Uciderea la Cererea Victimei
=== e5f8f56e5a6a5b885993959f989fd555ad3f3e78_354816_1 ===
Introducere
Odată cu adoptarea Legii nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și, în special, odată cu intrarea în vigoare a acesteia din data de 1 februarie 2014, legislația penală a suferit modificări substanțiale generate, în principal, de neajunsurile născute în doctrină și jurisprudență de reglementarea anterioară. Deși după anul 1990 s-au întreprins diverse demersuri având ca scop eliminarea dispozițiilor incompatibile cu structura statului de drept, adoptarea unei noi legislații penale se impunea în contextul unei evoluții economico-sociale semnificative la nivel național, dar și în contextul necesității transpunerii în cadrul legislativ intern a prevederilor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată, existența unor duble reglementări, atât în cuprinsul Codului penal cât și în cuprinsul diverselor legi speciale, nu corespundea exigențelor de coerență și claritate absolute indispensabile în cazul legislației penale. Mai mult decât atât, reglementarea în Codul penal a unor fapte apărute în ultimele decenii era mai mult decât necesară având în vedere “criminalitatea înfloritoare” generată de dezvoltarea tehnologică atât la nivel intern cât și la nivel internațional. Actualul Cod penal al României a reglementat ca infracțiuni, uneori chiar în premieră, fapte a căror existență a generat discuții ample în doctrină, înscriindu-se astfel în categoria celor mai moderne coduri penale existente astăzi la nivel european. Totuși Codul penal a fost criticat, printre altele, pentru regimul sancționator mai suplu comparativ cu vechea reglementare, fiind considerat a avea un impact social negativ, Noul Cod penal a prevăzut, spre deosebire de vechea reglementare, în titlul referitor la infracțiuni contra persoanei și infracțiunea de ucidere al cererea victimei, infracțiune a cărei analiză va face obiectul prezentei lucrări. Reglementarea acestei infracțiuni în legislația penală română nu este una nouă, o reglementare similară regăsindu-se în Codul penal de la 1936. Expunerea de motive a Codului penal relevă faptul că, în lumina noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat în Partea generală, o reglementare distinctă a uciderii la cererea victimei este absolut necesară, pentru a acorda posibilitatea aplicării unei sancțiuni care să reflecte gravitatea reală a faptei. Reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, deși este salutară și se înscrie în tradiția Codurilor penale europene, nu implică numai considerente de politică penală ci și considerente de ordin moral, etic și chiar, în unele cazuri, religios astfel că acest demers nu a fost ocolit de critici și controverse venite în special de la susținători ai dreptului persoanei de a refuza un final lipsit de demnitate. Uciderea la cererea victimei, mai larg cunoscută sub termenul de eutanasie, a stârnit ample controverse la nivel mondial și a făcut obiectul unei mediatizări intense, cu precădere în ultimele decenii. Mai mult, a fost creat conceptul unui drept diametral opus dreptului la viață respectiv un “drept de a muri”, drept a cărui existență a fost negată însă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea și interpretarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, nu poate fi ignorant faptul că atât Convenția, cât și legistația în general reprezintă instrumente vii, care depind de o serie de factori variabili, astfel încât nu este exclusă o altfel de interpretare în viitor. În acest context, prezenta lucrare își propune să analizeze pe larg aspectele privind uciderea la cererea victimei atât din perspectiva reglementării penale cât și din alte perspective, considerate relevante pentru o mai bună conturare a imaginii acesteia, dat fiind faptul că în present nu există o imagine unitară asupra acestui aspect și este greu de crezut că aceasta va exista în viitorul apropiat.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE ȘI DE ORDIN ISTORIC PRIVIND UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI
Secțiunea I. Considerații generale
§1. Cadrul juridic al infracțiunilor contra vieții
Viața persoanei a fost, din cele mai vechi timpuri, o valoare recunoscută și protejată. Odată cu trecerea timpului și cu evoluția socială preocupările pentru protejarea vieții au crescut semnificativ. Din păcate, frontierele dreptului la viață nu se bucură de o determinare exactă făcând, în special în ultimul timp, obiect al controverselor doctrinare în contextul ocrotirii penale. Acest lucru este regretabil întrucât dreptul la viață reprezintă o condiție indispensabilă pentru ocrotirea celorlalte drepturi. Alături de momentul de debut al vieții, un alt moment esențial pentru individ îl reprezintă acela al morții, fie că este vorba despre o moarte firească, atașată fenomenului natural de îmbătrânire, de o moarte autoprovocată prin suicid ori consimțită prin suicid medical asistat sau eutanasie ori, în unele cazuri, de o moarte produsă fără voia individului în cauză de către o altă persoană. „Dreptul de a muri” asa cum este numit uneori a fost intens mediatizat în ultimele decenii, atrăgând, deopotrivă, partizani și opozanți. Deși ocrotită prin numeroase reglementări cu caracter internațional și ridicată la rangul de valoare fundamentală, viața nu are o definiție juridică unanim acceptată la nivel internațional. Legislația penală română ocrotește dreptul la viață, în acord cu prevederile Constituției României și ale Convențiilor la care România este parte, prin incriminarea unor infracțiuni, a unor fapte îndreptate în mod direct împotriva vieții. În prezent, Codul penal reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul I al Titlului I, respectiv “Infracțiuni contra persoanei” din Partea specială. În cuprinsul Codului penal întâlnim însă și alte infracțiuni al căror obiect juridic îl reprezintă viața pesoanei. Bunăoară, infracțiunea de ucidere sau vătamare a nou-născutului săvârșită de mamă, în prima formă tip prevăzută de art. 200 alin. (1) Cod penal, sancționează suprimarea dreptului la viață al copilului nou-născut săvârșită de către mamă. Așezarea infracțiunilor contra vieții în deschiderea titlului dedicat persoanei nu este întâmplătoare subliniindu-se astfel, încă o dată, importanța primordială a acestei valori. Reglementarea cuprinde cinci infracțiuni respectiv omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea siuciderii și uciderea din culpă. Suprimarea vieții unei persoane poate fi întâlnită și în cadrul altor infracțiuni producându-se, cel mai adesea, ca o consecință neintenționată, rezultată din modul în care a fost concepută sau executată infracțiunea. Bunăoară, cu titlu de exemplu, vom avea în vedere prevederile art. 218 alin. (4) Cod penal, prevederi care sancționează violul care a avut ca urmare moartea victimei. Se poate observa, fără dificultăți că, în cazul producerii morții victimei tratamentul sancționator este mai dur decât în cazul formei tip ori a altor forme agravate.
§ 2. Dreptul la viață – obiect al ocrotirii penale.
Așa cum am precizat anterior, dreptul la viață face obiectul ocrotirii juridice prin intermediul a numeroase documente cu caracter intern și internațional. Din punct de vedere penal, ocrotirea dreptului la viață cunoaște cea mai energică protecție, date fiind atât modalitatea de incriminare cât și cuantumul pedepselor care pot ajunge, în unele cazuri, până la detențiunea pe viață. Trebuie avut în vedere faptul că, în legislația penală română nu este prevăzută pedeapsa cu moartea, acest lucru constituind o garanție suplimentară a dreptului la viață întrucât, în baza principiului nulla poena sine lege, nu pot fi aplicate infractorilor alte pedepse decât cele expres prevăzute în lege. Convenția Europenă a Drepturilor Omului, în textul său nu interzice în mod expres pedeapsa cu moartea. Art. 2 al Convenției prevede patru ipoteze enumerate limitativ in care statul poate aduce atingere dreptului la viata, printre care posibilitatea execuției unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul in care legea prevede pentru fapta săvârșită o astfel de pedeapsă. Astfel, în versiunea originală a Conventiei, pedeapsa cu moartea nu a fost interzisă, în cazul în care se respectă principiul legalității. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasi-unanimă a Protocolului nr. 6, care abolește pedeapsa cu moartea în timp de pace și a Protocolului nr. 13, semnat la Vilnius in 2002 și intrat in vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe. În doctrină s-a remarcat faptul că “punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei interesează nu numai persoana victimei, ci persoana în general, deoarece fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută nici existența pașnică a colectivității, nici conviețuirea membrilor acesteia”. Dreptul la viață este ocrotit nu numai prin intermediul incriminării ca infracțiuni a faptelor care aduc atingere acestuia, ci și prin faptul că, în cazul infracțiunilor contra vieții, cauza justificativă prevăzută în art. 22 Cod penal, cea a consimțământului persoanei vătămate, nu produce niciun efect. Doctrina franceză, evocată de doctrina română, a avut în vedere faptul că nu ar trebui acordată consimțământului persoanei natura unei cauze justificative generale întrucât represiunea penală este menită să satisfacă interesul general și nu pe cel particular ca atare, represiunea penală nu ar putea fi subordonată voinței individuale. Totuși, doctrina română a considerat că va produce efecte consimțământul victimei numai dacă privește un bun sau un interes de care persoana în cauză poate dispune și dacă este valabil exprimat. Acestă concepție, elaborată sub imperiul legislației anterioare și-a găsit consacrara expresă în art. 22 Cod penal. Ineficiența consimțământului în ipoteza infracțiunilor contra vieții este justificată în literatura de specialitate, arătându-se faptul că dreptul la viață nu implică și un drept de a muri, susținându-se faptul că viața reprezintă un drept, iar nu o libertate, astfel că aceasta nu interesează doar persoana în cauză așa cum se întâmplă în cazul libertăților, reprezentând o valoare socială protejată prin legea penală care interesează statul și societatea în ansamblul său. În privința infracțiunii de ucidere la cererea victimei Codul penal a creat un plus de garanții pentru dreptul la viață al persoanelor care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă. Protejarea dreptului la viață prin incriminarea eutanasiei este binevenită întrucât, în lipsa sa, la un moment dat sub pretextul de a face un “bine suprem” victimei s-ar putea ajunge la grave și iremediabile greșeli, abuzuri față de victimă, precum și la crearea unei noi categorii de persoane, „practicienii în eutanasie”.
Secțiunea a II-a. Precedente legislative
Reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei în legislația română nu este o inovație, o prevedere similară regăsindu-se în Codul penal de la 1936. Incriminarea, cuprinsă în art. 468 al Codului penal de la 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul Penal Carol al II- lea, avea următoarea formulare: „Acela care ucide un om, în urma rugăminții stăruitoare și repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte, și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 8 ani. Aceeși pedeapsă și aceluia care determină pe altul să se sinucidă, sau îi întărește hotărârea de a se sinucide, ori îi înlesnește, în orice mod, executarea, dacă sinuciderea a avut loc. Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 5 ani atunci când faptul a fost săvârșit, în condițiile alineatelor precedente, sub imperiul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă și a cărei moarte era inevitabilă din această cauză”. Se poate remarca faptul că reglementarea cuprinsă în art. 468 C. pen. 1936 a reprezentat sursa inspirativă a două infracțiuni, respectiv uciderea la cererea victimei și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, reglementate, în prezent de art. 190-191 Cod penal. În expunerea de motive a Codului penal de la 1936 se arătă faptul că un astfel de text apare ca necesar pentru înlăturarea controverselor doctrinare existente până la acel moment și pentru a pune capăt susținerilor potrivit cărora consimțământul victimei face să dispară orice urmă de criminalitate a faptului, dreptul de a muri fiind egal cu sinuciderea și, având în vedere faptul că sinuciderea nu se pedepsește, nici acest fapt nu ar trebui să fie pedepsit. Prin incriminarea cuprinsă în art. 468 s-a conferit consacrare legislativă opiniei doctrinare majoritate potrivit căreia dreptul la viață este un bun care nu poate fi cedat sau înstrăinat, consimțământul neavând, în acest caz, nicio valoare. Trebuie remarcat faptul că, și în reglementarea interbelică, crima de omor la rugăminte, corespondentă infracțiunii de ucidere la cererea victimei, avea un tratament sancționator mai blând decât infracțiunea de omor. Codul penal de la 1936 a avut ca sursa de inspirație atât Codul penal transilvănean, în principal de origine austriacă, cât și legislațiile altor state cum ar fi Codul penal italian. În vreme ce alin. (1) și (2) al art. 468 își aveau originea în art.282-283 din Codul penal transilvănean, alin. (3) a fost introdus ca o circumstanță atenuantă cerută de doctrină. Se poate observa faptul că actuala reglementare a „combinat” prevederile art. 468, dând naștere unei singure forme de ucidere la cererea victimei. Bineînțeles că, actuala reglementare are în vedere și alte condiții care intră în conținutul legal al infracțiunii sau care nuanțează condițiile necesare sub imperiul reglementării de la 1936. Conținutul legal al infracțiunii de ucidere al cererea victimei urmează a face obiectul unei analize detaliate în cadrul unei secțiuni viitoare. Desigur, trebuie avut în vedere faptul că primul alineat al art. 468 Cod penal din 1936 nu făcea altceva decât să înlăture valoarea consimțământului victimei în cadrul infracțiunii de omor, acordându-i acestuia valoarea unei circumstanțe atenuante dacă uciderea s-a făcut la rugămintea stăruitoare a victimei, rugăminte care trebuie să fie repetată. Motivele în baza cărora victima solicita să fie ucisă nu prezentau relevanță, decât în ipoteza alineatului (3) al art. 468 care avea în vedere chinurile fizice provocate de o boala incurabilă și care reprezenta cauză pentru o moarte inevitabilă. Sub imperiul reglementării interbelice s-a apreciat că, în cazul în care infractorul știa faptul că rugămințile stăruitoare ale victimei sunt doar o manieră de a-și exprima deznădejdea, dar nu o dorință reală de a fi ucisă, vom fi în prezența unei infracțiuni de omor și nu în prezența unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Codul penal de la 1969 nu a preluat dispozițiile privitoare la uciderea la cerere, motivarea în acest caz fiind formulată în sensul că, într-o atare situație, vor opera dispozițiile referitoare la reducerea perepsei pentru existența unor circumstanțe atenuante judiciare. Reglementarea actuală a apărut ca o necesitate în contextul noii reglementări a circumstanțelor atenuante. Într-adevăr, dacă în reglementarea anterioară împrejurarea avută în vedere de art. 190 Cod penal putea să constituie o circumstanță atenuantă judiciară, având ca efect aplicarea unei pedepse sub minimul special, în contextul reglementării noi, chiar în ipoteza reținerii unei circumstanțe atenuante judiciare, pedeapsa aplicată nu s-ar fi situat obligatoriu sub minimul special prevăzut pentru infracțiunea de omor. Astfel, pentru a face posibilă aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol al social al faptei, s-a decis reglementarea distinctă sub titlul de ucidere la cererea victimei, excluzând astfel această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut la art. 189 lit. e) Cod penal. Art. 189 lit. e) C. pen. are în vedere incriminarea ca omor calificat, cu consecința aplicării unui tratament sancționator care prevede închisoarea de la 15 la 25 de ani și intrezicerea unor drepturi sau detențiunea pe viață, a omorului săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. Rațiunea este una simplă dată fiind periculozitatea unei astfel de persoane. Pentru reținerea omorului calificat în varianta art. 189 lit. e) se vor avea în vedere doar infracțiunile de omor ori infracțiunile complexe care absorb omorul, simplu sau calificat(de exemplu infracțiunea de ultraj în forma care absoarbe omorul – art. 257 C. pen.), ca suprimare a vieții persoanei săvârșită cu intenție, directă sau indirectă, cu excepția infracțiunilor prevăzute de art. 190 și art. 200 C. pen.
Secțiunea a III-a. Analiza conținutului legal al infracțiunii și sancționarea acesteia
§1. Noțiune, caracterizare și condiții preexistente
Potrivit art. 190 Cod penal, “Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
Reglementarea uciderii la cererea victimei în dreptul român nu constituie, așa cu am arătat anterior, o noutate absolută. Prin incriminarea sa nu se poate considera că s-ar încălca prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât Curtea lasă statelor o marjă de apreciere în materia reglementării, permisive sau prohibitive, a eutanasiei sau a sinuciderii medical asistată. La nivel mondial nu există o practică unitară cu privire la permiterea sau incriminarea eutanasiei, fiecare stat procedând în concordanță cu politica socio-culturală proprie. De exemplu în state precum Belgia sau Olanda eutanasia este legală de la începutul anilor 2000, cu precizare că în Olanda este considerată legală inclusiv eutanasia minorilor în anumite condiții strict determinate. Alte state, deși nu au legalizat eutanasia, permit totuși sinuciderea legal asistată. În ceea ce privește legislația română, legiuitorul a înțeles că considere uciderea la cererea victimei ca o infracțiune distinctă contra vieții, reglementând o serie de condiții cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi în prezența acestei infracțiuni și, în consecință, pentru ca subiectul activ să beneficieze de regimul sanctionator aferent acesteia. În doctrină s-a remarcat că, deși prin denumire textul sugerează că elementul care justifică atenuarea este exclusiv cererea victimei, o analiză mai atentă a tipicității faptei relevă faptul că se are în vedere mai degrabă o incriminare atenuată a eutanasiei active și nu a unui omor la cerere în sens larg. Această perspectivă apare ca fiind cea corectă, întrucât nu orice suprimare a vieții unei persoane în baza unei cerereri a acesteia constituie ucidere al cererea victimei. În lipsa uneia dintre condițiile prevăzute în norma de incriminare, uciderea unei persoane în baza unei solicitări din partea acestea va putea fi calificată drept infracțiune de omor, cu toate consecințele ce decurg din acesta. Uciderea la cerererea victimei este incriminată deoarece, chiar dacă o persoană are, potrivit alin. (2) al art. 26 din Constituție, dreptul de a dispune de ea însăși, nu există un drept de a dispune de viața altei persoane, chiar în ipoteza unei cereri explicite, serioase, conștiente și repetate datorata suferințelor în care acesta se află. În cadrul condițiilor preexistente ale infracțiunii, în ceea ce privește obiectul menționăm faptul că doctrina este unanimă, aspectul nefiind susceptibil de controverse. Obiectul juridic al infracțiunii poate fi definit ca fiind valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia. Astfel, obiectul juridic al infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei face parte din categoria infracțiunilor care au atât obiect juridic cât și obiect material. Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa împotriva căreia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectlui juridic și care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni. Obiectul material al infracțiunii analizate constă în corpul persoanei în viață, persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suporat. Atât în ceea ce privește obiectul juridic cât și în ceea ce privește obiectul material se constată ca acestea sunt, în mod fiersc, comune cu cele ale oricărei alte infracțiuni contra vieții. Subiectul activ al infracțiunii este persoana care comite o faptă conformă formei-tip descrisă în norma de incriminare. În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei, acest aspect a stârnit controverse în doctrină. Astfel, cea mai mare parte a doctrinei consideră că acesta este necircumstanțiat putând fi orice persoană, fizică sau juridică, care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal. Unii autori consideră că subiect activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei poate să fie doar o persoană fizică. Ne realiem punctului de vedere conform căruia subiect activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei poate să fie atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică. În acest sens considerăm că trebuie avut în vedere și faptul că noțiunea de subiect activ nu este identică cu cea de autor, astfel încât între cele două există o relație de tip întreg-parte, prin subiect activ al unei infracțiuni avându-se în vedere și complicele sau instigatorul. În privința participației penale aceasta este posibilă sub toate formele sale. În doctrină s-a mai considerat că, deși autorul infracțiunii de ucidere la cererea victimei nu este circumstanțiat, în ipoteza în care acesta ar avea o anumită calitate specială (de exemplu medic), aceasta ar putea fi avută în vedere la individualizarea judiciară a sancțiunii putând fi, după caz, o împrejurare care să agraveze sau să diminueze pedeapsa. Cu privirea la subiectul pasiv acesta a fost definit în doctrină ca fiind acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiuni. Subiectul pasiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei este unul circumstanțiat sens în care poate fi vorba doar de către o persoană fizică, responsabilă, suferindă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată din punct de vedere medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. După cum se poate observa nu poate fi vorba de orice persoană fizică în viață întrucât aceasta trebuie să fie capabilă să solicite explicit, conștient, repetat și serios să fie ucisă. Nu ne vom afla într-o atare ipoteză în cazul în care, de exemplu, persoana care solicită să fie ucisă este un copil ori o persoană incapabilă să formuleze o solicitare valabilă întrucât nu se află în deplinătatea facultăților mintale. În doctrină s-a apreciat că este necesar ca victima să aibă capacitate deplină de exercițiu. De asemenea, persoana în cauză trebuie să sufere de o bolală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical. Prin boală incurabilă vom înțelege o boală cu privire la care la momentul comiterii faptei nu era agreat în comunitatea medicală un tratament curativ. Fiind vorba despre o stare de fapt, caracterul incurabil al bolii poate fi dovedit prin orice mijloc ștințific de probă. Nu este suficient să se demonstreze, de exemplu, faptul că pentru respectiva boală nu este posibilă efectuarea unui tratament medical curativ la nivelul României atât timp cât un atare tratament există și este agreat de comunitatea medicală pentru că, într-o asemenea ipoteză, nu ne aflăm în prezența unei boli incurabile. Bunăoară, tratamente inaccesibile în România sunt agreate și efectuate cu succes în alte state. Nu vor fi avute însă în vedere tratamentele experimentale Totuși, trebuie avut în vedere faptul că dat fiind progresul rapid al medicinei la nivel mondial este posibil ca pentru o boală calificată drept incurabilă să fie agreat, la un moment dat, un tratament curativ. În cazul în care boala victimei a fost calificată medical drept incurabilă, dar ulterior a apărut un tratament curativ agreat la nivelul comunității medicale, transformând boala din incurabilă în curabilă, împrejurare necunoscută autorului, considerăm că pot fi incidente dispozițiile privitoare la eroarea asupra tipicității faptei. Pentru a înțelege mai ușor aspectele implicate de acestă ipoteză vom avea în vedere un exemplu concret. Astfel, să presupunem că victima V suferă de o boală incurabilă, atestată medical, care îi provoacă suferințe permanente și greu de suportat și îi solicită în mod explicit, repetat, conștient și serios persoanei P să o ucidă. P cedează rugămințior persoanei V și o ucide. Înainte de uciderea victimei, comunitatea medicală a agreat un tratament curativ pentru boala de care aceasta suferea, eliminând respctiva boală din categoria bolilor incurabile. P, necunoscând aceste aspecte, ucide persoana V, deși dacă ar fi verificat ar fi avut posibilitatea să afle despre modificarea intervenită. În acest caz este clar că P s-a aflat într-o eroare, însă această eroare este una vincibilă, drept urmare, având în vedere că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, iar eroarea asupra tipicității faptei înlătură intenția, întrucât afectează elementul intelectiv acesteia, P va răspunde pentru o infracțiune din culpă contra vieții, în măsura în care aceasta este incriminată, respectiv infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 Cod penal. Prin infirmitate gravă înțelegem, în esență, existența unei modificări morfologice, morfo-funcționale sau funcționale ce prezintă un nivel ridicat de severitate. Infirmitatea gravă trebuie să fie atestată medical înainte de comiterea faptei întrucât, chiar dacă victima suferea de o infirmitate gravă însă aceasta nu era atestată medical la data comiterii faptei nu este îndeplinită condiția prevăzută de norma de incriminare, astfel încât în sarcina subiectului aciv nu se va putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În ipoteza în care victima suferea atât de o boală incurabilă cât și de o infirmitate gravă fapta este tipică chiar dacă, de exemplu, infirmitatea nu era atestată medical la data comiterii faptei întrucât, atât timp cât poate fi probat caracterul incurabil al bolii, fapta poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, condițiile referitoare la starea de sănătate a subiectului pasiv fiind alternative și nu cumulative. Împrejurarea că victima suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical nu este suficientă fiind absolut necesar ca aceasta să fie supusă, din cauza bolii ori a infirmității, unor suferințe permanente și greu de suportat, neexistând nicio șansă de ameliorare. Putem observa faptul că norma de incriminare nu prevede necesitatea ca suferințele cărora este supusă victima să fie de natură fizică, astfel că se vor avea în vedere și suferințe de natură psihică cu condiția ca acestea să fie permanente și greu de suportat. Prin criteriul de permanență vom avea în vedere suferințe care durează mereu, ori o perioadă îndelungată de timp fără a se schimba, având deci o producere neîncetată. Dificulatea în a suporta suferințele poate fi greu de apreciat, întrucât fiecare individ are un grad de toleranță propriu, o apreciere obiectivă nefiind facil de realizat. Tot astfel, dacă suferințele fizice sunt deseori evidente și relativ ușor de demonstrat, suferințele psihice de multe ori sunt cunoscute doar de către persoana în cauză care, din diferite motive, decide să le ascundă celorlalți.
Cu privirea la timpul și locul săvârșirii infracțiunii menționăm că nu se impun condiții speciale. Împrejurarea că victima era membru de familie al infractorului este lipsită de importanță din punct de vedere penal întrucât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 199 Cod penal. Nu prezintă relevanță dacă victima era sau nu capabilă să își suprime singură viața la momentul comiterii infracțiunii. Unele persoane, deși capabile din punct de vedere fizic să se sinucidă, nu au „tăria” necesară pentru a acționa din punct de vedere psihic, fie din considerente de ordin moral, fie din teama unui eventual eșec al sinuciderii.
§2. Conținutul constitutiv al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei cuprinde latura obiectivă a infracțiunii și latura subiectivă care o caracterizează. Vom începe prin a analiza latura obiectivă, urmând ca apoi să vorbim și despre latura subiectivă a acestei infracțiuni.
Latura obiectivă
Eutanasia se realizează, din punct de vedere obiectiv, print-o activitate care are drept urmare moartea victimei. Elementul material al infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă, de regulă, într-o acțiune (comisiune), care trebuie să aibă caracterul de a produce moartea victimei. Caracterul idoneu al acțiunii urmează să fie apreciat in concreto, prin raportare la caracteristicile subiectului pasiv (spre exemplu, de regulă, oferirea unei cantități de zahăr unei persoane, nu va conduce la decesul acesteia, însă oferirea de zahăr unei persoane care suferă de diabet, poate provoca decesul respectivei persoane). Printre acțiunile care pot produce moartea enumerăm: efectuarea unei injecții letale, asfixierea etc. Elementul material poate consta și într-o inacțiune (omisiune), însă în acest din urmă caz, în sarcina făptuitorului trebuie să existe o obligație de a acționa. Spre exemplu, este cazul medicului curant, care refuză să îi mai ofere pacientului tratamentul necesar. În funcție de conduita făptuitorului, care constră într-o acțiune sau o inacțiune, distingem între două forme ale eutanasiei: eutanasia activă și eutanasia pasivă. Codul penal român incriminează ambele forme ale eutanasiei. Procedeele și mijloacele utilizate de către făptuitor nu prezintă, în principiu, importanță. În cadrul cauzelor justificative, legiuitorul vorbește și despre consimțământul victimei. Cu toate acestea, în art. 22 alin. (2) C. pen. , se arată faptul că acest consimțământ nu va produce efecte în cazul infracțiunilor îndreptate contra vieții. Însă, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, consimțământul reprezintă una dintre condițiile pentru a se putea reține această infracțiune. Așadar, în cazul în care victima își exprimă consimțământul și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții, consimtământul victimei va produce anumite efecte. Astfel, deși nu se va reține o cauză justificativă, iar prin această, făptuitorului să nu fie supus unei pedepse, totuși consimțământul va produce anumite efecte, având în vedere că nu se va reține o infracțiune de omor, ci o variantă atenuantă a omorului, uciderea la cererea victimei. Ca urmare a acestui fapt, făptuitorul va fi supus unui tratament sancționator mult mai blând. Pentru a nu exista o extindere a fenomenului eutanasiei, legiuitorul român a prevăzut anumite condiții stricte, pentru a putea fi reținută această infracțiune, iar nu cea de omor. Astfel, pe lângă condițiile impuse cu privire la starea persoanei care solicită să fie ucisă, legiuitorul a impus o serie de condiții esențiale și cu privire la cererea persoanei aflate în suferință. Cerința esențială, pentru a se putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în existența prealabilă a unei cereri explicite, serioase, conștiente și repetate a victimei. Prima cerință constă în aceea ca cererea victimei să fie explicită, adică să existe o cerere expresă din partea victimei, care să își exprime dorința de a fi ucisă, fără a lăsa loc de interpretări din partea autorului. În literatura de specialite, se arată faptul că, cererea victimei poate fi formulată atât în scris, cât și oral, însă indiferent de modul în care se face această cerere, ea trebuie să exprime fără echivoc dorința victimei. De asemenea, se arată că cererea victimei, indiferent dacă este exprimată în scris sau verbal, trebuie să fie de natură a putea fi probată de către subiectul activ al acestei infracțiuni. Condiția ca cererea să fie făcută conștient impune ca cererea să provină de la o persoană care are discernământ. Astfel, victima trebuie să realizeze ceea ce solicită, precum și consecințele cererii sale. De asemenea, ea trebuie să conștientizeze situația în care se află, să realizeze faptul că suferă de o boală incurabilă, ori de o infirmitate gravă. Cererea victimei trebuie să fie serioasă, adică solicitarea victimei nu trebuie să fie făcută în glumă, superficial, în realitate victima nedorind să fie ucisă. De asemenea, cererea victimei trebuie să vină ca urmare a unei deliberări din partea acesteia, iar nu în mod spontan, ori la supărare. O ultimă cerință este acea ca cererea victimei să fie repetată. Cu privire la această cerință, în doctrina dreptului penal s-a arătat că cererea formulată de victimă trebuie reiterată, astfel încât victima să solicite de cel puțin două ori. De asemenea, s-a spus că repetarea cererii nu trebuie să se realizeze în aceeași împrejurare, fiind necesar ca victima să repete dorința sa de a fi ucisă în împrejurări variate. Faptul că cererea este reiterată în împrejurări diferită denotă o seriozitate, exprimă hotărârea victimei de a muri. Repetarea cererii victimei face să creadă credibilitatea că cererea acesteia este una serioasă. În literatura de specialitate s-a spus că prin cerința repetabilității poate crea o anumită discriminare între persoanele care au posibilitatea de a își reitera cererea și cei care nu mai au o asemenea posibilitate. Spre exemplu, dacă victima, după ce formulează o singură dată cererea de a fi ucisă, intră în comă, neputând repeta cererea inițială. În acest caz, dacă o persoană o va ucide, urmează să răspunde pentru comiterea infracțiunii de omor, iar nu pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Aceeași autori susțin faptul că, legiuitorul român ar fi trebui să urmeze modele altor legislații unde este expres reglementată această infracțiune și să prevadă doar două condiții ale cererii victimei: caracterul conștient și serios al acesteia [spre exemplu, aceste două condiții sunt prevăzute în Codul penal german, în cadrul art. 216 alin. (1)]. Se arată faptul că, în situația în care rugămințile victimei nu trebuie să constituie, în realitate, un apel la milă sau îngăduință, în acest caz urmând a se reține comiterea unei infracțiuni de omor, iar nu a unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Pentru a se reține existența infracțiunii de ucidere la cererea victimei, nu este suficient să existe o cerere explicită, serioasă, repetată și conștientă a victimei, ci este necesar și ca victima să sufere de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, atestată medical și cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. În doctrina dreptului penal a fost exprimată și opinia conform căreia, infracțiunea de ucidere la cererea victimei ar putea fi comisă doar printr-o acțiune. În argumentarea acestei opinii, se arată că, în cazul în care ar fi vorba despre o inacțiune, ne vom afla în prezența unei eutanasii pasive, formă a eutanasiei care este permisă în sistemele de drept europene. Considerăm că opinia acestor autori nu este corectă, având în vedere faptul că în acea situație vorbim despre o infracțiune omisivă improprie (comisivă prin omisiune). Astfel, conform art. 17 lit. a) Cod penal, făptuitorul va răspunde și în cazul în care are o obligație legală sau contractuală de a acționa, dar a rămas în pasivitate. Astfel, spre exemplu, medicul curant care refuză să îi mai administreze pacientului un anumit tratament, ca urmare a cererii serioase, explicite, conștiente și repetate a acestuia, va răspunde pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În cazul în care, în sarcina unei persoane nu există o obligație legală sau contractuală de a acționa, considerăm că în caz de inacțiune, în sarcina ei va urma să se rețină infracțiunea de lăsare fără ajutor, reglementată de art. 203 C. pen. Ca un argument în plus pentru reținerea uciderii la cererea victimei, atunci când este comisă prin inacțiune, trebuie avut în vedere faptul că uciderea la cererea victimei este o formă atenuantă a infracțiunii de omor, infracțiunea de omor, prevăzută de art. 188 sau de art. 189 C. pen. , putând fi comisă atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune. Urmarea imediată a infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă în decesul subiectului pasiv. Acțiunea sau inacțiunea subiectului activ capătă relevanță penală doar în situația în care se produce urmarea imediată. Infracțiunea de uciderere la cererea victimei este o infracțiune instantanee, în principiu. Cu toate acestea, în anumite situații, este posibil ca decesul victimei să intervină după trecerea unui anumit interval de la momentul comiterii acțiunii sau inacțiunii infracționale. De asemenea, infracțiunea de ucidere la cererea victimei este o infracțiune materială, dat fiind că ea se caracterizează prin existența unui obiect material, care este corpul persoanei în viață. Tot astfel, având în vedere că infracțiunea de ucidere la cererea victimei produce o modificare în lumea exterioară, aceasta este o infracțiune de rezultat. Legătura de cauzalitate între acțiunea sau acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie stabilită în fiecare caz. În cazul în care nu există un raport de cauzalitate între activitatea făptuitorului și decesul victimei, făptuitorul nu va răspunde penal, neexistând o tipicitate a infracțiunii de ucidere la cererea victimei.
