparea oamenilor de a contura portretul dascălului s-a manifestat dintotdeauna, pornind de la figurile emblematice de profesori ale Antichității (Socrate), ajungând până la cele ale epocii moderne (Comenius, J. J. Rousseau), culminând cu M. Montessori, R. Cousinet, iar în cultura română remarcându-se figuri ce întruchipează modelul profesorului ideal precum: Ion Creangă, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Petre Andrei și, mult mai târziu, Vasile Arvinte.

Întotdeauna oamenii percep diferit termenul de profesor: unii își amintesc de portretul celui care le-a fost cândva cel mai apreciat dascăl, alții se gândesc la suma de calități pe care ar trebui să le dețină acest important element al actului comunicării psihopedagogice, elementul comun fiind dat de menirea profesorului, aceea de a educa, a transmite știința. Pentru profesorul Vasile Arvinte a ȘTI însemna a acționa: a căuta, a citi și mai ales a învăța: într-un cuvânt A CERCETA. Profesorul reprezintă factorul dinamic, alături de student, care descoperă istoria limbii române sub îndrumarea lui. Studentul nu este lăsat singur pe drumul anevoios al cunoașterii. Personajul de la catedră are rolul unui mediator, intermediar între carte și student, fiind, de asemenea, un ghid în procesul de descifrare a problemelor controversate de limbă română, antrenându-l în acest joc activ al cunoașterii. Astfel, la cursul de Istoria limbii române, vorbind despre Influențele asupra limbii, profesorul Vasile Arvinte le adresa întrebări studenților, cerându-le să ofere cât mai multe exemple de cuvinte de origine turcă. Profesorul îmbina seriozitatea cu gluma, făcându-i pe studenți să se simtă tutum, dornici să participe la acest proces de învățare transformat într-o adevarată competiție, provocându-i să ofere cât mai multe exemple. Magistrocentrismul este înlocuit, la cursul său, de puerocentrism: profesorul devenind un călăuzitor al formării studentului în acest domeniu complicat.

În accepția filologului Arvinte, profesorul trebuia să aibă un orizont lărgit de preocupări educative, să știe multe lucruri din diverse domenii, să aibă și pregătire sociologică, psihologică: ,,Cred că un filolog trebuie să aibă cunoștințe multilaterale – chiar dacă unele par mai aride – așa cum un matematician trebuie să stăpânească și el bine limba și să aibă satisfăcătoare cunoștințe de filozofie”.

Decanul Vasile Arvinte considera că rolul dascălului era acela de a-l ajuta și stimula pe student, încurajându-i și cultivându-i spiritul de inițiativă în consultarea și studierea individuală a unor tratate, studii, pe lângă bilbiografia dată la curs. Asemeni profesorului, universității îi este atribuit un rol primordial în formarea tânărului filolog: ,,Sarcina Universității nu este de a produce, pe bandă rulantă, în mod automat, serii de absolvenți trecuți stereotip printr-un număr de cursuri, seminarii, omogenizați formal în grupe de învățământ, ci de a valorifica potențialul real de inteligență, aptitudini și putere de muncă al celor care intră în facultate și care trebuie neapărat să fie tratați diferențiat”. El sublinia astfel că nu este importantă doar însușirea unor cunoștințe într-o anumită perioada de timp, accentul punându-se pe calitatea acestora, trebuind a fi „însușite în mod temeinic”, eficient. Baza sistemului universitar este dată de munca adevăraților specialiști, căci ea, Universitatea, trebuia și trebuie ,,să se sprijine pe personalități și nu pe scheme prestabilite”, să ofere seminarii interesante, chiar magistrale, nu ,,seminarii fade și plictisitoare” care ,,să acrediteze în mod fals ideea caracterului sacrosant al cursului, când el nu poate fi tratat decât de la caz la caz, unul putând fi într-adevăr magistral, dar altul cu totul necorespunzător … ”. Profesorul universitar trebuie să fie o adevărată valoare pentru universitate, unul din pilonii ei, cum au fost G. Călinescu și Iorgu Iordan, căci universitatea contribuie la ,,dezvoltarea vieții spirituale a țării”, devenind un factor activ în crearea renumelui acestei instituții.

Un profesor bun este capabil să intuiască efectele atitudinilor și acțiunilor sale asupra studentului. Deși trăia într-un regim autoritar, Arvinte aplica un învățământ de tip democratic, fiind influențat probabil și de modelul academic german, mediul unde își desăvârșise el educația. La cursul său încuraja studenții astfel încât aceștia nu se purtau ezitant, temători, hiperemotivi, ci își spuneau opinia în legătură cu problemele discutate, îi adresau întrebări și solicitau răspunsuri, fiind apropiați de profesor și având încredere în acesta. Cursul era dinamic, studenții devenind factorul care acționează, exista o bună interacțiune datorită tactului pedagogic de care dascălul dădea dovadă. Nu existau sentimente de animozitate sau de frustrare din partea studenților față de profesorul lor, toți îl priveau admirativ și așteptau cu nerăbdare cursul de Istoria limbii române.

Vasile Arvinte reușea să-și facă cursul plăcut, prin simpla sa prezență șarmantă și prin modul de transmitere a informațiilor. Deși erau predate probleme complexe de istoria limbii, el avea abilitatea de a prezenta aceste lucruri astfel încât să devină agreabile și utile fiecărui student. Câțiva dintre tinerii absolvenți au ajuns să îmbrățișeze această disciplină, devenind la rândul lor „camarazii de arme” de mai târziu în procesul de „propovăduire” al acestui miracol: istoria limbii române (prof. univ. Alexandru Gafton, Eugen Munteanu, Ion-Horia Bîrleanu s.a.).

Cursul său devenea un act de autorevelare a propriului suflet și un mijloc de a-i cunoaște pe ceilalți. La curs, în anchetele dialectale, în simplele călătorii de cercetare îi plăcea să vadă cum și ce gândesc ceilalți, ghidându-se după dictonul: ,,Spune-mi ce și cum gândești ca să îți spun ce/ cum ești”! El aborda din curiozitate oamenii, indiferent de nivelul lor de cunoștințe: „Vreau să văd cum gândesc oamenii. Asta este la mine ca o boală. Dacă oamenii gândesc bine, înseamnă că poporul ăsta merge bine. Dacă oamenii nu gândesc bine, înseamnă că românii dispar din istorie” afirma V. Arvinte. Astfel, călătorind cu trenul de la Iași la Ivănești, Arvinte a discutat cu o tânără, recomandându-se politicos și mândru de statutul său: ,,Sunt Vasile Arvinte, decanul Facultății de Litere din Iași”. Tânăra l-a privit uimită, afirmând că cel din fața sa nu are cum să ocupe această funcție deoarece nu se poartă ,,ca un decan”, fiind prea sociabil, vorbind cu toată lumea, lucru nemaîntâlnit la un om de litere.

Deseori își uimea foștii studenți, actuali colegi, care descopereau latura umană a profesorului preocupat de interesele interlocutorului său: ,,Câteva ceasuri bune, până la ore târzii, am depănat cu Profesorul amintiri, impresii și ne-am mai eliberat cu anecdote de … nădufurile acumulate. Abia atunci am realizat cu adevărat marea sa disponibilitate pentru cunoașterea laturii omenești a interlocutorului său. Nu mai era, pentru mine, doar omul de la catedră, ci un personaj nou, comunicativ, interesat de preocupările mele, de școală, de viața cotidiană, trăită atunci, ca toată lumea, la limita penuriei”.

De asemenea, îi plăcea să spună povești și să „stârnească” oamenii, în cadrul întrunirilor de la Institut și în micile destinderi „la un pahar de vorbă”. Vestită este istoria lui Costică Neamțu, persoană întâlnită în tren, devenit protagonistul uneia dintre cele mai îndrăgite povestiri ale sale. Întorcându-se cu trenul din Germania, Arvinte cunoscuse un tânăr, foarte bun vorbitor al limbii germane, care se recomandase Costică Neamțu, „posesorul” unui destin interesant. Fost soldat în armata germană, rămas în urma frontului după ce acesta s-a rupt, Costică a fost ascuns, apoi adoptat de o familie de nemți care l-au poreclit Neamțu. Neuitându-și „originile”, Costică vizita din când în când România, nu din dragoste de țară, ci pentru a face afaceri: cumpăra grătare pentru mici deoarece în Germania „inovase grătarul și micii”.

Niciodată Arvinte nu aplica etichete studenților săi, pentru el toți erau egali în sala de curs. Profesorul devenea o parte integrantă a grupului, studenții îi acordau atenție și respect, investind în figura profesorului afecțiunea lor. El reprezenta o autoritate pentru studenți, un părinte spiritual. Mulți dintre foștii studenți au preluat, mai mult sau mai puțin, modelul dascălului Arvinte: Alexandru Gafton, Mircea Ciubotaru, Ion-Horia Bîrleanu s.a.

