Turismul Religios. Pelerinaje Catolice din Romania Contemporana. Studiu de Caz Sumuleu Ciucdoc

=== Turismul religios. Pelerinaje catolice din Romania contemporana. Studiu de caz – Sumuleu Ciuc ===

UNIVERSITATEA ,,AL. I. CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE

TURISMUL RELIGIOS. PELERINAJE CATOLICE DIN ROMÂNIA CONTEMPORANĂ

STUDIU DE CAZ

Șumuleu Ciuc

Student,

Mihăiță Liviu Chelaru

Prof. Coordonator Marinela ISTRATE

IAȘI

2016

Prefață

Cunoașterea este probabil bunul cel mai de preț al omenirii. Plecand de la aceasta deviză, am considerat util tratarea unui subiect delicat aș putea spune, axat pe legatura dintre manifestările spirituale (religioase) și locurile de pelerinaj. Astfel, prima parte sintetizează percepția și definiții în cadrul turismul, domeniu care de-a lungul timpului a avut repercursiuni asupra Pămâtului și a fenomenelor geografice în general, atat din punct de vedere al evolutiei ca știință geografică, cât și legătura cu religiosul . Cele doua abordări, diferite pe ansamblu, nu se exclud ci se completează. Ele ofera o imagine mai complexă și poate, mai reflexivă, în partea a doua, se evidențiază legatura stransă dintre religie, ca fenomen sociocultural, și geografie, ambele influențându-se reciproc.

Din totdeauana omul și-a lărgit orizontul geografic în permanență ajungând în final să stapanească toata planeta, cu consecințe și în domeniul religiei. În lucrare sunt prezentate aspecte din geografia umană, precum antropogeneza, structura confesională a populației și dezvoltarea turismului religios, ca o componentă importantă a turismului cultural național și internațional, repectiv cultul pentru pelerinaje catolice manifestate pe teritoriul României .

Studiul prezent are o abordare interdisciplinară ce vizează conexiunile geografie-religie, respectiv domeniul ce include turismul. Geografia turismului privita ca loc (spațiu) iar religia ca manifestare spirituală specific umană este materializată în denumiri, monumente, acțiuni și moduri de viață.

Pentru prima parte a lucrării a fost mai mult decât necesară – studierea masei demografice de confesiune romano-catolicăv și nu numai. Pentru reflectarea anumitor fenomene demografice asupra populației religioase sunt necesare anumite grafice și cartograme precum cartodiagrama indicatorilor demografici principali, respectiv: cartodiagrama populație romano-catolice la nivel de localitate, cartodiagrama la nivel județean, graficul evoluției al romano-catolice. De menționat este faptul că uni specialiști au concluzionat că pelerinajul nu reprezintă o componentă a turismului de activitate, dar studiul prezent se va rezuma doar la fenomenul pelerinajelor romano-catolice care de câteva decenii se dezvoltă rapid , devenind deja consacrate în cadrul turismului religios.

Scopul acestui studiu a fost cunoașterea în detaliu a realităților umane, a transformărilor produse în viața socio-economică a populației și așezărilor ce cuprind județele din România.

Analiza a fost direcționată asupra unei triple dimensiuni – evoluția, structura și tipolgia demografică actuală a populației de confesiune romano-catolică. Acest demers a fost susținut de sintetizarea unui volum de informații oferite de diverse lucrări de specialitate (menționate la sfârșitul citatului extras) ceea ce dovedește caracterul interdisciplinar al acestei teme.

Trecute prin filtrul interpretării geografice, observațiile și interpretările au fost posibile doar cu ajutorul analiza materialelor bibliografice, cartografice, a datelor statistice (INS) și materialelor ilustrative, care evidențiază modul de organizare a spațiului luat în studiu, raportat la anul 2011 .

Cuprinsul lucrări

I . Turismul religios

1.1 O perspectivă creștină pe întreg mapamondul

1.2 Istoric, aspecte generale, evoluție .

1.3 Concepte despre turism (definiții și instituțiile acestuia).

II. Demografia religioasă în contextul României contemporane

2.1 România ortodoxă și catolică

2.2 Minorități etnice

2.3 Distribuția populației de confesiune catolică la nivel de localității .

2.4 Distribuția populației de confesiune catolică la nivel național

III.Turismul catolic pe ansamblu

3.1 Teorii ale Pelerinajelor (ca reper cartea Mirel Bănică Fenomenul pelerinajelor în România contemporană ).

3.2 Lăcașe de cult catolic (cu rezonanță de lăcaș de pelerinaj ).

3.2.1 Șumuleu Ciuc

3.2.2 Cacica

3.2.3 Maria Radna

VI. Studiu de caz : Șumuleu Ciuc

Bibliografie

Turismul religios

1.1 O perspectivă creștină pe întregul mapamond

Pe Terra sunt aproximativ 2,18 miliarde de creștini, demografic acest aspect este raportat populația globului în anul 2010 la 6,9 miliarde, creștini reprezentând circa o treime a populației răspândiți în peste 200 de state.

Aceste date relevă un raport demografic de peste numărul și răspândirea creștinilor pe glob, intitulat <Global Christianity: A Report on the Size and Distribution of the World s Christian Population>. Raportul a fost dat publicității la finalul anului 2011 de Centrul american de Cercetare pentru Religie și Viața Publică, The Pew Research Center.

Creștinii sunt distribuiți geografic în așa fel încât niciun continent sau regiune nu poate pretinde că este centrul creștinătății.

Din acelați studiu –reluat de agenția AsiaNew –reiese că, din totalul creștinilor, catolici sunt 50,1% (1,1 miliarde), protestanții (incluși fiind și anglicanii și neoprotestanții 37% (801 milioane), ortodocșii 12% (260 milioane), iar restul reprezintă alte denominațiuni (28 milioane).

Cei mai mulți catolici sunt în Brazilia, Mexic, Filipine, SUA, Italia, Columbia, Franța, Polonia, Spania, Republica Democratică Congo . Cu 1,1 miliarde de credinciși, Biserica Catolică reprezintă jumătate din populația creștină la nivel mondial. Brazilia are cel mai mare număr de catolici din lume (134 milioane). În Brazilia există mai mulți catolici decât în Italia, Franța și Spania luate la un loc . În cele 10 state cu cel mai mare număr de catolici trăiesc mai mult de jumătate 56% din catolici din lume. Cele mai multe dintre statele cu cele mai mari populații catolice au majorități catolice. În SUA, al patrula stat ca număr de catolici, doar unui din patru americani este catolic .

Mai mult de 70% dintre catolici trăiesc în Americi (48%) sau în Europa (24%). Aptoape 40% trăiesc în America Latină , mai mult de un sfert trăiesc în zona Asia-Pacific (12%) sau în Africa subsahariană (16%). Primele zece state cu cei mai mulți protestanți sunt: SUA, Nigeria, China, Brazilia, Africa de Sud, Marea Britania, Republica D. Congo, Germania, Kenya, India. Cel mai mare număr de ortodocși se află în Rusia, Etiopia, Ucraina, România, Grecia, Serbia, Bulgaria, Bielorus, Egipt și Georgia.

La nivel global, creștini dețin același procentaj ca în urmă cu 100 de ani, în ultimul secol numărul aproape s-a împătrit, trecând de la 600milioane la peste două miliarde. Dar în același perioadă de timp, populația mondială a trecutde la 1,8 miliarde la 6,9 miliarde. Ca rezultat, procentajul creștinilor a rămas aproape neschimbat: era 35% din populația mondială, astăzi 32%.

Dacă în lume procentajul creștinilor nu s-a schimbat, este foarte răspândirea lor geografică, cu o creștere în ceea ce privește Africa și Asia .În anul 1910, două treimi din totalul creștinilor (66,3%) trăiau în Europa, 27% în Americi, 4,5% în Asia-Pacific, 1,4% în Africa subsahariană, 0,7% în Orientul Mijlociu și Africa de nord. Situația s-a schimbat radiacal: astăzi Europa este pe locul doi –cu o pătrime din totalul creștinilor (25,9%) – în timp ce numărul cel mai mare de creștini (36,8%) este în Americi. Numărul creștinilor a crescut mai ales în Africa subsahariană (23,6%) și în zona Asia-Pacific (13,1%). Prezența creștinilor în Orientul Mijlociu și în nordul Africii rămâne la fel: 0,7% în anul 1910, acumeste 0,6%. Cu privire la raportul nord-sud răspândirea creștinilor a suferit o însemnată schimbare. În anul 1910, creștini care trăiau în nordul lumii (Europa, America de Nord, Australia, Japonia și Noua Zeelană) erau de aproape patru ori mai mulți decât cei care trăiau în sud (restul lumii). Acum 61% sunt în sud și 39% în nord .

