Ue Drept, Institutii Si Politici Comunitare

=== 0238a33b3dc2ab7e70dd61c699e89657683682b4_392224_1 ===

RELAȚIA INSTITUȚIONALĂ DINTRE PARLAMENUL EUROPEAN ȘI PARLAMENTELE NAȚIONALE

Pentru a-și valorifica întregul său potențial, Uniunea Europeană trebuie să se dezvolte în permanență și să introducă noi reforme care să răspundă provocări legate de extinderea de ordin geografic dar și de extinderea competențelor instituționale. În ultimii zece ani, Uniunea a căutat în permanență calea potrivită pentru a optimiza toate instrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a-și întări pe cât posibil capacitatea de a acționa.

Literatura de specialitate concordă asupra faptului că actorii guvernamentali, birocrații și chiar grupurile organizate de interese au fost marii câștigători ai integrării europene. Implicarea executivelor în mecanismele decizionale europene au condus treptat la o asimetrie informațională din care parlamentele au fost marii perdanți.

La începutul anilor ‘50, la crearea Comunității europene a cărbunelui și oțelului, termenul de Parlament European nu exista. Exista, în schimb Adunarea comună, una dintre cele patru instituții ale CECO. Odată cu crearea CEE și Euroatom sarcinile fostei Adunări comune au fost luate de Adunarea Parlamentară europeană, o instituție parlamentară pentru noile comunități create. De abia în 1962 instituția lua titlul utilizat în prezent, de Parlament European. Această denumire nu a fost acceptată de către statele membre decât în anul 1987.

Puterea de deliberare este una dintre primele puteri de care Parlamentul European a dispus, în absența unor puteri legislative reale, și de care dispune și în prezent. La origine, se referea la posibilitatea Adunării comune de a adopta prin vot majoritar rezoluții asupra activităților comunitare care, deși fără forță juridică, au reprezentat o posibilitate de evidențiere a Parlamentului în cadrul triunghiului instituțional Parlament-Consiliu-Comisie, drept un forum de reflexie asupra unor subiecte diverse.

Dacă lipsa relativă de putere a Parlamentului European era tolerabilă pentru membrii numiți, care erau, în primul rând, parlamentari naționali, acest lucru nu a mai fost posibil în cazul deputaților aleși direct începând cu 1979. De atunci datează mobilizarea imensă a europarlamentarilor în scopul realizării unei extensii a competențelor proprii.

Parlamentul își organizează activitatea sa proprie printr-un sistem complex de comisii specializate, iar activitatea lui este importantă pentru că, în multe domenii deciziile rerferitoare la noua legislație sunt adoptate în comun de către Parlament și Consiliul de miniștri, în calitate de reprezentant al statelor membre.

Parlamentul joacă un rol activ în elaborarea legislației privind protecția mediului, egalitatea de șanse, transportul, libera circulație a lucrătorilor, bunurilor și serviciilor. Parlamentul European are competențe în domeniul bugetului anual al Uniunii și se impune în calitatea sa de colegislator, are competențe bugetare și exercită controlul democratic al instituțiilor europene.

Evoluția cea mai spectaculoasă a Parlamentului are în vedere atribuțiile sale legislative, acesta parcurgând traseul de la statutul de actor marginal al procesului legislativ european, la cel de actor principal, actor co-egal cu Consiliul UE. În prezent procesul decizional al UE este guvernat de proceduri diferite, cu o constantă în implicarea Parlamentului European în procesul de decizie. În același timp, procedurile mai puțin favorabile Parlamentului continuă să fie aplicate în anumite domenii de competență a UE, datorită reticențelor unor state membre în fața dobândirii de către Parlamentul European a prea multă influență.

Tratatul de la Roma stabilea în 1957 ca principala procedură decizională consultarea, drept procedură într-o singură lectură prin care Parlamentul European putea doar să își exprime punctul de vedere asupra unui text legislativ inițiat de Comisie, fără a putea face amendamente și fără a avea dreptul de veto. Consiliul UE fiind actorul decizional principal, lectura un text legislativ după primirea opiniei Parlamentului European, având, evident, ultimul cuvânt.

În prezent, consulatarea se utilizează rar, în domenii precum fiscalitatea, care necesită unanimitatea în Consiliu, precum și în cazul chestiunilor instituționale, dar și în două domenii care solicită majoritatea calificată, Politica agricolă comună și Concurența.

