Turismul In Muntii Bihor Si Vladeasa

PREFAȚĂ

Munții Bihor și Vlădeasa se bucură de o mare și veche popularitate turistică. Ea se datorește peisajelor deosebit de atractive, ce prezintă o mare variație, de la culmile golașe alpine la pădurile dese de molid, de la pajiștile montane cu milioane de flori la impresionantele verticale de calcar. Marea atracție o constituie însă formele carstice, ce acoperă întreaga gamă, aici fiind prezente cîmpuri de lapiezuri și de doline, uvale și polii, platouri carstice și chei adînci, dar mai ales peșteri. Ele sînt în număr impresionant, astăzi fiind inventariate mai bine de 800 de cavități naturale, ceea ce reprezintă un sfert din totalul peșterilor din țară.

Prezența peșterilor a influențat și determinat dezvoltarea turismului în acești munți, istoria acestuia putînd fi cel mai bine urmărită prin istoria descoperirii lumii subterane a Munților Bihor. Astfel, în 1774 apare la Viena prima relatare, în limba latină, a unei explorări speologice din acești munți, respectiv a Peșterii de la Fînațe. Din anul 1847 dateaza prima descriere a Ghețarului Scărișoara; în 1852 este întreprinsă o expediție paleontologică în Peștera Zmeilor de la Onceasa, care după nume indică bogăția în oase de Ursus spelaeus. În 1861 are loc o mare expediție geologico-geografică în Munții Bihor, organizată de Academia de științe de la Viena, avînd ca geolog pe K. F. Peters, care lasă o memorabilă lucrare asupra zonei de izvoare a Crișului Negru, în care descrie și mai multe peșteri, iar ca geograf pe A. Schmidt, un mare carstolog și speolog, de la care ne-au rămas descrieri detaliate și hărți ale peșterilor Scărișoara și Meziad. Apoi, treptat, încep să fie cunoscute și celelalte obiective majore ale zonei, Cetățile Ponorului (prima descriere în 1886), peșterile din Valea Sighiștel (1887) și peșterile din Cheile Someșului Cald.

Către sfîrșitul secolului trecut se pare că peșterile Muncilor Bihor intraseră într-un circuit turistic, fiind destul de frecventate. Este perioada cînd un vajnic ardelean, Iuliu Czaran, și-a închinat întreaga activitate și avere explorării și amenajării turistice a Munților Bihor. Prodigioasa lui activitate nu a avut însă răsunetul meritat și notele lui turistice, presărate în reviste locale, precum și micul ghid turistic, apărut la Beiuș în 1003, epuizat repede, au mobilizat doar pe turiștii din preajma munților, din Oradea și Cluj.

Între cele.două războaie mondiale frumusețile Munților Bihor încep să fie mai cunoscute datorită cercetărilor științifice, mai precis speologice, întreprinse de marele savant Emil Racoviță și colaboratorii săi. Dintre aceștia profesorul Valeria Pușcariu are meritul de necontestat de a fi încercat să popularizeze în cercuri cît mai largi nestematele ascunse în inima Bihorului și mărturie stau numeroasele articole publicate în Anuarul turistic T.C.R., în revista O.N.T. România, diverse cotidiene și volume ocazionale. Nici acestea nu au avut însă un mare răsunet, căci într-o vreme cînd turismul romanesc de-abia începea să se închege și drumeții luau cunoștință cu Bucegii, Piatra Craiului și Făgărașii, îndepărtații Apuseni, fără cabane și marcaje, păreau de-a dreptul inabordabili. Așa se face că Munții Bihor și Vlădeasa au continuat și în această perioadă să fie străbătuți aproape numai de turiștii ardeleni de pe la poalele lor. Aceasta doar cu trei excepții: tîrgul anual de pe Muntele Găina, care prin pitorescul lui a atras totdeauna pe drumeți, Ghețarul Scărișoara, faimoasa peșteră menționată pînă și în cărțile de liceu și Stațiunea Stîna de Vale. Cea din urmă a fost înființată în 1883 prin construirea cîtorva case de adăpost, dar ea a luat o mare dezvoltare de-abia în 1932, cînd încep sd se ridice aici hoteluri și vile. Folosită mai mult ca stațiune climaterică, ea a avut un rol redus în propagarea turismului.