Capacitatea de a se face respectat, izvorâtă la el nu din severitate, ci din blândețe, rezulta din nesfârșita sa dorință de a-i înțelege, de a fi alături de studenții lui. Neavând un comportament distant, dar nici prea personal, profesorul reușea să-i atragă pe aceștia în meandrele Istoriei limbii sau ale Toponimiei (un curs predat o scurtă perioadă de timp), asigurându-le un climat de camaraderie, facilitator în asimilarea noilor cunoștințe.

În calitate de președinte al comisiei de examen din anul 1970, decanul Arvinte era adeptul admiterii la Facultatea de Litere, bazate pe susținerea celor trei probe scrise la limba română: literatură, vocabular și structura gramaticală a limbii (75% din media de admitere), utile în aprecierea obiectivă a candidatului (verificarea regulilor ortografice, neglijate de unii dintre candidați). Spre deosebire de proba orală unde existau unele formulări mai puțin corecte în comunicare, toate acestea erau puse pe seama oboselii și a emoțiilor. Prof. Arvinte a constatat că elevii nu mai acordă importanță capitolului dedicat Vocabularului, că nu mai sunt chiar atât de bine pregătiți, știind materia de clasa a VIII-a, și mai puțin să analizeze fraze cu ,,încuietori” la care nici măcar profesorii nu au aceeași rezolvare. Singura soluție oferită era ,,continuarea studiului gramaticii în liceu, pe baza principiului concentric, stabilindu-se și relații între structura gramaticală a limbii noastre și a limbii sau limbilor străine pe care le mai studiază elevii”. Fiind un concurs, erau aleși elevii care posedau mai multe cunoștințe și care consultaseră bibliografia recomandată: Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație (1965), Gramatica limbii române (ediția a doua, 1963) și Culegerea de texte literare pentru analize gramaticale (autori: Virgil Dron și S. Gh. Constantinescu), Probleme de analiză a frazei (de Aurel Nicolaescu), Manual preparator de limba română (de Gh. N. Dragomirescu) și culegerea de texte și analize gramaticale a lui D. D. Drașoveanu, P. Dumitrașcu, M. Zdrenghea. De asemenea, constata că elevii greșeau atât la nivelul conținutului, al sintaxei: neidentificarea valorilor sintactice a diferitelor părți de vorbire (adverbe predicative, pronume relative, locuțiuni), la stabilirea incorectă a tipurilor de propoziții, cât și la nivelul exprimării (dezacorduri, marcarea greșită a pluralului unor substantive).

Totuși Vasile Arvinte îi încuraja pe viitorii candidați, aspiranți la statutul de studenți ai Facultății de Filologie care urmau să treacă prin furcile caudine ale examenului de admitere: ,,nu-mi mai rămâne decât să urez din toată inima succes celor care vor bate în curând la porțile Universității. Satisfacția noastră va fi cu atât mai mare, cu cât ei vor găsi în modestele noastre recomandări un ghid util în pregătirile pe care le fac pentru concurs”. Profesorul deținea una dintre cele mai importante calități, aceea de a identifica oamenii de valoare printre viitorii studenți, pe care îi ajuta așa cum făcuse cu foștii săi studenți deveniți apoi cercetători: „Când descoperea valoarea, nu rămânea indiferent și ajuta în măsura în care putea să ajute. Spun asta pentru că eu sunt unul dintre beneficiarii acestei calități a profesorului. Îi datorez profesorului Arvinte evoluția carierei mele din ultimii 27 de ani”.

Adevărații discipoli păstrează în sufletul lor amintirea neștearsă a profesorului care și-a pus amprenta asupra lor, descoperindu-le talentul: ,,Profesorul Vasile Arvinte, personalitate de prestigiu în tradiția lingvistică ieșeană, ne-a transmis și o lecție de moralitate științifică și de datorie pedagogică. Sunt sigur că mulți dintre cercetătorii și profesorii care astăzi reprezintă ceva în filologia și lingvistica românească îi sunt recunoscători, ca și mine… Fără disponibilitatea sa de o oră, într-o zi de neuitat, aș fi încheiat o mulțumitoare carieră de dascăl de limba și literatura român, dar cu frustrarea, neînveninată, a neîmplinirii unor latențe și aspirații insuficient valorificate din lipsa unei voințe puternice de afirmare socială, amputată și de presiunea unui timp istoric potrivnic. Când împrejurările m-au dus iarăși la o catedră, în fața studenților, o grijă permanentă a fost și a rămas până acum aceea de a descoperi, încuraja, recomanda și ajuta pe toți cei care mi-au dat semne convingătoare ale vocației lor pentru cercetare. Nu pot ști dacă și cât din ceea ce am putut face a fost de real folos cuiva. Dacă însă un singur student sau masterand a primit măcar o parte din ceea ce le-am oferit, pot declara că am învățat și această lecție a Profesorului, predată pe propria mea biografie”.

Dascălul le-a făurit aripi pentru a-și lua zborul, pregătindu-i pentru a depăși toate obstacolele întâlnite în procesul cunoașterii. Gratitudinea față de dascăl se observă în mărturia impresionantă a învățăcelului care își amintește că profesorul nu avea o fire rece, ci era un om care știa să-și apropie studenții: ,,sunteți unul din profesorii noștri iubiți și pentru care înțelegeți să discutați și să vă apropiați studenții”, având o relație specială, lucru mai rar întâlnit în epoca comunistă: ,,Adesea felul de a se comporta al unui profesor ține și de temperament. Unii sunt expansivi, sinceri, deschiși, alții mai rezervați, mai distanți. Indiferent însă de aceste caracteristici temperamentale trebuie să existe o strânsă legătură între profesor și student. Este una din relațiile fundamentale ale vieții universitare. În fond, trăim unii prin ceilalți și pentru ceilalți. Relațiile noastre nu trebuie să fie însă de circumstanță, artificiale, ci, dacă se poate (și se poate!), cât mai apropiate, mai cordiale, mai tovărășești. Altminteri, această viață universitară a noastră se artificializează, se usucă în rigidități și academisme fără rost. Eu, întotdeauna am crezut și am prețuit oamenii. Fiecărui om îi acord un credit, în virtutea a ceea ce este și a ceea ce va deveni. Trebuie să vezi în fiecare natura bună, să i-o stimulezi, asta dincolo de capacitatea intelectuală, diferită de la unul la altul”. De multe ori dezamăgit de oameni, Arvinte nu își pierdea încrederea în bunătatea lor, crezând în puterea de muncă a studenților săi, văzând în ei o ,,generație de viitor” .

Deși nu îi plăcea să dea sfaturi, le oferea oricui i le cerea, chiar dacă acestea puteau provoca suferință, căci ,,Întotdeauna țin să spun lucrurilor pe nume. Când e vorba de o lucrare științifică slabă o critic fără nici un fel de prejudecăți”. Fiind corect, îi aprecia pe oamenii corecți și independenți ,,Mie îmi plac oamenii care gândesc singuri”, ajutându-i pe cei cărora li s-au făcut nedreptăți, sentiment născut și din credința în Dumnezeu.

În urma experienței din străinătate (a predat la universitățile din Berlin, Humboldt, Dijon, Köln), Arvinte a fost impresionat de studenții străini care erau deținătorii unor însușiri deosebite: seriozitate și maturitate intelectuală chiar din primul an de studiu, spre deosebire de studenții români care se purtau asemeni unor liceeni. Tot în străinătate s-a simțit pentru prima dată mândru că este român, atunci când, aflându-se în Berlin, la Beethovenhalle, sute de cadre didactice și de studenți i-au aplaudat pe studenții români care susținuseră un concert de muzică populară. Când le povestea celor apropiați, colegi și doctoranzi, despre sistemul de învățământ german, nu intra în detalii, ci doar oferea câte o maximă, manifestându-și astfel admirația pentru cultura germană: „Ei bine, știi mata ce bine știu unii de la München, limba latină?! Acolo se face latină, nu glumă!”

Regretând că nu l-a avut profesor pe G. Călinescu, Arvinte păstrează vie amintirea celor care l-au modelat în perioada studenției: S. Cioculescu, J. Livescu, Dan Simionescu, dar mai ales G. Ivănescu ,,căruia îi datorez mare parte din felul în care prețuiesc oamenii și în care mă înțeleg cu ei. Este un exemplu remarcabil nu numai ca profesor, dar mai ales ca cercetător, ca om de știință. Este cu adevărat un pasionat de cunoaștere, de cercetare, de studiu”.

