Un capitol important din istoria științelor, din istoria omenirii a fost descoperirea, răspândirea și dezvoltarea tehnicilor de prelucrare a… [310951]

[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat].

Fitoterapia este ramura terapeuticii care utilizează plante și medicamente din plante pentru vindecarea bolilor. A fost cunoscută și aplicată încă din antichitate și este susținută de următoarele argumente:

cunoașterea efectelor terapeutice și a efectelor secundare și toxice sunt datorate faptului că are cea mai mare vechime;

organismul uman tolerează mult mai bine medicamentele de origine vegetală;

din cauza acțiunii lor mai slabe și mai puțin toxice se pretează în tratamentul bolilor cronice;

[anonimizat];

acțiunea celor mai multe produse vegetale este complexă și se adresează mai multor organe sau sisteme;

creșterea eficacității a fost facută de formele farmaceutice de administrare adecvate scopului urmărit;

[anonimizat] a tehnologiilor, fapt care a contribuit la încrederea și prestigiul în fitoterapie și a permis obținerea unor derivați de semisinteză care să corecteze anumite caractere ale substanțelor naturale.

[anonimizat] a subestima rolul chimioterapiei.

La mijocul secolului XIX preparatele farmaceutice realizate din produse vegetale reprezentau 80% din totalul preparatelor farmaceutice. [anonimizat] s-a îmbogățit treptat. [anonimizat] a plantelor. Pot să fie de cele mai multe ori substanțe ale metabolismului secundar fiind răspândite în intreaga plantă sau numai in anumite organe.[anonimizat].

Ar exista o [anonimizat] a modului în care este mai activă o plantă medicinală:[anonimizat], amestecurile de substanțe izolate (alcaloizi) sau extractele (apos,alcoolic,eteric) menționând ca nu există nici un solvent care să extragă toate principiile active.

De la ”ceaiurile medicinale” s-a extins noțiunea de fitoterapie la toate produsele farmaceutice (medicamente) [anonimizat].

Orice ramură a științei și a practicii presupune cunoștințe complexe și o pregătire superioară iar din aceasta rezultă ca și fitoterapia trebuie să se bazeze pe indicațiile specialiștilor in acest domeniu.

[anonimizat], bine condus cu respectarea în același timp a celorlalte indicații medicale.

[anonimizat].

Există și procese patologice în care singura posibilitate terapeutică rămane fitoterapia: cardiotonicele, hepatobiliarele, laxativele, uterotonicele sau există cazuri în care medicamentele de sinteză sunt completate ce cele obținute din plante utilizate în diferite afecțiuni.

Ca și o concluzie la cele studiate dupa o abordare obiectivă, a problemei medicamentului rezultă că medicamentele de sinteză cât și produsele vegetale oferă foarte multe posibilități de rezolvare a problemelor terapiei, dar prezintă și limite specifice. Singura atitudine este folosirea ambelor mijloace, dar în funcție de particularitățile fiecărui caz. Astăzi este clar că, unele produse de sinteză nu pot fi înlocuite de plante, dar și că în terapeutica modernă nu ar putea renunța la unele plante.

1. ISTORICUL PLANTEI

Numele acestei plante – Arnica derivă de la grecescul ptarmica, care provine de la verbul ptario = a strănuta, fiindcă rădăcinile și florile plantei provoacă strănut. În secolul XVII, din rezultatul denaturării cuvântului ptarmica a apărut arnica montana (montanus = de munte) arată locurile de creștere ale plantei [1].

Goethe agrea mult această plantă, având obiceiul de a bea in fiecare seară un ceai de arnică [2].

Unele ipoteze ar arăta că, numele acestei plante, Arnică, vine de la Panacea Iopsorum, astfel numită de către medici, după medicamentul mult visat ipotetic Panazee [3].

Fig. 1.1. Arnica montana L.[4]

2.DATE BOTANICE ASUPRA SPECIEI ARNICA MONTANA L.

2.1.Încadrarea sistematică a speciei Arnica montana L.

Regnul: Vegetal

Subregnul: Cormobionta

Încrengătura: Magnoliophyta

Clasa: Magnoliatae

Subclasa: Asteridae

Ordinul: Asterales

Familia: Asteraceae(Compositae)

Subfamilia: Radiiflorae

Genul: Arnica

Specia: Arnica montana L. [5,6,7]

2.2 Denumiri populare ale speciei A. Montana L.

Românește: arnică, carul pădurilor, carul zânelor, ciudă, cujdă, iarba soarelui, podbal, podbal de munte, roit, tabacu câmpului, țâța oilor;

Maghiară: Arnika, Angyalitolfii, Hegyiarnika;

Germană: Arnika, Berg Wohlverde, Wohlverleich;

Engleză: Arnica [8];

Rusă: Arnika gornaia;

Ucraină: Angehlske zile;

Polonă: Tabuka esna, Trankhorny [7].

Franceză: Arnica [8].

Fig. 2.2. Arnica Montana L.[9]

2.3 Caractere generale ale familiei Asteraceae

Formula florală: ♀ ♂ * sau     %,  K(5) ;  0[C(5) A5] Ğ (2)

”Familia Asteraceae (Compositae) este formată din plante ierbacee, unele arbustive, arborescente sau liane cactoide (în zonele tropicale), frunze fiind simple sau sectate, de obicei alterne. Florile sunt sesile dispuse într-un număr relativ mare pe un receptacul lățit sau bombat formând o inflorescență condesată, calatidiu, de unde vine și denumirea familiei Compositae. Calatidiu, este protejat la exterior de unul sau mai multe rânduri de bractei care formează un involucru. Forma receptacului și a bracteilor sunt criterii importante de identificare a genurilor acestei familii. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescențe compuse de tip racem, corimb(coada șoricelului), spic(cicoare), cimă (albumiță).

Florile, actinomorfe și zigomorfe sunt bisexuate, dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. Caliciul întotdeauna este redus și greu de distins având forma de creastă, membrană neregulată sau transformat în dinți, sau într-un număr mare de perișori, care la maturitate formează în vârful fructului un papus simplu, uneori plumos și sesil sau susținut de un rostru ce favorizează diseminarea prin vânt.

Corola este formată din 5 petale unite în diferite moduri, astfel putând fi clasificată în: corolă tubuloasă, labiată, pâlniată, și lingulată. Corola tubuloasă are petale unite intr-un tub cu 5 dinți, mai mult sau mai puțin egali având o simetrie actinomorfă. Corola bilabiată are baza superioară de obicei redusă la 2 dinți, rezultată din unirea a 2 petale și o buză inferioară mare formată 3 petale unite. Corola ligulată are baza scurtă, tubulară, iar cea mai mare parte este lățită ca o limbă, în vârf cu 5 (3) dinți indicând numărul petalelor unite. Florile pâlniate au corola în formă de pâlnie, reprezentând o variantă a florilor bilabiate. Dinți corolei sunt deosebiți ca mărime .

Florile cu corola, pâlniată ,bilabiată și lingulată au o simetrie zigomorfă.

Androceul este alătuit din 5 stamine cu filamente libere, fixate în tubul corolei, iar anterele sunt concrescute formând un tub în jurul stilului. Gineceul inferior este bicarpelar, sincarp, prevăzut cu un stil lung bifurcat în 2 stigmate. Polenizarea este entomofilă sau autogamă, rareori anemofilă.

Fructul este achenă, în vârf cu sau fără papus. Semințele sunt lipsite de endosperm și sunt bogate în ulei și aleuronă. Embrionul este drept.

Anatomic, asteraceele se caracterizează prin fascicule bicolaterale, unele cu laticifere articulate. Latexul conține substanțe amare (absitină, achinilină, taraxacină) rezine și cauciuc. Ele mai conțin uleiuri eterice ( camfor, cineol, camfen, borneol), glicozide (vernioniozidă, lappozidă, centaureozidă) si alcaloizi(abrotanină, , achileină, cumarină, piretrină, piretrină). Multe asteracee depozitează ca substanță de rezervă, polizaharidul inulina.

Din punct de vedere taxonomic asteraceele sunt una dintre cele mai mari și complexe familii, însumând aproximativ 1000 de genuri cu cca 20000 de specii răspândite pe tot globul. Situate în vârful arborelui filogenetic al dicotiledonatelor, asteraceele sunt relativ tinere fiind cunoscute ca fosile din Terțiar.

În flora țării noastre găsim 53 genuri cu 320 specii râspândite prin păduri și pajiști, de la câmpie până la etajul alpin. În funcție de modul alcătuirii calatidiului asteraceele se grupează în subfamiliile tubuliflorae, liguliflorae si radiiflorae’’.[10,11,20,21].’’

2.4 Caractere botanice ale genului Arnica

Genului Arnica îi sunt specifice plante perene, cu frunze opuse în partea inferioară a tulpinii. Antodiu este mare, solitar. Foliole sunt involucrate biseriate, cele externe mici sau lipsă, în acest caz devenind uniseriate. Receptacul este convex,păros. Florile discului hermafrodite, tubuloase, cele marginale femele, lingulate. Achenă cilindrică, 5-10 costată, cu papusul format din peri scabri, uniseriați.