Actul Unic European corectează deficiențele sistemului decizional european, prin procedura cooperării, care acordă Parlamentului European o a doua lectură a unui text legislativ, refuzându-i însă în continuare dretul de veto: respingerea de către Parlament a unui text legislativ în a doua lectură, putea fi depășită de Consiliul UE prin vot unanim. În prezent, cooperarea are arie limitată de aplicare la câteva chestiuni privind Uniunea Economică și Monetară.

Odată cu introducerea Actului Unic European s-a introdus și procedura legislative a avizării, care constă într-o singură lectură, Parlamentul European beneficiind de drept de veto, poate să accepte sau să respingă o anumită propunere, fără a o putea amenda. Procedura este utilizată pentru aprobarea adeziunii la UE a unui nou stat membru sau a ratificării acordurilor. Avizarea este utilizată în cazul aprobării unor proceduri electorale uniforme pentru alegerile europene, sau a regulamentelor cu privire la fondurile structurale și de coeziune, iar începând cu Tratatul de la Amsterdam, în cazul deciziilor cu privire la sancțiunile pentru violarea gravă și persistentă a drepturilor fundamentale de către un stat.

Tratatul de la Maastricht conferă Parlamentului European puteri legislative crescute, prin introducerea procedurii codeciziei, o procedură în trei lecturi, care conferă Parlamentului European dreptul de veto asupra unui text legislativ, așezându-l pe picior de egalitate cu Consiliul în procesul legislativ. Mai mult, deși procedura codeciziei a fost introdusă în 1992, pentru 15 domenii de politici, extinse treptat, la 32 prin Tratatul de la Amsterdam și 37 prin Tratatul de la Nisa, respectiv 90 prin Tratatul Constituțional. Tratatul Constituțional și Tratatul de la Lisabona precizează faptul că procedura codeciziei este procedura ordinară de lucru, crescând importanța Parlamentului European în procesul decizional.

Începând cu primele alegeri directe pentru Parlamentul European în 1979, această instituție a căpătat o viață proprie, până atunci Adunarea Parlamentară fusese compusă din parlamentari naționali delegați în forul comunitar. Parlamentul European a căpătat treptat noi puteri, iar parlamentele naționale au rămas în urmă. Și totuși, UE a devenit treptat mult mai mult decât o piață comună, și-a dezvoltat atribuții și instituții dincolo de spațiul economic comun.

Competențele comunitare s-au extins spre politica externă, securitate, justiție, transporturi, educație – domenii care erau anterior circumscrise statelor naționale au început să fie tot mai mult influențate de deciziile luate la nivel european.

Datorită implicațiilor financiare, constituționale sau chiar sociale pe care le presupunea, Uniunea devenise o organizație internațională atipică în tot mai mare căutare de legitimitate. Dezbaterea cu privire la deficitul democratic specifică anilor ’90 a început să aducă tot mai mult în atenție rolul pe care l-ar putea avea legislaturile naționale în procesul decizional european.

O primă tentativă de a implica mai mult parlamentele naționale în viața Uniunii apare în tratatul de la Amsterdam, în protocolul privind rolul parlamentelor naționale. Protocolul prevedea faptul că parlamentele naționale trebuiau să primească toate documentele pre-legislative (comunicări, cărțile verzi) și să le analizeze într-un termen de șase săptămâni înainte ca acestea să fie puse pe agenda Consiliului.

Intrat în vigoare la sfârșitul anului 2009, tratatul de la Lisabona este primul tratat comunitar care face referiri concrete și detaliate la rolul legislativelor naționale în cadrul Uniunii Europene.

Parlamentele naționale pot, de exemplu, să examineze proiectele de legislație ale UE pentru a verifica respectarea principiului subsidiarității, pot să participe la revizuirea tratatelor UE sau pot să ia parte la evaluarea politicilor Uniunii în ceea ce privește libertatea, securitatea și justiția.

Acesta este un pas în plus față de Tratatul de la Amsterdam. Acolo apare obligația Comisiei de a trimite anumite documente către parlamentele naționale (doar cele cu rol consultativ) și să le informeze într-un timp adecvat de toate propunerile ce se află în discuție pe agenda europeană.

