U.e.m. Si Politica Monetara Comuna

Cuprins

Introducere

Această lucrare își propune să analizeze pe de o parte, Uniunea Economică și Monetară, aici fiind tratate subiecte despre Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană și Unificarea Monetară. Pe de altă parte este analizată și politica monetară comună. Mai concret, subiecte care ating obiectivele și instrumentele prin care se implementează acesta, precum și o comparație realizată între politica monetară a Băncii Naționale Române și a Băncii Centrale Europene.

Politica monetară este una dintre cele mai importante politici existente la nivelul economiei, fiind esențială pentru succesul politicii economice a unei țări. Responsabilitatea politicii monetare cade de cele mai multe ori în sarcina băncii centrale, în cazul României, Banca Națională fiind responsabilă pentru stabilirea și implementarea ei.

Lucrarea a fost structurată pe patru capitole, în funcție de problematica ce o atinge fiecare dintre acestea.

În primul capitol al lucrării se vorbește despre etapele care trebuie parcurse de țările care doresc să adere la Uniunea Europeană. Pe scurt sunt prezentate și etapele integrării europene în cele cinci etape și tratatele semnate în fiecare etapă. De asemenea, sunt prezentate și Instituțiile Uniuniii Europene, care sunt: Consiliul European, Consiliul de Miniștri, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, etc. În încheierea acestui capitol se prezintă moneda internațională euro cu principalele avantaje și dezavantaje.

În capitolul doi se pune accent pe unificarea monetară. De asemenea, sunt amintite din nou tratatele, dar sub o altă formă, și anume aceea care a dus la unificare, iar în cadrul Tratatului de la Maastricht sunt descrise și criteriile de convergență. Tot aici, vorbim și despre introducerea monedei euro, monedă care a devenit una dintre cele mai puternice la nivel internațional, iar introducere sa a dus la formarea zonei euro.

În cel de-al treilea capitol sunt prezentate Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale și nu în ultimul rând organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Aceste organe sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Director și Consiliul General. În partea a doua a acestui capitol vorbim despre politica monetară comună și despre obiectivele și instrumentele sale.

În ultimul capitol, capitolul patru, se prezintă politica monetară a BNR versus politica monetară a BCE, făcându-se o comparație între cele două bănci: a României, respectiv a Europei. Ele sunt prezentate separat, iar ulterior sunt comparate, enumerându-se asemănările și deosebirile dintre ele.

Ultima parte a lucrării prezintă concluziile generale ale lucrării și oferă o imagine de ansamblu asupra acesteia.

Capitolul 1. Uniunea Europeană și moneda internațională-euro

Uniunea Europeană

Definire și generalități

Uniunea Europeană este o formă evoluată de integrare economică internațională ce implică politici economice comune adoptate prin consensul țărilor membre, ca și o valută sau o unitate monetară comună.

Pentru aderarea țărilor la Uniunea Europeană trebuie să parcurgă următoarele etape:

În prima etapă denumită- pre-aderare este liberalizată treptat circulația capitalului, autoritățile monetare sunt independente și se interzice finanțarea de orice fel de către banca centrală, a sectorului public;

În cea de-a doua fază denumită- aderare trebuie îndeplinite criteriile de convergență specificate de Tratatul de la Maastricht și pentru integrarea statutelor băncilor centrale în cadrul SEBC, acestea sunt adaptate neîntrerupt;

În ultima fază care poartă denumirea de faza finală are loc participarea ca și membre, a statelor candidate la zona Euro.

1.1.2 Etapele integrării europene

Planul Marshall și Organizația Europeană pentru Cooperarea Economică au deschis calea integrării europene în Europa de Vest. O importanță majoră a avut-o și războiul rece.

Cel care pune bazele Planului Marshall în anul 1947 este George Marshall, cel care ocupa la acel moment poziția de secretar de stat al SUA. Acesta a promis un ajutor din partea SUA, statelor care erau de acord cu programul de reconstrucție europeană. Reconstrucția s-a desfășurat pe o perioadă destul de scurtă, fiind finalizată în anul 1949. Principalele succese care au marcat această perioadă sunt: creștere economică intensă, extinderea rapidă a comerțului intraeuropean, așezarea bazelor cooperării economice regionale.

Planul Marshall este considerat ca fiind pasul cel mai important spre integrarea economică europeană, deoarece a accentuat schimburile comerciale și cooperarea economică dintre statele europene.

Organizația Europeană pentru Cooperarea Economică (OECE) a fost înființată în anul 1948 pentru a sprijini Planul Marshall în vederea realizării obiectivelor. Principalele sarcini ale OECE au constat în îmbunătățirea sistemului de plăți și eliminarea barierelor comerciale în interiorul Europei. Performanțele OECE au fost remarcate în anul 1950 când a crescut foarte mult exportul bunurilor de consum și PNB-ul statelor europene. În anul 1961 OECE și-a schimbat denumirea în Organizația Europeană pentru Cooperare și Dezvoltare (OECD).

Integrarea europeană s-a desfășurat pe parcursul a cinci etape. Acestea sunt:

Prima etapă

În anul 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris de către Franța, Germania, Italia și țările Benelux (Olanda, Luxemburg și Belgia). Prin intermediul acestui tratat s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Obiectivul principal al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a fost realizarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.

Planul lui Schuman constituit împreună cu Jean Monet din anul 1950, a precedat integrarea europeană. Acesta avea ca și scop menținerea păcii între Franța și Germania prin circulația liberă a cărbunelui și oțelului între cele două țări. Prin intermediul acestei piețe unice sunt eliminate orice fel de discriminări, restricții, ajutoare, subvenții și taxe vamale pentru produsele din oțel și cărbune, această piață având la bază principiul liberei concurențe.

Instituțiile CECO sunt: Înalta Autoritate a cărei decizii trebuie respectate obligatoriu de către statele membre, Consiliul Miniștrilor care urmărește activitățile desfășurate de Înalta Autoritate, Adunarea Comună și Curtea de Justiție care emite judecăți în acord cu Tratatul.

A doua etapă

În anul 1957 a fost semnat Tratatul de la Roma, tot de aceleași state care au semnat și Tratatul de la Paris (statele fondatoare). Prin intermediul acestui tratat s-a înființat Comunitatea Economică Europeană (CEE). Obiectivul principal al Comunității Economice Europene a fost realizarea uniunii vamale.

Dacă în anul 1950 inițiativa integrării europene a aparținut Franței, în anul 1955 această inițiativă le revine țărilor Benelux. Se urmărea realizarea liberei circulații a forței de muncă, capitalurilor, serviciilor precum și a mărfurilor.

Astfel, prin semnarea Tratatului s-au înființat două comunități: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice în vederea folosirii energiei nucleare, doar în scopuri pașnice și Comunitatea Economică Europeană în vederea constituirii pieței economice comune.

Politicile care sunt stabilite în anumite domenii prin intermediul Tratatului de la Roma sunt:

uniunea vamală;

politica agricolă comună;

politica comercială comună;

politica concurențială.

Măsurile care au fost luate pentru realizarea uniunii vamale sunt: eliminarea contigentelor cantitative și a taxelor vamale din interiorul Comunității Europene.

Efectele pozitive ale Tratatului de la Roma sunt:

creșterea cu 70% a produsului intern brut;

creșterea comerțului din interiorul Comunității Europene de șase ori;

dezvoltarea schimburilor CEE cu celelalte state;

rata mică a șomajului împreună cu creșterea economică au dus la sporirea semnificativă a rezervelor în valută ale celor șase state.

A treia etapă

În anul 1986 a fost semnat Actul Unic European, de cele șase state plus Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Portugalia și Spania. Prin intermediul acestui tratat s-a urmărit crearea pieței unice, în care să existe o libertate deplină în ceea ce privește circulația serviciilor, bunurilor și capitalurilor.

Cu trecerea timpului, integrarea era din ce în ce mai atractivă pentru celelalte țări, datorită rezultatelor obținute de Comunitatea Europeană. Astfel, în anul 1967 țările care se arată doritoare pentru a se alătura Comunității Europene sunt: Irlanda, Danemarca și Marea Britanie. În cele din urmă în anul 1972 este semnat Tratatul de Adeziune la Bruxelles, în urma căruia cele trei state candidate devin membre.

Cu toate că în anii 70'-80' Comunitatea Europeană a trecut prin tot felul de recesiuni și instabilități, nu și-a pierdut farmecul, aceasta revenindu-și prin înființarea Sistemului Monetar European, prin alegerile prin vot universal direct desfășurate pentru Parlamentul European, precum și prin înființarea ECU ( Unitatea de Cont Europeană). Așadar în anul 1981 și 1986 crește din nou numărul de membri ai Comunității Europene prin alăturarea Greciei, Portugaliei și Spaniei.

În anul 1985 este adoptată de Comisia Europeană, "Cartea albă pentru desăvârșirea pieței unice", care prevedea că pe parcursul a șapte ani va fi realizată acea piață unică bazată pe următoarele libertăți:

de mișcare a capitalurilor;

de circulație a mărfurilor;

de imigrare a oamenilor;

de prestare a serviciilor.

Prin urmare, această a treia etapă nu-și atinge pe de-a întregul scopul, deoarece este necesară și uniunea economică și monetară, care va fi realizată în următoarea etapă.

A patra etapă

În anul 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht, tot de cele 12 state care au fost și semnatarele Actului Unic European. Prin intermediul acestui tratat s-a urmărit crearea unei uniuni economice și monetare. Acestă etapă este dezbătută mai pe larg în al doilea capitol.

A cincea etapă

În anul 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam de către cele 12 state semnatare ale Tratatului de la Maastricht plus Finlanda, Suedia și Austria; în anul 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa tot de cele 15 state care au fost și semnatarele Tratatului de la Amsterdam; Tratatul Constituției în anul 2004, semnat de către cele 15 state plus Polonia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Malta, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia și Cehia și Tratatul de la Lisabona în anul 2007, semnat de către cele 25 de state plus România și Bulgaria . Toate aceste tratate semnate au avut la baza două obiective: extinderea și realizarea uniunii politice.

Prin intermediul Tratatului de la Amsterdam este performată capacitatea Uniunii de a acționa în exterior și este solidificată "Europa cetățeanului". Modificările în ceea ce privește luarea deciziilor în Uniunea Europeană aduse de acest tratat sunt:

extinderea votului cu majoritatea calificată în ceea ce privește deciziile luate, având ca și subiect politica de cercetare;

posibilitatea adâncirii relațiilor de cooperare între statele membre;

modificările aduse asupra pilonilor interguvernamentali ai Uniunii Europene. Pilonul III cu deosebire a fost considerat vedeta surpriză a Tratatului, cu elemente semnificative în domeniul politicilor de justiție și afaceri interne, în special controlul granițelor, acordarea azilurilor și imigrarea, care nu au mai intrat în pilonul I. De asemenea, politicilor în domeniul justiției și afacerilor interne care trec totuși la pilonul I le va fi aplicat votul unanim, și nu votul cu majoritate calificată, pentru cel puțin cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului.

lipsa unor decizii în ceea ce privește reforma instituțională.