Genul Arnica cuprinde 18 specii, cu răspândire în Europa, Asia și America de Nord [12,20,21].

2.5 Descrierea botanică a speciei Arnica montana L.

Specia Arnica montana, arnică sau podbalul de munte este o specie perenă, având un rizom cilindric, oblic, exclusiv în flora spontană, neputând fi introdusă în cultură. Aceasta prezintă o rozetă bazală de frunze, tulpina erectă, cilindrică, înaltă de 15-55cm, cu număr redus de frunze, cele bazale, ovat eliptice, au peri scurți și aspri, cele tulpinale, în număr de 2-3 perechi opuse, și mai mici. Antodiile terminale sunt mari, de 4-8 cm diametru cu 12-20 flori marginale lingulate, galbene, și numeroase flori centrale tubuloase portocalii sunt protejate de un involucru cu 2 rânduri de bractei. Receptaculul este pubescent. Fructele, achene sunt lungi de 5 mm, păroase, atenuate spre ambele capete, cu un papus lung de 8 mm, format din peri aspri, scurt denticulați. Înflorește în perioada iunie-august.[13,14,20,21].

Fig. 2.3. Arnica Montana L.[15]-părțile plantei

2.6 Răspândirea generală și în flora României

După cum se observă în denumirea științifică, arnica crește spontan, prin fânețele și pășunile umede din zona montană și subalpină, existentă în aproape toată Europa, și întâlnită în Siberia în regiunea subalpină, rar în zona alpină și America de Nord.

În America de Nord, în câmpiile turboase se mai întâlnește specia A. Chamissonis, ca și varietatea sa A. Chamissonis foliosa Maguire, ambele utilizate tot în aceleași scopuri ca și A. Montana.

Este caracteristică pentru pășuni și fânețe umede din zona montană și subalpină, mai rar prin poieni și tufărișuri. O putem găsi în tot lanțul Carpatic, în special în Transilvania (județele Alba, Bistrița-Năsăud, Hunedoara și mai ales Cluj) și în nordul Moldovei (județul Suceava), unde este declarată specie ocrotită.[16,1,21,22].

3. PRODUSUL VEGETAL MEDICINAL

3.1. Obținere și condiționare

Ca și produs vegetal se utilizează florile de arnică: Arnicae flos.

Pentru obținerea produsului vegetal, se recoltează inflorescențele care apar doar în al doilea an de vegetație, cu peduncul cât mai scurt, ligulele viu colorate, neofilite și nefructificate. Florile care au ligulele ofilite, sunt intrate în fructificație, iar din acest motiv nu se vor reolta, deoarece sunt flori mature si acestea generează un papus foarte dezvoltat. Ele se vor lăsa pe plantă pentru înmulțire. [22,1].

Inflorescențele se vor rupe, de preferință cu mâna, sau după tăierea capitulelor cu ajutorul unor foarfece, se strâng în coșuri fără a le presa [16].

Uscarea florilor se face cât mai rapid , pentru a stopa procesul de transformare al florilor în papus și desfacerea inflorescențelor, care se continuă la o uscare lentă. Aceasta se face la umbră, în încăperi bine aerate, în strat subțire la temperaturi sub 50°C.

Pentru produsul vegetal medicinal Arnicae flos sunt prevăzute următoarele condiții tehnice de recepție:

inflorescențele nefructificate, având pedunculul de max 1 cm;

se admit ca impurități maxim 8% flori lingulate și tubuloase fructificate și brunificate, maxim3% pedunculi mai lungi de 1 cm;

corpuri străine organice și minerale, maxim 0,5% pentru fiecare;

umiditate, maxim 13% [17]

Uneori, se folosește produsul Arnicae flos sine calycibus și uneori rizomii [16].

3.2. Caractere macroscopice

Capitulele au receptacul plan, ușor convex, și diametrul de 1 cm, alveolat cu peri scurți în jurul alveolelor;

Inflorescența este înconjurată de un involucru format din 2 rânduri de bractee, imbricate, la exterior păroase;

Florile marginale, femele ligulate, în număr de 15-20, uniseriate, până la 2 cm lungime, terminate cu 3 dinți, sunt străbătute de 7-15 nervuri paralele;

Florile centrale sunt hermafrodite, tubulos-campanulate, numeroase, având corola divizată în 5 dinți triunghiulari;

Androceul sinanter, filamentele libere sudate de corolă;

Caliciul e format la ambele flori dintr-o egretă cu peri, ciliați, uniseriați, ușor sfărâmicioși, aspri, de 7-10 mm lungime;

Ovarul la ambele flori este subțire și lung, cu 5 coaste, având un stil terminat cu 2 stigmate bifurcate;

Culoarea bracteilor este verzuie, cu marginea brună; florile galben-portocalii, cu aspect cenușiu. Miros slab aromat, gust amar și iute.[18,19].

3.3. Caractere microscopice

Caracteristici am putea spune că sunt perii pluricelulari, aspri și ascutiți de pe corolă. Pe suprafața ovarului sunt peri glandulari specifici asteraceelor și peri dubli (gemeni) cu peretele intern comun, străbătut de pori mici. Perii au vârfurile separate și ascuțite. Aceștia, descriși anterior nu se întâlnesc pe alte organe ale florii. În secțiunea longitudinală a fructului, sub brațul epidermic, se găsește un țesut colorat în negru ce conține fitomelane[18,19].

4. COMPOZIȚIE CHIMICĂ

4.1. Introducere

Datorită examinării efectelor farmacologice ale produsului vegetal medicinal Arnicae flos a condus la investigarea în paralel a constituenților săi chimici, începând cu secolul XIX. Peste 150 de compuși au fost identificați în capitulele florale.

Cel mai important pas a fost în stabilirea efectelor farmacologice și respectiv toxicologice ale produsului vegetal medicinal Arnicae flos, a fost izolarea și identificarea lactonelor sesquiterpenice, dar după anul 1970. S-au descoperit în capitulele florale pseudoguaianolide; arniflora, helenalina 0,2%-0,5%, dihidrohelenalina, și esterii lor cu acizii acetic, izobutiric, tiglic și valerianic.[23].

Arnicae flos mai conține triterpene pentaciclice (arnidiolul, faradiolul și taraxasterolul), fitosteroli, carotenoide( izoquercitrozida, astragalina, luteolin-7-glucozida, querctol-glucogalacuronida, heterozide ale hispidulinei, pantuletinei, betuletolului, spinacetinei și quercetagetinei), 1% procianidoli, 0,7% acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic și clorognic), taninuri, poline, compuși azotați (colină, betaină, trimetilamină) oze, poliholozide, acizi grași, alcani.

In ciuda faptului ca flavonoidele și diterpenele și triterpenele din produsul vegetal medicinal sunt responsabile cu efectul antiinflamator topic, helenalina și dihidrohelenalina trebuie considerate componentele de bază active.[24].

4.2. Lactonele sesquiterpenice

4.2.1. Definiție

Lactonele sesquiterpenice, sunt în majoritatea cazurilor, lactone pentatomice , alcătuite din 15 atomi de carbon. Se cunosc cca 3000 de compuși din această clasă, cei mai mulți fiind considerați “ principii amare’’.

4.2.2. Răspândire și localizare

Familia Asteraceae este caracterizată prin prezența lactonelor sesquitepenice (genurile Achillea, Artemisia, Arnica, Articum, Cnicus, Inula) însă apar soporadic și în Lauraceae(Cryptocaria, Laurus), Malvaceae(Hibiscus), Apiaceae, Menispermaceae.

La Asteraceae se găsesc de obicei în perii tectori de pe frunze, tulpini, inflorescențe sau în canalele seceretoare ale organelor subterane.

Spectroscopia RMN a fost utilizată ca metodă de analiză cantitativă a lactonelor sesquiterpenice prezente într-o fracțiune de lactonă brută izolată din Arnica montana. Opt componente principale:acizi grasi; tiglic, metacrinoil, isobutiric și 2-metilbutiric -esteri ai helenalinei (H) și 11,13-dihidrohelenalina(DH) au fost identificate în eșantionul studiat. Metoda permite determinarea cantității totale de lactone sesquiterpenice și cantitatea din ambele de tip helenalină și 11,13 – dihidrohelenalină separat. [25].

Cele mai reprezentative lactone sunt:

alantolactona, izolată din uleiul volatil obținut din rădăcinile speciei Inula helenium L.

helenalina – Arnica montana L.

artemisia și santonina – speciile de Artemisia (Asteraceae)

artemisinina – Artemsia annua L. (Asteraceae)

nobilina – Chamaemelum nobile L. (Asteraceae)

ambrosina – Ambrosia maritima L. (Asteraceae)

costunolida – Laurus nobilis L.(Luraceae)

partenolida – Tanacetum parthenium(Asteraceae)

massoia-lactonele – Cryptocarya massoia(Luraceae)

xantatina – Xanthium americanum si Xanthium spinosus L.

Florile a 14 populații sălbatice de Arnica montana au fost colectate în vara anului 2010, în provinciile Trento, Brescia și Bergamo (Italia). Florile uscate au fost analizate pentru a evalua diversitatea lor chimică. Analiza HPLC (cromatografia lichidă de înaltă performanță) a dus la identificarea derivaților fenolici și a lactonelor sesquiterpenice în probe, fapt care confirmă datele din literatură[26].

