Turismul reprezintă acel tip de fenomen economico – social specific civilizaĠiei moderne, puternic ancorat în viaĠa societăĠii. Prin caracterul său… [624298]

TURISMUL CA STRATEGIE DE
DEZVOLTARE SUSTENABILĂ;
MODALITĂȚI DE GESTIONARE A
IMPACTULUI ECONOMIC AL
TURISMULUI
CUPRINS

INTRODUCERE

Turismul reprezintă acel tip de fenomen economico – social specific civilizaĠiei
moderne, puternic ancorat în viaĠa societăĠii. Prin caracterul său de masă și conĠinutul
complex, turismulantrenează un vast potenĠial material și uman, cu implicaĠii importante
asupra evoluĠieieconomiei și societăĠii, asupra relaĠiilor internaĠionale.
Turismul se află întotdeauna în strânsă legătură cu civiliza܊ia ܈i cultura, între aceste
elemente instituindu- se o rela܊ie de interdependen܊ă. Prin valorificarea resurselor naturale,
umane ܈i financiare puse la dispozi܊ia sa, turismul generează efecte economice ܈i sociale care
duc la cre܈terea eficien܊ei economice, a progresului ܈i a civiliza܊iei.
ConĠinutul efectiv al activităĠii turistice este asimilat unei întregi suite de prestaĠii prin
care este vizată satisfacerea nevoilor turistice, cu ocazia și de -a lungul, unei deplasări.
Realizarea activităĠii turistice materializată prin oferta turistică presupune prezenĠa un or
elemente cu rol hotărâtor în desăvârșirea actului turistic, constituite din activitatea serviciilor
de cazare, alimentaĠie publică, transport, precum și a celorlalte servicii suplimentare oferite.
Prin natura și specificul propriu, serviciul turistic trebuie să creeze și să asigure condiĠiile
necesare refacerii capacităĠii de muncă, în mod simultan cu petrecerea plăcută și instructivă a
timpului liber. Un rol important îi revine forĠei de muncă din turism, care prin profesionalism
particularizează calitatea prestaĠiei și influenĠează atractivitatea turistică, contribuind la
creșterea prestigiului prestatorilor de servicii turistice și, astfel, la diversificarea ofertei
turistice.
Necesitatea concretă de diversificare precum și de creșterre a calităĠii tuturor
prestaĠiilor turistice, în vederea asigurării unor condiĠii recreative, de nivel înalt, se înscrie și
în sfera preocupărilor de a găsi soluĠii de prelungire a sezonalităĠii atractivităĠii turistice, și
deci pentru o exploatare mai avantajoasă a capacităĠilor producĠiei turistice existente într -o
anumită regiune turistică.
Se consideră astfel drept oportun să ne desprindem de această perspectivă de ansamblu
și să ne canalizăm atenĠia asupra diversificării serviciilor oferite în cadrul unităĠilor de turi sm,
mai exact a unităĠilor hoteliere, beneficiile aduse fiind multiple atât pentru unităĠile
prestatoare de servicii hoteliere, cât și pentru turiști sau economia Ġării noastre. Nu de puĠine
ori este întâlnit în literatura de specialitate, dar în egală măsură și în practică turistică,
principiul conform căruia diversificarea ofertei de servicii prestate trebuie să fie o preocupare
permanentă a managerilor unităĠilor de turism, devenind astfel o necesitate imperativă în

atingerea performanĠei, indiferent dacă această performanĠă este înĠeleasă în termenii unor
indicatori financiari satisfăcători, unor resurse umane valoroase, notorietăĠii sau satisfacĠiei
ridicate în rândul turiștilor.
Însă, pentru punerea în practică a acestui principiu, este necesară înĠel egerea cadrului
general de desfășurare a activităĠii turistice din perspectiva caracteristicilor complexe ale
turismului și ale serviciilor turistice, evoluĠiei și tendinĠelor înregistrate la nivelul acestui
sector de activitate pe plan naĠional și internaĠional, dar și din perspectiva așteptărilor
turiștilor cu privire la experienĠele lor turistice.

CAPITOLUL 1.
TURISMUL INTERNATIONAL SEMNIFICAğII
CONCEPTUALE, ROL SI CONEXIUNI

1.1. ConĠinutul și caracteristicile conceptului de turism

Ca domeniu relativ nou de studiu, turismul prezintă o complexitate care se află într -o
continuă creștere, în plan economic sintetizând rezultatele unui mare număr de activităĠi, iar în
plan psiho-social constituindu- se astfel ca drept modalitate superioară d e organizare a
timpului liber. Ritmurile înalte de dezvoltare pe care le-a cunoscut turismul începând cu a
doua parte a secolului XX, sunt consecinĠa directă a dezvoltării celorlalte sectoare economice.
Astfel, dezvoltarea muncii și a producĠiei a impulsionat creșterea veniturilor și a puterii de
cumpărare. Acestea, corelate cu creșterea bugetului de timp liber, prin reducerea săptămânii și
a zilei de lucru, au creat premise viabile pentru desfășurarea actului turistic. (Gheorghila ,܈A.,
2014, p. 11)
"The S horter Oxford English Dictionary" (1950) definește conceptul de turism ca
reprezentând: " teoria și practica din sfera călătoriilor, călătoria fiind de plăcere " iar turistul
drept "cel care face un tur sau mai multe tururi, în special cel care face aceasta pentru
recreere; cel care călătorește de plăcere sau pentru motive culturale, vizitând diverse locuri
pentru obiectivele interesante ale acestora, pentru peisaj sau altele asemănătoare."
Pentru abordarea din perspectivă știinĠifică a lucrării se impune prezentarea succintă a
unor elementeteoretice privind serviciile turistice. DefiniĠiile formulate de majoritatea
specialiștilor îndomeniul serviciilor pun un accent deosebit pe faptul că acestea constituie "o
activitate alcărei rezultat este nematerial și, în consecinĠă, nestocabil". Prin urmare, prestarea
unuiserviciu nu se concretizează, în esenĠă, în produse cu existenĠă de sine stătătoare. (Ecolle,
E., 2000, p. 7)
Receptiv la toate prefacerile civilizaĠiei contemporane, turismul, în întreg ansamblul
său evoluează sub impactul acestora, dinamica să, integrându -se procesului general de
dezvoltare. La rândul său, prin vastul potenĠial uman și material pe care îl antrenează în
desfășurarea să, ca și prin efectele benefice asupra domeniilor de interferenĠă, turi smul
acĠionează ca un factor stimulativ al progresului, al dezvoltării. (Ioncica, M., 2000, p. 11)

Importan܊a tot mai mare pe care o au serviciile în activitatea economică a reclamat
definirea acestui fenomen, pornind de la definiĠia noĠiunii de servicii, problema aparent ușor
de abordat.
Diversitatea efectivă a explicării conceptului de servicii se datorează atât criteriului ori
criteriilor care sunt considerate de autori a fi definitorii sau încercării de a surprinde
caracteristici ale servici ilor sau a diferitelor genuri de activităĠi de natura serviciilor.
Diversitatea este datorată, de asemenea, și intenĠiei de a formula definiĠii cu un grad mare de
generalitate sau analitice, ori de a explica noĠiunea în raport, în disonanĠa cu alĠi term eni, cu
alĠi factori.
Viitorul nu poate fi a܈adar conceput în absenĠa tuturor acestora, fiind deci absolut
impetuos necesar să se ia în considerare două aspecte: (Giarini O., Stahel, W. R, 1996, p. 47)
· Importan܊a precum și sfera de cuprindere a o fertei în cadrul procesului
economic: redobândirea încrederii în producător și în activităĠile sale
asumatoare de risc;
· riscul – ca factor pozitiv și sfidările incertitudinii: o atitudine de gândire și o
filozofie pentru stimularea progresului.
În vederea definirii serviciilor vom pleca de la elementul de bază și anume „ serviciul ”:
este orice acĠiune pe care un subiect o poate efectua pentru un altul, care este eminamente
intangibila și care nu are drept consecinĠă transferul proprietăĠii asupra unui lucru ; producerea
să poate să fie sau nu legată de cea a unui bun material.” (Ioncica, M. et al., 2000, p. 10)
Pornind de la evidenĠierea diferenĠei intre bunuri și servicii, AsociaĠia Americană de
Marketing definește „ serviciul ” ca: activitate oferită la vânzare care produce avantaje și
satisfacĠii fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun.” (Palmer., A., 1994, p. 2)
Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor ca o categorie
economică trebuie căutată în sfera activităĠilor um ane care le- au generat. DefiniĠiile existente
în literatura de specialitate au ca obiect separarea serviciilor de bunuri, determinarea
conĠinutului serviciilor ca sector terĠiar distinct al economiei.
În cele mai multe dintre cazuri se pune accent pe fapt ul că serviciile sunt activităĠi al
căror rezultat este imaterial și deci nestocabil. Astfel în practică este uneori dificil a distinge
serviciile de bunuri întrucât, în mod frecvent achiziĠionarea unui bun include și un element de
serviciu, după cum în mod similar, un serviciu presupune cel mai adesea prezenĠa unor bunuri
tangibile. (Minciu, R., 2001, 216)
Prin urmare, majoritatea economiștilor privesc serviciile ca pe un sistem de utilităĠi, în
care beneficiarul cumpăra sau folosește nu un produs ci o anumită utilitate care îi conferă