Lucrurile noi aduse de Tratatul de la Nisa care a fost semnat în anul 2001 au constat în:

votul cu o majoritate calificată în ceeea ce privește deciziile luate în interiorul Consiliului European. Decizii cu privire la politica industrială, politica de imigrare, controalele de frontieră, libertatea de mișcare, etc.;

cretc.;

creșterea potențialului uniunii de a acapara noi membri.

Tratatul Constituțional este un tratat care susține separarea puterilor în stat. Prin intermediul lui au fost propuse anumite schimbări. Câteva dintre acestea sunt:

cuprinderea Curții Europene de către Curtea de Justiție;

Mediatorul European va fi schimbat din instituție, într-o simplă funcție, funcție deținută de un independent ales de către Parlamentul European;

reuniunea trimestrială a Consiliului European;

numărul de locuri în Parlamentul European de maxim 750 membri;

introducerea unor posibilități care facilitează schimbarea Constituției;

schimbarea numărului de comisari din cadrul Comisiei Europene, urmând ca din anul 2014 să fie egal cu 2/3 din numărul statelor membre.

În cursul anului 2004, cele 25 de state au început să adopte Constituția, Constituție care nu a intrat în vigoare. A urmat un proces de revizuire care a avut ca și rezultat Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007. Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de la Roma și de la Maastricht, fiind rezultatul unui lung proces de negocieri.

În prezent integrarea europeană continuă, ultima țară care a devenit membră UE fiind Croația, în anul 2013. Astfel în prezent Uniunea Europenă are 28 de membri.

1.1.3.Instituțiile Uniunii Europene

La baza actelor juridice denumite care țin de legislația secundară, stau Tratatele Uniunii Europene care țin de legislația primară. Legislația secundară se concretizează în directive, regulamente, recomandări, acestea fiind adoptate de Instituțiile UE.

Instituțiile Uniunii Europene sunt cele care în general stabilesc legile și politicile Uniunii. Aceste instituții sunt:

Consiliul European

Consiliul European este cea mai importantă instituție politică a UE, condusă de un președinte permanent fiind ales pentru un an și jumătate și având posibilitatea de a-și reînnoi o singură dată mandatul. Acest Consiliu se întrunește de patru ori pe an și este compus din: președintele Comisiei Europene și șefii de stat sau guvern ai statelor membre.

Sarcina principală a Consiliului European este de a stabili obiectivele UE și rezolvă problemele care nu au putut fi soluționate de Consiliul de Miniștri.

Consiliul de Miniștri

Consiliul de Miniștri este compus din miniștrii guvernelor naționale ai țărilor membre, președinția fiind deținută de fiecare ministru în parte pe o perioadă de șase luni.

Rolul principal al Consiliului este de a adopta legile UE, la realizarea acestei sarcini participând și Parlamentul European.

Deciziile Consiliului sunt luate:

cu "majoritatea calificată", adică decizia este luată doar în cazul obținerii unui număr minim de voturi, votul fiind atribuit în funcție de populația fiecărei țări;

în unanimitate, în cazul modificării tratatelor, a domeniului fiscal sau în cazul aderării unor noi state.

Până la 1 noimembrie 2014, presupunând cā UE avea tot 27 de state membre, o decizie este adoptată dacă:

cel puțin 255 din cele 347 de voturi (73,91%) sunt favorabile;

este aprobată de majoritatea statelor membre, adică cel puțin 14 state;

statele membre care se declară în favoarea adoptării reprezintă cel puțin 62% din populația UE.

Parlamentul European

Parlamentul European este o instituție de control democratic, care gestionează politicile UE, care poate respinge bugetul propus de Comisia Europeană și care poate demite oricând Comisia prin aplicarea noțiunii de cenzură, la care trebuie să participe cel puțin două treimi din totalul membrilor.

Parlamentul European veghează împreună cu Consiliul de Miniștri asupra activităților desfășurate de membrii Uniunii și îi reprezintă pe cetățenii acesteia. Cei ce alcătuiesc Parlamentul sunt aleși o dată la cinci ani de către toți cetățenii țărilor din UE care participă la vot.

În cadrul sesiunilor plenare care se reunesc lunar și de obicei la Strasbourg sunt discutate cele mai importante și sensibile subiecte la care participă toți deputații.

Comisia Europeană

Comisia Europeană este instituția care deține puterea executivă, a cărei sarcină principală este de a propune noi legi, care în continuare, sunt dezbătute și adoptate de Consiliu și Parlament.

Membrii care compun Comisia Europeană sunt aleși de statele membre și pe urmă sunt aprobați de către Parlamentul European. În cadrul Comisiei se regăsesc mai mulți comisari (câte unul pentru fiecare stat membru), președintele Comisiei și vicepreședintele Comisiei denumit Înaltul Reprezentant al Uniunii.

Curtea de Justiție

Curtea de Justiție are menirea de a veghea la respectarea legislației europene. Este formată din judecători, câte unul pentru fiecare stat membru și încă opt avocați generali, care au sarcina de a asista judecătorii. Această instituție își are sediul la Luxemburg.

Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană are ca și responsabilitate principală-stabilitatea prețurilor în cadrul zonei euro. Această instituție are sediul la Frankfurt.

Curtea de Conturi

Misiunea Curții Europeane de Conturi este de a realiza o bună gestiune a bugetului Uniunii Europene. Aceasta are sediul la Luxemburg și este compusă din 27 de membri, câte unul din fiecare stat. Acești membri sunt aleși de statele membre, pe urmă intervine și consultarea Parlamentului, pe o perioadă de șase ani.

Comitetul Economic și Social European

Reprezentanții Comitetului sunt numiți pe o perioadă de șase ani de către Consiliul European. Comisia și Consiliul European se consultă cu Comitetul Economic și Social European cu privire la deciziile din domeniile politice;

Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este alcătuit din reprezentanții colectivităților locale și regionale, fiind propuși de statele membre și numiți de Consiliu pe o perioadă de cinci ani.

Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții acordă credite în vederea susținerii statelor mai slab dezvoltate, având sediul la Luxemburg.

1.1.4.Bugetul Uniunii Europene

În vederea acoperii nevoilor, Uniunea Europeană dispune de un buget anual. Ciclul bugetar din are face parte acest buget anual se desfășoară pe parcursul a șapte ani calendaristici. Bugetul desfășurat pe parcursul a șapte ani poartă denumirea de perspectivă financiară. Aceste perspective care sunt fixate de Comisia Europeană, pentru a fi puse în practică trebuie să fie alese de statele membre în unanimitate de voturi și mai apoi să primească și acordul Parlamentului European.

Acest buget este finanțat din următoarele resurse:

contribuțiile statelor membre, contribuție care se stabilește în funcție de puterea economică a statelor;

taxele vamale aplicate asupra importurillor în UE, aici fiind incluse chiar și produsele agricole;

o parte din taxa pe valoare adăugată care este aplicată asupra tururor bunurilor și serviciilor din UE.

1.2.Euro – moneda internațională

Euro este moneda unică a Uniunii Monetare. Aceasta a devenit monedă oficială de cont la 1 ianuarie 1999, iar numerar (sub formă de bancnote și monedă divizionară) de la 1 ianuarie 2002.

Principiile juridice ale trecerii la moneda euro sunt:

principiul continuității nominale între ECU și EURO: Valoarea ECU la 31.12.1998 a devenit valoarea EURO la 01.01.1999;

principiul continuității contractelor indiferent de natura lor;

principiul stabilirii unor cursuri de schimb fixe și irevocabile între monedele naționale ale țărilor membre și EURO, cursuri ce conțin 6 cifre care nu pot fi rotunjite și nici trunchiate;

principiul nediscriminării între euro și celelalte monede naționale, nu exista nici obligația și nici interdicția de a utiliza euro primordial față de celelalte monede naționale în perioada de tranziție.

1.2.1.Avantajele și dezavantajele introducerii monedei unice

Prin introducerea unei monede unice sunt încurajate pe de o parte, schimburile în Europa, însă pe de altă parte, uniunea monetară presupune costuri foarte mari. Astfel avantajele introducerii monedei unice euro sunt:

Diminuarea costurilor privind schimburile și tranzacțiile valutare

Un importator pentru a-și achita mărfurile cumpărate trebuie să convertească moneda națională în moneda specificată în contract, operațiune realizată la o bancă. Astfel țările care derulează un volum mare de importuri sau exporturi au și un volum la fel de mare de operațiuni de schimb valutar, ceea ce duce la creșterea costurilor și în final, la majorarea prețurilor.

Anticiparea unor atacuri speculative

În momentul în care un speculator observă devalorizarea unei monede naționale decurge imediat la vânzarea cantităților deținute în moneda respectivă. Acest lucru duce la pierderea încrederii în moneda respectivă.

Existența unei organizații supranaționale

Banca Centrală Europeană este responsabilă de emiterea de monedă euro și politica monetară. Stabilitatea prețurilor reprezintă principala sarcină a acestei instituții. Datorită independenței față de puterea politică, BCE nu va ceda presiunii guvernelor.

Reducerea riscului valutar

Reducerea riscului valutar prin existența unei singure rate de schimb. Speculația asupra unei monede precum euro este mai dificilă. Totodată țările membre ale UEM au impus limite de fluctuație a cursurilor de schimb valutar. Prin intermediul eliminării riscului valutar de către moneda unică cresc schimburile comerciale.

Puterea oferită de această monedă

În viitorul apropiat moneda euro va deveni una dintre cele mai puternice monede la nivel mondial alături de alte două monede puternice: dolarul american și yenul japonez.

Competitivitate și transparență

Prin exprimarea salariilor și a prețurilor în aceeași monedă acestea vor putea fi milt mai bine comparate, ceea ce va duce la diminuarea prețurilor și la oportunități noi de investiții.

Identitate europeană

Euro va duce la întărirea identității europene. Efectele UEM sunt:

Utilizarea progresivă a monedei unice permite diminuarea fluctuațiilor cursurilor dolarului, respectiv yenului;

Emitentul are posibilitatea de a încasa venituri de pe urma sumelor pe care le deține în țările străine;

Portofoliile de active din sfera financiară sunt redistribuite în beneficiul titlurilor în euro;

Realizarea de economii substanțiale care sunt datorate dispariției nevoii de rezerve naționale.