4.2.3. Structuri chimice

Fig. 3.4.[27]

4.2.4. Proprietățí fizico-chimice

Lactonele sesquiterpenice sunt substanțe care au un gust amar, și caracter slab hidrofil, solubile în amestecuri de solvenți și în soluții apoase alcaline, unde se scindează (iși pierd gustul amar), structura lactonică refăcându-se în mediu acid. Unele lactone sunt ușor pozitive prin dominarea punții oxidice asupra celei cetoxi.

4.2.5. Acțiuni și întrebuințări:

antibacteriană

antifungică

antihelmintică

antimalarică

antiinflamatoare

stimulante ale secreției hepatice

stimulant al secreției glandelor exocrine

citotoxică

antiechimotice

anticoagulante[20]

Pentru activitatea farmacologică și biologică a lactonelor sesquiterpenice, mecanismul fundamental implică gruparea funcțională carbonil α-, β- nesaturată sau o structură esterică conjugată.[23,7]

Helenalina este o lactonă sesquiterpenică în mod natural extrasă din Arnica și Arnica montana chamissonis foliosa. Helenalina și derivații săi sunt cunoscuți pentru efectele anticanceroase și antiinflamatorii prin inhibarea NF-KB (nuclear factor kappa B). În concentrații µM. această proteină este un mediator central al răspunsului imun și importantă în transcipția genelor pentru multe citokine inflamatorii, inclusiv IL (interleukinele) 1, 2, 6, 8 și TNF- α ( factor de necroză tumorală), cât și pentru gene care codifică ciclooxigenaza 2, imunoreceptori, molecule celulare de adeziune, factorul hematopoetic de creștere si receptorii factorului de creștere. Lactonele sesquiterpenice care au un rest acil nesaturat,ca cele din cazul esterilor de tip matacrilat sau tiglinat prezintă o activitate mai puternică de inhibare decât acetații.[28].

Pentru a afla mecanismele prin care helenalina și derivații săi își exercită activitatea antiinflamatorie, au fost studiați în mai multe sisteme bilogice, atât in vivo cât și in vitro. Helenalina s-a dovedit a afecta parametrii biologici care influențează procesul inflamator: inhibă ATP-sintetaza, inhibă migrarea și chemotaxia leucocitelor, inhibă eliberarea proteinelor lizozomale, inhibă activitatea enzimelor lizozomale, crește nivele de cAMP în neotrofilele rozătoarelor, inhibă eliberarea histamine din mastocite, inhibă eliberarea serotoninei din trombocitele umane, inhibă agregarea trombocitelor, inhibă formarea tromboxanului în trombocitele umane[29].

Au fost investigate interacțiunile celor trei sesquiterpene lactonice: dihidrohelenalina acetat, dihidrohelenalina metacrilat și helenalina izobutirat din A. Montana L., cât și cele trei preparate etanolice dn aceasta, cu proteinele din sângele uman folosind matrici diferite, albumna serică umană (HAS), plasma și întreg sângele uman. Gradul de legare al proteinelor în plasma umană diferă semnificativ între sequiterpenele lactonice individuale, astfel: dihidrohelenalina metacrilat < dihidrohelenalina acetat < helnalina izobutirat. Lactonele sesquiterpenice în preparatele etanolice au arătat un grad mai mic al legării proteinelor. [29].

4.3 Flavonoidele

4.3.1 Definiție

În lumea vegetală, flavonoidele(0,4-0,6%) sunt pigmenți aproape universal prezenți. Acestea participă la determinarea colorației galbene a florilor, și se găsesc sub formă de agliconi și glicozide, cum ar fi: astragalina, luteolin-7-glucozida, izocvercitrozida, hispidulina și patuletina[20,17].

Flavonoidele, în cea mai mare parte sunt prezente în cuticula foliară și în celulele epidermice ale frunzelor, asigurând în acest fel protecția țesuturilor împotriva efectelor nocive ale radiaților ultraviolete[31].

4.3.2 Structură chimică

Structural, flavonoidele sunt substanțe fenolice naturale de tip C6-C3-C6 derivați ai 2-fenilbenzopiranului sau 3-fenilbenzopiranului(izoflavanului). 2-fenilcromanul este nucleul de bază pentru aproximativ de 3000 de flavonoide de origine biosintetică comună[32].

Majoritatea derivaților au pe nucleul A, la C5 și C7 grupări hidroxil alcoolice, provenite din funcția carbonilică a malonil-Co-A și grupări OH fenolice în 4’ sau 3’-4, 3’-4,-5’ provenit din compuși fenil-propanici.Aceste grupări hidroxilice pot fi glicozidate, prenilate și metoxilate[31].

Fig. 4.5.Clasificarea flavonoidelor

4.3.3 Răspândire și localizare

la Angiospermae, din punct de vedere structural varietatea flavonoidelor este maximă, astfel, numai la familia Asteraceae au fost găsite peste 30 de tipuri de flavonoide.

la Alge incă nu a fost semnalată prezența flavonoidelor. Acestea sunt însă frecvente la Bryophytae, mai ales O- și C-heterozidele flavonelor și derivații O-uronici.

în cazul Pteridophytelor pentru Psilotalae și Sellaginalae este caracteristică prezența biflavonoidelor.

la Equisetalae este caracteristică prezența proantocianidolilor.

ferigile conțin O-heterozide ale flavonolilor calcone și proantocianidoli.

la Gymnospermae se constată prezența proantocianidolilor

la Cycadalae și Coniferalae sunt prezente biflavonoidele

Heterozidele care sunt solubile în apă se pot acumula în vacuole și în funcție de specie se concentrează în epiderma frunzei sau se repartizează între epidermă și mezofil. Flavonoidele se concentrează în celulele epidermice în cazul florilor. Când flavonoidele sunt prezente în cuticula foliară este vorba de agliconi liberi iar aceștia au o lipofilie mare datorită metilării parțiale sau totale a grupărilor hidroxil[31].

4.3.4 Proprietăți fizico-chimice

Flavonele sunt colorate în galben, glicozidele fiind mai deschise la culoare. Sunt substanțe solide, cristalizate(în special agliconii). Prezența grupărilor cromofore –C=C-C=, este cea care determină culoarea derivaților flavonici. Colorația galbenă este dată de gruparea hidroxilică din poziția 3, iar colorația galben închis de gruparile din pozițiile 3’ și 4’.

Flavonele sunt lipsite de miros și gust.

Flavonoidele prezintă fluorescența caracteristică în lumină ultravioletă. Agliconii flavonozidelor sau cele care prezintă un OH liber în poziția 3, au fluorescență galben-aurie până la galben-verzui.

În soluții acide acestea prezintă prezintă fluorescențe caracteristice în UV, galben-verzui cu acid clorhidric și albastru în soluție de acid sulfuric concentrat, ca și urmare a formării sărurilor de flaviliu[16].

4.4 Uleiurile volatile

4.4.1 Definiție

Uleiurile volatile, sunt produșii metabolismului secundar vegetal secretați de celule specializate, repartizați în organe distincte și depozitați în diferite vacuole, pungi sau canele secretorii, sau în peri glandulari, sub forma de lichide volatile, uleioase, cu miros aromat. Ele sunt amestecuri de diverși compuși chimici dotați cu proprietăți terapeutice interesante.

Denumirea adecvată, dintre toate denumirile, este aceea de ulei volatil deoarece definește volatilitatea acestora la temperatură ambiantă, datorită tensiunii de vapori crescute. Mai există și alte denumiri sunt dar sunt improprii: termenul uleiuri eterice ar trebui să caracterizeze amestecurile de eteri ori uleiurile volatile care au în compoziția lor și mulți alți constituenți care nu sunt eteri, termenul de uleiuri esențiale sau esențe aplicându-se tuturor principiilor mirositoare degajate de substanțe naturale, și acelora care au rezultat în urma unui proces fizic,chimic sau enzimatic. Ca să putem diferenția uleiurile volatile de cele grase ambele fiind hidrofobe, se folosește denumirea de aetherolea pentru primele iar olea pingua pentru cele din urmă. [32].

Lupta contra maladiilor infecțioase sau psihice prin utilizarea plantelor cu uleiuri volatile sau numai a uleiurilor volatile este cunoscută ca aromaterapie. Aromaterapia a cunoscut mai multe etape: în primă fază, plantele aromatice se foloseau sub formă de decocții, infuzii sau fumigații, iar ulterior ca extracte obținute prin metode de macerere sau digestie în uleiuri vegetale sau în vinuri. Mai târziu, după ce s-au acumulat destule cunoștințe despre uleiurile volatile, obținerea acestora în stare pură s-a făcut prin distilare.

India este cea mai bogată zonă din lume în plante medicinale. Apele aromate sunt cunoscute și folosite în această zonă de mai bine de șapte mii de ani. [32].