Prin tratatul de la Lisabona, se trece dincolo de simpla informare, iar parlamentele pot exercita controlul privind subsidiaritatea: parlamentele se pot alia pentru a opri legiferarea la nivel Uniunii Europene a unei chestiuni dacă sunt de părere că respectivul domeniu poate fi legiferat mai bine la nivel național.

Astfel, parlamentele naționale pot în principiu să devină actor veto ai Uniunii Europene, deși de la intrarea în vigoare a noului tratat nu au demonstrat o asemenea voință.

În plus față de cele mai sus menționate, noul tratat oferă parlamentelor naționale:

dreptul de supraveghea implementarea politicilor europene privind justiția și siguranța internă

atribuții în monitorizarea politică a Europol și Eurojust

dreptul la notificări cu privire la procesul de extindere

dreptul de a lua parte la procedurile de revizuire a tratatelor (Consiliul European trebuie să anunțe ori de câte ori există intenția de a amenda tratatele existente).

Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentele naționale și Parlamentul European ar trebui să definească împreună organizarea și promovarea unei cooperări eficace în cadrul Uniunii. În acest sens, Parlamentul European a adoptat rezoluții ce vizează dezvoltarea relațiilor cu parlamentele naționale.

Prin Tratatul de la Lisabona s-a încercat restructurarea prerogativelor promulgate de către fondatorii Uniunii Europene în ceea ce privește sferele de intervenție, noile reglementări conferind Uniunii Europene dreptul de a acționa sub forma unui stat unitar pe scena politică mondială.

Tratatul de la Lisabona s-a semnat pentru o Uniune Europeană mai democratică, mai transparentă și eficientă. Există trei motive fundamentale pentru care s-a considerat necesară adoptarea Tratatului:

creșterea eficienței în procesul de luare a deciziilor

creșterea gradului de democrație a statelor, printr-un rol mai important al Parlamentului European

sporirea gradului de democrație printr-o mai mare coerență oferită parlamentelor naționale în plan extern.

Astfel, toate aceste aspecte vor crește legitimitatea deciziilor și recomandărilor formulate la nivelul Uniunii Europene, astfel încât să ducă la o mai bună promovare a intereselor cetățenilor săi.

Rolul central al Parlamentului European reiese și în domeniul apartenenței la Uniune. Astfel, în cazul aderării unui nou stat la Uniune, Parlamentul European ar trebui să fie organul hotărâtor în ceea ce privește cererea de aderare a statelor, chiar dacă cererea este adresată Consiliului și doar transmisă Parlamentului European și celor naționale pentru informare. Rolul central în materia decizională din acest domeniu îl are Consiliul, care se va pronunța, cu unanimitate, asupra cererii.

Parlamentul European se numără printre instituțiile importante ale Uniunii și se află în serviciul cetățenilor acordând atenție sporită inițiativelor și opiniilor acestora. Împreună cu Consiliul și Comisia Europeană, Parlamentul se ocupă de partea legislativă a Uniunii Europene.

În condițiile globalizării, a comunicării și transferului de informații rapid, Parlamentul European dobândește un statut însemnat în rândul cetățenilor europeni, oferind acestora consultanță și sprijin în ceea ce privește activitatea sa. De asemenea, având contact direct cu cetățenii promovează principiile și valorile Uniunii Europene.

Parlamentul European este una dintre instituțiile principale ale Uniunii. Împreună cu Consiliul și Comisia Europeană formează un triunghi institutional, între care este repartizată puterea politică a Uniunii Europene. Inițial denumirea acestei instituții a fost Adunarea Comunităților Europene, însă din 1962 această devine Parlamentul European, iar ulterior, prin Actul Unic i se și consacră denumirea aceasta.

Parlamentul European este unic din perspectiva diversității lingvistice. Activitatea europarlamentară este guvernată de principiul multilingvismului, astfel că Parlamentul UE are 23 de limbi oficiale, reușind foarte bine să transmită ideea sa centrală, aceea de unitate în diversitate.

Toți parlamentarii au dreptul de a se exprima în limba oficială pe care o aleg, dar pot alege și altă limbă decât cea națională. Intervențiile lor sunt traduse simultan în fiecare din limbile oficiale alese și în orice altă limbă pe care Biroul Parlamentului o consideră necesară. Interpretarea se asigură în cadrul ședințelor plenare și în timpul reuniunilor comisiilor și delegațiilor europene. Principiul multilingvismului este dificil de realizat la nivelul Uniunii Europene, în momentul de față existând 506 combinații lingvistice posibile.