După cum se poate observa, deși Europa și Americile dețin în continuare majoritatea lumii creștine (62,7%), procentul este cu mult mai mic față de acum o sută de ani, când era 93,3%. Proporția populației creștine europene a scăzut de la 95% în anul 1910, la 76% în anul 2010, în timpce proporția populației creștine din Americi ( America de Nord, America Latină și Caraibe) a scăzut de la 96% la 86%.

În aceeași perioadă de o sută de ani, creștinismul s-a extins foarte mult în Africa subsahariană și în zona Asia-Pacific, unde erau relativpuțini creștini la începutul secolului al XX-lea. Populația creștină din regiunea africană (raportată la populație) a crescut de la 9% în anul 1910, la 63% în anul 2010, în timpce în zona Asia-Pacific a crescut de la 3% la 7% în ultima sută de ani.

Creștini reprezintă majoritatea în 158 din 232 de state și teritorii luate în studiu, dar este vorba adesea de state relativ mici. Ei sunt în minoritate, în schimb, în unele dintre statele

cele mai populate ale lumii.

Aproape jumătate (48%) dintre creștini trăiesc în cele zeze state cu cel mai mare număr creștini. Trei dintre primele zece țări sunt în America (SUA, Brazilia și Mexic) . Două sunt în Europa ( Rusia și Germania), dopuă sunt în zona Asia- Pacific (Filipine și China),și trei sunt în Africa subsahariană (Nigeria, Republica Democratică Congo și Etiopia).

Studiul se bazează în principal pe o analiză țară cu țară, din aproximativ 2.400 de surse, inclusiv recensăminte și anchete reprezentative la nivel național ale populației. Pentru unele țări, cum ar fi Chian, estimările Pew Forum au luat în calcul statistici din partea grupurilor de biserici, rapoarte guvernamentale și alte surse.

Religia reușește să motiveze anual milioane de oameni să pornească în călătorie. Statisticile arată că anual aproximativ 240 de milioane de oameni pornesc în pelerinaj spre marile centre de cult aflate pe tot cuprinsul globului. Popularitatea fenomenului religios a făcut ca în ultimele decenii pelerinajul să crească ca importanță în dinamica turismul internațional.

În industria turismului, turismul religios este un domeniu de nișă, de aceea este puțin cercetat de către specialiști și catalogat ca aparținând categoriei turismului cultural. Abia de curând cercetătorii, mass-media, agențiile de turism și guvernele au început să privească cu interes la numărul mare de călători care pleacă din motive religioase spre locații sacre. Acestea sunt văzute de către industrie ca fiind atracții turistice care pot fi oferite călătorilor doritori de cultură și istorie.

Există o întreagă literatură turistică care promovează locurile sacre, catedrale, biserici, mănăstiri, trasee de pelerinaj. Rezultatul promovării acestor locații se reflectă în numărul mare de persoane care pornesc la drum. Ca o consecință a cererii de astfel de servicii turistice a făcut ca oferta pachetelor turistice în acest domeniu să crească (Timothy, 2006, p.48). Și, astfel, o întreagă categorie de persoane care altădată nu-și puteau permite financiar să pornească spre locurile sfinte a început să călătorească sporind numărul turiștilor.

Motivul pentru care persoanele pleacă în călătorie este adesea contestat din diferite rațiuni în funcție de punctul de vedere al contestatarului. Turistul religios este adesea văzut ca o persoană care nu se implică emoțional și nu are aceeași valoare spirituală ca aceea a pelerinului clasic. Există o permanentă dispută asupra încărcăturii emoționale a pelerinului și cea a turistului religios. Pelerinul are o încărcătură spirituală, sacră, în timp ce turistul religios stă sub semnul laicului și al divertismentului.

„Un turist este pe jumătate pelerin, dacă un pelerin este pe jumătate turist” spune Victor Turner (1978, p. 20)* Mihaela-Simona URSACHE (APOSTOL) 2011. Este greu să calculezi gradul de religiozitate a unei persoane. Ce criterii ar putea fi folosite? Se contestă adesea costumația turiștilor religioși ca fiind prea modernă și lejeră. Totuși, cum ar fi priviți turiștii religioși îmbrăcați în togi sau pelerine și purtând pe umeri desagi? Ar fi ei mai credincioși decât ceilalți?

Imaginea pelerinului ideal este prezentă și în discursul mediatic românesc care și el întocmai ca cel occidental pare tributar unei imagini nostalgic medievale. Literatura este încărcată de imagini stereotip și imaginarul colectiv abundă de descrieri ale modelului ideal. Avem relatări despre comportamentul pelerinului în Tetraevangheliare, Viețile sfinților, Proloacelee și întreaga literatură laică și religioasă. Avem o literatură de import, tradusă din literatura europeană, avem imaginea credinciosului în filme și documentare, în icoane și picturi, toate aceste frânturi construiesc imaginea pelerinului ideal. Modelul stereotip după care mass-media obișnuiește să cadreze comportamentul, vestimentația și gradul de religiozitate al pelerinului. Există o tendință moralizatoare în discursul mass-media care explică credincioșilor care este comportamentul adecvat și înfierează exagerările nespecifice religiei.

Mass-media relatează despre pelerini și pelerinaj dintr-o perspectivă romanța/comercială care se referă la comportamentul ideal al călugărului și pelerinului. Din cauza aceste cadrări ideale pelerinul român este adesea tratat și mustrat aspru vizavi de comportamentul ideal al pelerinului din cărți. Imaginea literară a acestuia nu se suprapune peste imaginea reală a acestuia de aceea jurnalistul are tendința de a corecta comportamentul pelerinului. Datorită literaturi despre viețile sfinților i se cere pelerinului român același tip de comportament generos și altruist caracteristic sfinților. Desigur, mass-media cere foarte mult din partea pelerinilor care în majoritatea lor au un țel declarat personal, o dorință care se referă la bunăstarea proprie, familială și pe care trebuie să o îndeplinească. Scopul rugăciunii lor îi include pe ei, pe cei dragi și rar se roagă pentru binele colectiv sau al națiunii. Jurnaliștii au tendința să cadreze viețile exemplare ale pelerinilor din cărți și filme peste viețile pelerinilor de astăzi, oamenilor mărunți fiecare cu necazurile și problemele lor. Este în sine o competiție nedreaptă. Pelerinii reali pierd în fața pelerinilor ideali care nu sunt decât altceva decât imagini mitice.

1.2 Istoric, aspecte generale, evoluție

În latină, termenul "peregrinatio" se referea la o călătorie către pământuri străine, însă ceea ce numim astăzi pelerinaj este diferit de ceea ce se întampla până în urmă cu un secol. Cei care se angajau într-o astfel de misiune creștină, care semăna foarte mult cu o aventură, parcurgeau întregul drum, oricat de lung ar fi fost, la picior. Desigur că luau în considerare posibilitatea de a nu ajunge la destinația finala, însa în acele vremuri exista ș i un regulament nescris al pelerinajului. Deoarece distanța era parcursă pe jos și putea dura mai bine de un an, (în funcție de locul de plecare și de destinație), pelerinii nu își permiteau să care prea multe alimente sau haine cu ei, însa oamenii din localitațile pe care le strabăteau aveau obligația morală de a le oferi acestora hrană și adăpost.

Antropologul Victor Turner (1978, pp.17-19) consideră că există patru tipuri de pelerinaje: primele două tipuri de pelerinaje au loc în spațiul cultural al religiilor istorice celelalte două sunt pelerinajele de tip medieval și de tip modern. Primul tip de pelerinaj este „prototipul pelerinajului”, un tip de pelerinaje se bazează pe forța documentară și tradiția

fondatorilor religiei, a discipolilor și a credinței evanghelice și al doilea tip de pelerinaje sunt cele arhaic sincretice care au informații anterioare, din stratul precreștin. Aceste tipuri de pelerinaje, rămân în strânsă legătură cu paradigmele din care au fost construite și nu se îndepărtează de simbolismul fondator. Pe lângă cele două tipuri de pelerinaje există alte două tipuri de pelerinaje existente în spațiul creștin, cel mai cunoscut tip de pelerinaj este cel medieval și ultimul tip este pelerinajul modern. Pelerinajul medieval a început să fie practicat între anii 500 și 1400. Pelerinajul modern a început să fie practicat începând cu secolul al XIX-lea și are la bază efervescența și devoțiunea religioasă a credincioșilor. Forța motrice care stă la baza pelerinajului modern este o viziune sau apariție divină care mobilizează mase mari de oameni care cred că miracolele într-adevăr se întâmplă. Aceste evenimente beneficiază de suportul modern de comunicare și implică o mediatizare puternică a fenomenului religios (Turner, 1978, pp.17-19).