Latura subiectivă
Cu privire la latura subiectivă, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii. Într-o primă opininie, care se dovedește a fi majorită, se consideră că infracțiunea de ucidere la cererea victimei poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Așadar, infracțiunea se va comite cu intenție, indiferent de forma acesteia. În cea de-a doua opinie, infracțiunea de ucidere la cererea victimei poate fi comisă doar cu intenție directă. Înțelegem să ne raliem opiniei potrivit căreia infracțiunea de ucidere la cererea victimei poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Spre exemplu, infracțiunea va fi comisă cu intenție indirectă atunci când un medic, la cerere serioasă, conștientă, repetată și explicită a unui pacient care suferă de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, care cauzează suferințe permanente și greu de suport, îi administrează o doză mai mare decât cea recomandată de calmante. În această situație, pacientul prevede faptul că s-ar putea să decedeze. De asemeneea, medicul, având în vedere pregătirea sa, prevede posibilitatea ca pacientul să decedeze și, deși nu urmărește producerea acestei urmări, o acceptă. Având în vedere caracteristicile infracțiunii de ucidere la cererea victimei, înainte de a comite infracțiunea, autorul va întreprinde anumite activități de pregătire. Aceste activități de pregătire, nu trebuie confundate cu premeditarea infracțiunii. Pentru o corectă delimitare, în doctrina dreptului penal se arată că:
activitatea de ucidere din cadrul uciderii la cererea victimei presupune o anumită pregătire din partea autorului faptei, el neacționând în mod spontan, aceste pregătiri fiind necesare prin raportare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea victimei (spre exemplu, cererea victimei trebuie să aibă un caracter repetat);
în cazul omorului calificat, premeditarea se manifestă într-un mod diferit, având în vedere că în acest caz, autorul chibzuiește cu privire la comiterea infracțiuni, pentru a vedea cum poate comite infracțiunea mai ușor și sigur;
în cazul omorului calificat, premeditarea are diferite mobiluri, în cazul uciderii la cererea victimei, mobilul este unul singur, acela de a curma suferințele permanente și greu de suportat ale victimei. Tocmai acest mobil este cel care l-a determinat pe legiuitor să nu considere această faptă o infracțiune de omor.
În cazul în care făptuitorul eutanasiează, din eroare, o altă persoană decât aceea care îi solicitase în mod conștient, repetat, explicit și serios să îi curme viața, nu se va reține eroarea, ca și cauză care înlătură imputabilitatea. Cu toate acestea, având în vedere că ne vom afla în fața unei infracțiuni deviate, în forma erorii asupra persoanei, urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei, iar nu o infracțiune de omor. În caz de pluralitatea de victimei, urmează să se rețină un concurs de infracțiuni, între atâtea infracțiuni de ucidere la cererea victimei, câte victime există, în cazul în care nu a interveni o hotărâre definitivă de condamnare. Dacă a interveni o hotărâre definitivă de condamnare, urmează să se rețină starea de recidivă sau de pluralitate intermediară, după caz.
§3. Forme, modalități, sancțiuni
În cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, atât actele de pregătire, cât și tentativa sunt posibile. Cu toate acestea, legiuitorul român a ales să nu incrimineze actele preparatorii sau tentativa. În alte legislații, tentativa este incriminată. Spre exemplu, în Codul penal german, în cadrul art. 216 alin. (2) se prevede faptul că tentativa se pedepsește. În cazul în care, în urma comiterii activității infracționale, victima nu decedează și se produce vreuna din urmările prevăzute în cadrul art. 194 C. pen. , în sarcina făptuitorului se va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală. În cazul în care se produc doar urmările din cadrul art. 193 C. pen. , în sarcina făptuitorului nu se va reține comiterea niciunei infracțiuni, având în vedere faptul că se va reține consimțământul victimei, drept cauză justificativă, astfel fiind înlăturat caracterul nejustificat al faptei. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se consumă în momentul în care victima decedează. Infracțiunea este, de regulă, o infracțiune instantanee, consumându-se în momentul săvârșirii activității infracționale sau la un interval scurt timp. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se caracterizează prin existența unei singure modalități normative, descrisă în cadrul art. 190 C. pen. Există o singură modalitate tip, nefiind prevăzute variante agravate ale acestei infracțiuni. În ceea ce privește modalitățile faptice prin care se poate comite infracțiunea de ucidere la cererea victimei, acestea sunt multiple. Spre exemplu, infracțiunea se poate comite prin injectarea unei substanțe, prin asfixiere, prin tăiere ori prin întreruperea tratamentului. În ceea ce privește regimul sancționator, legiuitorul a prevăzut că celui care a comis această infracțiune urmează să i se aplice pedeapsa închisorii, cuprinsă între 1 an și 5 ani. Așadar, se observă că infracțiunea de ucidere la cererea victimei are un tratament mai blând decât infracțiunea de omor, care prevede o pedeapsă cuprinsă între 10 și 20 de ani. Având în vedere limitele de pedepse, față de persoana care comite această infracțiune se va putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală urmează să fie efectuată de procuror, potrivit art. 56 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. De asemenea, instanța competentă de a judeca cauza în primă instanță, conform art. 36 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , îi revine tribunalului. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, atunci când se va reține vreuna din agravantele de la omorul calificat (autorii vorbesc despre ipoteza premeditării, dar considerăm că poate fi vorba și despre alte modalități ale omorului calificat, ca de exemplu comiterea infracțiunii asupra unei persoane gravide), mai putem vorbi despre o infracțiune de ucidere la cererea victimei sau trebuie să reținem existența infracțiunii de omor calificat. Răspunsul oferit de autori este acela că urmează să se rețină infracțiunea de ucidere la cererea victimei și în această situație. Și în opinia noastră, în aceste cazuri urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul legal. În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere faptul că, sub imperiul vechii reglementări a Codului penal de la 1969, infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu era reglementată, fapta comisă în condițiile actualului art. 190 din Codul penal reprezenta infracțiunea de omor. Prin urmare, având în vedere limitele de pedepse, Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 va reprezenta legea penală mai favorabilă, dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de legea penală pentru a se reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
Capitolul II.
Aspecte comparative
Secțiunea I. Locul infracțiunii de ucidere la cererea victimei în structura infracțiunilor contra vieții
Ca urmare a intrării în vigoare a unui nou Cod penal, la data de 1 februarie 2014, au intervenit numeroase schimbări, atât în legătură cu infracțiunile prevăzute în Codul penal, unele fiind preluate din legile speciale, iar altele fiind reglementate cu titlu de noutate, cât și sub aspectul regimului sancționator. Legiutorul român a decis să așeze infracțiunile contra persoanei în primul titlul al noului Cod penal, dorind în acest fel să sublinieze importanța aspectelor legate de persoane, indiferent de cine este vorba, din perspectiva dreptului penal. În cadrul infracțiunilor contra persoanei, un loc deosebit îl ocupă infracțiunile contra vieții. Astfel, capitolul I din cadrul infracțiunilor contra persoanei este intitulat „Infracțiuni contra vieții”. Prin aceasta, legiuitorul român a dorit să sublinieze importanța dreptului la viața și din perspectiva dreptului penal, acest drept ocupând un rol central. Dreptul la viață este un drept inalienabil. Așa cum se poate observa, în cadrul infracțiunilor contra vieții, legiuitorul a ales să includă cinci infracțiuni: omorul (art. 188), omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art. 190), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191) și uciderea din culpă (art. 192). Așadar, între Codul penal de la 1969 și actualul Cod penal există anumite deosebiri. În ceea ce ne privește, din perspectiva prezentei lucrări, cea mai importantă deosebire dintre cele două legi penale fundamentale, constă în reglementarea expresă în cadrul actualului Cod penal a uciderii la cererea victimei, în cadrul art. 190. Astfel, în de Codul penal din 1969, se considera că fapta de a ucide o persoană care suferă de o boală incurabilă ori de o maladie gravă, care provoacă suferințe permanentate și greu de suportat, la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei, constituie infracțiunea de omor, urmând ca în sarcina făptuitorului să se rețină o circumstanță atenuantă. Spre deosebire de reglementarea din Codul penal din 1969, în prezent, comiterea unei asemenea fapte va reprezenta infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Prin reglementarea expresă a uciderii la cererea victimei, legiuitorul român a urmărit două obiective. În primul rând, s-a dorit să se sublinieze faptul că, persoana care comite infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu prezintă același pericol social ca persoana care comite o infracțiune de omor. Acest fapt este indicat, îndeosebi prin limitele de pedeapsă prevăzute de lege. Astfe, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa va fi cuprinsă între 1 și 5 ani, în timp ce, în cazul omorului, pedeapsa va fi cuprinsă între 10 și 20 de ani. De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că, în sarcina persoanei care a comis anterior o infracțiune de ucidere la cererea victimei, în situația în care ulterior comite o infracțiune de omor, nu se va reține infracțiunea de omor calificat, în varianta prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) (de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor). În al doilea rând, legiuitorul a dorit să evite eventualele discuții ce ar fi rezultat în cazul în care nu ar fi existat o reglementare expresă prin care să fie incriminată eutanasia. Astfel, s-ar fi putut considera că, atâta vreme cât, legea penală nu incriminează în mod expres eutanasia, aceasta ar fi fost permisă. Chiar dacă nu era reglementată expres în vechea reglementarea, comiterea unei fapte în condițiile actualei infracțiuni de ucidere la cererea victimei, în sarcina inculpatului urmau să se rețină anumite circumstanțe agravante, în așa fel încât, pedeapsa aplicată făptuitorului urma să se situeze sub minimul special prevăzut de lege. Includerea uciderii la cererea victimei printre infracțiunile îndreptate împotriva vieții este logică și absolut normală. Prin comiterea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, se ridică viața unei persoane. Nu prezintă importanță faptul că victima suferă de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, pentru a considera că această infracțiune este una îndreptată contra vieții, aceste aspecte contribuind la încadrarea faptei ca ucidere la cererea victimei, iar nu ca omor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, uciderea la cererea victimei a fost incriminată întrucât, deși în temeiul art. 26 alin. (2) din Constituție, orice persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăși, nu există dreptul unei alte persoane de a dispune de viața altei persoane, chiar dacă aceasta solicită în mod expres, serios, conștient și repetat să fie ucisă. Nu în ultimul rând, incriminarea expresă a uciderii la cererea victimei se datorează și reglementării consimțământului victimei, prin cauzele justificative. Astfel, legiuitorul a ales să reglementeze expres printre infracțiunile contra vieții și infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În caz contrar, dacă nu se reglementa expres această infracțiune, s-ar fi putut susține că, având în vedere consimțământul expres al victimei, fapta nu ar constitui infracțiune. În orice caz, și în partea generală a Codului penal se prevede faptul că această cauză justificativă a consimțământului victimei nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții [art. 22 alin. (2)]. Această variantă atenunată a omorului, indiferent de denumirea pe care o are, este reglementată și în cadrul altor legislații penale europene. Astfel, Codul penal german incriminează omorul la cerere (art. 216), Codul penal spaniol prevede infracțiunea de omor atenuat (art. 141), Codul penal italian incriminează omorul cu consimțământul victimei (art. 579).
Secțiunea a II-a. Aspecte comparative între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte infracțiuni prevăzute în Codul penal
Între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal în vigoare există anumite asemănări, ce pot crea anumite dificultăți în ceea ce privește delimitarea corectă între acestea. Cu toate acestea, având în vedere trăsăturile specifice ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ea poate fi delimitată de alte infracțiuni. În cadrul prezentei secțiuni, vom prezenta scurte comparații între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte două infracțiuni incluse între infracțiunile contra vieții: omorul și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
§1. Uciderea la cererea victimei și omorul
Între cele două infracțiune există numeroase asemănări, uciderea la cererea victimei reprezentând o variantă atenuantă a omorului. Cu toate acestea, așa cum vom vedea, în practică diferențierea între cele două infracțiuni se va face ușor, dacă vor fi analizate cu atenție anumite aspecte. Atât omorul, cât și uciderea la cererea victimei sunt incluse de legiuitorul român printre infracțiunile contra vieții. Astfel, în ceea ce privește obiectul juridic al celor două infracțuni, acesta este identic, constând în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. În ceea ce privește obiectul material, acesta este există în cazul ambelor infracțiuni, acesta fiind atât în cazul infracțiunii de omor, cât și a infracțiunii de ucidere la cererea victimei, corpul persoanei în viață. Subiectul activ, în cazul ambelor infracțiuni, este necircumstanțiat, orice persoană fizică sau juridiă putând fi subiect activ al acestei infracțiuni. În privința subiectului pasiv, sesizăm prima deosebire semnificativă dintre cele două infracțiuni. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de omor, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârsta și starea sa de sănătate, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei vorbim despre un subiect pasiv circumstanțiat. Astfel, subiectul paasiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei este persoana în viață care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, care cauzează suferințe permanente și greu de suport. Toate aceste condiții se cer întrunite cumulativ în persoana subiectului pasiv, în caz contrar urmând a se reține o infracțiune de omor. În ceea ce privește elementul material, ambele infracțiuni se pot comite atât prin acțiune, cât și prin inacțiune, în acest din urmă caz trebuind să existe o obligație legală sau contractuală de a acționa. Totuși, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pe lângă acțiunea sau inacțiunea infracțională, trebuie să mai existe și o cerere din partea victimei. Această cerere trebuie să fie explicită, serioasă, conștientă și repetată. În cazul în care nu există o astfel de cerere prealabilă, ori dacă nu este întrunită una dintre condițiile impuse de legiuitor pentru valabilitatea cererii, în sarcina făptuitorului urmează să se rețină comiterea infracțiunii de omor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, rugămințile victimei nu trebuie să constituie, în realitate, un apel la milă sau îngăduință, în acest caz urmând a se reține comiterea unei infracțiuni de omor, iar nu a unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Prin comiterea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, se urmărește să se pună capăt suferințelor victimei. Urmarea imediată, în cazul ambelor infracțiuni, constă în moarte victimei, trebuind să fie demonstrată existența unei legături de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea subiectului activi și urmarea imediată, care constă în decesul victimei. Sub aspectul laturii subiective, atât infracțiunea de omor, cât și cea de ucidere la cererea victimei se comit doar cu intenție, în ambele forme ale acesteia. Cu privire la uciderea la cererea victimei, așa cum am arătat, se consideră, minoritar în doctrină, că aceasta ar putea fi comisă doar cu intenție directă. Însă, opinia majoritară este în sensul în care uciderea la cererea victimei poate fi comisă cu ambele forme ale intenției. În situația în care cererea chiar serioasă, explicită, repetată și conștientă a victimei, nu a ajuns la cunoștința făptuitorului, care luase hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre exemplu, din gelozie), fapta nu va constitui ucidere la cererea victimei, ci în sarcina făptuitorului urmează a se reține infracțiunea de omor Ambele infracțiuni se consumă în momentul în care persoana vizată de activitatea infracțională decedează. Cele două infracțiuni sunt suspectibile atât de acte de pregătire, cât și de tentativă. Cu toate acestea, actele de pregătire nu sunt incriminate în niciunul din cele două cazuri. În schimb, în ceea ce privește tentativa, aceasta este sancționată în cazul infracțiunii de omor, rămânând neincriminată în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei. Totuși, în cazul infracțiunii la cererea victimei, dacă se produc urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pe. , iar victima nu decedează, în sarcina făptuitorului urmează să se rețină comiterea infracțiunii de vătămare corporală. În cazul în care se produc doar urmările prevăzute de art. 193 C. pen. , în sarcina făptuitorului nu se va reține nicio infracțiune, întrucât ne aflăm în prezența cauzei justificative a consimțământului victimei. Sub aspect sancționator, există o deosebire semnifivativă între cele două infracțiuni. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani, în cazul omorului, sancțiunea constă în pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 și 20 de ani. Din acest motiv, în practică trebuie făcută cu atenție distincția între cele două infracțiuni, având în vedere că, în cazul infracțiunii de uciderere la cererea victimei se poate dispune chiar măsura renunțării la aplicarea pedepsei, astfel încât infractorul nu va fi privat de libertate.
§ 2. Uciderea la cererea victimei și determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Aceste două infracțiuni sunt reglementate de către legiuitorul român în Codul penal, în capitolul dedicat infracțiunilor contra vieții. Sub aspectul obiectului juridic, obiectului material și subiectului activ, nu există niciun fel de deosebire între cele două infracțiuni, aceste aspecte fiind indentice. În ceea ce privește subiectul pasiv, în forma de bază a infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, acesta este necircumstanțiat, fiind reprezentat de către orice persoană fizică în viață. În variantele agravate ale acestei infracțiuni, subiectul pasiv este circumstanțiat, fiind vorba despre un minor, o persoană cu discernământ diminuat ori o persoană iresponsabilă (care nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze). În schimb, în cazul infracțiunii de uciderere la cererea victimei, subiectul pasiv este întotdeuna circumstanțiat, fiind vorba despre o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, care produc suferințe permanente și greu de suportat. În cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, subiect pasiv nu poate fi niciodată o persoană iresponsabilă, în acest caz urmând a se reține infracțiunea de omor, în timp ce, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, subiect pasiv poate fi și o persoană iresponsabilă, în acest caz urmând a se reține varianta agravată, prevăzută de art. 191 alin. (3) C. pen. Cu privire la elementul material, ambele infracțiuni pot fi comise atât prin acțiune, cât și prin acțiune. Însă, în timp ce în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei există o activitate directă prin care se urmărește uciderea victimei, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii vom avea o activitate de determinare sau înlesnire a activității victimei. Așadar, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, nu avem o activitate directă de ucidere a subiectului pasiv. De asemenea, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei se cere să existe o cerere prealabilă din partea victimei, care să aibă caracter conștient, repetat, expres și serioasă a victimei. În literatura dreptului penal, se arată faptul că eutanasia activă nu trebuie confundatp cu sinuciderea asistată medical, care presupune ajutorul oferit de către medic unui bolnav care intenționează să se sinucidă, prin oferirea sau indicarea mijloacelor letale prin care ar putea realiza acest fapt. Astfel, sinuciderea asistată medical va reprezenta o infracțiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii, iar nu infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Urmarea imediată este aceeiași, fiind reprezentată de decesul victimei. Însă, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, decesul intervine ca urmare a activității de ucidere a făptuitorului, în timp ce, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, decesul suvrine ca urmare a sinuciderii. De asemenea, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, dacă urmarea imediată constă doar într-o încercare de sinucidere, în sarcina făptuitorului urmează a se reține varianta atenuantă a infracțiunii, prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. În cazul ambelor infracțiuni este necesar să se dovedească existența raporturtului de cauzalitate. În ceea ce privește latura subiectivă, cele două infracțiuni se pot comite doar cu intenție, în ambele sale forme, atât directă, cât și indirectă. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se consumă în momentul în care are loc decesul victimei. În schimb, infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinucerii se consumă în momentul în care se produce sinuciderea sau încercarea de sinucidere. În cazul ambelor infracțiuni sunt posibile atât actele de pregătire, cât și tentativă, însă aceste forme ale infracțiunilor nu sunt incriminate de legea penală. Sub aspect sancționator, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii victimei, avem un regim sancționator distinct, după cum vorbim despre forma de bază a infracțiunii ori de variantele agravate sau de varianta atenuată. În cazul formei de bază, pedeapsa este închisoare cuprinsă între 3 și 7 ani, în cazul primei variante agravate a infracțiunii, pedeapsa este închisoarea între 5 și 10 ani, în cazul celei de-a doua variante agravate, legiuitorul prevede sancțiunea închisorii cuprinsă între 10 și 20 de ani, în timp ce, pentru varianta atenuată a infracțiunii (atunci când are loc doar încercarea de sinucidere a victimei), pedepsele prevăzute mai sus se reduc la jumătate, în funcție de încadrarea faptei. În schimb, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea cu o durată cuprinsă între 1 și 5 ani.
Secțiunea a III-a. Aspecte privind infracțiunea de ucidere la cererea victimei în alte sisteme de drept
Incrimininarea eutanasiei se regăsește și în cadrul altor sisteme de drept, sub diverse denumiri. Cu toate acestea, există și legislații unde eutanasia, dacă sunt respectate anumite condiții strict determinate, este permisă. În cadrul acestei secțiuni vom discuta despre o serie de sisteme de drept care incriminează eutanasia, urmând ca într-o secțiune viitoare să prezentăm și sistemele de drept în care eutanasia este permisă. În dreptul german, Codul penal incriminează în cadrul art. 216 omorul la cererea victimei. Potrivit acestui articol, dacă o persoană ucide o altă persoană, la cererea acesteia din urmă, exprimată în mod categoric și serios, săvârșește infracțiunea de omor la cererea victimei. Așa cum se observă, reglementarea eutanasiei în dreptul german este mai lejeră decât cea din dreptul român. De asemenea, alineatul (2) al aceluiași articol, prevede faptul că se sancționează și tentativa. Sub acest aspect, reglementarea din dreptul german este mai severă, având în vedere că în legislația română tentativa la infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu se pedepsește. Sub aspect sancționator, Codul penal german prevede că infracțiunea de omor la cererea victimei se pedepsește cu închisoarea cuprinsă între 6 luni și 5 ani. În această privință, legislația germană se asemănă cu cea română, care prevede pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani. În dreptul italian, în cadrul art. 590 din Codul penal, este incriminată infracțiunea de ucidere a celui care consimte. Potrivit acestui text legal, comite această infracțiune acea persoană care ucide victima cu consimțământul acesteia. Deși la o primă vedere este suficient consimțământul victimei, legiuitorul italian face anumite precizări. Astfel, nu se va reține infracțiunea de ucidere a celui care consimtie, ci dispozițiile referitoare la omor (art. 575-577 C. pen. italian), atunci când:
fapta este comisă asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 18 ani;
fapta este săvârșită asupra unei persoane bolnave mental sau care se află în condiții de deficiență psihică, din cauza unei alte infirmități sau datorită consumului de alcool ori de substanțe stupefiante;
în cazul în care consimtământul victimei a fost obținut prin violență, amenințare, ori prin sugestie sau înșelăciune.
Codul penal italian, prevede o pedeapsă mult mai severă decât cea prevăzută de noul Cod penal din România. Astfel, potrivit art. 579 C. pen. italian, persoanei care comite această infracțiune i se va aplica pedeapsa închisorii, cuprinsă între 6 și 15 ani. În dreptul spaniol, eutanasia este reglementată în mod asemănător cu reglementarea din dreptul din țara noastră. Astfel, în cadrul art. 143 alin. (4) C. pen. se prevede că această infracțiune se va reține atunci când, la cererea expresă și serioasă a victimei care suferă de boală gravă care va conduce în mod inevitabil la moartea ei sau care îi produce suferințe grave, cu caracter de permanență, care sunt greu de suportat, o altă persoană contribuie la moartea acesteia cu acțiuni directe și necesare. Așadar, reglementarea din Codul penal din Spania se aproprie cel mai mult de reglementarea eutanasiei din dreptul român, vorbind despre o cerere expresă și serioasă a unei persoane care suferă de o boală incurabilă sau de o boală care produce suferințe grave, care au caracter de permanență și care sunt greu de suportat. Legiuitorul spaniol nu stabilește în mod expres pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei, multumindu-se să prevadă că pedeapsa va fi mai ușoară cu un grad sau două decât pedepsele prevăzute pentru infracțiunea de ucidere din culpă [art. 143 alin. (2) C. pen. spaniol prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 1 și 6 ani, iar alin. (3) al aceluiași art. prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 3 și 6 ani, pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă). Eutanasia, ca formă atenuată a omorului este incriminată și în cadrul altor legislații penale. Spre exemplu, în cadrul art. 77 C. pen. austriac, 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elvețian, art. 235 C. pen. norvegian.
Secțiunea a IV-a. Eutanasia
Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, fie că vorbim despre o ucidere la cererea victimei, fie că vorbim despre o ucidere a celui care consimte sau orice altă denumire i se oferă acestei infracțiuni, în fapt este vorba despre o eutanasie a victimei. Eutanasia este definită ca fiind un act deliberat prin care se pune capăt vieții unei persoane, persoana care ucide fiind mânată de intenția de a pune capăt suferinței victimei.
§1. Eutanasia privită din diverse perspective
În cele ce urmează vom prezenta o serie de perspective cu privire la eutanasie și, așa cum vom observa, eutanasia este un fenomen complex, care suscită numeroase discuții, nu doar în domeniul dreptului, ci și în cadrul altor domenii ale vieții sociale.
1.1. Perspectiva religioasă
Din perspectiva religioasă, în cadrul statelor cu care au o puternică istorie creștină, eutanasia este interzisă, considerând-o un păcat capital. Așadar, din perspectiva bisericilor creștine, nu există o diferențiere între fapta de a ucide și fapta aceluia care ucide din milă, Spre exemplu, Biserica Ortodoxă din Rusia și-a expus public împotrivirirea față de legalizarea eutanasiei. Aceasta consideră că prin eutanasie se încălcă două dintre cele zece porunci și anume: cea de-a șaptea poruncă, conform căreia este interzis să ucizi (”să nu ucizi”) și aceea care arată că trebuie să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Biserica arată că iubirea față de apropae nu trebuie exprimată prin curmarea vieții din milă, în scopul de a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să îl ajuți, să îl sprijini pentru a putea suporta durerea. Potrivit principiilor creștine, o persoană nu poate lua viața unui om, în nicio situație, nici măcar atunci când ar acționa din milă sau compasiune față de către victimă. Se consideră că viața este darul suprem primit de la Dumnezeu, iar omul nu îi poate pune capăt. Chiar și sinuciderea, din perspectivă religioasă, reprezintă un păcat capital. Singurul care poate decide când o persoană să moară este Dumnezeu. O cunoscută personalitate religioasă, care a avut o influență deosebită asupra creștinilor, Papa Ioan Pau l al II-lea, în lucrarea sa „Il Veritas splendor”, plasează eutanasia pe paliereul unor fapte grave, precum genocidul sau mutilările. Și Biserica Ortodoxă din România și-a exprimat poziția față de eutanasie, și a respins ideea ca printr-o acțiune sau inacțiune să se încerce ridicarea vieții unei persoane, indiferent de motiv și de modalitate
1.2. Aspecte filozofice și morale privind eutanasia
Principiul potrivit căruia este interzisă ridicarea intenționată a vieții unei persoane nu vorbește despre faptul că viața trebuie menținută în orice mod, uneori chiar împotriva voinței pacientului. Spre exemplu, nu se arată nicăieri că o persoană care suferă de cancer într-o fază avansată, trebuie să se supună unor tratamente agresive, care să aibă efecte secundare greu de suportat (spre exemplu, să urmeze chimioterapia). Aceia care sunt de acord cu ideea eutanasiei, arată că este de preferat ca unei persoane să i se ofere o moarte decentă, decât un trai plin de dureri insuportabile. Au existat chiar laureați ai premiului Nobel (G. Thomson, L. Pauling, J. Monod) care și-au exprimat punctul de vedere în favoarea eutanasiei. Potrivit acestora, atunci când nu mai există nicio speranță de vindeca o persoană, ceilalți au datoria de a pune capăt suferințelor prin care trece respectiva persoană. În literatura de specialitate, se atrage atenția asupra consecințelor pe care le-ar produce o eventuală legalizare a eutanasiei, această opinie având în vedere și cele petrecute în statele care au optat pentru legalizarea eutanasiei. Astfel, ar exista următoarele riscuri:
riscul de a nu putea controla fenomenul, astfel încât această să scape de sub control. Astfel, s-ar putea ajunge la situații în care eutanasia să fie aplicată și în cazul altor persoane, nu doar în cazul persoanelor bolnave incurabil, care suferă de dureri insuportabile (spre exemplu, în cazul persoanelor în vârstă, lipsite de ajutor);
presiunea psihică asupra celor care ar putea fi supuși eutanasiei. Se arată că aceste persoane ar putea fi constrânse moral, de propria conștiință, să accepte eutanasia, pentru a nu fi o povară pentru cei din jur;
să intervină o modificare majoră a percepției societății cu privire la boală și la terapie. Astfel, eutanasia ar putea fi considerată o terapie, pentru soluționarea unor anumite probleme.
