Umorul Categorie Estetica, Atitudine Existentiala, Modalitate de Cunoastere

CAPITOLUL I

UMORUL- CATEGORIE ESTETICĂ, ATITUDINE EXISTENȚIALĂ, MODALITATE DE CUNOAȘTERE

Definiții

Umorul este o categorie estetică ce presupune bunăvoință, simpatie și înțelegere superioară față de anumite comportamente umane sau anumite situații care stârnesc râsul. Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt vine de la ,,humeur" (secreție internă). De la sensul fiziologic acest cuvânt trece încetul cu încetul la sensul psihologic. Umorul se bazează pe sentimente compuse, deoarece are la bază un sentiment amestecat, adeseori cu elemente contradictorii precum entuziasmul urmat de deprimare sau durere urmată de plăcere. El amestecă tristețea cu veselia, simpatia cu antipatia și seriosul cu glumețul.

În dicționar, umorul este definit astfel:

-înclinare spre glume și ironii, ascunse sub o aparență de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinații;

-haz, spirit, glumă, veselie, vervă;

-categorie estetică aparținând sferei comicului a cărei esență constă în sublinierea incompatibilității și absurdității laturilor unor situații considerate firești;

-duh, spirit, (fig.) piper, sare. (Glumă plină de ~.) 

-înclinare spre glume care se ascunde sub o înfățișare serioasă, severă, plină de ironieși de neprevăzut; 
-înclinare spre glume și ironii care se ascunde sub o înfățișare serioasă;

-umor negru = umor care își trage forța comică din fapte tragice, macabre;

-categorie estetică aparținând comicului, a cărei esență constă în evidențierea îngăduitoare a nepotrivirii și a absurdității unor situații considerate normale;

-veselie flegmatică și uneori ironică, calitatea imaginațiunii care dă ideilor o turnură comică sau originală.

  Umorul  are un caracter specific prin soluții neașteptate, caraghioase poate produce ilaritate. Persoanele cu umor sunt acele persoane care prin comportare sau verbal prin anumite contexte declanșează râsul. Simțul umorului este influențat de tradițiile, cultura și de istoria unui popor sau diferă în funcție de poziția pe scara ierarhiei sociale. Definiția pragmatică a umorului este: Tot ceea ce provoacă râsul este umor.

De-a lungul timpului, mule personalități marcante au elaborat teorii și definiții ale umorului. Psihanalistul austriac Sigmund Freud caracterizează umorul, precizând că râsul este o automângâiere și că umorul nu este ceva care ne ușurează sufletește ca anecdotele sau glumele, ci umorul este ceva măreț, înălțător o realizare deosebită a intelectului de triumf asupra narcisismului a cărui trăsătură principală este producerea ilarității. Scriitorul german Otto Julius Bierbaum afirma că umorul subliniază tăria și slăbiciunea făcând totodată legătura între ele; umorul ia naștere în situațiile de criză, neputința de a rezolva anumite probleme, râsul fiind provocat de soluțiile greșite de rezolvare a lor, păstrând mai departe voia bună și optimismul. T.S.Eliot consideră că umorul este și un mod de a transmite ceva serios. În concepția lui Romain Cary umorul este o afirmare a demnității omului, o declarație a superiorității omului față de tot ceea ce i se întâmplă. Dostoievski afirma că umorul este agerimea spiritului, iar JoelGoodman considera umorul un limbaj universal.Enciclopedia Britanică definește umorul drept acea formă de comunicare prin care un stimul mental complex iluminează, sau amuză, sau stârnește râsul. În viziunea lui Gruner, umorul constă într-o succesiune de jocuri.

Ideea centrală a jocului implică amuzament, eliberare, distracție, recreere, interacțiuni, dar implică și competiție: un câștigător și un învins. Prin umor, comportamentul nostru ce indică plăcere (de obicei râsul, zâmbitul, uneori chiotele de bucurie sau aplauzele) variază o dată cu cantitatea emoțională asociată subiectului comic și rezultatului neprevăzut. Râs egal victorie. A câstiga înseamnă a obține ceea ce ne dorim. A obține ceea ce ne dorim, ne face fericiți. Spunem că ne place să obținem ceea ce ne dorim, iar nereușita în a obține ceva ce ne dorim ne face nefericiți. Asemenea succesului la jocuri, umorul include în sine victoria și percepția instantanee a ceea ce aduce cu sine victoria. A te simți superior înseamnă să te simți bine, înseamnă să obții ce dorești. Înseamnă să câștigi! … Râsul este reacția naturală la “victorie”. Astfel, umorul este echivalent cu sentimentul superiorității.