Singura sa nemulțumire era că nu avea îndeajuns de mult timp (preda, era coordonator și colaborator la reviste din țară și din străinătate, decan) să facă tot ce ar dori, pentru că funcția de conducere îi lua foarte mult timp. Găsea o nouă și reală menire a decanului, aceea pur morală, de element de legătură între două lumi, cea a profesorilor și cea a studenților: ,,Funcția de decan ar trebui să fie una de concepție, nu administrativă. Un decan trebuie mai ales să creeze într-o facultate o ambianță, un climat de lucru și de înțelegere între profesori și între studenți”. Prin urmare, a introdus în facultate și în universitate o altă atmosferă, a scos la iveală o altă față a profesorului și a decanului. Arvinte stătea la decanat mult timp după ce programul i de încheia, vorbea cu studenții la orice oră atunci când era solicitat, chiar și pe stradă discuta cu cei care îi cereau sfatul. Se purta colocvial cu toți colegii săi, încercând permanent să le fie alături și să-i promoveze pe cei valoroși, să găsească soluții „pentru a-i face oameni”, devenind modelul celor care i-au călcat pe urme, printre ei situându-se și prof. univ. dr. Ion-Horia Bîrleanu: „Eu am procedat domnule profesor cum ați făcut dumneavoastră când erați decan. De la dumneavoastră am furat toate ideile și toate formele de comunicare și de comportament, de la dumneavoastră am învățat. Este ca și cum aș fi fost în Germania și în Franța și aș fi luat de acolo tot ce ne-ați adus nouă și ne-ați transmis nouă. Eu am fost mai receptiv la ce ați făcut d-voastră și am înțeles că ăsta este modelul: când omul este într-o funcție trebuie să-și sacrifice timpul și preocupările lui pentru ceilalți, pentru a conduce unitatea respectivă, grupul de oameni, în numele unei cauze drepte, în folosul oamenilor, dar și în folosul poporului și al limbii române”.

Vorbind despre școlile lingvistice din țară, considera că între acestea nu există fricțiuni, pentru că orice școală este determinată mai ales de personalitățile care o conduc: la Iași, Philippide, simbol al erudiției, al cercetării exhaustive a izvoarelor, la Cluj, O. Densuseanu, iar la București, S. Pușcariu. Școala ieșeană se deosebește de celelalte prin accentul pus pe tematica tradițională (dialectologie, istoria limbii, gramatică descriptivă) și prin faptul că menține o vie colaborare cu ceilalți cercetători din București și Cluj, prin intermediul muncii la NALR.

Aderent la ideile neogramaticienilor germani, Arvinte era preocupat mai ales de fonetică și morfologie, de lexic, mai exact de dimensiunea istorică a lexicului, etimologia (relațiile lingvistice româno-germane, influențele germane, grecești, turcești asupra limbii române), mai puțin de gramatică. Profesorul dădea dovadă de înțelegere față de cei care nu puteau învăța gramatica istorică, pe măsura așteptărilor sale de dascăl: ,,Nu poți condamna pe cei care au preocupări în afara studiului limbii române. Facultatea noastră are în primul rând răspunderea și îndatorirea socială de a pregăti profesori. Și este cu atât mai bine ca din aceștia să se ridice oameni care mâine poate că vor fi scriitori de prestigiu, creatori de autentice valori”, punând în prim-plan rolul esențial al Facultății de Filologie ,,de a ridica profesori bine pregătiți, intelectuali cu un larg orizont creator”. De aceea, facultatea trebuia să aibă rolul primordial de a-l ghida pe student în procesul învățării pentru a acumula cunoștințe, nu doar cele de specialitate, ci și cunoștințe care l-ar putea ajuta să se integreze în societate. El nu trebuie să învețe numai pentru a fi examinat, ci pentru a-și forma și îmbogăți cultura.

La cursurile profesorului Arvinte, studentul era un tânăr intelectual în formare, dornic să se îmbogățească spiritual prin efortul personal, deoarece avea ca profesor un om gata să îl ajute să deslușească istoria limbii române. Față de studenți nutrea afecțiune și manifesta multă înțelegere. Dacă aceștia trebuiau să aibă o bogată cultură generală, în afara celei de specialitate și să fie adevărate modele de ținută morală, atunci profesorii trebuiau să fie posesorii unor calități precum: seriozitate, perseverență, muncă, dragoste față de profesie, probitate științifică, etică profesională și corectitudine desăvârșită.

Arvinte a vrut să cunoască totul, cea mai frumoasă și decisivă întâlnire a lui fiind cea cu vechea sa prietenă, cartea. Mii de tomuri i-au vegheat formarea profesională, fiecare pagină purtându-l într-o lume minunată știută numai de el, pe care era dornic s-o împărtășească celorlalți. Bun cunoscător al cărților, iubea literatura (poemele lui M. Eminescu), dar adevărata sa dragoste era lingvistica: „Laboratorul său era mai ales acasă. Avea un apartament în Copou foarte frumos, aproape de Parcul Expoziției, iar camera cea mai mare era camera sa de lucru, cu o masă mare în mijloc, plină de fișe foarte bine ordonate (Arvinte era un om foarte ordonat!)”.

Deși era foarte disciplinat, atunci când lucra la textele sale, biblioteca lui imensă era totuși într-o aparentă dezordine: cărți de dimensiuni diferite așezate alandala: volume mici alături de cele mari, volume groase alături de cele subțiri, neașezate în ordine alfabetică, stând pe rafturile bibliotecii ca niște elevi aflați în recreație: Iorgu Iordan (Toponimia românească) alături de Artur Greive, Ion Taloș, Ion Mării, N. Mocanu (Întâlnire între filologii români și germani. Actele colocviului de la Cluj-Napoca, 24-26 mai 2002), Iosif Șchiopul (Țările Române înainte de secolul al XIV), G. Ivănescu (Istoria limbii române). Iar în această sumedenie de nume, deasupra parcă a tuturor era Al. Philippide cu a sa Istorie a limbii române, reprezentând „Biblia lingvistică” a profesorului Vasile Arvinte.

Cu toate că în bibliotecă era neorânduială, profesorul putea, asemeni unui bibliotecar, găsi cu ochii închiși orice carte dorea, pe care o putea studia apoi pe îndelete, făcând notițe cu creionul pe marginile paginilor ei. El știa povestea fiecărei cărți, îi cunoștea conținutul fișat riguros în urma unei lecturi atente.

Biblioteca sa era un imens univers greu descifrabil pe care îl stăpânea asemeni unei divinități. Nu-și împărțea cărțile în bune sau rele, se mulțumea doar să le știe utile muncii sale, predominând mai ales cărțile de lingvistică română și universală, unele dintre ele, în ediții foarte vechi și foarte valoroase: Meyers Lexicon (1925), Die Deutfche Sprache (1879) de Auguft Scheicher, Grammatik der Romanischen Sprachen (1882) de Friedrich Diez, Dictionnaire des noms de famille et prénoms de France (1978) de Albert Dauzat, Cuvente den bătrâni (1927) de B. P. Hasdeu, Probleme de etimologie (1968) de Th. Hristea, Nume de locuri (1972) de Alexandru Graur, Dicționarul dialectului aromân (1974) de Tache Papahagi.

Lectura și lucrul la conceperea unei cărți se desfășurau sub forma unui ceremonial: se așeza la biroul său masiv din stejar, cu fața spre fereastră și se înconjura de cărți pe care așeza pe birou, lângă birou și pe jos. Tot pe birou se aflau propriile sale lucrări care domneau asemeni unor regi peste toate celelalte volume, dar și o scrumieră, umplută cu bucăți mici de creioane, nu cu țigări, deși Arvinte era fumător. Pentru Arvinte, creionul era instrumentul indispensabil actului creator și actului critic. Dacă Ivănescu obișnuia să facă notițe cu pixul pe lucrare, determinându-l pe student să o rescrie, prof. Arvinte scria sugestiile sale pe marginea textului, oferindu-i posibilitatea tânărului învățăcel să ia sau nu în considerare observațiile făcute.

Arvinte dedica lucrului foarte mult timp. De obicei se culca puțin după-amiaza, apoi mergea în cea mai mare cameră din apartamentul cu patru camere ce avea rolul unei biblioteci. Aici lucra nemișcat timp de cinci-șase ore, iar când avea ceva urgent de finalizat citea până spre dimineață, fiind acaparat de lectură, transpunându-se parcă într-o altă lume, cea a cărților.

Din când în când cerea să i se aducă o cafea, pe care o sorbea gândindu-se la modalitatea de a-și concepe propria lume în propria carte, cea a „descoperirilor lingvistice”. Citea enorm cu patima omului însetat de cunoaștere, gata să își ostoiască setea de a ști în paginile cărții din care străbătea parcă lumina noului, căci fiecare carte îl incita necontenit, oferindu-i satisfacția de a descoperi frumusețea legăturilor dintre lucruri.

Cea de-a doua sa cameră de lucru era biroul de la universitate acolo unde se simțea ca acasă, un birou mare, pe care îl împărțea cu profesorii Giosu și Ivănescu și mai târziu, cu prof. Eugen Munteanu, o masă imensă străjuită de niște scaune mari.