anumite avantaje ori satisfacĠii, neconcretizate într -un material. Din varietatea de definiĠii
întâlnite în literatura de specialitate, se reĠin în ordine cronologică cele date de: AsociaĠia
Americană de Marketing (1965), K. J. Blois (1974), Bessom Richard (1975), Leonard L.
Berry (1980) și Ph. Kotler (1986).
În ceea ce prive܈te încercarea de a sintetiza experienta teoretică și practică pr ivind
definirea serviciilor și delimitarea lor de bunuri trebuie evidenĠiat faptul că acestea reprezintă
o activitate economică, umană, cu un conĠinut specializat, având ca rezultat efecte utile,
imateriale și intangibile destinate satisfacerii unor nevoi sociale.
Având ca obiect satisfacerea efectivă a tuturor nevoilor persoanelor apărute cu ocazia
și pe durata călătoriei, turismul poate fi privit și ca o succesiune de servicii cum sunt cele de
transport, de odihnă și alimentaĠie, de recreere etc. O parte vizează necesităĠile obișnuite,
cotidiene că odihna și hrana, iar altele sunt destinate unor trebuinĠe specific turistice cum ar fi
agrement, tratament etc.
Prin intermediul naturii lor, serviciile turistice trebuie să creeze condiĠii pentru
refacerea capacitaĠii fizice a organismului, simultan cu petrecerea plăcută și instructiva a
timpului l iber. În ceea ce privește conĠinutul lor turistul trebuie să dobândească un plus de
informaĠii, de cunoștinĠe. Un alt element ce argumentează caracterul turismului de activitate
prestatoare de servicii îl constituie modul de definire a produsului turistic și, corespunzător, a
ofertei[5]. Astfel produsul este considerat a fi rezultatul asocierii dintre atractivitatea unei
zone (resurse) și facilităĠile (serviciile) oferite cumpărătorului.
Serviciile turistice sunt probabil singurele din sectorul terĠiar care nu sunt pure, având
un conĠinut complex, fiind o combinaĠie de elemente tangibile și intangibile.
Aceste câteva tipuri de considerente demonstrează că serviciile reprezintă componenta
dinamică și determinanta a ofertei turistice, partea flexibilă a complexului de activităĠi,
elementul cel mai dinamic, iar caracteristicile se regăsesc, în forme specifice, în întreaga
activitate.
Dinamismul, profunzimea precum și amploarea tuturor transformărilor din toate
domeniile vieĠii economice și sociale – ca trăsături definitorii ale evoluĠiei contempoane – se
reflecta între altele, în modificarea structurilor economice, în reierarhizarea ramurilor
componente în concordanĠă cu cerinĠele progresului știinĠifico – tehnic, cu exploatarea
raĠională a întregului potenĠial de resurse și sporirea eficienĠei, cu exigentele îmbunatăĠirii
calităĠii vieĠii. (Minciu, R., 2001, p. 9)
Din această perspectivă, turismul se manifestă ca o componentă distinctă a economiei,
cu o prezenta tot mai activă în viaĠa economică și socială, cu o participare semnificativă la

progresul general și nu în ultimul rând, ca promotor al globalizării și factor al dezvoltării
durabile. Turismul este astăzi una din cele mai dinamice ramuri economice din lume. Este un
lucru pe care l- au înĠeles deja organizaĠiile de turism, guvernele, asociaĠiile profesionale și
chiar turiștii înșiși. (܉igău, G., 2003, p. 7)
Turismul reprezintă a܈adar un fenomen de ordin economico – social propriu civilizaĠiei
moderne, puternic ancorat în viaĠa societăĠii și, ca atare, aflat într-o relaĠie de
interconditionalitate cu aceasta.
În acest context, toate tendinĠele înregistrate în evoluĠia economiei mondiale, atât cele
pozitive exprimate de sporirea producĠiei și, pe această bază, a prosperităĠii generale, de
intensificare a schim burilor internaĠionale și lărgirea cooperării dintre state, de industrializare
și tertiarizare, cât și cele negative precum crizele sau perioadele de recesiune economică,
extinderea sărăciei și șomajului, inflaĠia, deteriorarea mediului au influenĠat cantitativ și
strucural activitatea turistică, stimulând călătoriile și diversificând orientarea lor spaĠială.
Ascensiunea efectivă a turismului văzut că un corolar al timpurilor moderne nu poate
fi oprită. Societatea actuală, dominată incontestabil de stres, reclamă cu necesitate nevoia de
turism, ca activitate de recreere și refacere a capacităĠii de muncă. (Idem., p. 9)
Deși considerat de cei mai mulĠi dintre experĠii în domeniu un fenomen specific epocii
contemporane, turismul s- a cristalizat în a doua jumăt ate a secolului al XIX- lea și ca atare,
primele încercări de definire și caracterizare a lui datează din această perioadă. PreĠ de un
secol de la apariĠie turismul a avut o evoluĠie relativ lentă ceea ce s -a reflectat și în planul
clarificărilor conceptual e. (Minciu, R., 2001, p. 11)
Turismul este a܈adar, în primul rând "o formă de recreere alături de alte activităĠi și
formule de petrecere a timpului liber" (Holloway, J.Ch., 1994, p. 1); el
presupune "mișcarea temporară a oamenilor spre destinaĠii situate în afara reședinĠei
obișnuite și activităĠile desfășurate în timpul petrecut la acele destinaĠii" ( Witt St. F., et al.,
1991, p. 2); de asemenea, în cele mai multe situaĠii, el implica efectuarea unor cheltuieli cu
impact asupra economiilor zonelor vizitate.
Exprimat, de cele mai multe ori, prin ansamblul tuturor activităĠilor, relaĠiilor și
măsurilor determinate de organizarea și desfășurarea călătoriilor de agrement sau în alte
scopuri, turismul se manifestă ca un fenomen economic o-social complex, rezultat din
integrarea mai multor subdiviziuni (ramuri distincte) ale economie și este vorba despre
activitatea din hoteluri, și restaurante, transporturi, agenĠii de voiaj și touroperatori, domenii
angajate direct și în principal în servirea turiștilor, ca și din telecomunicaĠii, cultura și artă,
sport, sănătate și altele, implicate în mai mică măsură și indirect în această privinĠă .

Industria turistică cuprinde o întreagă varietate de activităĠi precum și de ramuri ale
economiei a c ăror funcĠie comună este satisfacerea nevoilor turiștilor. (Stănciulescu, G., 2003,
p. 5). Există o convergentă de păreri în literatura de specialitate privind rolul major al
turismului în consumul omului modern și deci, în rândul activităĠilor menite să acopere acest
consum. Turismul ca activitate comercială valorifica atât output -ul unor ramuri ale producĠiei
materiale cât și cel al sectorului serviciilor. (Popa, I., 1997, p. 247)
܇tiinĠa economică este însă preocupată de realizarea unei utilizări optim e a resurselor
limitate, multe dintre ele rare sau chiar unice. (Cosmescu, I., 1998, p. 51)
În ultimii douăzeci de ani, pe plan mondial, economiile moderne au dat câștig de
cauza dezvoltării serviciilor. Structura și rolul acestora s -au amplificat în mod continuu și
ascendent, contribuind în mod deosebit la reorientarea forĠei de munca spre sectorul terĠiar și
dezvoltare regională.
Turismul este a܈adar un consumator de resurse naturale, umane și culturale, de servicii
directe și indirecte fiind la rândul său iniĠiator de servicii proprii. Prin conĠinutul și funcĠiile
lor, serviciile din turism răspund atât industriei de profil cât și celor ale consumatorilor. (Bran,
F. Et al., 1995, p. 54-56)
În momentul de fa܊ă, turismul se situează printre cele mai de seamă componente ale
economiei mondiale, participând cu aproape 12% la realizarea produsului mondial brut, cu
circa 11% la ocuparea forĠei de muncă, fiind cel mai important capitol al
comerĠului internaĠional și mobilizând circa 11% din cheltuielile de consum ale populaĠiei.
Nu pot fi ignorate efectele negative generate de dezvoltarea necontrolată a turismului, mai
ales asupra palierelor sociale și de mediu, chiar dacă turismul este adesea privit ca o formă
inofensivă a dezvoltării industriale comparativ cu alte industrii. (Popescu, D., 2003, p. 27)
Turismul contribuie cu adevărat la tot ceea ce implică valorificarea superioară a
resurselor sau la dezvoltarea unor zone mai puĠin bogate în resurse capabile să asigure
dezvoltarea unor întreprinderi sau industri i prelucrătoare, dar bogate în resurse turistice
naturale sau antropice. (Istrate, I. Et al., 1996, p. 44)
În aceste condi܊ii, turismul reprezintă unul din domeniile terĠiarului, poate chiar
singurul, unde nu se operează cu servicii pure; activitatea are un conĠinut complex, luând, așa
cum s- a arătat, forma unei combinaĠii de elemente tangibile și intangibile, iar produsul turistic
este, în fapt, unitatea organică a efectelor resurselor, bunurilor și serviciilor.
În egală măsură însă, fiecare componentă având trăsături proprii, mecanisme specifice
de funcĠionare și intrând în proporĠii variate în alcătuirea ofertei turistice, influenĠează diferit

