Ultimii 25 DE Ani DE Politica Externa Ai Romaniei
ULTIMII 25 DE ANI DE POLITICĂ EXTERNĂ AI ROMÂNIEI
Cuprins
Listă cu abrevieri
Introducere
Capitolul I
Noțiuni introductive de „politică externă”
Instituțiile și organele decizionale în politica externă a României
Obiectivele politicii externe românești
Direcții de acțiune
Capitolul II
Politica externă a României după 1990
România la începuturile postcomunismului în politica externă
Politica răsăriteană a României
Rolul României ca țară de frontieră a UE – relații de bună vecinătate
Relațiile României cu Republica Moldova
Cooperărarea transfrontalieră cu Ucraina
Relațiile României cu Ungaria
Relațiile României cu Serbia
Relațiile României cu Bulgaria
Relațiile României la Marea Neagră
România și NATO
Politica externă după 2001
Politica externă între 2005-2008
Studiu de caz: România între Est și Vest
Parteneriatul strategic România-SUA
De la parteneriat strategic la Axa Washington-Londra-București
Relația dificilă a României cu ursul de la Răsărit
Listă cu abrevieri
AGRI = Azerbaijan–Georgia–Romania Interconnector
CAER = Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CDR = Convenția Democrată Română
CEE = Comunitatea Economică Europeană
CPUN = Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
CSI = Comunitatea Statelor Independente
FSN = Frontul Salvării Naționale
Ibid. = Ibidem
ISAF = Forța Internațională de Asistență pentru Securitate
KFOR = Kosovo Force
MAE = Ministerul Afacerilor Externe
MAEIE = Ministerul Afacerilor Externe departamentul Intergrare Europeană
n. = născut
NATO = North Atlantic Treaty Organization (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord)
ODDE-GUAM = Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică a statelor Gerogia, Ucraina, Azerbaidjean și Republica Moldova
ONU = Organizația Națiunilor Unite
Op. Cit. = Opera citată
OSCE = Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
p. = pagina
pp. = paginile
PCUS = Partidul Comunist din Uniunea Sovietică
PEV = Politica Europeană de Vecinătate
PIB = Produs Intern Brut
PNL = Partidul Național Liberal
PNȚCD = Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
RDG = Republica Democrată Germania
RFG = Republica Federală Germania
SEED = Support for East European Democracies
SFOR = Stabilizarea Forței în Bosnia și Herțegovina
SOFA = Status of Forces Agreement
SUA = Statele Unite ale Americii
UDMR = Uniunea Democrată Maghiară din România
UE = Uniunea Europeană
URSS = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
USAID = Agenția pentru Dezvoltare Internațională a Statelor Unite ale Americii
Introducere
Introducerea ar trebui extinsă pe aproximativ 2 pagini și să conțină motivația alegerii temei, gradul de noutate pe care îl aduce subiectul tratat, eventuale limite ale lucrării, avantaje și metodologia pentru care s-a optat. Introducerea nu se numerotează ca un capitol separat, având statutul unei "Prefete de carte".
Capitolul I
Noțiuni introductive de „politică externă”
Datorită studiilor care s-au făcut despre politica externă, teoreticienii care au aprticipat la aceste studii au formulat mai multe concepții, și anume: Janice Stein afirmă că politica externă este un ansamblu de comportamente care caracterizează preocupările unui stat, James Rosenau este de părere că plotica externă este „linia de acțiune pe care responsabilii oficiali ai unei societăți naționale o trasează pentru a prezenta sau modifica o situație în sistemul internațional, astfel încât aceasta să fie compatibilă cu obiectivele stabilite anterior de ei sau de predecesorii lor”, iar Kal J. Holsti se rezumă la a defini politica externă ca fiind „orientările, angajamentele și acțiunile care caracterizează rolul național al unui stat”.
Politica externă este reprezentată de activitatea statului în a reglementa, pe arena internațională, relațiile sale cu alți subiecți ai politicii externe: state, partide politice și alte organizații sociale de peste hotare, organizații mondiale și regionale internaționale. Perspectivele politicii externe sunt determinate de anumiți indici ca: potențialul economic, demografic, militar, tehnico-științific, și care pot să se încline într-o parte sau alta. Forma tradițională de realizare a politicii externe este stabilirea relațiilor diplomatice, colaborarea cu partidele politice și alte organizații sociale prietenoase din țările de peste hotare, realizarea și susținerea la diferite nivele a contactelor episodice sau permanente cu reprezentanții statelor. Politica externă exprimă interesele externe ale statului și asigură strategia de realizare a lor. De aici reiese că în funcție de interesele politicii externe a statului se determină rangul și structura instituțiilor care sunt însărcinate cu promovarea acestei politici.
Politică externă = totalitatea metodelor și mijloacelor pe care le folosește un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan internațional.
Politicile externe sunt niște strategii pe care guvernele le folosesc pentru a-și dirija acțiunile pe scena internațională, arată obiectivele pe care vor să le urmărească dar sunt și mijloace prin care pot să ajungă la atingerea acestor obiective. Politica externă comparată reprezintă un studiu despre politica externă din diferite state pentru a descoperi dacă politicile externe ale acestora sunt asemănătoare. Acest studiu se acsează pe trei caracteristici: dimensiune, bogăție și gradul de participare democratică în guvernare. Din acest studiu s-a ajuns la concluzia că nu există nici o „regulă simplă pentru a prezice tendințele războinice ale unui stat pe baza unor atribute cum ar fi dimensiunea, bogăția și tipul de regim”. Există diferențe în cadrul unui stat de-a lungul timpului dar atunci între mai multe state. Procesul politicii externe este unul de luare a deciziilor, iar luarea acestor decizii este de asemenea un proces de ghidaj prin care se fac anumite corectări și completări în urma feedbackului de la lumea exterioară.
Noțiunea de politică externă este oarecum derutantă, deoarece sugerează focusarea pe un „instrument” care trebuie să servească unui scop mai general și mai important. De altfel, este vorba de o inventariere a relațiilor a relațiilor bilaterale și multilaterale pe care elitele politice au găsit de cuviință să le stabilească cu alte țări. De exemplu, statul român a stabilit și a menținut relații diplomatice cu alte state pentru a-și apăra și spori capitalul de securitate, pentru a supraviețui, pentru a se dezvolta, dar și pentru a menține pacea la nivelul național și regional și chiar mondial, așadar, un colectiv la care contribuie toate statele responsabile. Politica externă pare a fi un fel de domeniu misterios unde deciziile se iau în spatele ușilor închise, ceea ce e fals, deoarece, fiind o politică publică, cetățenii au un cuvânt important de spus.
Cine ia decizia în politica externă? Principalii factori de decizie în politica externă sunt deținătorii politicii executive centrale a unui stat, conform dreptului constituțional intern sau dreptului politic internțional. În regimul democratic, puterea de laure a deciziilor este reaprtizată inegal între membrii organului executiv central, iar în regimurile prezidențiale, decizia de politică externă aprține președintelui și membrilor cabinetului său, dar în regimurile semi-prezidențiale, decizia de politică externă este este repartizată între președinte și guvern.
Interesul politic este dat de gradul de importanță pe care statele îl au unele față de altele și care este de natură să condiționeze crearea unei forme de colaborare și reprezentare, deoarece interesul politic scăzut al unui stat față de alt stat poate să genereze o formă mică a reprezentanței diplomatice, de exemplu: Republica Federală Germană a deschis în Berlinul de Est (fosta RDG) nu o ambasadă, ci doar o “reprezentanță permanentă” (Consulat). Tocmai acesta este și scopul diplomației de a realiza politica externă cu ajutorul metodelor și mijloacelor specifice acestei activități, dar care să corespundă cu normele dreptului diplomatic.
Ca ramură a dreputului internațional public, dreptul diplomatic joacă și el un rol instrumental în atingerea scopurilor politicii externe, dar și propune modalități de stabilire și susținere a relațiilor diplomatice, și nu numai, dintre state. A nu se confunda rolul dreptului diplomatic cu rolul diplomației. În timp ce diplomația reprezintă un instrument care ajută la realizarea politicii externe, dreptul diplomatic este voința statului și conține norme de comportament confirmate și aplicate de comun acord. Dreptu diplomatci servește scopului comun al comunității internaționale și formează cadrul legislativ necesar pentru stabilirea și dezvoltarea relațiilor dintre state.
Instituțiile de stat care funcționează în domeniul politicii externe se împart în:
a) Instituții interne:
– instituții ce reprezintă statul în toate domeniile (șeful statului, Parlamentul, Guvernul, Prim-Ministrul, Ministerul Afacerilor Externe)
– instituții ce reprezintă statul numai în unul din domeniile relațiilor externe (Ministerul Comerțului Extern, Ministere și instituții de stat împuternicite cu exercitarea relațiilor externe în proporții determinate prin legislația internă)
b) Instituții externe:
– Permanente (ambasadele, misiunile diplomatice, consulatele, reprezentanțele permanente pe lângă organizațiile internaționale și reprezentanțele comerciale în țările în care acestea activează);
– Provizorii (misiuni speciale, delegații la conferințele internaționale și alte tipuri de misiuni provizorii).
Instituțiile și organele decizionale în politica externă a României
Instituțiile democratice: primul Parlament al României a fost ales în data de 20 mai 1990, constituit la acea dată în Adunarea Constituantă, în conformitate cu art. 80 din Decretul-lege nr.92. Prima instituție, deci, care a primit rolul decizional în politica externă a României este Parlamentul, care potrivit capitolului 1 al Titlului III al Constituției definește Parlamentul României în trei secțiuni care tratează organizarea și funcționarea acestuia, statutul parlamentarilor și procesul de legiferare. În articolul 58 al Constituției , paragraful 1 afirmă că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiutoare a țării. În acest caz, potrivit articolului 62 al Constituției, rolul Parlamentului în procesul decizional al politicii externe este destul de restrâns, limitându-se doar la ratificarea tratatelor internaționlae, declararea stării de război, suspendarea sau încetarea ostilităților militare. Parlamentul României este alcătuit din două camere: Camera Deputaților și Senatul. În sfera de acțiune a Comisiei de politică externă, concepută ca și o comisie comună celor două camere ale Parlamentului, intră și alte probleme ca: problemele și programele de politică externă a României, relațiile dintre Parlamentul României și Uniunea Interparlamentară, Parlamentul European, precum și alte organisme parlamentare, regionale și mondiale; tratatele, convențiile și alte instrumente internaționle la care aderă România.
Președinția este cel de-al doilea actor care, prin Articolul 91 al Constituției, afirmă că Președintele încheie tratate internaționale în numele țării (Art.91 paragraful 1), Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Romăniei și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diploatice (Art. 91 paragraful 2) și în cele din urmă, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României (Art. 91 paragraful 3).
Guvernul României – Primul Ministru: Guvernul este unul din cei doi piloni ai puterii executive alături de Președinte. Acesta asigură realizarea politcii externe și interne a țării. În legea nr.37/1990 se definește Guvernul ca fiind un organ central al puterii executive , care exercită, în conformitate cu prevederile legale adiministrația publică pe întreg teritoriul țării și care stabilește că Primuinternaționle la care aderă România.
