UN N. A. T. O. P ENTRU ORIENTUL MIJLOCIU [600884]

UN N. A. T. O. P ENTRU ORIENTUL MIJLOCIU ?
DIN CULISELE UNUI PROIECT RATAT DE SECURITATE
REGIONAL Ă LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE

EMANUEL PLOPEANU

Problema asigurări securității în Orientul Mijlociu, în condițiile apariției
statului Israel și a conflictelor cu vecinii arabi a reținut atenția cancelariilor
occidentale, încă din zorii Războiului Rece. O inițiativă în acest sens, pe care o
propunem spre analiză în paginile următoare, s -a desfășurat în strânsă legătură
cu procesul de aderare al Greci ei și Turciei la N .A.T.O., și mai ales al ultimei.
Strategii amer icani și britanici , în special, au luat în calcul oportunitatea
înființării unei structuri de apărare care să cupri ndă această zonă, deși
perspectivele cu privire la ceea ce trebuia să fie no ua organizație au fost destul
de diferite.
De altfel, în condițiile formării N .A.T.O. și ale respingerii unei prime solicitări a
Turciei trebuie remarcată insistența britanică în ceea ce privește includerea
Turciei într -o organizație de apărare a Orientulu i Mijlociu cu participarea
Statelor Unite, Franței, Egiptului, Irakului și altor țări arabe, evident, sub
conducere proprie1.
La rândul său , guvernul de la Ankara a încercat să se folos ească de
problematica Orientului Mijlociu pentru a facilita integrar ea Turciei în
N. A. T. O. Astfel, în aprilie 1950, la Paris, a avut loc o întrevedere între
ministrul Afacerilor Externe, Necmeddin Sadak, și un diplomat britanic, ocazie
cu care primul a sugerat posibilitatea ca Turcia să ajute Marea Britanie pentru
depășirea dificultăților din Orientul Mijlociu și , mai ales , din Egipt. Demnitarul
turc a argumentat că guvernul de la Ankara ar fi mai capabil să acționeze în
acord cu sugestiile celui de la Londra dacă ar fi membru al unui aranjament
politic mai l arg. În același timp, Sadak a exprimat nemulțumirea față de
semnalele anterioare ale interesului celor trei Mari Puteri față de Turcia2.
Problema inițiativelor britanice în direcția Orientului Mijlociu a făcut
obiectul unei evaluări, la nivelul șefilor di plomațiilor Marii Britanii și Statelor
Unite, la 10 mai 1950, gazdă fiind Foreign Office . Cu prilejul convorbirilor, Dean
Acheson a identificat atingerea unui acord în ceea ce privește patru probleme: 1.
atât Statele Unite cât și Marea Britanie consideră s ecuritatea Orientului Mijlociu

1 Füsun Türkmen , Turkey and the Korean War, în http://usconsulate –
Istanbul.org.tr/korea/koreaft.html , p. 4.
2 Documents on British Foreign Policy Overseas , series II, The London Conferences. Anglo – American
Relations and Cold War Strategy , vol. II, January – June 1950, edited by Roger Bullen and M. E.
Pelly, London, His Majesty Stationary Office, 1987, p. 283.