realizarea efectului global, imprimându-i o multitudine de forme de manifestare. (Nicolescu,
E., 1975, p. 232)
În cadrul literaturii de specialitate, factorii de influenĠă ai activităĠii de turism se
regăsesc sub variate denumiri ca de exemplu: determinanĠii activităĠii turistice, dotările
factoriale în turism; indiferent de denumirea acestora ei au un caracter gen eral, diferenĠa de
nume purtând amprenta personalităĠii specialiștilor în domeniu.
Tot î n literatura de specialitate se regăsesc numeroase modalităĠi de clasificare a
factorilor de influenĠă ai activităĠii de turism, având drept suport următoarele criteri i: (Turcu,
D., Weisz, J., 2008)
După natură sau conĠinutul acestora:
– factori economici: o veniturile populaĠiei; o ofertă turistică; o
preĠurile și tarifele produselor turistice.
– factori tehnici: o performanĠele mijloacelor de transport; o
dotările tehnice existente în unităĠile hoteliere, de alimentaĠie ș.a.;
o tehnologiile folosite în construcĠii.
– factori sociali: o urbanizarea; o timpul liber.
– factori demografici: o evoluĠia numerică a populaĠiei; o structură
pe vârste; o modificarea duratei medii de vi aĠă; o structură pe
sexe, gurpe de vârstă, categorii socio -profesionale.
– factori psihologici, educativi și de civilizaĠie: o nivelul de
instruire; o setea de cultură; o temperamentul; o caracterul
individual etc;
– factori naturali: o așezarea geografică; o relieful; o climă; o
poziĠia faĠă de principalele căi de comunicaĠie.
– factori organizatorici și politici: o formalităĠi la frontiere; o
facilităĠi în turismul organizat; o conflictele sociale, etnice,
religioase; o regimul vizelor.
După durata acĠiunii lor în timp:
– factori cu acĠiune permanentă: o creșterea timpului liber; o
modificarea veniturilor; o mișcarea demografică etc.
– factori sezonieri: o succesiunea anotimpurilor; o structură anului
școlar/universitar; o activitatea în agricultură.
– factori conjuncturali: o crizele economice, politice; o confruntările
armate; o catastrofele naturale; o condiĠiile meteorologice etc.

După importanĠa (rolul) lor în determinarea fenomenului turistic:
– factori primari: o veniturile populaĠiei, oferta, preĠurile, timpul
liber, mutaĠiile demografice;
După importanĠa (rolul) lor în determinarea fenomenului turistic:
– factori primari: o veniturile populaĠiei, oferta, preĠurile, timpul
liber, mutaĠiile demografice;
– factori exogeni: o creșterea veniturilor, evoluĠia numerică a
populaĠiei, sporirea gradului de urbanizare ș.a.;
– factori endogeni: o lansarea de noi produse, diversificarea gamei
de servicii oferite, nivelul tarifelor, facilităĠi de preĠ, pregătirea
personalului ș.a.
După profilul de marketi ng:
– factori ai cererii turistice: o veniturile, urbanizarea, timpul liber.
– factori ai ofertei turistice: condiĠii naturale, baza materială, costul
prestaĠiilor, diversitatea și calitatea serviciilor;
– factori a i confruntării cerere -ofertă: distribuĠia agenĠiilor de voiaj,
calitatea infrastructurii, sistemul legislativ.
Acești factori sunt dinamici, schimbători și într -o anumită măsură pot fi dirijaĠi în
folosul dezvoltării turismului.

1.1.1. Turismul internațional

Plecând de la definiĠia conceptului de “ turist internaĠional” propusă de către
OrganizaĠia Mondială a Turismului (din anul 1983 și care exprimă astfel că "acesta este ca un
vizitator temporar, care locuiește cel puĠin 24 de ore într -o tară și ale cărui motive de călătorie
se datoresc loisir-ului (agrem ent, vacanĠă, sănătate, studii, religie, sport, vizite, aventuri etc.)
sau afacerilor, familiei, misiunilor" putem reliefa faptul că "turismul internaĠional reprezintă
acĠiunea de deplasare temporară a rezidenĠilor unei Ġări în calitate de vizitatori spre o altă Ġar ă,
în scopul satisfacerii unor activităĠi de producĠie generatoare de venituri în Ġ ara de destinatie" .
(Neagu, V., Busuioc, M., 2005, p. 12)
În acest context, t urismul internaĠional este analizat ș i observat în evoluĠie pri ntr-un
sistem de indicatori fundamenta܊i pe o metodologie de calcul statistic uniformizată pe plan
mondial (Cristureanu, C., 1992, p. 29-30).

To܊i acești indicatori sunt utilizaĠi la următoarele tipuri de activităĠi:
 în cercetare turistică;
 în urmărire a comportamentului precum și a evoluĠiei unor mărimi turistice
individuale ori integrate; – în planificarea sectorială la nivel general, regional
sau local;
 în politica de amenajare turistică teritorială;
 în acĠiuni și activităĠi de marketing;
 în orient area și concretizarea politicii de credite;
 în organizarea unor programe de pregătire profesională;
 în urmărirea evoluĠiei preĠurilor precum și realizarea unui anumit nivel de
competitivitate a produselor turistice;
 în evaluarea și cuantificarea incidenĠelor socio -economice ale activităĠii
realizate în cadrul sectorului turistic asupra altor sectoare ale economiei
naĠionale.
Este foarte important de accentuat faptul că elaborarea indicatorilor specifici
turismului internaĠional trebuie realizată utiliz ând întotdeauna informaĠii statistice cât mai
adecvate și suficiente, actualizate precum și ritmice, care să facă referiri directe la fiecare
dintre variabilele turistice în parte.
Turismul interna܊ional reprezintă însă în egală măsură ܈i un fenomen cultur al, întrucât
cultura unei Ġări, a unei naĠiuni reprezintă tot ce omul a creat până acum. Legă tura dintre
turism și cultură poate fi exprimată în diferite feluri: turismul este o funcĠie, o manifestare a
culturii, ceea ce înseamnă că nu putem înĠelege turismul contemporan fără a fi conștienĠi de
ceea ce se petrece în cultura contemporană; turismul este un element permanent de cultură
sau, altfel spus, o cultură contemporană poate fi înĠeleasă numai dacă este cunoscută prin
intermediul acĠiunilor turistice (U scatu T., Istrate I. 1995).
Practic, turismul interna܊ional se transpune într- un act de cunoaștere, de cultură,
deoarece turistul acumulează, în timpul deplasărilor sale dintr -un loc în altul, o apreciabilă
cantitate de cunoștinĠe din cele mai variate dom enii.