Președinția este cel de-al doilea actor care, prin Articolul 91 al Constituției, afirmă că Președintele încheie tratate internaționale în numele țării (Art.91 paragraful 1), Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Romăniei și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diploatice (Art. 91 paragraful 2) și în cele din urmă, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României (Art. 91 paragraful 3).
Guvernul României – Primul Ministru: Guvernul este unul din cei doi piloni ai puterii executive alături de Președinte. Acesta asigură realizarea politcii externe și interne a țării. În legea nr.37/1990 se definește Guvernul ca fiind un organ central al puterii executive , care exercită, în conformitate cu prevederile legale adiministrația publică pe întreg teritoriul țării și care stabilește că Primul-Ministru este însărcinat să conducă Guvernul și să coordoneze activitățile membrilor săi. Primul-Ministru reprezintă Guvernul în raporturile cu instituțiile și organele interne precum și în relațiile internaționale (Art. 15).
Ministerul Afacerilor Externe (MAE) se află în subordinea Guvernului și este organul administrației publice centrale, care are ca sarcină să asigure realizarea politicii externe a statului român. Conform Articolului 4 al Hotărârii nr.834/1990, MAE are sarcini de a implementa politica externă, aducând la îndeplinire atribuțiile ce-i revin pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe a României și a hotărârilor adoptate de Parlament, Președintele țării și Guvernul în domeniul politicii externe; negociază în numele României sau participă la negocierea tratatelor și al altor înțelegeri internaționale, MAE se mai ocupă și de coordonarea politicii externe precum și de informarea asupra evoluțiilor internaționale, protejează drepturile și interesele statului cât și al cetățenilor acestuia, are capacitatea de a încheia tratate, de a semna, ratifica, aproba sau accepta înțelegeri internaționale, etc.
„Politica externă a României trebuie să fie o politică de consens național pentru a-și atinge obiectivele. Managementul integrat al politicii externe românești presupune conducerea instituției diplomației pe principii de rigoare, eficiență, onestitate și profesionalism, stabilitate și continuitate în promovarea și apărarea intereselor naționale”.
Ambasadele reprezintă statul acreditat pe lângă statul acreditar, protejează interesele statului acrediatat în limitele dreptului internțional, negociază înțelegeri cu statul acreditar, dă raportul statului acreditat despre evoluția situației, încurajează relațiile amicale și ajută la dezvoltarea relațiilor economice, culturale și știițifice dintre state. Fiecare stat poate să decidă nivelul sau importanța ambasadei sale, dar țara gazdă fixeză regulile minimale în această privință.
Consulatele. Prin intermediul acestora se stabilesc relații consulare care se bazează pe consensul mutual dintre state. Statul poate încredința unui consulat misiunea de a-l reprezenta în mai multe țări, fără ca să aibă smbasadă în acel stat. Consulatul poate să reprezinte interesele unui stat terț doar atunci când gazda nu se opune. Consulatul are misiunea de a proteja interesele și cetățenii statului acreditat în limitele dreptului internațional, de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, științifice și amicale între statul delegat și statul gazdă, să facă cunoscută evoluția situației economice, culturale, comerciale și științifice ale statului gazdă, să elibereze pașapoarte cetățenilor statului delegat, precum și vize și alte documente de voiaj cetățenilor staului gazdă, să reprezinte cetățenii statului acreditar în fața tribunalelor statului gazdă, să controleze și să inspecteze vapoarle și avioanele care au naționalitatea statului delegat.
Obiectivele politicii externe românești
Concentrarea tuturor eforturilor pentru protejarea și promovarea intereselor naționale ale României și ale cetățenilor ei pe plan politic, economic, social, cultural și de securitate;
Susținerea cu prioritate a obiectivului de monitorizare și reformă, precum și creșterea profitului pe plan european și internațional al României;
Consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA;
Susținerea și promovarea aspirațiilor de integrare europeană ale Republicii Moldova;
Promovarea obiectivului de transformare a vecinătății estice într-o zonă democratică prosperă, pentru asigurarea securității naționale;
Întărirea relațiilor cu statele vecine;
Apărarea și promovarea drepturilor minorităților românești din statele vecine ale României, în conformitate cu standardele europene;
Consolidarea vechilor parteneriate și promovareade noi parteneriate, care ajută la eficientizarea acțiunii diplomatice în contextul european și euroatlantic, în special în regiunea extinsă a Mării Negre, inclusiv caucazul de Sud, Asia Centrală, dar și alte state din G20;
Dinamizarea cooperării economice, atragerea de investitori străini și promovarea produselor și companiilor românești pe piața internațională.
Direcții de acțiune
a) Consolidarea profilului și rolului pe care îl are România în cadrul UE, prin condițiile Tratatului de la Lisabona, și anume:
poziționarea României în cadrul dezbaterilor din interiorul UE și utilizarea politicilor europene;
participarea la procesul de luare a deciziilor din cadrul UE în mod activ și coerent;
susținerea Republicii Moldova în procesul de inegrare europeană;
susținerea intereselor în negocierea privind noul buget UE pentru 2014-2020, în obținerea unor alocări pentru Politica Agricolă Comună și Politica de Coeziune;
promovarea intereselor României privind securitatea energetică prin susținerea prioritară a proiectelor Coridorului Sudic – în particular Nabucco, AGRI – precum și finanțării acestora;
prezența semnificativă a diplomaților români în Serviciul European de Acțiune Externă conform statutului României de a fi al șaptelea stat al Uniunii;
interacțiune mai bună cu parlamentul European, având în vedere rolul crescut al instituției după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, etc.
b) În ceea ce privește creșterea profilului și al rolului pe care România îl are în cadrul NATO, se va acționa prioritar dar nu excesiv pentru:
consolidarea apărării colective, ca principiu fundamental al Alianței;
sprijinirea sistemului NATO de apărare antirachetă;
urmărirea finalizării tuturor Aranjamentelor de Implementare ale Acordului dintre România și SUA în ceea ce privește amplasarea sistemului antirachetă;
susținerea implementării reformei parteneriatelor Alianței, dar și consolidarea parteneriatului NATO-UE;
susținerea politicii „ușilor deschise” , promovând extinderea Alianței și în Balcanii de Vest și Vecinătatea Estică;
continuarea până la finalizarea obictivelor misiunii ISAF din Afganistan;
implicarea României în dezbaterile privind identificarea de soluții la blocajul în aplicarea Tratatului CEE, astfel se va susține în continuare o abordare principială privind un eventual nou aranjament în domeniul armamentelor convenționale, însă orice viitor proce de negociere trebuie să permită abordarea tuturor aspectelor CEE dar care să și țină cont de interesele de securitate ale tuturor statelor participante, etc.
c) Parteneriatul strategic cu SUA este cel mai important parteneriat al României. Acest parteneriat trebuie să intre într-o nouă fază de cooperare în domeniul politico-militar și de securitate care să fie completată cu o dinamică pozitivă a domeniilor de cooperare economică, la nivel social, cultural și interuman. Guvernul Romăniei va urmări valorificarea deplină a perspectivelor de cooperare deschise de acesta. Task Force-ul bilateral România-SUA, creat în 2012, urmărește să pună în aplicare proiecte concrete în domeniile prevăzute de Declarație, și anume în domeniile dezvolării dimensiunii politice-militare și de securitate, atât în plan bilateral – unde se va finaliza cadrul juridic care privește reglementarea participării României la sistemul american antirachetă gradual-adaptiv în Europa, prin încheierea tuturor Aranjamentelor de Implementare ale Acordului dintre România și SUA și care privește amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România, semnat la Washington, la 13 septembrie 2011, cât și în context NATO. Prioritar pentru Romînia va fi atragerea de investiții americane cât și extinderea cooperării economice. Astfel se vor crea condiții pentru admiterea României în programul Visa Waiver, iar România va trebui să susțină și să aprofundeze parteneriatul UE-SUA, care este esențial pentru definirea parteneriatelor strategice externe ale Uniunii.
d) Ramificarea parteneriatelor bilaterale și multilaterale ale României: continuarea dezvoltării relațiilor bilaterale cu statele membre UE urmărește concretizarea angajamentelor sectoriale fundamentate pe politicile europene prioritatre, având ca obiectiv acțiunea comună în interiorul uniunii dar și în exteriorul acesteia. Astfel că relația strategică cu Germania va căpăta o atenție sporită, la fel și parteneriatul strategic cu Franța, la baza cărora stau interesele comune ale celor două state în cadrul UE, dar și respectul reciproc, prin convenirea unei noi Foi de Parcurs a Parteneriatului Strategic. Prin relațiile economice cu Italia, parteneriatul strategic cu aceasta se va consolida și se vor depune eforturi pentru a se încheia un Parteneriat stratgic și cu Spania. În ceea ce privește parteneriatul strategic cu Marea Britanie, acesta va fi substanțializat cu prioritate. În parteneriatul strategic cu Polonia rezultatele sunt excelente dar va fi consolidat în continuare prin interesele convergente ale celor două state n cadrul UE, NATO, și Vecinătatea Estică. România va încerca să acorde o atenție sporită Turciei pentru implementarea, semnarea și punerea în aplicare a Planului de Acțiune, prin înpărtășirea valorilor comune democratice, a intereselor comune din cadrul NATO, necesitatea transformării spațiului Mării Negre într-unul de prosperitate democratică, stabilitate și securitate și susținerea aderării Turciei la UE.
e) Dezvoltarea relațiilor tradiționale cu puterile emergente din Asia, America Latină și Africa. Prioritar este parteneriatul de cooperare și prietenie cu China, la care se adaugă o relație economică echilibrată, dar și eforturile de a atrage investiții chinezești în România. Pe lângă acesta se va mai consolida parteneriatul strategic cu Coreea de Sud, apoi se va substanțializa parteneriatul strategic cu Japonia, și nu în ultimul rând crearea parteneriatului extins cu India, prin finalizarea și punerea în aplicare a Declarației comune de stabilire a unui Parteneriat extins.
Relația dintre România și Israel capătă o dimensiune strategică efectivă din mai multe planuri: securitate, politică, economie și tehnologie. Astefel se va valoriza relația cu comunitățile cetățenilor israelieni de origine română, care va deveni și o punte de legătură între cele două țări. Valorificării relațiilor cu statele arabe este necesară pentru promovarea intereselor culturale și economice.
f) O nouă dinamică în relațiile politice cu Rusia, dar tot pe aceleași coordonate stabilite anterior, și anume colaborarea economică, prin identificarea punctelor convergente, și pa baza cărora să se poată dezvolta un dialog transparent între cele două state. Datorită faptului că România este un stat membru UE dar și NATO, va trebui să urmărească stabilizarea unei relații predictibile, pregmatice cu Rusia, această relație bazându-se mai mult pe respect reciproc. Însă datoria României este să încurajeze și să promoveze dialogul în cadrul Consiliului de Parteneriat Permanent UE-Rusia. În plan bilateral, accentul cade pe cooperarea economică și pe o conoaștere mai bună și interacțiune la nivelul societăților, și se vor continua demersurile pentru reluarea și soluționarea problemelor izvorâte din istoria comună, inclusicv Tezaurul românesc.