Emanuel Plopeanu
200 ca vitală; 2. ambele părți se declară de acord asupra necesității uno r acțiuni
comune în zonă; 3. N.A.T. O. trebuie să -și arate interesul în securitatea acestui
spațiu; 4. un Pact al Orientului Mijlociu – concept sprijinit de Marea Britanie –
nu era practic pe termen scurt. S -a sugerat, tot de către americani, posibilitatea
deschiderii unor convorbiri de informare, pe probleme de apărare, cu țările din
zonă. În particular, însă, Dean Acheson a dorit să ridice problema furnizăr ii de
arme către statele Orientului Mijlociu. Statele Unite recunoșteau importanța
unor inițiative luate, în domeniul militar, de Marea Britanie, cu privire la țări
precum Egiptul iar Join Chiefs of Staff (J. C. S. ) considera relațiile britanice cu
Orientu l Mijlociu „o valoare”3. În același timp, opinia publică își manifesta
reticența în problema furnizării de armament către arabi. Trebuia identificată
posibilitatea unei serii de declarații, pe de o parte ale Statele Unite și Marii
Britanie iar, pe de altă parte, ale primitorilor de armament, conform cărora
armele furnizate nu vor fi folosite pentru nici un fel de agresiune împotriva altor
țări din Orientul Mijlociu; rezulta astfel o contradicție între nevoia de securitate
în Orientul Mijlociu și probabilitat ea apariției unor conflicte între țările acestei
zone4. Astfel, Statele Unite au transmis un semnal negativ unui proiect văzut de
inițiatori ca o alternativă la extinderea N. A. T. O. în Mediterana O rientală și,
implicit, la integrarea Turciei în această organizație. Argumentația americană
împotriva unui Pact al Orientului Mijlociu a dus, în consecință, la eliminarea
acestei opțiuni, deși problema avea să fie reluată.
Între 14 și 21 februarie 1951, a avut loc la Istanbul o conferință de
anvergură, dedic ată securității în Orientul Mijlociu. Au participat George C.
McGhee, asistent al secretarului de Stat pentru Afacerile Orientului Apropiat,
Asiei de Sud și Africii, William M. Rountree, d irector al Diviziei pentru
Afacerile Greciei, Turcie i și Iranului, G . Lewis Jones, d irector al Diviziei pentru
Afacerile Orientului Apropiat, Thomas K. Finletter, secretar al Forțelor
Aeriene, amiralul Robert B. Carney, comandantul Forțelor Navale în Atlanticul
de Est și Marea Mediterană precum și ambasadorii Statelor Uni te din Grecia,
Turcia, Iran, Irak, Arabia Saudită, Pakistan, Israel, miniștrii americani din Liban
și Siria, însărcinatul cu afaceri al Legației Statelor Unite din Iordania, consilierul
ambasadei americane de la Cairo, primul secretar al ambasadei Statelor Unite de
la Londra și reprezentanți ai Statelor Unite în comisii și agenții O. N. U. pe
problema palestiniană.
Conferința a avut avea drept obiective analizarea intereselor strategice
ale Statelor Unite și Marii Britanii, a problemelor specifice și a te ndințelor
politice și economice în regiune. Turcia a constituit unul din punctele centrale
ale dezbaterilor ce au avut loc și a concluziilor formulate. S -a exprima t

3 Ibidem , p. 284.
4 Ibidem , p. 285.

Un N.A.T.O. pentru Orientul Mijlociu ? Din culisele unui proiect…

201 speranța că statele Orientului Mijlociu (și în textul concluziilor se făcea
diferența în tre noțiunile Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat, în cadrul primei
integrându -se Grecia, Turcia, Iran, statele arabe și Israel în timp ce ultima era
aplicată numai la statele arabe și Israel) vor accepta rolul Turciei de „centru de
atracție” în jurul c ăruia se putea construi o mai strânsă cooperare militară5. De
asemenea, a fost recunoscută existența unui curent popular favorabil ca și a
solicitării oficiale (din partea Turciei – n. n.) pentru un aranjament de securitate
„care să asigure Statele Unite d e maximum de flexibilitate oferit și minimum de
angajamente asumate”. Era însă obligatoriu, pentru Statele Unite, să se implice,
chiar înaintea existenței unui aranjament formal pentru a asigura imediata
cobeligeranță a Turciei și folosirea potențialului s ău militar, în cazul izbucnirii
ostilităților. În cazul în care Turcia era atacată, Statele Unite trebuiau să
furnizeze sprijin naval, aerian și la livrări de materiale, neluându -se în
considerare angajarea forțelor terestre. Conferința a recomandat ca Sta tele Unite
să intre cât mai rapid într -un aranjament de securitate reciproc fie prin: a)
aderarea la N. A. T. O.; b) acorduri bilaterale; c) acorduri multilaterale; d)
oricare altă modalitate, ținând însă cont de factorul urgență6.
La nivelul structurilo r decizionale americane, o ficialii Departamentului
de Stat erau cei mai aprigi susținători ai extinderii asistenței militare și
angajamentelor americane în Orientul Mijlociu, spre deosebire de cei ai
Departamentului Apărării. La sfârșitul lui ianuarie 1951 , într -o scrisoare către
secretarul Departamentului Apărării, generalul George C. Marshall, Dean
Acheson a solicitat cooperarea în evaluarea intereselor și politicilor americane
„în întreaga arie ce se extinde din Mediterana Orientală spre India”7. Având î n
vedere că, în ultimii patru ani, influența americană în zonă a depășit cu mult pe
cea franceză și britanică într -un mod „neplanificat, nedorit și hazardat”8 și nici o
altă Putere nu s -a substituit pentru a menține pacea și ordinea, se ofereau
oportunități crescute pentru o „mișcare istorică”9 spre Sud, spre mările calde,
petrol și realizarea de „ticăloșii”10 din partea unei Puteri adverse, cum ar fi fost
cea sovietică. Secretarul de Stat a sugerat omologului său de la Apărare că
furnizarea de forțe armate, responsabilitate a Marii Britanii și Commonwealth -ului,