Profesorul se distingea prin informația științifică bogată, era punctualitatea întruchipată, intrând la curs exact la ora anunțată. În ciuda numeroaselor sale responsabilități (redactor responsabil al publicațiilor ,,Anuar” și „Anale”, a funcțiilor de prodecan, decan și prorector), nu-și permitea să absenteze decât dacă se întâmpla ceva grav. La ora fixată pentru curs, deschidea ușa, intra în amfiteatru cu un mic caiet îngălbenit de trecerea timpului ținându-l în mâna stângă, în buzunar. Cu mâna dreaptă închidea ușa, iar cu cea stângă scotea din buzunar caietul, punându-l pe catedră. Urca apoi liniștit la catedră, se așeza pe scaun privindu-și auditoriul, simțindu-se în largul său aici, ca într-o mică familie. Îi saluta pe studenți, nu cu formula specifică timpului său, ci cu: „Bună ziua, domnilor studenți! Sunt profesorul Vasile Arvinte și din acest moment veți face cursul de Istoria limbii române cu mine”. Apoi începea cursul. Se ducea la tablă, și scria în mijlocul ei cuvântul camisia (cămașă) cerându-le studenților să prezinte (dacă cineva știa!) evoluția acestui termen. Încântat de faptul că tinerii dețineau informațiile necesare, și că făceau demonstrația pe tablă, Arvinte le vorbea apoi despre ceea ce urmau să studieze: ,,Văd că ați făcut carte bună! Acum este o perioadă din istoria limbii care nu e foarte frumoasă: Influențele asupra limbii române”.

Nu citea cursul, ci vorbea liber menținând viu contactul cu auditoriul, oprindu-se din când în când din predare pentru a oferi exemple. Repede își cucerea auditoriul, care îl asculta atent, meditativ, impunând astfel o atmosferă propice studiului, o atmosferă de înțelegere, deoarece profesorul nu era arogant sau plictisitor. Găsea un bun echilibru între a fi om și a fi profesor. ,,Vasile Arvinte era perceput, la aproape 40 de ani, ca fiind cel mai serios din generația de mijloc a personalului didactic de la Filologie. Era neamț, cu un doctorat la Berlin, ceea ce la începutul anilor ́60, însemna un titlu mai mult decât onorant, cel puțin în comparație cu diplomele altora, obținute la Moscova. L-am prins între lectoratul său de la Berlin și cel de la Dijon, când ne-a deschis mintea spre o altă perspectivă asupra limbii, aceea diacronică … Cursurile sale erau din stirpea celor academice de tradiție germană, ilustrate la Iași de A. Philippide și apoi de G. Ivănescu”.

În pauzele dintre cursuri nu mergea la cancelarie, așa cum făceau ceilalți profesori, ci prefera să vorbească cu studenții care, strânși în jurul lui la catedră, îi sorbeau vorbele cu interes, încercând să-i deslușească „taina”, pentru ca peste ani să păstreze vie amintirea profesorului lor: ,,Când l-am cunoscut noi se apropia de vârsta de cincizeci de ani, prin urmare vârsta clasică a unui bărbat în deplinătatea forțelor sale mentale, creative, fiziologice, omenești, având ceva asigurator, dacă nu fascinant, în siguranța cu care trata materia”.

Dascălul își făcea treaba cu multă conștiinciozitate și rigoare, dorind ca elevii să acumuleze informații. Niciodată nu îi apostrofa pe studenți, afișa față de ei un comportament colegial, ceea ce reprezenta un element de noutate în epocă, ,,aveam impresia că suntem și profesor și studenți în aceeași bărcuță, încercând să trecem râul”.

Întotdeauna îmbrăcat elegant, în sacoul gri, purtând cravată albăstruie cu dungulițe, uneori papion, o cămașă albă și pantaloni de culoare închisă, cu pantofii foarte lustruiți, ușor chel și cu ochi pătrunzători, Vasile Arvinte reprezenta imaginea tipică a sobrietății universitare, de formație germană, un fel de ,,Herr Professor”, un germanist foarte punctual și foarte bine organizat la cursuri: „Era serios, era meticulos, organizat, echilibrat, clar și nu era rigid”. Reprezenta astfel unul dintre profesorii-pilon ai universității ieșene, un profesor de la care aveai ce învăța, reușind să predea o disciplină destul de sobră și plictisitoare – Istoria limbii române, într-un mod atractiv, combinând lucrurile serioase cu câte o glumă pentru a crea o atmosferă plăcută. Simțul umorului nu-l părăsea nici în cadrul întâlnirilor de lucru de la Institut, dar nici în cele amicale când spunea anecdote, maxime, fraze cu tâlc cărora le găsea noi explicații amuzante, cum ar fi replica celebră a lui Goethe: „Mehr licht!” – „Mai multă lumină!”, îndemn adresat umanității să evolueze, să progreseze spre lumină, și căreia Arvinte i-a adus o altă interpretare: aflat pe patul de moarte, Goethe nu ar fi putut să spună așa ceva căci acele cuvinte deslușite de un apropiat al său ar fi însemnat în germană ,,Întoarceți-mă!” pentru că, probabil, stătea pe spate și amorțise.

Politicos cu studenții și colegii de breaslă, era un om șarmant care impresiona prin interesul pe care-l avea față de modalitatea în care disciplina sa se oglindea în formarea tinerilor „nu se limita doar la a-și ține orele și a se întoarce acasă, ci observa și modalitatea în care aceste cursuri se reflectau în sistemul de învățământ din țară”.

Cu tact pedagogic, la seminar, îi lăsa pe studenți să-și prezinte ideile, chiar dacă unele poate nu erau corecte, curios să observe cum gândește tânăra generație. Nu dorea să le impună studenților opinia sa, ci să-i provoace să gândească, să aducă argumente, clarificându-le eventualele nelămuriri, îndemnându-i să consulte bibliografia cursului. Uneori o temă era dezbătută în două seminarii până se ajungea la o părere unanimă: legile fonetice erau studiate pe baza unor exemple concrete, seminarul reprezentând de fapt o modalitate de a aplica informația însușită în cadrul cursului.

Temele preferate erau cele referitoare la schimbările din limba română, mai ales în domeniul religios. Scria evoluțiile fonetice pe tablă, întotdeauna oferea exemplificări : evoluția termenului Sânzâiene de la Sanctus Iohannis, Sânzene > Sânzâiene. La cursul în care a vorbit despre influența turcă, profesorul i-a provocat, prin intermediul jocului, pe studenți să ofere cât mai multe exemple de cuvinte cu etimologie turcă (cișmea, ciulama ) pentru a-i determina pe aceștia să conștientizeze faptul că știu multe lucruri.

Concentrat asupra cursului, profesorul se făcea că nu pricepe micile întârzieri ale unor studenți care, umili, își cereau scuze, iar el făcea câte o glumă pe seama lor, era Weltoffen, deschis lumii. Renunța la seninătatea lui când, uneori, prelegerea sa era întreruptă în mod nepoliticos de studentele preocupate de alte lucruri.

Nu făcea diferențe între studenți, buni sau răi, toți erau egali în fața sa, apreciindu-i mai ales pe cei care învățau din pasiune. Îi trata pe toți ca pe viitori profesori, fiind mai îngăduitor cu fetele și mai exigent cu băieții. Niciodată nu era „grăbit” așa cum erau ceilalți profesori, îți explica rar, asigurându-te că înțelegi, stimulându-i pe studenții care erau emotivi. De la el ,,puteai să înveți cum trebuie să fii profesor. Fără să fi făcut prea multă pedagogie, Arvinte era un bun pedagog”.

La disciplina Istoria limbii române se dădea examen scris la sfârșit de an, dar și o lucrare practică ce trebuia realizată împreună cu un/ o coleg/ă de grupă care reprezenta 40% din nota finală. De obicei, la examenul scris profesorul prefera să dea subiecte din influențele existente în limba română, mai ales cele slave și germane. Studenții învățau la această disciplină din respect pentru profesorul lor, căci ,,Trebuia să știi la examen măcar în limita bunului simț”.

La fel ca și prof. Ivănescu, Arvinte era îngăduitor, nu punea de obicei note mici, era un DOMN. Spre deosebire de Ivănescu care asculta numai ceea ce îl preocupa, neținând seama de informația de la curs, ,,Domnul profesor Arvinte” urmărea să vadă dacă studentul cunoaște chestiunea/ problematica în principiu, adresa întrebări ajutătoare și îl făcea pe student să conștientizeze că știe mult mai mult decât crede el că știe. Era corect și în același timp uman, având un comportament patern: de exemplu, o studentă (Dorina din Maramureș) foarte emoționată a tras un bilet la proba orală, având ca subiect „Triburile dacice”. Rușinată și sinceră i-a spus profesorului că nu știe să răspundă în totalitate la acest subiect, dar el a contrazis-o, ajutând-o, încet-încet, amintindu-i toate triburile dacice. La final, după ce profesorul a terminat examinarea, a lăudat-o: „Ați văzut că ați știut!”, notând-o cu zece.