Parlamentul European are trei sedii, însă sediul principal este la Strasbourg unde au loc cele 12 perioade ale sesiunii anuale și sesiunea de adoptare a bugetului. Un al doilea sediu este la Bruxelles unde se reunesc comisiile parlamentare și au loc sesiuni plenare desfășurate în limbile oficiale ale Uniunii Europene, iar ultimul sediu este la Luxemburg unde își are sediul Secretariatul General al Parlamentului European. Membrii Parlamentului se reunesc și deliberează în public. Parlamentul European reprezintă interesele cetățenilor Uniunii, fiind singura instituție a Uniunii Europene, aleasă în mod direct.

Activitatea Parlamentului ia în considerare toate nemulțumirile oamenilor și încearcă să le rezolve, urmărind nevoile lor și dându-le posibilitatea de a lansa inițiative și de a solicita elaborarea de noi legi.

Întărirea dimensiunii de integrare a Uniunii Europene se poate realiza prin:

creșterea modalităților de cooperare între Parlamentele naționale și Parlamentul UE, începând cu o consultare a parlamentelor naționale în diferite probleme de interes european cum ar fi încheierea unor acorduri de asociere a unor state la UE

alegerea Președintelui Comisiei Europene

politica externă și politica de securitate comună

imigrația și azilul

impunerea de măsuri restrictive unor state sau unor grupuri non-statale

revizuirea tratatului internațional privind Uniunea Europeană

numirea Ministrului Afacerilor Externe

cooperare instituționalizată între Parlamentul European și parlamentele naționale (co-decizie)

stabilirea listei de competențe și a competențelor statelor membre.

Această tendință de evoluție a Uniunii Europene este necesară pentru a încerca înlăturarea deficitului democratic al Uniunii rezultat din neimplicarea suficientă a parlamentelor naționale la guvernarea politică (spre deosebire de executivele statelor membre ale Uniunii, care au un rol primordial în construcția europeană), și din lipsa unor instrumente adecvate, de cooperare între acestea și Parlamentul European.

Tratatul acordă parlamentelor naționale un rol destul de modest, acestea fiind doar informate de instituțiile UE, ceea ce nu le oferă prerogative precise de implicare în jocul democratic și procesul legislativ, care nu poate reprezenta o contrapondere politico-juridică la adresa prerogativei Consiliului în ceea ce privește adoptarea de măsuri de extindere a competențelor UE neprevăzute în tratat, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în tratate.

Executivele naționale nu trebuie să dețină un rol decizional principal, deoarece chestiunea extinderii competențelor este de domeniul de atribuții al legii organice, deci implică o competență exclusivă a parlamentului, nu a executivului.

Reiese faptul că referitor la procedura de implicare a parlamentelor naționale în controlarea subsidiarității se recunoaște rolul lor în verificarea respectării acestui principiu. Potrivit Protocolului referitor la aplicarea principiului subsidiarității și a proporționalității și Protocolului privind rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii, protocoale anexate la tratatul de la Lisabona, rolul parlamentelor naționale este unul modest, vizând o latură pasivă (informare în ceea ce privește proiectele de acte elaborate de instituțiile UE competente), la care se adaugă și una activă (emiterea unui aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ al UE).

Valoarea juridică a acestui aviz motivat emis de parlamentele naționale este una consultativă, instituțiile UE țin seama de aceast aspect, dar pot hotărî să mențină proiectul legislativ, să îl modifice sau să îl retragă. Nu este impusă valoare juridică imperativă care să oblige instituțiile UE să modifice sau să retragă proiectul considerat de parlamentele naționale neconform cu principiile juridice.

Prin urmare, protocoalele anexate tratatului de la Lisabona nu rezervă parlamentelor naționale decât un rol politic simbolic, în ceea ce privește procesul legislativ și decizional european (procese în care instituțiile Uniunii reprezentând executivele naționale dețin o poziție politică preeminentă).

În aceste două protocoale și nici în tratatul de la Lisabona nu se prevede un mecanism de contrabalansare a poziției pe care o dețin în cadrul instituțional al Uniunii executivele naționale, mecanism care să fie exercitat de către Parlamentul European.

În al treilea rând, nici protocoalele și nici tratatul de la Lisabona nu stabilesc forme de cooperare instituțională consolidate între Parlamente în sensul unei cooperări permanente, instituționalizate la nivelul Uniunii, eventual prin apariția de câteva noi instituții politice.