Mulți dintre oamenii obișnuiți care se angajau în calătoria vieții lor erau conduși de sentimente nobile, prin care urmăreau curățarea și obținerea păcii interioare. Mai erau și fețele bisericești, care aveau mai mult de câștigat la întoarcerea din călătorie: faimă, asocierea cu ceva sfânt și chiar sanctificarea. Drept pentru care, nu oricine avea privilegiul să plece, chiar daca avea dorința. Viiitorul pelerin trebuia să aibă consimțămantul celor mai apropiate rude și permisiunea episcopului. Oficialii bisericii se interesau asupra vieții și moravurilor și se asigurau că acesta nu este condus de dorințe vanitoase.

Ancheta devenea și mai riguroasă daca era vorba despre o față bisericească. Episcopul avea grija ca acest pelerinaj să nu fie doar un pretext al solicitantului pentru a reveni la bucuriile vieții laice. Dupa ce lucrurile erau lămurite, pelerinul primea binecuvântarea, care avea rolul unui pașaport modern. Prin intermediul acestui act, pelerinul dobândea un statut special de care țineau cont mănăstirile, preoții sau oamenii care îl primeau în casa. În acea perioada, era o adevăraăa infamie să refuzi unui pelerin adăpostul sau hrana.

În paralel cu aceste vremuri demult apuse, durata unui pelerinaj modern poate fi cu mult scurtată cu ajutorul mijloacelor de transport. Deși mai exista o multime de persoane care recreează drumurile înaintașilor lor, mai sunt și cei care doresc să vadă și să se roage în locurile sfinte, însă nu au timpul necesar unei călătorii "a la carte". Aici intervine puterea "magică" a transportului aerian sau terestru.

Numarul vizitatorilor de la începuturi până în prezent este incomensurabil, însă un fapt cert este ca acest loc sfânt, sursa de înțelepciune și de liniște pentru mai multe credințe, exercită aceeași atracție de secole față de cei care vor să fie împăcați cu sine și cu cei din jur. Tineri și bătrâni, femei sau bărbați, creștini, evrei sau musulmani, fiecare om își găsește liniștea în interiorul zidurilor orașului.

Turismul cu caracter religios, ca parte a turismului cultural, reprezintă o formă specifică de turism, datând dintre cele mai vechi timpuri, cu mult înaintea celorlalte forme de turism, daca avem în vedere pelerinajele desfășurate periodic sau ocazional la diverse obictive sacre (temple, altare, necropole, piramide etc). Funcția turistică a edificiilor religioase este în stransă legătură cu componenta mistică a sufletului omului, îmbrăcând forme și arhitecturi diferite, începând cu cele naturale (peșteri, grote) și până la impunătoarele catedrale, temple, moschei sau piramide care au fascinat deopotrivă pe omul religios și turistul laic.

Dezvoltarea turismului începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea a determinat ca la nivel local, regional și global acesta să fie din ce în ce mai mult implicat în proiectele și strategiile de dezvoltare, având în vedere funcțiile complexe și impactul asupra mediului. În acest context, turismul religios reprezintă un element esențial al amenajării teritoriului, atât în spațiul rural cât și în cel urban, de care trebuie să se țină seama în elaborarea planurilor de dezvoltare locală (Anton Lazăr 2010).

Turismul cultural-religios apare ca un tip de turism diferențiat de celelalte forme de turism, cuprinde atât cultura materială cât și cea spirituală, reprezentând o formă de valorificare a resurselor antropice. Acesta trimite obligatoriu la noțiunea de patrimoniu care reprezinta componente materiale (monumente, orașe de arta, siturile arheologice gradini, edificii de natură religioasă) și imateriale (sărbătorile și manifestările culturale) a identitații oricărei societăți.

Turismul de factură religioasă apare în a II-a etapă a evoluției turismului, numită etapa pseudo-turistică, ce coincide perioadei evului mediu timpuriu și mijlociu până în epoca renașterii. Pelerinajele religioase se îndreptau spre Roma și Ierusalim pentru creștini, Mecca și Medina în Arabia Saudită pentru musulmani, Lhasa și sanctuarele din India și Indochina pentru budiști, muntele Fuji pentru japonezi.

Turismul religios ca parte a turismului cultural este acel tip de turism care are ca scop vizitarea edificiilor religioase cu implicații de ordin spiritual. Diferența dintre această formă de turism și celelalte o constituie motivația religioasă a turiștilor.

Turismul religios are o vechime de secole, manifestat de cele mai multe ori sub forme pelerinajului, el implica din partea turiștilor un anumit nivel de instruire și de cultura pentru a putea aprecia obiectivele din punct de vedere al arhitecturii, al valorii și semnificațiilor spirituale. Scopul acestui tip de turism, dincolo de nevoia de cunoaștere și de plăcerea estetică este dorința unei experiențe divine. Aceste este motivul care sta la baza pelerinajelor determinate de tradiții religioase (pelerinajul la Mecca) sau cele legate de evenimente și manifestări specifice (moaște, icoane făcătoare de minuni). Oricare ar fi motivele ce stau la baza sa, fie că este vorba de interes istoric sau doar devotament spiritual, turismul religios atrage un numar mare de turiști.

Turismul religios, complementar celorlalte forme de turism, poate juca un rol important în dezvoltarea locală, prin crearea unor condiții optime includerii siturilor religioase în circuitul turistic, în special în zonele rurale, sub forma turismului de sejur, răspunzând unor necesități spiritual-recreative atât pentru populația rurală cât mai ales pentru cea urbană. Principala caracteristică a acestui tip de produs turistic este capacitatea de compensare a trebuințelor fizice și spirituale specifice ființelor umane, motivațiile fiind de natură complexă: reintegrarea în natura „originală”, nemodificată de activitățile urban-industriale; experiența spirituală; motivații estetice legate de arta și arhitectura religioasă; curiozitatea raportată la stiulul de viață monahală; recreerea, cura de aer; descoperirea unor răspunsuri de factură existențială (De ce exist? De unde vin? Încotro merg?); regăsirea liniștei.

Pornind de la aceste considerente putem concluziona turismul religios ca fiind o formă de turism rezultată din acțiuni individuale sau colective ce vizează o deplasare într-un spațiu definit, constituite într-un cadru adecvat cu toate consecințele sociale, economice și cultural-spirituale.

Pelerinajul nu este o simplă călătorie, este mai mult decât atât, este întâlnirea credinciosului cu divinitatea, cu obiecte și locuri sfinte, parcurgerea ritualurilor și conexiunea spirituală cu ceilalți pelerini. Pelerinul își părăsește casa pentru a parcurge distanța care-l separă de locul sacru, și face aceasta știind că drumul său va fi presărat cu sacrificii, dar pelerinajul nu se încheie o dată cu atingerea locului venerat, ci cu drumul către casă. Suvenirurile luate, amintirile depănate acasă alături de cunoscuți sunt tot parte a pelerinajului. Obiectele aduse acasă, talismane, amulete, poartă în ele o fărâmă divină și îl ajută pe credincios să retrăiască pelerinajul. Pentru fostul pelerin ele sunt un exercițiu de memorie, dar pentru viitorul pelerin aceste obiecte oferă concretețe, detalii palpabile aduse de la locul venerat. Textele, imaginile, relatările sau filmele pe lângă caracterul lor de memorie și ghid al evenimentului, pot trezi în ceilalți, chiar în generațiile viitoare, motivația pentru a porni pelerinaj ( Coleman, 1995, p. 6).