La aceste riscuri, subliniate în literatura de specialitate, mai adăugăm și noi unul. Există posibilitatea ca persoana care ia viața unei persoane bolnave, ulterior să regrete pentru tot restul vieții acest gest, fapt ce ar determina o depresie și o schimbare comportamentală a acestei persoane.
1.3. Perspectiva medicală
Ca urmare a progresului din domeniul medical și farmaceutic, este important ca și o persoană care la un moment dat suferă de o boală ce este considerată netratabilă la acel moment, să fie ținută în viața, existând posibilitatea descoperirii unor terapii curative. Medicii au obligația morală, dar și legală, de a trata persoanele, de a îi sprijini, indiferent de costurile îngrijirilor medicale. De asemenea, medicul are obligația morală de a încerca să trateze pacienții, prin orice metode legale, prevăzute de către medicina modernă. Cu toate acestea, medicul nu îi poate impune unui pacient să urmeze un anumit tratament. Spre exemplu, medicul nu va putea să îi amputeze un membru unei persoane, care și-a exprimat expres opoziția față de această tehnică medicală, chiar dacă acest refuz îi pune în pericol viața. Codul de Deontologie Medicală Român, prevede explicit, în cadrul art. 22 lit. a), faptul că eutanasia și eugenia sunt interzise. De asemenea, în cadrul art. 11 din acest act se arată că medicul nu poate efectua nicio intervenție în domeniul sănătății, decât după ce respectiva persoană și-a exprimat consimțământul, în mod liber și în cunoștință de cauză. Consimțământul exprimat poate fi retras în orice moment de către persoana vizată.
§2. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial
Întrucât am vorbit pe parcursul acestei lucrări despre sisteme de drept europene care interzic eutanasia, în această subsecțiune vom discuta doar despre incrimininarea eutanasiei într-un stat din afara Europei (Australia), precum și despre cele două state europene în care este permisă eutanasia (Belgia și Olanda). În Australia, eutanasia activă este interzisă. Cu toate acestea, în această țară au existat numeroase discuții cu privire la acest fenomen. În Australia, eutanasia indirectă (acea formă a eutanasiei ce constă în decesului pacientului intervenit ca urmare a administrării unui tratament împotriva durerii, fiind un efect colateral al anestezicelor) este permisă, cel care comite o asemenea faptă nefiind pedepsit, în cadrul acestui stat funcționând criteriul ”dublului efect”, potrivit căruia medicii sunt autorizați să administreze analgezice unui bolnav, chiar dacă acestea au ca efect secundar prezvăzut, dar nedorit, accelerarea decesului. În acest moment, în Australia, eutanasia activă este considerată o faptă de omucidere, persoana care o comite putând fi acuzată, după caz, de omor sau asasinat (dacă există premeditare). Așadar, în această țară, consimțământul exprimat de victimă nu produce niciun fel de efecte, atunci când vorbim despre eutanasia directă. Prin Legea federală din 27 martie 1997 care reglementează eutanasia, se interzice Teritoriului de Nord, Teritoriului Capitalei Australiene și Insulelor Norfolk să adopte legi prin care să permită eutanasia sau suicidul asistat. Olanda este prima țară din lume care a legalizat eutanasia, printr-o lege din anul 1994, care a consacrat jurisprudența constantă din această țară, potrivit căreia medicii care erau trimiși în judecată, neexistând un alt temei legal, erau achitați pentru comiterea faptei în stare de necesitate. De asemenea, în cursul anului 2001 a fost adopatată o lege prin intermediul căreia au fost modificate prevederile art. 293 ale Codului penla olandez, care incriminau infracțiunea de omor la cerere. Deși legislația olandeză permite eutanasia, atât cea activă, cât și cea pasivă, sunt reglementate anumite condiții stricte în care se poate apela la eutanasie. Astfel, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
să existe convingerea că cererea voluntară bolnavului vine ca urmare a unui proces îndelungat de gândire;
certitudinea că suferințele persoanei bolnave sunt intolerabile și nu există perspective de ameliorare a situației;
necesitatea informării pacientului cu privire la situația sa și a evoluției bolii;
medicul, împreună cu pacientul, să ajungă la concluzia că nu există o altă soluție pentru boala sa;
pacientul să mai fie consultat de încă cel puțin un medic independent, care să emită un aviz scris din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de mai sus;
întreruperea vieții bolnavului să se facă cu toate precauțile medicale necesare;
Așadar, potrivit legilor olandeze prin care s-a legalizat eutanasia, au dus la modificarea normelor din Codul penal olandez. Ca urmare a acesto modificări, nu va răspunde penal medicul care a efectuat eutanasia, la cererea bolnavului, dacă sunt îndeplinite toate condițiile enunțate mai sus. Potrivit legislației olandeze, dacă persoana bolnavă are vârsta de până la 16 ani (conform modificărilor din anul 2004, eutanasia poate fi solicitată și în cazul copiilor cu o vârstă de cel puțin 12 ani, dacă suferă de o maladie incurabilă, care produce suferințe deosebite) au posibilitatea de a formula o declarație de aplicare a procedurii eutanasiei, însă este necesar să existe acordul reprezentanților săi legali. De asemenea, cu privire la pacienții cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, pot decide singuri, fiind necesară însă prezența reprezentanților legali ai acestuia. În Belgia, eutanasia a fost legalizată prin intermediul unei legi care a intrat în vigoare în cursul anului 2002. Prin intermediul acestui act normativ, nu au fost modificate prevederile Codului penal belgian, dar a fost asigurată protecția juridică a medicului care practică eutanasia, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru această activitate. Condițiile de fond, pentru a se putea apela la procedura eutanasierii sunt următoarele:
bolnavul să fie major sau un minor emancipat, capabil și conștient;
să existe o cerere voluntară, chibzuită și repetată a pacientului;
pacientul să sufere de o boală gravă și incurabilă;
să existe suferințe care să aibă un caracter constant, să fie insuportabile și să nu poate fi ameliorate, ca urmare a aplicării unor tratamente;
bolnavul să fie informat cu privire la starea sa și la modul în care urmează să evolueze situația sa;
în cazul în care bolnavul se află în fază terminală, trebuie să fie consultat și un alt medic, care să își exprime opinia cu privire la starea pacientului.
În ceea ce privește condiția de formă, aceasta se transpune în necesitatea existenței unei cereri în formă scrisă venită din partea bolnavului, respectivul document trebuind să fie redactat, datat și semnat de acesta. În scopul instituirii unei măsuri suplimentare de control, care se exercitări ulterior efectuării eutanasiei, legea prevede că medicul care a efectuat procedura trebuie să declare acest act unei Comisii Federale de control și evaluare, care este compusă din 16 membrii: opt doctori în medicină, patru juriști și patru persoane care cunosct temeinic problema pacienților care suferă de boli incurabile. Comisia urmează să se pronunțe cu privire la activitatea medicului în termen de 2 luni de la sesizare. În cazul în care se consideră că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege, această Comisie va decide, cu votul a două treimi din membrii săi, sezizarea Ministerului Public, pentru anchetarea medicului în culpă.
Așa cum se poate observa, chiar și în cazul statelor care au legalizat activitatea de eutanasie, există anumite condiții stricte în care trebuie să se desfășoare această activitate. În cazul în care medicii nu respectă procedurile prevăzute de lege, aceștia urmează să răspundă pentru o infracțiune comisă contra vieții (omor, asasinat etc). Impunerea unor astfel de condiții stricte are drept scop limitarea cazurilor de eutanasie medicală.
§3. Practică judiciară
Cu privire la eutanasie, există ample discuții și în cadrul jurisprudenței, neexistând o practică unitară a diferitelor instanțe. Într-o speță, fosta Comisie Europeană a Drepturilor omului, în cauza Widmer c. Elveției, a decis că statele, în temeiul art. 2 din Convenție sunt obligate să ia măsuri necesare în scopul asigurării protecției dreptului la viață, iar nu doar să se abțină de la a provoca în mod deliberat moartea. Instanța europeană a decis că omisiunea statului elvețian de a incrimina eutanasia pasivă, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor Convenției, având în vedere faptul că statul pârât a incriminat uciderea unei persoane fără consimțământul acesteia, existând astfel o respectare a dispozițiilor art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-o decizie mai recentă, Curtea Europneană a Drepturilor Omului a analizat din nou problema eutanasiei. Astfel, în cauza Pretty c. Marii Britanii, reclamanta s-a adresat Curții Europene, considerând că a existat o încălcare a art. 2 și a art. 8 din Convenție. În fapt, s-a reținut că reclamanta, în vârstă de 43 suferea de scleroză laterală amitrofocă, neexistând niciun tratament pentru această boală, care în stadiile finale producea mari suferințe fizice și o degradare fizică. În momentul în care s-a adresat Curții, reclamanta mai avea o speranță de viață de câteva luni sau chiar câteva săptămâni. Reclamanta a arătat că s-a adresat instanțelor din Marea Britanie, solicitând ca soțul ei să nu fie urmărit penal, în cazul în care acesta o va ajuta să își curme viața. Instanțele britanice au respins, pe rând, această solicitare a reclamantei, motiv pentru care aceasta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului. Reclamanta a arătat că, art. 2 din Convenție, care reglementează dreptul la viață, permite și un drept de a muri, statul fiind obligat să proteze ambele aspecte ale dreptului la viață. Instanța europeană a arătat că dreptul la viață nu implică și un aspect negativ al acestui drept, respectiv dreptul de a muri, costatând că sub acest aspect nu a existat o încălcare a prevederilor Convenției. Prin prisma art. 8, care reglementează dreptul la viață privată, Curtea a arătat că dreptul de a muri face parte din dreptul la viață privată, iar astfel reclamanta are dreptul la autoderminare și, implicit, dreptul de a muri când dorește, fapt ce nu poate fi interzis. Cu toate acestea, s-a arătat că acest drept al persoanei de a muri când dorește nu implică obligația autorităților naționale de a permite soțului ei să o ajute să își pună capăt vieții, încălcând astfel legea. În cadrul dreptului englez, practica judiciară a pus bazele teoriei dublului efect, potrivit căreia, medicul poate administra analgezice unui bolnav, chiar dacă efectul secundar al acestora ar consta în accelerarea procesului morții, efect prevăzut, dar nedorit de către medic. Astfel, pentru prima dată în cauza Dr. John Bodkin Adams, din anul 1957, un judecător s-a pronunțat cu privire la acceptarea eutanasiei indirecte. În concluziile soluției sale, acest judecător a arătat că medicul poate să facă tot ceea ce este necesar pentru a alina suferințele pacientului, chiar dacă respectivele măsuri pot avea ca efect secundar, scurtarea vieții.
Concluzii
Așa cum am observat pe parcursul prezentei lucrări, legiuitorul român a ales să incrimineze eutanasia, fie că e vorba despre eutanasia activă, fie că este vorba despre cea pasivă. Astfel, s-a creat infracțiunea de ucidere la cererea victimei, infracțiune care reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de omor. Incriminarea distinctă a acestei infracțiuni nu constituie o noutate absolută, ea fiind prevăzută și în Codul penal de la 1936. Incriminând eutanasia, legiuitorul român s-a aliniat majorității legislațiilor penale europene (Codul penal spaniol, Codul penal italian, Codul penal german, Codul penal portughez, Codul penal elvețian etc.), care, deși nu permit eutanasia, incriminează distinct această faptă față de infracțiunea de omor, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute. Așa cum am observat pe parcursul acestei lucrări, există anumite state europene care au legalizat eutanasia, atât cea activă, cât și cea pasivă, precum Belgia sau Olanda. Cu toate acestea, legislațiile acestor state impun anumite condiții restrictive în care se poate apela la eutanasie, una dintre ele fiind ca această procedură să fie îndeplinită de către un medic. După cum am văzut, în dreptul penal din țara noastră, pentru a se putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei, sunt necesare îndeplinirea unor condiții elementare. Astfel, în primul rând, este necesar ca persoana care solicită să fie ucisă să sufere de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, care să fie atestată medical și care să producă suferințe permanente și greu de suport. Această condiție nu este însă suficient, existând condiții și cu privire la cererea pe care o formulează persoana respectivă. Astfel, cererea trebuie făcută în cunoștință de cauză (de către o persoană responsabilă), trebuie să aibă caracter explicit, serios și repetat. Dacă toate aceste condiții sunt necesare, iar făptuitorul decide să ucidă bolnavul din dorința de a pune capăt suferințelor acestuia, în sarcina sa urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei prezintă anumite asemănări cu alte infracțiuni prevăzute de Codul penal. Astfel, aceasta se aseamănă îndeosebi cu infracțiunea de omor, precum și cu infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Însă, am arătat că distincția dintre aceste infracțiuni și infracțiunea de ucidere la cererea victimei se poate realiza destul de ușor, analizând îndeosebi cerințele esențiale de la infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Așadar, instanța va trebui să dea dovadă de o mare atenție, atunci când va decide încadrarea juridică a faptei unei persoane, având în vedere, îndeosebi, diferențele mari dintre regimurile sancționatori ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei și cele ale celorlalte două infracțiune. Considerăm că este de salutat această opțiune a legiuitorului, care a ales să sancționeze mai puțin sever pe acela care, din sentimente de milă, decide să pună capăt suferințelor unei persoane bolnave, prin uciderea acesteia. Astfel, se face o distincție între infractorii care ucid din diverse motive și persoana care vrea doar să scape de suferință o altă ființă umană. După cum am văzut, eutanasia a dat și dă naștere în continuare unor ample discuții. Cu privire la această problemă nu s-a pronunțat doar dreptul, ci au existat și opinii ale bisericii, ale filozofilor ori ale medicilor, fiind vorba despre o problemă socială deosebit de importantă și anume aceea a dreptului la viață. Cu privire la dreptul la viață s-a susținut, uneori, că acesta ar implica și un aspect negativ și anume dreptul de a muri. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la viață nu implică și dreptul de a muri, statul nefiind obligat să protejeze și acest din urmă drept. De asemenea, s-a arătat că dreptul la viață privată implică și dreptul unei persoane de a decide când moare, aceasta având posibilitatea de a-și pune capăt zilelor, însă nu implică și dreptul unei alte persoane de a lua viața unui bolnav. În finalul acestei lucrări arătăm că fenomenul eutanasiei este unul deosebit de complex, care se află într-o continuă dezvoltare. Considerăm că o legalizare la nivel mondial a legalizării eutanasiei ar conduce la o explozie a acestui fenomen, ceea ce, cu siguranță ar crea noi probleme, întrucât s-ar putea solicita să nu mai existe anumite condiții stricte în care o persoană să poată fi ucisă. Oricum, rămâne să vedem cum va evolua acest fenomen deosebit de important în cadrul societăților contemporane.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Antoniu George (coordonator), Duvac Constantin, Lămășanu Daniela Iuliana, Pascu Ilie, Sima Constantin, Toader Tudorel, Vasiu Ioana, Explicațiile preliminare ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
2. Antoniu George, Toader Tudorel (coordonatori), Brutaru Versavia, Duvac Constantin, Ifrim Ion, Lămășanu Daniela Iuliana, Pascu Ilie, Safta Marieta, Sima Constantin, Vasiu Ioana, Explicațiile noului Cod penal, volumul III, Editura Universul Juridic, București, 2015.
3. Bogdan Sergiu (coord.), Șerban Doris Alina, Zlati George, Noul cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană., Editura Universul Juridic, București, 2014.
4. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea specială, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014.
5. Teză de doctorat Eutanasia- infracțiune contra vieții sau act comizerativ, coordonator științific Cușnir Valeriu- doctor habilitat în drept, autor Brus Valeriu, Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, 2013.
6. Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2007.
7. Cioclei Valerian, Drept penal. Partea specială- Infracțiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
8. Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Hotca Mihai Adrian, Ioan Chiș, Gorunescu Mirela, Păun Costică, Dobrinoiu Maxim, Neagu Norel, Sinescu Mircea Constantin, Noul cod penal comentat. Partea specială, ediția a II-a, revăzută și adăugită., Editura Universul Juridic, București, 2014.
9. Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2014.
10. Dungan Petre, Pașca Viorel, Medeanu Tiberiu, Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a Noului Cod penal și a Codului penal din 1968, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2012.
11. Ivan Gheorghe, Ivan Mari-Claudia, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2015.
12. Păvăleanu Vasile, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București, București, 2014.
13. Rălescu Constantin, Aznavorian Hurmuz, Ionescu-Dolj Ion, Pop Traian, Periețeanu Ion Gr., Papadopolu Mihai, Dongoroz Vintilă, Pavelescu Nicoale, Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. III, Partea specială, Editura Librăriei Socec & Co. S.A. , București, 1937.
14. Stănilă Laura Maria, Provocările bioeticii și răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
15. Streteanu Florin, Nițu Daniel, , Drept penal. Partea generală, volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2014.
16. Toader Tudorel (coordonator), Michini Maria Ioana, Crișu-Ciocîntă Anda, Dunea Mihai, Răducanu Ruxandra, Rădulețu Sebastian, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014.
17. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea specială. , Editura C.H. Beck, București, 2014.
II. Studii și articole
1. Antoniu George, Consimțământul victimei, în Revista de drept penal nr. 4/2003.
2. Bîrsan Corneliu, Problema eutanasiei pe rolul Curții de la Strasbourg: recunoaște Convenția existența unui „drept de a muri”?, în Pandectele Române nr. 4/2002.
3. Chiriță Radu, Dreptul la viață și dreptul penal, în Seria Jurisprudenția, nr. 2/2001.
4. Nițu Daniel, Mureșan Liviu, Eutanasia- o pantă alunecoasă, în Studia Jurisprudenția nr. 2/2003.
5. Pivniceru Mona-Maria, Dăscălescu Florin Dorian, Eutanasia: unde se sfârșește protecția dreptului la viață?, în Revista Română de Bioetică, nr. 2/2004, vol. 2.
6. Rațiu Claudia, Unele discuții privind eutanasia, în Caiete de Drept Penal nr. 3/2009.
7. Tămășanu Dana-Luiza, Eutanasia în dreptul penal român, în Dreptul nr. 5/2005.
III. Resurse internet
1. www.inm-lex.ro
2. www.provitabucuresti.ro
=== e5f8f56e5a6a5b885993959f989fd555ad3f3e78_354816_2 ===
Introducere
Odată cu adoptarea Legii nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și, în special, odată cu intrarea în vigoare a acesteia din data de 1 februarie 2014, legislația penală a suferit modificări substanțiale generate, în principal, de neajunsurile născute în doctrină și jurisprudență de reglementarea anterioară. Deși după anul 1990 s-au întreprins diverse demersuri având ca scop eliminarea dispozițiilor incompatibile cu structura statului de drept, adoptarea unei noi legislații penale se impunea în contextul unei evoluții economico-sociale semnificative la nivel național, dar și în contextul necesității transpunerii în cadrul legislativ intern a prevederilor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată, existența unor duble reglementări, atât în cuprinsul Codului penal cât și în cuprinsul diverselor legi speciale, nu corespundea exigențelor de coerență și claritate absolute indispensabile în cazul legislației penale. Mai mult decât atât, reglementarea în Codul penal a unor fapte apărute în ultimele decenii era mai mult decât necesară având în vedere “criminalitatea înfloritoare” generată de dezvoltarea tehnologică atât la nivel intern cât și la nivel internațional. Actualul Cod penal al României a reglementat ca infracțiuni, uneori chiar în premieră, fapte a căror existență a generat discuții ample în doctrină, înscriindu-se astfel în categoria celor mai moderne coduri penale existente astăzi la nivel european. Totuși Codul penal a fost criticat, printre altele, pentru regimul sancționator mai suplu comparativ cu vechea reglementare, fiind considerat a avea un impact social negativ, Noul Cod penal a prevăzut, spre deosebire de vechea reglementare, în titlul referitor la infracțiuni contra persoanei și infracțiunea de ucidere al cererea victimei, infracțiune a cărei analiză va face obiectul prezentei lucrări. Reglementarea acestei infracțiuni în legislația penală română nu este una nouă, o reglementare similară regăsindu-se în Codul penal de la 1936. Expunerea de motive a Codului penal relevă faptul că, în lumina noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat în Partea generală, o reglementare distinctă a uciderii la cererea victimei este absolut necesară, pentru a acorda posibilitatea aplicării unei sancțiuni care să reflecte gravitatea reală a faptei. Reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, deși este salutară și se înscrie în tradiția Codurilor penale europene, nu implică numai considerente de politică penală ci și considerente de ordin moral, etic și chiar, în unele cazuri, religios astfel că acest demers nu a fost ocolit de critici și controverse venite în special de la susținători ai dreptului persoanei de a refuza un final lipsit de demnitate. Uciderea la cererea victimei, mai larg cunoscută sub termenul de eutanasie, a stârnit ample controverse la nivel mondial și a făcut obiectul unei mediatizări intense, cu precădere în ultimele decenii. Mai mult, a fost creat conceptul unui drept diametral opus dreptului la viață respectiv un “drept de a muri”, drept a cărui existență a fost negată însă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea și interpretarea art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, nu poate fi ignorant faptul că atât Convenția, cât și legistația în general reprezintă instrumente vii, care depind de o serie de factori variabili, astfel încât nu este exclusă o altfel de interpretare în viitor. În acest context, prezenta lucrare își propune să analizeze pe larg aspectele privind uciderea la cererea victimei atât din perspectiva reglementării penale cât și din alte perspective, considerate relevante pentru o mai bună conturare a imaginii acesteia, dat fiind faptul că în present nu există o imagine unitară asupra acestui aspect și este greu de crezut că aceasta va exista în viitorul apropiat.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE ȘI DE ORDIN ISTORIC PRIVIND UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI
Secțiunea I. Considerații generale
§1. Cadrul juridic al infracțiunilor contra vieții
Viața persoanei a fost, din cele mai vechi timpuri, o valoare recunoscută și protejată. Odată cu trecerea timpului și cu evoluția socială preocupările pentru protejarea vieții au crescut semnificativ. Din păcate, frontierele dreptului la viață nu se bucură de o determinare exactă făcând, în special în ultimul timp, obiect al controverselor doctrinare în contextul ocrotirii penale. Acest lucru este regretabil întrucât dreptul la viață reprezintă o condiție indispensabilă pentru ocrotirea celorlalte drepturi. Alături de momentul de debut al vieții, un alt moment esențial pentru individ îl reprezintă acela al morții, fie că este vorba despre o moarte firească, atașată fenomenului natural de îmbătrânire, de o moarte autoprovocată prin suicid ori consimțită prin suicid medical asistat sau eutanasie ori, în unele cazuri, de o moarte produsă fără voia individului în cauză de către o altă persoană. „Dreptul de a muri” asa cum este numit uneori a fost intens mediatizat în ultimele decenii, atrăgând, deopotrivă, partizani și opozanți. Deși ocrotită prin numeroase reglementări cu caracter internațional și ridicată la rangul de valoare fundamentală, viața nu are o definiție juridică unanim acceptată la nivel internațional. Legislația penală română ocrotește dreptul la viață, în acord cu prevederile Constituției României și ale Convențiilor la care România este parte, prin incriminarea unor infracțiuni, a unor fapte îndreptate în mod direct împotriva vieții. În prezent, Codul penal reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul I al Titlului I, respectiv “Infracțiuni contra persoanei” din Partea specială. În cuprinsul Codului penal întâlnim însă și alte infracțiuni al căror obiect juridic îl reprezintă viața pesoanei. Bunăoară, infracțiunea de ucidere sau vătamare a nou-născutului săvârșită de mamă, în prima formă tip prevăzută de art. 200 alin. (1) Cod penal, sancționează suprimarea dreptului la viață al copilului nou-născut săvârșită de către mamă. Așezarea infracțiunilor contra vieții în deschiderea titlului dedicat persoanei nu este întâmplătoare subliniindu-se astfel, încă o dată, importanța primordială a acestei valori. Reglementarea cuprinde cinci infracțiuni respectiv omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea siuciderii și uciderea din culpă. Suprimarea vieții unei persoane poate fi întâlnită și în cadrul altor infracțiuni producându-se, cel mai adesea, ca o consecință neintenționată, rezultată din modul în care a fost concepută sau executată infracțiunea. Bunăoară, cu titlu de exemplu, vom avea în vedere prevederile art. 218 alin. (4) Cod penal, prevederi care sancționează violul care a avut ca urmare moartea victimei. Se poate observa, fără dificultăți că, în cazul producerii morții victimei tratamentul sancționator este mai dur decât în cazul formei tip ori a altor forme agravate.
§ 2. Dreptul la viață – obiect al ocrotirii penale.
Așa cum am precizat anterior, dreptul la viață face obiectul ocrotirii juridice prin intermediul a numeroase documente cu caracter intern și internațional. Din punct de vedere penal, ocrotirea dreptului la viață cunoaște cea mai energică protecție, date fiind atât modalitatea de incriminare cât și cuantumul pedepselor care pot ajunge, în unele cazuri, până la detențiunea pe viață. Trebuie avut în vedere faptul că, în legislația penală română nu este prevăzută pedeapsa cu moartea, acest lucru constituind o garanție suplimentară a dreptului la viață întrucât, în baza principiului nulla poena sine lege, nu pot fi aplicate infractorilor alte pedepse decât cele expres prevăzute în lege. Convenția Europenă a Drepturilor Omului, în textul său nu interzice în mod expres pedeapsa cu moartea. Art. 2 al Convenției prevede patru ipoteze enumerate limitativ in care statul poate aduce atingere dreptului la viata, printre care posibilitatea execuției unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul in care legea prevede pentru fapta săvârșită o astfel de pedeapsă. Astfel, în versiunea originală a Conventiei, pedeapsa cu moartea nu a fost interzisă, în cazul în care se respectă principiul legalității. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasi-unanimă a Protocolului nr. 6, care abolește pedeapsa cu moartea în timp de pace și a Protocolului nr. 13, semnat la Vilnius in 2002 și intrat in vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe. În doctrină s-a remarcat faptul că “punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei interesează nu numai persoana victimei, ci persoana în general, deoarece fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută nici existența pașnică a colectivității, nici conviețuirea membrilor acesteia”. Dreptul la viață este ocrotit nu numai prin intermediul incriminării ca infracțiuni a faptelor care aduc atingere acestuia, ci și prin faptul că, în cazul infracțiunilor contra vieții, cauza justificativă prevăzută în art. 22 Cod penal, cea a consimțământului persoanei vătămate, nu produce niciun efect. Doctrina franceză, evocată de doctrina română, a avut în vedere faptul că nu ar trebui acordată consimțământului persoanei natura unei cauze justificative generale întrucât represiunea penală este menită să satisfacă interesul general și nu pe cel particular ca atare, represiunea penală nu ar putea fi subordonată voinței individuale. Totuși, doctrina română a considerat că va produce efecte consimțământul victimei numai dacă privește un bun sau un interes de care persoana în cauză poate dispune și dacă este valabil exprimat. Acestă concepție, elaborată sub imperiul legislației anterioare și-a găsit consacrara expresă în art. 22 Cod penal. Ineficiența consimțământului în ipoteza infracțiunilor contra vieții este justificată în literatura de specialitate, arătându-se faptul că dreptul la viață nu implică și un drept de a muri, susținându-se faptul că viața reprezintă un drept, iar nu o libertate, astfel că aceasta nu interesează doar persoana în cauză așa cum se întâmplă în cazul libertăților, reprezentând o valoare socială protejată prin legea penală care interesează statul și societatea în ansamblul său. În privința infracțiunii de ucidere la cererea victimei Codul penal a creat un plus de garanții pentru dreptul la viață al persoanelor care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă. Protejarea dreptului la viață prin incriminarea eutanasiei este binevenită întrucât, în lipsa sa, la un moment dat sub pretextul de a face un “bine suprem” victimei s-ar putea ajunge la grave și iremediabile greșeli, abuzuri față de victimă, precum și la crearea unei noi categorii de persoane, „practicienii în eutanasie”.