Puține cadre didactice îl puteau egala pe profesorul Arvinte. Toți cei care au studiat cu el, care l-au avut profesor, nu s-au plâns niciodată nici de notele la examen, deși preda o disciplină grea, nici de modul de predare, nici de comportamentul profesorului lor. Arvinte știa cum să-i asculte pe studenți, știa cum să-i examineze, știa cum să predea, ȘTIA cum să fie, în acelați timp, PROFESOR și OM: ,,la examenul de istoria limbii române, când ar fi trebuit să-i vorbesc, la proba orală, despre influența slavă asupra limbii române, Profesorul și-a dat imediat seama că nu stăpâneam materia așa cum ar fi trebuit și mi-a pus în vedere că, în condițiile în care la proba scrisă îmi dăduse nota 10, cel mai onorabil ar fi fost, pentru mine, să mă prezint la examen din nou, trei zile mai târziu, împreună cu studenții unei alte grupe. Mi-am petrecut cele trei zile în bibliotecă, alcătuind un caiet de conspecte ce mi-a fost apoi utile de-a lungul tuturor anilor în care am predat, la rândul meu, istoria limbii române și pe care i le-am arătat, desigur, și Domniei Sale. Replica pe care am primit-o a fost: Ei, în aceste condiții nu vă mai rog decât să-mi dați carnetul de note. Vă trec nota 10: cred că acum cunoașteți materia chiar mai bine decât mine!”.

Seminarul de Istoria limbii era ținut tot de prof. Arvinte: propunea o temă oarecare, fiecare alegându-și un subiect, studiind ce dorea, iar la ora următoare avea loc o discuție liberă care se îndrepta, de multe ori, spre un detaliu. Era omul care știa că un detaliu poate căpăta o semnificație majoră în cadrul unei probleme (mărturie stau articolele sale riguros alcătuite), căci fără o aprofundare a problematicii în detaliu, cunoașterea nu este completă. A reușit să insufle acest lucru și studenților săi.

Deși era un om al detaliului, profesorul Arvinte nu aglomera date inutile; venise în contact cu școala germană, făcuse înainte seminarul unde învățase limbile străine (greacă, latină, germană, franceză), învățase lucruri „destul de grele” de la maeștrii săi, Philippide și Ivănescu, le sintetizase atât de bine încât să fie înțelese, efectuase anchete de teren unde reușise să-i uimească pe toți: ,,Uite țăranul ăsta, ce bine știe chestiunile de limbă! Nu greșește cu nimic!”

Destul de bun orator la cursuri, la manifestările științifice prefera, din cauza emoțiilor, a timidității de a vorbi în public, să citească prezentarea. Nefiind adeptul psittacismului, îi plăceau discursurile exacte, bine structurate și bine argumentate, nefăcând însă apel la funcția afectivă a limbajului. Probabil că își făcea un plan al lucrării, dar nu trebuia să învețe ce are de spus, vorbind din experiența lucrurilor știute de el: ,,Nu era ceea ce se numește un orator, fiindcă exactitatea gândirii sale și o anume cenzură a trăirilor interioare îi interziceu volutele retorice, tacticile captației sau divagațiile glumețe … Studiul diacronic al limbii române, cu toate conexiunile și deschiderile spre istorie, civilizație și cultură națională salvau expunerea și demonstrația de rigiditatea presupusă de rigorile foneticii și gramaticii, odată cu incursiunile spectaculoase în semantică și stilistică”. Era foarte atent, observa tot ce se întâmplă în jurul său, îi critica pe cei care își prezentau lucrările, dacă ei meritau asta, căci în general obișnuia să ,,le spună lucrurilor pe nume”, spre nemulțumirea celorlalți care afirmau că: ,,Arvinte are două capete”.

Fiind un om extrem de corect, nu a agreat să-i fie atribuite merite pentru o muncă pe care nu a reali-zat-o, nu a acceptat rolul de coordonator principal al NALR, ,,Nu agrea să-și însușească o muncă pe care el nu a făcut-o, să-i fie trecut numele pe o lucrare la care nu a muncit el însuși. Aici (NALR) este o lucrare colectivă care nu are un coordonator pentru că numai Coteanu, Iordan fac lucruri din acestea (sunt coordonatori)”, fiind angrenat într-un adevărat conflict cu prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel. De asemenea, s-a supărat și atunci când prietenul său, prof. univ. dr. Paul Miron, inițiatorul lucrării Monumenta Linguae Dacoromanorum, a cerut să fie menționat pe coperta primelor două volume ale lucrării, un număr prea mare de colaboratori care poate nu munciseră pe măsura așteptărilor: ,,Arvinte nu își atribuia o muncă pe care nu o presta și nici nu era de acord ca alții să facă acest lucru”. Extrem de modest, deși era ,,perfect conștient de propria valoare intrinsecă, lipsit de pretenții de mărire”, niciodată nu se lăuda cu munca sa: ,,Nimic din grandoarea și măreția faimei științifice nu răzbătea din comportamentul și atitudinea dumnealui. Un domn distins, cu părul alb, o figură bonomă, cu un zâmbet cald”, cumulând cele trei trăsături fundamentale pentru un lingvist: ,,un om harnic, metodic, riguros”. Nu era ranchiunos, accepta observațiile critice, opiniile, soluțiile diferite de cele ale sale, fiind receptiv la toate sugestiile: ,,Am verificat această conduită și printr-o experiență proprie. Am propus o altă explicație a oiconimului Humulești decât cea imaginată de Profesor, desigur invalidă cu argumente de netăgăduit, dar prevenitor formulate. A primit obiecțiile cu interes vădit, mai curând mulțumit că problema căpătase o rezolvare corectă, decât afectat de eșecul ipotezei sale”

Preocupat de modernizarea și dezvoltarea învățământului universitar, el pune bazele secției de limbă germană la Universitatea din Iași, aducându-l la catedră pe prof. Ivănescu, iar la Institutul de Lingvistică și istoria limbii, întemeiază secția de toponimie împreună cu Dragoș Moldovanu: ,,Despre ce am mai putea astăzi aminti măcar, dacă răgazul ne-ar îngădui și dacă decența nu ne-ar cenzura limitele elogiului … Despre numeroasele sale gesturi, fapte și inițiative personale care au condus spre reluarea studiului limbilor străine ca specialitate principală la Universitatea ieșeană, din greu lovită de calamitatea proletcultistă, despre demersurile sale în vederea reîntoarcerii la locul cuvenit și îndreptățit a lui G. Ivănescu, silit să dispară din calea imposturii triumfătoare, despre șansa Institutului de Filologie Română de a avea în profesorul Arvinte o pavăză cu autoritate”.

În calitate de îndrumător de doctorat era un profesor blând, care știa să își asculte și să își încurajeze studenții: „Eu am convingerea că sunt două mari tipuri de profesor, de magistru: profesorul autoritar, paternalist, care îți spune: Asta e bine și numai ce spun eu e bine și așa să faci pentru că este bine. Trebuie să îmi urmezi întocmai sfaturile, explicațiile, sugestiile! și la polul opus, profesorul de tip colocvial, tovărășesc care are timp să te asculte, care îți spune că faci bine tot ce faci și că ai libertatea deplină, că suntem egali cu toții s.a.m.d. Profesorul Arvinte era cumva la jumătate între aceste două tipuri, în sensul că nu era atât de autoritar ca alți profesori, cum era Coșeriu care nu admitea să îi ieși din vorbă, dar nici nu era foarte colocvial. Întruchipa echilibrul între aceste două extreme, adică îți spunea ce ai de făcut, dar nu te obliga să faci ceea ce îți spune el. Cu doctoranzii era paternal cu măsură, nu era opresiv, te lăsa în pace, îți oferea exact același ajutor pe care îl solicitai.”