5 Conference of Middle East Chiefs of Mission, Istanbul, February 14 – 21, 1951. Agreed Conclusion and
Recommendations, în The National Security Archive, The George Washington University, Washington
D. C., în http: // www. gwu. edu /~nsarchiv/ NSAEBB/ NSAEBB78/ propaganda%20020.
pdf, p. 2.
6 Ibidem, p. 5.
7 Dean Acheson, Present at the Creation: my Years in the State Department, New York, London, W.
W. Norton, 1987, p. 562.
8 Ibidem .
9 Ibidem .
10 Ibidem .

Emanuel Plopeanu
202 împreună cu asistența furnizată de americani ar putea fi mai efective dacă ar fi
coordonate într -un plan pentru apărarea întregii zone. Planul asupra căruia se
cerea a jutorul Pentagonului era să se furnizeze, statelor arabe și Israelului, mici
misiuni de pregătire a armatei și un număr sporit de locuri pentru pregătire în
școlile militare americane ca și anumite cantități de arme și muniții: „ciudat cum
a părut peste 20 de ani, eram destul de inocenți în 1950 – 1951 punându -ne
speranțe într -un astfel de plan”11 avea să conchidă , peste timp , fostul demnitar
american.
„Apărarea întregii zone”12 însemna, în viziunea lui Acheson, apărarea
împotriva unei agresiuni militare sovietice, directe sau prin sateliț i sau
„voluntari”13: „așa cum avea să se amintească în curând, controversele din zonă
erau mult mai periculoase decât orice amenințare din Nord. Ministerul
Afacerilor Externe sovietic, conștient de acest fapt, a făcut tot ce se putea
pentru a menține aceast ă impresie”14. Acheson a mai propu s crearea unei agenții
militare americano – britanice pentru a stimula și coordona eforturile de apărare
ale statelor din zonă și pentru a crea stabilitate între statele arabe și Israel astfel
încât Grecia, Turcia și Iran s ă poată folosi, în mod efectiv, forța de luptă
dezvoltată de Statele Unite15. Generalul Marshall și J. C. S. au aprobat ideea
prevăzând – fapt cu care Departamentul de Stat s -a declarat de acord – ca
respectiva coordonare a efortului militar grec și turc să se facă prin intermediul
N. A. T. O., organizație la care ambele state erau doritoare să se alăture. De
asemenea, Dean Acheson a accentuat, în convorbirile avute cu colegii de la
Departamentul Apărării, asupra faptului că un aranjament de securitate ar pu tea
determina Turcia să ia măsuri care se vor dovedi în avantajul militar al întregii
coaliții antisovietice. Printre aceste măsuri se avea în vedere minarea
Strâmtorilor în timp de pace, acțiune preconizată de Departamentul Marinei de
câteva luni precum ș i folosirea bazelor aeriene din Turcia16.
În mai 1951 , J. C. S. a hotărât să treacă la extinderea angajamentelor
Statelor Unite. Militarii au recunoscut rolul critic pe care Turcia îl putea avea în
protejarea flancului sudic al Occidentului în Europa, în confruntarea cu un
număr mare de trupe sovietice și în facilitara apărării Mediteranei Orientale și
Orientului Mijlociu. Dacă Uniunea Sovietică hotăra să invadeze Turcia, prin
Iran și Irak, iar Turcia opta pentru neutralitate, planificatorii militari recun oșteau
că Occidentul ar avea mari dificultăți în închiderea Strâmtrorilor față de

11 Ibidem .
12 Ibidem .
13 Ibidem .
14 Ibidem .
15 Ibidem.
16 Strategy, Diplomacy and the Cold War: the United States, Turkey and NATO, 1945 – 1952, în
The Journal of American History , vol. 71, nr. 4, March 1985 , p. 823.