Secțiunea a II-a. Precedente legislative
Reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei în legislația română nu este o inovație, o prevedere similară regăsindu-se în Codul penal de la 1936. Incriminarea, cuprinsă în art. 468 al Codului penal de la 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul Penal Carol al II- lea, avea următoarea formulare: „Acela care ucide un om, în urma rugăminții stăruitoare și repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte, și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 8 ani. Aceeși pedeapsă și aceluia care determină pe altul să se sinucidă, sau îi întărește hotărârea de a se sinucide, ori îi înlesnește, în orice mod, executarea, dacă sinuciderea a avut loc. Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 5 ani atunci când faptul a fost săvârșit, în condițiile alineatelor precedente, sub imperiul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă și a cărei moarte era inevitabilă din această cauză”. Se poate remarca faptul că reglementarea cuprinsă în art. 468 C. pen. 1936 a reprezentat sursa inspirativă a două infracțiuni, respectiv uciderea la cererea victimei și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, reglementate, în prezent de art. 190-191 Cod penal. În expunerea de motive a Codului penal de la 1936 se arătă faptul că un astfel de text apare ca necesar pentru înlăturarea controverselor doctrinare existente până la acel moment și pentru a pune capăt susținerilor potrivit cărora consimțământul victimei face să dispară orice urmă de criminalitate a faptului, dreptul de a muri fiind egal cu sinuciderea și, având în vedere faptul că sinuciderea nu se pedepsește, nici acest fapt nu ar trebui să fie pedepsit. Prin incriminarea cuprinsă în art. 468 s-a conferit consacrare legislativă opiniei doctrinare majoritate potrivit căreia dreptul la viață este un bun care nu poate fi cedat sau înstrăinat, consimțământul neavând, în acest caz, nicio valoare. Trebuie remarcat faptul că, și în reglementarea interbelică, crima de omor la rugăminte, corespondentă infracțiunii de ucidere la cererea victimei, avea un tratament sancționator mai blând decât infracțiunea de omor. Codul penal de la 1936 a avut ca sursa de inspirație atât Codul penal transilvănean, în principal de origine austriacă, cât și legislațiile altor state cum ar fi Codul penal italian. În vreme ce alin. (1) și (2) al art. 468 își aveau originea în art.282-283 din Codul penal transilvănean, alin. (3) a fost introdus ca o circumstanță atenuantă cerută de doctrină. Se poate observa faptul că actuala reglementare a „combinat” prevederile art. 468, dând naștere unei singure forme de ucidere la cererea victimei. Bineînțeles că, actuala reglementare are în vedere și alte condiții care intră în conținutul legal al infracțiunii sau care nuanțează condițiile necesare sub imperiul reglementării de la 1936. Conținutul legal al infracțiunii de ucidere al cererea victimei urmează a face obiectul unei analize detaliate în cadrul unei secțiuni viitoare. Desigur, trebuie avut în vedere faptul că primul alineat al art. 468 Cod penal din 1936 nu făcea altceva decât să înlăture valoarea consimțământului victimei în cadrul infracțiunii de omor, acordându-i acestuia valoarea unei circumstanțe atenuante dacă uciderea s-a făcut la rugămintea stăruitoare a victimei, rugăminte care trebuie să fie repetată. Motivele în baza cărora victima solicita să fie ucisă nu prezentau relevanță, decât în ipoteza alineatului (3) al art. 468 care avea în vedere chinurile fizice provocate de o boala incurabilă și care reprezenta cauză pentru o moarte inevitabilă. Sub imperiul reglementării interbelice s-a apreciat că, în cazul în care infractorul știa faptul că rugămințile stăruitoare ale victimei sunt doar o manieră de a-și exprima deznădejdea, dar nu o dorință reală de a fi ucisă, vom fi în prezența unei infracțiuni de omor și nu în prezența unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Codul penal de la 1969 nu a preluat dispozițiile privitoare la uciderea la cerere, motivarea în acest caz fiind formulată în sensul că, într-o atare situație, vor opera dispozițiile referitoare la reducerea perepsei pentru existența unor circumstanțe atenuante judiciare. Reglementarea actuală a apărut ca o necesitate în contextul noii reglementări a circumstanțelor atenuante. Într-adevăr, dacă în reglementarea anterioară împrejurarea avută în vedere de art. 190 Cod penal putea să constituie o circumstanță atenuantă judiciară, având ca efect aplicarea unei pedepse sub minimul special, în contextul reglementării noi, chiar în ipoteza reținerii unei circumstanțe atenuante judiciare, pedeapsa aplicată nu s-ar fi situat obligatoriu sub minimul special prevăzut pentru infracțiunea de omor. Astfel, pentru a face posibilă aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol al social al faptei, s-a decis reglementarea distinctă sub titlul de ucidere la cererea victimei, excluzând astfel această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut la art. 189 lit. e) Cod penal. Art. 189 lit. e) C. pen. are în vedere incriminarea ca omor calificat, cu consecința aplicării unui tratament sancționator care prevede închisoarea de la 15 la 25 de ani și intrezicerea unor drepturi sau detențiunea pe viață, a omorului săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. Rațiunea este una simplă dată fiind periculozitatea unei astfel de persoane. Pentru reținerea omorului calificat în varianta art. 189 lit. e) se vor avea în vedere doar infracțiunile de omor ori infracțiunile complexe care absorb omorul, simplu sau calificat(de exemplu infracțiunea de ultraj în forma care absoarbe omorul – art. 257 C. pen.), ca suprimare a vieții persoanei săvârșită cu intenție, directă sau indirectă, cu excepția infracțiunilor prevăzute de art. 190 și art. 200 C. pen.
Secțiunea a III-a. Analiza conținutului legal al infracțiunii și sancționarea acesteia
§1. Noțiune, caracterizare și condiții preexistente
Potrivit art. 190 Cod penal, “Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
Reglementarea uciderii la cererea victimei în dreptul român nu constituie, așa cu am arătat anterior, o noutate absolută. Prin incriminarea sa nu se poate considera că s-ar încălca prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât Curtea lasă statelor o marjă de apreciere în materia reglementării, permisive sau prohibitive, a eutanasiei sau a sinuciderii medical asistată. La nivel mondial nu există o practică unitară cu privire la permiterea sau incriminarea eutanasiei, fiecare stat procedând în concordanță cu politica socio-culturală proprie. De exemplu în state precum Belgia sau Olanda eutanasia este legală de la începutul anilor 2000, cu precizare că în Olanda este considerată legală inclusiv eutanasia minorilor în anumite condiții strict determinate. Alte state, deși nu au legalizat eutanasia, permit totuși sinuciderea legal asistată. În ceea ce privește legislația română, legiuitorul a înțeles că considere uciderea la cererea victimei ca o infracțiune distinctă contra vieții, reglementând o serie de condiții cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi în prezența acestei infracțiuni și, în consecință, pentru ca subiectul activ să beneficieze de regimul sanctionator aferent acesteia. În doctrină s-a remarcat că, deși prin denumire textul sugerează că elementul care justifică atenuarea este exclusiv cererea victimei, o analiză mai atentă a tipicității faptei relevă faptul că se are în vedere mai degrabă o incriminare atenuată a eutanasiei active și nu a unui omor la cerere în sens larg. Această perspectivă apare ca fiind cea corectă, întrucât nu orice suprimare a vieții unei persoane în baza unei cerereri a acesteia constituie ucidere al cererea victimei. În lipsa uneia dintre condițiile prevăzute în norma de incriminare, uciderea unei persoane în baza unei solicitări din partea acestea va putea fi calificată drept infracțiune de omor, cu toate consecințele ce decurg din acesta. Uciderea la cerererea victimei este incriminată deoarece, chiar dacă o persoană are, potrivit alin. (2) al art. 26 din Constituție, dreptul de a dispune de ea însăși, nu există un drept de a dispune de viața altei persoane, chiar în ipoteza unei cereri explicite, serioase, conștiente și repetate datorata suferințelor în care acesta se află. În cadrul condițiilor preexistente ale infracțiunii, în ceea ce privește obiectul menționăm faptul că doctrina este unanimă, aspectul nefiind susceptibil de controverse. Obiectul juridic al infracțiunii poate fi definit ca fiind valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia. Astfel, obiectul juridic al infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei face parte din categoria infracțiunilor care au atât obiect juridic cât și obiect material. Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa împotriva căreia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectlui juridic și care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni. Obiectul material al infracțiunii analizate constă în corpul persoanei în viață, persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suporat. Atât în ceea ce privește obiectul juridic cât și în ceea ce privește obiectul material se constată ca acestea sunt, în mod fiersc, comune cu cele ale oricărei alte infracțiuni contra vieții. Subiectul activ al infracțiunii este persoana care comite o faptă conformă formei-tip descrisă în norma de incriminare. În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei, acest aspect a stârnit controverse în doctrină. Astfel, cea mai mare parte a doctrinei consideră că acesta este necircumstanțiat putând fi orice persoană, fizică sau juridică, care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal. Unii autori consideră că subiect activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei poate să fie doar o persoană fizică. Ne realiem punctului de vedere conform căruia subiect activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei poate să fie atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică. În acest sens considerăm că trebuie avut în vedere și faptul că noțiunea de subiect activ nu este identică cu cea de autor, astfel încât între cele două există o relație de tip întreg-parte, prin subiect activ al unei infracțiuni avându-se în vedere și complicele sau instigatorul. În privința participației penale aceasta este posibilă sub toate formele sale. În doctrină s-a mai considerat că, deși autorul infracțiunii de ucidere la cererea victimei nu este circumstanțiat, în ipoteza în care acesta ar avea o anumită calitate specială (de exemplu medic), aceasta ar putea fi avută în vedere la individualizarea judiciară a sancțiunii putând fi, după caz, o împrejurare care să agraveze sau să diminueze pedeapsa. Cu privirea la subiectul pasiv acesta a fost definit în doctrină ca fiind acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiuni. Subiectul pasiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei este unul circumstanțiat sens în care poate fi vorba doar de către o persoană fizică, responsabilă, suferindă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată din punct de vedere medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. După cum se poate observa nu poate fi vorba de orice persoană fizică în viață întrucât aceasta trebuie să fie capabilă să solicite explicit, conștient, repetat și serios să fie ucisă. Nu ne vom afla într-o atare ipoteză în cazul în care, de exemplu, persoana care solicită să fie ucisă este un copil ori o persoană incapabilă să formuleze o solicitare valabilă întrucât nu se află în deplinătatea facultăților mintale. În doctrină s-a apreciat că este necesar ca victima să aibă capacitate deplină de exercițiu. De asemenea, persoana în cauză trebuie să sufere de o bolală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical. Prin boală incurabilă vom înțelege o boală cu privire la care la momentul comiterii faptei nu era agreat în comunitatea medicală un tratament curativ. Fiind vorba despre o stare de fapt, caracterul incurabil al bolii poate fi dovedit prin orice mijloc ștințific de probă. Nu este suficient să se demonstreze, de exemplu, faptul că pentru respectiva boală nu este posibilă efectuarea unui tratament medical curativ la nivelul României atât timp cât un atare tratament există și este agreat de comunitatea medicală pentru că, într-o asemenea ipoteză, nu ne aflăm în prezența unei boli incurabile. Bunăoară, tratamente inaccesibile în România sunt agreate și efectuate cu succes în alte state. Nu vor fi avute însă în vedere tratamentele experimentale Totuși, trebuie avut în vedere faptul că dat fiind progresul rapid al medicinei la nivel mondial este posibil ca pentru o boală calificată drept incurabilă să fie agreat, la un moment dat, un tratament curativ. În cazul în care boala victimei a fost calificată medical drept incurabilă, dar ulterior a apărut un tratament curativ agreat la nivelul comunității medicale, transformând boala din incurabilă în curabilă, împrejurare necunoscută autorului, considerăm că pot fi incidente dispozițiile privitoare la eroarea asupra tipicității faptei. Pentru a înțelege mai ușor aspectele implicate de acestă ipoteză vom avea în vedere un exemplu concret. Astfel, să presupunem că victima V suferă de o boală incurabilă, atestată medical, care îi provoacă suferințe permanente și greu de suportat și îi solicită în mod explicit, repetat, conștient și serios persoanei P să o ucidă. P cedează rugămințior persoanei V și o ucide. Înainte de uciderea victimei, comunitatea medicală a agreat un tratament curativ pentru boala de care aceasta suferea, eliminând respctiva boală din categoria bolilor incurabile. P, necunoscând aceste aspecte, ucide persoana V, deși dacă ar fi verificat ar fi avut posibilitatea să afle despre modificarea intervenită. În acest caz este clar că P s-a aflat într-o eroare, însă această eroare este una vincibilă, drept urmare, având în vedere că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, iar eroarea asupra tipicității faptei înlătură intenția, întrucât afectează elementul intelectiv acesteia, P va răspunde pentru o infracțiune din culpă contra vieții, în măsura în care aceasta este incriminată, respectiv infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 Cod penal. Prin infirmitate gravă înțelegem, în esență, existența unei modificări morfologice, morfo-funcționale sau funcționale ce prezintă un nivel ridicat de severitate. Infirmitatea gravă trebuie să fie atestată medical înainte de comiterea faptei întrucât, chiar dacă victima suferea de o infirmitate gravă însă aceasta nu era atestată medical la data comiterii faptei nu este îndeplinită condiția prevăzută de norma de incriminare, astfel încât în sarcina subiectului aciv nu se va putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În ipoteza în care victima suferea atât de o boală incurabilă cât și de o infirmitate gravă fapta este tipică chiar dacă, de exemplu, infirmitatea nu era atestată medical la data comiterii faptei întrucât, atât timp cât poate fi probat caracterul incurabil al bolii, fapta poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, condițiile referitoare la starea de sănătate a subiectului pasiv fiind alternative și nu cumulative. Împrejurarea că victima suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical nu este suficientă fiind absolut necesar ca aceasta să fie supusă, din cauza bolii ori a infirmității, unor suferințe permanente și greu de suportat, neexistând nicio șansă de ameliorare. Putem observa faptul că norma de incriminare nu prevede necesitatea ca suferințele cărora este supusă victima să fie de natură fizică, astfel că se vor avea în vedere și suferințe de natură psihică cu condiția ca acestea să fie permanente și greu de suportat. Prin criteriul de permanență vom avea în vedere suferințe care durează mereu, ori o perioadă îndelungată de timp fără a se schimba, având deci o producere neîncetată. Dificulatea în a suporta suferințele poate fi greu de apreciat, întrucât fiecare individ are un grad de toleranță propriu, o apreciere obiectivă nefiind facil de realizat. Tot astfel, dacă suferințele fizice sunt deseori evidente și relativ ușor de demonstrat, suferințele psihice de multe ori sunt cunoscute doar de către persoana în cauză care, din diferite motive, decide să le ascundă celorlalți.
Cu privirea la timpul și locul săvârșirii infracțiunii menționăm că nu se impun condiții speciale. Împrejurarea că victima era membru de familie al infractorului este lipsită de importanță din punct de vedere penal întrucât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 199 Cod penal. Nu prezintă relevanță dacă victima era sau nu capabilă să își suprime singură viața la momentul comiterii infracțiunii. Unele persoane, deși capabile din punct de vedere fizic să se sinucidă, nu au „tăria” necesară pentru a acționa din punct de vedere psihic, fie din considerente de ordin moral, fie din teama unui eventual eșec al sinuciderii.
§2. Conținutul constitutiv al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei cuprinde latura obiectivă a infracțiunii și latura subiectivă care o caracterizează. Vom începe prin a analiza latura obiectivă, urmând ca apoi să vorbim și despre latura subiectivă a acestei infracțiuni.
Latura obiectivă
Eutanasia se realizează, din punct de vedere obiectiv, print-o activitate care are drept urmare moartea victimei. Elementul material al infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă, de regulă, într-o acțiune (comisiune), care trebuie să aibă caracterul de a produce moartea victimei. Caracterul idoneu al acțiunii urmează să fie apreciat in concreto, prin raportare la caracteristicile subiectului pasiv (spre exemplu, de regulă, oferirea unei cantități de zahăr unei persoane, nu va conduce la decesul acesteia, însă oferirea de zahăr unei persoane care suferă de diabet, poate provoca decesul respectivei persoane). Printre acțiunile care pot produce moartea enumerăm: efectuarea unei injecții letale, asfixierea etc. Elementul material poate consta și într-o inacțiune (omisiune), însă în acest din urmă caz, în sarcina făptuitorului trebuie să existe o obligație de a acționa. Spre exemplu, este cazul medicului curant, care refuză să îi mai ofere pacientului tratamentul necesar. În funcție de conduita făptuitorului, care constră într-o acțiune sau o inacțiune, distingem între două forme ale eutanasiei: eutanasia activă și eutanasia pasivă. Codul penal român incriminează ambele forme ale eutanasiei. Procedeele și mijloacele utilizate de către făptuitor nu prezintă, în principiu, importanță. În cadrul cauzelor justificative, legiuitorul vorbește și despre consimțământul victimei. Cu toate acestea, în art. 22 alin. (2) C. pen. , se arată faptul că acest consimțământ nu va produce efecte în cazul infracțiunilor îndreptate contra vieții. Însă, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, consimțământul reprezintă una dintre condițiile pentru a se putea reține această infracțiune. Așadar, în cazul în care victima își exprimă consimțământul și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții, consimtământul victimei va produce anumite efecte. Astfel, deși nu se va reține o cauză justificativă, iar prin această, făptuitorului să nu fie supus unei pedepse, totuși consimțământul va produce anumite efecte, având în vedere că nu se va reține o infracțiune de omor, ci o variantă atenuantă a omorului, uciderea la cererea victimei. Ca urmare a acestui fapt, făptuitorul va fi supus unui tratament sancționator mult mai blând. Pentru a nu exista o extindere a fenomenului eutanasiei, legiuitorul român a prevăzut anumite condiții stricte, pentru a putea fi reținută această infracțiune, iar nu cea de omor. Astfel, pe lângă condițiile impuse cu privire la starea persoanei care solicită să fie ucisă, legiuitorul a impus o serie de condiții esențiale și cu privire la cererea persoanei aflate în suferință. Cerința esențială, pentru a se putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în existența prealabilă a unei cereri explicite, serioase, conștiente și repetate a victimei. Prima cerință constă în aceea ca cererea victimei să fie explicită, adică să existe o cerere expresă din partea victimei, care să își exprime dorința de a fi ucisă, fără a lăsa loc de interpretări din partea autorului. În literatura de specialite, se arată faptul că, cererea victimei poate fi formulată atât în scris, cât și oral, însă indiferent de modul în care se face această cerere, ea trebuie să exprime fără echivoc dorința victimei. De asemenea, se arată că cererea victimei, indiferent dacă este exprimată în scris sau verbal, trebuie să fie de natură a putea fi probată de către subiectul activ al acestei infracțiuni. Condiția ca cererea să fie făcută conștient impune ca cererea să provină de la o persoană care are discernământ. Astfel, victima trebuie să realizeze ceea ce solicită, precum și consecințele cererii sale. De asemenea, ea trebuie să conștientizeze situația în care se află, să realizeze faptul că suferă de o boală incurabilă, ori de o infirmitate gravă. Cererea victimei trebuie să fie serioasă, adică solicitarea victimei nu trebuie să fie făcută în glumă, superficial, în realitate victima nedorind să fie ucisă. De asemenea, cererea victimei trebuie să vină ca urmare a unei deliberări din partea acesteia, iar nu în mod spontan, ori la supărare. O ultimă cerință este acea ca cererea victimei să fie repetată. Cu privire la această cerință, în doctrina dreptului penal s-a arătat că cererea formulată de victimă trebuie reiterată, astfel încât victima să solicite de cel puțin două ori. De asemenea, s-a spus că repetarea cererii nu trebuie să se realizeze în aceeași împrejurare, fiind necesar ca victima să repete dorința sa de a fi ucisă în împrejurări variate. Faptul că cererea este reiterată în împrejurări diferită denotă o seriozitate, exprimă hotărârea victimei de a muri. Repetarea cererii victimei face să creadă credibilitatea că cererea acesteia este una serioasă. În literatura de specialitate s-a spus că prin cerința repetabilității poate crea o anumită discriminare între persoanele care au posibilitatea de a își reitera cererea și cei care nu mai au o asemenea posibilitate. Spre exemplu, dacă victima, după ce formulează o singură dată cererea de a fi ucisă, intră în comă, neputând repeta cererea inițială. În acest caz, dacă o persoană o va ucide, urmează să răspunde pentru comiterea infracțiunii de omor, iar nu pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Aceeași autori susțin faptul că, legiuitorul român ar fi trebui să urmeze modele altor legislații unde este expres reglementată această infracțiune și să prevadă doar două condiții ale cererii victimei: caracterul conștient și serios al acesteia [spre exemplu, aceste două condiții sunt prevăzute în Codul penal german, în cadrul art. 216 alin. (1)]. Se arată faptul că, în situația în care rugămințile victimei nu trebuie să constituie, în realitate, un apel la milă sau îngăduință, în acest caz urmând a se reține comiterea unei infracțiuni de omor, iar nu a unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Pentru a se reține existența infracțiunii de ucidere la cererea victimei, nu este suficient să existe o cerere explicită, serioasă, repetată și conștientă a victimei, ci este necesar și ca victima să sufere de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, atestată medical și cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. În doctrina dreptului penal a fost exprimată și opinia conform căreia, infracțiunea de ucidere la cererea victimei ar putea fi comisă doar printr-o acțiune. În argumentarea acestei opinii, se arată că, în cazul în care ar fi vorba despre o inacțiune, ne vom afla în prezența unei eutanasii pasive, formă a eutanasiei care este permisă în sistemele de drept europene. Considerăm că opinia acestor autori nu este corectă, având în vedere faptul că în acea situație vorbim despre o infracțiune omisivă improprie (comisivă prin omisiune). Astfel, conform art. 17 lit. a) Cod penal, făptuitorul va răspunde și în cazul în care are o obligație legală sau contractuală de a acționa, dar a rămas în pasivitate. Astfel, spre exemplu, medicul curant care refuză să îi mai administreze pacientului un anumit tratament, ca urmare a cererii serioase, explicite, conștiente și repetate a acestuia, va răspunde pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În cazul în care, în sarcina unei persoane nu există o obligație legală sau contractuală de a acționa, considerăm că în caz de inacțiune, în sarcina ei va urma să se rețină infracțiunea de lăsare fără ajutor, reglementată de art. 203 C. pen. Ca un argument în plus pentru reținerea uciderii la cererea victimei, atunci când este comisă prin inacțiune, trebuie avut în vedere faptul că uciderea la cererea victimei este o formă atenuantă a infracțiunii de omor, infracțiunea de omor, prevăzută de art. 188 sau de art. 189 C. pen. , putând fi comisă atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune. Urmarea imediată a infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă în decesul subiectului pasiv. Acțiunea sau inacțiunea subiectului activ capătă relevanță penală doar în situația în care se produce urmarea imediată. Infracțiunea de uciderere la cererea victimei este o infracțiune instantanee, în principiu. Cu toate acestea, în anumite situații, este posibil ca decesul victimei să intervină după trecerea unui anumit interval de la momentul comiterii acțiunii sau inacțiunii infracționale. De asemenea, infracțiunea de ucidere la cererea victimei este o infracțiune materială, dat fiind că ea se caracterizează prin existența unui obiect material, care este corpul persoanei în viață. Tot astfel, având în vedere că infracțiunea de ucidere la cererea victimei produce o modificare în lumea exterioară, aceasta este o infracțiune de rezultat. Legătura de cauzalitate între acțiunea sau acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie stabilită în fiecare caz. În cazul în care nu există un raport de cauzalitate între activitatea făptuitorului și decesul victimei, făptuitorul nu va răspunde penal, neexistând o tipicitate a infracțiunii de ucidere la cererea victimei.
Latura subiectivă
Cu privire la latura subiectivă, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii. Într-o primă opininie, care se dovedește a fi majorită, se consideră că infracțiunea de ucidere la cererea victimei poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Așadar, infracțiunea se va comite cu intenție, indiferent de forma acesteia. În cea de-a doua opinie, infracțiunea de ucidere la cererea victimei poate fi comisă doar cu intenție directă. Înțelegem să ne raliem opiniei potrivit căreia infracțiunea de ucidere la cererea victimei poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Spre exemplu, infracțiunea va fi comisă cu intenție indirectă atunci când un medic, la cerere serioasă, conștientă, repetată și explicită a unui pacient care suferă de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, care cauzează suferințe permanente și greu de suport, îi administrează o doză mai mare decât cea recomandată de calmante. În această situație, pacientul prevede faptul că s-ar putea să decedeze. De asemeneea, medicul, având în vedere pregătirea sa, prevede posibilitatea ca pacientul să decedeze și, deși nu urmărește producerea acestei urmări, o acceptă. Având în vedere caracteristicile infracțiunii de ucidere la cererea victimei, înainte de a comite infracțiunea, autorul va întreprinde anumite activități de pregătire. Aceste activități de pregătire, nu trebuie confundate cu premeditarea infracțiunii. Pentru o corectă delimitare, în doctrina dreptului penal se arată că:
activitatea de ucidere din cadrul uciderii la cererea victimei presupune o anumită pregătire din partea autorului faptei, el neacționând în mod spontan, aceste pregătiri fiind necesare prin raportare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea victimei (spre exemplu, cererea victimei trebuie să aibă un caracter repetat);
în cazul omorului calificat, premeditarea se manifestă într-un mod diferit, având în vedere că în acest caz, autorul chibzuiește cu privire la comiterea infracțiuni, pentru a vedea cum poate comite infracțiunea mai ușor și sigur;
în cazul omorului calificat, premeditarea are diferite mobiluri, în cazul uciderii la cererea victimei, mobilul este unul singur, acela de a curma suferințele permanente și greu de suportat ale victimei. Tocmai acest mobil este cel care l-a determinat pe legiuitor să nu considere această faptă o infracțiune de omor.
În cazul în care făptuitorul eutanasiează, din eroare, o altă persoană decât aceea care îi solicitase în mod conștient, repetat, explicit și serios să îi curme viața, nu se va reține eroarea, ca și cauză care înlătură imputabilitatea. Cu toate acestea, având în vedere că ne vom afla în fața unei infracțiuni deviate, în forma erorii asupra persoanei, urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei, iar nu o infracțiune de omor. În caz de pluralitatea de victimei, urmează să se rețină un concurs de infracțiuni, între atâtea infracțiuni de ucidere la cererea victimei, câte victime există, în cazul în care nu a interveni o hotărâre definitivă de condamnare. Dacă a interveni o hotărâre definitivă de condamnare, urmează să se rețină starea de recidivă sau de pluralitate intermediară, după caz.
§3. Forme, modalități, sancțiuni
În cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, atât actele de pregătire, cât și tentativa sunt posibile. Cu toate acestea, legiuitorul român a ales să nu incrimineze actele preparatorii sau tentativa. În alte legislații, tentativa este incriminată. Spre exemplu, în Codul penal german, în cadrul art. 216 alin. (2) se prevede faptul că tentativa se pedepsește. În cazul în care, în urma comiterii activității infracționale, victima nu decedează și se produce vreuna din urmările prevăzute în cadrul art. 194 C. pen. , în sarcina făptuitorului se va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală. În cazul în care se produc doar urmările din cadrul art. 193 C. pen. , în sarcina făptuitorului nu se va reține comiterea niciunei infracțiuni, având în vedere faptul că se va reține consimțământul victimei, drept cauză justificativă, astfel fiind înlăturat caracterul nejustificat al faptei. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se consumă în momentul în care victima decedează. Infracțiunea este, de regulă, o infracțiune instantanee, consumându-se în momentul săvârșirii activității infracționale sau la un interval scurt timp. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se caracterizează prin existența unei singure modalități normative, descrisă în cadrul art. 190 C. pen. Există o singură modalitate tip, nefiind prevăzute variante agravate ale acestei infracțiuni. În ceea ce privește modalitățile faptice prin care se poate comite infracțiunea de ucidere la cererea victimei, acestea sunt multiple. Spre exemplu, infracțiunea se poate comite prin injectarea unei substanțe, prin asfixiere, prin tăiere ori prin întreruperea tratamentului. În ceea ce privește regimul sancționator, legiuitorul a prevăzut că celui care a comis această infracțiune urmează să i se aplice pedeapsa închisorii, cuprinsă între 1 an și 5 ani. Așadar, se observă că infracțiunea de ucidere la cererea victimei are un tratament mai blând decât infracțiunea de omor, care prevede o pedeapsă cuprinsă între 10 și 20 de ani. Având în vedere limitele de pedepse, față de persoana care comite această infracțiune se va putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală urmează să fie efectuată de procuror, potrivit art. 56 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. De asemenea, instanța competentă de a judeca cauza în primă instanță, conform art. 36 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , îi revine tribunalului. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, atunci când se va reține vreuna din agravantele de la omorul calificat (autorii vorbesc despre ipoteza premeditării, dar considerăm că poate fi vorba și despre alte modalități ale omorului calificat, ca de exemplu comiterea infracțiunii asupra unei persoane gravide), mai putem vorbi despre o infracțiune de ucidere la cererea victimei sau trebuie să reținem existența infracțiunii de omor calificat. Răspunsul oferit de autori este acela că urmează să se rețină infracțiunea de ucidere la cererea victimei și în această situație. Și în opinia noastră, în aceste cazuri urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul legal. În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere faptul că, sub imperiul vechii reglementări a Codului penal de la 1969, infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu era reglementată, fapta comisă în condițiile actualului art. 190 din Codul penal reprezenta infracțiunea de omor. Prin urmare, având în vedere limitele de pedepse, Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 va reprezenta legea penală mai favorabilă, dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de legea penală pentru a se reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
Capitolul II.