Atât la licență, cât și la doctorat, profesorul nu le impunea studenților o anumită temă, ci le lăsa libertatea să-și aleagă un subiect care să-i pasioneze, de aici rezultând multitudinea și diversitatea temelor abordate: Conjunctivul românesc și raporturile lui cu alte limbi. Privire diacronică (Constantin Frîncu, 1971); Termeni păstorești în limba română (Ion Popescu, 1976); Influențe umaniste și baroce în stilul lui Dimitrie Cantemir: structurile sintactice dislocate (Dragoș Moldovanu, 1978); Frecvența și repartiția părților de vorbire în textele de specialitate din domeniul construcțiilor de mașini (Delia Arsenovici, 1978); Terminologia viticolă în limba română. Denumiri pentru soiuri de struguri (Ion Nuță, 1978); Terminologia filozofică românească modernă (Ion Oprea, 1983); Influența modelelor clasice asupra traducerilor românești din secolul al XVII-lea. Lexicul, Eugen Munteanu, 1993); Oronimia și hidronimia din bazinul superior al Bârladului (Mircea Ciubotaru, 1996); Studiu lingvistic comparat asupra versiunilor Apostolului din secolul al XVI-lea (Codicele Bratul, Codicele Voronețean, Praxiul coresian și Apostolul Iorga), (Alexandru Gafton, 2000); Studiu lingvistic asupra Faptelor Apostolilor din Biblia de la 1688 în comparație cu aceeași carte din Noul Testament de la Bălgrad (1648) și cu Biblia de la Blaj (1795), (Elena-Cristina Popa, 2002); Studiu lingvistic asupra textului Bibliei de la Sankt Petersburg (1819), (Veronica Olariu, 2003); Elemente românești în graiul ceangăilor din Moldova (Ion Dănilă, 2004); Studiu lingvistic asupra Cazaniei lui Varlaam (1643), (Luminița Andrei, 2004); Dosoftei, Psaltirea de-nțăles (Mihaela Cobzariu, 2005); Der Rümanisch-Deutsche Sprachkontakt. Die Deutsche Umgangssprache der Stadt Arad (Rodica Teodora Jurcuțiu (Biriș), 2007). Se bucura de fiecare dată de succesele studenților săi, căci reprezentau răsplata propriei lor munci: „A fost un îndrumător de doctorat fericit pentru că foarte mulți dintre doctoranzii săi (prof. univ.: Eugen Munteanu, Constantin Frîncu, Dragoș Moldovanu, Ion Nuță, Ion Florea, Mircea Ciubotaru, Alexandru Gafton) au devenit cercetători, or lucrul acesta nu poate fi ignorat, căci întotdeauna o parte din meritele noastre de cercetător se datorează și îndrumătorului. A fost un profesor fericit care a avut grijă de elevii săi, în sensul că îi sprijinea cu orice prilej, îi considera membrii familiei sale spirituale, chiar și după ce se terminau relațiile directe. Sprijinul acesta urma căile cunoscute: încadrarea într-un proiect comun, publicații s.a.m.d”.

Adeptul sistemului de învățământ german și admirator fervent al limbii germane, Arvinte a încercat să transmită tuturor studenților săi dragostea pentru această limbă „Celor din jurul lui le-a mai trimis această admirație pentru cultura germană care venea de la Philippide și de la Ivănescu, iar cei mai buni dintre noi i-am urmat calea și am învățat limba germană, fiindcă lecția lui era: Nu poți să înțelegi lingvistica fără să știi limba germană!” , deci soluția era simplă: ori știi limba germană, ori te ocupi de altceva decât de lingvistică. Permanent preocupat de educație, trăind experiența străinătății (mai ales cea germană), Arvinte dorea să se facă cunoscut și să fie introdus sistemului educativ german bazat pe principiul Forschung und Lehre, cercetare și învățare, căci: ori facem cercetare, ori nu mai existăm. Nu era adeptul lucrurilor făcute de mântuială, la repezeală, pentru că actul cercetării presupunea timp, efort, cercetarea trebuia să fie exhaustivă, respectându-se informația oferită de documente. După părerea sa, Profesorul era, înainte de toate, un cercetător: ,,Un profesor universitar este un cercetător, un om de știință, nu un simplu transmițător de cunoștințe. Noi cercetăm toată ziua. Aceasta este profesia noastră. Din când în când ne mai ducem și pe la cursuri (trei-patru ore), avem vacanțe lungi, dar petrecem mult timp în bibliotecă!”

Pentru colegii săi de generație era asemeni unui lider, unora însă nu le convenea, dar preferau să tacă, recunoscându-i meritele, iar cei mai tineri îi apreciau activitatea. Ușor influențabil, profesorul avea totuși obiceiul să plece urechea, ascultându-i pe cei care poate nu întotdeauna erau și cei mai buni sfătuitori. Uneori nu lua cele mai bune hotărâri și asta îl făcea vrând-nevrând părtaș într-un conflict. Deși nu era o fire conflictuală, „nu era nicio persoană irenică, un împăciuitor total”, dar reușea prin comportamentul său politicos să depășească micile fricțiuni care existau uneori în catedră. În general, cu ai săi colegi se purta prietenește, respectând cu strictețe codul bunelor maniere, nepermitându-și niciodată să-și tutuiască colegii și studenții: „Datorită componentei sale de tip militar de care mai vorbea, Arvinte le spunea dumneavoastră tuturor studenților, rezolvând într-un fel problema, asigurându-se în spatele unui zid al politeții, însă când deveneai colaborator direct atunci trecea la persoana a doua, dar niciodată tu, ci întotdeauna dumneata sau mata ce faci, mata te duci … ”.

Adeptul sincerității, corectitudinii în relațiile umane, Arvinte leagă o strânsă prietenie de mai bine de 40 de ani cu cel care i-a fost student, și mai târziu coleg de redacție la Monumenta Linguae Dacoromanorum, prof. univ. dr. Ioan Caproșu. Cei doi formau o bună echipă de lucru atât la Monumenta, cât și mai târziu la Biblie, porecliți de cei apropiați, Apostolii ,,Petru și Pavel” care încercau să faciliteze integrarea în echipă a noului său membru (prof. univ. dr. Alexandru Gafton) povestindu-i nenumărate întâmplări din trecutul lor, transformându-l ,,într-unul de-al lor”: apostolii ,,Petru, Pavel și Iacob”. Caproșu obișnuia să vorbească mult, să facă digresiuni și divagații, iar Arvinte de obicei vorbea puțin, plăcându-i să repovestească anumite întâmplări în care ei au fost proprii protagoniști, întâmplări în care totul este frumos, idilic, prietenii sunt în bună înțelegere și în care orice gest este apreciat. Astfel, Arvinte adora ca prietenul său, Ioan Caproșu să-i istorisească cum a călătorit el la Freiburg pentru prima dată. Ajuns la Freiburg pentru a lucra la proiectul Monumenta Linguae Dacoromanorum, Caproșu merge la Arvinte care îl aștepta acolo de câteva zile. Obosit, prăfuit, Caproșu îl vede la fereastra unui bloc pe Arvinte vesel și odihnit care îi și recomandă să se cazeze pentru că îl aștepta cu cina: mâncare … românească … cârnați cu muștar și bere … Früsten. Întotdeauna rememorau această întâmplare tipic românească și întotdeauna o povesteau amintindu-și de timpurile de demult. ,,Lui Caproșu îi plăcea să o povestească, iar lui Arvinte îi plăcea să o asculte”.

Una dintre realizările sale din perioada decanatului este dată de strânsa legătură profesională cu Universitatea de la Freiburg: ,,La Universitatea de la Frieburg, Paul Miron a reușit să facă jumelaj, să înfățească cele două universități, asta și datorită profesorului Arvinte. Acest lucru era singular în România acelei vremi: înfrățirea celor două universități timp de două decenii”. Anul 1972, marchează începutul colaborării dintre Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Universitatea „Albert Ludwig” din Freiburg, legături de colaborare științifică și culturală „care au contribuit mult la cunoașterea reciprocă a oamenilor de știință din cele două universități, la schimbul de idei și la realizarea în comun a unor opere de mare interes științific și cultural pentru ambele părți”.

Pentru ieșeni, Freiburgul reprezenta un oraș al speranțelor, un loc primitor care te îndeamnă la cunoaștere, un oraș „care a permis cu ani în urmă înfrățirea universității de acolo cu Alma Mater din Iași, iar această înfrățire a stimulat inițiative cărturărești dintre cele mai fecunde. Căci într-o Europă care își regândește destinele, în sensul unității ei, cele două capete ale Dunării nu pot sta decât într-o relație semnificativă. Sub acest unghi, metropola Pădurii Negre e pentru noi o fereastră necesară, una mereu deschisă și mereu incitantă, spre lume.”

Bazele acestei colaborări sunt date de Societatea „M. Eminescu” de pe lângă Seminarul de romanistică al Universității din Freiburg, o asociație înființată în anul 1967 la inițiativa și sub conducerea lui Paul Miron, având drept scop ,,cunoașterea sub toate aspectele, și promovarea în cercurile intelectuale și științifice vest-germane a celor mai de seamă realizări românești în domeniul științelor umaniste: istorie, literatură, lingvistică, etnologie și să ofere partenerilor români accesul la marele tezaur cultural, istoric și științific al țării care o găzduiește”. Cele două lucruri s-au realizat pe două căi: prin vizitele cu caracter științific în ambele țări, fiind organizate 22 de colocvii științifice ținute periodic în Germania și România și prin participarea la diferite manifestări organizate în cinstea marelui poet național, M. Eminescu. Cu ocazia împlinirii vârstei de 125 de ani de la nașterea marelui poet, această societate în colaborare cu Institutul vest-german pentru relațiile cu străinătatea și cu participarea profesorilor de la Facultatea de Litere de la Iași au organizat în 1975, la Stuttgart, un colocviu româno-german dedicat marelui poet, marcat de apariția volumului: Influențe reciproce în lumea spirituală germană și românească, plecând de la exemplul lui Mihai Eminescu (Wechselwirkungen in der deutschen und rumänischen Geisteswelt am Beispiel Mihai Eminescu, 1977) și în 1977, colocviul româno-german de la Wiesneck, lângă Frieburg, cu tema Literatura de expresie germană în spațiul românesc.