Alan Morinis (1992, pp.10-14) consideră că există o serie de motivații pentru care pelerinii plecă în călătorie: unii pelerini pornesc la drum în scopuri devoționale pentru a venera divinitatea, un spațiu sacru sau un simbol; alți pelerini pleacă urmărind o agendă proprie dorind să se însănătoșească, să obțină împlinirea anumitor lucruri concrete, lumești. Există pelerinaje întreprinse în scopuri normative acestea sunt, aproape, întotdeauna asociate cu riturile de trecere și schimbările calendaristice. În alte cazuri, pelerinaje pot fi impuse de către autoritatea religioasă sau laică cu scopul ispășirii unei penitențe. Uneori pelerini nu au

un scop precis atunci când pornesc în călătorie, ci întreprind traseul în speranța unei revelații sau a aflări pe parcursul călătoriei a răspunsului așteptat.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui fenomen este necesarmente a defini conform primei definiții date de O.M.T. în 1978, turistul este ,,orice persoană care se află în afara reședinței sate curente pentru p durată de cel puțin 24 de ore (sau o noapte) și pentru maximum patru luni din motivele următoare:.. misiuni sau reuniuni de orice fel (congrese, seminarii, pelerinaje, manifestări )..etc.’’(Ionel Muntele. Corneliu Iațu). Așadar intervine problematica conform căreia este sau nu este pelerinul privit ca turist ? La o primă vedere orice persoană nu sesizează imensă diferențiere. Dar pentru o mai bună înțelegere și clasificare eshaustivă acelor două categori sunt reflectate în următorul tabel 1.

Tabel 1

Demografia religioasă

în contextul României contemporane

România un mozaic confesional

Catolicismul în contextul României

Consider că, pentru o mai bună înțelegere, este necesar să lămurim câteva lucruri. Cuvântul „biserică“ provine din latinul „basilica“, termen care se referă la societatea religioasă fondată pe învățăturile lui Iisus Cristos. „Catolic“ este de proveniență grecească și înseamnă ,,universal“. Nu există un document care să specifice clar când a apărut noțiunea ,,biserică catolică“ dar, după toate probabilitățile, conform lui Ignațiu din Antiohia, acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 110. Biserica Romano-Catolică este Biserica Catolică de rit latin. Conducătorul acesteia este Papa, considerat urmașul Sfântului Petru, căruia Mântuitorul i-a spus „Paște mielușeii mei“ sau „Paște oile mele“ ( Ioan 21:16; 21:17). Biserica Greco-Catolică este biserica răsăriteană de rit bizantin (grecesc), care s-a format prin unirea unor mitropolii ortodoxe în comuniune cu Biserica Romană, acompaniată de ieșirea din comuniunea cu Biserica Ortodoxă. Prima biserică greco-catolică a luat ființă în anul 1569, ca urmare a Unirii de la Brest, când mitropolitul Kievului a decis să se pună sub ocrotirea scaunului apostolic de la Roma. Biserica Ortodoxă, cunoscută și ca Biserica Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă, este o comuniune de credință creștină. Numele de ,,ortodoxie“ provine din limba greacă, ortho = drept și doxa = slăvire, iar înțelesul este de ,,dreapta slăvire“.

Prin poziția sa geografică România se găsește în avanpostul cel mai înaintat al lumii ortodoxe, la interferența a trei religii principale: catolică și protestantă din vest și musulmana din sud-est. Dintre ele doar primele doua au manifestat de la inceput actiuni persistente pentru captarea de noi prozeliti. Despre zona catolicismului s-au scris și s-au spus multe în ultimii ani, în mass-media făcându-se aprecieri inclusiv asupra fenomenelor demografice și a conviețuirii inter-etnice. La nivelul discursului politic, există discuții pasionante și pasionale pe tema abordării „secuimii” ca un „bloc monoetnic”, privit ca un spațiu cu o identitate aparte.

Problemele demografice sunt de asemenea o prezență constantă în discursul politic, comunitar, ecleziastic și în mass-media locală, prin obsesii precum: schimbarea compoziției etnice, falsificarea datelor recensămintelor, apartenența etnică a ceangăilor, consecințele legitimației de maghiar și a demersurilor separatiste ș.a. Studiile științifice sunt mai puține și mai ales puțin cunoscute în afara cercurilor de specialiști. De aceea, cercetarea obiectivă a unor dimensiuni ale acestor fenomene este mai mult decât necesară, acestui imperativ încercând să-i răspundă și prezenta lucrare. O parte din prejudecățile care circulă în mass-media despre realitățile etno-demografice (Covasna și Harghita) sunt demontate prin forța argumentelor statistice, iar altele prin concluziile unor cercetări efectuate recent și valorificate în lucrarea de față.

Tema este încă destul de importantă, suscitând interesul istoricilor, demografilor și sociologilor din România și care aduce în prim plan realitățile etno-demografice-religioase din spațiul românesc sunt complexe, iar turismul religios, respectiv pelerinajul a fost extrem de practicat în funcție de interesele socio-culturale și de specificul unor perioade istorice.

Catolicism între trecut și prezent

Conform Institutul Național de Statistică rezultatele finale ale recensământului efectuat în octombrie 2011, datele relevă o schimbare notabilă la nivelul peisajului religios și anume faptul că numărul persoanelor care se declară ca fiind adepți a unei anumite confesiuni este în continuă scădere. Scăderea a trecut neobservată de media românească, probabil din cauza unei similarități între procentele publicate anul acesta și cele publicate la recensământul anterior ( anul 2002).

Funcționând într-un cadru de independență profesională și neutralitate politică, INS reprezintã principala instituție responsabilă de producerea și diseminarea de statistici oficiale în România.

Mai detaliat, în 2011, recensământul a arătat că din cei 20.121.641 români, 16.307.004 s-au declarat ortodocși, adică 81,04. Ceea ce lasă loc unei scăderi de 5,40% în perioada de 9 ani dintre cele două statistici. Dintr-o perspectivă diferită, realizăm că, față de anul 2002, România are astăzi (net) cu 2.510.971 mai puțini ortodocși. Luată separat, aceasta înseamnă o scădere netă de 13,34 procente din numărul de ortodocși înregistrați la recensămîntul din anul 2002. Această diferență procentuală este, din nou, mai puțin vizibilă la prima vedere, ca urmare a faptului că populația totală a statului s-a diminuat.

Revenind la datele obținute prin recensământul din 2011, acestea indică faptul că, între persoanele care au făcut afirmații cu privire la religia lor, 86,45% au declarat că sunt ortodocși, 4,61% romano-catolici, 3,18% reformați, 1,92% penticostali și 0,21% „fără religie" sau atei. Alte confesiuni au înregistrat procente între 0,4% și 0,8%: greco-catolicii (0,79%), baptiștii (0,59%) și adventiștii de ziua a șaptea (0,42%). Așadar se observă cu ușurință faptul că persoanele care aparțin religiei romano-catolice sunt în minoritate fapt reflectat în diagrama reprezentată în graficul1.

Dar ca mai toate sursele, oricât de stringente și veridice ar fi toate datele trebuie privite cu circumspecție dat fiind faptul că aceste procente nu țin însă cont de acel segment de populație care nu a dorit să își dezvăluie apartenența religioasă în fața recenzorilor. Mai exact, din cei 20.121.641 locuitori ai țării, nu mai puțin de 1.259.741 nu și-au declarat apartenența religioasă. Aceasta înseamnă că peste 1 milion de români au refuzat, dintr-un motiv sau altul să le spună recenzorilor ce religie au. În consecință, e important de notat că procentele obținute de diferitele confesiuni din România, ar fi de asemenea diferite, dacă ar fi raportate la numărul total de locuitori. Astfel, romano-catolici sunt 4,32% dintre români, reformați – 2,98%, penticostali – 1,80%, „fără religie" sau atei – 0,19%. Celelalte confesiuni indicate în comunicat înregistrează, raportat la totalul populației, 0,74% greco-catolicii, 0,56% baptiștii și 0,40% adventiștii.

De precizat este și faptul că la recensământul din 20 octombrie 2011, înregistrarea etniei, limbii materne și a religiei s-a facut pe baza liberei declarații a persoanelor recenzate. Pentru persoanele care nu au vrut să declare aceste trei caracteristici, precum și pentru persoanele pentru care informațiile au fost colectate indirect din surse administrative, informația nu este disponibilă pentru aceste trei caracteristici", au precizat reprezentanții INS, în comunicatul privind rezultatele definitive.

Rezultatele definitive ale recensământului, anunțate de Institutul Național de Statistică, mai arată că populația stabilă a României a scăzut cu 3 milioane de persoane, în comparație cu 1989 și cu 1,55 milioane de persoane față de 2002 reliefând încă o data cu certitudine că statul, ca și bătrânul continent, Europa suferă de ‘‘cumplita boala’’ demografică, anume cea a creșteri populației vârstnice.

Decalajul inimaginabil dintre cele două tipuri de confesiuni religioase persistă și inevoluează totodată, deoarece0 raportându-ne la anul 1992 numărul de persoane era de 19.802.389 de ortodocși, respectiv 1.161.942 romano-catolici .

În numai trei decenii acestea înregistrează o scădere dramatică cauzele fiind discutabile . Dintre cel mai evocat considerent în literatura de specialitate îl reprezintă colapsul demografic petrecut în ultimi ani în România .