Totuși umorul nu reprezintă un fenomen unidimensional ci mai degrabă îmbrățișează mai multe forme, ce pot fi diferențiate, de exemplu: umor sentimental, jocuri de cuvinte, umor de situație, satiră, parodie, ironie.

Din punct de vedere semantic Attardo ( 1994) a construit acest domeniu in următorul mod:

La modul general umorul este folosit pentru a atrage atenția receptorului.

Mecanismul umorului se bazează pe o simulație, forma comică ascunzând un fond trist. Un proverb francez spune în acest sens: ,,iau un aspect vesel pentru ca să nu izbucnesc în plâns". În umor gluma se face pentru a ascunde o situație disperată, pentru a nu cădea pradă depresiunii totale. Fiind un sentiment total și amestecat, umorul este și realist. El este cel mai apropiat de desfășurarea obișnuită și normală a vieții. Dacă viața este amestecată, ea nefiind nici așa de tragică, nici așa de comică pe cât pare, ci un amestec, atunci umorul, care conține aceste elemente, are șanse să se apropie mai repede de realitatea vieții. Umorul este o categorie estetică realistă, explicând mai ușor mecanismul vieții, considerând-o așa cum este. El ne deprinde cu aspectul fenomenal al vieții, nepunându-și întrebări care să depășească acest fenomen, luând și binele și răul așa cum sunt. În fine, umorul nu este o categorie dramatică care să admită numai anumite viziuni formale, ci lasă elementele de valoare ale existenței să se amestece în diferite dozaje.

1.2.Tipuri de umor

1.Umorul verbal reprezintă intenția/capacitatea de a produce enunțuri care să provoace un anumit tip de emoție, emoția manifestată prin râs.

Umorul verbal se poate manifesta prin:

Disjuncția scenariilor (un fel de comic de situație specific formelor umoristice scurte: glume, anecdote, bancuri, poante);

Disjuncția semnificațiilor (joc de cuvinte);

Disjuncția contextelor stilistice (în comicul de registru).

2.Umorul nonverbal- farsa.

Farsa este o comedie în care sunt cultivate îndeosebi comicul ușor, de situație, bufoneria, intriga amuzantă și replica spirituală. O farsă se concretizează în  faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza, o păcăleală.

1.3.Domenii conexe

Ironia se realizează prin contrastul dintre ceea ce se spune aparent într-un enunț și intenția care se ascunde dincolo de cuvinte.Conform definiției, ironia semnifică o atitudine batjocoritoare față de cineva sau ceva, zeflemea, persiflare. Într-o altă ordine de idei, aceasta este deseori atribuită oamenilor răutăcioși și celor care se consideră mai presus decât alții. Ca o primă premisă, ironia se manifestă atunci când are loc un eveniment stupid sau o conversație cu o persoană care nu percepe niște lucruri esențiale, neștiința aceasta fiind luată în derâdere ”fină” de către ceilalți. Astfel, capacitatea de a lua peste picior anumiți oameni conferă o notă comică în anumite situații. Pe de altă parte, se zice că ironia este specifică oamenilor slabi, care prin acest intermediu încearcă să pară mai presus decât alții pe plan social, intelectual, moral. Astfel, persoanele ironice nu sunt privite cu ochi buni de către comunitate deseori, deoarece sunt într-adevăr mai presus decât ceilalți, prin atitudinea lor zeflemitoare demonstrând că sunt mai inteligenți decât alții.

În concluzie, ironia este specifică oamenilor inteligenți care prin această atitudine ceează senzația de înfumurare. Totuși, a fi ironic nu este un lucru atât de rău: printr- o persiflare discretă poate fi remediată o situație conflictuală și  transformată în glumă. Un exemplu grăitor este cugetarea lui Albert Camus: ,,Ești iertat pentru fericirea și succesul tău doar dacă în generozitatea ta consimți să le împarți cu alții.”