Dezavantajele introducerii monedei unice sunt:

Disciplina fiscală în exces

Schimbările de pe piețele financiare datorate introducerii monedei unice vor fi introduse de către entitățile și investitorii din domeniul financiar, a căror comportament a suferit modificări prin introducerea monedei unice.

Absența devalorizărilor competititve

Creșterea exporturilor și devalorizarea monedei nu vor mai putea fi opțiuni pentru încurajarea economiei țărilor aflate în recesiune.

Costul semnificativ al introducerii

Convertirea tuturor bancnotelor, monedelor, salariilor și prețurilor în noua monedă va genera costuri suplimentare.

Existența diferențelor in cadrul politicii fiscale

Majorarea datoriilor ale unor țări din Europa va duce la creșterea dobânzilor tuturor țărilor din zona Euro, astfel pentru ajutorarea regiunilor în cauză este necesară creșterea fluxurilor interne de plăți în zona Euro.

Efectele negative asupra pieței muncii

Apare problema mobilității forței de muncă în Europa care este destul de redusă, aceasta datorându-se barierelor culturale și lingvistice. Spre exemplu în SUA, mobilitatea forței de muncă este destul de ridicată. Astfel forța de muncă se deplasează din zonele aflate în recesiune, unde salariile sunt mici, rata șomjului este ridicată, în zonele în care este semnalată creșterea economică.

Capitolul 2. Unificarea monetară – proces de anvergură

Istoria Uniunii Europene arată că de-a lungul timpului aceasta a trecut prin mai multe etape, odată cu semnarea fiecărui tratat, pentru a desăvârși o formațiune din ce în ce mai apropiată de un stat federal. Procesul a fost unul îndelungat, nefiind încă finalizat. O etapă importantă spre realizarea scopului final al Uniunii Europene a fost unificarea monetară. Orice construcție statală are o monedă proprie, pentru Uniunea Monetară, aceasta trebuie să fie o monedă puternică, pentru a putea susține volumul mare de activități economice concentrate în jurul acestei uniuni, și de asemenea pentru a putea rivaliza cu celelalte monede puternice ale lumii, mai cu seamă cu dolarul americanilor.

2.1. Premisele și etapele premergătoare unificării monetare

Uniunea Europeană a fost înființată pornind de la instituirea CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), prin Tratatul de la Paris semnat în 1951. Acestuia i-au urmat mai multe tratate până în 1992, când a fost instituit Tratatul de la Maastricht, prin care se pegătea realizarea uniunii monetare. Cele mai importante dintre aceste tratate, ce au reprezentat etape importante ale integrării europeme sunt prezentate succint în schema de mai jos.

Figura nr. 2.1. Tratatele UE până la Maastricht

Sursa: Concepția autorului pe baza datelor obținute de la adresa http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.html

Toate aceste Tratate reprezintă etape importante ale integrării europene, etape necesare pentru ca mai apoi în 7 februarie 1992 să fie semnat Tratatul de la Maastricht, denumit și Tratatul privind Uniunea Europeană, menit „să pregătească realizarea uniunii monetare europene și să introducă elemente ale uniunii politice (cetățenie, politică externă comună, afaceri interne).”

Se poate spune că demararea procesului de unificare monetară a venit destul de târziu, idei de creare a unei uniunii economice și monetare existând încă din 1969, odată cu întălnirea șefilor de stat sau de guvern de la Haga. Au existat însă și piedici care au dus la amânarea începerii procesului printre care „căderea sistemului Bretton Woods, șoicul petrolier în 1973-1974, precum și lipsa unei reale voințe politice”

O etapă semnificativă în cadrul pregătirii acestui proces poate fi considerată cea prin care statele membre au introdus „șarpele valutar” între 1972 și 1978. Aceasta era un angajament de asigurare a unei stabilități valutare. Astfel că „fluctuațiile ratei de schimb între monedele Comunității să fiemenținute în limite mai mici decât cele ce rezultau din aplicarea limitelor în vigoare pentru dolar” reglementate prin sistemul de la Bretton Woods.

Mai târziu, în 1979 a fost creat Sistemul Monetar European, la care au aderat toate țările Comunității Europene, cu Excepția Marii Britanii. Acest sistem prevedea ca cele nouă state participante să își mețină cursurile de schimb într-o marjă de fluctuație de plus-minus 2,25%, excepție fiind Italia cu o marjă de plus-minus 6%. S-a introdus și moneda de cont ECU – European Currencz Unit – aceasta luând forma unui coș de valute ale țărilor ce erau parte a sitemului, cu reflectarea importanței economice ce o avea fiecare țară. Sistemul Monetar European a fost o etapă ce a favorizat convergența economiilor participante și a permis statelor să se dezvolte.

Odată cu crearea pieței interne prin Actul Unic European, s-au creat premisele reînceperii discuțiilor pentru crearea unei uniuni monetare.

2.2. Tratatul de la Maastricht și etapele instituirii Uniunii Monetare

În anul 1989, Jacques Delors, președintele Comisiei a reunit un comitet format din guvernatorii băncilor centrale și mai mulți experți independenți, rezultatul fiind un raport, cunoscut sub denumirea de „Raportul Delors”. Au urmat apoi mau multe conferinșe ale Comitetului Monetar și ale Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale prin care s-au pus la punct detalii cu privire la modul în care unificarea monetară va avea loc.

Toate acestea au dus la semnarea în 1992, cu intrare în vigoare din 1993, a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană. Tratatul prevedea că Uniunea Europeană se bazează pe trei piloni:

Pilonul I: Comunitățile Europene, înglobând cele trei comunități existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;

Pilonul II: Politica externă și de securitate comună;

Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiției și al afacerilor interne.

De asemenea se dorea crearea Uniunii Economice și Monetare. Se prevedea introducerea unei monede unice, începând cu anul 1999 și de asemenea formarea unui Sistem European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) cu atribuții în ceea ce privește politica monetară la nivelul Uniunii.

S-au conturat anumite etape ce trebuiau parcurse până la momentul în care moneda unică urma să fie lansată. Astfel că 11 state din cele 12 membre la cea vreme au renunțat de bunăvoie la suveranitatea lor monetară în scopul creării acestei uniuni. Excepție de la aceasta a fost Marea Britanie, care și în prezent utilizează lira sterlină ca monedă națională. Necesitatea instituirii unor etape decurgea din faptul că țările membre se aflau în stadii diferite de dezvoltare, de integrare în Uniune. Astfel că prin Tratat au fost instituite trei faze ce se bazau pe criteriile de convergență.

Prima etapă se întindea până la 1 ianuarie 1994 și era „etapa de ameliorare a coordonării politicilor economice și monetare ale statelor membre; este vorba de liberlizarea completă a mișcărilor de capital ți o colaborare crescută a băncilor centrale”

Etapa a doua debuta imediat după prima și avea să țină inițial până în 1997, data fiind mai apoi rectificată la 1 ianuarie 1999. Aceasta a dus la crearea Institutului Monetar European, o instituție ce pregătea apariția Băncii Centrale Europene. Acest institut avea rolul de a pregăti trecerea la a treia fază, un rol tehnic și de consultare. De asemenea statele membre erau obligate să respecte anumite condiții: „interdicția finanțării monetare a deficitelor (art. 104), interdicția intervenției autorităților publice în activitatea instituțiilor financiare (art. 104 a) etc. Mai mult, statele membre trebuie să depună eforturi, fără a fi constrânse, să evite deficitele publice excesive (art. 109 e), și să înceapă procese care să ducă la independența băncilor centrale.”

Etapa a treia începea de la 1 ianuarie 1999 și prevedea introducerea treptată a monedei unice, euro, și punerea în aplicare a politicii monetare comune coordonate de Banca Centrală Europeană (BCE). Pentru adoptarea euro trebuiau îndeplinite condițiile de convergență. Politica monetară unificată era încredințată Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.), acesta fiind format din băncile centrale naționale și din BCE.

Criteriile de convergență conform art. 109j din Tratatul de la Maastricht sunt:

realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor; acesta rezultă dintr-o rată a inflației apropiată de cea a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;

caracterul solid al finanțelor publice; acesta rezultă dintr-o situație bugetară care nu cunoaște un deficit public excesiv;

respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru;

caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru și al participării sale la mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.

Criteriul stabilității rețurilor se traduce în faptul că rata inflației nu poate să depășească cu mai mult de 1,5% media a trei state membre cu cele mai bune performanțe în cazul inflației. Măsurarea inflației se stabilește cu ajutorul indicelui prețurilor de consum.

Criteriul privind finanțele publice se pune în practică prin faptul că deficitul bugetului public nu trebuie să depășească 3% din P.I.B., iar datoria publică nu poate fi mai mare de 60% din P.I.B.

Criteriul ce vizează ratele dobânzilor pe termen lung se referă la cele aferente obligațiunilor de stat sau alte titluri comparabile, aceste rate nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% nivelul mediu din cele trei țări cu rata inflației cea mai scăzută.

Criteriile de convergență trebuie îndeplinite, ele fiind o condiție esențială pentru ca o țară membră să poată adopta moneda euro și astfel să intre în zona euro.

2.3. Introducerea monedei euro și zona euro

Moneda euro a devenit una dintre cele mai puternice la nivel internațional, unul dintre scopurile inițiale ale introducerii ei fiind detronarea supremației dolarului. Euro a fost introdusă în cea de-a treia etapă a unificării monetare.

Introducerea monedei a dus la formarea „zonei euro”, termen folosit cu referire la ansamblul de state care au introdus moneda euro.

Realizarea Uniunii Economice și Monetare a însemnat și realizarea unei concesii din partea Germaniei. Aceasta avea o monedă suficient de puternică, cea mai puternică din Europa, marca. Prin inroducerea noii monede țara trebuia să renunțe la autonomia sa monetară. De asemenea Germania stătea sub frica că se va genera o presiune inflaționistă odată cu acceptarea euro. Astfel că Uniunea Monetară nu a fost introdusă până când stabilitatea prețurilor nu a fost suficient garantată. Dorința de realizare a unei uniuni politice și militare în viitor a făcut ca Germania să renunțe la unele avantaje economice ce le avea în acel moment. Tot Germania a fost cea care a dat și modelul viitoarei Bănci Centrale Europene, construită pe scheletul Bundesbank.

Franța a acceptat și ea această Uniune Monetară, mai ales din pricina supremației pe care dolarul o deținea la nivel mondial, dar și din pricina puterii mărcii germane, care la un moment dat a ajuns să amenințe poziția competitivă și creșterea economică a țării.