Aspecte comparative
Secțiunea I. Locul infracțiunii de ucidere la cererea victimei în structura infracțiunilor contra vieții
Ca urmare a intrării în vigoare a unui nou Cod penal, la data de 1 februarie 2014, au intervenit numeroase schimbări, atât în legătură cu infracțiunile prevăzute în Codul penal, unele fiind preluate din legile speciale, iar altele fiind reglementate cu titlu de noutate, cât și sub aspectul regimului sancționator. Legiutorul român a decis să așeze infracțiunile contra persoanei în primul titlul al noului Cod penal, dorind în acest fel să sublinieze importanța aspectelor legate de persoane, indiferent de cine este vorba, din perspectiva dreptului penal. În cadrul infracțiunilor contra persoanei, un loc deosebit îl ocupă infracțiunile contra vieții. Astfel, capitolul I din cadrul infracțiunilor contra persoanei este intitulat „Infracțiuni contra vieții”. Prin aceasta, legiuitorul român a dorit să sublinieze importanța dreptului la viața și din perspectiva dreptului penal, acest drept ocupând un rol central. Dreptul la viață este un drept inalienabil. Așa cum se poate observa, în cadrul infracțiunilor contra vieții, legiuitorul a ales să includă cinci infracțiuni: omorul (art. 188), omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art. 190), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191) și uciderea din culpă (art. 192). Așadar, între Codul penal de la 1969 și actualul Cod penal există anumite deosebiri. În ceea ce ne privește, din perspectiva prezentei lucrări, cea mai importantă deosebire dintre cele două legi penale fundamentale, constă în reglementarea expresă în cadrul actualului Cod penal a uciderii la cererea victimei, în cadrul art. 190. Astfel, în de Codul penal din 1969, se considera că fapta de a ucide o persoană care suferă de o boală incurabilă ori de o maladie gravă, care provoacă suferințe permanentate și greu de suportat, la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei, constituie infracțiunea de omor, urmând ca în sarcina făptuitorului să se rețină o circumstanță atenuantă. Spre deosebire de reglementarea din Codul penal din 1969, în prezent, comiterea unei asemenea fapte va reprezenta infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Prin reglementarea expresă a uciderii la cererea victimei, legiuitorul român a urmărit două obiective. În primul rând, s-a dorit să se sublinieze faptul că, persoana care comite infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu prezintă același pericol social ca persoana care comite o infracțiune de omor. Acest fapt este indicat, îndeosebi prin limitele de pedeapsă prevăzute de lege. Astfe, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa va fi cuprinsă între 1 și 5 ani, în timp ce, în cazul omorului, pedeapsa va fi cuprinsă între 10 și 20 de ani. De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că, în sarcina persoanei care a comis anterior o infracțiune de ucidere la cererea victimei, în situația în care ulterior comite o infracțiune de omor, nu se va reține infracțiunea de omor calificat, în varianta prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) (de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor). În al doilea rând, legiuitorul a dorit să evite eventualele discuții ce ar fi rezultat în cazul în care nu ar fi existat o reglementare expresă prin care să fie incriminată eutanasia. Astfel, s-ar fi putut considera că, atâta vreme cât, legea penală nu incriminează în mod expres eutanasia, aceasta ar fi fost permisă. Chiar dacă nu era reglementată expres în vechea reglementarea, comiterea unei fapte în condițiile actualei infracțiuni de ucidere la cererea victimei, în sarcina inculpatului urmau să se rețină anumite circumstanțe agravante, în așa fel încât, pedeapsa aplicată făptuitorului urma să se situeze sub minimul special prevăzut de lege. Includerea uciderii la cererea victimei printre infracțiunile îndreptate împotriva vieții este logică și absolut normală. Prin comiterea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, se ridică viața unei persoane. Nu prezintă importanță faptul că victima suferă de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, pentru a considera că această infracțiune este una îndreptată contra vieții, aceste aspecte contribuind la încadrarea faptei ca ucidere la cererea victimei, iar nu ca omor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, uciderea la cererea victimei a fost incriminată întrucât, deși în temeiul art. 26 alin. (2) din Constituție, orice persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăși, nu există dreptul unei alte persoane de a dispune de viața altei persoane, chiar dacă aceasta solicită în mod expres, serios, conștient și repetat să fie ucisă. Nu în ultimul rând, incriminarea expresă a uciderii la cererea victimei se datorează și reglementării consimțământului victimei, prin cauzele justificative. Astfel, legiuitorul a ales să reglementeze expres printre infracțiunile contra vieții și infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În caz contrar, dacă nu se reglementa expres această infracțiune, s-ar fi putut susține că, având în vedere consimțământul expres al victimei, fapta nu ar constitui infracțiune. În orice caz, și în partea generală a Codului penal se prevede faptul că această cauză justificativă a consimțământului victimei nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții [art. 22 alin. (2)]. Această variantă atenunată a omorului, indiferent de denumirea pe care o are, este reglementată și în cadrul altor legislații penale europene. Astfel, Codul penal german incriminează omorul la cerere (art. 216), Codul penal spaniol prevede infracțiunea de omor atenuat (art. 141), Codul penal italian incriminează omorul cu consimțământul victimei (art. 579).
Secțiunea a II-a. Aspecte comparative între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte infracțiuni prevăzute în Codul penal
Între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal în vigoare există anumite asemănări, ce pot crea anumite dificultăți în ceea ce privește delimitarea corectă între acestea. Cu toate acestea, având în vedere trăsăturile specifice ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ea poate fi delimitată de alte infracțiuni. În cadrul prezentei secțiuni, vom prezenta scurte comparații între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte două infracțiuni incluse între infracțiunile contra vieții: omorul și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
§1. Uciderea la cererea victimei și omorul
Între cele două infracțiune există numeroase asemănări, uciderea la cererea victimei reprezentând o variantă atenuantă a omorului. Cu toate acestea, așa cum vom vedea, în practică diferențierea între cele două infracțiuni se va face ușor, dacă vor fi analizate cu atenție anumite aspecte. Atât omorul, cât și uciderea la cererea victimei sunt incluse de legiuitorul român printre infracțiunile contra vieții. Astfel, în ceea ce privește obiectul juridic al celor două infracțuni, acesta este identic, constând în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. În ceea ce privește obiectul material, acesta este există în cazul ambelor infracțiuni, acesta fiind atât în cazul infracțiunii de omor, cât și a infracțiunii de ucidere la cererea victimei, corpul persoanei în viață. Subiectul activ, în cazul ambelor infracțiuni, este necircumstanțiat, orice persoană fizică sau juridiă putând fi subiect activ al acestei infracțiuni. În privința subiectului pasiv, sesizăm prima deosebire semnificativă dintre cele două infracțiuni. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de omor, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârsta și starea sa de sănătate, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei vorbim despre un subiect pasiv circumstanțiat. Astfel, subiectul paasiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei este persoana în viață care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, care cauzează suferințe permanente și greu de suport. Toate aceste condiții se cer întrunite cumulativ în persoana subiectului pasiv, în caz contrar urmând a se reține o infracțiune de omor. În ceea ce privește elementul material, ambele infracțiuni se pot comite atât prin acțiune, cât și prin inacțiune, în acest din urmă caz trebuind să existe o obligație legală sau contractuală de a acționa. Totuși, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pe lângă acțiunea sau inacțiunea infracțională, trebuie să mai existe și o cerere din partea victimei. Această cerere trebuie să fie explicită, serioasă, conștientă și repetată. În cazul în care nu există o astfel de cerere prealabilă, ori dacă nu este întrunită una dintre condițiile impuse de legiuitor pentru valabilitatea cererii, în sarcina făptuitorului urmează să se rețină comiterea infracțiunii de omor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, rugămințile victimei nu trebuie să constituie, în realitate, un apel la milă sau îngăduință, în acest caz urmând a se reține comiterea unei infracțiuni de omor, iar nu a unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Prin comiterea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, se urmărește să se pună capăt suferințelor victimei. Urmarea imediată, în cazul ambelor infracțiuni, constă în moarte victimei, trebuind să fie demonstrată existența unei legături de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea subiectului activi și urmarea imediată, care constă în decesul victimei. Sub aspectul laturii subiective, atât infracțiunea de omor, cât și cea de ucidere la cererea victimei se comit doar cu intenție, în ambele forme ale acesteia. Cu privire la uciderea la cererea victimei, așa cum am arătat, se consideră, minoritar în doctrină, că aceasta ar putea fi comisă doar cu intenție directă. Însă, opinia majoritară este în sensul în care uciderea la cererea victimei poate fi comisă cu ambele forme ale intenției. În situația în care cererea chiar serioasă, explicită, repetată și conștientă a victimei, nu a ajuns la cunoștința făptuitorului, care luase hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre exemplu, din gelozie), fapta nu va constitui ucidere la cererea victimei, ci în sarcina făptuitorului urmează a se reține infracțiunea de omor Ambele infracțiuni se consumă în momentul în care persoana vizată de activitatea infracțională decedează. Cele două infracțiuni sunt suspectibile atât de acte de pregătire, cât și de tentativă. Cu toate acestea, actele de pregătire nu sunt incriminate în niciunul din cele două cazuri. În schimb, în ceea ce privește tentativa, aceasta este sancționată în cazul infracțiunii de omor, rămânând neincriminată în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei. Totuși, în cazul infracțiunii la cererea victimei, dacă se produc urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pe. , iar victima nu decedează, în sarcina făptuitorului urmează să se rețină comiterea infracțiunii de vătămare corporală. În cazul în care se produc doar urmările prevăzute de art. 193 C. pen. , în sarcina făptuitorului nu se va reține nicio infracțiune, întrucât ne aflăm în prezența cauzei justificative a consimțământului victimei. Sub aspect sancționator, există o deosebire semnifivativă între cele două infracțiuni. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani, în cazul omorului, sancțiunea constă în pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 și 20 de ani. Din acest motiv, în practică trebuie făcută cu atenție distincția între cele două infracțiuni, având în vedere că, în cazul infracțiunii de uciderere la cererea victimei se poate dispune chiar măsura renunțării la aplicarea pedepsei, astfel încât infractorul nu va fi privat de libertate.
§ 2. Uciderea la cererea victimei și determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Aceste două infracțiuni sunt reglementate de către legiuitorul român în Codul penal, în capitolul dedicat infracțiunilor contra vieții. Sub aspectul obiectului juridic, obiectului material și subiectului activ, nu există niciun fel de deosebire între cele două infracțiuni, aceste aspecte fiind indentice. În ceea ce privește subiectul pasiv, în forma de bază a infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, acesta este necircumstanțiat, fiind reprezentat de către orice persoană fizică în viață. În variantele agravate ale acestei infracțiuni, subiectul pasiv este circumstanțiat, fiind vorba despre un minor, o persoană cu discernământ diminuat ori o persoană iresponsabilă (care nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze). În schimb, în cazul infracțiunii de uciderere la cererea victimei, subiectul pasiv este întotdeuna circumstanțiat, fiind vorba despre o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, care produc suferințe permanente și greu de suportat. În cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, subiect pasiv nu poate fi niciodată o persoană iresponsabilă, în acest caz urmând a se reține infracțiunea de omor, în timp ce, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, subiect pasiv poate fi și o persoană iresponsabilă, în acest caz urmând a se reține varianta agravată, prevăzută de art. 191 alin. (3) C. pen. Cu privire la elementul material, ambele infracțiuni pot fi comise atât prin acțiune, cât și prin acțiune. Însă, în timp ce în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei există o activitate directă prin care se urmărește uciderea victimei, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii vom avea o activitate de determinare sau înlesnire a activității victimei. Așadar, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, nu avem o activitate directă de ucidere a subiectului pasiv. De asemenea, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei se cere să existe o cerere prealabilă din partea victimei, care să aibă caracter conștient, repetat, expres și serioasă a victimei. În literatura dreptului penal, se arată faptul că eutanasia activă nu trebuie confundatp cu sinuciderea asistată medical, care presupune ajutorul oferit de către medic unui bolnav care intenționează să se sinucidă, prin oferirea sau indicarea mijloacelor letale prin care ar putea realiza acest fapt. Astfel, sinuciderea asistată medical va reprezenta o infracțiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii, iar nu infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Urmarea imediată este aceeiași, fiind reprezentată de decesul victimei. Însă, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, decesul intervine ca urmare a activității de ucidere a făptuitorului, în timp ce, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, decesul suvrine ca urmare a sinuciderii. De asemenea, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, dacă urmarea imediată constă doar într-o încercare de sinucidere, în sarcina făptuitorului urmează a se reține varianta atenuantă a infracțiunii, prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. În cazul ambelor infracțiuni este necesar să se dovedească existența raporturtului de cauzalitate. În ceea ce privește latura subiectivă, cele două infracțiuni se pot comite doar cu intenție, în ambele sale forme, atât directă, cât și indirectă. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se consumă în momentul în care are loc decesul victimei. În schimb, infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinucerii se consumă în momentul în care se produce sinuciderea sau încercarea de sinucidere. În cazul ambelor infracțiuni sunt posibile atât actele de pregătire, cât și tentativă, însă aceste forme ale infracțiunilor nu sunt incriminate de legea penală. Sub aspect sancționator, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii victimei, avem un regim sancționator distinct, după cum vorbim despre forma de bază a infracțiunii ori de variantele agravate sau de varianta atenuată. În cazul formei de bază, pedeapsa este închisoare cuprinsă între 3 și 7 ani, în cazul primei variante agravate a infracțiunii, pedeapsa este închisoarea între 5 și 10 ani, în cazul celei de-a doua variante agravate, legiuitorul prevede sancțiunea închisorii cuprinsă între 10 și 20 de ani, în timp ce, pentru varianta atenuată a infracțiunii (atunci când are loc doar încercarea de sinucidere a victimei), pedepsele prevăzute mai sus se reduc la jumătate, în funcție de încadrarea faptei. În schimb, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea cu o durată cuprinsă între 1 și 5 ani.
Secțiunea a III-a. Aspecte privind infracțiunea de ucidere la cererea victimei în alte sisteme de drept
Incrimininarea eutanasiei se regăsește și în cadrul altor sisteme de drept, sub diverse denumiri. Cu toate acestea, există și legislații unde eutanasia, dacă sunt respectate anumite condiții strict determinate, este permisă. În cadrul acestei secțiuni vom discuta despre o serie de sisteme de drept care incriminează eutanasia, urmând ca într-o secțiune viitoare să prezentăm și sistemele de drept în care eutanasia este permisă. În dreptul german, Codul penal incriminează în cadrul art. 216 omorul la cererea victimei. Potrivit acestui articol, dacă o persoană ucide o altă persoană, la cererea acesteia din urmă, exprimată în mod categoric și serios, săvârșește infracțiunea de omor la cererea victimei. Așa cum se observă, reglementarea eutanasiei în dreptul german este mai lejeră decât cea din dreptul român. De asemenea, alineatul (2) al aceluiași articol, prevede faptul că se sancționează și tentativa. Sub acest aspect, reglementarea din dreptul german este mai severă, având în vedere că în legislația română tentativa la infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu se pedepsește. Sub aspect sancționator, Codul penal german prevede că infracțiunea de omor la cererea victimei se pedepsește cu închisoarea cuprinsă între 6 luni și 5 ani. În această privință, legislația germană se asemănă cu cea română, care prevede pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani. În dreptul italian, în cadrul art. 590 din Codul penal, este incriminată infracțiunea de ucidere a celui care consimte. Potrivit acestui text legal, comite această infracțiune acea persoană care ucide victima cu consimțământul acesteia. Deși la o primă vedere este suficient consimțământul victimei, legiuitorul italian face anumite precizări. Astfel, nu se va reține infracțiunea de ucidere a celui care consimtie, ci dispozițiile referitoare la omor (art. 575-577 C. pen. italian), atunci când:
fapta este comisă asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 18 ani;
fapta este săvârșită asupra unei persoane bolnave mental sau care se află în condiții de deficiență psihică, din cauza unei alte infirmități sau datorită consumului de alcool ori de substanțe stupefiante;
în cazul în care consimtământul victimei a fost obținut prin violență, amenințare, ori prin sugestie sau înșelăciune.
Codul penal italian, prevede o pedeapsă mult mai severă decât cea prevăzută de noul Cod penal din România. Astfel, potrivit art. 579 C. pen. italian, persoanei care comite această infracțiune i se va aplica pedeapsa închisorii, cuprinsă între 6 și 15 ani. În dreptul spaniol, eutanasia este reglementată în mod asemănător cu reglementarea din dreptul din țara noastră. Astfel, în cadrul art. 143 alin. (4) C. pen. se prevede că această infracțiune se va reține atunci când, la cererea expresă și serioasă a victimei care suferă de boală gravă care va conduce în mod inevitabil la moartea ei sau care îi produce suferințe grave, cu caracter de permanență, care sunt greu de suportat, o altă persoană contribuie la moartea acesteia cu acțiuni directe și necesare. Așadar, reglementarea din Codul penal din Spania se aproprie cel mai mult de reglementarea eutanasiei din dreptul român, vorbind despre o cerere expresă și serioasă a unei persoane care suferă de o boală incurabilă sau de o boală care produce suferințe grave, care au caracter de permanență și care sunt greu de suportat. Legiuitorul spaniol nu stabilește în mod expres pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei, multumindu-se să prevadă că pedeapsa va fi mai ușoară cu un grad sau două decât pedepsele prevăzute pentru infracțiunea de ucidere din culpă [art. 143 alin. (2) C. pen. spaniol prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 1 și 6 ani, iar alin. (3) al aceluiași art. prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 3 și 6 ani, pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă). Eutanasia, ca formă atenuată a omorului este incriminată și în cadrul altor legislații penale. Spre exemplu, în cadrul art. 77 C. pen. austriac, 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elvețian, art. 235 C. pen. norvegian.
Secțiunea a IV-a. Eutanasia
Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, fie că vorbim despre o ucidere la cererea victimei, fie că vorbim despre o ucidere a celui care consimte sau orice altă denumire i se oferă acestei infracțiuni, în fapt este vorba despre o eutanasie a victimei. Eutanasia este definită ca fiind un act deliberat prin care se pune capăt vieții unei persoane, persoana care ucide fiind mânată de intenția de a pune capăt suferinței victimei.
§1. Eutanasia privită din diverse perspective
În cele ce urmează vom prezenta o serie de perspective cu privire la eutanasie și, așa cum vom observa, eutanasia este un fenomen complex, care suscită numeroase discuții, nu doar în domeniul dreptului, ci și în cadrul altor domenii ale vieții sociale.
1.1. Perspectiva religioasă
Din perspectiva religioasă, în cadrul statelor cu care au o puternică istorie creștină, eutanasia este interzisă, considerând-o un păcat capital. Așadar, din perspectiva bisericilor creștine, nu există o diferențiere între fapta de a ucide și fapta aceluia care ucide din milă, Spre exemplu, Biserica Ortodoxă din Rusia și-a expus public împotrivirirea față de legalizarea eutanasiei. Aceasta consideră că prin eutanasie se încălcă două dintre cele zece porunci și anume: cea de-a șaptea poruncă, conform căreia este interzis să ucizi (”să nu ucizi”) și aceea care arată că trebuie să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Biserica arată că iubirea față de apropae nu trebuie exprimată prin curmarea vieții din milă, în scopul de a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să îl ajuți, să îl sprijini pentru a putea suporta durerea. Potrivit principiilor creștine, o persoană nu poate lua viața unui om, în nicio situație, nici măcar atunci când ar acționa din milă sau compasiune față de către victimă. Se consideră că viața este darul suprem primit de la Dumnezeu, iar omul nu îi poate pune capăt. Chiar și sinuciderea, din perspectivă religioasă, reprezintă un păcat capital. Singurul care poate decide când o persoană să moară este Dumnezeu. O cunoscută personalitate religioasă, care a avut o influență deosebită asupra creștinilor, Papa Ioan Pau l al II-lea, în lucrarea sa „Il Veritas splendor”, plasează eutanasia pe paliereul unor fapte grave, precum genocidul sau mutilările. Și Biserica Ortodoxă din România și-a exprimat poziția față de eutanasie, și a respins ideea ca printr-o acțiune sau inacțiune să se încerce ridicarea vieții unei persoane, indiferent de motiv și de modalitate
1.2. Aspecte filozofice și morale privind eutanasia
Principiul potrivit căruia este interzisă ridicarea intenționată a vieții unei persoane nu vorbește despre faptul că viața trebuie menținută în orice mod, uneori chiar împotriva voinței pacientului. Spre exemplu, nu se arată nicăieri că o persoană care suferă de cancer într-o fază avansată, trebuie să se supună unor tratamente agresive, care să aibă efecte secundare greu de suportat (spre exemplu, să urmeze chimioterapia). Aceia care sunt de acord cu ideea eutanasiei, arată că este de preferat ca unei persoane să i se ofere o moarte decentă, decât un trai plin de dureri insuportabile. Au existat chiar laureați ai premiului Nobel (G. Thomson, L. Pauling, J. Monod) care și-au exprimat punctul de vedere în favoarea eutanasiei. Potrivit acestora, atunci când nu mai există nicio speranță de vindeca o persoană, ceilalți au datoria de a pune capăt suferințelor prin care trece respectiva persoană. În literatura de specialitate, se atrage atenția asupra consecințelor pe care le-ar produce o eventuală legalizare a eutanasiei, această opinie având în vedere și cele petrecute în statele care au optat pentru legalizarea eutanasiei. Astfel, ar exista următoarele riscuri:
riscul de a nu putea controla fenomenul, astfel încât această să scape de sub control. Astfel, s-ar putea ajunge la situații în care eutanasia să fie aplicată și în cazul altor persoane, nu doar în cazul persoanelor bolnave incurabil, care suferă de dureri insuportabile (spre exemplu, în cazul persoanelor în vârstă, lipsite de ajutor);
presiunea psihică asupra celor care ar putea fi supuși eutanasiei. Se arată că aceste persoane ar putea fi constrânse moral, de propria conștiință, să accepte eutanasia, pentru a nu fi o povară pentru cei din jur;
să intervină o modificare majoră a percepției societății cu privire la boală și la terapie. Astfel, eutanasia ar putea fi considerată o terapie, pentru soluționarea unor anumite probleme.
La aceste riscuri, subliniate în literatura de specialitate, mai adăugăm și noi unul. Există posibilitatea ca persoana care ia viața unei persoane bolnave, ulterior să regrete pentru tot restul vieții acest gest, fapt ce ar determina o depresie și o schimbare comportamentală a acestei persoane.
1.3. Perspectiva medicală
Ca urmare a progresului din domeniul medical și farmaceutic, este important ca și o persoană care la un moment dat suferă de o boală ce este considerată netratabilă la acel moment, să fie ținută în viața, existând posibilitatea descoperirii unor terapii curative. Medicii au obligația morală, dar și legală, de a trata persoanele, de a îi sprijini, indiferent de costurile îngrijirilor medicale. De asemenea, medicul are obligația morală de a încerca să trateze pacienții, prin orice metode legale, prevăzute de către medicina modernă. Cu toate acestea, medicul nu îi poate impune unui pacient să urmeze un anumit tratament. Spre exemplu, medicul nu va putea să îi amputeze un membru unei persoane, care și-a exprimat expres opoziția față de această tehnică medicală, chiar dacă acest refuz îi pune în pericol viața. Codul de Deontologie Medicală Român, prevede explicit, în cadrul art. 22 lit. a), faptul că eutanasia și eugenia sunt interzise. De asemenea, în cadrul art. 11 din acest act se arată că medicul nu poate efectua nicio intervenție în domeniul sănătății, decât după ce respectiva persoană și-a exprimat consimțământul, în mod liber și în cunoștință de cauză. Consimțământul exprimat poate fi retras în orice moment de către persoana vizată.
§2. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial
Întrucât am vorbit pe parcursul acestei lucrări despre sisteme de drept europene care interzic eutanasia, în această subsecțiune vom discuta doar despre incrimininarea eutanasiei într-un stat din afara Europei (Australia), precum și despre cele două state europene în care este permisă eutanasia (Belgia și Olanda). În Australia, eutanasia activă este interzisă. Cu toate acestea, în această țară au existat numeroase discuții cu privire la acest fenomen. În Australia, eutanasia indirectă (acea formă a eutanasiei ce constă în decesului pacientului intervenit ca urmare a administrării unui tratament împotriva durerii, fiind un efect colateral al anestezicelor) este permisă, cel care comite o asemenea faptă nefiind pedepsit, în cadrul acestui stat funcționând criteriul ”dublului efect”, potrivit căruia medicii sunt autorizați să administreze analgezice unui bolnav, chiar dacă acestea au ca efect secundar prezvăzut, dar nedorit, accelerarea decesului. În acest moment, în Australia, eutanasia activă este considerată o faptă de omucidere, persoana care o comite putând fi acuzată, după caz, de omor sau asasinat (dacă există premeditare). Așadar, în această țară, consimțământul exprimat de victimă nu produce niciun fel de efecte, atunci când vorbim despre eutanasia directă. Prin Legea federală din 27 martie 1997 care reglementează eutanasia, se interzice Teritoriului de Nord, Teritoriului Capitalei Australiene și Insulelor Norfolk să adopte legi prin care să permită eutanasia sau suicidul asistat. Olanda este prima țară din lume care a legalizat eutanasia, printr-o lege din anul 1994, care a consacrat jurisprudența constantă din această țară, potrivit căreia medicii care erau trimiși în judecată, neexistând un alt temei legal, erau achitați pentru comiterea faptei în stare de necesitate. De asemenea, în cursul anului 2001 a fost adopatată o lege prin intermediul căreia au fost modificate prevederile art. 293 ale Codului penla olandez, care incriminau infracțiunea de omor la cerere. Deși legislația olandeză permite eutanasia, atât cea activă, cât și cea pasivă, sunt reglementate anumite condiții stricte în care se poate apela la eutanasie. Astfel, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
să existe convingerea că cererea voluntară bolnavului vine ca urmare a unui proces îndelungat de gândire;
certitudinea că suferințele persoanei bolnave sunt intolerabile și nu există perspective de ameliorare a situației;
necesitatea informării pacientului cu privire la situația sa și a evoluției bolii;
medicul, împreună cu pacientul, să ajungă la concluzia că nu există o altă soluție pentru boala sa;
pacientul să mai fie consultat de încă cel puțin un medic independent, care să emită un aviz scris din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de mai sus;
întreruperea vieții bolnavului să se facă cu toate precauțile medicale necesare;
Așadar, potrivit legilor olandeze prin care s-a legalizat eutanasia, au dus la modificarea normelor din Codul penal olandez. Ca urmare a acesto modificări, nu va răspunde penal medicul care a efectuat eutanasia, la cererea bolnavului, dacă sunt îndeplinite toate condițiile enunțate mai sus. Potrivit legislației olandeze, dacă persoana bolnavă are vârsta de până la 16 ani (conform modificărilor din anul 2004, eutanasia poate fi solicitată și în cazul copiilor cu o vârstă de cel puțin 12 ani, dacă suferă de o maladie incurabilă, care produce suferințe deosebite) au posibilitatea de a formula o declarație de aplicare a procedurii eutanasiei, însă este necesar să existe acordul reprezentanților săi legali. De asemenea, cu privire la pacienții cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, pot decide singuri, fiind necesară însă prezența reprezentanților legali ai acestuia. În Belgia, eutanasia a fost legalizată prin intermediul unei legi care a intrat în vigoare în cursul anului 2002. Prin intermediul acestui act normativ, nu au fost modificate prevederile Codului penal belgian, dar a fost asigurată protecția juridică a medicului care practică eutanasia, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru această activitate. Condițiile de fond, pentru a se putea apela la procedura eutanasierii sunt următoarele:
bolnavul să fie major sau un minor emancipat, capabil și conștient;
să existe o cerere voluntară, chibzuită și repetată a pacientului;
pacientul să sufere de o boală gravă și incurabilă;
să existe suferințe care să aibă un caracter constant, să fie insuportabile și să nu poate fi ameliorate, ca urmare a aplicării unor tratamente;
bolnavul să fie informat cu privire la starea sa și la modul în care urmează să evolueze situația sa;
în cazul în care bolnavul se află în fază terminală, trebuie să fie consultat și un alt medic, care să își exprime opinia cu privire la starea pacientului.
În ceea ce privește condiția de formă, aceasta se transpune în necesitatea existenței unei cereri în formă scrisă venită din partea bolnavului, respectivul document trebuind să fie redactat, datat și semnat de acesta. În scopul instituirii unei măsuri suplimentare de control, care se exercitări ulterior efectuării eutanasiei, legea prevede că medicul care a efectuat procedura trebuie să declare acest act unei Comisii Federale de control și evaluare, care este compusă din 16 membrii: opt doctori în medicină, patru juriști și patru persoane care cunosct temeinic problema pacienților care suferă de boli incurabile. Comisia urmează să se pronunțe cu privire la activitatea medicului în termen de 2 luni de la sesizare. În cazul în care se consideră că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege, această Comisie va decide, cu votul a două treimi din membrii săi, sezizarea Ministerului Public, pentru anchetarea medicului în culpă.
Așa cum se poate observa, chiar și în cazul statelor care au legalizat activitatea de eutanasie, există anumite condiții stricte în care trebuie să se desfășoare această activitate. În cazul în care medicii nu respectă procedurile prevăzute de lege, aceștia urmează să răspundă pentru o infracțiune comisă contra vieții (omor, asasinat etc). Impunerea unor astfel de condiții stricte are drept scop limitarea cazurilor de eutanasie medicală.
§3. Practică judiciară
Cu privire la eutanasie, există ample discuții și în cadrul jurisprudenței, neexistând o practică unitară a diferitelor instanțe. Într-o speță, fosta Comisie Europeană a Drepturilor omului, în cauza Widmer c. Elveției, a decis că statele, în temeiul art. 2 din Convenție sunt obligate să ia măsuri necesare în scopul asigurării protecției dreptului la viață, iar nu doar să se abțină de la a provoca în mod deliberat moartea. Instanța europeană a decis că omisiunea statului elvețian de a incrimina eutanasia pasivă, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor Convenției, având în vedere faptul că statul pârât a incriminat uciderea unei persoane fără consimțământul acesteia, existând astfel o respectare a dispozițiilor art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-o decizie mai recentă, Curtea Europneană a Drepturilor Omului a analizat din nou problema eutanasiei. Astfel, în cauza Pretty c. Marii Britanii, reclamanta s-a adresat Curții Europene, considerând că a existat o încălcare a art. 2 și a art. 8 din Convenție. În fapt, s-a reținut că reclamanta, în vârstă de 43 suferea de scleroză laterală amitrofocă, neexistând niciun tratament pentru această boală, care în stadiile finale producea mari suferințe fizice și o degradare fizică. În momentul în care s-a adresat Curții, reclamanta mai avea o speranță de viață de câteva luni sau chiar câteva săptămâni. Reclamanta a arătat că s-a adresat instanțelor din Marea Britanie, solicitând ca soțul ei să nu fie urmărit penal, în cazul în care acesta o va ajuta să își curme viața. Instanțele britanice au respins, pe rând, această solicitare a reclamantei, motiv pentru care aceasta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului. Reclamanta a arătat că, art. 2 din Convenție, care reglementează dreptul la viață, permite și un drept de a muri, statul fiind obligat să proteze ambele aspecte ale dreptului la viață. Instanța europeană a arătat că dreptul la viață nu implică și un aspect negativ al acestui drept, respectiv dreptul de a muri, costatând că sub acest aspect nu a existat o încălcare a prevederilor Convenției. Prin prisma art. 8, care reglementează dreptul la viață privată, Curtea a arătat că dreptul de a muri face parte din dreptul la viață privată, iar astfel reclamanta are dreptul la autoderminare și, implicit, dreptul de a muri când dorește, fapt ce nu poate fi interzis. Cu toate acestea, s-a arătat că acest drept al persoanei de a muri când dorește nu implică obligația autorităților naționale de a permite soțului ei să o ajute să își pună capăt vieții, încălcând astfel legea. În cadrul dreptului englez, practica judiciară a pus bazele teoriei dublului efect, potrivit căreia, medicul poate administra analgezice unui bolnav, chiar dacă efectul secundar al acestora ar consta în accelerarea procesului morții, efect prevăzut, dar nedorit de către medic. Astfel, pentru prima dată în cauza Dr. John Bodkin Adams, din anul 1957, un judecător s-a pronunțat cu privire la acceptarea eutanasiei indirecte. În concluziile soluției sale, acest judecător a arătat că medicul poate să facă tot ceea ce este necesar pentru a alina suferințele pacientului, chiar dacă respectivele măsuri pot avea ca efect secundar, scurtarea vieții.