Capitolul II
Politica externă a României după 1990
Președinții României din 1989 până în preszent
Ion Iliescu (n.3 martie 1930), este ales ca Președintele Provizoriu al României din 22 decembrie 1989 pâna în 20 mai 1990. Primul mandat ca Președinte al României a fost din 20 mai 1990 până în 11 octombrie 1992, iar cel de-al doilea mandat din 11 octombrie 1992 până în 17 noiembrie 1996. Din 10 decembrie 2000 până în 20 decembrie 2004 este reales ca Președinta al României.
Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939), ajunge ca Președinte al României în perioada 17 noiembrie 1996 – 10 decembrie 2000.
Traian Băsescu (n. 4 noiembrie 1951, este ales ca Prețedinte al României, în locul lui Ion Iliescu, din 21 decembrie 2004 până pe 20 aprilie 2007. Din 23 mai 2007 până în 21 decembrie 2009 este reconfirmat în funcția de Președinte al României, în urma Referendumului din 19 mai 2007. 21 decembrie 2009 – 9 iulie 2012 este din nou Președinte, dar este suspendat pe 9 iulie 2012. Din 27 august 2012 și până în 21 decembrie a rămas ca Președinte al României, reconfirmat în funție în urma Referendumului din 29 iulie 2012.
Nicolae Văcăroiu (n. 5 decembrie 1943, din 20 aprilie până în 23 mai 2007 este ales ca Președinte interimar al României, pe perioada primei suspendări a Președintelui Traian Băsescu.
Crin Antonescu (n. 21 septembrie1959), este ales ca Președinte interimar al României, pe perioada celei de-a doua suspendări a Președintelui Traian Băsescu, 9 iulie – 27 august 2012
Klaus Iohannis (n. 13 iunie 1959), el a fost ales șef al statului după turul al doilea al alegerilor prezidențiale, din 16 noiembrie 2014, iar din 21 decembrie deține funcția de Președinte al României.
România la începuturile postcomunismului în politica externă
După evenimentele nefericite, pentru unii, și fericite pentru ceilalți, a început o perioadă de tranziție la democrație și la economia de piață, care nu va fi ușoară. Totuși dacă privim înapoi putem să vedem că tranziția a fost și continuă să fie mult mai dificilă decât ne-am așteptat sau decât ar fi trebuit să fie.
Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), înființat după revoluție, pregătește primile alegeri libere din 1990, și care sunt castigate de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale (FSN).
În 1991 este adoptată o nouă constituție a României, totuși din cauza scăderii nivelului de trai și a puterii de cumpărare, și creșterea inflației și a prețurilor, populația este afectată grav iar nemulțumirea adusă de acestea dau naștere la violență, revolte împotriva noii conduceri, care ajunge să fie înlocuită și preluată de Theodor Stolojan (fost președinte al PNL până de curând). Noile reforme introduce sunt ineficiente, iar România încheie anul 1992 cu unul din cele mai mici salarii medii din Europa:
Salariu mediu net pe economie 85$/luna
Creștere cumulată PIB 1990-1992 -27,3%
Inflație cumulată 1991-1992 867,3%
PIB pe cap de locuitor (1992) 849$ (PIB/ cap de locuitor pentru: Polonia: $2.199, Cehia: $2.890, Ungaria: $3.65.)
După 1990 sistemul democratic a fost reformat la fel și sistemul parlamentar iar presa liberă a fost reinstalată în România. În 1991 o nouă constituți a fost adoptată prin care România devine o republică democratică semi-prezidențială, unde Primul Ministru este șeful de Guvern. Funcțiile executive sunt preluat atât de Președinte cât și de Primul Ministru. Se formează Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat împreună cu Frontul Salării Naționale (FSN), format după decembrie 1989, iar care în 1992 se împarte în două: Partidul Social Democratic Român și Partidul Democrat. Din 1990 economia țării a întâmpinat dificultăți, încercându-se să se facă trecerea la o economie de piață. Creșterea prețurilor a dus la tulburări civile, iar închiderea minelor a dat naștere la reve la scară înaltă.
În anul 1990, România se află într-un moment în care opțiunile sale sunt multiple, putând prin acestea să își decidă singură viitorul. Principiile care au dominat în acea perioadă aveau în centru o politică externă subordonată “nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectului deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă”, iar întreaga politică externă să ajute la promovarea unei bune vecinătăți, și normal să ajute la menținerea păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe Unite. România începe să își definească mai clar principiile stabilind relații cu CEE și încheie chiar un accord de comerț și cooperare economică. Înainte de 1989, politica externă a României era raportată către URSS și SUA, însă în perioada postcomunistă își direcționează privirea spre UE și NATO. Datorită poziționării între zona Balcanilor și spațiul ex-sovietic, România are un motiv în plus pentru a adera la UE și NATO, dar își păstrează relațiile cu URSS, încheind Tratatul de cooperare, bună vecinătate și prietenie între România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Perspectiva politicii externe din România are o perioadă de reorientare, în care România este confuză și nu este clară de hotărârea pe care o luase, dorea să facă parte din Occident, dar nu dorea să piardă relațiile cu Vestul. În perioada următoare, România își stabilește clar obiectivele de politică externă prin asumarea integrării europene și euro-atlantice.
După revoluția din 1989, România a făcul eforturi mari de a ajunge la o integrare europeană și euroatlantică, însă eforturile ei de a se integra în NATO, pentru societate erau o conectare la un nou sistem de valori. Uniunea Europeană, pentru cei mai mulți oameni era speranța de a trăi într-un stat democratic, plin de modele și valori prospere, fiind obosiți de asimilarea comunistă, iar din această cauză cei mai mulți făceau din Uniunea Europeană eroul lor, fără ca măcar să cunoască realitatea și instituțiile comunitare. Totuși acest proces de pregătire de aderare a României la Uniunea Europeană a fost cel mai valoros proiect care a adus modernizarea statului și instituțiilor naționale.
Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, după 1989, a adus cu sine consecințe majore pentru statele implicate cât și pentru sistemul relațiilor internaționale în ansamblu, și care a forțat societățile est-europene să-și modifice dramatic ierarhiile, iar fracturile sociale, etnice sau religioase, au tulburat evoluția unor regimuri politice care descopereau sau redescopereau valorile libertății și regulile democrației. România, a fost și ea, pusă în fața unor provocări interne și externe, iar politica sa externă a avut elemente de continuitate dar a avut și elemente care aveau nevoie de o schimbare profundă. Pe această linie, România a rămas la promovarea principiilor și valorilor tradiționale specifice unui actor responsabil: respectarea independenței, integrității teritoriale naționale și suveranității naționale, cooperarea pe baza încrederii reciproce și a respectului reciproc, respectarea principiilor și normelor de drept internațional; pentru un demers constatnt de consolidare și dezvoltare a relațiilor cu statele vecine, dar și pentru statutul de membru al unor organizații și instituții internaționale.
În procesul de reformare a politicii externe, România și-a formulat câteva principii noi: loialitatea față de valorile democrației și libertății, modernizarea țării în interesul cetățenilor, promovarea standardelor de stabilitate democratică în regiune, prin care dorește atingerea unor noi obiective strategice. Pe lângă aceste schimbări au fost și cele din cadrul sistemului decizional, astfel că alături de șeful statului care deținea rolul decizional, s-au mai adăugat și alte ministere și agenții guvernamentale, precum și Comisiile permanente ale Parlamentului. S-a format, astfel, o unitate decizională dedicată securității naționale (Consiliul Suprem de Apărare a Țării), precum și o serie de departamente ale integrării Europene în cadrul sutructurilor executive.
Politica răsăriteană a României
Evenimentele ce au decurs după prăbușirea regimului communist din 1989 în România, par să aibă un caracter antisovietic, deoarece prin articolul 9 al comunicatului Consiliului Frontului Salvării Naționale noua putere a declarant că rămâne fidelă tratatului de la Varșovia. Din cauză că Occidentul nu avea încredere în noua putere instalată la București, România a hotărât să ia drumul spre Moscova, însă acest drum nu avea să fie cea mai bună alegere. Curând după aceste începuturi promițătoare, România se pregătea pentru o colaborare solidă cu Uniunea Sovietică. Nici România și nici URSS-ul nu doreau desființarea structurilor multilaterale ale lagărului socialist, Pactul de la Varșovia și CAER, ci doreau restructurarea acestora. Potrivit Ministerului de Externe al URSS, restructurarea aceasta avea ca scop transformarea lui dintr-o organizație „politico-militară într-una politică”. Potrivit comunicatului oficial, Gorbaciov și Iliescu „au confirmat interesul lor pentru restructurarea activității organizației Tratatului de la Varșovia și CAER, și transformarea lor în instituții care să contribuie activ la stabilitatea internațională”. Totodată cu această afirmație au venit și împotrivirea celorlalte popoare ca de exmplu, Ungaria care a amenințat că dacă nu se va ajunge la un acord privind desființarea structurilor militare ale Tratatului de la Varșovia, țara va părăsi unilateral alianța până la sfârșitul anului 1991.
La 22 ianuarie 1991, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a venit cu un set de măsuri față da țările fost socialiste, prin care Rusia trebuia sa acorde o atenție sporită acestor state pentru a nu deveni antisovietiste, și pentru ca pe viitor să nu devină o amenințare la adresa securității URSS. Aceste măsuri aveau ca scop demilitarizarea acestor state și chiar să rămână forțe militare străine. Chiar României i s-a atras atenția să nu spijine tendințele nou apărute împreună cu valul de entuziasm stârnit în opinia publică pentru recuperarea măcar a unei părți a Basarabiei istorice. În această perioadă, la Moscova s-au desfășurat negocieri importante cu privire la încheierea unui Tratat de colaborare, de bună vecinătate și prietenie între România și URSS. În acest tratat a fost redacta un articol care prevedea ca: „România și URSS nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptate una împotriva celeilalte”, tocmai din această cauză România nu a putut să se integreze în NATO. Pe data de 6 februarie 1991, Ministerul de Externe al României a făcut public acest acord pentru desființarea Tratatului de la Varșovia. Pe data de 12 februarie, purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov a anunțat că și URSS este de aceeași părere, acesta fiind asigurat de această declarație nu trebuie privită ca pe o schimbare a poziției, sau ca o tendință de a slăbi legăturile cu URSS.
Înainte de desființarea structurilor militare ale Pactului de la Varșovia, secretarul general al NATO, Manfred Wörner, nu dorea o extindere spre estul Europei, însă după desfiițarea pactului, a sugerat că o evoluție a sistemului de securitate europeană ar putea decizia extinderii spre Est a alianței.
Rolul României ca țară de frontieră a UE – relații de bună vecinătate
„Aderarea României la Uniunea Europeană, care a eliminat granițele cu Ungaria și Bulgaria și a transformat România într-o atracție pentru Moldova, Ucraina și Serbia, a adus o puternică ofensivă a comerțului intraregional”.