La debutul celei de-a treia etape a introducerii Uniunii Economice și Monetare, 11 state au îndeplinit criteriile de convergență solicitate și au intrat în zona euro. Aceste state erau: Franța, Germania, Austria, Italia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Finlanda, Spania, Portugalia și Irlanda.

La acea vreme trei state au spus pas intrării în această uniune din rațiuni politice: Marea Britanie, Danemarca și Suedia. La acestea se adăuga Grecia, țară care nu a îndeplinit criteriile de ordin economic.

Introducerea euro a avut loc treptat, la început aceasta înlocuind ECU, cu o paritate de 1:1, dar trebuie precizat faptul că euro nu este noua denumire a ECU, ci o monedă cu totul nouă. În primii trei ani euro a fost utilizată doar ca monedă de cont, fără a avea o formă materială, o monedă care se folosea de obicei în plățile electronice și în scopuri contabile. Monedele și bancnotele efective au fost introduse în circulație abia la 1 ianuarie 2002. De la introducerea în circulație a numerarului acesta a înregistrat o creștere constantă. Introducerea numerarului era necesară deoarece majoritatea plăților de mică valoare se realizează astfel, chiar dacă cardurile de credit și de debit sunt tot mai des utilizate. De asemenea odată cu introducerea formei materializate a euro, moneda a devenit mult mai cunoscută publicului larg și în acest fel s-a creat sentimentul de apartenență a cetățenilor la Uniunea Economică și Monetară, iar euro a devenit un simbol al Uniunii Europene.

În zona euro au intrat treptat apoi și alte state, în paralel cu extinderea Uniunii Europene și cu valurile de aderări ulterioare din 2004, 2007 și 2013. În harta de mai jos pot fi vizualizate statele care utilizează ca monedă euro până în 2014.

Se observă că statele membre ale Uniunii Europene utilizează euro sunt în număr de 18 din cele 28 și anume:

cele 11 ce au adoptat inițial moneda în 1999: Franța, Germania, Austria, Italia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Finlanda, Spania, Portugalia și Irlanda;

Grecia a adoptat euro în 2001, întârzierea acesteia fiind datorată unor motive economice;

Slovenia a trecut la noua monedă în 2007;

Cipru și Malta au adoptat euro în 2008;

Slovacia a intrat în zona euro în 2009;

Estonia a aderat la euro în 2011;

Letonia cel mai recent membru ce utilizează euro, începând din anul 2014.

În viitor se așteaptă ca și alte state membre să îndeplinească criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice europene, pas cu pas zona euro lărgindu-se, până majoritatea, dacă nu chiar toate să utilizeze euro, inclusiv cele care invocă motive de ordin politic.

Figura nr. 2.2. Zona Euro în 2014

Sursa: https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/map.ro.html

Pentru ca un stat membru să adere la zona euro, acesta are obligația să îndeplinească criteriile de convergență. Pe lângă acestea legislația națională trebuie să fie armonizată ce cea europeană, în special cea cu privire la banca centrală și la emisiunea monetară.

În general, înainte de a trece efectiv la moneda euro, statele sunt introduse mai întâi în mecanismul de schimb valutar, ERM II. Acesta „este un sistem menit să contribuie la evitarea fluctuațiilor excesive ale ratelor de schimb dintre monedele participante și moneda euro, care ar putea perturba stabilitatea economică a pieței unice”. Participarea la acesta este voluntară, dar necesară pentru îndeplinirea criteriului de convergență privind ratele de schimb.

Odată cu trecerea la noua monedă se stabilește paritatea față de vechea monedă. Aceasta nu trebuie să fie prea depărtată față de cursul pieței, dar trebuie de asemenea să reflecte și realitatea și situația economică a țării în cauză, ce rezultă din anumite negocieri ce au loc.

Tabelul următor ilustrează paritatea euro față de fiecare veche monedă pe care a înlocuit-o, în cazul celor 18 membre ale zonei euro. Acestea se transpun într-un curs de schimb fix irevocabil față de euro.

Tabel nr. 2.1. Cursurile fixe irevocabile față de moneda euro

Sursa: Simulare pe baza https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/index.ro.html

Față de celelalte devize existente la nivel internațional euro își urmează evoluția în funcție de piață și de credibilitatea uniunii la acel moment. Euro este considerată o monedă internațională, des folosită în cadrul tranzacțiilor comerciale, dar și ca monedă de exprimare a activelor bancare, financiare etc. De asemenea este utilizată și la nivel oficial ca monedă de referință, monedă în care se constituie rezervele băncilor centrale, dar și de intervenție valutară.

Euro în formă materializată se concretizează în bancnote și monede, adică în numerar. Emisiunea acestuia se realizează de către băncile centrale din zona euro, fiecare fiind însărcinată cu producția unei anumite cantități anual, după un program bine stabilit pe baza unor prognoze și previziuni. Acestea din urmă trebuie să fie apoi aprobate de către Consiliul Băncii Centrale Europene. Producția din fiecare an trebuie să fie suficient de mare pentru a putea răspunde nevoilor pieței, pentru a satisface cererea de monedă existentă, dar și pentru a putea înlocui bancnotele și monedele uzate existente în circulație.

De la introducerea numerarului în anul 2002 acesta a urmat o evoluție ascendentă, influențată în mare măsură de lărgirea zonei euro. Această evoluție poate fi observată în următorul grafic, în cazul bancnotelor:

Figura nr. 2.3. Evoluția cantității de bancnote euro

Sursa: Concepția autorului pe baza datelor https://www.ecb.europa.eu/stats/euro/circulation/html/index.en.html

Cantitatea de bancnote aflate în circulație a crescut constant de la introducerea formei materializate a euro, în iunie 2014 acestea au ajuns să fie de mai bine de două ori mai mari decât la introducere, atingând 16.377.729 mii bancnote în circulație. Aceeași evoluție a avut-o și cea mai folosită bancnotă, cea de 50€, în iunie 2014 existând 6.960.967 mii bucăți.

Capitolul 3. Banca Centrală Europeană și politica monetară comună

3.1. Banca Centrală Europeană

3.1.1. Sistemul European al Băncilor Centrale

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) are ca și obiectiv principal asigurarea realizării stabilității monetare și a prețurilor, prin intermediul unei politici monetare potrivite împreună cu o politică financiară de prevenire și evitare a deficitelor bugetare și a deficitelor balanțelor de plăți externe. Acest sistem este format din Banca Centrală Europeană și Băncile Centrale Naționale ale țărilor care au adoptat moneda euro.

Funcțiile îndeplinte de Băncile Centrale Naționale sunt: de acordare de credite băncilor comerciale, de punere în practică a politicii monetare stabilită de BCE, de gestiune a mijloacelor de plată și de colectare a resurselor. Câteva din sarcinile rezultate în urma Tratatului de la Maastricht pe care trebuie să le îndeplinească aceste bănci sunt:

managementul operațiunilor de schimb valutar;

promovarea unei desfășurări rapide și ușoare;

operațiunilor realizate în cadrul sistemelor de plăți, buna gestiune a rezervelor valutare ale țărilor membre;

introducerea politicii monetare a Comunității.

3.1.2. Prezentarea Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană (BCE) este una din instituțiile specializate ale Uniunii Economice și Monetare care aplică politica monetară și a fost înființată la data de 1 iunie 1998. De fapt, Banca Centrală Europeană s-a înființat în momentul în care Institutul Monetar European s-a desființat. Astfel, Banca Centrală Europeană ia locul și atribuțiile Institutului Monatar European. Aceasta are personalitate juridică, iar în cadrul statelor membre se bucură de cea mai largă capacitate juridică. De asemenea, poate să procure sau să vândă imobile și să fie parte în justiție.

Principalele atribuții ale BCE sunt: stabilitatea prețurilor și susținerea politicilor economice ale Uniunii Europene. Prima atribuție a BCE presupune mărirea nivelului Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) până la limita de 2%. Acest indice se calculează pe baza datelor colectate din state, ca medie ponderată a indicilor prețurilor de consum. Prin cea de-a doua atribuție, BCE urmărește creșterea gradului de ocupare al forței de muncă, precum și realizarea unor creșteri sustenabile care să nu aibă ca rezultat inflația.

În ceea ce privește politica monetară, BCE este cea investită cu puterea de a autoriza emisiunea de bancnote în interiorul Zonei Euro, fiind clasată printre cele mai independente bănci centrale din toată lumea.

Atât pe termen scurt cât și pe termen lung, BCE își stabilește anumite obiective. Astfel pe termen scurt BCE își propune atingerea unei rate a dobânzii care să fie reprezentativă, în vederea refinanțării domeniului bancar din Europa. Refinanțarea respectivă se realizează prin următoarele operațiuni: primiri în pensiune a titlurilor negociabile, open-market și prin primiri de credite care sunt garantate pe un termen de două săptămâni. Pe termen lung prin operațiunile desfășurate lunar se asigură credite garantate și credite de refinanțare pe un termen de trei luni. În general, băncile mici sunt cele care au nevoie de aceste credite, dobânda fiind variabilă.

Capitalul BCE în momentul în care a fost creat a avut un fond de 5 miliarde ECU. Acesta este subscris de băncile centrale naționale și astfel, fiecăreia îi revine o parte, egală cu suma următoarelor procente:

50% din cota prezentată în cadrul populației Comunității, de către respectivul stat membru, în penultimul an care a precedat formarea Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);

50% din cota deținută din produsul intern brut al Comunității la prețurile pieței, de către respectivul stat membru, observată în ultimii cinci ani, dinaintea formării SEBC. De asemenea, este stipulat faptul că la fiecare cinci ani, ponderile atribuite băncilor centrale sunt modificate. Rezervele valutare, altele decât monedele statelor membre, pozițiile de rezervă la Fondul Monetar Internațional (FMI) și Drepturile Speciale de Tragere în limita valorii a 50 miliarde de ECU cu care participă fiecare bancă centrală națională la BCE sunt stabilite proporțional în funcție de mărimea capitalului subscris la BCE.

BCE își transferă profitul în următoarea ordine:

suma transferată fondului general de rezervă în limita unui procent de 100% din capital, aceasta fiind determinată de Consiliul Guvernatorilor, neputând depăși 20% din beneficiul net;

beneficiul net rămas, este împărțit proporțional cu părțile vărsate celor ce dețin părțile BCE. În cazul înregistrării de către BCE a unei pierderi, aceata urmează să fie acoperită din fondul de rezervă a BCE.

Cu privire la ceea ce ține de politica valutară, cursul de schimb nu este stabilit de BCE, acesta cade în sarcina Consiliului European, acesta consultându-se cu BCE. Cu toate acestea, rezervele oficiale care aparțin statelor membre ale uniunii, sunt deținute și gestionate de BCE.