Un număr mare de studenți și cadre didactice din ambele universități au făcut stagii de perfecționare la Freiburg și la Iași, au participat la comunicările științifice și la seminariile și laboratoarele universitare: Vasile Arvinte, Mihai Jacotă, Constantin Frîncu, Adrian Tuculeț, Petru Andrei, Ion Solcanu și Vlad Cojocaru au întreprins o călătorie de studiu, documentare și cercetare la Universitatea „Albert Ludwig” din Freiburg (în vara anului 1981); dr. Alfred Lohr, de la Centrul de Calcul al Universității „Albert Ludwig” și prof. Paul Miron și Elsa Lüder de la Seminarul de Romanistică din Freiburg au întreprins o vizită de lucru la universitatea ieșeană (1984); lect. dr. Constantin Frîncu și prof. dr. Vasile Arvinte au efectuat stagii de documentare la Universitatea din Freiburg în legătură cu temele de cercetare (Dicționarul Tiktin și Editarea de texte verbale românești) la care colaborează specialiști de la cele două universități (iulie 1984).

S-au realizat două proiecte remarcabile din domeniul filologic: reeditarea Dicționarului român-german Tiktin și publicarea volumului Documenta linguae dacoromanorum. În cadrul primului proiect a fost realizată a doua ediție a marelui Dicționar român-german al lui Tiktin în trei volume, din 1903, căci „reeditarea ei după mai bine de jumătate de secol de la apariția ultimului volum (1925) se impunea cu necesitate, atât pentru romaniștii străini și pentru vorbitorii de limbă germană preocupați de limba, istoria și cultura poporului român, cât și pentru intelectualii români (lingviști, istorici, literați) interesați să transpună lucrările lor în această limbă de circulație”. Lucrarea a fost publicată în anul 1985, la Editura Harrassowitz din Wiesbaden, aduncându-și aportul atât profesori de la Universitatea din Freiburg (prof. Paul Miron și Elsa Lüder) și de la Universitatea din Iași (prof. Vasile Arvinte, prof. C. Frîncu, prof. I. Oprea). Proiectul a fost înscris atât în planul științific al Societății Germane pentru Cercetare Științifică, cât și în cel al Facultății de Filologie și al Centrului de lingvistică, istorie literară și folclor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Al doilea proiect Documenta linguae dacoromanorum, realizat de către aceleași colective de cercetători la care s-au adăugat și cele din București și Cluj-Napoca, avea în vedere reeditarea, la Freiburg, a Bibliei de la București (1688). De asemenea, s-au realizat proiecte și în alte domenii: romanistică, germanistică, anglistică și indoeuropenistică la care și-au adus contribuția profesorii din Freiburg (H. Stegel, W. Raible, H. Rix s.a.m.d.) și cei din Iași (G. Ivănescu, M. Carpov, A. Vraciu).

Numele lui Vasile Arvinte trebuie pus în legătură și cu Societatea de Științe Filologice, filiala Iași, președintele căreia a fost o perioadă de timp. Întemeiată pe 27 septembrie 1949, sub titulatura Societatea de Științe Istorice, Filologice și Folclor, de către Iorgu Iordan, Al. Graur, Al. Rosetti, I. Coteanu, Al. Bistrițeanu, G. I. Tohăneanu, societatea își schimbă numele în Societatea de Științe Filologice în anul 1968. Această societate deținea mai multe publicații: ,,Limbă și literatură” (4 volume pe an), „Limbile moderne în școală” (2 volume/an), „Buletinul S.S.F. și peste 120 filiale și subfiliale. În anul 1977, președintele Societății de Științe Filologice al filialei Iași era prof. univ. Vasile Arvinte, membrii în funcție erau: vicepreședinte prof. Vasile Biberi, secretar prof. Virgil Ioil, membru al comitetului filialei Iași, prof. univ. Gavril Istrate, directorul Institutului de istorie literară și folclor, dr. Dan Mănucă, reprezentanta Universității Iași, prof. univ. Herta Perez. Activitatea acestei filiale se desfășura sub forma unor ședințe săptămânale în care se discutau atât probleme filologice, cât și istorice.

Întâlnindu-se la Conferința națională a S.S.F. din 24 aprilie 1977, prof. Vasile Arvinte își manifesta încrederea că numărul membrilor care vor cotiza la filiala Iași se va mări cu timpul, în prezent ajungându-se la 538, căci ,,această substanțială îmbunătățire a activității organizatorice și administrative a filialei se explică printr-o colaborare susținută cu Inspectoratul Școlar Județean și Casa Corpului Didactic. Este de acord cu atragerea studenților în activitatea Societății, subliniind necesitatea găsirii unor forme de colaborare care să evite paralelismul și supraîncărcarea acestora”. De asemenea, speră că membrii Societății ar putea să se mobilizeze implicându-se în procesul de adunare a materialului pentru redactarea unui Dicționar toponimic al României, util specialiștilor și nespecialiștilor.

În afara funcției de președinte al filialei, Arvinte făcea parte și din colectivul de redacție al publicației „Limba română”, având ca îndatorire organizarea, în data de 16 martie 1964, la Iași, și de către Editura Academiei R.P.R a unei consfătuiri cu cititorii revistei, în aula festivă „M. Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, unde au participat studenți, cadre didactice și cercetărori științifici. Consfătuirea a fost deschisă de către prof. univ. I. Coteanu, redactorul responsabil al revistei, care a vorbit despre preocupările publicației în concordanță cu direcțiile de dezvoltare ale lingvisticii din țară și din străinătate. S-a subliniat valoarea revistei, ajutorul pe care îl acordă tinerilor profesori „în munca de informare și de predare a limbii române”, felicitându-se inițiativa publicării în mod periodic a bibliografiei lingvistice noi, promovarea ideilor noi și valoroase din lingvistica actuală. Condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească articolele ce urmau să fie publicate erau foarte clare: ,,Să ne ferească de o prezentare vulgarizatoare a unor probleme deosebit de complicate ale lingvisticii moderne”, iar articolele să fie ușor de înțeles de către majoritatea cititorilor, chiar și de către nespecialiști. S-a propus, de asemenea, lărgirea ariei de analiză la istoria limbii române și a limbilor romanice, publicarea unor glosare de termeni noi din lingvistică, glosare de toponimie, antroponimie, menținerea rubricii dedicate vocabularului regional, introducerea unei alte rubrici, de analiză gramaticală. În final, acad. Iorgu Iordan și-a manifestat mulțumirea față de numărul mare de cititori veniți la întrunire, subliniind ,,datoria patriotică a fiecăruia de a cunoaște și folosi cât mai corect limba noastră națională”.