1.2. Factorii de influență ai activității de turism

În cadrul literaturii de specialitate, factorii de influenĠă ai activităĠii de turism se
regăsesc sub variate denumiri ca de exemplu: determinanĠii activităĠii turistice, dotările

factoriale în turism; indiferent de denumirea acestora ei au un caracter general, diferenĠa de
nume purtând amprenta personalităĠii specialiștilor în domeniu.
Tot î n literatura de specialitate se regăsesc numeroase modalităĠi de clasificare a
factorilor d e influenĠă ai activităĠii de turism, având drept suport următoarele criterii: (Turcu,
D., Weisz, J., 2008)
După natură sau conĠinutul acestora:
– factori economici: o veniturile populaĠiei; o ofertă turistică; o
preĠurile și tarifele produselor turistice.
– factori tehnici: o performanĠele mijloacelor de transport; o
dotările tehnice existente în unităĠile hoteliere, de alimentaĠie ș.a.;
o tehnologiile folosite în construcĠii.
– factori sociali: o urbanizarea; o timpul liber.
– factori demografici: o evoluĠia numerică a populaĠiei; o structură
pe vârste; o modificarea duratei medii de viaĠă; o structură pe
sexe, gurpe de vârstă, categorii socio -profesionale.
– factori psihologici, educativi și de civilizaĠie: o nivelul de
instruire; o setea de cultură; o temperament ul; o caracterul
individual etc;
– factori naturali: o așezarea geografică; o relieful; o climă; o
poziĠia faĠă de principalele căi de comunicaĠie.
– factori organizatorici și politici: o formalităĠi la frontiere; o
facilităĠi în turismul organizat; o conflict ele sociale, etnice,
religioase; o regimul vizelor.
După durata acĠiunii lor în timp:
– factori cu acĠiune permanentă: o creșterea timpului liber; o
modificarea veniturilor; o mișcarea demografică etc.
– factori sezonieri: o succesiunea anotimpurilor; o struc tură anului
școlar/universitar; o activitatea în agricultură.
– factori conjuncturali: o crizele economice, politice; o confruntările
armate; o catastrofele naturale; o condiĠiile meteorologice etc.
După importanĠa (rolul) lor în determinarea fenomenului tur istic:
– factori primari: o veniturile populaĠiei, oferta, preĠurile, timpul
liber, mutaĠiile demografice;
După importanĠa (rolul) lor în determinarea fenomenului turistic:

– factori primari: o veniturile populaĠiei, oferta, preĠurile, timpul
liber, mutaĠii le demografice;
– factori exogeni: o creșterea veniturilor, evoluĠia numerică a
populaĠiei, sporirea gradului de urbanizare ș.a.;
– factori endogeni: o lansarea de noi produse, diversificarea gamei
de servicii oferite, nivelul tarifelor, facilităĠi de preĠ, pregătirea
personalului ș.a.
După profilul de marketing:
– factori ai cererii turistice: o veniturile, urbanizarea, timpul liber.
– factori ai ofertei turistice: condiĠii naturale, baza materială, costul
prestaĠiilor, diversitatea și calitatea serviciilor;
– factori a i confruntării cerere -ofertă: distribuĠia agenĠiilor de voiaj,
calitatea infrastructurii, sistemul legislativ.
Acești factori sunt dinamici, schimbători și într -o anumită măsură pot fi dirijaĠi în
folosul dezvoltării turismului.

1.3. Valorificarea pote nțialului turistic internațional

PotenĠialul turistic al unui anumit teritoriu este definit ca drept ansamblul elementelor
(naturale și antropice) ce se constituie ca atracĠii turistice și care se pretează unei amenajări
pentru vizitarea și primirea turiștilor.
În cadrul industriei turistice, toate sarcinile promovării sunt sporite deoarece decizia de
cumpărare a produselor turistice implica un volum substanĠial de informaĠii. Toate m esajele
trebuie să „ neutralizeze ” intangibilitatea și invizibilitatea produselor turistice și să declanșeze
efectul scontat.
Transmiterea permanentă pe diverse căi a unor meseje destinate informării clienĠilor
potenĠiali asupra produselor turistice și acĠiunii de sprijinire și influenĠare a procesului de
vânzare, cu inten Ġia de a dezvolta o atitudine pozitivă faĠă de produs și firma , respectiv de a
provoca modificări favorabile în mentalitatea și și obiceiurile de cumpărare și consum ale
acestora reprezintă promovarea turistică (Bucur – Sabo, M., 1994)
Valorificarea potenĠialului turistic presupune existenĠa alături de resursele naturale și
antropice și a bazei materiale specifice, precum și a infrastructurii. Patrimoniul turistic este
deci rezultatul combinării tuturor acestor elemente:

Sursă: Glăvan, V., 1996

Valorifi carea efectivă a poten܊ialului turistic are nevoie de sprijin deplin din cadrul
social. Acesta contribuie la dezvoltarea unor atitudini adecvate consumatorilor, care spore܈te
activitatea întregii societă܊i prin turism ܈i recreere și dezvoltă interesul pent ru valorile
culturale, naturale ܈i de mediu.
Cadrul de tip social este de o importan܊ă deosebită pentru turism, în special pentru
turismul de tineret. Acest tip de turism integrează educa܊ia ܈colară ܈i extra -܈colară, educa܊ia ܈i
formarea profesională. Nu în ultimul rând, ac܊iunile de marketing sunt cheia pentru cre܈terea
competitivită܊ii turismului românesc sector. Crearea unui sistem de marketing turistic
func܊ional în România are ca obiectiv consolidarea promovării ܈i comunicarea, cre܈terea
numărului de sosiri turistice din străinătate. Punerea în aplicare a acestui sistem, cu toate
acestea, necesită o cooperare strânsă între autorită܊ile locale ܈i regionale ܈i a celei în sectorul
turismului.
Întrucât potenĠialul turistic al unui teritoriu face parte din categoria resurselor al căror
consum poate fi realizat doar ,,în situ ” angrenarea sa în circuitul social și economic al
valorilor constituie atât un proces de valorificare superioară a potenĠialului existent, cât și un
important factor în dezvoltarea economică și organizarea spaĠiului. În timp se realizeaz ă o

strânsă corelaĠie între localizarea resurselor turistice și dezvoltarea turismului; între varietatea
acestor resurse și formele de turism practicate; între dimensiunea fenomenului turistic și
conturarea zonelor turistice, respectiv prosperitatea populaĠiei locale. În prezent, este mai mult
decât necesară: amenajarea spaĠiilor turistice existente prin modernizarea și extinderea bazei
de primi re, diversificarea ei; introducerea în circuitul turistic a unor noi areale cu potenĠial
nevalorificat; dezvoltarea turismului rural și agroturismului, ca o nouă formă de turism legată
de activităĠile tradiĠionale ale populaĠiei.
Luând în calcul faptul că activitatea de turism este și rezultatul valorificării unor
diverse categorii de resurse se apreciază că structura planului de amenajare turistică trebuie să
cuprindă trei componente:
– de susĠinere, se referă la cadrul natural, ca obiect și suport al
amena jării;
– de intervenĠie, care vizează omul și habitatul său;
– derivată, ce include infrastructura generală, economia, aspectele
sociale și starea mediului.
Un alt aspect important este acela că elementele de prim ordin ale turismului în plan
teritorial și care constituie baza unui plan de dezvoltare și amenajare turistică sunt, în
principal reprezentate de:
– centrele de interes turistic care includ atracĠiile naturale și
antropice;
– unităĠile cu funcĠiuni de cazare și serviciile specifice lor;
– unităĠi de restauraĠie și altele ce asigură servicii necesare
turiștilor;
– infrastructura și serviciile de transport;
– infrastructura generală și utilităĠile oferite;
– elementele instituĠionale ale turismului.
Ca urmare a acestui fapt, un plan de amenajar e turistică începe prin selecĠionarea zonei
(cadru natural, patrimoniu cultural- artistic, condiĠii economico -sociale, infrastructură,
echipament general de odihnă, legislaĠia și reglementările în vigoare) și delimitarea unităĠilor
teritoriale (punct, centr u, complex, zonă, regiune turistică).
Pe lângă planurile și programele de amenajare turistică a teritoriului, valorificarea
resurselor turistice se poate realiza și prin diverse programe care să ajute la integrar ea
turismului în dezvoltarea regională și europeană.