După 1944 inițiativa în dezvoltarea turismului din Munții Bihor și Vlădeasa au avut-o din nou turiștii orădeni și clujeni. Deși puțini și dispunînd de mijloace reduse, ei s-au preocupat cu multă dragoste de amenajarea turistică a munților „lor", creînd o rețea deasă de marcaje și mai ales o sumă de amenajări, neobișnuite în alți munți ai țării, ca de exemplu balcoane suspendate, parapete, punți și scări, menite să ușureze vizitarea obiectivelor greu accesibile. Ei nu au făcut cu aceasta decît să reînnoiască, ceea ce realizase cu o jumătate de secol înainte harnicul Iuliu Czaran. Dar, neavînd posibilitățile necesare să ridice și cabanele indispensabile într-un masiv muntos atît de întins și complicat, acțiunea de dezvoltare a turismului în Bihor și Vlădeasa a rămas tot fără răsunet.

Din 1945 lucrurile au început totuși să se schimbe și Munții Bihor să suscite din ce în ce mai mult interesul drumeților din întreaga țară. Aceasta s-a datorat în primul rînd cercetărilor științifice. Continuînd prodigioasa activitate de cercetare a peșterilor din Munții Apuseni inițiată de Emil Racoviță, elevii marelui savant de la Institutul de speologie de la Cluj au început explorarea sistematică a peșterilor din Bihor. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate: În 1947 au fost descoperite etajele inferioare ale Ghețarului Scărișoara, în 1949 splendida Peșteră Pojarul Poliței, iar în 1950 importanta rețea subterană a Avenului din Șesuri și adîncul aven Hoanca Mare din Grumazul Bătrînei. Cercetările au continuat apoi în colaborare cu geologii de la Comitetul geologic cu care au fost organizate mai multe expediții ce au dus la descoperirea rețelei subterane a Gropii de la Barsa și a celei a platoului Lumea Pierdută (1952 și 1956), a fost explorată Peștera de la Căput (1952 și 1953), Peștera Coiba Mare (1953) și galeria din aval a Cetăților Ponorului (1951, 1952 și 1957), precum și alte multe peșteri și avene de mai mică importanță.

Paralel cu explorările speologice au fost întreprinse cercetări geologice, ridicîndu-se prima hartă geologică a Munților Bihor (1952—1959), și au fost efectuate studii geomorfologice ce au dus la descifrarea complicatului sistem hidrologic al bazinelor închise din Bihor (1957).

Toate rezultatele obținute au făcut obiectul a numeroase lucrări științifice ce au fost publicate în revistele de specialitate. Dar noi, cei ce am fost angrenați direct în munca de cunoaștere științifică a Munților Bihor, am. considerat că cele descoperite pot suscita interesul tuturor iubitorilor de natură și că ele pot constitui obiective turistice de prim ordin. De aceea am crezut că este datoria noastră să facem cunoscut într-un cerc cît mai larg minunile tăinuite în inima Munților Apuseni. O campanie susținută de conferințe și articole de presă a avut darul să atragă în sfîrșit atenția turiștilor din întreaga țară asupra neasemuitelor frumuseți ale Munților Bihor și pe întortocheatele poteci ce duc la Cetățile Ponorului sau la Izbucul Galbenei au început să apară tot mai mulți drumeți.

Acest lucru se explică și prin faptul că turismul a luat, începînd de prin 1950, un avînt necunoscut pînă atunci în țara noastră. El a devenit o mișcare de mase, o preocupare și o activitate a sute de mii de oameni ai muncii de pe tot cuprinsul patriei. Amatorii de drumeție au luat cu asalt Bucegii, Piatra Craiului, Ciucașul, Ceahlăul, Făgărașii, apoi Retezatul și Parîngul. Și, în căutare de noi zări, ei și-au îndreptat pașii în sfîrșit și spre Munții Apuseni; aici în primul rînd spre Bihorul atît de tainic care, ca nici un alt munte din Carpați, adăpostește o întreagă lume subterană.