Parodia este o creație artistică (operă literară, film, cântec) care preia motive și mijloace artistice dintr-o altă creație sau imită parșial o altă operă pentru a reda un efect comic. Procedeul predilect al parodiei este ironia. Ironia presupune sesizarea unei dualități, a paradoxului. Parodia este o imitație satirică a unei opere serioase, îndeobște cunoscută publicului, ale cărei subiect și procedee de expresie sunt transpuse la modul burlesc, ca o mimare a originalului, cu intenția expresă de a-i sublinia comic trăsăturile caracteristice. Astfel privită, parodia ar echivala cu un act critic.În parodie se imită și se deformează în mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obține efecte satirice sau comice.

Comicul și umorul sunt fenomene strâns legate între ele, dar acestea nu stau nici măcar formal în paralelă unul în altul; în timp ce comicul ține de obiect, este calitatea acestuia, umorul, în schimb, ține de cel care contemplă sau de cel care creează (de poet, de actor); comicul și umorul ar fi tot atât de deosebite, precum muzica de muzicalitate sau legitatea numerelor de simplul meșteșug al calculului. Din asemenea premise rezultă că, nu este acceptabil să se considere că umorul ar fi alături de comic (mai precis, ,,ca un al doilea fenomen de același gen") și nici că umorul ar fi subordonat comicului. În fapt, comicul și umorul, nu sunt paralele,ci sunt eșalonate unul în spatele celuilalt, în sensul că, orice umor este deja raportat la un comic prezent și că nu se poate ivi fără el. Pe de altă parte, orice comic ,,provoacă" umorul și îl cere oarecum, ca o reacție adecvată a subiectului. Oricum, comicul, în sens strict estetic, nu se realizează fără umorul subiectului; comicul are nevoie, ca orice obiect, de altfel estetic, de contribuția reciprocă a subiectului. De unde, concluzia parțială a acestei demonstrații: fără comic al obiectului nu există umor în sesizare (sau chiar în reprezentare), dar, și fără umor în sesizare nu există comic al obiectului. Astfel, umorul nu este singura formă de valorificare a comicului și el găsește cel puțin patru asemenea feluri diferite: simplul amuzament în fața comicului; gluma – folosirea comicului ca poantă; ironia și sarcasmul.

Cert este că, apelând la comic și la umor, oamenii râd. Prin râs se manifestă ambivalența condiției umane: spiritualitatea și instinctualitatea. Renumiți psihologi, filozofi, sociologi au încercat de-a lungul timpului să identifice natura relației dintre râs și umor, să elaboreze teorii ale râsului și umorului. Se știe că o trăsătură de bază a unei comunități relaxate, deschise este aceea de a savura umorul și râsul în mod liber. Râsul este o expresie a individualității, îmbrăcând forma caracterelor, dispozițiilor, deși e condiționat de gradul de sociabilitate a mediului. Râsul și umorul sunt determinate cultural, istoric și individual.

Este esențial să se facă distincția între umor, rizibil și comic. Umorul este orice mesaj transmis (prin acțiune, vorbă, scris, imagine ) menit să producă un zâmbet sau râsul. Râsul își schimbă mereu forma, de la zâmbet la hohot nepotolit, variază în procedee. Comicul se infiltrează, deturnează, insinuează fără a fi sigur de nimic.

Umorul, rizibilul și comicul au rolul de a destinde oamenii, de a menține societatea într-o stare permanentă de trezire, de a-i menține putința de adaptare. Tensiunea și elasticitatea sunt două forțe complementare pe care Bergson le consideră adevărate prejudicii ale corpului uman. Toată rigiditatea caracterului constituie semnul posibil al unei activități ce determină ,,adormirea” , izolarea, îndepărtarea de societate. Studiind comicul și rizibilul, Bergson este de părere că oamenii nu trebuie să râdă de caractere, ci de altceva. Comicul se poate insinua într-o simplă mișcare, într-o situație impersonală, într-o frază independentă, etc.

Starea de bine, gândirea pozitivă, veselia oamenilor influențează pozitiv dezvoltarea unei societăți. Umorul dă posibilitate omului de a-și depăși condiția, de a-și ascuți luciditatea. Kant vorbea chiar despre funcția terapeutică a râsului, iar Spinoza asocia râsul înțelepciunii. În dezvoltarea psihică și fizică a copiilor de orice vârstă râsul, umorul și comicul joacă un rol esențial. Râsul infantil are multiple fațete: râs provocat de amuzament, râs de bucurie, râs de plăcere, râs provocat de o invenție poznașă, etc. Râsul provine din procesul tensiune-eliberare a fricii create de o surpriză, noutate, risc; râsul se datorează plăcerii de a stăpâni datele universului familiar, îndrăznelii de a fi călcat ierarhiile sau interdicțiile, autosatisfacției realizării unor performanțe. Râsul îl maturizează fizico-psihologic pe copil, pregătindu-l pentru relația cu mediul socio-cultural.