Relațiile României cu Republica Moldova
Relațiile României cu Republica Moldova au fost și vor continua să fie speciale ca urmare a trecutului lor comun, a comuniunii de neam, limbă, tradiție și cultură. Totuși înainte de a ne concentra atenția pe realțiile româno-moldovene, este necesară o prezentare foarte succintă a evenimentelor care au făcut ca în prezent, România și Republica Moldova să fie două state distincte. Principatul Moldovei s-a aflat sub diferite dominații ale statelor mai mari și mai puternice ca și Regatul Ungar sau cel polon, sau Imperiul Otoman. Pentru ca Moldova să iasă de sub aceaste dominații a încheiat un Tratat de alianță cu Rusia prin care aceasta din urmă trebuia să apere principatul moldovean și să recunoască forntierele acesteia precum și dreptul de moștenire a tronului în cadrul familiei Cantemir. În ciuda acelui Tratat, Moldova avea să devină victimă a expansiunii țariste.
După unirea Moldovei cu Țara Românească, noul stat format a moștenit problemele teritoriale ale Moldovei. După sfârșitul primului Război Mondial s-a părut că problemele s-au soluționat, doar că această soluționare a fost doar una efemeră, Tratatul de neagresiune încheiat cu Uniunea Sovitică și Germania hitleristă la 23 august 1939, a permis însă Uniunii Sovietice să reanexeze teritoriile din stânga Prutului, precum și a Bucovinei de Nord, și a ținutului Herței. Instaurarea regimului comunist în România și natura relațiilor care s-au stabilit între România și URSS au făcut ca relațiile dintre România și Moldova să se reducă dramatic.
După destrămarea Uniunii Sovietice, România este stat care recunoaște independența Republicii Moldova și devine sponsor principal al statalității moldovenești. Tocmai prin această recunoaștere cele două state concept prima fază a relațiilor bilaterale, trezind emoții pozitive atât la stânga cât și la dreapta Prutului. Ideea unificării Moldovei cu România era tot mai înflăcărată la clasa politică românească, în schimb, din partea Chișinăului veneau tot mai multe mesaje de descurajare.
După aderarea la UE, în 2007, României i s-a impus să să-și modifice relațiile sale cu țările vecine nemembre, și anume cu Republica Moldova și Ucraina. Astfel că după aderare i se impune revizuirea cadrului legislativ bilateral și adaptarea acestuia la cerințele noului statut pe care l-a primit. Totuși România consideră că relațile sale cu Moldova nu pot fi decât de parteneria privilegiat și de cooperare, însă sprijinul pe care România îl oferă după aderare are o conotație aprte. Astfel că România și-a luat rolul de avocat al Moldovei în structurile europene, chiar dacă de multe ori atitudinea Chișinăului a dat dovadă că ar vrea să se îndrepte spre vecinii de peste Prut.
România nu doar că dorește să promoveze imaginea Moldovei în UE dar are și alte contribuții pe care le face către Moldova și Ucraina:
Contribuie la bugetul programelor de cooperare transfrontalieră cu Moldova și Ucraina cu sume în valoare de 63 363 841 euro, însă pe lângă acestea mai contribuie și la alte bugete ale instrumentelor de finațare de care beneficiază Moldova și Ucraina;
Acordă asistență pentru dezvoltare, iar Moldova va reprezenta unul din statele care vor avea prioritate în asistența bilaterală pentru dezvoltare oferite de România, însă acestea nu se opresc aici. România va acorda asistență Moldovei și într-un cadru multilateral, prin contribuția la finanțarea instrumentelor de asistență externă ale UE;
Ca și asistență bilaterală, România dorește să acorde Moldovei un volum financiar de 10 milioane de euro ca asistență pentru dezvoltare;
Prin utilizarea instrumentelor financiare ale UE, vor demara proiecte de securizare a frontierelor, aceste proiecte având ca scop formarea personalului de specialitate, studii de fazabilitate, schimburile de bune practici și echipamentele necesare unui control riguros la frontierele statelor vecine non-UE;
Consolidarea cadrului juridic și instituțional din Moldova, unde România participă cu experți din cadrul proiectului „Acordarea suportului informațional autorităților publice centrale de specialitate privind armonizarea legislației conform acquis-ului comunitar”, finanțat de Ambasada Marii Britanii la Chișinău și a exprimat disponibilitatea organizării de către MAE român, a unor stagii de pregătire pentru diplomații din cadrul Departamentului Integrare Europeană al MAEIE din Moldova.
Cooperărarea transfrontalieră cu Ucraina
Această coperare are loc prin intermediul euroregiunilor. Totuși eficiența unei astfel de cooperări depinde în mod direct de nivelul de descentralizare a unităților administrative participante și de autonomia decizională a acestora. În Ucarina a fost emis un decret pentru implementarea Programului de dezvoltare a Euroregiunilor și care va permite consolidarea relațiilor de cooperare transfrontalieră și va promova intgrarea europeană la nivel înalt.
România ar putea să valorifice relațiile sale cu Moldova și Ucraina prin elaborarea unei strategii multidmensionale și care să vizeze toate cele trei mari domenii de acțiune ale PEV (Politica Europeană de Vecinătate), și anume: dimensiunea politică, umană și culturală; dimensiunea economică; dimensiunea de securitate.
Prima dimensiune a PEV, adică cea politică, umană și culturală, ar trebui să urmărească democrația, staul de drept, drepturile și libertățile fundamentale și intensificarea cooperării culturale și a contactelor umane directe în Moldova și Ucraina. Aceasta s-ar putea realiza prin deschiderea de universități și centre culturale românești, schimb de experiențe prin vizite de lucru la nivel de Executive și Parlamente, contacte ale societăților civile din cele trei țări.
În cea de-a doua dimensiune, și anume cea economică, ar trebui să se axeze pe dezvoltarea rețelelor de enrgie, transport și telecomunicații și integrarea comercială și economică a celor două țări PEV.
În ultima dimensiune a PEV, cea de securitate, ar trebui să vizeze în special eficientizarea acțiunii de management al viitoare frontiere estice a UE.
În prima perioadă a relațiilor româno-ucrainiene predominante erau teama, neîncrederea și suspiciunea reciprocă. Pe de-o parte Kievul era preocupat de consolidarea statală și nu dorea nici o relație bilaterală care să pună problema unor chestiuni istorice. De cealaltă parte, România a fost printre primele state care a recunoscut independența Ucrainei. După ieșirea din comunism, România a dorit să intrețină relații bune cu vecinii săi, însă Uncraina era o excepție. Problema revendicărilor teritoriale nu se putea pune din cauză că Ucraina era un stat recunoscut internațional. Astfel că politicienii românești decis să nu aducă în discuție problema revendicării teritoriale, dar nici sa nu semneze vreun tratat care să influențeze în vreun fel posibilitatea recuperării teritoriale pierdute. În această primă etapă relațiile nu sunt prea bune iar vizitele între cele doauă state sunt aproape inexistente, în afară de vizita făcută de Nicolae Văcăroiu cu ocazia semnării unor acorduri de cooperare în fomeniul transporturilor rutiere și aeriene, științei și tehnologiei, sănătății și științelor medicale, relațiilor consulare, ect.
A doua fază a relațiilor bilaterale începe cu semnarea unui tratat de bază cu Ucraina. „Conținutul tratatului româno-ucrainean nu poate fin înțeles numai dacă știm că acest acord internațional era foarte necesar și Ucrainei, care prin acest gest făcea un pas important în consolidarea statalității”. Tratatul prevedea, în special, încheierea unui acord bilateral care să clarifice regimul frontierelor de stat dar mai ales pentru delimitarea platoului continental la Marea Neagră.
Relațiile României cu Ungaria
Problema maghiară a reprezentat unul dintre punctele la care România trebuia să răspundă pentru a scădea din deficiențele ei în materia drepturilor fundamentale, și pentru a putea fi acceptat ca membru al Consiliului Europei.
Pentru restabilirea relațiilor dintre cele două state s-a construit un model de conciliere ca cel franco-german. Însă acesta nu putea să ducă la un consens sau la a se pune în practică pentru că acest model „este un mit; nu este modelul reconcilierii, ci al evitării, al disimulării problemelor, al soluțiilor de tipul: să aruncăm un văl peste trecut, (Dénes László, Kürti László)”. În timp ce Franța și Gemania se confrunatu pe frontul relațiilor externa, între România și Ungaria problema este de natură internă, legată de situația maghiarilor din România. În timp ce Franța și Germania au fost state influente, România și Ungaria sunt doar niște state central și est-eropene care nu au influență pe scena europeană, cu atât mai puțină importanță are și relația dintre cele două. În plus, tradițiile acestui spațiu, istoria mentalităților și cultura politică sunt diferite de cele ale Franței și Germaniei care pentru interesele Europei au renunțat la interesele naționale.
După alegerile din 1996, căștigate de către CDR și de Emil Constantinescu, candidatul acesteia la președinție, și după cooptarea la guvernare a UDMR a început reforma politică. Astfel că noul Guvern a făcut progrese în relațiile cu vecinii. Participarea partidului UDMR la guvernare a mișcat intreaga lume, modelul „româno-maghiar de reconciliere” devenind un concept promovat de foarte multe state. Totuși acest concept a avut și împotriviri, și nu puține, atât din partea unor maghiari radicali, care nu doreau să audă de „reconciliere”, iar alții nici nu doreau să se împace cu ideea că între maghiari și români ar putea să existe așa ceva.
„Miza „modelului de reconciliere” nu se joacă la nivelul onestității sau frustrării actorilor politici. „Modelul” trebuie înțeles ca descriind rezultatul unui proces relevant din punct de vedere etnologic. „Esența” constă într-o anume rezolvare a tensiunii dintre oferta partidelor românești și cererea formațiunii reprezentative a maghiarilor din România”.
Relațiile bilaterale devin însă iar tensionate, începând cu 2001, când parlamentul maghiar adoptă o lege privind maghiarii din țările vecine, care prevede niște măsuri să îi ajute pe aceștia, și anume, crearea unei „cărți de identitate de maghiar”, care le-ar oferi privilegii cetățenilor de etnie maghiară din statele vecine. Această lege a fost criticată de toate statele cu minorități maghiare, iar România a solicitat opinia Comisiei de la Veneția cu privire la legalitatea ei din punct de vedere al dreptului internțional. Comisia a dat o interpretare nuambțată legii, exprimând părerea că legaliatea acesteia depinde mai degrabă de modul în care urma să fie pusă în practică și care trebuia să respecte mai multe principii de drept internațional: suveranitatea teritorială a statelor, principiul pacta sunt servanda, relațiile de prietenie dintre state și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar mai ales interzicerea discriminării. Astfel că, începând cu 2004, relația cu Ungaria nu a mai constituit o prioritate pe agenda politică externă românescă; însă prioritate a devenit teritoriul Mării Negre și țările riverane. Totuși, după 2006, partidul UDMR aduce din nou în discuție chestiunea legii minorităților, dar și a autonomiei ținutului secuiesc, dar pentru care nu a avut susținători în celelalte partide. Ultimul moment tensionat în relația dintre România și Ungaria, a fost tot în 2006 pe la sfârșit, când Ungaria este singura țară din valul de extindere 2004, care a anunțat că va impune restricții de liberă circulați a muncitorilor români nu mai târziu de anul 2007, 1 ianuarie. Așadar, se pot distinge trei mari etape în relațiile româno-maghiare: prima etapă care este marcată de un conflic diplomatic deschis, care a durat de la căderea comunismului până în 1995; a doua etapă este una entuziastă, în ceea ce privește relațiile de colabolare și care are ca punct maxim semnarea Tratatului bilateral și vizitele oficialilor din cele două țări; iar în a treia etapă este una de declin și care debutează în 2001 cu legea statutului maghiarilor din străinătate.