Grafic 2 (Sursa INS 1992, 2002, 2011)

În ceea ce privește evoluția numerică a numărului în ultimele trei decenii, repectiv anii 1992, 2002, 2011 se observă o scădere notabilă a numărului de persoane declarate ca fiind de confesiune romano-catolică cauzele care au dus la împlinirea acestui fapt pot fi numeroase. Dintre cele mai numeroase considerente pot avea cauze: demografic vorbind populația statului român este în scădere, mobilitatea teritorială manifestată atât la nivel național, județean, local au dus la discrepanțe vizibile la nivel național, anume populația romano-catolică este răspândită mozaicat în comparație cu cei de confesiune ortodoxă (fapt explicat de numărul acestora și statutul de țară creștină ortodoxă).

Religia este unul dintre factorii cei mai importanți în definirea identității unei națiuni. Colectarea informațiilor despre afilierea religioasă alături de etnie și limbă maternã completeazã tabloul general al societății în care trăim.

Conform legii, acești indicatori au fost măsurați numai pentru persoanele intervievate în cadrul recensãmântului populației și al locuințelor desfășurat în octombrie 2011. Apartenența religioasă a fost măsurată prin agregarea răspunsurilor obținute pe baza liberei declarații a persoanelor intervievate la întrebarea: “Cărei religii consideră persoana că îi aparține?” potrivit INS.

Pentru recensãmântul populației și al locuințelor din anul 2011 modul de calcul în stabilirea ponderii fiecărui cult în parte s-a fãcut prin scăderea populației înscrise la rubrica «informație nedisponibilă» din populația stabilă-total.

Grafic 3 (Sursa: Revista Română de Statistică – Supliment nr. 6 / 2014; Situația demografică a cultelor după 1918 Cristian Gojinescu)

În decursul unui secol și jumătate, catolicismul, în cadrul statului român este în continuă creștere demografică, în anul 1930 se înregistrează circa 1.200.000 de persoande romano-catolice, urmând apoi o lentă și lungă perioadă de regres, ca urmare a reformei religioase care a determinat trecerea la diferite regimuri de conducere care au dus la oprimarea și chiar nerecunoșterea ca religie din cadrul statului.

O cauză notabilă care a determinat creștera demografică a populației de confesiune romano-catolică după anul 1912 este aceea că Transilvania este ocupată de către Imperiul Habsburgic, catolicismul se dezvoltă. Dupa unirea Transilvaniei cu România și formarea Statului National Unitar Român (l Decembrie 1918), numarul credincioșilor Bisericii Romano-catolice a crescut considerabil, iar Biserica romano-catolică și-a intensificat activitatea.

Scăderea demografică impresionantă a romano-catolicilor a fost dupa instaurarea totalitarismului, în țara noastră au fost luate măsuri împotriva Bisericii Romano-catolice. Dupa noua Lege a cultelor din 1948, printr-un decret din septembrie 1948 si o decizie din mai 1950, au fost aprobate doar doua dieceze: una la Alba Iulia, pentru Transilvania, si alta, la Bucuresti, pentru Moldova, Muntenia si Dobrogea. Biserica Romano-catolica a ajuns să nu aibă, dupa 1948, un statut de organizare și funcționare, așa cum prevedea Legea cultelor. Aceasta situație se menține și în prezent.

Înmulțirea catolicilor nu se poate explica decât ca un efect al imigrației, având în vedere că posibilul sporul lor natural mai slab decât al celorlalte confesiuni.

În intervalul dintre recensămintele populației din 1930-1992 au intervenit modificari importante în structura confesionala a populației, determinate atât de urmările sub aspectul războiului cu consecințele sale pentru anumite nationalitați cât și de atitudinea regimului comunist fața de biserică în general și față de anumite culte îndeosebi.

Romano-catolicismul rămâne și în prezent cea de-a doua cea mai practicată religie din România având în vedere faptul că are 869.246 de adepți care reprezintă 4,6% din populația stabilă recenzată.

Numărul romano-catolicilor a scăzut însă, în ultimii 10 ani, cu 157.183 de persoane.

2 . Minorității etnice

Un criteriu de definire a omului concret îl reprezintă apartenența lui la o anumită cultură și un anumit spațiu cultural-geografic. Statul național se regăsește în identitatea națională, sub toate aspectele ei.

În perioada interbelică, minoritățile au fost destul de consistente numeric. Recensământul din anul 1930 ne spune că populația României mari număra peste 18 milioane de locuitori. Dintre aceștia, 71, 9 % erau români, rezultând deci un mare procent, aproape o treime, al minorităților. Programul evreilor și deportările minorităților din timpul războiului sau din perioada de după război, repatrierile, toate aceste tragedii au contribuit la scăderea numerică drastică a acestora.

Recensământul din anul 2002 ne spune că din totalul populației României (22 milioane, incluzându-i și pe cei plecați peste granițe după anul 1989), minoritățile reprezintă 12 %, adică o treime față de procentajul din recensământul anului 1930.

Actualmente, în România sunt recunoscute oficial 18 minorități: maghiari, rromi, germani, ucraineni, ruși lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi și croați, cehi și slovaci, polonezi, greci, albanezi, italieni. Cu excepția maghiarilor, toate celelalte sunt reprezentate automat în Parlament. Diversitatea etnică, culturală, politică, religioasă reprezintă o bogație pentru toți, iar dialogul între minorități, și al acestora cu majoritatea este o condiție indispensabilă a progresului din toate punctele de vedere.

Maghiarii

Numeric, maghiarii reprezintă cea mai importantă minoritate din România. Ei sunt o ramură a neamului fino-ugric, care au ajuns în părțile noastre în secolele VIII-IX .În anul 1688 Imperiul Habsburgic catolic ocupă Transilvania, iar, alături de marile colonizări pe care imperiul le dezvoltă în multe din teritoriile anexate, și care vor marca social și cultural și istoria Transilvaniei, aici trebuie să menționăm marele fenomen cultural reprezentat de greco-catolici, români ortodocși uniți cu Roma la 1700, numit Șccoala Ardeleană.

Maghiarii din Transilvania reprezintă o parte din mozaicul multicolor entic, lingvistic,

cultural și confesional.

Potrivit recensământului din 2002, numărul celor care se declarau de etnie maghiară reprezintă 6,6% din totalul populației țării de aproape 22 milioane de locuitori. Prin comparație, la recensământul din 1992, ponderea acestora era de 7,12%. Dintre aceștia, cei mai mulți trăiesc în județele Harghita, Mureș, Bihor, Covasna și Cluj.

Maghiarii și romii sunt cele mai numeroase minorități etnice din România, populația de etnie maghiară fiind de 1.227.600 de persoane (6,5%), iar numărul celor care s-au declarat romi fiind de 621.600 (3,3%), potrivit rezultatelor definitive privind populația ale Recensământului din 2011.

Germanii

Minoritatea germană din România se împarte în mai multe grupuri. În nord-vestul țării se află șvabii sătmăreni; în Ardeal sunt sașii; în nordul Transilvaniei sunt țipțerii; landerii sunt în unele localități din zona Sibiului; sunt apoi șvabii bănățeni și germanii din

Banatul montan, la care se adaugă germanii din Bucovina și cei din Dobrogea, iar în cadrul României mari, trebuie adăugați germanii din Basarabia. Sunt apoi mici comunități în diferite orașe din țară: București, Iași, Craiova, etc.

Diversitatea aceasta se explică prin venirea germanilor în perioade diferite ale istoriei și din locuri diferite ale Europei. Unii au ajuns în aceste locuri în mod liber voluntar, în dorința unei vieți mai bune; alții au ajuns, constrânși de diferite situații sau de conducători, stăpâni ce i-au colonizat în mod forțat. Șvabii sătmăreni locuiesc în județele Satu Mare și Maramureș. Fac parte dintr-un grup mai mare de șvabi și se ocupă în general cu agricultura. Fiind de confesiune catolică, în Ardeal acești germani au primit mult din limba și cultura maghiară a bisericii catolice.