Banda desenată, caricatura, dramatizarea și jocul didactic sunt instrumente adecvate pe care un profesor le poate utiliza la orele de curs pentru a face uz de umor. Acestea, alături de metode didactice diverse, oferă pozitivism elevilor, îi incită, îi provoacă, le dezvoltă creativitatea, instalează amuzamentul în sala de clasă.

Banda desenată

,, Banda desenată este o povestire în imagini, a cărei acțiune se întinde de-a lungul a câtorva casete până la mai multe pagini, și în care personajele se exprimă, în mod curent, prin intermediul baloanelor.”

Banda desenată este considerată a noua artă, o artă secvențială în formula unui narativ. Materia de studiu în benzile desenate nu este necesar să fie amuzantă, de fapt seriozitatea lor dramatică variează în mare măsură. Termenul "benzi desenate" se referă la cadrele de diferite mărimi care conțin fiecare o imagine ce ilustrează în mod dinamic sau static acțiunea ce se petrece în firul narativ al poveștii respective. În ultimul sfert al sec. XX, datorită acceptării benzilor desenate de publicul larg s-a inventat termenul de roman grafic, pentru a diferenția benzile desenate considerate puerile, de cele cu un conținut și poveste mai matură. Primele benzi desenate erau colecții de cadre umoristice luate din ziare, iar succesul comercial al acestor colecții a dus la dezvoltarea acestui mediu de exprimare.

Modul în care sunt produse benzile desenate este unul minuțios. Inițial prima ilustrare a poveștii este făcută de un artist în creion, acesta ține o strânsă legătură cu scriitorul pentru a stabili dacă modul în care a desenat secvențele intră în atmosfera poveștii, apoi un alt artist vine peste schița în creion și cu cerneala stabilește contrastele și umple toată compozita, ca apoi coloratura să fie făcută de un alt artist. Fiecare dintre toți acești artiști influențează atmosfera scenei și știe exact ce trebuie să scoată în evidență și ce trebuie să fie tratat cu mai puțin interes pentru a echilibra compoziția. Apoi vine cel care adaugă textul, care trebuie să aibă cunoștințe profesionale în ceea ce privește caligrafia pentru a reprezenta cât mai bine ceea ce este ilustrat.

Caricatura

Caricatura este un gen aparte al artelor vizuale, de obicei un desen, deși poate fi executată și în alte tehnici, care reprezintă o persoană sau o situație printr-o exagerarea intenționată a unor trăsături sau caracteristici, în scopul satirizării, ridiculizării sau atragerii atenției. Funcțiile esențiale ale caricaturii sunt de a destinde, de a amuza și a atrage atenția, dar și de a echilibra estetica vizuală a oricărei pagini tipărite și, nu în ultimă instanță, de a ilumina prin relevanță. O caricatură reușită poate avea o țintă directă și poate fi mai elocventă decât multe alte mijloace vizuale sau auditive complexe și/sau sofisticate. Caricatura de calitate esențializează într-o singură formă vizuală ceea ce nu poate fi rostit de numeroase cuvinte sau discursuri întregi. Caricatura este o reprezentare intenționat amplificată sau deformată, de obicei grotescă, prin exagerarea unor trăsături caracteristice ale înfățișării fizice sau ale caracterului unei persoane (chip, trup, caracteristici morale sau psihice), sau a unei situații. Având variate modalități de expresie, după țelul pe care îl vizează (șarjă amicală, umoristică, satirică, critică, atragerea atenției), caricatura se realizează cu mijloace grafice diferite: în creion, în peniță sau chiar în acuarelă sau guașă, respectiv mai rar în pictură sau sculptură.

Dramatizarea

Dramatizarea este o piesă de teatru creată prin prelucrarea unei opere literare (cu caracter epic). În școală, dramatizarea urmărește dezvoltarea capacității de exprimare orală și de receptare a mesajului oral, exprimarea clară, corectă, expresivă, respectarea pauzelor gramaticale logice, dar și dezvoltarea capacității de exprimare a unor sentimente prin mișcare scenică, mimică, gestică.