4.4.2 Răspândire

În general, uleiurile volatile se găsesc în plantele superioare aparținând unor ordine ale angiospermelor ca de exemplu: Asterales, Apiales, Arales, Laurales, Lamiales, Magnoliales, Poales, Rutales, Sapindales, Zingiberales,sau gimnospermelor: Pinales, dar se mai cunosc și ciuperci producătoare de lactone sesquiterpenice azulenoge: Bazidiomiycete, sesquiterpene volatile: Ascomycete, sau alge care elaborează sesquiterpene halogenate și Bryophytae specializate în biosinteza lactonelor sesuiterpenice[32,33].

4.4.3 Localizare

Acumularea și sinteza uleiurilor volatile are loc fie în exteriorul plantei, în peri glandulari (Asteraceae, Lamiceae, Moraceae) și în papile (Rosa), fie în interiorul ei, în celulele secretorii (Abietaceae,Asteraceae, Papilonaceae, Rosaceae), ori în pungi secretorii (Hypericaceae, Laurceae,Rutaceae) [32,33].

Toate organele plantei pot să conțină uleiuri volatile, însă în cantități diferite. În acest caz, le întâlnim în rădăcini-Inula helenium, rizomi-Acorus calamus L., Zingiber officinale, frunze-Mellissa officinalis L., Eucalyptus globulus Labill., flori-Citrus aurantium, fructe-Coriandrum sativum L., Citrus aurantinum L., semințe-Myristica fragrans Houtt., în lemnul tulpinilor-Cinnamonnum camphora Sieb., sau în scoarță-Cinnamonnum cassia Blume, C. zeylanicum Blume, în toată partea supraterestră-Ocimum basilicum L., Hyssopus officinalis L.

Compoziția uleiului volatil variază în funcție de organul în care se găsește. De exemplu, din Citrus aurantium L. Ssp. Aurantium (portocalul amar) se obțin trei feluri de ulei volatil:

esența de Curcao (Auranti aetheroleum)

esența de Neroli (Neroli aetheroleum)

esența de portocal amar

4.4.4 Compoziție chimică

Ca și compoziție chimică, uleiurile volatile sunt amestecuri complexe în care predomină constituenții monosesquiterpenici și rar sesquiterpenici, și conțin compuși aromatici, frecvent derivați fenil-propanici[32,33].

4.4.4.1 Monoterpene

Hidrocarburile nesaturate sunt acei constituenți aproape constanți ai uleiurilor volatile. Într-un studiu realizat s-a demonstrat că părțile secundare dintr-un proces de cultivare de trei ani, au fost estimate ca având un randament potențial și chimic pentru uleiul esențial în doi ani consecutivi. Randamentele de masă uscată de rizom au fost de aproximativ 208 kg/ha și 647 kg/ha, iar masa uscată de rădăcină a fost de aproximativ 330 kg/ha și 525 kg/ha în al doilea și al treilea an al perioadei de creștere. Compoziția chimică a uleiului esențial din rădăcină și rizom, obținut prin hidrodistilare, a fost analizată prin cromatografie de gaz-flacără, detecție de ionizare și spectrometrie de masă GC. La sfârșitul celui de-al doilea an uleiurile esențiale, din rizomi și rădăcină, au dat, în medie, aproximativ 4,05% și 1,89%, iar la sfârșitul celui de al treilea an, au condus la 2,43% și 1,85%. Compoziția uleiurilor esențiale, a fost independentă în ceea ce privec factorii de proces de cultivare cu mici diferențe în ceea ce privește anii. Hidrocarburile aromatice au fost grupul predominant de constituenți esențiali de ulei (circa 84% în medie) și au fost identificați ca fiind derivați ai timolului. Componentele individuale principale au fost de 2,5-dimetoxi-p-cimen, timol metil eter și 2,6-diisopropilanisole. Mai mult decât atât, localizarea histochimică a uleiurilor esențiale în rizomi și rădăcină a fost efectuată. Structurile secretoare responsabile pentru sinteza uleiului esențial și acumulării au fost studiate folosind lumina, scanarea si transmisia microscopică. Țesutul secretor este localizat în regiunea corticală a rădăcinii și rizomului sub formă de celule secretorii idioblastice și cavități secretorii. Analizele histochimice au confirmat natura lipidică a materialului secretat[34].

Fig.4.6 –Hidrocarburi monoterpenice[27]

Alcooli: aciclici-geraniol, nerol, linalol, citrenol; monociclici-piperitol, mentol; biciclici-tuiol, sabinol, borneol;

Fig. 4.7. – Alcooli monoterpenici[27]

Aldehide aciclice: geraniol, citronelal;

Cetone: aciclice-mircenonă, ocimenonă; monociclice-carvonă, mentonă, piperionă; biciclice- tuionă, caforă, pinocamfonă;

Fig. 4.8. –Aldehide și cetone monoterpenice [27]

Acizi: aciclici-citronelic geranic;

Peroxizi: ascaridol;

Eteri: cineol, mentofuran, linalol-oxid;

Esteri: aciclici-acetat sau propionat de linalil, acetat de citronelil; monociclici-acetat de mentil, aacetat de piperitil, acetat de terpinil; biciclici-acetat sau izovalerianat de bornil, acetat de mirtenil;

4.4.4.2 Sesquiterpene

Hidrocarburile se întâlnesc și aici, la fel și alcooli, cetone cu catenă aciclică, mono-, sau biciclică;

Hidrocarburi: aciclice(farnesol), monociclice(α-, β-, γ- bisabolen) sau biciclice(α- candiden);

Alcooli: aciclici (farnesol), monociclici (bisabolo), biciclici (guianol), triciclici (cedrol);

Cetone: β-vetivona;

Aldehide:sinesali;

Oxizi:α-bisabolol-ixis A și B;

Esteri: acetat de cedril;

Fig. 4.9. – Compuși sesquiterpenici[27]

4.4.4.3 Compuși aromatici

Fiind mai puțin răspândiți decât terpenoidele, derivații aromatici sunt propenil- sau alil-fenoli (uneori aldehide, cetone sau acizi specifici pentru uleiurile volatile din Apiaceae, Araceae, unele specii de Lauraceae și Myristicaceae) și mai rar compuși din seria C6-C1.

Fenoli: timol carvacrol, chavicol, eugenol;

Eteri oxizi: apiol, safrol;

Aldehide: vanilal, cuminaldehide;

Cetone: cetona anisică;

Acizi: acid anisic, acid cinamic;

Fenol metil-eteri: anetol, timol metil-eteri, azaronă;

Fig. 4.10. – Fenoli monoterpenici și alți compuși aromatici

4.4.4.4 Compuși de origine diversă

În funcție de modul de extracție, uleiurile volatile pot să conțină diferiți compuși alifatici cu masă moleculară mică, distilabili cu apă: acizi cu 3-10 atomi de carbon, hidrocarburi, alcooli, aldehide, cetone, esteri, lactone.

În cazul produselor torefiate sau arse se pot întâlni și derivați sulfurați sau azotați. Când uleiurile volatile se obțin prin extracție cu anumiți solvenți pot apărea cumarine simple, furano- piranocumarine, derivați fenil-propanici, ftalide.

4.4.4.5 Stereochimia constituenților uleiurilor volatile

Stereochimia se răsfrânge asupra mirosului uleiurilor volatile. Uneori aceste terpenoide pot fi optic active, întâlnindu-se atât izomerii levogiri, cât și cei dextrogiri.

Majoritatea terpenelor au ambii izomeri optic activi. Unele plante biosintetizează numai unul dintre izomeri, iar altele îi produc pe ambii enantiomeri, iar în acest caz se pot găsi în plante ca amestecuri racemice. Printre acești compuși găsim: limonenul, borneolul, linalolul, mentona, carvona[32].

4.4.5 Esterii terpenoidici și neterpenoidici

Ca și compuși, majoritari în produsul vegetal Arnicae flos, s-au dovedit a fi esterii terpenoidici și neterpenoidici.

4.4.5.1 Localizare

Esterii terpenoidici și neterpenoidici se găsesc localizați în reprezentanții diferitelor familii: Anonaceae, Apiaceae, Asteraceae, Cannabaceae, Geraniaceae, Lamiaceae, Rutaceae, dintre care prezentăm câteva exemple:

acetat de trans-carvil: 20% în ulei volatil de Apium graveolens L. Var. Dulcis;

acetat de geranil: 5% în Cananga odorata;

acetat de linalil: 42-52% în Lavandula angustifiolia Mill. Ssp. angustifolia;

acetat de mentil: 3-10% în Mentha x piperita L. var, officinalis;

angelat de izobutil: 36-40% în ulei volatil de Chamemelum nobile L.;

benzoat de benzil: 10% în Cananga odorata;

butirat de neril: 75% în Helichrysum italicum;

formiat de citronelil: 13-18% în Pelargonium x asperum;

izobutirat și propionat de geranil: în uleiul volatil de Humulus lupulus;

izobutirat de timolol: în uleiul volatil de Arnica montana L. [32].

4.4.5.2 Acțiune

Esterii au proprietăți sedative, antalgice, anspastice, antiinflamatoare, imunomodulatoare[32,33].

Proprietățile antispastice și sedative sunt prezente la toți esterii, aceștia acționând la mai multe nivele:

neurotrop, prin mediatori

musculotrop, prin receptori.