Polonezii

Originile prezenței polone în nordul Moldovei trebuie căutate în Evul Mediu (secolele XIV-XV), când, datorită politicii de bună vecinătate cu regatul catolic se formează episcopiile catolice de Siret și Baia. Ulterior, la începutul secolului al XVII-lea, și episcopia catolică de Bacău este înființată tot datorită tratativelor cu Polonia, iar episcopii sunt tot polonezi. După împărțirea Poloniei, în 1772, mulți polonezi au venit în Moldova, stabilindu-se la Solca (1784), Cacica (1785) apoi și la Slatina Mare, Slatioara, Trestioara, Pleșa etc. În 1792, după ce s-a inaugurat mina de sare de la Cacica, autoritățile austriece au adus aici 20 de familii de polonezi, mineri experimentați. Comunitate crește, devenind o adevărată comunitate catolică majoritar poloneză, existând însă și familii de români, germani și ucrainieni. Biserica și școala au avut rolul decisiv în configurarea acestei comunități, astăzi loc de pelerinaj catolic la sanctuarul Sfintei Fecioare Maria. Ulterior, sosesc alți polonezi din Silezia sau Slovacia, formând comunități la Solonețul Nou, Poiana Micului și lângă Suceava, la Moara.

Legătura dintre etnie și religie rămâne încă destul de puternică. Astfel, constatăm că există români ortodocși majoritari, minoritatea germană luterană și catolică, minoritatea maghiară calvină, catolică și unitariană, minoritatea evreiască mozaică, minoritatea armeană ortodoxă și catolică, minoritatea turcă musulmană etc. Mai puțin s-a vorbit și se vorbește despre minoritatea rromilor, care sunt de confesiune ortodoxă. Conform ultimului recensământ, din anul 2002, în Moldova, minoritatea catolică, mai ales din județul Bacău, se declară aproape în totalitate română, deși până spre mijlocul secolului al XX-lea, în majoritatea satelor populația vorbea current limba maghiară în graiul ceangăiesc, iar limba română, atât cât o cunoșteau, o foloseau mai ales în relațiile cu românii ortodocși sau în relațiile oficiale, în general. Menționăm apoi faptul că actualmente, spectrul confesional s-a lărgit, la fel cum este mai frecventă trecerea de la o confesiune religioasă la alta. Nu mai este atât de puternică nici ideea de a uni confesiunea religioasă cu apartenența etnică.

2.3 Distribuția populației de confesiune catolică la nivel de localității

După cum afirma N. Baranski (1962) “Harta este a doua limbă a geografiei după cum desenul este a doua limbă a geometriei … „ cartograma de mai jos afișează numărul de persoane în procente al celor de confesiune romano-catolică , la o primă vedere aceasta exprimă în linii marii faptul că sunt în minoritate comparativ cu cei de confesiune ortodoxă. Lucrurile nu sunt deloc la voia întâmplări deoarece principiul diacronismului reliefează o serie de trăsături de care putem deduce cauza disparităților de factură religioasă, respectiv cea romano-catolicilor.

În cadrul geografiei umane înfloresc o multitudine de pardigrame care redau în mare măsură realitatea din teren evident corespondentul princialal fiind spațiul, habitatul fie el natural sau antropizat de cădre societatea umană. Cel neinițiat în tainele geografiei umane poate deduce concluzii deseori eronate și fără suport științific, dar un geograf este conștient de caracterul pluridisciplinar al frumoasei științe și analizează problematica din multimpe perspective (sociale, economice, religioase, naturale, sociologice etc.

Cartograma romano-catolicilor din România raportată la anul 2011, și realizată după datele definitive furnizate de către INS oferă o perspectivă relativ recentă a situație demografice, respectiv a celor romano catolici .

Aspectul mozaicat al hărți ascunde o serie ce trăsături vernaculare spațiului geografic, asta pentru că cu ușurință se observă faptul că la nivel de localități (cu excepția celor din cadrul județelor Harghita și Covasna) caracterul ruralistic își pune amprenta. Spațiul rural constituie la ora actuală locul cu cel mai mulți credincioși drept dovadă localitățile din Câmpiei de Vest acestea aflându-se direct sub influiența statului Ungar – preponderent romano-catolic așadar o concentrație ridicată .

În ceea ce privește gradul de ocupare a populației romano-catolice în cadrul unităților de relief Carpaților Meridionali, Podișul Getic și Câmpia Română cromatic vorbind am putem spune că este bicolor adică gradul de ocupare redus încadrându-se între 0 și 10 locuitorii. Situația nu ne miră deoarece privind harta cu ortodocși din România răspunsul vine de la sine, dar mai interesat e că problema trebuie privită și din punct de vdere istoric descălecatele care au fost bun înfluiența ortodoxismului, catolicismul având ulterior dreptul de a se instala tot în conjunctura unor fatori de natură politică.

Regiunea de Est a României, respectiv Moldova la capitolul romano-catolici este neașteptat de bine asta pentru că catograma ilustrează un conglomerat de procente relativ ridicate comparativ cu alte regiuni. Județe precum Bacăul și Iași sunt relevante în acest caz, nici județul Suceava nu se abate singura localitate asemenea unei enclave cu procentaj mare o reprezintă Cacica.

Dupa se observa exista doi mari centri de concentrare la nivel de confesiune catolica, dispersate in partea centrala a Carpatiilor Meridionali, Grupa Centrala ce cuprind localitatile din judetele Covasna si Harghita. Localitatile din cadrul Campiei de Vest constituie ce-a de-a doua regiune cu o densitate mare a populatie romano-catolice, compensate de confesiuni precum reformati, greco-catolici , penticostali. Mozaicul religios din Campia de Vest este rezultatul a osmozei religioase care s-a petrecut de-a lungul timpului.

Localitatile din judetul Constanta constituie exceptia de la regula deoarece numarul acestora este relativ mare, raportandu-ne la sudul statului. Localitatile din judetul Ilfov constituie o pata de culoare in Campia Romana, numarul acestora este usor

2.4 Distribuția populației de confesiune catolică la nivel național

Pentru o analiză demografică cât mai comprehensivă asupra județelor din cadrul României trebuie privită problema religiozități romano-catolice din perspectivă istorică deoarece valorile actulale (prezentate în cartodiagrama) se leagă în mod indirect datorită unor factorii, însă cel mai semnificativ rămâne cel socio-istoric cu impilicați directe, dar și cel de factură politică având un rol indubitabil .

Se observă cu ușurință faptul că pe plan regional (Estul României) cunoaște o evoluție spectaculosă în decursul său istoric, astfel că anii 1966-1997 (politica natalistă, unde efectiv procentul de romano-catolici la mia de locuitori crește considerabil, efect datorat politici a regimului comunismului, efectele s-au resimțit nu numai regional, ci și pe plan national unde conform (A. Ungureanu, I. Muntele) Geografia Populație (note de curs): după 1966 politica natalistă a condus la dublarea nivelului natalității (14.3‰ în 1966 și 27.6‰ în 1967), nivelul din 1966 fiind regăsit abia în 1990, după care s-a revenit la o evoluție „normală” (9,6‰ în 2002)’’.După 1990 odată cu tranziția economică și creșterea ratei șomajului, rata natalității a scăzut continuu, atingând cele mai reduse valori, cauza probabilă fiind degradarea lentă, dar sigură a socetății de tip communist, drept dovadă căderea acestuia în ‘89 .

Așadar oscilațiile ratei de natalitate înregistrate in a doua jumătate a secolului XX reprezintă un punct de plecare asupra dezbaterii problemei demografice a statului.

Harta 2

Conform cartodiagramei valorile cele mai ridicate sunt în județele Harghita și Covasna ambele însumând județe aproape 73% din totalul de credincioși romano-catolici din România care domină central-nordică a statului, regiune preponderent muntoasă unde factorul natural are o implicație mai mult sau mai puțin importantă. În decurs de câteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forțată, singurele semne de descendență etnice rămânând doar apartenența la una din cele două confesiuni ce aparțineau în Transilvania românilor.

Contradictoriu în partea sudică a statului valorile se evidențiază ca fiind extrem de reduse între 0 și 2000 persoane romano-catolice în care se încadrează județe precum Mehedinți, Dolj, Gorj, Tulcea, Olt, Argeș, Teleorman, Giurgiu, Călărași, Ialomița, Brăila, Buzău. Singura abatere de la acest aspect al zonei sudice îl reprezintă județul Ilfov, prezent ca o enclavă cu valorii numerice ce nu depășesc 100.000 de romano-catolici cauza acestei fiind deductibilă.

Preponderent în partea Vestică a statului (Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare) se evidențiază un număr ridicat de persoane de confesiune romano-catolice în mai toate județele consecințe ale celor factorilor prin granițele religioase, care de departe nu coincid cu granițele recunoscute internațional ale statelor, referindu-mă strict la vecinătatea cu statul Ungar, stat romano-catolic.

Țara noastră este una dintre cele mai credinicioase din Europa și, cu toate că ortodocșii reprezintă aproximativ 86% dintre cei care cred într-o divinitate, în România minoritățile religioase sunt mult mai active.