Primul pas în realizarea dramatizărilor îl constituie lectura aprofundată urmată de audiția și/sau vizionarea pe tema operei propuse. Această etapă are o importanță deosebită având funcții multiple: cunoașterea aprofundată a operei literare, surprinderea exactă a momentelor subiectului, desprinderea trăsăturilor de caracter ale personajelor, cadrul spațio-temporal în care este plasată acțiunea.

Dramatizarea, prin bucuria de a imita, de a trăi o experiență care nu e a ta, contribuie la dizolvarea egocentrismului infantil, îl ajută pe elev să-și decerneze viziunea, să se închipuie un alt Eu, contopindu-se cu personajul. El trăiește imaginar acte asemenea eroilor săi preferați, într-o lume în care virtuțiile sunt răsplătite, iar ticăloșiile sunt pedepsite. Reflecțiile mesajului etic al dramatizării sunt benefice, influențând comportamentul elevului. Stabilirea și distribuirea rolurilor este un moment cheie în care pot fi implicați și elevii punându-se în valoare și dezvoltând în același timp capacitățile acestora de a fi obiectivi și selective, dramatizarea oferindu-le satisfacții imediate, dar și exemple positive de comportament. Exercițiile de mișcare scenică, compunerea de expresii faciale sau comportamentale duc la dezvoltarea capacității de exprimare nonverbal a sentimentelor. Aceste exerciții însoțite de repetarea rolului până la memorare are alt beneficiu, stimularea memoriei de lungă durată. Dincolo de bucuria în sine a jocului, dramatizarea presupune și asigurarea acelor condiții material menite să-i asigure reușita. De aceea dramatizările includ și preocupări privind decorul și costumația. La confecționarea decorului și a costumației pot fi implicați și elevii, demonstrându-și astfel imaginația, simțul estetic și îndemânarea.

Jocul didactic

Jocul este o activitate umană conștientă; are caracter universal, permanent și polivalent. Importanta jocului în viața omului se reflectă în polisemia cuvântului: joc de societate, joc de cuvinte (“gluma bazată pe asemănarea de sunete de două cuvinte cu înțelesuri diferite, calambur”; exemplu: ,,nepurcele” în Amintiri din copilărie de Ion Creangă), joc de șah, jocuri olimpice, joc de cărți, joc de scenă, a juca un rol mare (sau periculos), a-și pune capul/viața în joc, a fi în joc, a face jocul cuiva, jocul cu viața și cu moartea, jocul dragostei și al întâmplării, jocul de-a școala etc. Sensurile cuvântului joc sunt determinate de factorul social și de evoluția motivației. Funcțiile jocului se schimbă în raport cu etapele de vârstă. Pentru copii, jocul este activitatea fundamentală, pentru adult, jocul reprezintă un înlocuitor al activității serioase. Jocul activează la copil funcții mintale și motrice, funcția principală fiind realizarea eului, manifestarea personalității. Funcțiile secundare, au rolul de divertisment, de  element odihnitor , de relaxare. Jocul este o formă de manifestare socială și agent de transmitere a ideiilor, a obiceiurilor de la o generație la alta.

Folosirea jocului ca metodă educativă a fost făcută de pedagogia contemporană, de școala activă, fiind inclusă în rândul metodelor active. Jocul didactic este recunoscut pentru contribuția deosebită pe care o aduce în instruirea și educarea elevilor și este inclus în sistemul metodelor de învățământ cu rezultate deosebit de importante. În primul rând, pentru că jocul răspunde în modul cel mai fericit particularităților de vârstă a preșcolarilor și școlarilor. În al doilea rând, elementul atractiv pe care îl conține stimulează interesul și curiozitatea epistemică a elevului. Datorită faptului că elevul acumulează o mare cantitate de cunoștințe, de impresii, își cultivă sentimentele și interesele, îți structurează operațiile și acțiunile fără a resimți efortul, învățarea prin intermediul jocului se realizează economicos și eficient. Pentru acest motiv jocul este considerat ca o modalitate de asimilare a realului în activitatea proprie asigurând elevului posibilități de activism intelectual. Jucându-se, copilul reușește să asimileze realitățile intelectuale, altfel acestea rămân exterioare inteligenței copilului.