Concluzii
Așa cum am observat pe parcursul prezentei lucrări, legiuitorul român a ales să incrimineze eutanasia, fie că e vorba despre eutanasia activă, fie că este vorba despre cea pasivă. Astfel, s-a creat infracțiunea de ucidere la cererea victimei, infracțiune care reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de omor. Incriminarea distinctă a acestei infracțiuni nu constituie o noutate absolută, ea fiind prevăzută și în Codul penal de la 1936. Incriminând eutanasia, legiuitorul român s-a aliniat majorității legislațiilor penale europene (Codul penal spaniol, Codul penal italian, Codul penal german, Codul penal portughez, Codul penal elvețian etc.), care, deși nu permit eutanasia, incriminează distinct această faptă față de infracțiunea de omor, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute. Așa cum am observat pe parcursul acestei lucrări, există anumite state europene care au legalizat eutanasia, atât cea activă, cât și cea pasivă, precum Belgia sau Olanda. Cu toate acestea, legislațiile acestor state impun anumite condiții restrictive în care se poate apela la eutanasie, una dintre ele fiind ca această procedură să fie îndeplinită de către un medic. După cum am văzut, în dreptul penal din țara noastră, pentru a se putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei, sunt necesare îndeplinirea unor condiții elementare. Astfel, în primul rând, este necesar ca persoana care solicită să fie ucisă să sufere de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, care să fie atestată medical și care să producă suferințe permanente și greu de suport. Această condiție nu este însă suficient, existând condiții și cu privire la cererea pe care o formulează persoana respectivă. Astfel, cererea trebuie făcută în cunoștință de cauză (de către o persoană responsabilă), trebuie să aibă caracter explicit, serios și repetat. Dacă toate aceste condiții sunt necesare, iar făptuitorul decide să ucidă bolnavul din dorința de a pune capăt suferințelor acestuia, în sarcina sa urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei prezintă anumite asemănări cu alte infracțiuni prevăzute de Codul penal. Astfel, aceasta se aseamănă îndeosebi cu infracțiunea de omor, precum și cu infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Însă, am arătat că distincția dintre aceste infracțiuni și infracțiunea de ucidere la cererea victimei se poate realiza destul de ușor, analizând îndeosebi cerințele esențiale de la infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Așadar, instanța va trebui să dea dovadă de o mare atenție, atunci când va decide încadrarea juridică a faptei unei persoane, având în vedere, îndeosebi, diferențele mari dintre regimurile sancționatori ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei și cele ale celorlalte două infracțiune. Considerăm că este de salutat această opțiune a legiuitorului, care a ales să sancționeze mai puțin sever pe acela care, din sentimente de milă, decide să pună capăt suferințelor unei persoane bolnave, prin uciderea acesteia. Astfel, se face o distincție între infractorii care ucid din diverse motive și persoana care vrea doar să scape de suferință o altă ființă umană. După cum am văzut, eutanasia a dat și dă naștere în continuare unor ample discuții. Cu privire la această problemă nu s-a pronunțat doar dreptul, ci au existat și opinii ale bisericii, ale filozofilor ori ale medicilor, fiind vorba despre o problemă socială deosebit de importantă și anume aceea a dreptului la viață. Cu privire la dreptul la viață s-a susținut, uneori, că acesta ar implica și un aspect negativ și anume dreptul de a muri. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la viață nu implică și dreptul de a muri, statul nefiind obligat să protejeze și acest din urmă drept. De asemenea, s-a arătat că dreptul la viață privată implică și dreptul unei persoane de a decide când moare, aceasta având posibilitatea de a-și pune capăt zilelor, însă nu implică și dreptul unei alte persoane de a lua viața unui bolnav. În finalul acestei lucrări arătăm că fenomenul eutanasiei este unul deosebit de complex, care se află într-o continuă dezvoltare. Considerăm că o legalizare la nivel mondial a legalizării eutanasiei ar conduce la o explozie a acestui fenomen, ceea ce, cu siguranță ar crea noi probleme, întrucât s-ar putea solicita să nu mai existe anumite condiții stricte în care o persoană să poată fi ucisă. Oricum, rămâne să vedem cum va evolua acest fenomen deosebit de important în cadrul societăților contemporane.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
=== FINALA ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CRIMINALITATEA CA FENOMEN SOCIAL
CRIMINALITATEA LEGALĂ, APARENTĂ ȘI REALĂ
COMPORTAMENTUL CRIMINAL CAUZAT
COMPORTAMENTUL CRIMINAL ALES
CAPITOLUL II UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI
2.1.NOȚIUNEA DE MOARTE. MOARTEA VIOLENTĂ. GENERALITĂȚI. DEFINIȚII
2.2.PRECEDENTE LEGISLATIVE ALE INFRACȚIUNII DE UCIDERE LA CEREREA VICTIMEI
2.3.DREPTUL LA VIAȚĂ
CAPITOLUL III LOCUL INFRACȚIUNII DE UCIDERE LA CEREREA VICTIMEI ÎN STRUCTURA INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII
3.1.UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI ȘI OMORUL
3.2. UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI ȘI DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII
3.3. EUTANASIA
CAPITOLUL IV PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI
4.1.INFRACȚIUNEA DE UCIDERE A VICTIMEI ÎN DREPTUL PENAL INTERNAȚIONAL
PROFILUL INFRACTORULUI
4.2. FORMELE JUDICIARE ALE MORȚII VIOLENTE
4.3. AGENȚII TANATOGENERATORI ÎN MORȚILE VIOLENTE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Odată cu adoptarea Legii nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și, în special, odată cu intrarea în vigoare a acesteia din data de 1 februarie 2014, legislația penală a suferit modificări substanțiale generate, în principal, de neajunsurile născute în doctrină și jurisprudență de reglementarea anterioară. Deși după anul 1990 s-au întreprins diverse demersuri având ca scop eliminarea dispozițiilor incompatibile cu structura statului de drept, adoptarea unei noi legislații penale se impunea în contextul unei evoluții economico-sociale semnificative la nivel național, dar și în contextul necesității transpunerii în cadrul legislativ intern a prevederilor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată, existența unor duble reglementări, atât în cuprinsul Codului penal cât și în cuprinsul diverselor legi speciale, nu corespundea exigențelor de coerență și claritate absolute indispensabile în cazul legislației penale. Mai mult decât atât, reglementarea în Codul penal a unor fapte apărute în ultimele decenii era mai mult decât necesară având în vedere “criminalitatea înfloritoare” generată de dezvoltarea tehnologică atât la nivel intern cât și la nivel internațional.
Actualul Cod penal al României a reglementat ca infracțiuni, uneori chiar în premieră, fapte a căror existență a generat discuții ample în doctrină, înscriindu-se astfel în categoria celor mai moderne coduri penale existente astăzi la nivel european.
Totuși Codul penal a fost criticat, printre altele, pentru regimul sancționator mai suplu comparativ cu vechea reglementare, fiind considerat a avea un impact social negativ, Noul Cod penal a prevăzut, spre deosebire de vechea reglementare, în titlul referitor la infracțiuni contra persoanei și infracțiunea de ucidere al cererea victimei, infracțiune a cărei analiză va face obiectul prezentei lucrări. Reglementarea acestei infracțiuni în legislația penală română nu este una nouă, o reglementare similară regăsindu-se în Codul penal de la 1936.
Expunerea de motive a Codului penal relevă faptul că, în lumina noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat în Partea generală, o reglementare distinctă a uciderii la cererea victimei este absolut necesară, pentru a acorda posibilitatea aplicării unei sancțiuni care să reflecte gravitatea reală a faptei.
Reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, deși este salutară și se înscrie în tradiția Codurilor penale europene, nu implică numai considerente de politică penală ci și considerente de ordin moral, etic și chiar, în unele cazuri, religios astfel că acest demers nu a fost ocolit de critici și controverse venite în special de la susținători ai dreptului persoanei de a refuza un final lipsit de demnitate. Uciderea la cererea victimei, mai larg cunoscută sub termenul de eutanasie, a stârnit ample controverse la nivel mondial și a făcut obiectul unei mediatizări intense, cu precădere în ultimele decenii.
În acest context, prezenta lucrare își propune să analizeze pe larg aspectele privind uciderea la cererea victimei atât din perspectiva reglementării penale cât și din alte perspective, considerate relevante pentru o mai bună conturare a imaginii acesteia.
CAPITOLUL I
CRIMINALITATEA CA FENOMEN SOCIAL
I.1.Criminalitatea legală, aparentă și reală
Explicarea criminalității ca fenomen social trebuie să se facă pornind de la fapte sociale anterioare. Variațiile criminalității depind de variațiile mediului geografici ale mediului social general, adică de condițiile exterioare care, la rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari.
”În acest context, metodele folosite pentru studiul criminalității ca fenomen social sunt diverse și ele pot începe cu: statisticile fenomenului criminal ținute la nivelul unor instituții; anchetele și interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor și a arhivelor; monografiile și urmărirea studiilor; limitele care depind de personalitatea cercetătorului, dar și a obiectului observat ș.a.m.d.”
Cred însă că este foarte important ca societatea să fie informată asupra amplorii formelor și localizării fenomenului criminal, ca și asupra evoluției constante a diverselor sale aspecte. Cu toate acestea, ”în nici o țară din lume nu este posibilă stabilirea acestor metode cu o precizie științifică riguroasă. Majoritatea metodelor menționate mai sus permit cunoașterea criminalității legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală”.
Menționăm însă, cu regret, că cifra există, că o mare parte a criminalității reale scapă cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifra neagră”.
”Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale și unde hotărârile de condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală. Aceasta cuprinde, așadar, doar acele infracțiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal.”
”Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale și unde hotărârile de condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală. Aceasta cuprinde, așadar, doar acele infracțiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal.”
”Se poate întâmpla ca unele din infracțiunile care nu apar în statisticile criminalității legale, să figureze în acelea ale criminalității aparente, fiindcă pot fi cazuri în care multe infracțiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru că pluralitatea infracțiunilor determina o condamnare unică, fie că niciodată infracțiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de imunitate ori acțiunea a încetat prin amnistie, prescripție sau decesul autorului.”
”Principalul decalaj între criminalitatea aparentă și criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de infracțiuni constatate nu au putut fi identificați, adică cu AN (autori necunoscuți). Statisticile poliției cuprind 50-60% infracțiuni în care infractorii nu au fost descoperiți (identificați), această proporție fiind în continuă creștere și nu în diminuare așa cum populația României ar fi dorit”.
Delicvenții cei mai periculoși sunt aceia care au reușit să-și acopere faptele, iar după aceștia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi încă stabilită (cel puțin modul lor de operare figurează în criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă și criminalitatea reală ține și de ineficiența activității organelor de poliție pe de o parte, iar pe de altă parte, și datorită neglijenței sau reticenței victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunțătorului există o adevărată prejudecată socială.
”Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacă sunt sau nu cunoscute, săvârșite într-o anumită perioadă de timp bine determinată si pe un anumit teritoriu.” Această categorie are un grad foarte ridicat de generalitate și include toate celelalte categorii.
1.2.Comportamentul criminal ales
Omul este dotat cu inteligență și rațiune, aceste două caracteristici fiind cele care stau la baza explicării comportamentului său. Așadar, ”oamenii sunt în măsură de a se înțelege pe ei înșiși și ca atare, ei vor acționa pentru promovarea propriilor interese”.
De altfel, tot mai mulți sunt aceia care au devenit conștienți că progresul unei societăți depinde de gradul de instruire și educare a membrilor săi. În aceste contexte, ”fiecare persoană este stăpână pe destinul său”, fiind ”posesoarea unui cumul de libertăți constituționale” (ca de altfel și de obligații). În interiorul acestui cadru, crima și criminalul sunt definiți dintr-un punct de vedere strict legal.
Din punctul de vedere al comportamentului uman liber ales, susținătorii acestuia afirmă că trebuie să privim crima (în sensul larg, criminologic) ca pe un produs al violenței individuale a persoanei care înainte de a comite fapta, analizează costurile comiterii infracțiunii și ce poate câștiga, dar și ce poate pierde.
Evident, societatea este interesată să sporească costurile și să descrească beneficiile până la punctul care îi determină pe indivizi să renunțe la fapta criminală. De altfel, societatea trebuie să încerce testarea unui sistem de pedepse care să conducă la o criminalitate cât mai redusă. Aceasta trebuie să fie perspectiva oricărei teorii criminologice.
1.3.Comportamentul criminal cauzat
În cazul comportamentului criminal cauzat, se apreciază că factorii care îl determină sunt independenți de voința și controlul individului/femei. Dacă lucrurile stau așa, atunci trebuie să admitem că individul nu poate face, totuși, ceea ce dorește ci ceea ce inteligența îl îndeamnă.
„Gândirea și motivarea unei fapte sunt mai degrabă procese complicate ale rațiunii, în care individul justifică cursul unor acțiuni predeterminate de procese în care liberul arbitru și inteligența aleg ceea ce vor să facă”.
În istoria sa, evident, ființa umană a evoluat și s-a dezvoltat datorită inteligenței, care a condus la creșterea opțiunilor raționale, însă cadrul de referință al criminologiei pozitiviste, ca și al gândirii pozitiviste în domeniul filosofiei, psihologiei și sociologiei a fost acela că omul se comportă într-un anumit fel datorită existenței acelor factori superiori controlului individual. Aceste teorii au apărut pe scena cercetării criminologice, după ce ”teoriile clasice au eșuat în încercarea lor de a considera sistemul de pedepse drept principalul argument de reducere a criminalității”.
Problema pe care încercau să o rezolve, era în ultimă instanță identificarea cauzelor comportamentului criminal. În acest sens, inițial, criminologii pozitiviști au luat în calcul factorii biologici însă ulterior, cercetătorii în domeniu au optat pentru factorii psihici și sociali.
Aproape toate teoriile criminologice și îndeosebi cele mai moderne, se apleacă asupra identificării cauzelor comportamentului criminal. Pe parcursul acestei lucrări am încercat să prezentăm diferitele explicații ale acestor cauze. În acest sens, se cuvine să evidențiem că și teoriile marxiste se apleacă asupra acestor cauze care determină comportamentul criminal, ca o extensie a ceea ce ele susțin, că sistemul economic capitalist este cel care a stat la baza proliferării criminalității.
Alți criminologi, totuși, susțin că explicarea cauzelor comportamentului criminal nu este neapărat și singura cale de a explica crima.
Pentru a aduce argumente al comportamentului criminal cauzat la femei, exemplificăm situația în care femeia este pusă, datorită sărăciei și nivelului scăzut de educația să recurgă la săvârșirea infracțiuni de prostituție, și în același timp și a celei de proxenetism.
CAPITOLUL II
UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI
Potrivit art. 190 Cod penal, “Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
Reglementarea uciderii la cererea victimei în dreptul român nu constituie, așa cu am arătat anterior, o noutate absolută. Prin incriminarea sa nu se poate considera că s-ar încălca prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât Curtea lasă statelor ”o marjă de apreciere în materia reglementării, permisive sau prohibitive, a eutanasiei sau a sinuciderii medical asistată”.
”La nivel mondial nu există o practică unitară cu privire la permiterea sau incriminarea eutanasiei, fiecare stat procedând în concordanță cu politica socio-culturală proprie. De exemplu în state precum Belgia sau Olanda eutanasia este legală de la începutul anilor 2000, cu precizare că în Olanda este considerată legală inclusiv eutanasia minorilor în anumite condiții strict determinate. Alte state, deși nu au legalizat eutanasia, permit totuși sinuciderea legal asistată”.
În ceea ce privește legislația română, legiuitorul a înțeles să considere uciderea la cererea victimei ca ”o infracțiune distinctă contra vieții, reglementând o serie de condiții cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi în prezența acestei infracțiuni și, în consecință, pentru ca subiectul activ să beneficieze de regimul sanctionator aferent acesteia. În doctrină s-a remarcat că, deși prin denumire textul sugerează că elementul care justifică atenuarea este exclusiv cererea victimei, o analiză mai atentă a tipicității faptei relevă faptul că se are în vedere mai degrabă o incriminare atenuată a eutanasiei active și nu a unui omor la cerere în sens larg”.
Această perspectivă apare ca fiind cea corectă, întrucât nu orice suprimare a vieții unei persoane în baza unei cerereri a acesteia constituie ucidere al cererea victimei. În lipsa uneia dintre condițiile prevăzute în norma de incriminare, uciderea unei persoane în baza unei solicitări din partea acestea va putea fi calificată drept infracțiune de omor, cu toate consecințele ce decurg din acesta.
”Uciderea la cerererea victimei este incriminată deoarece, chiar dacă o persoană are, potrivit alin. (2) al art. 26 din Constituție, dreptul de a dispune de ea însăși, nu există un drept de a dispune de viața altei persoane, chiar în ipoteza unei cereri explicite, serioase, conștiente și repetate datorata suferințelor în care acesta se află”.
În cadrul condițiilor preexistente ale infracțiunii, în ceea ce privește obiectul menționăm faptul că ”doctrina este unanimă, aspectul nefiind susceptibil de controverse”.
Obiectul juridic al infracțiunii poate fi definit ca fiind ”valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia”.
Astfel, obiectul juridic al infracțiunii de ucidere la cererea victimei constă ”în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei face parte din categoria infracțiunilor care au atât obiect juridic cât și obiect material. Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa împotriva căreia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectlui juridic și care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni”.
”Obiectul material al infracțiunii analizate constă în corpul persoanei în viață, persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suporat. Atât în ceea ce privește obiectul juridic cât și în ceea ce privește obiectul material se constată ca acestea sunt, în mod firesc, comune cu cele ale oricărei alte infracțiuni contra vieții.
Subiectul activ al infracțiunii este persoana care comite o faptă conformă formei-tip descrisă în norma de incriminare”.
În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei, acest aspect a stârnit controverse în doctrină. Astfel, cea mai mare parte a doctrinei consideră că ”acesta este necircumstanțiat putând fi orice persoană, fizică sau juridică, care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal”.
”Unii autori consideră că subiect activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei poate să fie doar o persoană fizică”.
Ne raliem punctului de vedere conform căruia subiect activ al infracțiunii de ucidere la cererea victimei poate să fie atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică. În acest sens considerăm că trebuie avut în vedere și faptul că noțiunea de subiect activ nu este identică cu cea de autor, astfel încât între cele două există o relație de tip întreg-parte, prin subiect activ al unei infracțiuni avându-se în vedere și complicele sau instigatorul.
”Cu privirea la subiectul pasiv acesta a fost definit în doctrină ca fiind acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiuni”.
”Subiectul pasiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei este unul circumstanțiat sens în care poate fi vorba doar de către o persoană fizică, responsabilă, suferindă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, atestată din punct de vedere medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. După cum se poate observa nu poate fi vorba de orice persoană fizică în viață întrucât aceasta trebuie să fie capabilă să solicite explicit, conștient, repetat și serios să fie ucisă. Nu ne vom afla într-o atare ipoteză în cazul în care, de exemplu, persoana care solicită să fie ucisă este un copil ori o persoană incapabilă să formuleze o solicitare valabilă întrucât nu se află în deplinătatea facultăților mintale.
În doctrină s-a apreciat că este necesar ca victima să aibă capacitate deplină de exercițiu”.
De asemenea, ”persoana în cauză trebuie să sufere de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical. Prin boală incurabilă vom înțelege o boală cu privire la care la momentul comiterii faptei nu era agreat în comunitatea medicală un tratament curativ”.
Fiind vorba despre o stare de fapt, caracterul incurabil al bolii poate fi dovedit prin orice mijloc ștințific de probă. ”Nu este suficient să se demonstreze, de exemplu, faptul că pentru respectiva boală nu este posibilă efectuarea unui tratament medical curativ la nivelul României atât timp cât un atare tratament există și este agreat de comunitatea medicală pentru că, într-o asemenea ipoteză, nu ne aflăm în prezența unei boli incurabile. Bunăoară, tratamente inaccesibile în România sunt agreate și efectuate cu succes în alte state. Nu vor fi avute însă în vedere tratamentele experimentale.”
Totuși, trebuie avut în vedere faptul că dat fiind ”progresul rapid al medicinei la nivel mondial este posibil ca pentru o boală calificată drept incurabilă să fie agreat, la un moment dat, un tratament curativ. În cazul în care boala victimei a fost calificată medical drept incurabilă, dar ulterior a apărut un tratament curativ agreat la nivelul comunității medicale, transformând boala din incurabilă în curabilă, împrejurare necunoscută autorului, considerăm că pot fi incidente dispozițiile privitoare la eroarea asupra tipicității faptei”.
Pentru a înțelege mai ușor aspectele implicate de acestă ipoteză vom avea în vedere un exemplu concret. Astfel, ”să presupunem că victima V suferă de o boală incurabilă, atestată medical, care îi provoacă suferințe permanente și greu de suportat și îi solicită în mod explicit, repetat, conștient și serios persoanei P să o ucidă. P cedează rugămințior persoanei V și o ucide. Înainte de uciderea victimei, comunitatea medicală a agreat un tratament curativ pentru boala de care aceasta suferea, eliminând respctiva boală din categoria bolilor incurabile. P, necunoscând aceste aspecte, ucide persoana V, deși dacă ar fi verificat ar fi avut posibilitatea să afle despre modificarea intervenită. În acest caz este clar că P s-a aflat într-o eroare, însă această eroare este una vincibilă, drept urmare, având în vedere că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, iar eroarea asupra tipicității faptei înlătură intenția, întrucât afectează elementul intelectiv acesteia, P va răspunde pentru o infracțiune din culpă contra vieții, în măsura în care aceasta este incriminată, respectiv infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 Cod penal.
Prin infirmitate gravă înțelegem, în esență, existența unei modificări morfologice, morfo-funcționale sau funcționale ce prezintă un nivel ridicat de severitate”.
Infirmitatea gravă trebuie să fie atestată medical înainte de comiterea faptei întrucât, chiar dacă victima suferea de o infirmitate gravă însă aceasta nu era atestată medical la data comiterii faptei nu este îndeplinită condiția prevăzută de norma de incriminare, astfel încât în sarcina subiectului aciv nu se va putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
”În ipoteza în care victima suferea atât de o boală incurabilă cât și de o infirmitate gravă fapta este tipică chiar dacă, de exemplu, infirmitatea nu era atestată medical la data comiterii faptei întrucât, atât timp cât poate fi probat caracterul incurabil al bolii, fapta poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, condițiile referitoare la starea de sănătate a subiectului pasiv fiind alternative și nu cumulative.
Împrejurarea că victima suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical nu este suficientă fiind absolut necesar ca aceasta să fie supusă, din cauza bolii ori a infirmității, unor suferințe permanente și greu de suportat, neexistând nicio șansă de ameliorare”.
Putem observa faptul că norma de incriminare nu prevede necesitatea ca suferințele cărora este supusă victima să fie de natură fizică, astfel că se vor avea în vedere și suferințe de natură psihică cu condiția ca acestea să fie permanente și greu de suportat. Prin criteriul de permanență vom avea în vedere suferințe care durează mereu, ori o perioadă îndelungată de timp fără a se schimba, având deci o producere neîncetată.
Dificulatea în a suporta suferințele poate fi greu de apreciat, întrucât fiecare individ are un grad de toleranță propriu, o apreciere obiectivă nefiind facil de realizat. Tot astfel, dacă suferințele fizice sunt deseori evidente și relativ ușor de demonstrat, suferințele psihice de multe ori sunt cunoscute doar de către persoana în cauză care, din diferite motive, decide să le ascundă celorlalți.
Cu privirea la timpul și locul săvârșirii infracțiunii menționăm că nu se impun condiții speciale. Împrejurarea că victima era membru de familie al infractorului este lipsită de importanță din punct de vedere penal întrucât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 199 Cod penal.
Nu prezintă relevanță dacă victima era sau nu capabilă să își suprime singură viața la momentul comiterii infracțiunii. Unele persoane, deși capabile din punct de vedere fizic să se sinucidă, nu au „tăria” necesară pentru a acționa din punct de vedere psihic, fie din considerente de ordin moral, fie din teama unui eventual
2.1.Noțiunea de moarte. Moartea violentă. Generalități. Definiții
Moartea violentă este moartea care se datorează acțiunii brutale și bruște a unor factori traumatici externi asupra organismului (mecanici, chimici, fizici, biologici, psihici).
Sub aspect judiciar moartea violentă poate fi:
omucidere;
sinucidere;
accident.
La acestea se adaugă:
eutanasia ( omorul la cerere);
execuția.
O formă particulară si rară de moarte violentă este moartea prin inhibiție. Este moartea care se produce prin acțiunea unui factor traumatic extern de mică intensitate asupra unei zone reflexogene, prin declanșarea unui reflex inhibitor (ex. traumatizarea minimă a regiunii cervicale, corespunzător sinusului carotidian, traumatizarea minimă a plexului solar prin lovire de intensitate redusă în regiunea epigastrică).
Moartea neviolentă este moartea produsă de factori intrinseci organismului. Poate fi patologică și naturală.
Moartea patologică este consecința diferitelor boli acute sau cronice.
Moartea naturală este foarte rară și poate fi întâlnită la vârste înaintate prin uzura organismului. În aceste cazuri autopsia nu evidențiază nici o modificare tanatogeneratoare.
Formele judiciare ale morții violente sunt: omorul, uciderea din culpă, leziuni cauzatoare de moarte, pruncuciderea, decesele accidentale, suicidul și eutanasia.
2.2. Precedente legislative ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei
Precedente legislative
Reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei în legislația română nu este o inovație, o prevedere similară regăsindu-se în Codul penal de la 1936. Incriminarea, cuprinsă în art. 468 al Codului penal de la 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul Penal Carol al II- lea, avea următoarea formulare: „Acela care ucide un om, în urma rugăminții stăruitoare și repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte, și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 8 ani. Aceeși pedeapsă și aceluia care determină pe altul să se sinucidă, sau îi întărește hotărârea de a se sinucide, ori îi înlesnește, în orice mod, executarea, dacă sinuciderea a avut loc. Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 5 ani atunci când faptul a fost săvârșit, în condițiile alineatelor precedente, sub imperiul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă și a cărei moarte era inevitabilă din această cauză”.
Se poate remarca faptul că reglementarea cuprinsă în art. 468 C. pen. 1936 a reprezentat sursa inspirativă a două infracțiuni, respectiv uciderea la cererea victimei și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, reglementate, în prezent de art. 190-191 Cod penal.
Trebuie remarcat faptul că, și în reglementarea interbelică, crima de omor la rugăminte, corespondentă infracțiunii de ucidere la cererea victimei, avea un tratament sancționator mai blând decât infracțiunea de omor.
Desigur, trebuie avut în vedere faptul că primul alineat al art. 468 Cod penal din 1936 nu făcea altceva decât ”să înlăture valoarea consimțământului victimei în cadrul infracțiunii de omor, acordându-i acestuia valoarea unei circumstanțe atenuante dacă uciderea s-a făcut la rugămintea stăruitoare a victimei”, rugăminte care trebuie să fie repetată.
” Motivele în baza cărora victima solicita să fie ucisă nu prezentau relevanță, decât în ipoteza alineatului (3) al art. 468 care avea în vedere chinurile fizice provocate de o boala incurabilă și care reprezenta cauză pentru o moarte inevitabilă. Sub imperiul reglementării interbelice s-a apreciat că, în cazul în care infractorul știa faptul că rugămințile stăruitoare ale victimei sunt doar o manieră de a-și exprima deznădejdea, dar nu o dorință reală de a fi ucisă, vom fi în prezența unei infracțiuni de omor și nu în prezența unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei”. ”Codul penal de la 1969 nu a preluat dispozițiile privitoare la uciderea la cerere, motivarea în acest caz fiind formulată în sensul că, într-o atare situație, vor opera dispozițiile referitoare la reducerea perepsei pentru existența unor circumstanțe atenuante judiciare”.
Reglementarea actuală a apărut ca o necesitate în contextul noii reglementări a circumstanțelor atenuante. Într-adevăr, dacă în reglementarea anterioară împrejurarea avută în vedere de art. 190 Cod penal ”putea să constituie o circumstanță atenuantă judiciară, având ca efect aplicarea unei pedepse sub minimul special, în contextul reglementării noi, chiar în ipoteza reținerii unei circumstanțe atenuante judiciare, pedeapsa aplicată nu s-ar fi situat obligatoriu sub minimul special prevăzut pentru infracțiunea de omor.
Ca modalitate de producere, omorul se realizează în principal prin corpuri contondente, arme albe, arme de foc si asfixii mecanice (strangulare cu lațul și cu mâna, sufocare, compresiune toraco-abdominală). Foarte rar omorul este realizat prin intoxicații.
Cele mai frecvente cauze de deces în omor sunt ”leziunile grave ale organelor vitale (leziuni meningo-cerebrale, cardiace, pulmonare), hemoragii externe și interne masive prin leziuni vasculare și ale organelor parenchimatoase, șoc traumatic, șoc hemoragic, complicații septice.
În cazul infracțiunii de omor, cu ocazia examinării la fața locului și pe parcursul autopsiei medico-legale se efectuează obligatoriu fotografii judiciare care să ilustreze leziunile externe și interne constatate, precum și îmbrăcămintea victimei și eventualele corpuri delicte. Pentru o ilustrare și mai elocvența se recomandă înregistrarea video a principalelor aspecte ale examenului la fața locului și a autopsiei medico-legale”.
2.3.Dreptul la viață
Așa cum am precizat anterior, dreptul la viață face obiectul ocrotirii juridice prin intermediul a numeroase documente cu caracter intern și internațional. Din punct de vedere penal, ocrotirea dreptului la viață cunoaște cea mai energică protecție, date fiind atât modalitatea de incriminare cât și cuantumul pedepselor care pot ajunge, în unele cazuri, până la detențiunea pe viață. Trebuie avut în vedere faptul că, în legislația penală română nu este prevăzută pedeapsa cu moartea, acest lucru constituind o garanție suplimentară a dreptului la viață întrucât, în baza principiului nulla poena sine lege, nu pot fi aplicate infractorilor alte pedepse decât cele expres prevăzute în lege. Convenția Europenă a Drepturilor Omului, în textul său nu interzice în mod expres pedeapsa cu moartea. Art. 2 al Convenției prevede patru ipoteze enumerate limitativ in care statul poate aduce atingere dreptului la viata, printre care posibilitatea execuției unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul in care legea prevede pentru fapta săvârșită o astfel de pedeapsă. Astfel, în versiunea originală a Conventiei, pedeapsa cu moartea nu a fost interzisă, în cazul în care se respectă principiul legalității. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasi-unanimă a Protocolului nr. 6, care abolește pedeapsa cu moartea în timp de pace și a Protocolului nr. 13, semnat la Vilnius in 2002 și intrat in vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.