Echilibrul vago-simpatic asigură armonia întregului organism: sistemul simpatic

pune organismul în stare de veghe, iar parasimpaticul pune organismul în stare de repaus, de asimilare, de recuperare. Un exemplu tipic de descărcare parasimpatică este criza de astm, iar unul de hipersimpaticotonie este criza de spasmofilie.

În practica medicală, întâlnim bolnavi care sunt în același timp și spasmofilici și alergici, ceea ce nu mai corespunde teoriei de mai sus. În concluzie, criteriile limitative în care clasificăm uleiurile volatile în inhibitoare sau excitante ale sistemului nervos nu corespund mereu conceptului aromaterapiei.

Efectele antiinflamatoare ale esterilor sunt datorate donării de electroni, ca și în cazul aldehidelor. Esterii nu au efecte iritative pe mucoase și piele, ceea ce constituie un avantaj[32].

4.4.5.3 Relații între structura chimică și acțiune

Originea alcoolului influențează tropismul și nivelul de acțiune. Asupra zonei cefalice acționează alcoolii alchidici, conferindu-le un psihotropism crescut, în timp ce esterilor le este imprimată o afinitate certă pentru zona de ritmicitate de către alcoolii monoterpenici.

Acțiunea anspastică a esterilor este direct proporțională cu numărul atomilor de carbon ai acidului și atinge maximul la acizii cu 7 atomi de C. Prezența nucleului aromatic le intensifică activitatea. Spre exemplu, Lavandulae aetheroleum aplicat pe zone precefalice imprimă proprietăți sedative și cauzează anestezia receptorilor din regiunea joncțiunii carotidă-plex carotidian, reglând presiunea și dilatarea capilarelor. Astfel, se normalizează circulația la nivelul gâtului și capului și funcția cardiacă.

Prin inhalare, poate să inducă proprietăți sedativ-hipnotice.

Uleiul de Chamemelum nobile (L.) All. (Asteraceae), folosit în același mod, produce o stare relaxare profundă, similară celei induse de preanestezicele clasice.

Uleiul volatil din frunzele de Citrus aurantium ssp. aurantium scade palpitațiile induse de colitele spastice, iar cel de Cananga odorata echilibrează activitatea cardiacă.

Efect antalgic major are benzoatul de benzil (prezent în Cananga odorata).

Util pentru proprietățile pe care le conferă uleiurilor volatile (antispasmodice și antalgice) este salicilatul de metil (din Betula lenta), în durerile reumatismale.

Cinamatul de metil (majoritar în Ocimum canum methylcinnamatiferum) înlătură spasmele coronariene[32].

4.4.5.4 Toxicitate

Esterii terpenoidici și neterpenoidici induc, în doze mari tahicardie, iar acetații manifestări epileptiforme[32].

Uscarea tegumentelor, ca efect al masajelor repetate cu ulei volatil de Lavandula angustifolia, poate fi evitată prin diluarea uleiurilor volatile în uleiuri grase și schimbarea uleiului volatil[32].

4.4.5.5 Ulei volatil de arnică (Arnicae aetheroleum)

Uleiul volatil – 0,05-0,15% – are culoare portocalie, consistență semisolidă, și miros aromat. [16]. Conține aproximativ 40-50% acizi grași sub formă de esteri, circa 9% n-alcani, derivați ai timolului, mono- și sescviterpene.

Mai bogate în ulei volatil sunt organele subterane (6,3% în rizom și 3,7% în rădăcini), 12 inulină, oze (fructoză, zaharoză), acizi organici, tanin și cinarină.

Compoziția uleiului volatil este următoarea:

12% timol metil-eter;

18% dihidroxi-timol metil-eter;

46% hidroxi-timol metil-eter;

8% ester butiric al timolului;

1,6% timol liber;

alți compuși terpenici.

Principalele acțiuni ale uleiului volatil sunt: atibacteriană și antifungică, ocitocică, antiinflamatoare și cicatrizantă, vasoconstrictoare și antihelmintică, fiind utilizat în catarul cronic al fumătorilor, răni de diferite etiologii, faringite cronice, parazitoze intestinale, hematoame, edeme, fracturi vechi, nevralgii și inflamații.

Metoda de obținere constă în distilarea sau antrenarea cu vapori de apă a părților supraterestre, recoltate la începutul înfloririi [32].

5. ACȚIUNI ȘI UTILIZĂRI

5.1.Generalități

Florile de Arnica montana au fost utilizate in medicina tradițională pentru a trata o gama largă de boli. S-au folosit atât intern cât și extern în accidente și răni: entorse, hematoame, dislocații, și edeme asociate cu fracturi, și în boli cronice: astralgii, asmt, dureri reumatice și multe alte boli.[35,23].

Din secolul XIX și pâna în prezent, s-a arătat că florile de arnică sunt ideale pentru diferite efecte famacologice.S-au observat pacienții tratați cu simple preparate din flori, s-au făcut experimente pe animale și studii in vitro.

Din punct de vedere farmacologic Arnica, include proprietăți antibacteriene, antifungice și antiinflamatoare, efecte antinevralgice, sunt cardioactive și vasoconstrictoare și au activitate analeptică respiratorie[35,31,3].

Componentele terpenoidice ale uleiului volatil au acțiune antiinflamatoare, antiseptică, și de stimulare a formării țesuturilor de granulație. Poliinele sunt responsabile de acțiunea bacteriostatică și fungicidă, iar acizii polifenolcarboxilici de acțiunea coleretică, colagogă. Carotenoidele și ioni de Mn sunt responsabili de acțiunea antinflamatoare.[23,31].

Derivații flavoici sunt diuretici și hipotensivi, iar împreună cu procianidolii, contribuie la mărirea vitezei de irigare a coronarelor.Reglarea irigării coronarelor, se aseamănă cu cea exercitată de preparatele din păducel, arnica fiind al doilea produs vegetal, eficient în tratamentul insuficienței coronariene venoase cu sau fără angină pectorală[1,16].

S-a evaluat eficacitatea tratamentului cu un comprimat pe zi, cu un medicament în doză mică (comprimate Arnica Heel) cu proprietăți antiinflamatorii, în scopul de a reduce riscul de evenimente cardiovasculare la pacienții cu boală coronariană stabilă clinic. Prezența celulelor inflamatorii în plăcile aterosclerotice ale pacienților cu boală coronariană stabilă indică posibilitatea de a acționa prin inhibarea fenomenului inflamator cu comprimate de arnică și reducerea riscului de instabilitate a plăcii și, în consecință, îmbunătățirea rezultatelor clinice la pacienți cu boală coronariană stabilă[36].

Florile au acțiune ocitocică și vasoconstrictoare. Tinctura aplicată pe piele, irită și poate să conducă la vezicații și erupții erizipelatoase, din această cauză este bine să se cunoască modul de aplicare corect. In ceea ce privește acțiunea cicatrizantă, este asemănătoare cu a preparatelor de E. coli, se datorește, după toate posibilitățile, proprietăților imunostimulante ale plantei. Polizaharidele, în special cele cu greutate moleculară mare, au efecte imunostimulante prin formarea și intensificarea fagocitozei.[37].

Preparatele de arnică, intern (infuzie, tinctură) sunt recomandate în colaps circulator, stimulent respirator și hipertensiune arterială, ca vasodilatator coronarian, ca antisclerozant cerebral.[16]. Prin diluarea a 5-10 picături de tinctură la un pahar de apă, sau prin infuzie se poate folosi ca gargarism în tratamentul unor faringite cronice și a catarului cronic al fumatorilor. In aceste cazuri, principiile active acționează prin stimularea circulației sangvine.[38,1,33,].

Tinctura în alcool de 60° se utilizează ca și antihelmintic, dar trebuie avut in vedere ca poate provoca accidente grave. Unii farmacologi, nu recomandă administrarea

internă a preparatelor de arnică. [1,16,31].

La aplicarea externă a acestor preparate de arnică, pot apărea iritații, dermatite de contact cu formare de vezicule, edeme. Persoanele care fac alergii de contact, la plante ca: dalia, coada-șoricelului, crizantema, este posibil sa fie sensibile și la arnică[16,1,].

Lactonele sesquiterpenice, în special cele cu o grupare metilen exociclică activată sunt considerate importanți alergeni din specia Asteraceae. Prin urmare s-a dezvoltat o metodă spectofotometrică simplă pentru măsurarea cantitativă a fragmentului de lactone sesquiterpenice α- metilen-γ-butirolactonă oferind procentul de compuși alergeni. Lactonele sequiterpenice: helenalina si acetatul și metacrilatul de helenalină sunt sensibilizatori primari[25,3].

S-a demonstrat ca florile de arnică sunt stimulente ale sistemului nervos, aparatelor respirator, digestiv, circulator, sunt tonice și aperitive, diuretice, antifebrile, astringente, sudorifice, expectorante, vomitive, antidizenterice, emenagoge, rezolutive în traumatisme fără plăgi și antiseptice. Ele au dat rezultate în asm, tuse convulsivă, angină pectorală, insuficiență coronariană, aterioscleroză, ca vasodilatatoare respectiv excitante ale circulației periferice, catarul pulmonar.[38,39].