Un N.A.T.O. pentru Orientul Mijlociu ? Din culisele unui proiect…

203 submarinele sovietice, în protejarea liniilor de comunicație ale N. A. T. O. în
Mediterana și în distrugerea flotei sovietice din Marea Neagră. Chiar mai
deziluzionantă apăre a perspectiva risipirii milioanelor de dolari cheltuiți pe
construirea de aerodromuri17. O poziție asemănătoare a adoptat și National
Security Council (N. S. C.)18.
În același timp, Marea Britanie a continuat demersurile în vedere
formării unei instituții de securitate, pentru Orientul Mijlociu. Pentru
îndeplinirea acestui obiectiv, atât Marea Britanie cât și Statele Unite au invitat
Turcia și Egiptul să se alăture eforturilor de formare a Comandamentului Orientului
Mijlociu19. Marea Britanie era interesată în formarea unei organizații de apărare
care să cuprindă nu numai statele arabe ci și Israelul. Aranjamentele pentru
apărare în Mediterana Orientală și Orientul Mijlociu erau, însă, destul de
complicat de realizat. Guvernul de la Londra se opunea numirii unui american
drept comandant N. A. T. O. în Marea Mediterană. Pe de altă parte, J. C. S.
considera Flota a VI -a, condusă de amiralul Robert B. Carney, drept suport
fundamental, în Sud, pentru apărarea Europei. Grecia și Turcia insistau să fie
asociate în apărarea comună a N. A. T. O., nu în organizații regionale.
Turcia nu ar fi colaborat cu o organizație a Orientului Mijlociu dacă nu ar fi
intrat în N. A. T. O. În situația în care Marea Britanie urma să aibă o comandă
de rang egal cu cea a generalului D wight Eisenhower (numit comandant suprem
al forțelor N. A. T. O. în decembrie 195020 – n. n.) Franța dorea și ea același
lucru, ca o recunoaștere a statutului de putere navală. Winston Churchill era
nemulțumit de decizia provizorie a Statelor Unite și Marii Britanii de a numi pe
amiralul american , William M. Fechteler , Comandant Suprem Aliat în Atlantic.
Având în vedere iminentele alegeri în Marea Britanie și prestigiul fostului Lord
al Amiralității chestiunea a fost amânată pentru moment21.
În cele din urm ă, la 8 septembrie, la Washington, s -a realizat un acord
între britanici și americani. S -a format un Comandament Suprem Aliat al
Orientului Mijlociu, staționat la Cairo, ce includea ofițeri egipteni și era în
subordinea unui Stat Major al Orientului Mijloc iu. Bazele britanice din Egipt
urmau să fie returnate acestei țări care le transfera comandamentului mai sus
amintit, iar Egiptul urma să participe la operațiunile acestuia. Trupele britanice
nealocate Comandamentului Suprem urmau să fie retrase imediat di n Egipt;

17 Ibidem .
18 Ibidem.
19 Danqwart A. Rustow, America’s Forgotten Ally , New York, Council of Foreign Relations, 1987,
p. 91.
20 Nelson Manfred Blake, Oscar Theodore Barck, The United States in Its World Relations , New
York, McGraw – Hill Beak Company Inc., 1960 , p. 727.
21 Dean Acheson, op. cit., p. 563.