Particularitățile prin intermediul cărora este analizată BCE sunt:

este o bancă centrală datorită:

rolului de gestiune a politicii economice;

administrarea sistemului monetar în moneda euro, după data de 1 ianuarie 1999;

posibilitatea de a interveni în vederea păstrării stabilității prețurilor.

este o instituție supranațională datorită următoarelor lucruri:

este o bancă centrală care are în componența sa statele care sunt membre ale UE;

ca sistem monetar european organizează relațiile dintre statele membre;

în cadrul UE este o instanță federală.

Regulile pe baza cărora BCE își implementează politica monetară sunt:

Operațiunile conduse într-o formă unică;

Continuitatea folosirii intrumentelor;

Accesul la moneda băncii centrale se realizează în mod egal de către fiecare stat membru.

3.1.3. Organele de decizie ale BCE

Atribuțiile BCE sunt realizate prin intermediul următoarelor organe de decizie:

Consiliul Guvernatorilor

Consiliul Guvernatorilor este autoritatea supremă care conduce această instituție financiară, BCE. Câteva din sarcinile principale ale Consiliului Guvernatorilor sunt:

de adoptare a regulamentului din interiorul organelor de decizie, cât și din interiorul BCE;

de decizie în privința recursului asupra altor modalități de realizare a controlului monetar;

de autorizare a emisiunii biletelor de bancă în euro, cât și în privința volumului acesteia;

de hotărâre a regulilor contabile utilizate de Băncile Centale Naționale;

de reglare a limitei rezervelor obligatorii.

Acest Consiliu se întrunește de minim 10 ori pe an și este alcătuit din membrii Comitetului Director și guvernatorii băncilor centrale naționale, însă doar aceștia din urmă pot vota. Deciziile sunt luate cu majoritatea de voturi, iar în cazul egalității, votul președintelui este hotărâtor.

Voturile membrilor Consiliului Guvernatorilor sunt echilibrate în cazul deciziilor cu privire la rezerve, subscriere, capital, litigii etc., în funcție de repartiția capitalului subscris de către băncile centale naționale la BCE. Cvorumul de care este nevoie pentru ca membrii Cosiliului să poată vota este de 2/3 din numărul total al membrilor.

Comitetul Director (Directoratul)

Directoratul pune în aplicare politica monetară realizată de Consiliul Guvernatorilor. Acesta este alcătuit din președinte, vicepreședinte și încă patru membri. Acești alți patru membri sunt aleși dintre cei care au o experiență reconoscută în domeniul bancar sau monetar. Mandatul lor se întinde pe o perioadă de 8 ani și sunt numiți prin acordul guvernelor statelor membre la nivelul șefilor de stat și guvern, ca urmare a recomandării Consiliului și consultării Parlamentului European și a Consiliului Guvernatorilor. Mandatul nu poate fi reînnoit.

Cele mai importante responsabilități ale Directoratului sunt:

de exercitare a puterilor delegate de BCE și Consiliul Guvernatorilor;

de practicare a politicii monetare.

Consiliul General

Consiliul General este autoritatea care asigură realizarea legăturii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Este format din președinte, vicepreședinte și guvernatorii Băncilor Centrale Naționale. Consiliul General realizează sarcinile preluate de BCE de la Institutul Monetar Internațional (IME).

3.2. Politica monetară comună

Sistemul European al Băncilor Centrale, sub coordonarea Băncii Centrale Europene conduce în mod direct politica monetară a Uniunii Europene.

Existența unei BCE, presupune existența unei politici monetare care este unică în interiorul uniunii. Politica monetară unică este pusă în aplicare într-o formă descentralizată, operațiunile fiind efectuate de Banca Centrală Națională, deși deciziile îi aparțin Băncii Centrale Europene. Argumentele care atestă necesitatea politicii monetare unice sunt:

Fenomenele cu finalitate nedorită indică necesitatea centralizării puterii monetare. În cazul existenței a două bănci și fiecare dintre acestea au libertatea de a crea aceeași monedă, oferta de monedă nu va mai putea fi ținută sub control, deoarece fiecare bancă va încerca să-și crească veniturile prin emisiunea de monedă.

Asemănarea dintre țările care au puterea autonomă de emitere a propriei monede și Uniunea Monetară care dispune de o monedă unică. În cadrul unei uniuni monetare, analiza masei monetare și a ratei dobânzii nu are relevanță la nivelul unui singur stat membru, deoarece orice persoană care dispune de o putere financiară poate să își dețină activele monetare în orice alt stat membru, nefiind restricționat;

Consecințele monedei unice asupra plăților internaționale. Pe de o parte, plățile sunt efectuate mai ușor, mai simplu. Astfel plățile interne ale țărilor membre și plățile interstatale se desfășoară în același mod. Pe de altă parte plățile inerrnaționale nu sunt afectate de cursurile de schimb. Mai exact o țară membră nu mai poate aștepta ameliorarea balanței sale de plăți în comparație cu cea a altei țări care face parte din uniune pentru a practica deprecierea monedei sale.

3.2.1. Instrumentele politicii monetare comune

Instrumentele utilizate pentru implementarea politicii monetare unice sunt: operațiunile open market, facilitățile permanente și rezervele minime obligatorii.

Facilitățile permanente

Prin intermediul acestui tip de instrument al politicii monetare sunt retrase sau distribuite lichiditățile pe parcursul a 24 de ore. Cele două tipuri de facilități permanente sunt:

Facilitatea de constituire a depozitelor prin care se permite băncilor comerciale deținerea de fonduri la Banca Centrală Națională contra unui venit suplimentar, obținut prin aplicarea ratei dobânzii asupra acestui fond. În cazul acesta banca comercială încasează rata dobânzii.

Facilitatea de creditare prin care se permite băncilor comerciale obținerea de lichidități de la BCN, contra plății unei rate a dobânzii. În cazul acesta banca comercială este cea care plătește rata dobânzii.

Operațiunile open market

Prin aceste operațiuni se urmărește realizarea unei bune gestiuni a lichidităților de pe piață, precum și reglarea ratelor dobânzii. Principalele operațiuni de open market sunt: creditele garantate, cesionarea temporară și acordurile de răscumpărare.

Operaținile de open market desfășurate de Eurosistem, fiind analizate din punct de vedere al frecvenței și procedurilor utilizate sunt de mai multe feluri:

Operațiuni de reglaj fin prin care se urmărește o diminuare a impactului pe care îl au fluctuațiile imprevizibile asupra ratei dobânzii. Aceste sunt realizate de obicei, sub forma cesiunii temporare sau operațiunii ferme;

Operațiunile structurale care se impart în: operațiuni de cesiune temporară (pe termen scurt sau mediu) și operațiuni de vânzare-cumpărare fermă. Prin intermediul lor se poate modifica poziția structurală care poate fi debitoare sau creditoare a BCE a Eurosistemului, față de sectorul financiar. Acestea se desfășoară sau nu cu o anumită frecvență. Astfel, operațiunile ferme sunt realizate prin intermediul procedurilor bilaterale, pe când operațiunile de cesiune temporară sunt realizate prin oferta normală;

Operațini de cesiune pe termen scurt a titlurilor prin care se distibuie lichidități pentru sistemul bancar. Acestea se desfășoară cu o anumită frecvență și de regulă, prin intermediul ofertei normale;

Operațiuni de cesiune pe termen mediu prin care se distribuie sau se retrag lichiditățile. Ascestea se desfășoară lunar, tot prin intermediul ofertei normale.

Rezervele minime obligatorii

Prin intermediul acestor rezerve constituite de bancile comerciale la BCN se deține controlul asupra creșterii masei monetare.

“Sistemul European de Plăți” ( TARGET ) pune în mișcare piața monetară unică, accelerând transferurile interbancare, acestea putând fi realizate la interval de câteva minute, chiar secunde. Sistemul de plăți TARGET ajută piața monetară unică să progreseze.

Capitolul 4. Politica monetară a BNR versus politica monetară BCE

Politica monetară este definită în literatura de specialitate în diferite feluri. O accepțiune este cea oferită de Silviu Cerna, prin care politica monetară reprezintă "acțiunea globală, exercitată prin manevrarea variabilelor monetare, asupra principalelor variabile economice: nivelul prețurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mâinii de lucru (rata șomajului), soldul balanței de plăți externe etc."

Politica monetară poate fi privită și ca fiind "o componentă a politicii economice ce vizează influențarea evoluției masei monetare și a ratelor dobânzilor și, prin aceasta, a inflației, creșterii economice, forței de muncă și a ratei de schimb."

Politica monetară poate să difere de la stat la stat în funcție de strategiile pe care le adoptă fiecare. În cazul Uniunii Europene putem vorbi de politica monetară a zonei euro și politicile monetare practicate de statele ce nu au pătruns încă în această zonă.

Responsabilitatea pentru stabilirea și implemetarea politicii monetare în cadrul zonei euro revine Băncii Centrale Europene. Aceasta stabilește la nivel central politica monetară ce va fi implementată în fiecare stat ce utilizează euro, urmând ca băncile centrale din aceste state să implementeze această politică. Astfel se poate spune că la nivel național băncile centrale au pierdut atribuțiile în ceea ce privește stabilirea politicii monetare, ele având doar rolul de a o pune în practică. BCE și băncile naționale ale statelor ce au adoptat moneda unică formează Eurosistemul.

În cazul statelor care utilizează încă monedele naționale situația este diferită. Băncile centrale din aceste state au în continuare atribuții atât în stabilirea, cât și în implementarea politicii monetare. Aceasta trebuie însă să fie realizată cu respectarea normelor și cadrului legislativ existent la nivelul Sistemului European al Băncilor Centrale și cu respecatra politicii monetare comune la nivelul UE. În această situație se află și Banca Națională a României, care are responsabilitatea în ceea ce privește politica monetară aplicată în România, de asemenea ea fiind și membră a S.E.B.C.

Eurosistemul și Sistemului European al Băncilor Centrale vor funcționa în paralel până la momentul în care toate statele din Uniunea Europeană vor adopta moneda unică euro ca monedă oficială a țării.

În continuare vor fi prezentate politicile monetare pe care le implementează cât BNR, cât și BCE și unele date statistice cu privire la evoluția în timp.

Obiectivul general al politicii monetare, atât cel al Băncii Naționale a României, cât și cel al Băncii Centrale Europene, este stabilitatea prețurilor. În Statutul Băncii Naționale a României, reprezentat de Legea 312/2004 la articolul 2, alineatul 1 se precizează că „Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.”