Dacă este luată intern, în doze mici, tinctura de arnică este tonică, vasoconstrictoare, excitantă, antifebrilă și ocitocică, dar nu trebuie sa depășească 4-8 g zilnic deoarece ea devine toxică și poate să provoace gastroenterite grave, nevozitate, agitație, slabiciune musculară, accelerări de ritm cardiac și să ducă la moarte.[31,23,38]

În acest caz, nu se administrează intern numai sub supravegherea medicală, în boli ale sistemului nervos, tremurături, contracturi, paralizie de origine nervoasă, spasme convulsive, în surmenajul muschilor, boli ale aparatului digestiv, în reumatism, boli ale articulațiilor și tendoanelor[39].

O altă indicație a produsului vegetal medicinal este aceea că regularizează funția muschiului cardiac; se recomandă în hemoragii ale mucoasei bronhice și renale, oboseala corzilor vocale, duereri intercostale, scarlatină, tubeculoză,viermi intestinali, calculoză nefritică, contuzii, tabagism, entorse[38,39].

Din cauza efectelor adverse menționate și a lipsei selectivității, Comisia Germană E a fost obligată să restricționeze preparate de arnică, la uzul extern, pentru leziuni, accidente: vânătăi, hematoame, dislocații, edeme asociate cu fracturi, dureri reumatice ale mușhilor și articulațiilor, furucule, înțepături de insecte, dislocații, flebite, inflamația mucoasei bucale sau faringeale. Efectele antiinflamatoare, analgezic și antipretic sunt foarte bine documentate.[35,23].

Acțiunea antiinflamatoare și analgezică se datorește lactonelor sesquiterpenice, în principal. Studiile farmacologice au arătat ca helenalina intervine în procesul acidului arahidonic prin inhibarea sintezei de prostaglandine, iar pe de altă parte, prin inhibarea proliferării limfocitelor T[24].

Douăzeci de bărbați bine pregătiți potriviți pentru capacitatea aerobă maximală (VO2 Max) au finalizat un test. Arnica a fost aplicată pe pielea mușchilor cvadriceps și mușchilor gastrocnemieni imediat după un protocol de fugă pe coborâre proiectat pentru a induce DOMS(durerii musculare cu debutul întârziat ). Arnica a fost reaplicată la fiecare 4 ore pe toată durata studiului. Măsuri de performanță(contra mișcarea si saritul ghemuit), evaluări de durere (scala analogă vizuală (SAV) și sensibilitate musculară) și analize de sânge (interleukina 1-beta, interleukina6, factor de necroza tumorală-alfa, proteina C reactivă, mioglobinei și creatinkinazei) au fost evaluate în șapte puncte, timp de peste cinci zile (pre-, post-, 4, 24, 48, 72 și 96 de ore după ce alergau). Participanții la grupul în care s-a folosit arnică au raportat dureri mai puțin evaluate prin sensibilitate musculară la 72 ore post-exercițiu. Aplicarea topică nu a afectat toate evaluările de performanță sau markeri de daune musculare sau inflamație. Arnica topică utilizată imediat după efort fizic intens excentric pentru următoarele 96 de ore nu a avut un efect asupra markerilor de performanță sau de sânge. Cu toate acestea, a demonstrat posibilitatea de a oferi ameliorarea durerii la trei zile de exercițiu post excentric. Scopul studiului a fost de a determina dacă arnica în aplicațiile topice este eficace în reducerea durerii, indicatori de inflamație și daune musculare, iar la rândul său, a îmbunătăți performanța la bărbați bine pregătiți care se confrunta cu dureri musculare cu debut întârziat (DOMS)[40].

Multe plante care fac parte din familia Asteraceae, inclusiv Arnica montana și sunt de asemenea cunoscute ca fiind bogate în polizaharide biologic active. Recent, a fost raportată activitatea in vitro anticoagulantă a unor glicoconjugate acide ale familiei Asteraceae asupra plasmei din sângele uman. Mai mult, efectul antioxidant asupra glicoconjugatului izolat din Arnica montana a fost observat. Efectele bronhodilatatoare ale glicoconjugatelor bogate în fenolii au fost recent studiate. Capacitatea diferitelor polizaharide acide și ale glicoconjugatelor de a crea strat protector pe membranele mucoaselor a fost confirmată experimental. Acoperirea membranei mucoase printr-un strat de carbohidrați este unul dintre mecanismele presupuse de acțiune antitusivă a multor complecși glicoconjugați. În prezenta lucrare caracterizarea chimică și proprietățile farmacocinetice ale complexului glicoconjugat izolat din părțile înflorite ale Arnica montana au fost studiate. Influența complexului Arnica asupra tusei și reactivitatea căilor aeriene musculaturii netede a fost testate in vitro și in condiții vivo. Studiile au fost efectuate în conexiune cu verificarea unui posibil efect citotoxic al complexului din arnică[41].

Aplicațiile topice cu arnica gel, timp de 6 săptămâni au fost sigure, bine tolerate și eficiente pentru osteoartrita genunchiului.

Pe vânătăi se aplică cataplasme de frunze și flori strivite, produse prin traumatisme[39].

În contuzii, entorse, furunculoză, antrax, acnee se recomandă decocția de flori 5-20 g la un litru de apă fiartă 4-5 min, sub formă de comprese calde[35,31,39].

Decocția de flori – 10 g la un litru de apă, fiartă și infuzată câte 5 min este utilizată contra păduchilor, în loțiuni capilare dar să nu se aplice dacă sunt leziuni ale pielii. Ceaiul din flori de arnică-5 g la un litru de apă, utilizat în faringită, răgușeală sub formă de gargară[39]. În faringite se poate utiliza și tinctura de arnică, o linguriță la un pahar cu apă călduță, gargară. În acest fel este stimulată circulția periferică și crește capacitatea de apărare a mucoasei bucale. În abcesele peritonsilare se poate alterna gargara cu arnică cu cea de mușețel, până la deschiderea completă a abcesului.

De asemenea au fost demonstrate activități împotriva parazitului uman Plasmodium falciparum, pentru sesquiterpenele lactone de tip pseudoguianalidic[42].

În medicina veterinară, tinctura de arnică se indică pentru uz intern. Din experimentele făcute pe șobolani a căror ficat prezenta leziuni induse de cloroform, au arătat că preparatele care conțin compuși fenolici din arnică favorizează restabilirea sintezei și excretiei de bilă, intensității secretiei de bilă și colestrol, de acizi biliari și bilirubină. Este grăbită restabilirea activității enzimelor serice. Helenalina și 11α-, 13 dihidohelenalina au fost testate pe șobolani cu edem, unde a fost testat și Indometacinul, un antiinflamator nesteroidian și s-au făcut comparații. Din rezultate aflăm ca produsul natural medicinal(care conține helenalină și 11α-, 13 dihidohelenalina) este mult mai eficient. Helenalina, este și un artritic care poate să oprească procesele în artrită.

Atenuarea artritei la șobolani a fost foarte probabil datorată acțiunii combinate a compușilor fenolici și flavonoizilor, principalii constituenți identificați prin analiza cromatografică în fază gazoasă / spectrometrie de masă (/ MS GC). De asemenea, studiul pune in lumina mecanismele implicate în diminuarea mediatorilor inflamației, prevenind astfel deteriorarea țesutului suplimentar, vătămare corporală și hiperproliferarea sinovială în artrită.[43].

Arnica montana a fost utilizată pe scară largă ca un remediu homeopatic pentru tratamentul mai multor afecțiuni inflamatorii în cazul durerii și stărilor postoperatorii. Această opinie oferă o prezentare generală a utilizării terapeutice a plantei Arnica montana în domeniile mai sus menționate, de asemenea, concentrându-se asupra mecanismelor sale de acțiune învățate din studiile pe animale și studiile în in vitro. Arnica montana este mai eficace placebo atunci când este utilizată pentru tratamentul mai multor dureri, inclusiv durerile post-traumatice și post-operatoare, edem și echimoze. Cu toate acestea, dozele și preparatele sale utilizate au produs diferențe substanțiale în rezultatul clinic. Dovezi cumulative sugereaza ca Arnica montana poate reprezenta o alternativă viabilă la medicamente antiinflamatoare nesteroidiene, cel puțin în cazul tratării unor cazuri specifice[44].

Arnica montana L. și Pelinul L. (Asteraceae) sunt plante medicinale native în regiunile temperate ale Europei, inclusiv România, utilizate în mod tradițional pentru tratamentul leziunilor cutanate, vânătăi și contuzii. Într-un studiu, extractele etanolice de Arnica Montana și Arnica absinthium au fost evaluate pentru compoziția chimică a acestora pe fibroblastele de șoarece activitatea antioxidantă și efectul protector împotriva stresului oxidativ indus într-o linie de celule NCTC(colecția națională a tipurilor de culturi).