Ar fi trebuit ca parlamentele naționale să fie consultate de către Parlamentul European, care ca parlament supranațional care ar deține un rol central în cadrul instituțional al Uniunii și poziția de unic legiuitor, încheindu-se perioada de apogeu a executivelor naționale din Uniune prin intermediul Consiliului).

În etapa post-Lisabona, în cadrul unor proceduri legislative simplificate (prin dispariția Consiliului, ca urmare a retragerii exercițiului funcției legislative, prin noul tratat), Parlamentul European ar putea să implice parlamentele direct, nu doar prin procedura de consultare și procedura avizului conform. Parlamentele naționale și-ar putea da avizul în următoarele domenii:

aderarea de noi state

încheierea de acorduri de asociere și alte acorduri

desemnarea Președintelui Comisiei

desemnarea comisarilor europeni

modificarea statutului Sistemului European al Băncilor Centrale

atribuirea unor competențe și obiective suplimentare Băncii Centrale Europene.

Este cunoscut faptul că parlamentelor le revine un rol important în integrarea juridică europeană, acestea asigurând sincronizarea și compatibilitatea tuturor normelor constituționale interne cu principiile și normele de bază ale Uniunii. Astfel, parlamentele naționale au conferit putere legislativă Uniunii Europene, într-un număr limitat de domenii, dar importante.

Parlamentul European are câte un birou de informare în fiecare din capitalele statelor membre și 6 antene regionale în alte orașe mari, altele decât capitalele din statele membre mai mari. Acestea sunt primele puncte de contact ale cetățenilor europeni cu Parlamentul.

Biroul de Informare al Parlamentului European în România a fost deschis în București în ianuarie 2006 și îndeplinește următoarele funcții:

Informează publicul despre Parlamentul European și activitățile acestuia

Sprijină mediatizarea dezbaterilor și activităților Parlamentului European

Organizează activități de comunicare pentru tineri

Pentru a putea promova valorile și principiile Uniunii Europene, Biroul de Informare al Parlamentului European în România organizează diferite evenimente în țara adresate atât tinerilor, jurnaliștilor, oamenilor de afaceri, studenților etc.

Fără îndoială, sarcina principală a parlamentarismului este tocmai de a legitima deciziile politice si de a mentine dialogul cu cetătenii în scopul apropierii acestora de deciziile politice care îi afectează în mod direct.

Constitutia stipulează că parlamentul national este organul suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul național este instituția principală care asigură legătura între cetățeni și deciziile politice.

În statele membre ale Uniunii si în tările candidate, parlamentele nationale sunt alese în mod popular si democratic. Acestea reprezintă cetătenii, exprimă părerile proprii ale acestora si actionează în numele lor. Parlamentele nationale servesc ca arene de dezbateri și ca actori politici si sunt responsabile în fata cetătenilor.

Progresele realizate în domeniul integrării europene au dus la modificarea rolului parlamentelor naționale. Au fost create diverse instrumente de cooperare pentru a garanta controlul democratic al legislației europene, tendință consolidată prin noile dispoziții introduse de Tratatul de la Lisabona.

Prin transferul către instituții comune cu putere de decizie a unor competențe deținute de statele naționale, construcția europeană antrenând diminuarea rolului parlamentelor naționale. Transferul responsabilităților de la nivel național la nivel Uniunii s-a făcut în direcția Consiliului, Parlamentul European nedobândind toate competențele care i-ar fi oferit rol parlamentar deplin în afacerile comunitare. Există deci în acest caz un deficit democratic. Parlamentul European și parlamentele naționale au regretat acest deficit democratic și au încercat să îl reducă.

Parlamentele naționale, fiind din ce în ce mai preocupate de pierderea influenței lor, au ajuns la concluzia că un control eficace al activităților europene ale guvernelor și o relație mai strânsă cu Parlamentul ar putea fi calea pentru a recâștiga influența și pentru a se asigura că Europa e clădită pe baza unor principii democratice.

Parlamentul European a considerat că relațiile sale cu parlamentele naționale ar contribui la consolidarea legitimității și la o mai bună apropiere a Europei de cetățeni.

Slăbirea rolului parlamentelor naționale a fost urmat de progresul înregistrat de integrarea europeană prin:

consolidarea competențelor comunitare

extinderea domeniilor de competență ale Uniunii

extinderea votului majoritar

sporirea competențelor Parlamentului European.