De asemenea în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene acest obiectiv este specificat la articolul 2, astfel: „În conformitate cu articolul 127 alineatul (1) și cu articolul 282 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor.”

Se poate vedea că există un Statut al SEBC și al BCE, astfel că toate băncile centrale din SEBC ar trebui să îl respecte, inclusiv cea din România. Astfel că legislația națională trebuie să fie armonizată cu cea a Uniunii Europene, aceasta fiind specificată și în ceast Statut. Astfel că obiectivul general al politicii monetare a BNR este același cu cel al BCE.

Strategiile oplicate în politica monetară a celor două țări sunt și ele oarecum asemănătoarea, bazate pe stabilitatea prețurilor. BNR are totuși o abordare mai directă utilizând strategia de țintire directă a inflației, cu o țintă stabilită la 2,5% plus-minus 1%. BCE are și ea un anumit obiectiv asupra inflației și anume menținerea acesteia sub 2%, dar cât mai aproape de această valoare. Chiar dacă nu este o strategie de țintire directă a inflației ca și cea utilizată de BNR, este o strategie destul de asemănătoare cu aceasta, bazată pe ratele dobânzii pe termen scurt, prin care politica monetară influențează economia și astfel, nivelul prețurilor.

Pentru aplicarea cu succes a politicii monetare, banca centrală are nevoie de independență în stabilirea și implementarea acesteia. Atât BNR, cât și BCE dispun de această independență, aceasta fiind specificată și în statutele celor două instituții. Astfel aceastea vor putea lua cele mai bune decizii pentru a atinge obictivele propuse.

4.1. Politica monetară a BNR

Instrumentele politicii monetare a Băncii Naționale a României sunt reprezentate de:

operațiunile de piață monetară;

facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit;

rezervele minime obligatorii (RMO).

4.1.1. Operațiunile pe piața monetară

Operațiunile de piață monetară, numite și operațiuni open-market sunt cel mai important instrument de politică monetară utilizat de BNR. Scopul acestor operațiuni este diferit de la caz la caz, ele putând avea mai multe funcții: absorția sau injectarea de lichiditate pe piața monetară, ghidarea ratelor de dobândă, dar și semnale în ceea ce privește politica monetară adoptată de Banca Centrală la un moment dat. Reprezintă un instrument de politică monetară modern, având avantajul că poate acționa asupra mai multor aspecte vizate de o bancă centrală.

Articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili prevede că "operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:

a) cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo – de active eligibile pentru tranzacționare;

b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare;

c) vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare;

d) emitere de certificate de depozit;

e) swap valutar;

f) atragere de depozite."

Fiecare dintre acestea are un anumit rol și o anumită acțiune asupra pieței monetare. Operațiunile repo și reverse repo sunt tranzacții reversibile, pentru injectarea/absorția de lichiditate, prin care BNR cumpără/vinde de la instituțiile de credit active eligibile spre tranzacționare și se angajează să revândă/răscumpere activele respective la o dată ulterioară, la un preț stabilit în momentul tranzacției. Atragerea de depozite este destinată absorției de lichiditate, având scadența prestabilită. Tot în scopul absorției de lichiditate BNR vinde certificate de depozit către instituțiile de credit.

În cazul în care Banca Națională a României dorește injectarea de lichiditate, poate acorda credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. De asemenea poate cumpăra active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestor active de la vânzător la cumpărător se realizează prin mecanismul "livrare contra plată". Operațiunea inversă acestor cumpărări este vânzarea de active eligibile, efectul acestora fiind total opus, acționând prin absorția de lichiditate.

Swap-ul valutar se realizează prin două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă cu scopul de a injecta sau absorabe lichiditatea. Spre exemplu dacă BNR dorește injectarea de lichiditate, va cumpăra la vedere valută contra lei și va vinde simultan aceeași sumă în valută contra lei, dar la o dată ulterioară.

Între iunie 1997, când au fost introduse și anul 2008, în a început să se resimtă efectele crizei economice în România, operațiunile de piață monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate pentru absorția excedentului de lichiditate din sistemul bancar. În ultimul trimestru al anului 2008, operațiunile open-market au început să fie utilizate în special pentru injectarea de lichiditate. Ulterior perioadele scopul pentru care acestea au fost utilizate a alternat de la o perioadă la alta.

În perioada 2013-2014 Banca Națională a României a realizat ca și principale operațiuni de piață, operațiunile repo, prezentate în tabelul următor:

Tabel nr. 5.1. – Operațiunile repo ale BNR între iulie 2013 – iunie 2014

Sursa: BNR – Buletin lunar, iunie 2014 (Secțiune statistică), Anul XXII, nr. 248

Se poate observa că cele mai multe tranzacții au foste realizate de BNR în luna iulie 2013, când s-a injectat pe piața interbancară lichiditate în medie zilnică de 273,3 milioane lei, rata dobânzii medie fiind de 5%. O cantitate mare de lichiditate a fost injectată cu ajutorul operațiunilor repo și în aprilie 2014, anume 183,2 milioane lei, cu o rată medie a dobânzii de 3,5%.

4.1.2. Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit

Dacă operaținile open-market se realizază la inițiativa Băncii Naționale a României, cele două facilități permanente oferite se pot accesa la inițiativa instituțiilor de credit.

Facilitatea de creditare permite obținerea unui credit cu scadența de o zi, contra unui colateral, la o rată de dobândă predeterminată. Aceasta reprezintă un plafon al ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

Facilitatea de depozit permite plasarea unui depozit cu scadența de o zi, la o rată de dobândă predeterminată. Aceasta reprezintă pragul ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

Graficul următor ilustrează evoluția ratei dobânzii de politică monetară în perioada 2007-2014, dar și evoluția ratelor dobânzilor la facilitatea de creditare și la cea de depozit. Rata dobânzii de politică monetară reprezintă rata dobânzii utilizată pentru principalele operațiuni de piață monetară ale Băncii Centrale.

Cele trei linii de evoluție ale graficului demonstrează și faptul că rata dobânzii de politică monetară se situează în interiorul intervalului creat de celelalte două rate ale dobânzii. Se poate observa de asemenea că rata dobânzii la facilitatea de creditare reprezintă un plafon și cea la facilitatea de depozit un prag inferior.

Cele trei tipuri de rate ale dobânzii au avut o evoluție asemănătoare, în perioada 2007-2008 aceastea având o tendință de creștere, urmată apoi de un trend general de scădere până în iulie 2014. Rata dobânzii la facilitatea de depozit era în ianuarie 2007 de 1%, iar cea la facilitatea de creditare de 14%, în timp ce rata dobânzii de politică monetară atingea 8,75%.

În iulie 2014 valorile erau semnificativ mai scăzute, astfel că rata dobânzii la facilitatea de depozit înregistra valoarea de 0,5%, cea la facilitatea de creditare 6,5%, în timp ce rata dobânzii de politică monetară se situa la valoarea de 3,5%.

Aceste valori arată oarecum și orientarea politicii monetare practicate de Banca Națională a României, aceasta acționând, în 2014, în scopul încurajării creditării și în general injectând lichiditate pe piața interbancară.

Figura nr. 5.1. Evoluția ratelor dobânzilor de politică monetară și ale facilităților permanente

(procentual) – 2007 – 2014 – (România)

Sursa: Concepția autorului pe baza datelor http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx

4.1.3. Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii sunt un instrument stabil și extrem de eficient utilizat de o bancă centrală. Acestea acționează însă doar într-un singur sens, prin absorția de lichiditate, generând un anumit control de durată ce poate fi exercitat asupra masei monetare.

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilități bănești ce sunt păstrate de către instituțiile de credit în conturi deschise la Banca Națională a României. Rezervele se constituie atât în lei, cât și în valută, în funcție de pasivele de care sunt generate.

Funcțiile principale ale rezervelor minime obligatorii constituite în lei sunt:

control monetar (cu o strânsă corelație cu gestionarea lichidității);

stabilizare a ratelor dobânzilor în cadrul pieței monetare interbancare.

Cea mai importantă funcție a rezervelor minime obligatorii în valută este reprezentată de temperarea expansiunii creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

baza de calcul se determină ca nivel mediu zilnic al soldurilor pasivelor în lei și în valută aflate în bilanțurile băncilor (exceptând pasivele interbancare, obligațiile către Banca Centrală și capitalurile proprii);

atât perioada de observare, cât și cea de aplicare durează o lună, și sunt succesive (prima se situează între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente);

ratele pot fi diferențiate în funcție de moneda de constituire, dar și în funcție de scadența reziduală a elementelor din baza de calcul (aceasta poate fi mai mică sau poate fi mai mare de 2 ani);

rezervele minime obligatorii se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților ce sunt menținute în conturile deschise la BNR, pe parcursul perioadei de aplicare;

în caz de deficit de rezerve, se aplică o dobândă penalizatoare asupra acestuia, iar abaterile repetate se sancționează prin avertisment, urmat de amenzi sau în ultimă instanță prin limitarea operațiunilor instituției de credit.

Începând cu ianuarie 2014 rata rezervelor minime obligatorii percepută pentru pasivele în lei este de 12%, iar pentru cele în valută de 16%, cu precizarea că pentru cele din urmă prevederea este în vigoare din iulie 2014.

Rezervele minime obligatorii sunt un instrument care are și unele neajunsuri, principalele dezavantaje fiind faptul că acționează într-un singur sens, dar și faptul că nu pot fi utilizate pentru a efectua anumite operațiuni care necesită un impact mai scăzut asupra masei monetare, aceste operațiuni fiind realizate cu ajutorul open-market. Astfel se poate trage concluzia că pentru ca Banca Națională a României să poată implementa politica monetară dorită, are nevoie ca toate instrumentele de care dispune să funcționeze exact, în general măsuile luate se bazându-se una pe cealaltă și astfel obiectivul urmărit este atins.

4.2. Politica monetară a BCE

Instrumentele politicii monetare a Băncii Centrale Europene sunt grupate în:

operațiuni de piață monetară;

facilități permanente;

rezerve minime obligatorii.

4.2.1. Operațiunile de piață monetară

Operațiunile de piață monetară ale Eurosistemului sunt foarte asemănătoare cu cele practicate de BNR, dar de o complexitate ridicată, în special dată de modul de desfășurare a licitațiilor, dar și de faptul că implică un sistem mai complex format din BCE și băncile centrale naționale. Operațiunile de piață monetară ale Eurosistemului dețin rolul direcționării ratelor dobânzilor, gestionării lichidității de pe piață și indicării orientării politicii monetare.