Astăzi Munții Bihor și Vlădeasa au ieșit.din anonimat și cunosc un aflux crescînd de turiști din toate colțurile țării, începînd de prin 1970, Ghețarul de la Scărișoara primește anual cîteva zeci de mii de vizitatori, se organizează excursii în circuit și într-o singură zi trec prin Padiș sute de turiști. Apoi, prin construirea în 1968 a unei șosele forestiere pînă la Padiș și Cetățile Ponorului s-a declanșat un adevărat iureș. Orice mașină ajunge astăzi acolo unde nu ajungeau decît cei aleși, care nu pregetau să străbată, greu încărcați, lungile și obositoarele drumuri de acces. În miezul sezonului estival mașinile se numără cu sutele, turiștii cu miile. Potecile, altădată tainice, ale codrilor bihoreni, cunosc astăzi animația pestriță a platoului Bucegi, cu drumeți versați, dar și cu vilegiaturiști echipați inadecvat muntelui, cu sutele de pionieri gălăgioși aflați în „expediție" și cu automobiliști care se opresc nedumeriți și înspăimîntați la intrarea pe circuitul Cetăților, în momentul cînd constată că Cetățile nu sînt un muzeu și nici stînci tip „Babele". Dar avalanșa turistică s-a pornit și nu va mai putea fi stăvilită. Aceasta incumbă celor ce trebuie să vegheze și să îndrume dezvoltarea turismului din țară sarcini importante.

Un masiv vizitat de zeci de mii de turiști, printre care copiii și tinerii reprezintă cel mai mare procent, nu mai poate fi ignorat. Trebuie elaborat un proiect amplu de organizare și amenajare care să asigure dezvoltarea unui turism modern și civilizat. Aceasta înseamnă posibilități de cazare și alimentație, asigurarea securității parcurgerii traseelor și îndrumarea judicioasă a drumeților, cu alte cuvinte, cabane, marcaje și material documentar.

Prima stavilă care stă în calea dezvoltării unui turism modern în Munții Bihor și Vlădeasa este lipsa de cabane. Periferic există posibilități de cazare: popasurile turistice de la Arieșeni, Gîrda de Sus și Nucet, cabanele Vlădeasa, Meziad, Valea Drăganului, Leșu și Stîna de Vale; ele sînt însă doar puncte de plecare pentru zona centrală, de maxim interes, unde nu întîlnim însă decît rudimente de cabane: Padiș și Scărișoara.

În Padiș Direcția de turism din cadrul C.C.S. a amenajat în anul 1956 o mare cabană într-o veche clădire, care însă din păcate a ars în 1957. Timp de șapte ani turiștii nu au mai avut la dispoziție decît o anexă a cabanei transformată într-un dormitor comun cu totul neadecvat. Apoi, în 1963 a fost montată aici o casă din prefabricate, de fapt o clădire destinată locuirii a două familii și care a devenit evident o cabană cu totul insuficientă. Nici montarea unor căsuțe de camping nu a rezolvat problema, mai ales după ce și „dormitorul comun" a ars în 1975. Astăzi situația la Padiș este cu totul nesatisfăcătoare și ea ar trebui să dea de gîndit celor în măsură să o rezolve, respectiv O.J.T. Oradea. Toți iubitorii de drumeție așteaptă în continuare ridicarea unei cabane moderne sau chiar a unui complex turistic, la care are dreptul acest unic loc din țară.

Același lucru îl așteptăm și la Scărișoara, unde actuala cabană este total necorespunzătoare (lipsește pînă și apa!) și unde turiștii din țară și de peste hotare sînt tot mai numeroși.

O altă preocupare ce trebuie avută în vederea dezvoltării turismului în Munții Bihor și Vlădeasa este îngrijirea marcajelor existente și lărgirea rețelei de trasee. Nici în această privință lucrurile nu stau foarte bine căci vechile marcaje, executate cu mare grijă și pricepere acum 20 de ani, s-au deteriorat și practic nu s-a făcut aproape nimic de forurile în drept pentru remedierea situației. Ea a venit din partea inimoșilor pionieri, antrenați în tot felul de activități utilitare, care nu au pregetat efortul de a reface multe marcaje. Totuși, acțiunea nu este încheiată nici pînă în prezent (în curtea cabanei Padiș zac sute de stîlpi ce așteaptă să fie plantați pe trasee).