Toate aceste tipuri de programe trebuie să Ġină cont de specificul regiunii și resursele
existente și să respingă kitsch -ul turistic, deoarece turiștii au devenit tot mai pretenĠioși în
ceea ce privește originalitatea și calitatea.
În acest cont ext, conceperea și derularea unui proiect de dezvoltare a turismului
necesită metode de lucru specifice, o abordare unitară și pârghii manageriale adecvate. De
menĠionat că multitudinea participanĠilor, partea de necunoscut (numărul de persoane care nu
sunt familiarizaĠi cu noĠiunea de serviciu turistic), dificultatea de acces la resurse influenĠează
măsura în care proiectul va reuși.
Este absolut necesar să se precizeze faptul că într -un proiect de dezvoltare ܈i de
valorificare a turismului se implică:
– grupul de proiect care include personalul care conduce derularea
proiectului; – firma care realizează prestaĠia turistică;
– resursele turistice ce vor fi valorificate.
Asupra conĠinutului efectiv al proiectului intervin diverse tipuri de elemente
concretizate în factorii naturali, infrastructura generală, competenĠele (nivelul de cunoștinĠe și
experienĠă în domeniul turismului al populaĠiei rezidente în zonă), coordonarea (utilizarea
tuturor resurselor pentru obĠinerea unui produs turistic competit iv), comunicarea, informarea,
economia (evaluarea cheltuielilor și a veniturilor), continuitatea, evoluĠia și securitatea.
În Ġările mai bine dezvoltate, turismul local se bazează tot mai mult pe parteneriatul
public- privat în acĠiunile de planificare, finanĠare și implementare. AutorităĠile publice se
preocupă de eliberarea terenurilor, sistematizare, evaluarea costurilor precum și realizarea
investiĠiilor de infrastructură, iar acordarea stimulentelor fiscale pentru investiĠiile private în
turism, realiza rea sistemelor de tranzit, acĠiunile de restaurare, etc. revin în sarcina
administraĠiilor locale.
În Ġările Europei Centrale și de Est precum și în cele în curs de dezvoltare, guvernele
sunt cele care răspund de planificarea și controlul dezvoltării turi smului, expansiunea
activităĠii turistice fiind dependenta aproape în totalitate de investiĠiile publice, adesea
neadecvate.
Exista însă și încercări de promovare a investiĠiilor private prin intermediul asocierilor
în participaĠie, al dreptului de proprietate acordat străinilor precum și al închirierilor în sistem
colectiv (time sharing). Un exemplu pozitiv în acest sens îl reprezintă staĠiunile Puerto
Vallarta, Cancun, Ixtapa (Noua Riviera Mexicană) prin combinarea cu succes a investiĠiei
mixte în turism , în care investiĠia statului în infrastructura este dublată de investiĠia privată în
dotări turistice.

O importanĠă deosebit de mare prezintă coroborarea dezvoltării turistice cu amenajarea
corespunzătoare a infrastructurii generale și turistice; creșterea nivelului pregătirii
profesionale, al comportamentului personalului din turism; impunerea unui nivel de calitate al
dezvoltării actului turistic.

1.4. Caracteristici specifice sistemului de distribuĠie a serviciilor și
produselor în cadrul turismului int ernaĠional

Industria specifică a turismului interna܊ional, ca și alte ramuri industriale, își are
propriul tip de sistem de deplasare a produselor precum și a serviciilor de la ofertanĠi la
consumatorii finali.
Această deplasare în timp și în spaĠiu se realizează pe mai multe căi și este astfel
cunoscută sub denumirea de sistem de distribuĠie al vânzărilor.
Sistemul efectiv de distribuĠie al vânzărilor de produse precum și de servicii turistice
internaĠionale cuprinde astfel metode și tehnici prin care un anumit ofertant își vinde astfel
produsele precum și serviciile sale consumatorilor finali.
În interiorul efectiv al sistemului de distribuĠie există o foarte mare varietate de
combinaĠii și mai ales relaĠii interactive care asigură astfel buna funcĠionare a activităĠii
tuturor agenĠilor participanĠi la realizarea efectivă a produselor și serviciilor turistice. Pentru o
mai eficientă înĠelegere, sistemul de distribuĠie se prezintă, din punct de vedere schematic,
astfel:

Sursa : Neagu, V., Busuioc, M., 2005.

Cel mai eficient tip de sistem de distribuĠie a vânzării efective a produselor precum și
serviciilor turistice î l reprezintă sistemul de distribuĠie fără intermediari. Pe măsura efectivă a
sporirii complexităĠii și volumului activităĠii operatorilor, sporește și numărul intermediarilor,
în practică întâlnindu -se trei tipuri de intermediari:
a) agenĠii specifici de turism care realizează vânzări cu ridicată sau cu
amănuntul;
b) agenĠii de tip tour-operator;
c) agenĠii specializate.
Un agent de turism este în mod obligatoriu membru al unei agenĠii de turism și este
calificat să vândă produse și servicii de turism oferite de agenĠia respectivă, inclusiv de unele
companii aeriene, feroviare, de autocare, firme de închirieri.
Cele mai multe dintre vânzările de pachete turistice se realizează și prin departamente
de vânzări cu amănuntul. În unele situa܊ii, vânzătorii de pachete turistice pot încheia
contracte cu agenĠiile tour -operator sau operatorii de turism sau numai pentru anumite
aranjamente.
Cel mai frecvent, în cadrul sistemului de distribuĠie cu un singur tip de intermediar,
ofertanĠii vând cu amănuntul agenĠiilor tour -operator, iar acestea vând, la rândul lor, direct
clienĠilor. În această categorie se întâlnesc astfel companiile aeriene, cele de călătorii de
croazieră, de transport feroviar sau cu autocare, companiile de închiriat automobile, iar uneori
și agenĠiile de turism care vând și ele pachete turistice.

1.4. Tendințe actuale ale pieței turistice internaționale

Ca ܈i tendinĠă generală, piaĠa turistică interna܊ională a ultimilor ani înregistrează o
creștere, în ritmuri superioare celor ale dinamicii economiei mondiale, chiar precum și în
condiĠiile unor evenimente cum ar fi crizele financiare din Ġările asiatice sau Brazilia sau
situaĠia tensionată din Golf, Kosovo etc., acest lucru demonstrând o oarecare detașare a
turismului faĠă de problemele economico -sociale.
Asociate unor diverse forme de evoluĠii economice pozitive, acĠiunile fenomenului de
îmbătrânire a populaĠiei (în special în Ġările dezvoltate ), creșterii duratei timpului liber se
reflectă în tendinĠele de fragmentare a vacanĠelor și efectuarea mai multor călătorii de mai

scurtă durată, de lărgire a perioadelor de desfășurare a deplasărilor și, implicit, atenuarea
sezon alităĠii, în diversificarea destinaĠiilor etc.
În conformitate cu modifocările cererii se produc diverse tipuri de schimbări și în
cadrul ofertei. În privinĠa dezvoltării unei palete de produse turistice noi se observă
următoarele tendinĠe: (Fori ,܈T., Dim a, D., 2001)
 crește interesul pentru vacanĠele tematice – culturale, sportive, descoperiri
– în special în rândul turiștilor exigenĠi, cu experienĠă în privinĠa
călătoriilor;
 cazarea dispersată se bucură de o atenĠie deosebită deoarece în locul
hoteluril or sunt preferate apartamentele, locuinĠele individuale, chiar
cazarea la cetăĠeni, înregistrându -se o ascensiune a turismului rural;
 creșterea ponderii vacanĠelor la mare distanĠă, cu o diversificare a
motivelor de călătorie;
 devine tot mai consistent fluxul călătoriilor pentru cumpărături sau
pentru alte motive „mai puĠin turistice” etc.
În privinĠa preĠului, se constată o sporire efectivă a ponderii ofertei de vacanĠe ieftine.
În dorinĠa apropierii de nevoile cumpărătorilor, de atragere a celor cu mi jloace financiare
modeste, organizatorii de vacanĠe reduc cotele de comision, se mulĠumesc cu marje de profit
mici, în schimbul unor cifre de afaceri mari.
Un alt aspect la fel de important , referitor la piaĠa turistică interna܊ională în ansamblul
său – se fundamentează pe efectul poluator al turismului și pe accentuarea acestuia ca urmare
a intensificării călătoriilor. Pentru a putea contracara cu adevărat toate aceste efecte, sunt
promovate formele ecologice de petrecere a vacanĠei, concomitent cu sporir ea
responsabilităĠilor statului, organismelor de turism, turiștilor înșiși în dezvoltarea turismului,
respectiv în protejarea resurselor.
ȘtiinĠa economică este întotdeauna preocupată de realizarea unei utilizări optime a
resurselor limitate, multe dintre ele, rare sau unice.
Acest tip de principiu funcĠionează a܈adar și în cazul unei cereri individuale ce vizează
beneficii psihologice de pe urma unei călătorii, sau afaceri ce-și propune drept scop încasarea
de profit – prin furnizarea de bunuri substanĠiale și servicii către turiști, sau chiar în cazul unei
comunităĠi – gazda ce vede turismul în termenii câștigului economic și prosperităĠii zonei pe
care o reprezintă.