Relațiile României cu Serbia
Relațiile diplomatice dintre România și Serbia au fost stabilite încă din 1879, însă doar la nivel de lagație. După 1939 aceste legații au fost ridicate la rangul de ambasade. Din 1996 până în 2000 a urmat o perioadă de stagnare în relațiile dintre cele două țări însă după accederea la putere a opziției democratice în Serbia au început să se facă schimbări în această privință, deschizând o nouă evoluție în relațiile bilaterale. Pe partea de cooperare economică România a înregistrat o creștere pozitivă în această privință, Serbia ajungând să ocupe locul 63 în topul investitorilor străini. Până în prezent cele două state au reușit să încheie 68 de relații de colaborare, înfrățire sau parteneriate.
Sursa: Ministerul Afarcerilor Externe
Pe partea cooperării în domeniul educației, Serbia are doi lectori de limbă și literatură sârbă în Universitatea din București și Timișoara, iar România are un lector de limbă și literatură română la Universitatea din Belgrad și Novi Sad.
Relațiile României cu Bulgaria
Relațiile României cu Bulgaria sunt dezvoltate pe baza dialogului politico-diplomatic și pe baza cooperării dinamice în plan european și sectorial. Aceste relații sunt speciale față de calelalte state cu care România are parteneriate. Aceste relații au un conținut special, fiind dezvoltate domeniile afacerilor europene precum, Sinergia Mării Negre, dar și regional prin Strategia UE pentru Regiunea Dunării. Relațiile dintre cele două state au început încă din anul 1879, la nivel de Birou al reprezentantului diplomatic, însă treptat acestea au evoluat spre consulate, legații, iar după 1944 au ajuns la rangul de ambasade. Cele două state se bazează pe Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate semnat în februarie 1992 la Sofia.
Pe planul cooperării economice, România deține locul 3 între partenerii comerciali ai Bulgariei, iar aceasta ocupând locul 35 în rândul investitorilor străini.
Sursa: MAE
O problemă foarte importantă care distorsionat relațiile pașnice care se aflau între cele două state, și anume problema ecologică reprezentată de centrala nucleară bulgară de la Kozlodui, și care a stârnit foarte multă îngrijorare atât comunității internaționale, cât și României, de altfel, vecinul nordic al Bulgariei. Din cauza și altor probleme care erau, SUA a refuzat intrarea celor două state în NATO, în 1997 și 1999, ceea ce le-a făcut să-și revizuiască comportamentul. Astfel că au duscutat ideea realizării unui tandem în vederea sprijinului reciproc pentru integrarea euro-atlantică. Guvernul bulgar nu era de acord cu acesată idee, deoarece Sofia avansa mai repede în procesul de negociere, ceea ce a trezit temeri României că ar putea fi decuplată de vecinul său de la sud, iar integrarea sa amănată. Aceste dispute au continuat chiar și după finalizarea negocierilor de aderare. Dincolo de competiția politică a celor două state, relațiile româno-bulgare au devenit tot mai consistente și mai diversificate date de impulsul integrării europene, iar astfel s-au înființat șase euroregiuni: Dunărea de Sud, Dunărea de Jos, Giurgiu-Ruse, Dunărea 21, Dunărea de Mijloc-Porțile de Fier și Danubius. Prin formarea euroregiunilor, cooperarea a primit aspecte mai concrete, fiind încurajată o tendință istorică a populațiilor de la dreapta și stânga Dunării.
România și Bulgaria au mai multe mecanisme de colaborare economică bilaterală, printre care amintim:
Entitatea mixtă româno-bulgară pentru exploatarea podului rutier și feroviar peste Dunăre;
Comitetul mixt de cooperare transfrontalieră;
Comisia mixtă pentru transporturi rutiere;
Comisia mixtă pentru cooperare științifică și tehnologică;
Comisia mixtă privind amenajarea apelor;
Comisia mixtă privind cooperarea în domeniul dezvoltării regionale;
Consultări bilaterale între Ministerul Economiei român și Ministerul Economiei și Energiei din Bulgaria.
Comerțul României a început să crească treptat prin faptul că România și-a reconfigurat tranzacțiile cu țările vecine, astfel între 1999 și 2008 comerțul cu statele din regiune a crescut de aproape nouă ori mai mult, și anume de la 1,26 miliarde euro la 11,1 mld. euro.
În lunile ianuarie-februarie, Ungaria a devenit al treilea în topul partenerilor comerciali ai României la importuri și al cincilea la exporturi.
Bulgaria este, de asemenea, printre primii zece parteneri comerciali ai României, însă exporturile cître aceasta scad, față de anul precedent.
În ceea ce privește Ucraina, Serbia și Republica Moldova s-au înregistrat excedente comerciale evaluate la 7,6 mil. euro, 27,9 mil. euro și respectiv 19,9 mil. euro.
„Principala problemă nu este existența deficitului, ci valoarea acestuia raportată la schimburile comerciale totale și la exporturile românești. Dacă am avea schimburi de 1 mld. euro și deficit de 200 mil. euro, situația nu ar fi atât de acută” a declarat Brebenel.
Relațiile României la Marea Neagră
Localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europe, Orientul Mijlociu și Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie semnificativă de tranzit a resurselor energetice și un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, cu un impact substanțial asupra securității euroatlantice. Regiunea este caracterizată de o diversitate culturală, etnică, religioasă, lingvistică, dar confruntându-se cu un important deficit democratic și cu o incapacitate cronică de exercitare plenară a atribuțiilor conferite statelor suverane. Regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei și una dintre cele mai dense de pe glob în conflicte separatiste, dispute sau stări tensionate.
Implicarea europeană în regiunea Mării Negre are la origine interese legitime, dar ea va fi inevitabil însoțită și de promovarea propriilor valori – democrația, drepturile fundamentale ale omului, cooperarea regională.
Extinderea graduală către Est a comunității euroatlantice a readus regiunea Mării Negre în atenția opiniei publice, deși identitatea regiunii nu este pe deplin conturată. Regiunea Mării Negre a fost un spațiu de frontieră, legând Europe de Asia Centrală și de Orientul Îndepărtat. Această regiune este atractivă, având în vedere potențialul încă nevalorificat de a deveni un nod necontroversat între Est și Vest, o platformă pentru lansarea de proiecte destinate promovării stabilității și securității din Asia Centrală și Orientul Mijlociu, precum și pentru generarea de instrumente și idei în vederea gestionării noilor amenințări la adresa securității (terorism, crimă organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă) într-o nouă paradigmă de securitate, bazată pe prevenire, coordonare și sinergie. Regiunea este totodată importantă pentru crearea unui spațiu european pașnic și sigur. Tranziția către un viitor democratic și stabil, cu sprijinul instituțiilor europene, NATO și UE, prin statele membre: România, Bulgaria și Turcia., care își asumă responsabilitatea pentru dezvoltarea democratică a regiunii. De aceea, România intenționaeză să lanseze Forumul Mării Negre, Un cadru pentru dezvoltarea unui proces inclusiv și transparent de reflecție și dialog asupra regiunii și a viitorului acesteia, acre să adune pe toți actorii politici, cu obiectivul de a armoniza percepții, de a genera sinergii, de a consolida încrederea regională, precum și de a dezvolta proiecte concrete. Forumul nu va substitui și nu va submina mecanismele de cooperare regională existente, ci va ajuta la întărirea eficienței, la valorificarea complementarității și la generarea de noi idei.
România are șansa de a-și concentra eforturile în cadrul a două formate multilaterale. În timpul președinției în exercițiu a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, România va promova crearea unei Euroregiuni a Mării Negre, care să faciliteze cooperarea transfrontalieră și contactele interpersonale în domeniile economic, cultural, al bunei guvernări și al protecției mediului. În calitate de președinte în exercițiu al Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră – organizația regională care cuprinde toate statele din regiunea extinsă a Mării Negre – România intenționează să accelereze activitățile organizației și să crească eficiența, consistența și vizibilitatea acesteia pe scena internațională.
Diplomația română are ca obiectiv asigurarea stabilității, securității, prosperității și democrației în arealul extins al Mării Negre. România mai susține și alte inițiative regionale menite să întărească stabilitatea și securitatea regiunii, cum ar fi Comunitatea Opțiunii Democratice, ODDE-GUAM, alături de Procesul de Cooperare Dunăreană. În ceea ce privește cooperarea navală, România contribuie activ la Blackseafor și la Operațiunea inițiată de Turcia, Black Sea Harmony (OBSH).
În cea ce privește cooperarea transfrontalieră din cadrul Politicii Europene de Vecinătate, România a devenit autoritate de managent pentru două programece vizează această regiune: Programul Marea Neagră și Programul trilateral România-Ucraina-Republica Moldova, având o contribuție financiară semnificativă. Obiectivul acestei implicări este îmbunătățirea cooperării transfrontaliere dintre regiunile UE și cele ale Mării Negre, cooperare ce poate favoriza dezvoltarea economică și socială, îmbunătățirea infrastructurii la frontieră, precum și consolidarea contactelor la nivel de societate civilă.
România și NATO
Datorită poziționării României într-o zonă problematică a Europei, România este nevoită să ceară ajutor și sprijin de la cei care pot să răspundă la aceste cerințe, de aceea cooperarea strânsă cu Alianța Nord-Atlantică este împărtășită de toate forțele politice interne importante, dar și de majoritatea populației. În aceste condiții, solicitarea de aderare la structurile de securitate euro-atlantice, a fost adresată încă din 1990, de către Prim Ministrul Petre Roman, și acceptată de secretarul general al NATO care privea acreditarea unui ambasador permanent pe lână Organizația Tratatului Nord-Atlantic. În următoarea perioadă au început eforturile instituțiilor cu responsabilități de politică externă pentru atingerea acestui obiectiv. După ce România a fost primit în Programul Parteneriatului pentru Pace al NATO, primul stat postcomunist, aceasta a adresat un apel statelor membre NATO prin care solicita sprijinul pentru integrarea României. În tot acest timp România a făcut eforturi mari pentru a convinge partenerii occidentali că România este capabilă să facă față condiției de membru NATO. În aprilie 1999, Parlamantul, Guvernul și Președinția României au decis să pună la dispoziția Alianței spațiul aerian pentru operațiunile militare, iar în cadrul Summit-ului NATO de la Washington a fost perzentat Membership Action Plan, prin care se punea bazele mecanismului de pregătire și evaluare pentru țările candidate să adere la NATO.