Un aspect particular al zonelor carstice îl prezintă amenajarea peșterilor și a cheilor. Scări, punți, podețe au fost construite încă la începutul secolului de Iuliu Czaran, apoi în anii '60 au fost refăcute, dar s-au deteriorat, cu excepția noilor balcoane de la Cetățile Ponorului. Se impune urgent refacerea lor, iar, ca un deziderat mai îndepărtat, amenajarea la un înalt nivel a Ghețarului Scărișoara și a Cetăților Ponorului, monumente unice în țara noastră și de o valoare mondială. Amenajarea recent descoperitei Peșteri de la Chișcău este un început excelent, care poate dă speranță și pentru viitor. După cabane, marcaje și amenajări, pentru dezvoltarea turismului într-un masiv muntos sîntajunge astăzi acolo unde nu ajungeau decît cei aleși, care nu pregetau să străbată, greu încărcați, lungile și obositoarele drumuri de acces. În miezul sezonului estival mașinile se numără cu sutele, turiștii cu miile. Potecile, altădată tainice, ale codrilor bihoreni, cunosc astăzi animația pestriță a platoului Bucegi, cu drumeți versați, dar și cu vilegiaturiști echipați inadecvat muntelui, cu sutele de pionieri gălăgioși aflați în „expediție" și cu automobiliști care se opresc nedumeriți și înspăimîntați la intrarea pe circuitul Cetăților, în momentul cînd constată că Cetățile nu sînt un muzeu și nici stînci tip „Babele". Dar avalanșa turistică s-a pornit și nu va mai putea fi stăvilită. Aceasta incumbă celor ce trebuie să vegheze și să îndrume dezvoltarea turismului din țară sarcini importante.

Un masiv vizitat de zeci de mii de turiști, printre care copiii și tinerii reprezintă cel mai mare procent, nu mai poate fi ignorat. Trebuie elaborat un proiect amplu de organizare și amenajare care să asigure dezvoltarea unui turism modern și civilizat. Aceasta înseamnă posibilități de cazare și alimentație, asigurarea securității parcurgerii traseelor și îndrumarea judicioasă a drumeților, cu alte cuvinte, cabane, marcaje și material documentar.

Prima stavilă care stă în calea dezvoltării unui turism modern în Munții Bihor și Vlădeasa este lipsa de cabane. Periferic există posibilități de cazare: popasurile turistice de la Arieșeni, Gîrda de Sus și Nucet, cabanele Vlădeasa, Meziad, Valea Drăganului, Leșu și Stîna de Vale; ele sînt însă doar puncte de plecare pentru zona centrală, de maxim interes, unde nu întîlnim însă decît rudimente de cabane: Padiș și Scărișoara.

În Padiș Direcția de turism din cadrul C.C.S. a amenajat în anul 1956 o mare cabană într-o veche clădire, care însă din păcate a ars în 1957. Timp de șapte ani turiștii nu au mai avut la dispoziție decît o anexă a cabanei transformată într-un dormitor comun cu totul neadecvat. Apoi, în 1963 a fost montată aici o casă din prefabricate, de fapt o clădire destinată locuirii a două familii și care a devenit evident o cabană cu totul insuficientă. Nici montarea unor căsuțe de camping nu a rezolvat problema, mai ales după ce și „dormitorul comun" a ars în 1975. Astăzi situația la Padiș este cu totul nesatisfăcătoare și ea ar trebui să dea de gîndit celor în măsură să o rezolve, respectiv O.J.T. Oradea. Toți iubitorii de drumeție așteaptă în continuare ridicarea unei cabane moderne sau chiar a unui complex turistic, la care are dreptul acest unic loc din țară.

Același lucru îl așteptăm și la Scărișoara, unde actuala cabană este total necorespunzătoare (lipsește pînă și apa!) și unde turiștii din țară și de peste hotare sînt tot mai numeroși.

O altă preocupare ce trebuie avută în vederea dezvoltării turismului în Munții Bihor și Vlădeasa este îngrijirea marcajelor existente și lărgirea rețelei de trasee. Nici în această privință lucrurile nu stau foarte bine căci vechile marcaje, executate cu mare grijă și pricepere acum 20 de ani, s-au deteriorat și practic nu s-a făcut aproape nimic de forurile în drept pentru remedierea situației. Ea a venit din partea inimoșilor pionieri, antrenați în tot felul de activități utilitare, care nu au pregetat efortul de a reface multe marcaje. Totuși, acțiunea nu este încheiată nici pînă în prezent (în curtea cabanei Padiș zac sute de stîlpi ce așteaptă să fie plantați pe trasee).