Emanuel Plopeanu
204 numărul rămas trebuia să fie stabilit de Comandament, în acord cu guvernul
egiptean22. Din această perspectivă, Marea Britanie a prevăzut un rol cheie
pentru Turcia în zonă. Factorii de decizie de la Londra au insistat ca orice plan
de a include a ceastă țară în N. A. T. O. să cuprindă condiția ca guvernul de la
Ankara să coopereze în aranjamentele regionale din Orientul Mijlociu.
În timpul reuniunii Consiliului Atlanticului d e Nord de la Ottawa,
desfășurat între 15 și 20 septembrie , au avut loc dezbateri aprinse , pe problema
aderării Greciei și Turciei, dar și cu trimiteri la implicațiile asupra Orientului
Mijlociu . S-a reproșat că noțiunea Atlanticul de Nord a fost extinsă , în 1949 ,
pentru a cuprinde Italia , iar, acum , se încerca includerea Med iteranei Orientale,
„o groapă cu șerpi”23: „cum puteau țările din nordul Europei să își convingă
popoarele că un atac împotriva Levantului trebuia interpretat ca un atac
împotriva Scandinaviei sau Țărilor de Jos?”24. În același timp , Marea Britanie
dorea ca forțele turcești să fie plasate, în caz de război, sub comandă proprie, în
Orientul Mijlociu (idee ce a fost reluată în perioada următoare). Statele Unite
și-au declarat acordul cu condiția ca Turcia să accepte de bună voie o astfel de
situație, nedorin d să se asocieze unei încercări de coerciție. Conform lui George
C. McGhee, reprezentantul turc la Ottawa i -a declarat ferm opoziția față de
propunerea britanică25.
Imediat după adoptarea deciziei privind aderarea celor două țări,
ambasadorului american de la Ankara i s -a cerut, de către Departamentul de
Stat, să tra nsmită autorităților turce un mesaj, „care nu putea fi făcut public”26,
din partea președintelui Truman către președintele Bayar, în care se făcea
referire la stabilirea unui Comandament al Ori entului Mijlociu și la asumarea
unui rol de către Turcia în cadrul acestui proces, în urma discuțiilor pe care șeful
J. C. S., generalul Omar Bradley, însoțit de omologi din Franța și Marea
Britanie, ar urma să le poarte la Ankara.
Guvernul britanic dor ea ca trupele turcești și grecești să fie puse sub
comanda unui general propriu, cu o autoritate separată, ce se putea extinde la
armatele altor state, viitoare participante la Comandamentul Orientului Mijlociu .
Turcia, pe de altă parte, nu accepta ideea c a forțele sale să nu se afle sub
comanda unui general american și să nu fie integrate armatei europene a
N. A. T. O.

22 Ibidem, p. 564.
23 Dean Acheson, op. cit., p. 570.
24 Ibidem .
25 George C. McGhee, On the Frontline in the Cold War: An Ambassador Reports, Westport, Praeger
Publishers, 1997, p. 34.
26 Department of State, Tele gram sent to American Embassy, Ankara , în
http://www.trumanlibrary.org/ whistlestop/ study_collections/nato/large/greece_turkey/ …,
p. 1.

Un N.A.T.O. pentru Orientul Mijlociu ? Din culisele unui proiect…

205 Pentru rezolvarea acestui impas, dar și pentru analizarea, la fața locului,
a gradului de pregătire a Turciei și Greciei în vederea integrării depline,
generalul Omar N. Bradley și ambasadorul Averell Harriman, însoțiți de
mareșalul Sir William Slim și ge neralul Charles Lechéres au efectuat o vizită la
Atena și Ankara, între 9 și 15 octombrie 1951. Generalul american a arătat, într –
un raport ulterior : ”[…]Turcia recunoaște necesitatea și promite să sprijine
stabilirea unui Comandament al Orientului Mijlo ciu, care să includă și țări
nemembre N . A. T. O.; […] spre sfârșitul discuțiilor a devenit evident că
aversiunea Turciei față de considerarea sa ca o națiune a Orientului Mijlociu a
rămas atât de puternică încât cei trei reprezentanți au căzut de acord s ă
numească noua organizație Comandamentul Mediteranei de Est (subl. n)”27.
Așa cum rezultă din comunicatul oficial, comentariile presei și discuțiile
ce au avut loc în mediile diplomatice, s -a discutat crearea unui Comandament
Militar al Orientului Mijloci u, în care să fie invitat și Egiptul dar și alte state care
și-au manifestat interesul în apărarea acestei zone cum ar fi Australia, Noua
Zeelandă și Uniunea Sud – Africană28.
Problema unei structuri militare a Orientului Mijlociu a căpătat alte
semnifi cații, tot în octombrie 1951, când guvernul egiptean a respins apelul
comun al Statelor Unite, Marii Britanii, Franței și Turciei de a participa la
Comandamentul Orientului Mijlociu . La 6 octombrie, ministrul Afacerilor Externe
britanic, Herbert Morrison, a comunicat guvernului egiptean că în câteva zile
spera să pună în discuție noi propuneri de apărare. A doua zi , executivul de la
Cairo a trimis regelui Farouk (iar a treia zi Parlamentului) legislația prin care se
abroga tratatul din 1936 și acordul de co ndominium privind Sudanul din 1899.
Totuși, propunerea privind formarea Comandamentului Orientului Mijlociu a fost
prezentată pe 13 octombrie 1951. Primul ministru Nahas Pașa a respins -o fără
să o citească. Peste două zile, Parlamentul a abrogat cele două tratate. Conform
lui Dean Acheson „dacă a existat un copil născut mort politic, atunci acesta a
fost. Dar Foreign Office nu a putut crede”29 diplomația britanică traversând, în
cursul anului 1951, conform unor păreri, „o perioadă nefastă”, marcată , printre
altele , și de reacția egipteană, umilitoare pentru fostul Imperiu30. Propunerea