To܊i agenĠii economici încearcă astfel să satisfacă dorinĠe fizice și psihologice. Cum
trebuie să fie alocate aceste resurse rare în scopul satisfacerii unei varietăĠi de nevoi și
dorinĠe? Aceasta este întrebarea căreia teoria și practica economică din dom eniul turismului
încearcă să -i dea un răspuns cât mai acceptabil.
Din această perspectivă pot fi nominalizate cel puĠin trei scopuri importante ale
turismului: (Cosmescu, I., 1998, p. 51)
1. maximizarea importanĠei experienĠei psihologice pentru tur iști;
2. maximizarea profiturilor firmelor ce furnizează bunuri materiale și
servicii turiștilor;
3. maximizarea efectelor – primare și secundare – induse de investiĠiile
turistice asupra unei comunităĠi sau regiuni.
Toate aceste tipuri de obiective sunt adesea compatibile; maximizând experienta
psihologică, se creează o clientelă fericită, ceea ce face să revină, să cheltuie bani și să
satisfacă pe fiecare ofertant din industria turistică și dintr -o regiune oarecare. În unele cazuri
însă, aceste scopur i sunt incompatibile.
Un obiectiv precum maximizarea profitului obĠinut într -o zonă turistică mică poate
cauza dezvoltarea capacităĠilor peste disponibilităĠile locului, ceea ce conduce la
suprautilizarea și declinul plăcerii psihice.
Pentru ܊ara noastră , considerată ca o Ġară cu un mare potenĠial turistic de primire,
concluziile ce se desprind din analiza evoluĠiei turismului pe plan mondial au o deosebită
însemnătate, servind la orientarea spre dezvoltarea industriei turismului, bazată pe o politică
corespunzătoare de investiĠii și pe continua diversificare și specializare a serviciilo r oferite
turiștilor potenĠiali. ( Snak, O., 1976, p. 77)
Din ce în ce mai multe Ġări încep să se bucure de beneficiile aduse de turism: se
creează noi locuri de muncă, se găsesc noi resurse neexploatate, se echilibrează balanĠă de
plăĠi externe, se îmbunătăĠește infrastructura – situaĠie favorabilă macroeconomic. În plus, prin
turism, Ġările își redefinesc identitatea naĠională, îmbunătăĠindu -și astfel imaginea lor
internaĠională.
Iată de ce anume turismul devine practic o componentă strategică de prim rang în
politica de dezvoltare naĠională și internaĠională.
În cadrul perioadei cuprinse între 1950- 1977 populaĠia mondială a crescut de 2,5 ori,
iar numărul sosirilor în turismul internaĠional s -a multiplicat de mai mult de 20 de ori faĠă de
anul 1950, când se înregistrau doar 25 de milioane de sosiri, obĠinem astfel un ritm de creștere
de 10 ori mai rapid!

TendinĠa efectivă de cre stere a turismului internaĠional din 1950 și până în prezent se
menĠine, însă se mai înregistrează o încetinire marcată după cum urmează: rata medie de
creștere pe cele patru decenii scade în continuu de la 11,7% în 1950-1959 la 8,3% în 1960-
1969 la 6,1% în 1970-1979, pentru a ajunge în 1980-1989 la 4,0%. (Stănciulescu , G., 1998, p.
89)

Sursa : Cristureanu, C., 1992, p. 49.

Cu adevărat cea mai dinamică regiune pe plan turistic (și nu numai) este Asia de Est și
Pacific, unde evoluĠia înregistrată de dezvoltarea economică generală a cuprins și sectorul
turistic. Ponderea acestei regiuni a crescut pe plan mondial în intervalul 1950 – 1989 de 15 ori,
cu un ritm mediu anual de 9,2%. Cea mai mare pondere în sosirile mondiale de turiști aparĠine
însă continentului european, a cărui importantă este totuși în scădere (de la 72,6% în 1960 la
63,4% în 1989).
PoziĠia Europei reprezintă de fapt conse cinĠa creșterii proporĠionale a turismului în
celelalte regiuni, și atingerii pragului de saturare amintit. Din punctul de vedere al evoluĠiei
încasărilor turistice repartizate pe regiuni, se constată că America și Europa deĠin în prezent
peste 79% din înc asările mondiale, ceea ce reprezintă o scădere fata anul 1980, când ponderea
celor două continente în veniturile mondiale provenite din turism era de 85%. Principalul
beneficiar al acestei scăderi a fost regiunea Asiei de Sud -Est și Pacific care și -a dubla t
ponderea în încasările turistice mondiale de la 7% cât ocupa în 1980, la aproape 15% în 1989.
Dintre Ġările în curs de dezvoltare, Ġările Asiei de Sud -Est și zona Pacificului au înregistrat
totodată și cea mai dinamică creștere economică. În această zonă a fost impulsionat turismul
de afaceri, alături de care a înflorit turismul de vacanĠă, în special cel provenit din Statele
Unite. (Cristureanu, C., 1992, p. 51)

Cea mai puternică sezonalitate este înregistrată de circulaĠia turistică spre Ġările
puternic dezvoltate pe plan turistic, cum ar fi Austria, ElveĠia, Portugalia, Italia, Iugoslavia și
Turcia. Dimensiunea relativă a sezonalităĠii este cu atât mai mare cu cât valorile coeficienĠilor
sunt mai mari, deci există diferenĠe mai mari între circulaĠia turistică din luna cu minim aflux
turistic și circulaĠia turistică din luna cu maxim aflux turistic. În Ġările scandinave, în
Germania, Japonia, Australia și Anglia circulaĠia turistică este etalata mai uniform pe
parcursul anului.

CAPITOLUL 2.
Analiza empirică a turismului internaĠional al României

2.1. Evoluția turismului internațional al României

În ܊ara noastră, activitatea turistică a evoluat în linii mari în același sens ca și în alte
tipuri de state europene situate astfel în centrul și sud -estul Europei.
În contextul tuturor acestor tipuri de preocupări în 1924 a luat na܈tere ca organizaĠie
oficială Oficiul NaĠional de Turism, organizaĠie care a avut astfel, la vremea aceea o foarte
bună reputaĠie în străinătate, acolo unde și -a crea t o reĠea de birouri care se ocupa de
afirmarea ܊ării noastre ca Ġara turistică la Paris, Berlin, Praga, Varșovia etc. Anii celui de -al
doilea război mondial ca și evenimetele sociale precum și politice care au urmat după anul
1945 au determinat astfel deteriorarea imaginii turistice a României, aceasta fiind practic
ocolită de către turiștii străini. În timpul anilor 1970 s-a înregistrat un real proces de
modernizare a bazei tehnico-materiale a turismului prin construirea de noi capacităĠi de
cazare, cu pr ecădere, pe litoral. Elementele de infrastructură (reĠeaua de drumuri) rămân astfel
la standarde inferioare. Deși în deceniile opt și nouă ale secolului trecut turismul intern a
cunoscut o oarecare creștere el a păstrat un caracter sezonier, fiind totodată puternic
dependent de veniturile populaĠiei. (Roșca, E., 2002, p. 12)
Fluxurile economice specifice generate de către turismul internaĠional au devenit astfel
un factor absolut esenĠial al creșterii ecomomice precum și al relaĠiilor economice
internaĠion ale, pentru un mare număr de state. Cu mai bine de o jumătate de miliard de turiști
internaĠionali, acest tip de sector se înscrie astfel printre cele mai dinamice tipuri de activităĠi
umane. La o analiză mai atentă, însă, rezultă că aceasta prosperitate este în bună parte
aparenta, deoarece de ea nu se bucura, în egală măsură, toate regiunile geografice.
Diversitatea precum și valoarea potenĠialului turistic, precum și dezvoltarea continuă a
tuturor structurilor specifice au impus România ca destinaĠie turistică importanta în rândul
Ġărilor europene, fapt confirmat de fluxurile turistice ce se dirijează și, în parte, de cele ca re
sunt reĠinute intre graniĠe.
Oferta turistică internaĠională s -a lărgit foarte mult prin intermediul adoptării, pe lângă
Ġările clasice, tradiĠional turistice (Anglia, FranĠa, Austria, Italia, Norvegia, Suedia, ElveĠia
etc.), a unor noi Ġări de destinaĠie. Astfel Cehoslovacia, Iugoslavia și România au intrat astfel
pe piaĠa mondială a turismului urmate de Polonia, Ungaria și Bulgaria, în încercarea comună
de a găsi remedii cu ajutorul cărora să iasă din impasul economic în care se aflau datorită
războiului. Promovarea turismului ca activitate economică a devenit o problemă de interes
general iar politica turistică a devenit tot mai m ult apanajul statului în cadrul politicii sale
economice, pentru dezvoltarea turismului creându- se organe specializate sprijinite și orientate
de stat. (Pîrvu, R., 2015)