Banca Centrală Europeană utilizează următoarele operațiuni:

operațiunile principale de refinanțare repreznită tranzacții reversibile, periodice, cu scopul furnizării de lichiditate, ce se efectuează cu frecvență săptămânală și au în general scadența de o săptămână. Aceste operațiuni sunt derulate de către băncile centrale naționale în baza licitațiilor standard.

operațiunile de refinanțare pe termen mai lung reprezintă tranzacții reversibile cu scopul furnizării de lichiditate, efectuate lunar și având în general scadența de trei luni. Aceste operațiuni au rolul de a oferi contrapartidelor refinanțare suplimentară pe un termen mai lung. Acestea sunt derulate de către băncile centrale naționale în baza licitațiilor standard.

operațiunile de reglaj fin se execută ad-hoc, vizând gestionarea lichidității pe piață și orientărea ratelor dobânzilor, în special pentru atenuarea efectelor generate de fluctuațiile neanticipate ale lichidității pe piață. Operațiunile pot fi efectuate în ultima zi a perioadei de aplicare a rezervelor minime obligatorii, cu scopul contracarării deficitelor de lichiditate acumulate. Operațiunile de reglaj fin se concretizează, în principal, în forma unor tranzacții reversibile, dar pot fi și operațiuni de swap valutar sau atragere de depozite la termen. Operațiunile de reglaj fin sunt executate, în general, de către băncile centrale naționale, prin licitații rapide sau proceduri bilaterale. În cazuri excepționale acestea pot fi efectuate chiar de Banca Centrală Europeană;

operațiunile structurale sunt realizate prin emiterea de certificate de creanță, tranzacții reversibile și tranzacții simple. Se execută atunci când BCE vizează ajustarea poziției structurale a Eurosistemului față de sectorul financiar (periodic sau ocazional). Operațiunile structurale sub formă de tranzacții reversibile și de emitere de instrumente de creanță sunt efectuate de băncile centrale naționale cu ajutorul licitațiilor standard. Operațiunile structurale sub formă de tranzacții simple sunt executate cu ajutorul procedurilor bilaterale.

Operațiunile de piață monetară din Eurosistem se efectuează prin intermediul licitațiilor sau al procedurilor bilaterale. Licitațiile pot fi de două feluri: standard sau rapide. Deosebirea între cele două este dată de intervalul de timp ce trece din momentul anunțării licitației și până la certificarea alocărilor și de sfera contrapărților ce pot participa, aceasta fiind stabilită în funcție de niște criterii de eligibilitate.

În cazul licitațiile standard, intervalul de timp maxim este de 24 de ore, iar în cazul celor rapide este de 90 de minute.

Procedurile bilaterale se referă la acele proceduri care nu implică o licitație. Se pot distinge două tipuri diferite: operațiuni în cadrul cărora contrapărțile sunt contactate direct de Eurosistem și operațiuni ce implică intermedierea burselor de valori și al agenților de piață.

Tabel nr. 5.2. – Operațiunile principale de refinațare și cele de refinanțare pe termen mai lung realizate în 2014 în zona euro

Sursa: Tradus după ECB Monthly Bulletin – Euro Area Statistics – August 2014

În tabelul de mai sus sunt prezentate operațiunile principale de refinanțare ale Băncii Centrale Europene, dar și cele de refinanțare pe termen mai lung, aferente anului 2014. Toate aceste operațiuni au fost realizate prin procedura licitației cu rată a dobânzii fixă. Se asemenea se observă că operațiunile principale de refinanțare s-au realizat pe perioade de 7 zile, în timp ce cele pe perioade de timp mai lungi, au fost deschise între 28 și 92 zile.

În ceea ce privește operațiunile principale de refinanțare, numărul maxim alocat a fost de 174002 milioane euro, în 28 mai, iar alocarea minimă a fost de 94150 milioane euro în 9 iulie.

În carul operațiunilor principale de refinanțare participă mai multe instituții de credit față de operațiunile de refinanțare pe termen mai lung. Astfel că numărul de participanți la primele variază între 124 și 267, în timp ce la operațiunile de refinațare pe termen lung variază între 30 și 97 participanți.

Operațiunile de refinanțare pe termen lung ale BCE au un volum de alocare mai scăzut, maximul fiind atins în 14 mai, cu o valoare de 32335 milioane euro, iar minimul fiind atins în 30 ianuarie, cu o alocare de doar 4955 milioane euro.

Ratele fixe ale dobânzii la operațiunile principale de refinanțare au fost inițial de 0,25%, pentru ca începând cu 11 iunie să devină 0,15%. Aproximativ aceeași evoluția au avut-o și ratele fixe ale dobânzii la operațiunile pe termen mai lung, însă cu apariția în 27 martie a ratei de 0,23% și în 2 mai a celei de 0,19 %. Din 11 iunie și la acestea rata fixă a dobânzii a fost de 0,15%.

4.2.2. Facilitățile permanente

Ca și în cazul BNR, Banca Centrală Europeană oferă două tipuri de facilități:

facilitatea de creditare marginală;

facilitatea de depozit.

Cele două facilități funcționează aproape identic cu cele folosite în România. Facilitatea de creditare marginală oferă posibilitatea contrapărților să obțină lichiditate overnight de la băncile centrale naționale, cu o rată a dobânzii predeterminată și în schimbul unor active eligibile. De asemenea ca și în cazul facilității de creditare utilizată de BNR, rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală reprezintă limita superioară a dobânzii overnight pe piață.

Facilitatea de depozit dă posibilitatea contrapărților să obțină un depozit overnight la băncile centrale naționale, la o rată a dobânzii predeterminată, aceasta fiind în general limita inferioară a ratei dobânzii overnight pe piață.

După cum se poate observa facilitățile se accesează la băncile centrale naționale ale statuluzi membru în care instituția de credit acționează. Diferența este făcută de faptul că termenii și condițiile de accesare a acestor facilități sunt unice la nivelul zonei euro și sunt stabilite la nivel central în cadrul BCE, pentru ca mai apoi să fie aplicate de băncile centrale naționale. Acest lucru este diferit oarecum de ceea ce se întâmplă în cazul României, Banca Națională a României stabilind condițiile de acces la aceste facilități și totodată asigurând implementarea acestora.

Accesul la aceste două facilități este condiționat și de TARGET 2, condiția fiind ca această platformă comună unică să funcționeze. Aceasta este sistemul de plăți implementat la nivel european, în cadrul acesteia fiind procesate ordinele de plată prin metode tehnice.

În tabelul de mai jos se observă evoluția ratelor dobânzilor la cele două facilități permanente oferite de Banca Centrală Europeană. Dacă se face o comparație cu ceea ce s-a întâmplat în România, analiza realizată în subcapitolul 5.1.2., se observă că evoluția în aceeași perioadă a fost oarecum similară, în perioada 2008-2009 ratele dobânzilor au crecut, urmând apoi un trend general de scădere.

Figura nr. 5.2. Evoluția ratelor dobânzilor facilităților permanente

(procentual) – 1999 – 2014 – (zona euro)

Sursa: Concepția autorului pe baza datelor https://www.ecb.europa.eu/stats/monetary/rates/html/index.en.html

Se mai observă că ratele dobânzilor în zona euro sunt mai mici decât cele practicate în România, acestea ajungând la valori extrem de scăzute. Facilitatea de depozit a înregistrat începând cu iulie 2012 valoarea dobânzii de 0%, pentru ca în iunie 2014 să se tracă a valori negative ale acesteia, de -0,1%. Cu alte cuvinte o instituție de credit care dorește realizarea unui depozit overnight la banca centrală națională, nu doar că nu va încasa dobândă, dar va și ridica mai puțini bani la scadență.

În cazul facilității de creditare se observă aceleași valori scăzute, în iulie 2012 se înregistra o dobândă de 1,5%, aceasta scăzând constant pentru ca în iunie 2014 să înregistreze valoarea de 0,4%.

4.2.3. Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii sunt și ele utilizate la nivelul zonei euro fiind reglementate unitar prin regulamentele care asigură uniformitatea termenilor și condițiilor de aplicare.

Conform articolului 19 din Statultul SEBC și al BCE, „Banca Centrală Europeană este împuternicită să impună instituțiilor de credit stabilite în statele membre obligația constituirii de rezerve minime obligatorii la BCE și la băncile centrale naționale, în conformitate cu obiectivele de politică monetară. Consiliul guvernatorilor poate adopta regulamente privind calcularea și determinarea rezervelor minime obligatorii. În cazul nerespectării acestei obligații, BCE are dreptul de a percepe dobânzi penalizatoare sau de a impune alte sancțiuni cu efect similar.”

Nivelul rezervelor minime obligatorii ce se constituite de fiecare instituție se calculează aplicând, la valoarea pasivelor eligibile, ratele rezervelor prevăzute pentru categoria pasive. Fiecare instituție aplică o deducere forfetară de 100 000 euro la valoarea obligației sale de constituire de rezerve minime obligatorii, deducere valabilă în fiecare stat membru în care are o unitate. Acordarea acestei deduceri aduce o diferențiere între modul de funcționare a mecanimului rezervelor minime obligatorii în România, față de zona euro.

De asemenea perioadele de aplicare sunt stabilite condorm unui calendar publicat de BCE cu cel puțin trei luni înainte de începutul fiecărui an.

Rezervele minime obligatorii constituite se remunerează în baza valorii medii, înregistrată pe parcursul perioadei de aplicare. Rezervele care depășesc nivelul minim necesar nu se remunerează.

O deosebire în modul de aplicare al rezervelor ca instrument de politică monetară în zona euro față de România, este faptul că în primul caz asupra pasivelor ce au scadența peste doi ani nu se percep rezerve, coeficientul fiind de 0%, în timp ce Banca Națională a României solicită rezerve identic pentru aceste pasive ca și pentru cele cu scadența sub doi ani. De asemenea în zona euro operațiunile repo sunt supuse unei rate a rezervelor minime obligatorii de 0%.

Rata rezervelor minime obligatorii ce se percepe pentru pasivele incluse în baza de calcul este de 2%. Această rată este mult mai mică decât cea practicată în România de 12% pentru lei și 16% pentru valută.

Aceste informații cu privire la ratele rezervelor minime obligatorii și la mecanismul acestor rezerve sunt cuprinse într-un regulament. Acest regulament datează încă din anul 2003, iar faptul că în el sunt stipulate și ratele rezervelor minime obligatorii arată stabilitatea în timp a acestora. În România ratele rezervelor minime obligatorii sunt modificate mai des, în funcție de necesitatea BNR.

4.3. Principalele diferențe și asemănări

Politica monetară comună a BCE și politica monetară a BNR sunt destul de asemănătoare. Se poate porni de la faptul că obiectivul principal al ambelor politici este stabilitatea prețurilor. Acesta este specificat și în statutul celor două instituții.