Din cauza atacului terorist din 11 septembrie 2001, securitatea internațională a avut de suferit, la fel și procesul de aderare al României la NATO. La 19 septembrie același an, Parlamentul României a adoptat două legi semnificative pentru condiția auto-asumată de facto de membru NATO și anume:
Participarea alături de Alianță și de partenerul american, la războiul împotriva terorismului internațional, utulizând toate mijloacele, inclusiv cele militare;
Creșterea contribuției la misiunile conduse de NATO la acel moment.
După îndeplinirea tuturor standardelor tehnice și după ratificarea protocoalelor de aderare, România a devenit membru deplin al NATO. După atingerea acestui obiectiv, politica externă a României a dobândit noi instrumente și noi obiective de urmat ca membru NATO: sprijinirea Alianței pentru a răspunde eficient amenințărilor la adresa securității , întărirea parteneriatului transatlantic, dezvoltarea cooperării cu Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite, susținerea procesului de transformare a NATO și participarea la operațiunile și misiunile Aliaței. Rolul pe care România l-a jucat în evoluția Alianței Nord-Atlantice a fost, printre altele și organizarea Summit-ului NATO la București. Acest eveniment a fost unul major în istoria politicii externe românești, dar și a Organizației, pentru că pentru prima dată, în cadrul summit-ului s-a organizat și o reuniune a statelor și organizațiilor care au participat la operațiunea Alianței din Afganistan.
Politica externă după 2001
În anul 2001, România a confirmat în plan extern că își va reasuma și recunoaște identitatea noastră europeană, va promova interesele economice naționale în relațiile cu partenerii acesteia, afirmă hotărâtă și își asumă cu realism responsabilitățile care îi revin în virtutea obiectivelor strategice de integrare NATO și UE.
Orientările fundamentale ale politicii externe românești sunt continuitatea promovării obiectivelor fundamentale de integrare europeană și euroatlantică, imprimarea unui caracter pragmatic demersurilor și acțiunilor de politică externă, întărirea credibilității statutului și reputațiie României pe plan internațional. Cu alte cuvinte putem spune că, în plan bilateral au fost relansate raporturile cu state de importanță strategică pentru interesele României. De exemplu, o statistică perliminară a acțiunilor vizavi de SUA, arată că au avut loc 38 de întâlniri la nivel ministerial pe domenii prioritare de cooperare. Au avut loc dezvoltări semnificative și în ceea ce privește relațiile cu Marea Britanie, dezvoltarea raporturilor româno-franceze într-o manieră construcivă și concretă, au fost puse bazele unui parteneriat economic strategic cu Germania, și a reușit să depășească problema creanțelor față de Suedia, care exista de aproape 50 de ani, iar astfel oferă posibilitatea relansăriiralațiilor de cooperare economică bilaterală, adăugând astfel o componentă de bază dialogului politic susținut dintre țările noastre.
Relațiile cu statele din zona centrală și răsăriteană a Europei au fost intense. În timpul turneului prședintelui Ion Iliescu în Asia Centrală și Caucaz a transmis un mesaj clar în ceea ce privește atenția pe care o acordăm dezvoltării relațiilor bilaterale în domeniul economic în acest spețiu de interes deosebit prin otențialul de care dispune.
În relațiile cu statele vecine acțiunile de politică externă a României s-au cancentrat pe dezvoltarea capitalului de încredere și bună vecinătate.
Relansarea relațiilor cu parteneri tradiționali din afara zonei euroatlantice s-a concretizat în aproape 60 de acțiuni la nivel înalt, atât în format bilateral, cât și în contactele prilejuite de participarea la reuniuni internaționale. Președinția română a OSCE se încheie cu un bilanț pozitiv, cu o serie de realizări notabile:
Președinția română și OSCE au reacționat prompt la evenimentele tragice din 11 septembrie. OSCE a elaborat un paln de acțiune pentru combaterea terorismului, care a fost adoptat la o reuniune ministerială de la București;
Prioritatea a fost problemele din spațiul Europei de Sud-Est. A fost deschisă Misiunea OSCE de la Belgrad, iar RF Iugoslavia a fost reintegrată în comunitatea internațională;
Situația din Macedonia s-a stabilizat datorită eforturilor concentrate și intense ale NATO, UE, OSCE și SUA, cooperare promovată cu dinanism de președinția română;
În urma dialogului cu Federația Rusă, Grupul de Asistanță al OSCE a revenit în Cecenia. A fost o operațiune extrem de dificilă din punct de vedere politc, cu negocieri foarte strânse cu partea rusă;
Asia Centrală a ocupat un loc aparte în agenda OSCE. Mesajul transmis acestor țări a fost unul dublu: luarea în considerare a preocupărilor specifice ale acestor țări privind securitatea și dezvoltarea economică, în plan paralel cu sublinierea necesității de respectare a standardelor și valorilor comune care stau la baza funcționării Organizației;
Promovarea dimensiunii economice și de mediu, precum și dimensiunea umană au dobândit o vizibilitate sporită în cadrul OSCE.
În relațiile cu Uniunea Europeană decizia de suspendare a obligativității vizelor pentru cetățenii români care călătoresc în spațiul Schengen este un pas al integrării noastre europene la nivelul cel mai important, al cetățeanului. UE a decis sporirea substanțială a asistenței acordate României pentru integrare: nivelul acesteia este în jur de 700 de milioane de euro. Un argument important pentru această creștere a fost maniera în care România a reușit să absoarbă asistența acordată până acum de UE.
Ceea ce definește identitatea României la sfârșitul acestui an este credibilitatea ei ca viitoare membră NATO și a Uniunii Europene. Pentru România, aceste obiective reprezintă mai mult decât îndeplinirea unor criterii și negocierea unor condiții. Ele constituie o șansă pentru ordonarea funcțională a mecanismelor economiei de piață, asigurarea compatibilității cu sistemul economic, social și instituțional al UE. Astfel vom putea deveni mai eficienți, mai serioși în relația cu partenerii externi, mai previzibili și de interes pentru investitorii străini de care are nevoie economia noastră.
Politica externă după 2005
Potrivit unui articol prezentat de MAE, politica externă a României face progrese mari în acești ani. Aderarea României la Uniunea Europeană este principalul obiectiv după 1990, iar concretizarea acestui fapt este primul pas spre din această perioadă. Cel de-al doilea pas pe care îl face România este întărirea securității naționale prin rolul activ pe care îl are în NATO, prin consolidarea parteneriatului strategic cu SUA dar și prin participarea la politica europeană de securitate și apărare. Al treilea pas este făcut atunci când aduce Marea Neagră pe harta politicii internaționale. Următorul pas este dat de contribuția pe care România o face pentru consolidarea regională și pentru crearea de noi perspective europene de dezvoltare economică și politică în Balcani. Un alt pas este contribuția la apropierea Republicii Moldova de structurile europene, apoi sunt parteneriatele strategice cu țări importante, dar și dezvoltarea relațiilor bilaterale. Un alt pas în care România a dat dovadă de flexibilitate în cadrul UE și NATO, este problema din Kosovo, unde nu și-a compromis poziția de principiu față de dosarul kosovar ci a identificat modalitățile prin care să faciliteze angajarea viitoare a UE și NATO în Kosovo.
Relațiile bilaterale după 2004 au ca scop apropierea Bucureștiului de Georgia și Ucraina, însă relațiile cu Republica Moldova și Ucraina au întâmpinat unele divergențe, astfel că obiectivele asumate de președintele de la București pentru Ucraina au rămas nerealizate din lipsă de disponibilitate a Kievului care trebuia să pună în aplicare înțelegerile convenite, iar în ce privește Republica Moldova, din cauza discursurilor prezidențiale de la București ca replică la declarațiile dure ale lui Voronim, au făcut ca relațiile dintre acestea să se răcească.
În ceea ce o privește pe România, pentru a trece pe o treaptă mai înaltă este necesar să adopte moneda euro, precum și aderarea la Spațiul Schengen. Având, însă, calitatea de stat membru al Uniunii Europene, este angajată activ în dezbaterile marilor teme privind evoluția Uniunii dar trebuie să își aducă și aportul la lărgirea și aprofundarea politicilor comune, ceea ce denotă că România chiar este europeană.
Politica Externă a României după 2008
Studiu de caz: România între Est și Vest
Începând cu anul 1989, pe fondul eforturilor lui Mihail Gorbaciov de a salva URSS-ul prin strategiile perestroika și glasnosti, Europa Centrală și Răsăriteană au devenit spațiul de desfășurare a unui proces istoric de tranziție de la comunism la capitalism. Pe fondul unei rezistențe puternice, uneori chiar violente a structurilor ex-comuniste s-a produs reformularea politicii occidentale și americane față de spațiul european rămas neintegrat. În acest context politic, România a făcut eforturi mari pentru a reglementa relațiile sale cu statele vecine, însă rezultatele au fost contradictorii. Procesele din zona strategică și de securitate, ce se derulau pe trei paliere de interes, au fost influențate de Programul Parteneriat pentru Pace – un consistent pseudo Plan Marshall pentru apărare oferit statelor europene ex-comuniste de SUA și NATO.
Parteneriatul strategic România-SUA
Prăbușirea sistemului comunist european, Revoluția din decembrie 1989 și intrarea Europei într-un intens proces de redefinire geopolitică, geoeconomică și strategică a solicitat României un efort de relaționare deosebit. România era nevoită să adopte sisteme flexibile, moderne de relaționare, care să ajute la dezvoltarea economică dar care să și crească nivelul și ritmul de integrare în structurile regionale și cele euroatlantice semnificative. Acest parteneriat era apt să servească acestor scopuri iar România nu a ezitat să apeleze la el. Începând cu a doua jumătate a ultimului deceniu, România a instituit o serie de relații de tip parteneriat, cu statele europene, printre care se găsește și parteneriatul strategic cu SUA.
În tratarea aspectelor referitoare la parametrii Parteneriatului strategic dintre România și SUA, este necesar să analizăm obiectivele și direcțiile de acțiune ale parteneriatului bilateral, instrumentele, principiile și modalitățile de statuare și funcționare a relației, actorii semnificativi, perioadele și etapele sale de evoluție. Ca semn al unei relații viabile și active, aflate într-n continuu progres, obiectivele parteneriatului sunt multiple și complexe:
Obiective generale, permanente și valabile ambilor parteneri;
Obiective comune, specifice unei anumite etape de evoluție a relației, unui anumit moment sau eveniment;
Obiective specifice unuia dintre cei doi parteneri;
Obiective secvențiale, specifice unui anumit domeniu de relaționare în cadrul parteneriatului.