Până în 1979, Parlamentul European și parlamentele naționale erau legate prin legături organice, deoarece deputații din Parlamentul European erau desemnați din rândul membrilor parlamentelor naționale. Ulterior, alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct a rupt aceste legături. Necesitatea de a restabili aceste legături s-a resimțit începând din 1989, astfel că s-au stabilit contacte și s-a urmărit restabilirea legăturile inițiale.

Tratatul de la Maastricht a adus o contribuție importantă, prin includerea a două declarații care prevedeau:

respectarea rolului parlamentelor naționale în buna funcționare a Uniunii (guvernele trebuie să le informeze cu privire la propunerile legislative și trebuie organizate conferințe comune)

cooperarea dintre Parlamentul European și cele naționale (prin intensificarea contactelor, prin schimbul de informații și organizarea de reuniuni periodice și, eventual prin acordarea de facilități reciproce).

Parlamentele naționale au dobândit recent controlul asupra acțiunilor guvernelor, în urma unor reforme constituționale în temeiul unor angajamente guvernamentale sau în urma modificării modalității de funcționare sau ca urmare a interpretării dispozițiilor naționale de către curțile constituționale din statele membre. În acest sens comisiile de afaceri europene au avut un rol major, în cooperare cu Parlamentul European.

Protocolul referitor la rolul parlamentelor naționale încuraja o mai mare implicare a parlamentelor naționale în activitățile Uniunii Europene și prevedea ca documentele de consultare și propunerile legislative ale Comisiei să fie transmise cu promptitudine, astfel încât parlamentele naționale să examineze propunerile înainte de a lua o decizie în Consiliu.

În acest sens, parlamentele naționale au jucat un rol important pe durata dezbaterilor în ceea ce privește Convenția pentru viitorul Europei, acestea fiind subiectul unui grup de lucru.

Comisia Europeană a convenit să transmită propunerile și documentele parlamentelor naționale. Prin Tratatul de la Lisabona, dialogul politic a devenit o obligație a Comisiei.

Instituțiile europene oferă parlamentelor dreptul la informare, iar acestea au obligația de a transmite proiectele de acte legislative și cererile de aderare la Uniune.

Tratatul de la Lisabona a instaurat un sistem de alertă rapidă, care permitea parlamentelor naționale să se asigure că propunerile legislative respectă principiul subsidiarității.

Prin acest mecanism, propunerile Comisiei pot să fie blocate de o majoritate a camerelor. Decizia finală cade în sarcina autorităților legislative (a Parlamentului European și a Consiliului de Miniștri). Acest mecanism a fost folosit în cazul propunerii de regulament al Consiliului privind dreptul de a desfășura acțiuni colective în ceea ce privește libertatea de stabilire și de a presta servicii și în cazul propunerii de regulament referitor la crearea parchetului european. De asemenea, tratatul cuprinde articole ce explică rolul parlamentelor în cadrul structurii instituționale a Uniunii Europene.

De la începutul crizei rolul parlamentelor naționale în ratificarea sau modificarea pachetelor de măsuri de salvare a scos în evidență importanța cooperării și schimbului de informații între parlamentele naționale și Parlamentul European.

Tratatul european referitor la stabilitate, coordonare și guvernare intrat în vigoare în 2013 prevede cooperarea specifică între Parlamentul European și cele naționale în scopul exercitării controlului în materie de guvernanță economică și financiară. Intrarea în vigoarea a Tratatului de la Lisabona, ne oferă o șansă de a relansa această discuție și de a regândi rolul Parlamentelor naționale.

Controlul de subsidiaritate este o schimbare importantă, dar chiar mai importantă este integrarea Parlamentului într-un flux de informații care îi permite să activeze la nivel UE prin controlul direct asupra guvernului. În practică, un parlament activ nu va mai depinde de fluxul de informații primite de la guvern, putând astfel să desfășoare o politică pro-activă, propunând idei, soluții și poziții chiar înainte ca acestea să fie formulate de către ministere și, oricum, controlându-le apoi. Începutul acestei repoziționări ar trebui să înceapă de la identificarea problemelor care blochează acum Parlamentele naționale într-un rol marginal.