Extractul de Arnica absinthium a arătat o capacitate mai mare antioxidantă decât extractul Arnica montana. Ambele extracte din plante au avut efecte semnificative asupra creșterii celulelor NCTC în intervalul de 10-100 mg / l A. montana și 10-500 mg / l A. absinthium. De asemenea, au protejat celule fibroblaste împotriva degradării oxidative induse de peroxidul de hidrogen, în aceleași doze. Cea mai bună protecție a fost observată în celula pre-tratament cu 10 mg / l A. montana și 10-300 mg / L A. absinthium, respectiv, așa cum este determinat prin teste de dehidrogenază roșii neutre și lactate. In plus, celula pre-tratament cu extracte din plante, la aceste concentrații, a prevenit modificările morfologice induse de peroxidul de hidrogen. Analiza citometrică în flux a arătat că pre-tratamentul cu Arnica montana și Arnica absinthium a restaurat proporția celulelor în fiecare fază a ciclului celular[45].

Prin includerea în numeroase preparate industriale, in topul listei de remedii terapeutice se află florile de arnică. Cele mai multe remedii sunt cardiace, antireumatice, antiinflamatoare, antiflebitice, deși ele mult mai multe indicații( aproximativ 26) [38].

Enumerăm câteva situații:

remediu folosit în laringita acută – disfonie cauzată de un efort vocal;

remediu în alopecia cauzată cu posttraumatism psihic;

în înțepături de viespe sub formă de tinctură;

remediu în patologia nevrotică;

în nevralgia sciatică;

în incontineța urinară, predominat nocturnă;

în crize de astm bonșic;

la gravide cu dureri abdominale, cu usoară metroragie, chiuretaj și intervenție chirurgicală pe uter;

remediu în epistaxisul posttraumatic;

remediu în purpura care precedă stări infecțioase severe;

în erupții pustuloase, simetrice; [46].

Pentru cosmetica feței, un remediu tradițional românesc, recomandă utilizarea plantei sub formă de infuzie: dintr-o lingură de flori la o cană de apă. Se aplică comprese pe obraji, trebuie să se evite ochii, doarece irită conjuctivitele[31].

5.2. Produse galenice

Cel mai utilizat preparat galenic, este tinctura[38].

Tinctura se prepară macerând 15 zile, într-un vas acoperit 10 g flori uscate, in 10 ml alcool concentrat. Se mai pot adăuga câte 5g anason verde, cuișoare și scorțișoară. Se va utiliza în ceai de tei, nalbă, mușețel, salvie, melisă, câte 1-10 picături pe zi, începând cu o picătură, crescând până la zece picături pe zi și apoi scăzând iar la o picătură in ziua a-20-a. Tinctura de flori proaspete nu se ia niciodată pe stomacul gol!Se poate lua intern 5-20 picaturi cu apă îndulcită.

Pentru utilizarea externă, tinctura de arnică se prepară macerând 200 g flori uscate într- un litru de alcool de 60° timp de 10 zile. Tinctura se diluează apoi, amestecandu-se 20 g cu 30 g glicerină și cu 60 g apă, iar cu această soluție se îmbibă compresele[39].

O altă rețetă de preparare a tincturii, după Bojor O. și Popescu O. este din 20 g flori care se lasă la macerat timp de 10 zile în 100 ml alcool de 70°. Se aplică local comprese, dintr-un amestec format din 10 ml tinctură la 50 ml apă fiartă și racită. Se mai pot aplica comprese cu un amestec făcut din 10ml tinctură și 100ml apă de plumb. Tinctura de arnică se poate asocia cu tinctura de sunătoare în părți egale pentru rezultate mai bune[37].

După Stănescu U. și colaboratorii săi, tinctura se poate obține din o parte produs vegetal, cu 10 părți etanol. Tinctura se diluează de 3-10 ori cu apă, dacă se folosește în cataplasme. Și la apă de gură, tinctura s diluează de 3-10 ori cu apă, ia unguentele pot să conțină maxim 20-25% tinctură.

Pentru infuzie avem următorul mod de preparare: se tratează 2-3 g produ vegetal mărunțit cu 150 ml apă fierbinte, apoi se lasă în repaus 5-10 min, într-un vas acoperit și se ulterior se filtrează[39].

5.3. Preparate magistrale

Rp/ Arnicae flos

Crataegi folium aa 30 g

Convallariae folium 10 g

D.S. Intern – de 3X pe zi câte o infuzie,baută călduță, conform prescipției

D.S. Extern – aplicații sub formă de comprese calde

În gargarisme se foloseste următoarea formulă:

Rp/ Arnicae flos 20 g

Chamomillae flos 30 g

1-2 linguri la 200 ml apă fiartă, între 3-5 aplicații pe zi.

Rp/ Arnicae flos

Betulae folium aa 5 g

Oleum Helianthi neutralisatum 70 g

Preparatul se utlizează pentru tratamentul reumatismului, nevralgiilor, artritei, pentru activarea metabolismului și pentru o mai bună irigare a pielii, se masează locul afectat cu un ulei obținut prin macerare la cald.

Pentru edeme, inflamații, fracturi vechi crize de artroză deformantă, se poate folosi următorul preparat :

Rp/ T-ra Arnicae 30 ml

Aqua destillata 330 ml

M. f. solutio, se înmoaie o compresă în soluția astfel preparată și se aplică pe locul afectat unde se ține timp de 20 min, după care se schimbă.

Benigni R., Capra C. și Cattorini recomandă următoarele formule preparate din Arnica montana, pentru uz extern:

extract fluid din flori pentru pentru prepararea t-rii (1 g=XL picături);

extract fluid din flori ( 1g=XXX picături);

extract fluid din rizomi și rădăcini ( 1g=XL picături);

t-ră F.U. din rizomi și rădăcini 10%.

Tinctura T.U.

Rp/ Extract fluid de arnică din rădăcini și rizomi 10g

Alcool 70° 90g

O soluție care înlocuiește infuzia:

Rp/ Extract fluid din flori de arnică 1 g

Apă 100 g [36]

Rp/ T-ra Arnicae 2 linguri

Aqua 500 ml

M. f. solutio

D.S. extern pentru comprese

Se folosește în fisuri anale. Se pot face, în locul compreselor cu arnică, scoarță de stejar sau musetel, bai de șezut, 15-20 min,dar care sunt mai greu de suportat, fiindcă baia nu poate să fie mai caldă de 22-24°C.[38].

5.3. Specialități farmaceutice

Fig. 5.11. – Gel cu arnică [37]

Acțiuni:

ajută la stimularea circulației sanguine și accelerează resorbția hematoamelor;

produce în timpul aplicării o senzație de răcoare și de calmare imediată a durerii;

Utilizare:

se aplică local, în strat subțire, masând ușor zona afectată, de 2-3 ori pe zi.

Fig. 5.12. – Tinctură de arnică

Acțiuni:

ajută la refacerea pielii în cazul unor traumatisme (fără răni deschise): contuzii, hematoame, entorse, luxații.

ajută la ameliorarea simptomelor cauzate de înțepături de insecte.

Utilizare: extern: Se aplică local soluția diluată (o linguriță la 100 ml apă fiartă și răcită).

A se agita înainte de administrare!!!

Fig. 5.13. – Cremă cu arnică

Acțiuni:

adjuvant in cazul durerilor musculare, reumatice, entorselor,luxatiilor, fracturilor sau intepaturilor de insecte.

Utilizare:

se aplică pe piele în strat subțire și se masează până la absorbție completă.

Fig. 5.14.- Arnigel

Acțiuni:

medicament homeopatic utilizat în mod tradițional în tratamentul local în echimoze, contuzii, oboseală musculară la adulți și copii cu vârsta peste 1 an.

Utilizare:

se aplică arnigel pe zona cutanată corespunzătoare regiunii dureroase masând ușor până la penetrarea completă. Se repetă aplicarea o dată sau de două ori pe zi.

6. CONCLUZII

Arnica montana L. este o plantă ierbacee, perenă, abundent meliferă, caracteristică pentru fânețe și pășuni umde din zona montană și subalpină, mai rar prin prin poieni și tufișuri. O putem găsi în tot lanțul carpatic, în special în Transilvania (județele Alba, Bistrița-Năsaud, Hunedoara și mai ales Cluj) și în nordul Moldovei (jud Suceava), unde este declarată specie ocrotită.

Înflorește din mai până în august.

Numele de Arnica derivă de la grecescul ’’ptarmica’’, care provine de la verbul ’’ptario’’ care inseamnă a strănuta, deoarece rădăcinile  și florile plantei provoaca strănut.

Denumirile populare sunt: arnică, carul pădurilor, carul pădurilor, carul zânelor, ciudă, cujdă, iarba soarelui, podbal, podbal de munte, roit, tabacu câmpului, țâța oilor.

Face parte din familia Asteraceae(Compositae)

Ca și produs vegetal se utilizează florile de arnică: Arnicae flos.

În compoziția chimică a florilor s-au evidențiat mai mult de 150 de compuși chimici, dintre care amintim: ulei volatil, triterene pentaciclice, fitosteroli, pseudoguaianalide, carotenoide, flavonozide, procianidoli, taninuri, poliine, compuși azotați, oze, acizi grași, și alcani.

Helenalina și dihidrohelenalina sunt considerate ca fiind principalele componente active.

Responsabile de efectul antiinflamator din produsul medicinal sunt flavonoidele si di-, triterpenele pentaciclice.

Preparatele din flori de arnică sunt utilizate extern și în diferite răni și leziuni ale pielii, datorită acțiunilor: antiinflamatoare, antiseptice, cicatrizante, antibacteriene, antifungice.