Obiective generale, permanente și valabile ambilor parteneri sunt cele afirmate la momentul lansării parteneriatului, reiterate constatnt și valabile și astăzi. Obiectivele comune ale Parteneriatului strategic româno-american, într-o viziune americană, sunt: „În primul rând, dorim o lărgire și întărire a relațiilor bilaterale, în al doilea rând, dorim să vedem transformarea României într-un pilon de democrație și stabilitate în Europe de Sud-Est, iar în al treilea rând, dorim să vedem România pe deplin integrată în structurile europene și euroatlantice”. La rândul său, ca stat cu o pondere geopolitică regională medie, România a avut un obiectiv permanent ca durată, și istoric ca importanță și anume salvgardarea securității sale. La trei ani după lansarea relației lor strategice, cei doi parteneri au convenit trecerea la o fază superioară de relaționare, cea a Parteneriatului strategic intensificat. Obiectivele principale rămțneau neschimbate, dar prioritatea se mută pe extinderea și aprofundarea relațiilor economice bilaterale. Parteneriatul a identificat și urmărit și obiective comune, specifice unei anumite etape de evoluție a sa, unui anumite moment sau eveniment. Un asemenea obiectiv era deplina integrare a României în structurile europene și euroatlantice, obiectiv realizat în două etape, în 2004, prin aderarea la NATO, și în 2007, prin integrarea în Uniunea Europeană. În privința obiectivelor fundamentale, strategice ale României, președintele Emil Constantinescu își preciza astfel convingerea: „Erau, sunt și vor fi: pacea, independența, suveranitatea, unitatea țării și dezvoltarea sa economică”.
Prin relația lor bilaterală, cei doi parteneri au vizat și obiective comune, dar secvențiale, specifice unui anumit domeniu, de exemplu: reforma sistemului politic, economic, juridic și militar românesc, stabilirea politică și susținerea unui anumit ritm al reformelor în România, și consolidarea proceselor de stabilizare subregională.
Statele Unite ale Americii întruchipează tot ceea ce, de fapt, istoria se pare să îi refuze României, și anume: prosperitate, libertate, stabilitate, siguranță. Dacă Rusia întruchipează în imaginarul politic modern al românilor partea negativă, dușmanul ireductibil, Statele Unite au fost asociate cu partea pozitivă, “Superman-ul” care salvează România și locul unde “totul este posibil”.
Influența americană în România este dată de interesele geostrategice în regiune, dar și de ralația directă româno-americană. După schimbarea regimului politic din decembrie 1989, s-au creat noi oportunități pentru a reînoi relațiile româno-americane, însă în prima fază aceste relații erau limitate din cauza relațiilor sovieto-americane, dar mai era și neîncrederea în noile autorități de la București, și suspiciunile provocate de restaurarea noii puteri. Relațiile dintre cele două state – România și SUA, au început să prindă contur, astfel că începând cu 1990, prin intermediul programului “Support for East European Democracies” (SEED) derulat de Agenția pentru Dezvoltare Internațională a SUA (USAID), Statele Unite ale Americii au oferit României asistență nerambursabilă în valoare totală de aproximativ 438 milioane de dolari, concentrată asupra câtorva obiective strategice majore, cum sunt stimularea creșterii sectorului privat prin susținerea unui mediu concurențial pe piață, sporirea transparenței în guvernare și îmbunătățirea serviciilor sociale, în special al celor de sănătate. Prin aceasta ne dăm seama ca Statele Unite au jucat un rol improtant, prin exercitarea de presiuni politice sau prin finanțare directă, prin care a ajutat la democratizarea societății românești. Această atitudine a Statelor Unite a făcut ca politica internă a României să caute să-și asigure srijinul american pentru a ajunge/rămâne la putere. Stabilirea guvernării Văcăroiu a determinat acordarea de cătra Statele Unite a caluzei celei mai favorizate în regim permanent, în 1996. La acest gest de bunăvoință din partea administrației Clinton a contribuit ți faptul că România a fost primul stat semnatar al Parteneriatului de Pace, precum și faptul că statul român a participat, în acord cu statutul de membru al ONU, la embargoul împotriva Iugoslaviei. Totuși, permanentizarea clauzei a fost însoțită de dispute politice în România.
După alegerile din 1996, Statele Unite devin o miză strategică pentru România, deoarece de voința acestora depindea integrarea sau nu în NATO, a României. După acestea, la 11 iulie 1997 a fost lansat “parteneriatul strategic România-SUA” care să consolideze relațiile bilaterale, să susțină porcesul de reformă și demersurile de integrare euro-atlantică a României. Insuccesele din politica românescă din timpul regimului Constantinescu au influențat relația cu Statele Unite, pentru că România se așepta ca prin acest parteneriat, americanii să se implice printr-un ajutor masiv economic și financiar, ceea ce a facut ca acest parteneriat să ajungă mai degrabă un instrument de politica internă a României, decât o stare a nivelului relațiilor dintre București și Wshinton.
De la parteneriat strategic la Axa Washington-Londra-București
Într-un discurs pe care Traian Băsescu l-a ținut în 2005, a anunțat că dorește „consolidarea parteneriatului strategic cu SUA și Marea Britanie”, însă vine și cu propunera în acest scop, și anume, construirea axei Washington-Londra-București, iar România va împlini rolul de stabilizator prin poziția sa geografică. Acesta declara: „O relație specială cu Staele Unite și cu Marea Britanie este esențială pentru noi în momentul de față…toată politica externă, pe care o am în responsabilitate, se desfășoară pe această direcție”. În privința consolidării acestui parteneriat, Traian Băsescu a ales ca obiectiv să fie prezența militară activă a forțelor americane la Marea Neagră, prin instalarea de baze militare, care s-a realizat în 6 decembrie 2005, când secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, a semnat la București Acordul de Acces, prin care forțele americane avreau dreptul de staționare pe teritoriul României. Baza aeriană de la Mihail Kogalniceanu, baza de antrenament Babadag, zona de antrenament Cincu și zona de antrenament Smardan, erau bazele care urmau să fie folosite de forțele militare americane. Rolul acestui parteneriat reflecta o filosofie pe care politica externă română o afirmă, ăn special ăn inițiativele și politicile sale față de regiunea extinsă a Mării Negre, și anume că poziționarea României o face să fie aliatul nemijlocit al puterii care domina sistemul internațional, America. Un al doilea obiectiv era internaționalizarea Mării Negre, care presupune sprijinul statelor europene dar mai ales al SUA, pentru a o face o zonă mai sigură, asemenea modelului Mării Mediteraneene, care a fost o zonă de conflict până când aceasta a fost internaționalizată și așezată flota americană definitiv. În această perspectivă se dorește ca statele aliate României să aibă prezența militară și politică în Marea Neagră, pentru ca să se poată trece la controlul traficului la Marea Neagră.
Președintele Traian Băsescu descrie Axa ca fiind un parteneriat special ale cărei elemente sunt următoarele:
Acțiune ofensivă pentru democratizarea și stabilizarea politică a zonei Europei de Est
Acțiune conjugată pentru combaterea terorismului și a amenințărilor asimetrice
Stabilizarea economică
Cooperarea militară preferențială în interiorul, sau în afara cadrelor existente (NATO sau Parteneriatul pentru Pace), atât între membrii Axei, cât și între aceștia și țările din zonă.
Obiectivul parteneriatului nu a fost doar admiterea României în NATO, atins, de altfel în 2002. Ca o confirmare a faptului că acest parteneriat vizează întreg procesul de reformare a statului și societății românești, președintele G.W.Bush considera și afirma intrarea în alianță ca pe „un vot de încredere că veți continua munca dificilă de reforme politice, economice și militare”. Într-un discurs din 2003, președentele Ion Iliescu a confirmat rolul parteneriatului strategic bilateral în admiterea României la NATO și a afirmat noul obiectiv al României în perspectiva evoluției acestei relații: „Suntem gata să lucrăm împreună pentru a consolida parteneriatul nostru în toate domeniile, pentru a contribui la promovarea libertății, democrației și securității în zona noastră”.
Principalele aspecte ale evoluției Parteneriatului pe cele patru componente:
Acțiune ofensivă pentru democratizarea și stabilizarea politică a zonei Europei de Est începe cu problema Balcanilor de Vest și cooperarea româno-americană pe această temă, care include sprijinul pe care România trebuie să îl ofere către Kosovo, și să susțină eforturile internaționale de promovare a dezvoltării democratice în regiune.
Cooperarea militară este un element esențial care este în stare să susțină reforma militară românească, care a cunoscut de-a lungul anilor un trend ascendent care s-a materializat în programe, colaborări, acțiuni comune care arată angajamentul părții române pe noul drum al participării active la apărarea valorilor democratice.
Această cooperare constă în:
Consultări regulate pe probleme specifice relațtiilor militare bilaterale;
Asistență americană pentru reforma militară (studiul Kievenaar – fundament al strategiei de reformă militară a țării noastre) și pregătirea integrării în NATO (colaborare intensă pe linia stbilirii și implementării Planurilor Naționale Anuale pentru aderarea la NATO);
Colaborare benefică în cadrul operațiunilor SFOR (stabilizarea forței în Bosnia și Herțegovina) și KFOR din fosta Iugoslavie, ISAF (Forța Internațională de Asistență pentru Securitate) și “Enduring Freedom” din Afganistan sau “Antica Babilonia” din Irak;
Încheierea Acordului SOFA (Status of Forces Agreement) în 2001 și Acordul bilateral pe problematica Tribunalului Penal Internațional susțin promovarea în continuare a relațiilor militare, ca dimensiune esențială a Parteneriatului.
Acțiune conjugată pentru combaterea terorismului și a amenințărilor asimetrice este, de fapt, lupta împotriva criminalității transfrontaliere, aplicabiilitatea legii în România, și se asigură de funcționalitatea mecanismului de control al exporturilor strategice, iar această acțiune reprezintă o componentă de bază a Parteneriatului. Pentru ca aceste obiective să fie realizabile este nevoie ca instituțiile celor două țări să colaboreze eficient și să ofere consultanță pentru elaborarea legislației și crearea unor instrumente în acest domeniu, cum ar fi Parchetul Național Anticorupție, pregătirea ofițerilor de poliție, procurorilor și judecătorilor, asistența financiară pentru dezvoltarea unor proiecte specifice, schimburi de informații.
Prin intrarea în etapa parteneriatului strategic intensificat, se afirmă tot mai mult un obiectiv specific și major, de interes comun, și anume lupta împotriva crimei organizate și a corupției și întărirea instituțiilor reprezentative ale Ministerului Public românesc.
Stabilizarea economică : în martie 2003, România a primit din partea SUA, statutul de “economie de piață funcțională”, ca “produs” al promovării relațiilor economice bilaterale între cele două state, însă continuarea reformei economice, a restructurării industriei și a procesului de privatizare în România au dus la noi oportunități pentru dezvoltarea economică a Parteneriatului Strategic mai ales în creșterea schimburilor comerciale bilaterale și în atragerea de investiții americane în România. American Chamber of Commerce in Romania are rol important în promovarea mediului de afaceri și atragerea de investiții în România.
Un instrument inedit în promovarea relațiilor strategice bilaterale și realizarea diferitelor obiective, în special din zonele de interes economic și politic, în constituie seria de seminarii și conferințe bilaterale și internaționale inițiate și derulate încă de la lansarea parteneriatului, fie exclusiv de către actori americani și români din zona civilă și non-guvernamentală, fie de către aceștia în parteneriat cu actori guvernamentali. Concluziile acestor reuniuni sunt prezentate sub formă de propuneri în ședințele de guvern. La nivelul MAE, instituția care asigură coordonarea ctivității de parteneriat din partea română, se desfășoară întâlniri ale reprezentanților ministerelor implicare în relaționarea cu SUA. Scopul lor este de a evalua modul de îndeplinire a proiectelor în execuție, stadiul acestora, și perspectivele lor. De asemenea se stabilesc propuneri privind direcțiile de acțiune de perspectivă care, ulterior sunt propuse guvernului spre analiză și validare.