Instrumentele folosite de Banca Centrală Europeană, cât și cele folosite de Banca Națională a României, pentru a înfăptui politica monetară sunt asemănătoare. Se folosesc rezervele minime obligatorii, facilitățile permanente, dar și operațiunile open-market.

Rezervele minime obligatorii se deosebesc prin rate, mod de calcul al bazei de implementare, dar și prin perioadele de aplicare. Faclilitățile permanente sunt foarte asemănătoare, se folosesc atât o facilitate de creditare, cât și una de depozit. Operațiunile open-market sunt și ele asemănătoare, dar adaptate specificului zonei euro sau României, după caz.

Principala deosebire poate fi punctată prin faptul că Banca Națională a României are atribuții în stabilirea și implementare politicii monetare a României, iar în cazul Băncii Centrale Europene lucrurile stau puțin diferit.

Eurosistemul este format din băncile centrale naționale ale țărilor ce folosesc euro ca și monedă oficială, astfel că BCE stabilește la nivel central politica monetară comună, aceasta fiind pusă în practică de băncile centrale naționale. Schema de mai jos ilustrează această legătură între BCE și celelalte bănci centrale naționale.

Figura nr. 5.3. – Legătura între BCE și Băncile Centrale Naționale

Sursa: Concepția autorului

Acest mecanism funcționează la nivelul zonei euro, Banca Centrală Europeană fiind cea care a preluat prerogativele stabilirii politicii monetare, în timp ce băncile centrale naționale au rămas cu sarcini exclusive în implementarea politicii monetare. În cazuri excepționale BCE se implică și ea în direct implementarea politicii monetare, dar în majoritatea cazurilor ea are atribuții în coordonarea și organizarea întregului mecanism.

În momentul în care România va adopta moneda unică euro și Banca Națională a României va intra în cadrul Eurosistemului, așa cum România ar intra în zona euro. Aceasta ar face ca și BNR să se își piardă prerogativele în ceea ce privește stabilirea politicii monetare, aderarea la zona euro însemnând totodată și trecerea la politica monetară comună practicată în cadrul acesteia.

Prin politica monetară comună BCE asigură uniformitatea acesteia în toată zona euro și încearcă prevenirea apariției unor dezechilibre majore, care ar putea duce la destabilizarea acesteia și în cele mai pesimiste scenarii la căderea monedei unice europene.

Concluzii

În final, putem spune că orice țară care dorește să adere la Uniunea Europeană va trebui să parcurgă nu mai puțin de trei etape: pre-aderarea, aderarea și faza finală. Pentru integrarea economică europeană a fost nevoie de Planul Marshall, care a fost desemnat cel mai important pas pentru că a evidențiat cooperarea economică și schimburile comerciale dintre statele europene. De asemenea, pentru sprijinirea în vederea atingerii obiectivelor Planului Marshall a fost creată în anul 1948 Organizația Europeană pentru Cooperarea Economică. Integrarea europeană s-a desfășurat pe parcursul a cinci etape.

Legile și politicile Uniunii Europene sunt în general stabilite de către Instituțiile Uniunii Europene. Cele mai importante dintre acestea sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Banca Centrală Europeană, etc.

Pentru ca Uniunea Europeană să poată să iși acopere nevoile, ea dispune de un buget anual, desfășurat pe traseul a numai puțin de șapte ani, acesta având denumirea de perspectivă financiară. Bugetul respectiv este subventionat pe baza unor fonduri care provin din: taxe vamale suportate de importurile în Uniunea Europeană, contribuțiile statelor membrre, acestea fiind stabilite după criteriul puterii economice ale statelor și o parte din taxa pe valoare adăugată utilizată pe toate bunurile și serviciile din Uniunuea Europeană.

Euro a devenit monedă oficială de cont la 1 ianuarie 1999, iar numerar de la 1 ianuarie 2002. Aceasta reprezintă moneda unică a Uniunii Monetare. Toate statele care au aderat la Euniunea Europeană doresc să adere la zona euro, deorece, astfel toate prețurile infdiferent că vorbim despre prețul produselor sau cel al forței de muncă vor fi exprimate în moneda euro, ceeea ce va duce la competitivitate și transparență. De asemenea vor fi eliminate și costurile de schimb valutar.

Uniunea Europeană (U.E.) a fost creată plecând de la constituirea CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului), prin semnarea Tratatului de la Paris în anul 1951, dar care a intrat în vigoare abia cu un an mai târziu, în anul 1952. Ulterior s-a semnat Tratatul de la Roma în anul 1957, dar care a intrat în vigoare tot cu un an mai târziu, în anul 1958.În anul 1986 s-a semnat Actul Unic European, iar acesta a intrat în vigoare în 1987. Tratatul de la Maastricht s-a semnat în 7 februarie 2002, intrând în vigoare în 2003. Acest tratat prevedea că Uniunea Europeană se baza pe cei trei piloni: I, II, III amintiți în lucrare.

Una dintre Instituțiile specializate ale Uniunii Economice și Monetare este Banca Centrală Europeană. Aceasta a fost înființată la data de 1 iunie 1998 și aplică și implementează politica monetară. S-a înființat în momentul desființării Institului Monetar European, aceasta preluându-i atribuțiile. Ca principale atribuții ale Băncii Centrale Europene putem aminti: susținerea politicilor economice și stabilitatea prețurilor ale Uniunii Europene. Aceasta alături de Băncile Centrale Naționale (BCN) este component a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), al cărui principalul obiectiv este realizarea stabilității monetare și a prețurilor, acesta dovedindu-se foarte importantă pentru funcționarea sa.

De asemenea amajuns la concluzia că una din politicile economice fundamentale ale unei țări este politica monetară. Ea influențează evoluția ratelor dobânzii și a masei monetare și, totodată prin aceasta, a inflației, a creșterii economice, a forței de muncă precum și a ratei de schimb. În momentul de față băncile centrale ale lumii, inclusiv și Banca Națională a României (BNR) au fixat ca obiectiv primordial stabilitatea prețurilor, iar pe lângă respectivul obiectiv se pot stabili și obiective mijlocioare/secundare ce pot fi amintite, cum ar fi nivelul masei monetare , ratei dobânzii sau al cursului de schimb. Pentru atingerea obiectivelor respective și pentru reușita politicii monetare se folosesc instrumente specializate pe care banca la are în dotarea sa. Cele mai importante instrumente sunt rezerva minimă obligatorie (RMO), rata dobânzii și operațiunile open-market (OM). De asemenea se pot utiliza și alte instrumente cum ar fi plafonarea creditelor și politica selectivă a creditelor.

Bibliografie

Bertrand Commelin, Europa economică. UEM, Piața Comună, Politici comune, Institutul European, Iași, 1998

Alina Bădulescu, Dan Bădulescu, Noua Europă și moneda sa: euro , Editura Universității din Oradea, 2000

Daniela Zăpodeanu, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Vasile Turliuc, Politici monetare, Editura Polirom, Iași, 2002

Szász, André, Calea unificării monetare a Europei, Editura Pandora, Târgoviște, 2002

Pascal Fontaine, în broșura 12 lecții despre Europa, 2010

Anca Dodescu, Economie Europeană-note de curs

Laura Elly Novac, Petre Brezeanu, Ilie Șimon, Instituții financiare internaționale, Editura Economică, București, 2005(pag. 280-312)

Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinaș, Economie Europeană: o prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004

Loukas Tsoukalis – op.cit., p.9

Maria Mureșan, Economie, instituții și integrarea europeană, Editura ASE, București,2007

Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană.Evoluție.Institutții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București, 2012

Silviu Cerna, Liliana Donath, Victoria Șeulean, Diana Bărglăzan, Bogdan Boldea, Economie monetară și financiară internațională, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005

Colectivul de autori, Dicționar de economie, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2001

Liviu C. Andrei, Economie Europeană, Editura Economică, 2009

Liviu C. Andrei, Euro, Editura Economică, București, 2007

https://www.ecb.europa.eu/ecb/history/emu/html/index.ro.html, consultat la 22.07.2014

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf, consultat la 26.07.2014

Tratatul privind Uniunea Europeană (92/C 191/01), text consultat la adesa http://cronicaeuropeana.ro/wp-content/uploads/2011/08/maastricht-1992.pdf, la data de 26.07.2014

Simulare pe baza https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/index.ro.html

Concepția autorului pe baza datelor https://www.ecb.europa.eu/stats/euro/circulation/html/index.en.html

https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/map.ro.html

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.html

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.html, consultat la 26.07.2014

http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/adoption/index_ro.htm consultat la 28.07.2014

Bibliografie

Bertrand Commelin, Europa economică. UEM, Piața Comună, Politici comune, Institutul European, Iași, 1998

Alina Bădulescu, Dan Bădulescu, Noua Europă și moneda sa: euro , Editura Universității din Oradea, 2000

Daniela Zăpodeanu, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Vasile Turliuc, Politici monetare, Editura Polirom, Iași, 2002

Szász, André, Calea unificării monetare a Europei, Editura Pandora, Târgoviște, 2002

Pascal Fontaine, în broșura 12 lecții despre Europa, 2010

Anca Dodescu, Economie Europeană-note de curs

Laura Elly Novac, Petre Brezeanu, Ilie Șimon, Instituții financiare internaționale, Editura Economică, București, 2005(pag. 280-312)

Dinu Marin, Cristian Socol, Marius Marinaș, Economie Europeană: o prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004

Loukas Tsoukalis – op.cit., p.9

Maria Mureșan, Economie, instituții și integrarea europeană, Editura ASE, București,2007

Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană.Evoluție.Institutții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București, 2012

Silviu Cerna, Liliana Donath, Victoria Șeulean, Diana Bărglăzan, Bogdan Boldea, Economie monetară și financiară internațională, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005

Colectivul de autori, Dicționar de economie, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2001

Liviu C. Andrei, Economie Europeană, Editura Economică, 2009

Liviu C. Andrei, Euro, Editura Economică, București, 2007

https://www.ecb.europa.eu/ecb/history/emu/html/index.ro.html, consultat la 22.07.2014

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf, consultat la 26.07.2014

Tratatul privind Uniunea Europeană (92/C 191/01), text consultat la adesa http://cronicaeuropeana.ro/wp-content/uploads/2011/08/maastricht-1992.pdf, la data de 26.07.2014

Simulare pe baza https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/index.ro.html

Concepția autorului pe baza datelor https://www.ecb.europa.eu/stats/euro/circulation/html/index.en.html

https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/map.ro.html

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.html

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.html, consultat la 26.07.2014

http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/adoption/index_ro.htm consultat la 28.07.2014