Un aspect particular al zonelor carstice îl prezintă amenajarea peșterilor și a cheilor. Scări, punți, podețe au fost construite încă la începutul secolului de Iuliu Czaran, apoi în anii '60 au fost refăcute, dar s-au deteriorat, cu excepția noilor balcoane de la Cetățile Ponorului. Se impune urgent refacerea lor, iar, ca un deziderat mai îndepărtat, amenajarea la un înalt nivel a Ghețarului Scărișoara și a Cetăților Ponorului, monumente unice în țara noastră și de o valoare mondială. Amenajarea recent descoperitei Peșteri de la Chișcău este un început excelent, care poate dă speranță și pentru viitor. După cabane, marcaje și amenajări, pentru dezvoltarea turismului într-un masiv muntos sînt absolut necesare hărțile și ghidurile turistice care să îndrume pașii celor ce calcă pentru prima dată acele locuri. Aceasta se impune cu atît mai mult pentru un masiv izolat și depărtat de mai toate marile centre urbane ale țării, care furnizează marele număr de turiști și pentru care însăși ajungerea la poalele munților este o problemă. Conștienți de rolul pe care îl poate juca existența unui îndrumător turistic, autorii ghidului de față au depus o consecventă muncă de popularizare prin scris a Munților Bihor și Vlădeasa. În 1964 autorii cărții de față au alcătuit astfel, împreună cu ing. Al. Borza, ghidul,,Munții Apuseni" editat de O.J.V.T. Carpați. Apoi, în 1967, Editura Uniunii pentru cultură fizică și sport ne-a tipărit un masiv volum (334 pagini), intitulat „Munții Apuseni — Bihor Vlădeasa" care a fost de fapt primul ghid complet și detaliat consacrat acestor munți. El s-a bucurat de o bună primire din partea publicului. În 1973 am editat apoi o formă prescurtată care a fost cuprinsă în colecția „Munții noștri" (nr. 4—5). Cum în momentul de față nu există practic nici un ghid pentru acest grup muntos, ce cunoaște un adevărat asalt din partea turiștilor români, și chiar a celor străini, oferim publicului ghidul de față care a pornit de la ideea reeditării volumului din 1967. Pe parcursul reeditării lui am constatat însă că în deceniul scurs de la prima apariție au intervenit schimbări substanțiale în amenajarea teritoriului, care au modificat atît premisele desfășurării turismului, cît și dirijarea fluxului de vizitatori, fapt care a necesitat o elaborare nouă. Practic, cartea de față poate fi considerată un ghid nou, care încearcă, ca și cele precedente, să fie cît mai clar, cît mai competent și cît mai util celor care vor porni pe potecile tainice ale Apusenilor și cărora sperăm să le putem îndruma pașii spre a descoperi marile lor frumuseți.

Celor dornici de frumos, de natură și animați de dorința de a afla resorturile intime ale minunatelor priveliști ale patriei noastre le închinăm acest ghid, cu dorința de a-i întîlni cîndva pe potecile Munților Bihor și Vlădeasa.

PARTEA ÎNTÎI

CADRUL NATURAL AL MUNȚILOR BIHOR ȘI VLĂDEASA

MUNȚII BIHOR ȘI VLĂDEASA ÎN CADRUL MUNȚILOR APUSENI

Cuprinși între dealurile domoale ale Depresiunii Transilvaniei și Cîmpia Tisei, Munții Apuseni formează veriga ce închide spre vest arcul Carpaților românești. Ocupînd o suprafață de circa 20 000 kmp, ei apar ca o insulă muntoasă de formă aproape rotundă. Niciunde în Carpații românești alcătuirea geologică nu se face mai resimțită în relief ca în Munții Apuseni. Subsolul este un mozaic de formațiuni geologice de toate tipurile și de toate vîrstele. Aici se întîlnesc șisturi cristaline, calcare, conglomerate, gresii, argile și toată gama de roci eruptive de la granite și riolite la andezite și bazalte. Ca vîrstă ele se întind de-a lungul întregii scări a timpului geologic, de la proterozoic la cuaternar. Acestei mari diversități de constituție a subsolului îi corespunde o tot atît de mare varietate a reliefului. În Munții Apuseni se alătură plaiurile domoale, platourile alpine, conurile vulcanice, crestele zimțuite și pereții verticali. Marea diversitate a peisajului, consecință a alcătuirii geologice, permite împărțirea Munților Apuseni în subunități caracteristice. O primă delimitare trebuie făcută între partea nordică a Munților Apuseni și cea sudică. Limita între aceste două mari diviziuni o formează valea Arieșului, de la Turda pînă la Cîmpeni, apoi valea Arieșului Mic pînă la izvoare; de aici ea urmează valea Leuca pînă la vărsarea ei în Crișul Alb și apoi pe acesta, în continuare, pînă ajunge în Cîmpia Tisei.