2.2. Potențialul turismului internațional al României

Situată în rândul Ġărilor al căror potenĠial turistic este divers și bogat, România nu a
reușit să -l valorifice la adevărata să valoare. Perioadă după 1990 se caracterizează printr -un
volum al circulaĠiei turistice interne și internaĠionale relativ scăzut, un volum al încasărilor, în
principal al celor valutare, aproape nesemnificativ, comparativ cu celelalte Ġări receptoare din
zonă. Dezvoltarea turismului în perioada actuală și atribuirea rolului de sector economic
prioritar în contextul alinierii sale la nivelul cerinĠelor internaĠionale reprezintă un deziderat.
Una dintre cele mai încleștate precum și rafinate bătălii în materie de promovare, pe
care o poartă toate Ġările lumii se duce în domeniul turismului, deoarece atragerea de turiști
constituie cea mai avantajoasă afacere a ace stui început de mileniu. ( Rosca, E., 2002)
Cea mai importantă parte specifică a turismului în Ġara noastră, precum și în turismul
internaĠional aparĠin e turismului de litoral, în vreme ce acest tip de turism pierde foartem
teren în comparaĠie cu ecotur ismul, turismul de tip c ultural și de aventura; care prezintă o rată
de creștere de nu mai mare de 2 pană la 4% pe an, în timp ce turismul cultural, de aventură și
ecoturism sunt considerate a fi pieĠele creșterii rapide ale turismului în toată lumea, 15 -20%
pe an și care reprezintă mai mult de 25% din piată. (Bulletin 2007)
܉ara noastră nu este lipsită a܈adar de experienĠă pe piaĠa internaĠională. A reprezentat
o destinaĠie foarte căutată de turiști, atât interni cât și externi, încă din perioada interbelică.
În prima jumătate a anilor ’ 60 România a cunoscut astfel o dezvoltare semnificativă a
tuturor capacităĠilor de cazare turistică, în special în zona litoralului Mării Negre. La începutul
anilor ’70 România era deja cunoscută pe piaĠa principalelor Ġări europene generatoare de
turiști, în special în Germania, Marea Britanie, ğările Scandinave, FranĠa, Italia, Austria,
Belgia etc.
Începând cu anii ’80, ܊ara noastră a cunoscut astfel un declin foarte puternic al sosirilor
de turiști străini, tendinĠă care s-a menĠinut, sub forma atenuată, și în anii ’ 90. Principala
cauză a constituit- o lipsa de fonduri pentru investiĠii destinate astfel dezvoltării, modernizării
și reabilitării infrastructurilor specifice ca urmare a procesului lent și complicat al
privatiz ării, aplicării unei fiscalităĠi neadecvate, inexistenĠei unor facilităĠi în domeniul
creditelor bancare.
Ultimul deceniu nu a determinat schimbări importante , totuși, odată cu aderarea la
Uniunea Europenană s-a înregistrat o anumită sporire a volumului de investiĠii în cadrul

turismului românesc, în mare parte datorată fondurilor europene, dar și o intensificare a
eforturilor de conturare a unei strategii coerente de dezvoltare și promovare a destinaĠiilor
românești.
Cu privire la potenĠialul turistic al R omâniei se discută foarte mult în literatura de
specialitate. Și este adevărat că este unul de calitate. Dar să fim de acord cu faptul că fiecare
Ġară prezintă potenĠial turistic, atracĠii naturale ori culturale cu care se mândrește, însă mult
mai important este maniera în care se alocă astfel resursele, se reunesc astfel eforturile
investiĠionale precum și organizatorice, se pregătește forĠa de muncă, se organizează și
promovează activitatea turistică, într -un cuvânt, cum se valorifică acest potenĠial . Sunt de
asemenea foarye importante elementele de diferenĠiere, dată fiind astfel competiĠia crescută
pe această piaĠă.

2.3. SituaĠia actuală a României în domeniul turismului european

Cunoașterea efectivă a situaĠiei europene actuale în d omeniul turismului interna܊ional,
respectiv europeam, cu tot ceea ce este specific acestuia, reprezintă o premisă importantă în
procesul decizional al alinierii turismului românesc la cel european. Aceasta, deoarece avem
convingerea că, cu sprijinul instituĠiilor și organizaĠiilor de turism care își desfășoară
activitatea la nivel mondial, european și regional, România să se integreze astfel în piaĠa
turistică a Europei.
Se cunoa܈te deja faptul că Europa are o bună și îndelungată experienĠă în dezvoltarea
și organ izarea turismului. De asemenea, se cunoaște că în lume bazinele turistice sunt
localizări concentrate ale ofertei, structurate după criteriul formării și poziĠiei acestora în :
(Cristureanu, C., 1992, p. 138)
– bazinele tradiĠionale: – Europa Occidentală;
– Europa Orientală;
– Ġările Nord -Americane;
– localizările turistice ale lumii a treia.
– bazine noi cu localizare: – periferică;
– îndepărtată;
– de pionierat.

În vederea stabilirii și a dezvoltării legăturilor turistice internaĠionale cu consecinĠe
favor abile asupra evoluĠiei efective a turismului intern, un rol deosebit îl are procesul de
integrare al acestuia.
În ceea ce prive܈te integrarea turismului trebuie să Ġinem cont , în primul rând, de
fenomenul de integrare turistică europeană actuală care se realizează pe mai multe planuri și
anume, al: (Sava, C., 2007, p.73)
– individului;
– întreprinderii turistice;
– guvernului;
– organizaĠiilor internaĠionale.
În vederea integrării la nivelul întreprinderii turistice trebuie luate în calcul cele două
centre ale „industriei ” turistice europene. Unul se află în partea nordică a Europei, unde sunt
foarte puternic dezvoltate întreprinderile mari tip lanĠuri hoteliere și agenĠii de voiaj deoarece
reprezintă zona emiĠătoare. În partea sudică s -au dezvoltat numeroas e societăĠi mai mici,
diversificate, fiind zonă receptoare.
Complementaritatea efectivă dintre aceste două regiuni sprijină circulaĠia turistică
intraeuropeană și susĠine ritmul integrării turistice în Europa. ConsecinĠele efective ale
integrării turistice europene se observă în promovarea unei oferte unice pentru clientela
internaĠională. În sprijinul integrării turistice vin asociaĠii le profesionale din cadrul Uniunii
europene dar și din alte state.
Un alt plan specific a l integrării turismului, consi derat a fi drept determinant pentru
circulaĠia turistică internaĠională se referă la integrarea la nivelul guvernului sau al
autorităĠilor publice. În această direcĠie se aplică în momentul de fa܊ă politici comune în
domeniul turismului internaĠional, precum și politici naĠionale. Dovadă sunt facilităĠile
turistice, proiectele comune de modernizare și construire a infrastructurii de tran sport,
campaniile promoĠionale .܈a .
Un loc complet aparte reprezintă măsurile detailate de amenajare pentru peisajele
culturale europene, zonele urbane, zonele rurale, zonele montane, regiunile de coastă și
insulare, bazinele fluviale și văile aluvionare, zonele de reconversie, regiunile de frontieră,
Eurocoridoarele.

2.3.1. DirecĠii ale integrării europene a turismului româ nesc

Procesul concret al integrării turistice europene este deosebit de complex și de o
anumită durată. Acesta depinde de o serie întreagă de factori care- i determină astfel toate
direcĠiile precum și intensitatea manifestării.
Profesorul Cristoph Becker de la Institutul de geografie a UniversităĠii din Trier
(Germania) a conturat imaginea turistică a României Ġinând seama de două tipuri de criterii:
pozitive și negative.
Criteriile pozitive scoase în evidenĠă sunt: (Buza, M., 1999, p. 23)
– peisajul deosebit;
– liniștea din cadrul hotelurilor și al staĠiuni lor;
– atmosfera foarte plăcută din staĠiunile și localităĠile turistice;
– cultura precum și istoria locală interesantă;
– simpatia precum și ospitalitatea localnicilor;
– situaĠia bună a mediului înconjurător în spaĠiul rural;
– ineditul precum și sălbăticia unor locuri.
În rândul criteriilor negative sunt cuprinse:
– subdezvoltarea ;
– obiceiurile insuficient explicate turiștilor;
– infrastructuri precare precum și dotări turistice reduse;
– insecurit atea turiștilor;
– serviciile de curăĠenie necorespunzătoare;
– poluarea ridicată a mediului înconjurător.
Această întreagă imagine nu poate avantaja turismul românesc pe piaĠa turistică
internaĠională. Dar poate însă fi schimbată în timp prin aplicarea u nor politici turistice
moderne.
Integrarea europeană a turismului românesc reprezintă a܈adar un proces gradual-
secvenĠial.
Programul specific al integrării trebuie să se realizeze pe patru coordonate
fundamentale:
– restructurarea instituĠională;
– perfecĠ ionarea întregului cadrulu legislativ;
– promovarea tuturor iniĠiativelor locale;
– stimularea managementului performant.