În doctrină s-a remarcat faptul că “punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei interesează nu numai persoana victimei, ci persoana în general, deoarece fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută nici existența pașnică a colectivității, nici conviețuirea membrilor acesteia”. Dreptul la viață este ocrotit nu numai prin intermediul incriminării ca infracțiuni a faptelor care aduc atingere acestuia, ci și prin faptul că, în cazul infracțiunilor contra vieții, cauza justificativă prevăzută în art. 22 Cod penal, cea a consimțământului persoanei vătămate, nu produce niciun efect. Doctrina franceză, evocată de doctrina română, a avut în vedere faptul că nu ar trebui acordată consimțământului persoanei natura unei cauze justificative generale întrucât represiunea penală este menită să satisfacă interesul general și nu pe cel particular ca atare, represiunea penală nu ar putea fi subordonată voinței individuale. Totuși, doctrina română a considerat că va produce efecte consimțământul victimei numai dacă privește un bun sau un interes de care persoana în cauză poate dispune și dacă este valabil exprimat. Acestă concepție, elaborată sub imperiul legislației anterioare și-a găsit consacrara expresă în art. 22 Cod penal.
Ineficiența consimțământului în ipoteza infracțiunilor contra vieții este justificată în literatura de specialitate, arătându-se faptul că dreptul la viață nu implică și un drept de a muri, susținându-se faptul că viața reprezintă un drept, iar nu o libertate, astfel că aceasta nu interesează doar persoana în cauză așa cum se întâmplă în cazul libertăților, reprezentând o valoare socială protejată prin legea penală care interesează statul și societatea în ansamblul său.
În privința infracțiunii de ucidere la cererea victimei Codul penal a creat un plus de garanții pentru dreptul la viață al persoanelor care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă. Protejarea dreptului la viață prin incriminarea eutanasiei este binevenită întrucât, în lipsa sa, la un moment dat sub pretextul de a face un “bine suprem” victimei s-ar putea ajunge la grave și iremediabile greșeli, abuzuri față de victimă, precum și la crearea unei noi categorii de persoane, „practicienii în eutanasie”.
CAPITOLUL III
LOCUL INFRACȚIUNII DE UCIDERE LA CEREREA VICTIMEI
ÎN STRUCTURA INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII
Ca urmare a intrării în vigoare a unui nou Cod penal, la data de 1 februarie 2014, au intervenit numeroase schimbări, atât în legătură cu infracțiunile prevăzute în Codul penal, unele fiind preluate din legile speciale, iar altele fiind reglementate cu titlu de noutate, cât și sub aspectul regimului sancționator. Legiutorul român a decis să așeze infracțiunile contra persoanei în primul titlul al noului Cod penal, dorind în acest fel să sublinieze importanța aspectelor legate de persoane, indiferent de cine este vorba, din perspectiva dreptului penal. În cadrul infracțiunilor contra persoanei, un loc deosebit îl ocupă infracțiunile contra vieții. Astfel, capitolul I din cadrul infracțiunilor contra persoanei este intitulat „Infracțiuni contra vieții”. Prin aceasta, legiuitorul român a dorit să sublinieze importanța dreptului la viața și din perspectiva dreptului penal, acest drept ocupând un rol central. Dreptul la viață este un drept inalienabil. Așa cum se poate observa, în cadrul infracțiunilor contra vieții, legiuitorul a ales să includă cinci infracțiuni: omorul (art. 188), omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art. 190), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191) și uciderea din culpă (art. 192). Așadar, între Codul penal de la 1969 și actualul Cod penal există anumite deosebiri. În ceea ce ne privește, din perspectiva prezentei lucrări, cea mai importantă deosebire dintre cele două legi penale fundamentale, constă în reglementarea expresă în cadrul actualului Cod penal a uciderii la cererea victimei, în cadrul art. 190. Astfel, în de Codul penal din 1969, se considera că fapta de a ucide o persoană care suferă de o boală incurabilă ori de o maladie gravă, care provoacă suferințe permanentate și greu de suportat, la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei, constituie infracțiunea de omor, urmând ca în sarcina făptuitorului să se rețină o circumstanță atenuantă. Spre deosebire de reglementarea din Codul penal din 1969, în prezent, comiterea unei asemenea fapte va reprezenta infracțiunea de ucidere la cererea victimei
Prin reglementarea expresă a uciderii la cererea victimei, legiuitorul român a urmărit două obiective. În primul rând, s-a dorit să se sublinieze faptul că, persoana care comite infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu prezintă același pericol social ca persoana care comite o infracțiune de omor. Acest fapt este indicat, îndeosebi prin limitele de pedeapsă prevăzute de lege. Astfe, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa va fi cuprinsă între 1 și 5 ani, în timp ce, în cazul omorului, pedeapsa va fi cuprinsă între 10 și 20 de ani. De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că, în sarcina persoanei care a comis anterior o infracțiune de ucidere la cererea victimei, în situația în care ulterior comite o infracțiune de omor, nu se va reține infracțiunea de omor calificat, în varianta prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) (de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor). În al doilea rând, legiuitorul a dorit să evite eventualele discuții ce ar fi rezultat în cazul în care nu ar fi existat o reglementare expresă prin care să fie incriminată eutanasia. Astfel, s-ar fi putut considera că, atâta vreme cât, legea penală nu incriminează în mod expres eutanasia, aceasta ar fi fost permisă.
Chiar dacă nu era reglementată expres în vechea reglementarea, comiterea unei fapte în condițiile actualei infracțiuni de ucidere la cererea victimei, în sarcina inculpatului urmau să se rețină anumite circumstanțe agravante, în așa fel încât, pedeapsa aplicată făptuitorului urma să se situeze sub minimul special prevăzut de lege. Includerea uciderii la cererea victimei printre infracțiunile îndreptate împotriva vieții este logică și absolut normală. Prin comiterea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, se ridică viața unei persoane. Nu prezintă importanță faptul că victima suferă de o boală incurabilă ori de o infirmitate gravă, pentru a considera că această infracțiune este una îndreptată contra vieții, aceste aspecte contribuind la încadrarea faptei ca ucidere la cererea victimei, iar nu ca omor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, uciderea la cererea victimei a fost incriminată întrucât, deși în temeiul art. 26 alin. (2) din Constituție, orice persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăși, nu există dreptul unei alte persoane de a dispune de viața altei persoane, chiar dacă aceasta solicită în mod expres, serios, conștient și repetat să fie ucisă.
Nu în ultimul rând, incriminarea expresă a uciderii la cererea victimei se datorează și reglementării consimțământului victimei, prin cauzele justificative. Astfel, legiuitorul a ales să reglementeze expres printre infracțiunile contra vieții și infracțiunea de ucidere la cererea victimei. În caz contrar, dacă nu se reglementa expres această infracțiune, s-ar fi putut susține că, având în vedere consimțământul expres al victimei, fapta nu ar constitui infracțiune. În orice caz, și în partea generală a Codului penal se prevede faptul că această cauză justificativă a consimțământului victimei nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții [art. 22 alin. (2)].
Această variantă atenunată a omorului, indiferent de denumirea pe care o are, este reglementată și în cadrul altor legislații penale europene. Astfel, Codul penal german incriminează omorul la cerere (art. 216), Codul penal spaniol prevede infracțiunea de omor atenuat (art. 141), Codul penal italian incriminează omorul cu consimțământul victimei (art. 579).
3.1.Uciderea la cererea victimei și omorul
Între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal în vigoare există anumite asemănări, ce pot crea anumite dificultăți în ceea ce privește delimitarea corectă între acestea. Cu toate acestea, având în vedere trăsăturile specifice ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ea poate fi delimitată de alte infracțiuni.
În cadrul prezentei secțiuni, vom prezenta scurte comparații între infracțiunea de ucidere la cererea victimei și alte două infracțiuni incluse între infracțiunile contra vieții: omorul și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Între cele două infracțiune există numeroase asemănări, uciderea la cererea victimei reprezentând o variantă atenuantă a omorului. Cu toate acestea, așa cum vom vedea, în practică diferențierea între cele două infracțiuni se va face ușor, dacă vor fi analizate cu atenție anumite aspecte. Atât omorul, cât și uciderea la cererea victimei sunt incluse de legiuitorul român printre infracțiunile contra vieții. Astfel, în ceea ce privește obiectul juridic al celor două infracțuni, acesta este identic, constând în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. În ceea ce privește obiectul material, acesta este există în cazul ambelor infracțiuni, acesta fiind atât în cazul infracțiunii de omor, cât și a infracțiunii de ucidere la cererea victimei, corpul persoanei în viață. Subiectul activ, în cazul ambelor infracțiuni, este necircumstanțiat, orice persoană fizică sau juridiă putând fi subiect activ al acestei infracțiuni. În privința subiectului pasiv, sesizăm prima deosebire semnificativă dintre cele două infracțiuni. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de omor, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârsta și starea sa de sănătate, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei vorbim despre un subiect pasiv circumstanțiat. Astfel, subiectul paasiv al infracțiunii de ucidere la cererea victimei este persoana în viață care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, care cauzează suferințe permanente și greu de suport. Toate aceste condiții se cer întrunite cumulativ în persoana subiectului pasiv, în caz contrar urmând a se reține o infracțiune de omor. În ceea ce privește elementul material, ambele infracțiuni se pot comite atât prin acțiune, cât și prin inacțiune, în acest din urmă caz trebuind să existe o obligație legală sau contractuală de a acționa. Totuși, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pe lângă acțiunea sau inacțiunea infracțională, trebuie să mai existe și o cerere din partea victimei. Această cerere trebuie să fie explicită, serioasă, conștientă și repetată. În cazul în care nu există o astfel de cerere prealabilă, ori dacă nu este întrunită una dintre condițiile impuse de legiuitor pentru valabilitatea cererii, în sarcina făptuitorului urmează să se rețină comiterea infracțiunii de omor.
Așa cum se arată în literatura de specialitate, rugămințile victimei nu trebuie să constituie, în realitate, un apel la milă sau îngăduință, în acest caz urmând a se reține comiterea unei infracțiuni de omor, iar nu a unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei. Prin comiterea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, se urmărește să se pună capăt suferințelor victimei.
Urmarea imediată, în cazul ambelor infracțiuni, constă în moarte victimei, trebuind să fie demonstrată existența unei legături de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea subiectului activi și urmarea imediată, care constă în decesul victimei. Sub aspectul laturii subiective, atât infracțiunea de omor, cât și cea de ucidere la cererea victimei se comit doar cu intenție, în ambele forme ale acesteia. Cu privire la uciderea la cererea victimei, așa cum am arătat, se consideră, minoritar în doctrină, că aceasta ar putea fi comisă doar cu intenție directă. Însă, opinia majoritară este în sensul în care uciderea la cererea victimei poate fi comisă cu ambele forme ale intenției.
În situația în care cererea chiar serioasă, explicită, repetată și conștientă a victimei, nu a ajuns la cunoștința făptuitorului, care luase hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre exemplu, din gelozie), fapta nu va constitui ucidere la cererea victimei, ci în sarcina făptuitorului urmează a se reține infracțiunea de omor Ambele infracțiuni se consumă în momentul în care persoana vizată de activitatea infracțională decedează. Cele două infracțiuni sunt suspectibile atât de acte de pregătire, cât și de tentativă. Cu toate acestea, actele de pregătire nu sunt incriminate în niciunul din cele două cazuri. În schimb, în ceea ce privește tentativa, aceasta este sancționată în cazul infracțiunii de omor, rămânând neincriminată în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei. Totuși, în cazul infracțiunii la cererea victimei, dacă se produc urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pe. , iar victima nu decedează, în sarcina făptuitorului urmează să se rețină comiterea infracțiunii de vătămare corporală. În cazul în care se produc doar urmările prevăzute de art. 193 C. pen. , în sarcina făptuitorului nu se va reține nicio infracțiune, întrucât ne aflăm în prezența cauzei justificative a consimțământului victimei.
Sub aspect sancționator, există o deosebire semnifivativă între cele două infracțiuni. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani, în cazul omorului, sancțiunea constă în pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 și 20 de ani. Din acest motiv, în practică trebuie făcută cu atenție distincția între cele două infracțiuni, având în vedere că, în cazul infracțiunii de uciderere la cererea victimei se poate dispune chiar măsura renunțării la aplicarea pedepsei, astfel încât infractorul nu va fi privat de libertate.
3.2. Uciderea la cererea victimei și determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Aceste două infracțiuni sunt reglementate de către legiuitorul român în Codul penal, în capitolul dedicat infracțiunilor contra vieții. Sub aspectul obiectului juridic, obiectului material și subiectului activ, nu există niciun fel de deosebire între cele două infracțiuni, aceste aspecte fiind indentice. În ceea ce privește subiectul pasiv, în forma de bază a infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, acesta este necircumstanțiat, fiind reprezentat de către orice persoană fizică în viață. În variantele agravate ale acestei infracțiuni, subiectul pasiv este circumstanțiat, fiind vorba despre un minor, o persoană cu discernământ diminuat ori o persoană iresponsabilă (care nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze). În schimb, în cazul infracțiunii de uciderere la cererea victimei, subiectul pasiv este întotdeuna circumstanțiat, fiind vorba despre o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, care produc suferințe permanente și greu de suportat.
În cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, subiect pasiv nu poate fi niciodată o persoană iresponsabilă, în acest caz urmând a se reține infracțiunea de omor, în timp ce, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, subiect pasiv poate fi și o persoană iresponsabilă, în acest caz urmând a se reține varianta agravată, prevăzută de art. 191 alin. (3) C. pen. Cu privire la elementul material, ambele infracțiuni pot fi comise atât prin acțiune, cât și prin acțiune. Însă, în timp ce în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei există o activitate directă prin care se urmărește uciderea victimei, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii vom avea o activitate de determinare sau înlesnire a activității victimei. Așadar, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, nu avem o activitate directă de ucidere a subiectului pasiv. De asemenea, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei se cere să existe o cerere prealabilă din partea victimei, care să aibă caracter conștient, repetat, expres și serioasă a victimei. În literatura dreptului penal, se arată faptul că eutanasia activă nu trebuie confundatp cu sinuciderea asistată medical, care presupune ajutorul oferit de către medic unui bolnav care intenționează să se sinucidă, prin oferirea sau indicarea mijloacelor letale prin care ar putea realiza acest fapt. Astfel, sinuciderea asistată medical va reprezenta o infracțiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii, iar nu infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
Urmarea imediată este aceeiași, fiind reprezentată de decesul victimei. Însă, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, decesul intervine ca urmare a activității de ucidere a făptuitorului, în timp ce, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, decesul suvrine ca urmare a sinuciderii. De asemenea, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, dacă urmarea imediată constă doar într-o încercare de sinucidere, în sarcina făptuitorului urmează a se reține varianta atenuantă a infracțiunii, prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. În cazul ambelor infracțiuni este necesar să se dovedească existența raporturtului de cauzalitate.
În ceea ce privește latura subiectivă, cele două infracțiuni se pot comite doar cu intenție, în ambele sale forme, atât directă, cât și indirectă. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei se consumă în momentul în care are loc decesul victimei. În schimb, infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinucerii se consumă în momentul în care se produce sinuciderea sau încercarea de sinucidere. În cazul ambelor infracțiuni sunt posibile atât actele de pregătire, cât și tentativă, însă aceste forme ale infracțiunilor nu sunt incriminate de legea penală. Sub aspect sancționator, în cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii victimei, avem un regim sancționator distinct, după cum vorbim despre forma de bază a infracțiunii ori de variantele agravate sau de varianta atenuată. În cazul formei de bază, pedeapsa este închisoare cuprinsă între 3 și 7 ani, în cazul primei variante agravate a infracțiunii, pedeapsa este închisoarea între 5 și 10 ani, în cazul celei de-a doua variante agravate, legiuitorul prevede sancțiunea închisorii cuprinsă între 10 și 20 de ani, în timp ce, pentru varianta atenuată a infracțiunii (atunci când are loc doar încercarea de sinucidere a victimei), pedepsele prevăzute mai sus se reduc la jumătate, în funcție de încadrarea faptei. În schimb, în cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei, pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea cu o durată cuprinsă între 1 și 5 ani.
Incrimininarea eutanasiei se regăsește și în cadrul altor sisteme de drept, sub diverse denumiri. Cu toate acestea, există și legislații unde eutanasia, dacă sunt respectate anumite condiții strict determinate, este permisă. În cadrul acestei secțiuni vom discuta despre o serie de sisteme de drept care incriminează eutanasia, urmând ca într-o secțiune viitoare să prezentăm și sistemele de drept în care eutanasia este permisă. În dreptul german, Codul penal incriminează în cadrul art. 216 omorul la cererea victimei. Potrivit acestui articol, dacă o persoană ucide o altă persoană, la cererea acesteia din urmă, exprimată în mod categoric și serios, săvârșește infracțiunea de omor la cererea victimei. Așa cum se observă, reglementarea eutanasiei în dreptul german este mai lejeră decât cea din dreptul român. De asemenea, alineatul (2) al aceluiași articol, prevede faptul că se sancționează și tentativa. Sub acest aspect, reglementarea din dreptul german este mai severă, având în vedere că în legislația română tentativa la infracțiunea de ucidere la cererea victimei nu se pedepsește.
Sub aspect sancționator, Codul penal german prevede că infracțiunea de omor la cererea victimei se pedepsește cu închisoarea cuprinsă între 6 luni și 5 ani. În această privință, legislația germană se asemănă cu cea română, care prevede pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani.
În dreptul italian, în cadrul art. 590 din Codul penal, este incriminată infracțiunea de ucidere a celui care consimte. Potrivit acestui text legal, comite această infracțiune acea persoană care ucide victima cu consimțământul acesteia. Deși la o primă vedere este suficient consimțământul victimei, legiuitorul italian face anumite precizări. Astfel, nu se va reține infracțiunea de ucidere a celui care consimtie, ci dispozițiile referitoare la omor (art. 575-577 C. pen. italian), atunci când:
fapta este comisă asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 18 ani;
fapta este săvârșită asupra unei persoane bolnave mental sau care se află în condiții de deficiență psihică, din cauza unei alte infirmități sau datorită consumului de alcool ori de substanțe stupefiante;
în cazul în care consimtământul victimei a fost obținut prin violență, amenințare, ori prin sugestie sau înșelăciune.
Codul penal italian, prevede o pedeapsă mult mai severă decât cea prevăzută de noul Cod penal din România. Astfel, potrivit art. 579 C. pen. italian, persoanei care comite această infracțiune i se va aplica pedeapsa închisorii, cuprinsă între 6 și 15 ani. În dreptul spaniol, eutanasia este reglementată în mod asemănător cu reglementarea din dreptul din țara noastră. Astfel, în cadrul art. 143 alin. (4) C. pen. se prevede că această infracțiune se va reține atunci când, la cererea expresă și serioasă a victimei care suferă de boală gravă care va conduce în mod inevitabil la moartea ei sau care îi produce suferințe grave, cu caracter de permanență, care sunt greu de suportat, o altă persoană contribuie la moartea acesteia cu acțiuni directe și necesare. Așadar, reglementarea din Codul penal din Spania se aproprie cel mai mult de reglementarea eutanasiei din dreptul român, vorbind despre o cerere expresă și serioasă a unei persoane care suferă de o boală incurabilă sau de o boală care produce suferințe grave, care au caracter de permanență și care sunt greu de suportat. Legiuitorul spaniol nu stabilește în mod expres pentru infracțiunea de ucidere la cererea victimei, multumindu-se să prevadă că pedeapsa va fi mai ușoară cu un grad sau două decât pedepsele prevăzute pentru infracțiunea de ucidere din culpă [art. 143 alin. (2) C. pen. spaniol prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 1 și 6 ani, iar alin. (3) al aceluiași art. prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 3 și 6 ani, pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă). Eutanasia, ca formă atenuată a omorului este incriminată și în cadrul altor legislații penale. Spre exemplu, în cadrul art. 77 C. pen. austriac, 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elvețian, art. 235 C. pen. norvegian.
3.3. Eutanasia
Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, fie că vorbim despre o ucidere la cererea victimei, fie că vorbim despre o ucidere a celui care consimte sau orice altă denumire i se oferă acestei infracțiuni, în fapt este vorba despre o eutanasie a victimei. Eutanasia este definită ca fiind un act deliberat prin care se pune capăt vieții unei persoane, persoana care ucide fiind mânată de intenția de a pune capăt suferinței victimei.
În cele ce urmează vom prezenta o serie de perspective cu privire la eutanasie și, așa cum vom observa, eutanasia este un fenomen complex, care suscită numeroase discuții, nu doar în domeniul dreptului, ci și în cadrul altor domenii ale vieții sociale.
a) Perspectiva religioasă
Din perspectiva religioasă, în cadrul statelor cu care au o puternică istorie creștină, eutanasia este interzisă, considerând-o un păcat capital. Așadar, din perspectiva bisericilor creștine, nu există o diferențiere între fapta de a ucide și fapta aceluia care ucide din milă,
Spre exemplu, Biserica Ortodoxă din Rusia și-a expus public împotrivirirea față de legalizarea eutanasiei. Aceasta consideră că prin eutanasie se încălcă două dintre cele zece porunci și anume: cea de-a șaptea poruncă, conform căreia este interzis să ucizi (”să nu ucizi”) și aceea care arată că trebuie să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Biserica arată că iubirea față de apropae nu trebuie exprimată prin curmarea vieții din milă, în scopul de a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să îl ajuți, să îl sprijini pentru a putea suporta durerea.
Potrivit principiilor creștine, o persoană nu poate lua viața unui om, în nicio situație, nici măcar atunci când ar acționa din milă sau compasiune față de către victimă. Se consideră că viața este darul suprem primit de la Dumnezeu, iar omul nu îi poate pune capăt. Chiar și sinuciderea, din perspectivă religioasă, reprezintă un păcat capital. Singurul care poate decide când o persoană să moară este Dumnezeu. O cunoscută personalitate religioasă, care a avut o influență deosebită asupra creștinilor, Papa Ioan Pau l al II-lea, în lucrarea sa „Il Veritas splendor”, plasează eutanasia pe paliereul unor fapte grave, precum genocidul sau mutilările. Și Biserica Ortodoxă din România și-a exprimat poziția față de eutanasie, și a respins ideea ca printr-o acțiune sau inacțiune să se încerce ridicarea vieții unei persoane, indiferent de motiv și de modalitate
Principiul potrivit căruia este interzisă ridicarea intenționată a vieții unei persoane nu vorbește despre faptul că viața trebuie menținută în orice mod, uneori chiar împotriva voinței pacientului. Spre exemplu, nu se arată nicăieri că o persoană care suferă de cancer într-o fază avansată, trebuie să se supună unor tratamente agresive, care să aibă efecte secundare greu de suportat (spre exemplu, să urmeze chimioterapia). Aceia care sunt de acord cu ideea eutanasiei, arată că este de preferat ca unei persoane să i se ofere o moarte decentă, decât un trai plin de dureri insuportabile. Au existat chiar laureați ai premiului Nobel (G. Thomson, L. Pauling, J. Monod) care și-au exprimat punctul de vedere în favoarea eutanasiei. Potrivit acestora, atunci când nu mai există nicio speranță de vindeca o persoană, ceilalți au datoria de a pune capăt suferințelor prin care trece respectiva persoană.
În literatura de specialitate, se atrage atenția asupra consecințelor pe care le-ar produce o eventuală legalizare a eutanasiei, această opinie având în vedere și cele petrecute în statele care au optat pentru legalizarea eutanasiei. Astfel, ar exista următoarele riscuri:
riscul de a nu putea controla fenomenul, astfel încât această să scape de sub control. Astfel, s-ar putea ajunge la situații în care eutanasia să fie aplicată și în cazul altor persoane, nu doar în cazul persoanelor bolnave incurabil, care suferă de dureri insuportabile (spre exemplu, în cazul persoanelor în vârstă, lipsite de ajutor);
presiunea psihică asupra celor care ar putea fi supuși eutanasiei. Se arată că aceste persoane ar putea fi constrânse moral, de propria conștiință, să accepte eutanasia, pentru a nu fi o povară pentru cei din jur;
să intervină o modificare majoră a percepției societății cu privire la boală și la terapie. Astfel, eutanasia ar putea fi considerată o terapie, pentru soluționarea unor anumite probleme.
La aceste riscuri, subliniate în literatura de specialitate, mai adăugăm și noi unul. Există posibilitatea ca persoana care ia viața unei persoane bolnave, ulterior să regrete pentru tot restul vieții acest gest, fapt ce ar determina o depresie și o schimbare comportamentală a acestei persoane.
b) Perspectiva medicală
Ca urmare a progresului din domeniul medical și farmaceutic, este important ca și o persoană care la un moment dat suferă de o boală ce este considerată netratabilă la acel moment, să fie ținută în viața, existând posibilitatea descoperirii unor terapii curative.
Medicii au obligația morală, dar și legală, de a trata persoanele, de a îi sprijini, indiferent de costurile îngrijirilor medicale. De asemenea, medicul are obligația morală de a încerca să trateze pacienții, prin orice metode legale, prevăzute de către medicina modernă.
Cu toate acestea, medicul nu îi poate impune unui pacient să urmeze un anumit tratament. Spre exemplu, medicul nu va putea să îi amputeze un membru unei persoane, care și-a exprimat expres opoziția față de această tehnică medicală, chiar dacă acest refuz îi pune în pericol viața.
Codul de Deontologie Medicală Român, prevede explicit, în cadrul art. 22 lit. a), faptul că eutanasia și eugenia sunt interzise. De asemenea, în cadrul art. 11 din acest act se arată că medicul nu poate efectua nicio intervenție în domeniul sănătății, decât după ce respectiva persoană și-a exprimat consimțământul, în mod liber și în cunoștință de cauză. Consimțământul exprimat poate fi retras în orice moment de către persoana vizată.
c) Reglementarea eutanasiei la nivel mondial
Întrucât am vorbit pe parcursul acestei lucrări despre sisteme de drept europene care interzic eutanasia, în această subsecțiune vom discuta doar despre incrimininarea eutanasiei într-un stat din afara Europei (Australia), precum și despre cele două state europene în care este permisă eutanasia (Belgia și Olanda). În Australia, eutanasia activă este interzisă. Cu toate acestea, în această țară au existat numeroase discuții cu privire la acest fenomen. În Australia, eutanasia indirectă (acea formă a eutanasiei ce constă în decesului pacientului intervenit ca urmare a administrării unui tratament împotriva durerii, fiind un efect colateral al anestezicelor) este permisă, cel care comite o asemenea faptă nefiind pedepsit, în cadrul acestui stat funcționând criteriul ”dublului efect”, potrivit căruia medicii sunt autorizați să administreze analgezice unui bolnav, chiar dacă acestea au ca efect secundar prezvăzut, dar nedorit, accelerarea decesului.
În acest moment, în Australia, eutanasia activă este considerată o faptă de omucidere, persoana care o comite putând fi acuzată, după caz, de omor sau asasinat (dacă există premeditare). Așadar, în această țară, consimțământul exprimat de victimă nu produce niciun fel de efecte, atunci când vorbim despre eutanasia directă. Prin Legea federală din 27 martie 1997 care reglementează eutanasia, se interzice Teritoriului de Nord, Teritoriului Capitalei Australiene și Insulelor Norfolk să adopte legi prin care să permită eutanasia sau suicidul asistat. Olanda este prima țară din lume care a legalizat eutanasia, printr-o lege din anul 1994, care a consacrat jurisprudența constantă din această țară, potrivit căreia medicii care erau trimiși în judecată, neexistând un alt temei legal, erau achitați pentru comiterea faptei în stare de necesitate. De asemenea, în cursul anului 2001 a fost adopatată o lege prin intermediul căreia au fost modificate prevederile art. 293 ale Codului penla olandez, care incriminau infracțiunea de omor la cerere.
Deși legislația olandeză permite eutanasia, atât cea activă, cât și cea pasivă, sunt reglementate anumite condiții stricte în care se poate apela la eutanasie. Astfel, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
”să existe convingerea că cererea voluntară bolnavului vine ca urmare a unui proces îndelungat de gândire;
certitudinea că suferințele persoanei bolnave sunt intolerabile și nu există perspective de ameliorare a situației;
necesitatea informării pacientului cu privire la situația sa și a evoluției bolii;
medicul, împreună cu pacientul, să ajungă la concluzia că nu există o altă soluție pentru boala sa;
pacientul să mai fie consultat de încă cel puțin un medic independent, care să emită un aviz scris din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de mai sus;
întreruperea vieții bolnavului să se facă cu toate precauțile medicale necesare;”
Potrivit legislației olandeze, dacă persoana bolnavă are vârsta de până la 16 ani (conform modificărilor din anul 2004, eutanasia poate fi solicitată și în cazul copiilor cu o vârstă de cel puțin 12 ani, dacă suferă de o maladie incurabilă, care produce suferințe deosebite) au posibilitatea de a formula o declarație de aplicare a procedurii eutanasiei, însă este necesar să existe acordul reprezentanților săi legali. De asemenea, cu privire la pacienții cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, pot decide singuri, fiind necesară însă prezența reprezentanților legali ai acestuia.
În Belgia, eutanasia a fost legalizată prin intermediul unei legi care a intrat în vigoare în cursul anului 2002. ”Prin intermediul acestui act normativ, nu au fost modificate prevederile Codului penal belgian, dar a fost asigurată protecția juridică a medicului care practică eutanasia, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru această activitate”. Condițiile de fond, pentru a se putea apela la procedura eutanasierii sunt următoarele:
”bolnavul să fie major sau un minor emancipat, capabil și conștient;
să existe o cerere voluntară, chibzuită și repetată a pacientului;
pacientul să sufere de o boală gravă și incurabilă;
să existe suferințe care să aibă un caracter constant, să fie insuportabile și să nu poate fi ameliorate, ca urmare a aplicării unor tratamente;
bolnavul să fie informat cu privire la starea sa și la modul în care urmează să evolueze situația sa;
în cazul în care bolnavul se află în fază terminală, trebuie să fie consultat și un alt medic, care să își exprime opinia cu privire la starea pacientului.”