Existența unor perioade și etape de evoluție distincte în istoria parteneritului cu SUA are o determinare născută din însăși logica internă a oricăriu proces evolutiv. Relația strategică dintre România și SUA statuată la 11 iuliu 1997 nu a fost un fenomen politic spontan, ci este rezultatul unui proces de acumulări care duc la realizarea parteneriatului strategic.
Dacă la cele mai înalte nivele politice ale relațiilor bilaterale au fost foarte cordiale, cu numeroase gersturi reciproce de complezență, la alt nivel și pe alt canal de relaționare, discursurile și reacțiile au fost uneori directe și brutale, chiar în spațiul public, cum au fost intervențiile permanente ale ambasadorilor americani în atenționarea autorităților române privind consecințele unor fenomene negative din societatea românească asupra relațiilor bilaterale și a parcursului României spre structurile europene și euroatlantice. Este vorba despre marea corupție, netransparența mediului administrativ și de gestionare a fondurilor structurale, instabilitatea și arbitrarul din sistemul legislativ și juridic, relaxarea procesului de privatizare a întreprinderilor de stat, libertatea presei, utilizarea funcției politice pentru îmbogățirea personală, precaritatea legislației dreptului de proprietate și buna guvernare.
Concluzionând la procesele politice bilaterale și rgionale derulate în această perioadă în relația de parteneriat strategic cu SUA, se pot obseerva atât aspecte pozitive, de evoluție și realizări de obiective asumate, dar au fost și aspecte care au făcut să stagneze relația dintre cele două, și obiective întârziate, sau chiar nerealizate.
Relația dificilă a României cu ursul de la Răsărit
O primă constatare preliminară este aceea că relația româno-rusă este etajată pe mai multe paliere: dimensiunea geopolitică, politico-ideologică, și economică. Aceste trei paliere ale relației româno-ruse sunt interconectate, uneori au fost convergente, alteori divergente. În prima parte a anilor ‘90 relația româno-rusă a fost dominată de aspectul geopolitic – cu o Uniune Sovietică aflată în plin proces de dezagregare, două subiecte au fost de maixmă importanță pe agenda relațiilor bilaterale: căutarea de către România a unui sistem de securitate în care să se integreze cât mai rapid și problema Basarabiei și potențiala sa unificare cu România.
După 1989 relațiile dinte România și Rusia nu a fost una de substanță, deoarece președintele Ion Iliescu nu a dorit să fie privit ca unul care este de partea Rusiei, iar astfel relațiile bilaterale dintre acestea bat pasul pe loc.
România întotdeauna a stat sub semnul contradictoriu al fricii de dominație și al fricii de izolare, de a rămâne singură în fața celor care aveau interese geopolitice în concurs cu interesele sale de securitate. Tocmai prin această alianță strategică cu Rusia, și cooperarea tactică cu Occidentul euro-atlanitc, România și-a găsit cumva securiatatea. Nu a fost o plăcere pentru România să trebuiască să se împartă în două, dar în acele condiții era mai bine așa.
Cei responsabili de politica inernațională și de securitate a U.R.S.S. au încercat să înlăture fostele țări socialiste, prin creearea unor noi mecanisme, care să le facă să nu devină „surse ale sovietismului” și „să nu joace rolul de catalizator extern al separatismului național și al tendințelor centrifuge în Uniunea Sovietică”. Ministerul de externe al U.R.S.S. a găsit soluția pentru înlăturarea acestei probleme, și anume, să creeze o rețea de tratate bilaterale cu toate statele care au ieșit din C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. În acest context, România și U.R..S.S., au ajuns să semneze la Moscova „Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție”, în aprilie 1991. Acordul neratificat de Parlamentul României, conținea la articolul 4 clauza potrivit căreia „România și U.R.S.S. nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptat una împotriva celeilalte. Nici una din Părțile Contractante nu va permite ca teritoriul ei să fie folosit de către un stat terț pentru comiterea unei agresiuni împotriva celeilalte Părți Contractante. Nici una din ele nu va pune, în aceste scopuri, la dispoziția unui stat terț căile și mijloacele sale de comunicație și alte infrastructuri și nu va acorda niciun fel de sprijin unui asemenea stat care ar intra într-un conflict armat cu cealaltă Parte Contractantă”. Dacă tratatul ar fi intrat în vigoare România nu putea intra în N.A.T.O. fără acordul Moscovei.
Relația României cu Rusia a fost întotdeauna una dificilă, care a fost marcată de întreruperi bruște și perioade lungi de neîncredere reciprocă. În rândul populației românești au început să apară tot mai multe urme de resentimente în ceea ce privește Rusia. Totuși odată cu căderea comunismului, acest zid a început să se surpe și s-a trecut la construirea de noi relații bilaterale, însă nu fără a fi reamintite problemele trecutului precum cea a tezaurului românesc, depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial, chestiunea Basarabiei și a Bucovinei de Nord , care au fost anexate de Uniunea Sovietică odată cu aplicarea prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov sau delimitarea platoului continental al Mării Negre, și chestiunea Insulei Șerpilor.
Problema relațiilor româno-moldovene a fost parte integrantă a arsenalului competiției dintre putere și opoziție în perioada 1992-1996. Chiar dacă unificarea a fost ratată în perioada 1990-1992, pe agenda relațiilor româno-rusă a rămas multă vreme chestiunea denunțării Pactului Ribbentrop-Molotov, ca un gest simbolic pentru o posibilă reîntregire a națiunii române. Problema tezaurului are un gard înalt de emotivitate, fiind unul dintre subiectele care au blocat normalizarea și dezvoltarea relațoolor româno-ruse. Situația tezaurului românesc de la Moscova este cu atât mai difcilă cu cât Rusia nu a dorit multă vreme să recunoască existența unei astfel de probleme, deși România a oferit Rusiei în 1995 documente care să ateste că tezaurul nu s-a pierdut în timpul războiului civil sau în timpul intervențiie gername din cel de-al doilea război mondial.
Tratatul cu URSS
La începutul anului 1991, la nivelul conducerii ministerului se ajunsese la concluzia că, toate tratatele semnate de România cu celelalte state nu sunt trainice, astfel s-a decis să se facă o analiză din care să rezulte dacă este cazul ca tratatele să fie înlocuite cu alte documante, sau pur și simplu să trăim fără ele. Toți partenerii României au fost de părere să România are nevoie de documente bilaterale de cooperare. URSS a insistat să-i acordăm prioritate în încheierea unui astfel de nou tratat, având în vedere preferința sa în materie. În ceea ce privește partea română, aceasta a eliberat un proiect care răspundea preocupărilor ei, și anume: să nu fie un tratat de asistență mutuală, ci un document de colaborare, care să aibă un caracter general european și chiar universal și care să nu conțină clauze militare. Într-una din ședințele Consiliului de coordonare al MAE (20 martie 1991), s-a discutat pe larg problematica tratatelor, cu accent pe Tratatul cu URSS. Doream să vedem care sunt punctele tari și punctele slabe ale acestor tratate, ce problemă rezolvă ele și care sunt posibilele probleme pe care le-ar putea genera. Prevederile din textul de bază al Tratatului, îl defineau ca fiind un tratat de colaborare pe diferite planuri cu URSS. Era un text care consfințea dispariția facorului ideologic în relațiile noastre cu URSS și cu alte țări foste socialiste. El reflecta un set de valori politice și etice, propriu națiunilor democratice. Tratatul nu prevedea și nu dădea nicio posibilitate de interpretare a relațiilor bilaterale ca fiind acelea ale unei alianțe, ci, dimpotrivă, pleca de la realitățile momentului pe continent și de la perspectivele relațiilor europene, bazate pe premisa că în Europa, după reunuinea de la Paris din 1990, toate statele sunt prietene, și că nu mai există dușmani. Textul nu conține clauze de alinață militară. Ținea însă cont de faptul că aveam în acel moment, o serie de cooperări în domeniul militar. În fond, noi doream ca, în cazul în care în URSS apar tulburări, să avem o minimă garanție că la granița de Est a României vom avea pace și stabilitate, doream, de asemenea, să obținemcât mai mult din ceea ce se putea obține atunci în raport cu Moldova, adică relații directe în toate domeniile, deschiderea unor consulate, etc., pentru că tratatul nu afecta cu nimic Moldova, ci, din contră, ne permitea să avem relații dintre cele mai dezvoltate cu Chișinăul.
Dintr-o perspectivă istorică, se poate afirma că semnarea Tratatului româno-sovietic din 5 aprilie 1991 a fost o greșeală de orientare a politicii externe în primul rând pentru că: acest acord diplomatic s-a realizat cu un stat care era în agonie, în timp ce toate stattele din grupul Vișegrad (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria) doreau să facă parte din structurile de securitate occidentale precum NATO, în al doilea rândpentru că: s-a acceptat condiția suveranității, adică a dreptului de a face parte dintr-o organizație în care interesul național este cel mai apărat de către un acord cu un stat de esență totalitară (Uniunea Sovietică).
În căutarea unui nou Tratat
În perioada 1996-1997, 1999, 2001-2003, au existat dezbateri în societatea românească în legătură cu necesitatea realizării unui acord cu Federația Rusă, ca o condiție a integrării României în NATO. Presiunea pentru definitivarea unui tratat între România și Federația Rusă era cu atât mai mare cu cât alte state ex-comuniste au realizat acest lucru încă din 1992. Începând cu 1993 la nivelul ministerelor de externe român și rus au existat numeroase negocieri pentru redactarea acordului româno-rus. Acestea însă nu au ajuns să fie finalizate pentru că diplomația rusă refuză menționarea problemei tezaurului , a condamnării Pactului Ribbentrop-Molotov precum și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi ostile pentru cealaltă parte. Cel mai tensionat an al relațiilor româno-ruse după căderea comunismului rămâne anul 1999. Pe plan intern România a fost zguduită de ultimele două mineriade, iar în plan extern a fost criza din Kosovo care își pruducea efectele regionale. Despre mineriadele din ianuarie-februarie 1999 fostul președinte al României, Emil Constantinescu, a afirmat că în realizarea acestora s-a implicat și Rusia: „pe fondul escaladării conflictului din Kosovo și al pregătirii intervenției NATO, era necesar ca România fie să devină un culoar de transport pntru petrol, armament, muniții, fie să devină o țară complet destabilizată care să nu poată să fie utilizată de către NATO, ca o bază pentru rezolvarea problemei din Kosovo…ceea ce deranja era Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, care a fost gestionat de mine tot timpul. Și astăzi bazele nu sunt ale NATO, ci ale SUA, în virtutea aplicării parteneriatului strategic”.
Noul context internațional creat de avenimentele din 11 septembrie 2001 a modificat atât relațiile dintre SUA și Federația Rusă, cât și rolul NATO. Liderul american George Bush jr. a spus că România trebuie să devină o
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ultimii 25 DE Ani DE Politica Externa Ai Romaniei (ID: 108322)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.