Munții ce se întind începînd de la sud de limita, descrisă și pînă în Mureș, grupați în general sub numele de Munții Metaliferi, au un relief asemănător: culmi domoale, de mică altitudine, constituite din gresii și șisturi argiloase sau din întinse revărsări de lave submarine. Linia culmilor este întreruptă de gheburi de calcare albe cu pereți abrupți și creste zimțuite și de cupole vulcanice, prin care pămîntul a revărsat pînă nu de mult lave incandescente. Acestea au adus, odată cu ele, prețioase minereuri de aur, argint, cupru și alte metale. De la ele vine dealtfel și numele părții centrale a munților din lungul Mureșului, cunoscută sub denumirea de Munții Metaliferi. La vest de aceștia se găsesc Munții Zărand, iar spre nord-est ei se continuă în Munții Trascău.

Fig 02. Încadrarea Munților Bihor și Vlădeasa în cadrul țării

Munții de la nord de valea Arieșului, mai vechi și mai înalți, sînt constituiți mai ales din șisturi cristaline, calcare și roci eruptive. Aici se pot distinge două masive importante: Munții Gilău la est și Munții Bihor la vest, limita dintre acestea urmînd valea Albacului (afluent al Arieșului) și valea Belișului (afluent al Someșului Cald).

Fig 03. Munții Apuseni. Schiță orohidrografică

Munții Gilău, un vechi masiv de granite și șisturi cristaline, ros de ape și vînturi, prezintă la mare înălțime (l 600—l 800 m) platouri neînchipuit de netede. Versanții sînt în schimb abrupți, iar acolo unde mijesc calcarele cristaline apele au tăiat forme halucinante, ca cele din abruptul muntelui Scărișoara-Belioara.

Munții Bihor au o alcătuire geologică mai complexă, asupra căreia vom insista într-un capitol separat. Menționăm doar că în ei predomină calcarele. Deși spre est formează corp comun cu Munții Gilău, deosebirea de alcătuire geologică îi diferențiază net ca relief. În schimb, spre vest, aceeași alcătuire ca a Munților Bihor o regăsim și în cele două ramuri ce se desfac din aceștia, Munții Codru-Moma și Munții Pădurea Craiului, de care însă sînt net separați prin depresiunea largă a Beiușului. Partea nordică a Munților Bihor o constituie Munții Vlădeasa, individualizați printr-o alcătuire geologică total diferită (roci eruptive). Pentru a întregi tabloul menționăm cele două ramuri nordice ale Munților Apuseni, situate la nord de valea Crișului Repede, Muntele Șes (Plopișului) și Munții Meseș, cu culmi domoale și puțin înalte, constituite din șisturi cristaline.

Privind schema generală a Munților Apuseni se constată imediat că Munții Bihor ocupă o poziție centrală formînd de fapt nodul orografic din care se desfac radiar principalele ramuri muntoase ale Apusenilor. În aceeași măsură ei sînt și un centru hidrografic, din care pornesc divergent principalele rîuri ale Apusenilor: Arieșul, Someșul Cald și Crișul Repede.

Limitele Munților Bihor și Vlădeasa sînt date în general de forme pregnante. La nord valea Crișului Repede delimitează net Munții Vlădeasa. La răsărit Depresiunea Huedin (mai precis valea Hențului, afluent al Crișului Repede) mărginește Munții Vlădeasa, iar valea Belișului (afluent al Someșului Cald) și valea Albacului (afluent al Arieșului) delimitează Munții Bihor de Munții Gilău. Spre sud Munții Bihor se întind pînă în valea Arieșului Mic, iar spre apus, pînă în Depresiunea Beiuș. Spre nord-vest limita cu Munții Pădurea Craiului este dată de valea Meziadului și de cursul mediu și inferior al văii Iadului.

CONSTITUȚIA GEOLOGICĂ

Obiectivele turistice ale Munților Bihor și Vlădeasa sînt o consecință a constituției geologice. Ca dovadă amintim doar abundența și diversitatea fenomenelor carstice legate de prezența calcarelor sau imensa eroziune de la Groapa Ruginoasa formată în gresii suprapuse calcarelor care, dizolvate carstic, au subminat stiva de gresii de deasupra. Această strînsă legătură între obiectivele turistice și alcătuirea subsolului ne obligă să facem. o incursiune mai largă în domeniul geologiei.

MUNȚII BIHOR

Din punct de vedere geologic în Munții Bihor se disting două zone total diferite: Bihorul sudic și Bihorul nordic.