În ceea ce privește ”condiția de formă, aceasta se transpune în necesitatea existenței unei cereri în formă scrisă venită din partea bolnavului, respectivul document trebuind să fie redactat, datat și semnat de acesta”. În scopul instituirii unei măsuri suplimentare de control, care se exercitări ulterior efectuării eutanasiei, legea prevede că medicul care a efectuat procedura trebuie ”să declare acest act unei Comisii Federale de control și evaluare, care este compusă din 16 membrii: opt doctori în medicină, patru juriști și patru persoane care cunosct temeinic problema pacienților care suferă de boli incurabile. Comisia urmează să se pronunțe cu privire la activitatea medicului în termen de 2 luni de la sesizare. În cazul în care se consideră că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege, această Comisie va decide, cu votul a două treimi din membrii săi, sezizarea Ministerului Public, pentru anchetarea medicului în culpă”.
Așa cum se poate observa, chiar și în cazul statelor care au legalizat activitatea de eutanasie, există anumite condiții stricte în care trebuie să se desfășoare această activitate. În cazul în care medicii nu respectă procedurile prevăzute de lege, aceștia urmează să răspundă pentru o infracțiune comisă contra vieții (omor, asasinat etc). Impunerea unor astfel de condiții stricte are drept scop limitarea cazurilor de eutanasie medicală.
CAPITOLUL IV
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI
4.1.INFRACȚIUNEA DE UCIDERE A VICTIMEI ÎN DREPTUL PENAL INTERNAȚIONAL- PROFILUL INFRACTORULUI
Cercetarea complexă a fenomenului infracțional deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant ce permit o fundamentare realistă a măsurilor generale și speciale orientate către prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale. O analiză strict psihologică a actului infracțional constă în analiza modului în care personalitatea infractorului rezultă atât din inteligență, afectivitate, motivație și voința ce se manifestă în pregătirea și săvârșirea infracțiunii și în atitudinea post-infracțională.
Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze în cadrul duelului judiciar funcțiile acuzării și apărării, pentru că în ultimă instanță pedeapsa este impusă infractorului iar efectele sunt condiționate de această personalitate.
Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative spre o pedeapsă mai aspră.
Infractorul, se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial. El apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe această bază, se încearcă a fi puse în evidență atât personalitatea infractorului cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare.
Instabilitatea emotiv – acțională
Aceasta din urmă se datorează experienței negative, educației deficitare primite în familie, deprinderilor și practicilor antisociale însușite. Delicventul, este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acționar, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitatea, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanța față de stimuli. Această instabilitate este o trăsătura esențială a personalității dizarmonic structurate a persoanei adulte sau minore o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivității delicvenților care se caracterizează prin lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Toate acestea, duc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate fața de sine și fața de alții.
b) Inadaptarea socială
Din cele menționate până în prezent putem concluziona că este evident că orice infractor este un individ inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații cu greu educabili din rândul cărora se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Investigațiile arată că în majoritatea cazurilor infractorii, respectiv criminalii, provin din familii dezorganizate și anume acolo unde părinții, unul dintre aceștia sau ambii sunt decedați, infractori sau alcoolici sau sunt divorțați, unde nu există condiții, priceperea sau preocuparea necesară educării copiilor.
Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului, duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care în diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la infracțiune. Acțiunea infracțională reprezintă un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o reacție atipică.
c) Sensibilitatea deosebită
Anumiți factori excitanți din mediul ambiant exercită asupra infractorilor o stimulare spre acțiune cu mult mai mare decât asupra omului obișnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacțiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe linie socială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice.
d) Duplicitatea comportamentului
Conștient de caracterul socialmente periculos și distractiv al actului infracțional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul, ferit de ochii oamenilor în general și ai autorităților în special. Reprezentând o dominanță puternică a personalității, duplicitatea criminalului sau a infractorului este a doua lui latură care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specializării” infracționale. Acest „joc” artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene făcându-l ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii a „vieții duble” îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieții.
e) Imaturitatea intelectuală
Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, deoarece acordă o mică importanță viitorului.
f) Imaturitatea afectivă
Această caracteristică constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al egalității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile cum ar fi accese de plâns, crize de isterie, etc., pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică, este nerealist și instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
g) Frustrarea
Frustrarea este o stare emoțională resimțită de infractor atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții pe care el le consideră că i se cuvin sau când în calea obținerii acestor drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimțită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanței corticale de comandă a acțiunilor, generând surescitarea subcorticală.
Infractorii reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abținere și amânarea satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe moment autocontrolul acționând haotic, inconștient, atipic, agresiv și violent, cu urmări antisociale grave.
e) Complexul de inferioritate
Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare, acestea fiind potențate și de disprețul, dezaprobarea celorlalți.
f) Egocentrismul
Egocentrismul reprezintă tendința de a raporta totul la el însuși, el și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situaților. Atunci când nu-și realizează scopurile propuse, devine invidios și susceptibil, dominator chiar despotic.
Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, se consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își minimalizează defectele și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greșește, în loc să-și reconsidere poziția, atacă cu virulență.
g) Labilitatea
Labilitatea este trăsătură a personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea și o accentuată deschidere spre influențe.
h) Indiferența afectivă
Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora. Indiferența afectivă redă în fond stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Această latură a personalității infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una din principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținându-l în acest plan ”funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei structuri. Trăind în conflict cu societatea și acționând mereu împotriva ei, prin succesele obținute în activitatea infracțională devin încrezuți, orgolioși, supraapreciindu-se și ajungând la manifestări de vanitate adeseori puerile.”
i) Agresivitatea
”Agresivitatea este o caracteristică a comportamentului de conservare prin atac și apărare a comportamentului de afirmare în lupta cu natura, cu semenii și cu sine, este o caracteristică a omului și a animalelor”.
”Agresivitatea de află în noi, în toți, în forme latente sau manifestate, exprimate direct sau mascat prin refuz și necooperare. Agresivitatea este “starea sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare”.
J. Pinatel mai distinge ”două forme ale agresivității și anume: agresivitatea ocazională și profesională.”
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.
Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un caracter violent și durabil care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient.
Agresivitatea și violența se manifestă în forme diferite. În funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă avem: agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului, agresivitatea masculină și agresivitatea feminină, agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă, agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.
În actele de agresivitate și violență se refulează suferințele copilăriei și adolescenței, eșecurile școlare și profesionale, lipsa de preocupare, șomajul, eșecurile sentimentale.
Putem afirma că ereditatea condiționează violența. Agresorii provin din categorii diferite de persoane și anume: persoane bolnave psihic, persoane cu nivel economic precar și educativ redus, persoane fără credință în Dumnezeu, persoane excluse și marginalizate de societate.
4.2. FORMELE JUDICIARE ALE MORȚII VIOLENTE
Formele judiciare ale morții violente sunt: omorul, uciderea din culpă, leziuni cauzatoare de moarte, pruncuciderea, decesele accidentale, suicidul și eutanasia.
4.2.1. Omorul
Omorul face parte din categoria morților violente care implică în conformitate cu prevederile art.114 Cod Procedură Penală și art.34 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, obligativitatea unei expertize medico-legale pe cadavru și a unei anchete judiciare.
Ca modalitate de producere, omorul se realizează în principal prin corpuri contondente, arme albe, arme de foc si asfixii mecanice (strangulare cu lațul și cu mâna, sufocare, compresiune toraco-abdominală). Foarte rar omorul este realizat prin intoxicații.
Cele mai frecvente cauze de deces în omor sunt leziunile grave ale organelor vitale (leziuni meningo-cerebrale, cardiace, pulmonare), hemoragii externe și interne masive prin leziuni vasculare și ale organelor parenchimatoase, șoc traumatic, șoc hemoragic, complicații septice.
4.2.2. Uciderea din culpă
Elementele juridice ale noțiunii de culpă sunt definite în partea generală a Codului Penal, la titlu II, infracțiunea-capitolul I, ART. 19, (vinovăția) alin.2.
Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută la art. 178 Cod Penal, fiind prevăzute și circumstanțele agravante ale acestei infracțiuni și anume:
când infracțiunea este săvârșită de un conducător auto cu imbibiție alcoolică peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate;
când infracțiunea este săvârșită de orice persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și atunci când se află în stare de ebrietate;
când prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.
În practica medico-legală uciderea din culpă poate îmbrăca aspecte foarte variate, principalele situații cu care ne întâlnim fiind accidentele de trafic rutier și feroviar, accidentele de muncă, decesele puse în legătură cu deficiențe în acordarea asistenței medicale (culpa sau responsabilitatea medicală), accidentele sportive etc.
2.3.3. Leziuni cauzatoare de moarte.
Noțiunea de "leziuni cauzatoare de moarte" cuprinde o serie de aspecte medico-legale și judiciare mai deosebite ce pot genera adeseori controverse. Această noțiune este prevăzuta la art183 Cod Penal – lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Acest articol incriminează faptele prevăzute în articolele 180-182 Cod Penal care au avut ca urmare moartea victimei.
Pentru soluționarea corectă a cazurilor cu leziuni cauzatoare de moarte se impune o formulare clară a concluziilor din care să rezulte foarte explicit înlănțuirea cauzală. De exemplu în caz de traumatism cranio-cerebral cu leziuni meningo-cerebrale care evoluează cu comă prelungită și duc la deces prin complicații septice pulmonare (bronhopneumonie) formularea concluziilor va fi următoarea: "Moartea s-a datorat bronhopneumoniei survenite în evoluția unui traumatism cranio-cerebral cu leziuni meningo-cerebrale". Pentru a se sublinia gravitatea inițială a leziunilor se pot preciza clar tipurile lezionale meningo-cerebrale (contuzie cerebrală, dilacerare cerebrală etc.).
În cazul în care raportul de cauzalitate între agresiune și moarte este întrerupt prin existența unor boli preexistente, a unor cauze determinante sau favorizante, în mod obligatoriu se va preciza timpul de îngrijiri medicale necesar vindecării leziunilor traumatice în cazul unei evoluții obișnuite. Această precizare este necesară pentru încadrarea juridică a faptei consecutiv căreia s-au produs leziunile corporale traumatice.
Problematica leziunilor cauzatoare de moarte este foarte complexă și implică pe lângă aspectele medico-legale, o cercetare judiciară amănunțită pentru stabilirea circumstanțelor și împrejurărilor de producere.
4.2.3. Pruncuciderea
Pruncuciderea este definită ca fiind uciderea copilului nou născut de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. În legea noastă penală în vigoare, infracțiunea de pruncucidere este prevăzută în Codul Penal la art. 177.
În expertiza medico-legală în pruncucidere trebuie parcurse trei etape:
1. Examenul cadavrului nou-născutului care trebuie să elucideze mai mute aspecte:
stabilirea stării de nou-născut;
stabilirea duratei vieții extrauterine;
aprecierea viabilității nou-născutului;
dovedirea existenței vieții extrauterine;
stabilirea duratei vieții extrauterine;
aprecierea îngrijirilor acordate nou-născutului după naștere;
stabilirea cauzei morții.
2. Examenul mamei pruncucigașe are două obiective principale:
stabilirea semnelor de naștere recentă;
aprecierea tulburărilor pricinuite de naștere.
3. Examenul locului unde s-a produs nașterea poate furniza elemente asupra condițiilor în care a avut loc nașterea. Aici se pot găsi pete de sânge, urme de lichid amniotic, placenta, diferite obiecte utilizate la naștere, pătate cu sânge sau lichid amniotic.
Elementele constatate la locul unde s-a produs nașterea pot furniza date foarte importante pentru identificarea mamei pruncucigașe.
4.2.4. Decesele accidentale și suicidul
Sinuciderile și decesele accidentale, alături de omucideri, fac parte din categoria morților violente în care expertiza medico-legală pe cadavru este obligatorie.
În țara noastră, în cazuistica medico-legală, frecvența cea mai ridicată o dețin decesele accidentale, urmate de sinucideri și omucideri.
Decesele accidentale sunt consecința unor imprudențe sau neglijențe legate de circulația rutieră, feroviară, aviatică, maritimă, de activitatea profesională, casnică, sportivă, terapeutic, etc.
În funcție de circumstanțele de producere, accidentele se pot clasifica în:
accidente de trafic (rutiere, feroviare, aviatice, maritime);
accidente de muncă (industriale și agrare);
accidente casnice;
accidente sportive;
accidente terapeutice;
accidente circumstanțiale.
Sinuciderea este specific umană și se poate defini ca o acțiune premeditată de suprimare a propriei vieți. Conceptul de sinucidere poate fi considerat într-un sens larg și un sens restrâns sau suicidul propriu-zis. În sens larg, suicidul înseamnă orice acțiune, tendință sau comportament de autoagresiune, incluzându-se în această categorie și așa numita sinucidere cronică a toxicomanilor, alcoolicilor. Suicidul propriu-zis este actul de suprimare bruscă, voită și conștientă a propriei vieți.
Suicidul poate fi clasificat în două categorii: suicidul patologic (întâlnit la bolnavii psihic) și suicidul nepatologic (considerat ca un act deliberat si elaborat).
După Sârbu si Quai, suicidul poate avea următoarele forme: suicidul de tip reactiv (după o psihoza majoră), suicidul rațional sau lucid, suicidul psihotic (întâlnit la bolnavii psihic, realizat sub imperiul halucinațiilor sau ideilor delirante) și suicidul șantaj (întâlnit la indivizii cu anomalii caracteriale și afective în scopul obținerii unor beneficii).
În realizarea suicidului se descriu următoarele faze:
faza presuicidară (suicidația);
faza motorie (suicidacția);
faza traumatică;
moartea prin autoagresiune.
Prima fază are o durată variabilă, putând dura de la ore, zile până la câțiva ani. În funcție de prezența sau absența ultimei etape (instalarea morții), suicidul poate fi considerat ca suicid reușit sau tentativă de suicid.
Mijloacele de realizare sunt extrem de variate, cele mai importante fiind asfixia mecanică prin spânzurare, intoxicații (în special medicamentoase), precipitarea, armele albe, armele de foc, trenul etc.
4.2.5. Agenții tanatogeneratori în morțile violente
Agenții tanatogeneratori sunt factori traumatici care acționând brutal asupra organismului suprimă viața. Factorii traumatici pot fi: mecanici, fizici, chimici, biologici și psihici(trauma psihică).
Căderea și precipitarea
Căderea și precipitarea sunt consecința pierderii echilibrului cu izbirea corpului de un plan dur. Căderea simplă (căderea pe același plan) constă în schimbarea poziției corpului cu izbirea pe același plan, respectiv planul de susținere. Precipitarea (căderea de la înălțime) constă în trecerea corpului de pe un plan pe altul situat mai jos, sub acțiunea gravitației.
Moartea în căderea pe același plan survine foarte rar. Este posibilă în căderi cu heteropropulsie (lovire activă urmată de cădere) și în alte căderi survenite după pierderea stării de cunoștință, situație în care mișcările de redresare a corpului sunt practic inexistente. Decesul se poate produce prin leziuni meningo-cerebrale, consecutive lovirii capului de sol sau de diferite obiecte din jur și foarte rar prin hemoragie internă datorită unor rupturi de ficat și splină.
Leziunile produse prin precipitare sunt leziuni de gravitate mare care frecvent duc la moarte.
Sub aspect judiciar precipitarea poate fi sinucidere, accident și foarte rar omucidere. Omuciderea prin precipitare este extrem de dificil de probat sub aspect medico-legal.
Mecanismul de producere al leziunilor în precipitare poate fi direct și indirect.
Leziunile prin mecanism indirect apar de asemenea la distanță de zona de impact, fiind consecința dezaccelerației bruște sau a unor contracții musculare violente. Uneori prin precipitare se pot produce leziuni în timpul fazei de ădere propriu-zisă prin izbirea de o serie de obstacole întâlnite în traiectoria de cădere ( stâlpi, arbori, balcoane, etc. ).
În precipitare există mai multe modalități de impact ale corpului cu planul dur și anume :
Impactul segmentului cranian concomitent cu restul corpului, care se poate face în planul anterior, posterior, sau unul din planurile laterale ale corpului.
Impactul cu segmentele inferioare ale corpului, respectiv căderea în picioare, pe genunchi sau pe ischioane.
Impactul cu segmentul cranian (căderea pe vertex ).
Acestea constituie una din cele mai frecvente cauze de morbiditate și mortalitate pe plan mondial fiind considerate ca o adevărată boală a civilizației moderne, o epidemie traumatică din ce în ce mai greu de stăpânit. Conform unor date statistice citate în literatura de specialitate, decesele prin accidentele de circulație însumează anual peste 100.000 de victime.
Accidentul rutier este un fenomen complex determinat de mai mulți factori –uman, tehnic, natural (meteorologic)- cu repercursiuni negative de ordin medical, social, economic și juridic.
În literatura de specialitate termenul de accident de circulație definește orice accident produs de un vehicul pe căile publice de transport. În determinismul accidentelor de circulație intervin trei factori:
factorul uman în postura de conducător auto și pieton;
factorul vehicul;
factorul drum sau șosea.
Factorul uman are rolul determinant în cele mai multe accidente rutiere. În majoritatea cazurilor accidentul este consecința nerespectării normelor de securitate a circulației pe drumurile publice, imputabile atât conducătorului auto cât și pietonilo. Referitor la conducătorul auto cauzele cele mai frecvente ale accidentelor rutiere sunt excesul de viteză, nerespectarea normelor privind acordarea priorității, depășiri nepermise, conducerea sub influența alcoolului, starea de oboseală, consum de psiholeptice, lipsa de experiență și atitudine, deficiențe de atenție distributivă, tulburări de auz și acuitate vizuală, tulburări psihosomatice cu influență asupra reflexelor.
Factorul autovehicul intervine în producerea accidentelor rutiere prin deficiențele tehnice ale sistemului de frânare, direcției, defectele pneurilor, la sistemul de iluminare și semnalizare. În acest context un rol important n prevenirea accidentelor de circulație îl are verificarea tehnică periodică.
Factorul drum sau șosea intervine în determinismul accidentelor rutiere prin deficiențe de construcție, gropi, factori ocazionali ( mâzgă, polei ), lipsa unei semnalizări corespunzătoare a diferitelor pericole pe drumurile publice ( drum accidenta, posibilitatea de derapare, curbe periculoase, etc ) pentru avizarea din timp a conducătorilor auto.
În majoritatea cazurilor, în producerea accidentelor rutiere sunt implicate autovehicule, dar pot fi produse și de alte tipuri de vehicule: biciclete, motociclete, vehicule cu tracțiune animală etc.
În accidentele de circulație produse de autovehicule, gravitatea leziunilor este condiționată în principal de viteza de deplasare a autovehiculului și de particularitățile autovehiculului implicat. În accidentele rutiere produse de autovehicule pot fi implicați pe de o parte pietonii și pe de altă parte persoanele din autovehicul.
În accidentarea pietonilor intervin trei factori:
o forță care este energia cinetică a autovehiculului;
o rezistență care este rezistența pe care o opune victima;
un punct de aplicare al forței care depinde de tipul autovehiculului.
În funcție de acești factori, în producerea leziunilor la pietoni putem întâlni mecanisme variate care după Moraru I. Pot fi mecanisme simple, mecanisme asociate și mecanisme complexe.
Accidentarea persoanelor din autovehicul se realizează cel mai frecvent prin coliziunea între două autovehicule sau între un autovehicul. Cele mai grave sunt impactele în plan frontal.
Leziunile ocupanților se pot produce prin doua mecanisme principale :
mecanismul direct prin lovire de interiorul autovehiculului sau prin proiectare în afara autovehiculului;
mecanismul indirect prin dezaccelerare bruscă , care modifică greutatea dinamică a organelor interne și poziția lor anatomică.
Conducătorul auto prezintă în primul rând leziuni toraco-abdominale produse prin impactul cu volanul, constând în fracturi costale și de stern cu înfundare, adeseori asociate cu rupturi pulmonare, de cord, vase mari și uneori de ficat și splină. Se mai pot întâlni și fracturi ale membrelor inferioare, cranio-certebrale sau ale masivului facial.
Leziunile cele mai grave le suferă ocupantul locului din față de lângă conducătorul auto denumit și locul mortului. Acesta prezintă leziuni cranio-cerebrale grave asociate cu leziuni faciale produse prin izbirea de parbriz sau de stâlpul acestuia, traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale, rupturi de plămâni, inimă, vase mari, ficat, splină, rinichi și fracturi de gambe și genunchi produse prin izbire de bord.
Ocupanții din spate suferă în general leziuni mai ușoare leziunile se produc prin izbirea de spătarul scaunului din față sau de pereții autovehiculului. În impacte puternice pot apărea leziuni grave prin izbirea de stâlpii laterali.
Sub aspect judiciar leziunile și moartea produse de autovehicule sunt mai frecvent accidentale și foarte rar sinucideri. Omorul este deosebit de rar.
Alte accidente de trafic sunt cele feroviare și aviatice.
b) Leziunile și moartea prin arme de foc.
Arma de foc este definită ca un dispozitiv la care, prin aprinderea unui material explozibil, se realizează fie proiectarea propriului înveliș ( grenade, mine, bombe, etc. ), fie proiectarea printr-o țeavă a unuia sau mai multor proiectile ( pistolete, revolvere, pistoale mitralieră, carabine, mitraliere, tunuri ).
Aspectul leziunilor produse prin acțiunea armelor de foc depinde de modul de acțiune al proiectilului, condiționat de forța vie și unghiul sub care acționează. Leziunile diferă în funcție de tipul proiectilului: gloanțe sau alice.
Sub aspect judiciar leziunile și moartea produse prin arme de foc pot fi: omor, sinucidere și accidentale.
La noi în țară pe primul plan se situează accidentele, în special prin arme de vânătoare, suicidul este mai rar, iar omorul este foarte rar.
c) Asfixii mecanice
Prin asfixie se înțelege o stare patologică determinata de lipsa totală sau aproape totală a oxigenului la nivelul celulelor organismului. Noțiunea medicală care definește lipsa oxigenului este cea de anoxie.
Obiectul medicinii legale îl constituie anoxiile de cauză violentă, denumite asfixii mecanice. După modul de producere asfixiile mecanice se clasifică în două mari categorii:
Asfixii mecanice prin compresiune:
prin compresiunea gâtului: spânzurarea, strangularea cu lațul sau cu mâna (sugrumarea);
prin compresiunea toracelui și abdomenului: compresiunea toraco-abdominală.
Asfixii mecanice prin ocluzie:
ocluzia orificiilor respiratorii: sufocarea;
ocluzia căilor respiratorii: prin corpi străini solizi, prin lichide (înecul).
Spânzurarea – este o asfixie mecanică produsă prin compresiunea gâtului de către un laț acționat prin greutatea propriului corp și se poate clasifica în funcție de două aspecte:
Strangularea – este o asfixie mecanică prin compresiunea gâtului. Se pot întâlni două forme distincte:
strangularea cu lațul;
strangulare cu mâna (sugrumare).
Sub aspect tanatogenerator în strangulare pot fi întâlnite toate cele trei mecanisme de bază, respectiv mecanismul anoxic, tulburările circulației cerebrale și mecanismul neuro-reflex.
d) Moartea prin agenți fizici
Prin acțiunea lor asupra organismului uman, agenții fizici pot cauza moartea prin temperaturi înalte, temperaturi scăzute și prin energie electrică.
Concluzii
Așa cum am observat pe parcursul prezentei lucrări, legiuitorul român a ales să incrimineze eutanasia, fie că e vorba despre eutanasia activă, fie că este vorba despre cea pasivă. Astfel, s-a creat infracțiunea de ucidere la cererea victimei, infracțiune care reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de omor. Incriminarea distinctă a acestei infracțiuni nu constituie o noutate absolută, ea fiind prevăzută și în Codul penal de la 1936.
Incriminând eutanasia, legiuitorul român s-a aliniat majorității legislațiilor penale europene (Codul penal spaniol, Codul penal italian, Codul penal german, Codul penal portughez, Codul penal elvețian etc.), care, deși nu permit eutanasia, incriminează distinct această faptă față de infracțiunea de omor, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute.
Așa cum am observat pe parcursul acestei lucrări, există anumite state europene care au legalizat eutanasia, atât cea activă, cât și cea pasivă, precum Belgia sau Olanda. Cu toate acestea, legislațiile acestor state impun anumite condiții restrictive în care se poate apela la eutanasie, una dintre ele fiind ca această procedură să fie îndeplinită de către un medic.
După cum am văzut, în dreptul penal din țara noastră, pentru a se putea reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei, sunt necesare îndeplinirea unor condiții elementare. Astfel, în primul rând, este necesar ca persoana care solicită să fie ucisă să sufere de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă, care să fie atestată medical și care să producă suferințe permanente și greu de suport. Această condiție nu este însă suficient, existând condiții și cu privire la cererea pe care o formulează persoana respectivă. Astfel, cererea trebuie făcută în cunoștință de cauză (de către o persoană responsabilă), trebuie să aibă caracter explicit, serios și repetat. Dacă toate aceste condiții sunt necesare, iar făptuitorul decide să ucidă bolnavul din dorința de a pune capăt suferințelor acestuia, în sarcina sa urmează să se rețină o infracțiune de ucidere la cererea victimei. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei prezintă anumite asemănări cu alte infracțiuni prevăzute de Codul penal. Astfel, aceasta se aseamănă îndeosebi cu infracțiunea de omor, precum și cu infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Însă, am arătat că distincția dintre aceste infracțiuni și infracțiunea de ucidere la cererea victimei se poate realiza destul de ușor, analizând îndeosebi cerințele esențiale de la infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Așadar, instanța va trebui să dea dovadă de o mare atenție, atunci când va decide încadrarea juridică a faptei unei persoane, având în vedere, îndeosebi, diferențele mari dintre regimurile sancționatori ale infracțiunii de ucidere la cererea victimei și cele ale celorlalte două infracțiune.
Considerăm că este de salutat această opțiune a legiuitorului, care a ales să sancționeze mai puțin sever pe acela care, din sentimente de milă, decide să pună capăt suferințelor unei persoane bolnave, prin uciderea acesteia. Astfel, se face o distincție între infractorii care ucid din diverse motive și persoana care vrea doar să scape de suferință o altă ființă umană.
După cum am văzut, eutanasia a dat și dă naștere în continuare unor ample discuții. Cu privire la această problemă nu s-a pronunțat doar dreptul, ci au existat și opinii ale bisericii, ale filozofilor ori ale medicilor, fiind vorba despre o problemă socială deosebit de importantă și anume aceea a dreptului la viață.
Cu privire la dreptul la viață s-a susținut, uneori, că acesta ar implica și un aspect negativ și anume dreptul de a muri. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la viață nu implică și dreptul de a muri, statul nefiind obligat să protejeze și acest din urmă drept. De asemenea, s-a arătat că dreptul la viață privată implică și dreptul unei persoane de a decide când moare, aceasta având posibilitatea de a-și pune capăt zilelor, însă nu implică și dreptul unei alte persoane de a lua viața unui bolnav.
În finalul acestei lucrări arătăm că fenomenul eutanasiei este unul deosebit de complex, care se află într-o continuă dezvoltare. Considerăm că o legalizare la nivel mondial a legalizării eutanasiei ar conduce la o explozie a acestui fenomen, ceea ce, cu siguranță ar crea noi probleme, întrucât s-ar putea solicita să nu mai existe anumite condiții stricte în care o persoană să poată fi ucisă. Oricum, rămâne să vedem cum va evolua acest fenomen deosebit de important în cadrul societăților contemporane.
BIBLIOGRAFIE
Noul Cod penal, Editura Hamangiu, București, 2017
Bogdan S. (coord.), Serban D.A, Zlati, G. Noul cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană., Ed. Universul Juridic, București, 2014,
Boroi, Al. Drept penal. Partea specială. Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014,
Brus Valeriu doctor habilitat în drept, Teză de doctorat Eutanasia- infracțiune contra vieții sau act comizerativ, coordonator științific Cușnir Valeriu-, autor, Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, 2013,
Bulai C., Bulai, B. N. Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2007
Butoi T., Butoi Ioana Teodora, „Psihologie judiciară. Tratat universitar”, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001,
Dungan P., Pașca V., Medeanu T., Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a Noului Cod penal și a Codului penal din 1968, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Ivan Gh., Ivan C.-M., Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal. Ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p.38;
Neagu Ion, „Tratat de procedură penală”, Ed. Pro, București, 1997
Nistoreanu Gh, Păun, C. „Criminologie”, Ed. Europa Nova, București, 2000,
Păunescu C, “Agresivitatea și conduita umană”, Ed. Tehnică, București 1994;
Popa N., „Teoria generală a dreptului” Ed. Actami, București, 1994
Stănilă L.M., Provocările bioeticii și răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
Stănoiu Rodica M., Criminologie”, Vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1995.,
Stefani,G. Levasseur G. și Jambu- Merlin R., „Criminologie și știința penitenciară”, Editura Daloz, București, 1973
Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală, vol I, Ed. Universul Juridic, București, 2014,
Ungureanu Georgeta, Criminologie, Editura Academica, București, 2001
Toader T., Safta M., Comentariu în G. Antoniu, T. Toader, (coord.), Explicațiile noului Cod penal, Vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
Toader,T. Comentariu în T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014,
Theodoru Gr., „Curs de drept procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1961,
Udroiu M., Drept penal. Partea specială. , Ed. C.H. Beck, București, 2014,
Reviste:
Bulai, I, „Premise teoretice și metodologice ale cercetării criminologice”, în „Studii și cercetări juridice”, nr. 3/1970, pag. 386-389.
C. Bulai, „Premise teoretice și metodologice ale cercetării criminologice”, în „Studii și cercetări juridice”, nr. 3/1970, pag. 386-389.
Buletin Informativ al M.A.I. nr. 2 din 2011;
Dongoroz V. și colab., Noul Cod penal și Codul penal anterior, Ed. Politică, București, 1968,
Antoniu G., Consimțământul victimei, în R.D.P nr. 4/2003,
Chiriță R., Dreptul la viață și dreptul penal, în Seria Jurisprudenția, nr. 2/2001,
Rezoluții ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii Ortodoxe Ruse privind probleme de bioetică. Avortul, eutanasia și trasplantul de organe, disponibilă la http://provitabucuresti.ro/docs/bioetica/bioetica.BOR.pdf , accesat la data de 22 martie 2018
Nițu, D., Mureșan, L., Eutanasia- o pantă alunecoasă, în Studia Jurisprudenția nr. 2/2003,
Rațiu, C. ,Unele discuții privind eutanasia, în Caiete de Drept Penal nr. 3/2009,
Pivniceru M.M., F.D. Dăscălescu, Eutanasia: unde se sfârșește protecția dreptului la viață?, în Revista Română de Bioetică, nr. 2/2004, vol. 2,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uciderea la Cererea Victimei (ID: 120554)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.