Pentru integrarea euro peană, pe bună dreptate se demonstrează că în primul rând
trebuie cunoscute atuurile turismului românesc și punctele sale slabe. În prima categorie se
includ resursele turistice naturale și antropice, cadrul legislativ. (Bran, F. Et al., 1998, p. 149)
Punctele slabe care influenĠează astfel în mod negativ activitatea turistică sunt factorii
de natură socio -economico- financiară (diminuare timpului liber compact, scăderea veniturilor
populaĠiei, fenomenele de inflaĠie și șomaj, nivelul dobânzilor pe piaĠa bancară, fondurile
reduse pentru publicita te și promovare externă), ecologici precum și deficienĠele de ordin
organizatoric (concepĠii depășite de organizare a programelor turistice, lipsa ofertei turistice
personalizate).
Oricât de bogat ar fi a܈adar potenĠialul turistic al unei Ġări, experienĠa Ġărilor dezvoltate
din punct de vedere turistic demonstrează că, punerea în valoare a acestuia se realize ază doar
în urma unei combinări adecvate a iniĠiativei particulare cu cea a statului. Obiectivele
generale ale turismului sunt necesare a fi de ordin economic, social, referitoare la mediul
înconjurător, privind dezvoltarea produsului turistic și de marketing.
Se consideră astfel că direcĠiile specifice integrării turistice europene a Ġării noastre
sunt destul de numeroase, astfel: (Ionescu, I., 2000, p. 149-153)
 integrarea turistică europeană, proces în curs de realizare prin:
– simplificarea tuturor formalităĠilor de frontieră și îmbunătăĠirea controlului vamal;
– ameliorarea efectivă a controlului traficului aerian;
– perfecĠionarea profesională a forĠei de muncă din turism;
– sporirea concretă a rolului social al turismului;
– cre܈terea nivelului calităĠii serviciilor turistice.
 impunerea unor condiĠii legale și măsuri generale specifice, sprijin din partea O.M.T. și alte
organisme internaĠionale pentru structurarea turismului românesc, urmărind astfel :
– evidenĠierea tuturor condiĠiilor de cooperare cu firmele străine;
– participarea concretă la diverse programe de îmbunătăĠire a pregătirii profesionale a
lucrătorilor din turism cu sprijinul O.M.T. și CEE;
– crearea unor anumite tipuri de organisme capabile să coordoneze investiĠiile și modernizarea
infrastructurii;
– extinderea efectivă a activităĠii comisiilor regionale (Comisia Europeană de Turism, Comisia
Turismului Dunărean etc.) ;
– alinierea la toate standardele internaĠionale de protecĠie a mediului;
– amenajarea teritoriului, sistematizarea și zonarea respectând principiile durabilităĠii.

 sporirea ajutorului CEE alocat, pentru:
– structură instituĠională turistică eficientă;
– perfecĠionarea tuturor resurselor umane;
– dezvoltarea efectivă a produsului de tip turistic;
– promovarea pe piaĠa Ġărilor comunitare și alte pieĠi turistice, a ofertei românești;
– dotarea tuturor instituĠiilor implicate cu echipamentul necesar informatizării la nivelul
exigenĠelor comunitare.
 continuarea efectivă a procesului de privatizare, cu sprijinul specialiștilor CEE;
 creșterea rolului statului ca:
– promotor;
– stimulent (crearea infrastructurii);
– intervenĠionist;
– bun coordonator.
 alinierea la toate măsurile adoptate în Ġările montane ale PieĠei Comune privind:
– distribuirea cât mai largă a tuturor serviciilor turistice, în teritoriu;
– asigurarea căilor de acces;
– modernizarea dotărilo r;
– utilizarea raĠională a forĠei de muncă.
 eliminarea efectiv a restricĠiilor impuse călătoriilor turistice în și din Ġară, prin:
– libera circulaĠie;
– operativitatea în ceea ce prive܈te eliberarea vizei de intrare în România;
– garantarea liberei introduceri de valută în Ġară; – introducerea unor servicii obișnuite în Ġările
europene pentru turiști, cum ar fi introducerea de plată prin card (Master card, Eurocard,
American Express, Dinners Club, J.C.B. InternaĠional) în reĠeaua magazinelor din zon ele
turistice și dezvoltar ea unui sistem de rent –a – car.
 dezvoltarea concretă a turismului rural;
 adoptarea măsurilor stabilite de „ Cartea verde ” a CEE privind strategia de planificare pentru
turismul urban și utilizarea instrumentelor economice și fiscale în domeniul protecĠiei
resurselor mediului;
 crearea de noi parcuri naĠionale și rezerv0aĠii ale biosferei;
 continuarea efectivă a elaborării de către Institutul de Cercetare pentru Turism a „ Studiilor-
pilot privind mediul natural și uman și v aloarea pentru turism a acestuia ”, cu sprijinul PNUE;

 dezvoltarea concretă a turismului păstrând astfel trăsăturile specifice ale zonei geografice
precum și istorice;
 realizarea sistemului global de informaĠii deschis, cu indicatori unitari organismelor turistice
interne și internaĠionale;
 continuarea tuturor acĠiunilor absolut necesare realizării în cadrul CEE a unui centru de
documentare și informaĠii turistice naĠionale, zonale și microzonale;
 alinierea la activităĠile pilot de CEE pentru aplicarea inovaĠiilor în eșalonarea vacanĠelor; 
adoptarea legislaĠiei privind terenurile și construcĠiile;
 încercarea atragerii capitalului străin precum și autohton în cadrul investiĠiilor turistice, un
exemplu pozitiv fiind desfășurarea Forumului de InvestiĠii în turism (1997), la iniĠiativa și cu
sprijinul World Trade Center București, Ministerul Turismului, Fondul ProprietăĠii de Stat a
cărui scop principal a fost atragerea de investiĠii, mai ales străine, prin prezentarea de
proiecte;
 participarea la toate acĠiunile de promovare a turismului de tip european pe piaĠa
internaĠională. În acest sens, în România se organizează anual, la București, Târgul
InternaĠional de Turism, s- au deschis oficii de reprezentanĠă în toate Ġările europene și în USA
la New York, de către ONT CarpaĠi S.A.. ğara noastră a participat în ultimii ani la târgurile și
expoziĠiile de turism desfășurate în Europa;
 sprijinirea efectivă a comunit ăĠii europene în elaborarea unui „Cod internaĠional de
conduită” pentru planificarea și dezvoltarea dirijată a turismului;
 asigurarea efectivă a protecĠiei turistului, în calitatea sa de consumator, prin:
– cadru legislativ;
– măsuri directe, specific e;
– informarea turiștilor despre protestatari și intermediari;
– simplificarea rezolvării litigiilor apărute.
 SusĠinerea tuturor activităĠilor de Consiliul Europei pentru: – cunoașterea diversităĠii
culturale europene;
– formarea de ghizi de turism european;
– schimburi de ghizi între est și vest;
– includerea în cadrul programelor turistice culturale a spectacolelor de teatru și muzicale;
– dezvoltarea proiectului „Locuri memoriale ”;
– atragerea spre turismul cultural a elevilor, tinerilor și vâr stnicilor;
– includerea României în programele și itinerariile culturale europene.

 susĠinerea tuturor obiectivelor strategice ale reformei și restructurării turismului de către
O.M.T., CE pentru:
– modernizarea infrastructurii generale și specifice;
– finalizarea tuturor obiectivelor turistice începute și sistate; – reproiectarea ofertei de produse
turistice românești.
 elaborarea Programului NaĠional Unitar de Dezvoltare și Modernizare a Turismului
Românesc;
 reevaluarea tuturor posibilităĠilor spaĠiului românesc, luând ca bază:
– Dunărea – axă economică, de transport, turistică a Europei;
– MunĠii CarpaĠi – coloana vertebrată a unităĠii structural -geografice a spaĠiului românesc;
– Marea Neagră – oferă șansa statelor riverane să -și armonizeze interesele economice,
strategice, ecologice și turistice. Este de subliniat faptul că aceste direcĠii pot constitui fieca re
și un obiectiv al realizării procesului integrării europene a turismului românesc, obiectiv pe
baza căruia să se elaboreze un program de acĠiune, care să cuprindă căi și mijl oace de
înfăptuire a sa.