Potrivit recensământului din 2011, în România sunt mai mult de un milion de romano-catolici (4,7% din populație) dispersate la nivel național în patru macroregiuni.

În Macroregiunea 1 se disting o serie de discrepanțe religioase în cadrul regiuni fapt dovedit de numărul de persoane roman-catolice extrem de variat, clasamentul este înobilat de cifra uimitor de mare anume 60.000 de persoane catolice din Satul Mare având totodată pocentul cel mai mare din cadrul unui județ din regiune. Cauzele acestor sunt diferite dar care se suprapun și unor zone inter-religioase cu numeroase apartenente la confesiuni alternative greco-catolici din Bistrița-Năsăud, ortodocși din județul Sălaj.

Episcopia Romano-Catolică Satu Mare, cu sediul la Satu Mare, cuprinde județele Satu Mare și Maramureș. Numărul credincioșilor, cei mai mulți maghiari, precum și un număr de germani, se ridică la circa 100.000.

La nivel național din punct de vedere religios (romano-catolic) cel mai mare procent 64,55%, în județul Harghita, respectiv 198.673 de persoane, urmând Covasna fiind al doilea județ cu numărul de persoane romano-catolice.

Episcopia Romano-Catolică Oradea, cu activitate în județele Bihor și Sălaj. Numărul credincioșilor, în marea majoritate maghiari, este de circa 62.000.

Pe teritoriul României, catolicismul pătrunde de la începutul secolului al XII-lea, prin colonizarea cavalerilor teutoni și apoi a sașilor în Țara Bârsei. Ulterior prin pasul Oituz, misionari catolici au pătruns și în Moldova, înființând chiar o episcopie cu o durata foarte scurtă.

De altfel, structura confesională a Transilvaniei confirmă faptul că românii reprezintă populația majoritară. Cea mai mare pondere au avut-o în trecut, confesiunile ortodoxă și greco-catolică, ambele fiind îmbrățișate aproape în exclusivitate de populația românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanță confesiunile romano-catolică, reformată și luterană care aparțineau în cea mai mare parte maghiarilor și germanilor.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia. De la întemeierea ei (1009) și până în anul 1932 s-a numit Episcopia Ardealului, iar din anul 1991 a fost ridicată de Vatican la rangul de arhiepiscopie. Ea înglobează Transilvania propriu-zisă (fără Maramureș și Crișana) și are circa 480.000 credincioși, marea majoritate maghiari. Arhiepiscopia își desfășoară activitatea în cadrul a 15 decanate: Alba Iulia, Bistrița, Hunedoara, Sibiu-Făgăraș, Dumbrăveni, Brașov, Târgu Secuiesc, Cluj-Dăbâca, Arieș-Turda, Târnava, Târgu Mureș, Ciuc-Inferior, Ciuc-Superior, Gheorghieni, Odorhei

Episcopia Romano-Catolică Iași, cu raza de activitate în Moldova. Numărul credincioșilor, în marea majoritate români, este de 243.708. Teritoriul diecezei este împărțit în 10 decanate Iași, Valea Siretului, Bucovina, Roman, Moinești, Bacău, Traian, Trotuș, Piatra, Vrancea, și cuprinde 126 de parohii și 227 lăcașe de cult în care slujesc 222 preoți diecezani.

Romano-catolicismul rămâne și în prezent cea de-a doua cea mai practicată religie din România având în vedere faptul că are 869.246 de adepți care reprezintă 4,6% din populația stabilă recenzată

Arhiepiscopia Romano-Catolică București, care cuprinde: Muntenia, Oltenia și Dobrogea, cu circa 40.000 de credincioși, marea majoritate români. Arhiepiscopia a fost înființată de către Papa Leon al XIII-lea, la 27 aprilie 1883, care prin scrisoarea apostolicã Praecipuum munus a ridicat Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de Arhiepiscopie cu reședința în București. Tot atunci a fost numit și primul titular al Arhidiecezei în persoana Episcopului Ignatius Paoli care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole și Administrator Apostolic al Valahiei. Arhiepiscopia este totodată și mitropolia celorlalte dieceze, ea fiind împărțită în 6 protopopiate (decanate): București Nord și București Sud, Ploiești, Craiova, Constanța și Brăila, cu 66 parohii și 114 preoți diecezani. Pe teritoriul diecezei funcționează și două mânăstiri (clauzuri): Sf. Agnes (București) și Timișul de Jos (jud. Brașov)

Oltenia reprezintă una din provinciile istorice ale Țării Românești, fiind situată în partea de sud-vest a României, limitele sale variind de-a lungul timpului. Libertatea religioasă după 1990 a dus la o explozie a confesiunilor declarate. Factorul etnic a influențat puternic mutațiile din structura confesională a populației. Romano-catolicii au cele mari ponderi la Orșova (Mehedinți) datorită populației germane numeroase, Călimănești și Brezoi (o comunitate de italieni numeroasă situații în Vâlcea), cu 0,13%, și respectiv, 0,20%.

Romano-catolicii au înregistrat regresii din punct de vedere numeric, procentual, comunitatea romano-catolică reducându-se în perioada 2002-2011 cu aproape 300 de aderenți, ponderea lor în totalul populației micșorându-se de la 0,98% la nivel de regiune, dar care reprezintă cea mai numeroasă minoritate religioasă a Olteniei, la doar 0,5% în 2011, fiind în continuare cea mai numeroasă minoritate confesională.

În 2011 conform ultimului recensământ 0,51% din adepții acestei religii erau concentrați în 3 orașe: Craiova, Orșova și Drobeta Turnu-Severin.

Pe ansamblu numărul celor de confesiune romano-catolică din Macroregiunea Sud-Vest Olteniea însumează numărul de 3.965 de persoane, o un număr relativ redus comparativ cu Macroregiunea Vest (Arad, Caraș Severin, Hunedoara, Timiș) cu o cifră de 123.176 romano-catolici influiența catolicismului Ungar fiind o cauză notabilă .

Potrivit datelor recensământului din 2011, cei mai mulți romano-catolici localizați în Macroregiunea Vest locuiesc în Timiș, mai exact 54.858 de persoane. Pe locul al doilea se afla județul Arad, dar numărul romano-catolicilor e mai mic cu 1.262 de persoane.

La polul opus, cei mai puțini catolici, doar 15.377, locuiesc în prezent în județul Hunedoara. Alți romano-catolici locuiesc în județul Caraș-Severin. Episcopia Romano-Catolică Timișoara, întemeiată în anul 1030 cu titlul inițial de Cenad, din 1930 primește titlul de Timișoara și cuprinde județele Timiș, Caraș-Severin, Arad și o parte din Mehedinți. Credincioșii, în număr de circa 160.000, aceștia fiind în ordine de etnie maghiară, germană, română, bulgară, croată, slovacă, cehă și alții.

Distribuția ortodocșilor la nivel localităților în România

Statul român din punct de vedere religios domnină ortodoxismul de rit vechi, fapt datorat și poziționări geografice în partea estică a continentului, unde majoritatea țărilor au ca confesiune preponderentă în cadrul statelor, ortodoxismul ( Bulgaria, Rusia, Belarus, Ucraina).

La nivel de localități în România mai bine de 90% din totalul locuitoriloe sunt ortodocși din sfera extracarpatică domincă statul deoarece în sudul statului se resimte influiența răsăriteană, și cea din podișul Moldovei cu mici excepți județe precum Bacău, Iași.

Prezența relativ scăzută a ortodocșilor în județul Bacău este dată de relicve ale catolicismului prezent în localități precum Luizi Călugăra, Răcăciuni, Nicolaie Bălcescu, Galbeni unde procentul ortodocșilor se află sub 11% din totalul locuitorilor.

Partea Centrală a țări, Transilvania care se preintă ca un conglomerat confeiuonal (romano catolici din județele Harghita și Covasna unde se înregistreză procenul cel mai redus de ortodocși sub 1 % ), reformații, greco catolici .

Vestul României reprezintă partea cea mai scăută ca ponderea locuitorilor de confeiune ortodoxă sub 11% fapt datorat numărului mare de religii, respectiv numeroaselor confesiuni precum greco catolici, romano caotlici, reformați, baptiști și nu în ultimului rând religia care în ultimi ani i+a amploare în România adventiști de ziua a șaptea.

Distribuția populației greco catolici pe localități în România

Greco calolici reprezintă minoritatea religioasă a treia, după reformați, în România din punct de vedere numeric, deși aceștia, majoritatea concentrați în partea central vestică a statului se datorează faptului că aceștia, inițial fiind de confesiune ortodoxă au trecut la greco catolicism datorită unor conjuncturi politice.