Nu este de neglijat nici faptul ca pot fi utilizate pe cale internă în diferite afecțiuni: insuficiență coronariană, cu sau fără angina pectorală, colaps circulator, hipertensiune arterială, faringite cronice, catar cronic al fumătorilor, helmintiaze, astm, tuse convulsivă, angină pectorală, arterioscleroză, boli ale aparatului digestiv, boli ale articulațiilor și mușchilor, boli ale sistemului nervos, reumatism, dureri intercostale, retenție urinară, hemoragii ale mucoasei bronhice și renale, tuberculoză, hemoragii uterine.

Helenalina nu ste numai un antiinflamator, este și un antiartritic care poate să scadă sau chiar să oprească procesele în artrită.

Forme farmaceutice în compoziția cărora găsim florile de arnică, sunt: tincturile, infuziile, maceratele, loțiunile, unguentele, gelurile și cremele

Acestea se folosesc mai mult extern, și mai puțin intern datorită toxicității sale, putând provoca gastroenterite severe, stări de nervozitate, agitație, accelerări de ritm cardiac și chiar moarte.

BIBLIOGRAFIE

Nistreanu A – Farmacognozie, Tipografia Centrală, Chișinău, 2000, 216-219.

Grigorescu E, Lazăr M, Stănescu U, Ciulei I – Index fitoterapeutic, Ed. Cantes, Iași, 2001, 56-60.

Raison J. V, Heilmann J – Arnika – Arzneinpflanze mit Tradiotion und Zukunft, Z Phytother, 2000: 39-54.

https://pixabay.com/ro/arnica-arnica-montana-8895/(accesat iulie 2016)

Ciocârlan V – Flora ilustrată a României, Ed. Cereș, București, 2001, 810.

Tămaș M – Botanică farmacutică, Ed. Medical Universitară “ Iuliu Hațieganu “, Cluj-Napoca, 1999, 238.

Heywood V. H – Flowering plants of the World, Oxford University Press, 1978, 267.

Tămaș M – Dicționar poliglot de plante medicinale, Tipografia UMF Iuliu Hațieganu “,Cluj-Napoca, 1999, 6.

http://www.digitalefolien.de/biologie/pflanzen/heilk/3arnika.JPG (accesat iulie 2016).

Hodișan I, Pop I – Botanică sistematică, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1976, 402-406

Morariu T, Todor I – Botanică sistematică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, 313-326.

XXX – Flora RPR, Ed. Academiei RPR, București, 1964, 503-507.

Pârvu C – Universul Plantelor, Ed. Enciclopedică, București, 1997, 54.

Prodan I, Buia Al – Flora mică ilustrată a României, Ed. Agrosilvică, București, 1966, 508.

http://www.flowerpowerhealing.com/resources/glossary/(accesat iulie 2016).

Ciulei I, Grigorescu E, Ștefănescu U, – Plante medicinale, fitochimie și fitoterapie, Ed. Medicală, București, 1993, 158-162, 406-473.

Crăciun F, Bojor O, Alexan M – Farmacia naturii, vol II, Ed. Cereș, București, 1962, 26-27.

Goina T, Racz G, Constantinescu E, Grigorescu E, Ciulei I – Index fitoterapeutic, Ed. Cantes, Iași, 2001, 59-60.

Oniga I,Hanganu D, Benedec D, Toiu A, – Analiza produselor naturale medicinale, Ed. Medical Universitară “ Iuliu

Hațieganu “,Cluj-Napoca, 2014, 186.

20. Tămaș M, – Botanică farmacutică, sistematică-cormobionta, Vol II, Ed. Medical Universitară “ Iuliu Hațieganu“, Cluj-Napoca, 2005, 240.

21. Ion N, Valentin R, Ion V, Epure L. I, Toader M, – Specii de plante medicinale și aromatice melifere, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2008, 30.

22. Oniga I, – Farmacognozie-Compusi terpenici naturali, Ed. Medical Universitară “ Iuliu Hațieganu “,Cluj-Napoca, 2007, 230.

23. Chrubasik S, Roufogalis B, – Herbal Medicinal Products for the Treatment of Pain, Southern Cross University Press, Lismore, 2003, 105-115.

24. Hâncianu M, Stănescu U, Aprostoaie C, – Bazele farmaceutice, farmacologice și clinice ale fitoterapiei, Ed. “Gr. T. Popa“, Iași, 2008, 204-206.

25. Staneva J, Denkova P, Todorova M, et al – Quantitative analysis of sesquiterpene lactones in extract of Arnica Montana L. By H NMR spectroscopy, J. Pharm. Biomed. Anal., 2011: 94-99.

26. Clauser M, Aiello N, Scartezzini F – Differences in the chemical composition of Arnica Montana flowers from wild populations of north Italy, Nat Prod Commun, 2014: 3-6.

27. https://www.rsc.org/Merck-Index/structuresearch

28. Berges C, Fuchs D, Opelz G, – Helenalin suppresses essential immune functions of activated CD4+ T cells by multiple mechanisms, Volume 46, Issue 15, Mol Immunol, 2009: 2892–2901.

29. Schoder H, Losche W, Leven W, et al – Helenalin and 11 alpha, 13-dihydrohelenalin, two constituents from Arnica montana L. inhibit human plantet function via thiol-dependent pathways, Thromb Res, vol 15, suppl. 57, nr 6, 1990: 839-845.

30.Wagner S, Kratz F, Merfort I – In vivo Behavior of Sesquiterpene Lactones and Sesquiterpene Lactones-Containing Plant Preparation in Human Blood, Plasma and Human Serum Albumin Solution, Planta Med, vol. 70, nr. 3, 2004: 227-233.

31. Bruneton J – Pharmacognosie, Phytochimie, Plantes medicinales, Ed. Tec Doc, Paris, 1993, 255-256.

32. Istudor V – Farmacognozie, Fitochimie, Fitoterapie, Vol. I și II, Ed. Medicală, București, 2001, 2-8, 61-64, 92-94, 148-164, 171-174, 277-288.

33. Coiciu E, Racz G, – Plante medicinale și aromatice, Ed. Ceres, București, 1962, 120-121.

34. Pljevljakusi D, Ranci D, Ristic M, et al – Rhizome and root yield of the cultivated Arnica montana L., chemical composition and histochemical localization of essential oil, Ind Crops Prod, 2012: 177-189.

35.Weichl M – Herbal and PHytopharmaceuticals, Ed. Medpharm Scientific Publisher, Stuttgart, CRC Press, Boca Raton, Ann Arbor, London, Tokyo, 1994, 83-84.

36. Fioranelli M, Bianchi M, Roccia MG, et al, – Effects of Arnica comp.-Heel® on reducing cardiovascular events in patients with stable coronary disease, 64, 2016: 34-40.

37. Bojor O, – Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a-II-a, Fiat Lux, București, 2001, 9-10, 48, 210, 308, 397.

38. Stănescu U, Hâncianu M, Miron A, Aprostoaie C,- Bazele farmaceutice, farmacologice și clince ale fitoterapiei, vol. I, Ed. “Gr. T. Popa“, Iași, 2002, 53, 57, 169, 175.

39. Micuț I. C, – Plantele medicinale în mdicină, vol I, Ed. Litera, București, 1985, 66-68.

40. Pumpa KL, Fallon K.E., Bensoussan A, et al, – The effects of topical Arnica on performance, pain and muscle damage after intense eccentric exercise, Eur J Sport Sci, 14, 2014 : 294-300.

41. Sutovskáa M, Capekb P, Kocmalováa, M, – Characterization and pharmacodynamic properties of Arnica montana complex, 69, Int J Biol Macromol, 2014, 214-221.

42.Francois G, Passreiter C. M. – Pseudoguaianolide sesquiterpene lactones with high activites against the human malaria parasite Plasmodium falciparum, Phytother Res, vol. 18, nr. 2, 2004 : 184-186.

43. Sharma S, Arif M, Nirala RK, et al, – Cumulative therapeutic effects of phytochemicals in Arnica montana flower extract alleviated collagen-induced arthritis: inhibition of both pro-inflammatory mediators and oxidative stress, J Sci Food Agric, 2016: 1500-1510.

44. Morales-Medina JC, Bellavite P, Rottigni V, et al – Effectiveness and Safety of Arnica montana in Post-Surgical Setting, Pain and Inflammation, AmJ Ther, 2016 : 184-197.

45. . Craciunescu O, Constantin D, Gaspar A, et al, – Evaluation of antioxidant and cytoprotective activities of Arnica montana L. and Artemisia absinthium L. ethanolic extracts, Chem Cent J, 2012 : 6-97.

46. Chirilă P. și colaboratorii – Medicină naturistă, Ed Medicală, București, 1979, 365, 371, 418, 458, 490,519, 528.

47. http://www.tisfarmaceutic.ro/dermotis-arnica-gel–1312 (accesat iulie 2016)

48. http://www.plantextrakt.ro/produse-fitoterapice/tincturi-mama/tinctura-de-arnica-arnica-montana-tm (accesat iulie 2016).

49. . http://larix.ro/crema-arnica/ (accesat iulie 2016).

50. http://www.boiron.com/(accesat iulie 2016)