27 Omar N. Bradl ey, Memorandum for the President, în http://www.trumanlibrary.org/
whistlestop/ study_collections/nato/large/nato_develop… , p.1.
28 J. C. Hurewitz, Diplom acy in the Near East and Middle East: a Documentary Record , Princeton, D.
Van Nostrand, 1958 – 1960, p. 330.
29 Dean Acheson, op. cit., p. 564; vezi mai pe larg și Emanuel Plopeanu, Opțiuni de securitate în
Mediterana Orientală și Orientul Mijlociu între 19 49 și 1952, în Istoria: Contribuții în căutarea unui mesaj.
Profesorului Ion Stanciu, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Iulian Oncescu și Silviu Miloiu (coord.),
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005, p. 339 – 350.
30 C. M. Woodhouse, British Foreign Policy since the Second World War, New York, Praeger
Publishers, 1962 , p. 39.

Emanuel Plopeanu
206 unei comenzi Aliate a fost văzută de egipteni doar ca un camuflaj al unei
ocupații continue31. Opinia publică arabă și -a demonstrat ostilitatea în a se
asocia cu Marea Britanie, Franța și Turcia, (primele două foste Mari Puteri
coloniale , iar ultima aflată în relații de prietenie cu Israelul32), căutând orice
posibilitate de a se opune proiectatului organism militar33. Iar Egiptul nu se
temea de o amenințare sovietică directă34.
Convorbirile în patru (Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Turcia) au
continuat, totuși, până pe data de 10 noiembrie 1951, concretizându -se într -o
declarație comună adresată statelor Egipt, Siria35, Liban, Irak, Arabia Saudită,
Yemen, Israel și Transi ordania în care se aprecia că „apărarea Orientului
Mijlociu este vitală pentru lumea liberă și, protejarea ei împotriva unei agresiuni
externe, poate fi asigurată numai prin cooperarea tuturor statelor interesate”36.
Pentru îndeplinirea acestui deziderat Comandamentului Orientului Mijlociu, un
organism „integrat, nu național”, ar urma să aibă ca sarcină „în primul rând
planificarea și furnizarea de asistență, sub forma consilierii și pregătirii […] și
dezvoltarea capacității fiecărui stat de a juca un rol pe măsură în asigurarea
securității întregii zone împotriva unei agresiuni externe […]” fără „a interveni
în problemele și disputele ce puteau apare în zonă”37. Asistența urma a fi
acordată numai în urma solicitărilor venite din partea acestor state și, co nform
lui Anthony Eden, membrii urmau să se alăture individual și egal , iar toate
facilitățile acordate Comandamentului urmau să fie subiect al unui acord
specific38.
Față de declarația din 10 noiembrie 1951, amintită mai sus, a luat
poziție și Uniunea S ovietică. La 24 noiembrie 1951, autoritățile de la Moscova
au emis o notă diplomatică în care propunerile celor patru guverne erau
calificate drept „o încercare de a atrage țările din Orientul Mijlociu în