Bihorul sudic, delimitat la nord de izvoarele Arieșului Mare, la est de valea Iarba Rea (afluent al Arieșului Mare) și valea Drăghița (afluent al Arieșului Mic), la sud de izvoarele Arieșului Mic și la vest de Depresiunea Beiuș, cuprinde Masivul Biharia. El are o structură geologică complicată prin faptul că aici apar suprapuneri anormale de strate. Este vorba de așa numitele pînze de acoperire, adică stive mari de strate care în timpul mișcărilor scoarței sînt deplasate pe mari distanțe. După cum se știe, prin procesul de sedimentare a stratelor ce alcătuiesc scoarța, într-o stivă de depozite, stratele sînt din ce în ce mai noi de la partea inferioară spre cea superioară. La o structură cu ,,pînze" succesiunea este anormală căci pachetele de strate vechi sînt împinse peste stratele mai noi. Acesta este tocmai cazul din Masivul Biharia unde, dinspre sud spre nord, se poate urmări o succesiune: creasta Masivului Biharia este alcătuită din șisturi cristaline și granite de vîrstă precambriană (mai vechi decît era paleozoică, adică peste 600 milioane ani). Ele acoperă un pachet de conglomerate metamorfozate de vîrstă paleozoică medie (circa 300 milioane de ani). Cele din urmă pot fi ușor recunoscute după culoarea lor care este uneori verde (șisturile din împrejurimile comunei Arieșeni), dar mai ales roșu-violaceu (gresiile și șisturile de la izvoarele văii Arieșului Mare, Groapa Ruginoasa, valea Cobliș). Depozitele paleozoicului superior acoperă la rîndul lor formațiuni mai tinere de vîrstă mezozoică (70—200 milioane de ani) care aparțin însă zonei nordice a Munților Bihor.

Bihorul nordic reprezintă fundamentul întregului ansamblu structural, căci întreaga stivă de depozite ocupă locul în care au fost depuse, constituind ceea ce se numește autohtonul, spre deosebire de zona sudică unde, după cum am văzut, toate formațiunile geologice sînt „alohtone", în pînză, ocupînd o poziție secundară, fiind aduse aici de mișcările scoarței.

Fig 04. Schița geologică a Munților Bihor

În Bihorul nordic predomină calcarele masive ce alternează cu pachete mai subțiri de conglomerate, gresii și șisturi violacee. În nord (în Muntele Măgura Vînătă) apar astfel conglomerate și gresii; mai la sud se dispun calcare și dolomite (zona Padiș—Scărișoara), apoi urinează, și mai la sud, o a doua fîșie de gresii și șisturi (Groapa de la Barsa, Valea Cetăților, valea Gîrdișoara) și, în sfîrșit, o a doua fîșie de calcare (valea Sighiștel, valea Galbena, Cetățile Ponorului, valea Gîrda). Toate acestea înclină de la nord spre sud, suprapunîndu-se ca țiglele pe un acoperiș, stratele fiind, de la nord spre sud, din ce în ce mai noi.

Zona de izvoare a Someșului Cald reprezintă un larg graben în care formațiunile geologice (ale autohtonului) s-au prăbușit pe falii paralele cursului Someșului. Depozitele mezozoice ce formează acest sector sînt reprezentate prin roci sedimentare foarte variate, în care predomină calcarele jurasice și cretacice inferioare. O excepție la această structură obișnuită pentru Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce urmărește valea Galbena, de la izvoare spre nord pînă dincolo de confluența cu Crișul Pietros, precum și zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane de ani în urmă această zonă vestică s-a prăbușit pe falii lungi de zeci de kilometri. Stivele de depozite încălecate anterior pe autohton (pînzele) au ocupat astfel o poziție inferioară, fiind afectate mai puțin de eroziune, din acest motiv ele se păstrează și astăzi constituind masive ca Tătăroaia, Păltinețul, Dealul Munților, Măgura Ferice, Glăvoiu și Țapu.

MUNȚII VLĂDEASA

După cum am văzut, zona sudică a Munților Bihor este constituită din roci paleozoice și mai vechi, iar zona nordică, din roci mezozoice. Trecînd și mai la nord, în Munții Vlădeasa, întîlnim roci și mai noi, de vîrstă mezozoică superioară și chiar neozoică. Nu este vorba însă de roci sedimentare sau metamorfozate, ca în Bihor, ci de roci vulcanice. Aceste roci sînt rezultatul unor puternice erupțiuni care au dat naștere la curgeri de lave ce alternează cu strate de cenușă și cu blocuri smulse din fundament. Aria de răspîndire a produselor vulcanice din Vlădeasa este foarte largă, ea acoperind aproape 500 kmp.