Actualmente aceștia sunt priviți de către Biserica Ortodoxă ca fiind eretici, și între cele două mari puteri religioase persistă numeroase divergențe, atât pe plan socio’cultural , cât și pe plan politic .

Turismul romano-catolic pe ansamblu

Locuri de pelerinaj

Deși beneficiază de un statut religios al ortodoxismului, România, ar trebui considerată, prin definiție, incapabiă să se racordeze standardele Europene ale unor state religioase catolice (Franța, Italia, Spania, Polonia). Fără a dezvolta mai departe cu aceste puncte de vedere este nevoie sa facem două precizări: prin argumentele aduse de multi alți autori străini și români, România e localizată în mod corect în partea central sud-est europeană, si de asemenea, ca, întreaga sa conduită, cultura și civilizația sa, religia, rolul istoric îndeplinit o plasează de drept în avanpostul ortodoxismului, apreciată prin realizarea concilierii bisericii catolice cu cea ortodoxă, fiind prima țara fostă socialistă vizitată de Papa Ioan Paul al doilea în mai 1999, Romania își întregește astfel imaginea unui stat a cărei importanta geo-religioasă nu scade ci dimpotrivă crește.

Astfel că România face pași importanți în promovarea locurilor de importanță religioasă și culturală pentru creștinism.

România încearcă să se prezinte ca un loc de întâlnire al civilizațiilor, voi face o scurtă trecere în revistă perspectivele noi oferite de către tezaurul religios al României. Recunosc că avem o zonă de interes pentru turism și o bogăție culturală deosebită și că până acum conceptul nostru de turism religios, respectiv pelerinajul a fost limitat la cele câteva zone arhicunoscute în care se practică pelerinajul ortodoxist, dar România este și vatra unor locuri istorice de mare importanță și pentru creștinismul romano-catolic. Aflat în minoritate religioasă, dar totodată cea mai activă dintre acestea la capitolul Pelerinaje evidențiîndu-se pe plan national pelerinajul la Maria Radna (Arad) și cele care au dus numele peste hotare cele de la Cacica și Șumuleu Ciuc.

2.2. Lăcașe de cult catolic (în special cele cu rezonanță de pelerinaj)

Principalele locuri de pelerinaj ale Bisericii Romano-Catolice din România sunt Șumuleu Ciuc (cu cel mai mare aflux de Rusaliile romano-catolice), Cacica și Maria Radna (amândouă de Sf. Maria Mare, 15 august).

Șumuleu Ciuc (în maghiară Csíksomlyó, în germană Schomlenberg) este un cartier al municipiului Miercurea Ciuc, județul Harghita, Transilvania, România. Aici se află Bazilica Sfânta Maria, unul din cele mai importante locuri de pelerinaj ale credincioșilor romano-catolici din România, mai ales a celor din neamul secuilor.

Biserica de la Radna este „Mecca” tuturor catolicilor din această parte a Europei, fie că sunt din România, din Serbia sau Ungaria. Cel mai cunoscut și vizitat loc de pelerinaj catolic din această parte a Europei, Mănăstirea și Biserica Maria Radna.

Pelerinajul la Sanctuarul Marian din Cacica organizat în perioada 14-15 august (Sărbătoarea Sf. Marii) este considerat a fi cel mai mare pelerinaj catolic din Moldova, în cadrul acestuia participând mai mulți episcopi din România și din străinătate, zeci de preoți și zeci de mii de pelerini din Moldova, dar și din alte zone ale țării sau din străinătate. De menționat este faptul că până în anul 1949, a circulat o garnitură de tren pe ruta Viena – Cacica participând la un flux demografic ascsendent al pelerinilor nu numai romano-catolici.

VI. Studiu de caz Șumuleu Ciuc

Reconstituirea șirului de date statistice pe o perioadă de un deceniu (2005 -2015), cu menționarea diferențelor dintre oscilațiile numărului de populație de confesiunile romano-catolică (ai căror credincioși sunt în mare majoritate români, excepția de la regulă fiind minoritățile din zona limitrofă ) ne arată cât de importantă este cunoașterea exactă a situației fiecărei unități de habitat și cât de necesar este accesul la datele care să reflecte evoluția situației în timp. Multe lucruri vor putea fi judecate altfel cu cifre care pot fi și ele, desigur, contestate, dar a căror valoare sporește substanțial dacă sunt coroborate prin date similare anterioare sau ulterioare . Datele fiind colectate din reviste de factură religioasă ce aproximează numărul de pelerini prezenți la manifestările din cadrul Sanctuarului de la Sumuleu Ciuc .

Pelerinajul de la Șumuleu-Ciuc are tradiție seculară, iar comunitatea maghiară din Transilvania, Ungaria și din diaspora îl conservă prin prezența crescută din fiecare an. În 1567, principele Transilvaniei, Ioan Sigismund, a încercat să impună credincioșilor din scaunele secuiești Ciuc, Gheorgheni și Cașin religia unitariană. Credincioșii catolici adunați la Șumuleu, sub conducerea preotului Istvan din Joseni, au pornit să înfrunte armata principelui protestant. După respingerea atacului, împodobindu-și steagurile cu crengi de mesteacăn, bărbații s-au întors la Șumuleu și împreună cu ceilalți s-au rugat la Dumnezeu și la Sfânta Fecioară, exprimându-și astfel recunoștința pentru obținerea victoriei. În memoria acestui eveniment istoric, de fapt unul din multele războaie religioase caracteristice epocii, sute de mii de oameni din toate colțurile lumii vin anual în pelerinaj la Șumuleu-Ciuc și participă la procesiunea religioasă. Manifestările care încheie pelerinajul debutează prin scoaterea drapelului localității, drapel numit „Laborum” care are o greutate de 25 de kilograme. El este purtat prin tradiție de către cel mai merituos elev al Liceului Romano Catolic „Segito Maria”, din Miercurea-Ciuc. Pelerinii pornesc către Altarul Triplu de lângă Capela Salvator, de pe Muntele Șumuleul Mic. Catolicii cei mai fervenți urcă dealul în genunchi și pe coate, pe coasta abruptă a muntelui, pe „Drumul Crucii”, marcat de 14 cruci, care simbolizează popasurile făcute de Iisus.

Pelerinii din Ungaria care participă la pelerinajul de Rusalii la Șumuleu-Ciuc și care ajung de obicei vineri cu trenul în Gara Cluj-Napoca sunt întâmpinați pe peron de sute de conaționali, cu flori, steaguri ale Ungariei și ale UDMR, pogăcele cu jumări Trenul vine și el împodobit cu afișe, stegulețe. Adeseori în gară în intervalul de staționare a trenului, unii pelerini coboară pe peron se amestecă cu cei care îi întâmpină și cântă împreună imnul Ungariei și cel secuiesc. Apoi trenul pelerinilor pleacă mai departe. Deși emoția este mare, nu se înregistrează violențe.

Pelerinajul anual de Rusalii de la Șumuleu Ciuc este un moment foarte important pentru comunitatea maghiară. Mărturie stă faptul că politicienii de rang înalt sunt prezenți în fiecare an la Șumuleu. Sărbătoarea de la Șumuleu a devenit prin tradiție una maghiarilor de pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România Contemporană, Mirel Bănică 2014.

2. Geografie și Religie de Ilinca, Irinel Lucian 2013

3. Religie și dezvoltare locală în Munții Banatului. ANTON Lazăr . BUCUREȘTI 2010

4. Revista Lumina creștinului anul (mai 2012) pag.8-9

5. Ce ne spune recensământul din anul 2011 despre religie ? Octombrie 2013. INS

6. Cultură și religie în Europa prof Emil Dumea

7. Ioan Lăcătușu Structuri etinice și confesionale în județele Covasna și Harghita editura Universității „PETRU MAIOR” Târgu-Mureș -2008

8 .Situația demografică a cultelor după 1918 Cristian Gojinescu

9. Cultură și religie în Europa

10. Revista Română de Statistică – Supliment nr. 6 / 2014

11.Orașele din Oltenia. Dinamica fenomenelor geodemografice. Popescu Sonia Liliana București 2009.

12. „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, adevăruri nespuse până astăzi” (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014)

13.Actualitatea Creștină, nr. 8/2014

14. Schimbări în harta etnică a României. Gabriel Andreescu Cluj 2005

15. Revue roumanine de geographie Editura Academiei Române tomes 43+44 1999+2000

16. Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia Octavian Căpățînă