În exprimarea punctului său de vedere, Arvinte deși era un om foarte calm, atunci când necesitățile o cereau, el era foarte ferm, sever chiar, autoritar. Astfel, participând la masa rotundă cu tema ,,Ortografia limbii române – trecut, prezent, viitor”, desfășurată în data de 7-8 noiembrie 1991, la Iași, își exprimă părerea în privința propunerii Academiei Române din 31 ianuarie a.c. de a se realiza o reformă ortografică prin care se poate reveni la folosirea literei â în interiorul cuvintelor și la formele sunt, suntem, sunteți în loc de sînt, sîntem, sînteți. Asemeni tuturor celorlalți participanți la dezbatere (D. Irimia, N. A. Ursu, Ștefan Giosu), prof. Arvinte considera inutilă în acel moment reforma ortografică deoarece ,,Este nepermis ca o cultură care s-a consolidat în ultimii 100-150 de ani, de când am trecut de la scrierea veche de 400 de ani, care era de-acuma bine normată, la folosirea alfabetului latin, și când toți românii, în sfârșit, au ajuns la această situație, creată de reforma din 1932 și, în sfârșit, de modificările acesteia din 1953, să reîncepem problema scrisului când sunt atâtea probleme ale culturii românești nerezolvate”. Nemulțumit de schimbările ortografice petrecute de-a lungul timpului, el se consideră un adept al ortografiei mai vechi, din 1932, al lui Pușcariu: ,,Eu am învățat-o pe cea veche, a lui Pușcariu, și nu mi-a făcut și nu i-a făcut nimănui, nici unui intelectual de vârsta mea, nici un fel de dificultăți folosirea ortografiei din 1932. Bun! S-a schimbat aceea, ceea ce nu-i mare lucru, sunt câteva schimbări, dar nu atât de importante. Putea rămâne foarte bine acea ortografie. N-a rămas. S-a întâmplat că a fost revoluție, vorba vine, și am făcut schimbarea. Acum avem altă revoluție, cum a spus și dl. Ursu. Avem iarăși nevoie de zarvă; trebuie să fim noi mai grozavi decât oricine, să facem și reforma ortografiei”. Nu găsește utilitatea acestei reforme, schimbarea ortografiei actuale ar produce numai dezordine, în situația în care aproape toate publicațiile românești din străinătate (reviste, cărți) folosesc ortografia din 1932, chiar dacă unii încearcă să se adapteze ortografiei din 1953 (exemplu ediția Tiktin). În anul 1993, intervenția profesorului este foarte fermă, manifestându-se vehement împotriva acestei inițiative venite din partea președintelui Academiei, Mihai Drăgănescu, care a propus această schimbare doar pentru a se desprinde de trecut, considerând scrierea cu î din i, un produs al epocii staliniste. Profesorul Arvinte a conștientizat imediat consecințele acestei schimbări: lipsa unui suport științific, crearea unui dualism ortografic care ar duce atât la neclarități, dar și realfabetizarea lexicului și efectuarea unei munci acerbe din partea lexicografilor care vor fi nevoiți să modifice alfabetizarea dicționarelor de limba română. Critica adusă acestei inovații de către prof. Arvinte „Este același sunet și trebuie să aibă același semn!” și atitudinea sa de respingere a fost notorie în epocă, blamându-i pe „imbecilii de la Academie” care au inițiat această schimbare, lucru care, probabil, a provocat și bararea drumului prof. Arvinte către Academie. Deși prin lucrările publicate ar fi avut tot dreptul să aspire la acest statut și să fie membru al Academiei, Arvinte nu a fost acceptat de către Academia Română: „El ar fi meritat din plin să fie membru al Academiei. Avea tot ce trebuie unui academician: prestigiu, era creator de școală, publicase lucrări valoroase”. Cărțile sale reprezintă embleme ale comportamentului său, ale unui profesor permanent preocupat de cunoaștere, de transmiterea informațiilor cu scopul lărgirii orizontului tinerilor cititori, deschizând prin intermediul lor noi drumuri în lingvistica românească.

Dacă nu ar fi plecat atât de repede dintre noi, profesorul s-ar fi bucurat de realizările discipolilor săi care i-au călcat pe urme devenind profesori remarcabili la marile universități din țară prof. univ. dr.: Alexandru Gafton, Eugen Munteanu, Ion-Horia Bîrleanu, Ioan Oprea, Mircea Ciubotaru s.a. și care îi poartă numele mai departe cu recunoștință și respect, fiind un adevărat profesor între profesori: „Vasile Arvinte este numele unui model exemplar de savant, de mare profesor și cercetător, precum și al unui pilon al lingvisticii diacronice românești, al marelui continuator inovativ”, având ,,însemnătatea unui părinte, și nu a unuia la întâmplare … O altă înfățișare pentru Alma Mater”.

Vasile Arvinte întruchipează imaginea unui model de profesor a cărei principală calitate este vocația pedagogică născută din: iubirea pedagogică, credința în valorile naționale, conștiința responsabilității față de neam, fiind deținătorul unor însușiri fizice remarcabile (prezență agreabilă, integritate fizică, ținută decentă), intelectuale (inteligență, memorie foarte bună, imaginație bogată), morale (modestie, cinste, corectitudine), volitive (consecvență, răbdare) și afective (pasiune pentru munca depusă). Fiind încrezător ca un părinte în mijlocul studenților săi, profesorul se simțea cotropit de stările timerice în public, la conferințe și comunicări. Singura modalitate de evadare din timiditate era de a-și înfrânge temerile prin comunicare.

Personalitate complexă și controversată a lingvisticii ieșene, profesorul era perceput diferit de cei cu care intra în contact: unii îl considerau timid (prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru, prof. univ. dr. Eugen Munteanu), alții îl percepeau ca fiind extrem de volubil, sociabil (prof. univ. dr. Ion Horia-Bîrleanu, prof. univ. dr. Ioan Oprea, Alice Arvinte). Cert este un lucru, și anume faptul că pe parcursul vieții omul nu se schimbă, ci adaugă diferite fațete personalității sale, își modifică doar felul de a se comporta, gradul de colocvialitate, în funcție de tipul de relație și de încrederea pe care o investea în cei din jurul său: membrii familiei, prieteni, studenți, doctoranzi, simple cunoștințe. Deși acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea, Vasile Arvinte nu-și pierdea încrederea în oameni, chiar și atunci când, rănit și dezamăgit (conflictul cu Paul Miron), spera că orice urmă de disensiune se va șterge sub patina timpului. Vasile Arvinte rămâne un model de umanitate pentru cei apropiați, un exemplu de modestie, muncă susținută, consecvență, acribie științifică pentru tinerii învățăcei, o emblemă a Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, un om care a fost, este și va fi un profesor între profesori.

Bibliografie:

1. Act reparatoriu pentru cultura română sau dorință de recuperare a trecutului? Academia Română a votat ieri revenirea parțială la ortografia interbelică, în „Monitorul”, nr. 39, 18 februarie 1993, p. 1.

2. ARVINTE, Vasile, O colaborare științifică interuniversitară exemplară, în „Scânteia tineretului. Supliment”, nr. 41, 7 octombrie 1984, p. 5;

3. ARVINTE, Vasile, Consfătuirea de la Iași cu cititorii revistei „Limba română”, în „Limba română”, nr. 5, septembrie-octombrie 1964, p. 5.

4. Buletinul Societății pe anul 1977, București, Societatea de Științe Filologice din R.P.R, 1977;

5. HORIA-BÎRLEANU, Ion, Un om între oameni: Vasile Arvinte, AUI, secțiunea a III-a, Lingvistică, tomul LVIII, 2012, p. 9-12;

6. COMAN, Al., Interviu cu conf. dr. Vasile Arvinte, decanul Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, în ,,Cronica’’, nr. 22, 31 mai 1969, p.11;

7. CIUBOTARU, Mircea, Profesorul V. Arvinte. Demnitatea unei profesiuni și forța modelului, în vol. Români majoritari / Români minoritari: interferențe și coabitări lingvistice, literare și etnologice, Editura ALFA, Iași, 2007, p. 899–903; selecție din text, cu titlul Profesorul Vasile Arvinte – 80 de ani, în BIRF, anul VIII, 2007, nr. 4, p. 9–12.

8. CIUBOTARU, Mircea, La despărțirea de profesorul Vasile Arvinte, necrolog, în BIFR, anul XII, 2011, nr. 4, p. 17.

9. CIUBOTARU, Mircea, Lecția profesorului Arvinte, în ,,Analele Științifice ale Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secțiunea a III-a. Lingvistică, tomul LVIII/2012, p. 13-17;

10. Consfătuirea de la Iași cu cititorii revistei „Limba română”

11. Prof. CHIȚU, Ioan N., Admiterea 70 la Filologie. Convorbire cu prof. univ. dr. Vasile Arvinte, decanul Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în ,, România literară’’, nr. 18, 30 aprilie 1970, p. 29;

12. GAFTON, Alexandru, In memoriam Vasile Arvinte, în ,,Analele Științifice ale Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secțiunea a III-a. Lingvistică, tomul LVIII/2012, p. 7-8;

13. MUNTEANU, Eugen, In memoriam – Vasile Arvinte, în ALIL, t. LII, 2012, București, p. 269-270;

14. Ortografia limbii române – trecut, prezent și viitor, Institutul European Iași, 1992;

15. TATULICI, Mihai ,,Fiecărui om îi acord un credit în virtutea a ceea ce este și a ceea ce va deveni”. De la magistru la discipol. Convorbire cu prof. dr. Vasile Arvinte, decanul Facultății de Filologie din Iași, în ,,Viața studențească”, nr. 28-29, 19 august 1970, p. 16.

16. ZUB, Al., Freiburg – o fereastră mereu deschisă, în „Cronica”, nr. 26, an XXVI, 16-30 septembrie 1991, p. 12;

INTERVIURI:

Interviu – prof. univ. dr. Alexandru Gafton (30 martie 2015);

Interviu – prof. univ. dr. Ioan Caproșu (28 iunie 2015);

Interviu – asist. univ. Zaharia Ceaușu (2 iulie 2015);

Interviu – lect. univ. Carmen Tudor (3 iulie 2015);

Interviu – prof. Gabriela Bârsan (3 iulie 2015);

Interviu – prof. univ. dr. Eugen Munteanu (11 iulie 2015);

Interviu – prof. univ. dr. Ioan Oprea (19 iulie 2015);

Interviu – Alice Arvinte (17 august 2015);

Interviu – prof. univ. dr. Ion Horia-Bîrleanu (18 august 2015);

Interviu – prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru (24 august 2015).

Interviu – conf. univ. dr. Ioan Dănilă (14 noiembrie 2014);

Interviu – lect. univ. dr. Luminița Druga (10 noiembrie 2014).