31 Ibidem.
32 Füsun Türkmen, op. cit. , p. 9.
33George S. Harris, Troubled Alliance. Turkish American problems in Historical Perspective, 1945 – 1971,
Stanford, American Enterprise Institute for Public Policy Research, Hoover Institution on
War, Revolution and Peace, 1976, p. 43.
34 Füsun Türkmen, op. cit. , p. 9.
35 În ceea ce privește această țară, Anthony Eden aprecia că Siria „nu se opunea țărilor anglo –
saxone și nu avea nici p uternice sentimente [favorabile]; de fapt, avea prea puține sentimente
față de Uniunea Sovietică. Amenințarea unei agresiuni venea dinspre Israel” ( The Memoirs of Sir
Anthony Eden. Full Circle, în continuare: The Memoirs of Sir Anthony Eden …., London, Cass ell,
1960, p. 228).
36 Four Power Statement on the Middle East Command, 10 November 1951, în J. C. Hurewitz, op. cit .,
p. 331.
37 Ibidem .
38 The Memoirs of Sir Anthony Eden …., p. 227.

Un N.A.T.O. pentru Orientul Mijlociu ? Din culisele unui proiect…

207 aranjamente militare ale blocului Atlantic agresiv”39, asigurându -se posibilitatea
unor „permanente interferențe în afacerile interne ale statelor Orientului
Mijlociu și lipsirea de propria independență națională”40(sic!). În final , s-a
afirmat de fapt adevărata temere, ce nu putea ignora apariția „acestor n oi
planuri agresive, exprimate în crearea Comandamentului Orientului Mijlociu,
într-o zonă situată nu departe de frontierele Uniunii Sovietice”41. Replica
americană a sosit la 18 decembrie 1951 și a pus accent pe caracterul voluntar al
viitoarei organizații de apărare a Orientului Mijlociu, bazată pe dreptul la
autoapărare prevăzut de articolul 51 al Cartei O. N. U., respingând categoric
alegațiile din nota sovietică referitoare la intențiile Comandamentului Orientului
Mijlociu42. În schimb, se făcea referire la faptul că „necesitatea acestor măsuri de
cooperare a apărut din îngrijorarea produsă de actualele tensiuni ale situației
mondiale, create de acțiunile sovietice agresive. Eforturile externe sovietice
precum și cele subversive, îndreptate împotriva stat elor din Orientul Mijlociu,
nu contribuie la reducerea acestor tensiuni”43. Mai mult, a fost adus în discuție
chiar precedentul istoric al propunerilor din 25 noiembrie (corect 26 noiembrie,
data primirii acestei note de către diplomatul german la Moscova ș i a
transmiterii la Berlin44 – n. n.) făcute de comisarul pentru Afacerile Externe al
Uniunii Sovietice, Veaceslav M. Molotov către ambasadorul Germaniei la
Moscova, von Schulenburg, în care „aria de la Sud de Batumi și Baku, în direcția
Golfului Persic, es te recunoscută ca centru al aspirațiilor Uniunii Sovietice”45. Se
considera, în nota americană, „în lumina atitudinii sovietice față de zona
Orientului Mijlociu, după cel de -Al Doilea Rãzboi Mondial”46 că „scopurile

39 Soviet – American Exchange of Notes on the Proposed Middle East Command: Soviet Note, 24
November 1951, în J. C. Hurewitz, op. cit ., p. 332.
40 Ibidem , p. 333.
41 Ibidem ; „Mă îndoiesc că în Egipt și Iran problema se vedea altfel” avea să afirme Dean
Acheson în memoriile sale (Dean Acheson, op. cit ., p. 565).
42 Soviet – American Exchange of Notes on the Proposed Middle East Command: U. S. Reply, 18
December 1951, în J. C. Hurewitz, op. cit ., p. 333 – 334.
43 Ibidem , p. 334.
44 The German Ambassador in the Soviet Union (Schulenburg) to the German Foreign Office, Moscow,
November 26, 1940, No. 2362, apud Nazi – Soviet Relations, 1939 – 1941. Documents from the
Archives of the German Foreign Office , edited by Raymond James Sontag and James Stuart Beddie,
Department of State, 1948 , p. 258.
45 J. C. Hurewitz, op. cit ., p. 334; The Germ an Ambassador in the Soviet Union (Schulenburg) to the
German Foreign Office, Moscow, November 26, 1940, No. 2362, în Ibidem , p. 259; planificatorii de
la Departamentul de Stat se foloseau astfel de argumentele istorice furnizate de publicarea, cu
trei ani înaintea emiterii acestei note, dar în plin proces de instituționalizare a confruntării
sovieto – americane, sub egida acestei instituții, a volumului de documente mai sus amintit
referitor la relațiile germano – sovietice din perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941.
46 J. C. Hurewitz, op. cit ., p. 334.