O implicare mai puternică a parlamentelor în afacerile europene aduce beneficii dezvoltării Uniunii. În felul acesta, parlamentele vor fi mai vizibile în procesul de integrare europeană, deoarece ar fi implicate în luarea deciziilor, iar interesele nationale ar fi usor de implementat și urmărit.

O institutie parlamentară lărgită ar putea să reprezinte statele si să îmbunătătească echilibrul între Parlament si Consiliu pentru acele domenii legate de cooperarea interguvernamentală (politica externă de securitate sau politica comună de securitate si apărare).

Parlamentul European a înregistrat o evoluție care se încadrează într-un scenariu invers celui care are loc în parlamentele naționale: în timp ce acestea din urmă au renunțat la funcția legislativă pentru a se concentra pe controlul politic al guvernului, Parlamentul European a manipulat mijloacele sale de control pentru a dezvolta puteri legislative.

Deși aceasta ține loc de explicație în ceea ce privește existența atribuțiilor extinse ale Parlamentului European, însă neutilizarea integrală a acestora rămâne problematică chestiunea legată de creșterea puterilor Parlamentului European, dar scăderea cetățenilor interesați de acest lucru. Unde evoluția Parlamentului a fost mai bine explicată tocmai în termeni de răspuns al guvernelor naționale la presiunile referitoare la o mai mare responsabilitate democratică în UE.

În ceea ce privește semnificația procesului de parlamentarizare a UE, logica parlamentarizării nu este singura care face ca astăzi UE să meargă mai departe, nefiind factorul principal de progres al Uniunii. Se poate afirma că apariția Parlamentul European ca jucător european puternic a alterat balanța instituțională a UE. Întrucât regulile instituțiilor UE sunt inter-legate, reforma uneia implică schimbări ale tuturor.

UE pare a-și prezerva echilibrul între numeroase viziuni evolutive, care au făcut obiectul unor dezbateri teoretice. Prin Tratatul de la Maastricht Parlamentul, ca instituție supranațională, câștiga în puteri prin procedura codeciziei, pe de altă parte, interguvernamentalismul a cuprins crearea celor doi piloni, PESC și JAI.

Ulterior, în anul 2009, prin Tratatul de la Lisabona, desființarea pilonilor, transformarea codeciziei, alegerea președintelui Comisiei ținând cont de rezultatele alegerilor europene, toate acestea sunt dovezi ale unei logici supranaționaliste. Desemnarea Președintelui Consiliului European sau a Reprezentantului pentru Afaceri Externe se înscriu în logica interguvernamentalistă, care pune accent pe rolul central al Consiliului și al Consiliului European.

Dincolo de aceste tipuri de gândire concurentă a integrării europene, există și alte logici care s-au impus, precum cele ale guvernanței, care pun accent pe logica pluralistă a grupurilor de interese. Parlamentarismul este doar una dintre direcțiile de dezvoltare ale ale UE. Uneori Uniunea nu poate fi încadrată cu ușurință într-o logică evolutivă, astfel că unii cercetători ai studiilor europene s-au limitat la o considera o construcție de sine stătătoare.

Parlamentul cooperează cu parlamentele naționale din statele membre ale UE și statele care nu sunt membre ale UE, precum și cu adunările parlamentare ale organizațiilor internaționale. În conformitate Regulamentul Parlamentului European, autoritatea responsabilă pentru relațiile cu parlamentele naționale, țările terțe, precum și cu instituțiile și organizațiile din afara Uniunii Europene, este Conferința Președinților, compusă din Președintele Parlamentului European și președinții grupurilor politice. În plus, Biroul Parlamentului European desemnează vice-președinții, care sunt responsabili pentru menținerea contactelor cu parlamentele naționale.

În conformitate cu Regulamentul Parlamentului European, acesta informează în mod regulat parlamentele naționale cu privire la activitățile sale. Principalele forumuri al cooperării interparlamentare ale Parlamentului sunt:

Conferința Președinților Parlamentelor din Uniunea Europeană, cu participarea președintelui parlamentului

Conferința de Afaceri Comunitare și Europene, unde Parlamentul European este reprezentat de către o delegație de șase deputați condusă de vice-președintele parlamentului.

Dialogul cu parlamentele naționale se desfășoară, de asemenea, în cadrul reuniunilor parlamentare comune și la nivel de comisie, în cadrul reuniunilor comune ale comisiilor și reuniunilor comisiilor sectoriale.