Emanuel Plopeanu
208 formulate de dom nul Molotov în 1940 reprez intă < în continuare – n. n. >
politica guvernului sovietic”47.
Proiectul Comandamentului Mediteranei Orientale/Orientului
Mijlociu a încercat să fie, respectând proporțiile, o instituție asemănătoare
N.A.T.O., măcar în ceea ce privește coordonarea asigură rii securității. Insistența
britanică, urmărea , în același timp , continuitatea propriei prezențe în zonă, în
noile condiții postbelice în care Marea Britanie trebuia să renunțe , treptat, la
vechea structură imperială. Refuzul Egiptului a fost, în opinia no astră,
simptomatic în această privință.
Pe de altă parte , constatăm maniera ineresantă în care a fost conectată
problema aderării Turciei la N .A.T.O. de mai sus menționatul proiect. Tot o
propunere britanică a încercat asocierea Turciei la o organizație d e acest gen,
chiar înainte de a obține calitatea de membru N .A.T.O. La rândul său, guvernul
de la Ankara s-a folosit de această inițiativă ca un mijloc de a obține, o clipă mai
devreme, calitatea de membru N .A.T.O., atrăgând atenția că eficiența
participăr ii sale ar fi mult sporită de prezența între membrii N .A.T.O. Turcia nu
s-a opus, nici măcar după decizia de la Ottawa, acestei idei, deși a sugerat – cu
succes – măcar schimbarea titulaturii noi instituții pentru a evita asocierea,
ideatică, cu zona Orien tului Mijlociu. Turcia a continuat să susțină această
inițiativă, până când aceasta și -a epuizat valențele. În ultimă instanță, opoziția
statelor arabe, care nu au văzut în Uniunea Sovietică o amenințare suficient de
mare pentru a intra într -o astfel de sc hemă de securitate care implica, în schimb,
prezența Israelului, o oarecare lipsă de sprijin efectiv, din partea Statelor Unite,
și interesul doar mimat al unor state precum Turcia au determinat prăbușirea
unui proiect lăudabil doar în teorie dar inaplicab il în practică.

*

A N.A.T.O. FOR THE MIDDLE EAST ? ASPECTS BEHIND THE
CURTAINS OF A FAILED PROJECT FOR REGIONAL SECURITY
AT THE BEGINNING OF THE COLD WAR

Abstract

Between 1950 – 1951 un interesting project in the field of regional
security was on the discussions agenda of Great Britain and United States
diplomacies. This project – the Middle East Commandment – was a British
initiative, from the beginning. It ’s goal was to maintain the Western/British
presence in this area, through military assista nce and defence coordination of all

47 Ibidem.

Un N.A.T.O. pentru Orientul Mijlociu ? Din culisele unui proiect…

209 states from Middle East, including Israel. The main reason for which this entity
was to be formed was, of course, the Soviet Union menace.
But the Arab states regarded Israel, and not Soviet Union, as their
fundamental enemy. So, started with Egypt, they were encouraged to reject the
project, which they seen as a new method to insure the Western presence in the
area.
In the same time, and we try to focus upon that in our paper, the
project was used as a quid pro quo in the case of Turkey’s admission into
N.A.T.O. Again, the Great Britain insisted that Turkey must join to Middle
East defence organization before integration in N .A.T.O. On its turn, Turkey
didn’t reject implication in this alternative project but looked i t only as a tool
through which could obtain the a dmission into N .A.T.O. Turkish diplomacy
didn’t gave much credit to it. Despite that Turkey joins to common British –
American efforts in that direction even after N .A.T.O. admission.
United States, also, didn’t support with great enthusiasm the project,
which was considered worthless, due to fundamental antagonism between Israel
and Arab states, but backed the multilateral effort for implementing it. Finally,
this effort bring none results an d was dropped , in the autumn of 1951,
remaining only as a noble idea, but without application.

Emanuel Plopeanu
210