Dintre rocile sedimentare de aici, reduse ca întindere, menționăm gresiile și conglomeratele cretacice superioare, în care s-au format cascadele de la Săritoarea Ieduțului și Răchițele.

În părțile joase ale masivului, unde eroziunea a pătruns mai adînc, apar la suprafață corpurile eruptive întărite subcrustal. Așa sînt granodioritele de la Budureasa sau cele de la Pietroasa. Carierele de la Pietroasa exploatează aceste roci dure pentru pavele. În unele părți ale masivului, ca de exemplu la Stîna de Vale sau în zona de obîrșie a văii Răchițele, eroziunea a îndepărtat stiva de lave, de sub care apare fundamentul calcaros, asemănător rocilor din Bihorul nordic.

Diferența atît de netă dintre structura geologică a Munților Bihor și Vlădeasa, care se reflectă în relief, constituie dealtfel criteriul de separare a acestor două masive muntoase; limita dintre ele este pusă acolo unde rocile vulcanice încep să acopere calcarele și gresiile mezozoice, adică în versantul stîng al izvoarelor Someșului Cald și la izvoarele afluenților nordici ai Crișului Pietros (văile Bulz și Aleu).

FORME DE RELIEF

Relieful este strict dependent de alcătuirea geologică, fapt pentru care și din acest punct de vedere se pot deosebi trei zone distincte: masivul Biharia (Bihorul sudic), Bihorul nordic și Munții Vlădeasa.

Masivul Biharia, constituit din șisturi cristaline, prezintă forme greoaie, masive, cu pante înclinate dar uniforme. Duritatea ridicată a rocilor face ca aici să se găsească cele mai mari înălțimi, nu numai din Munții Bihor, dar chiar din toți Apusenii (vîrful Cucurbăta Mare de 1 849 m). Masivul are o creastă destul de uniformă, fără șei adînci și vîrfuri proeminente, înălțimea a permis instalarea aici, în timpul cuaternarului, a unor mici ghețari, ce nu au atins desigur amploarea ghețarilor din masivele cu înălțimi de peste 2 000 m. Ei au lăsat ca urme caracteristice cîteva mici căldări, situate în versantul nord-estic al vîrfului Cucurbăta, cu topografie glacio-nivală, fără a modela și custuri.

Bihorul nordic, constituit mai ales din calcare, prezintă un relief carstic remarcabil atît ca întindere, cît și ca amploare și varietate a formelor. Acestea situează Munții Bihor pe primul loc din țară în ce privește dezvoltarea formelor carstice, ceea ce i-a adus dealtfel și celebritatea turistică.

După cum se știe, calcarul este o rocă solubilă, ce se lasă dizolvată de apa încărcată cu bioxid de carbon. Din această cauză în regiunile calcaroase apele de precipitație nu reușesc să se adune pentru a constitui cursuri de apă organizate într-o rețea hidrografică, ci ele se pierd pe fisurile și crăpăturile calcarului. Dizolvînd roca în adîncime, apa lărgește canalele pe care circulă, dînd naștere unei rețele hidrografice subterane, întreg acest proces are drept consocință crearea unui relief tipic, denumit..relief carstic", după regiunea Karst din Iugoslavia, unde cunoaște o dezvoltare excepțională. Toate caracterele lui specifice le întîlnim și în Munții Bihor.

În mare, partea nordică a Munților Bihor se prezintă ca o platformă ridicată, situată la o altitudine de 1 000— 1 200 m. Din cauza pătrunderii rapide a apelor de precipitație în profunzimea masivului de calcar, platforma au are o rețea hidrografică organizată. Se întîlnesc doline, văi scurte oarbe (a căror ape se pierd în calcar prin ponoare, sorburi sau guri de peșteri) și polii (bazine hidrografice închise, cu drenaj subteran). Frecvente sînt și văile seci, denumite de moți hoance, cu fund plat,, înierbat, fără urme de eroziune ale unei ape curgătoare, de fapt văi fosile prin care au curs cîndva rîuri la suprafață, trecute apoi la un drenaj subteran.

Scurgerea subterană a apelor face posibilă conservarea platformei la altitudine relativ ridicată, căci ea nu este supusă unei eroziuni de suprafață. Lipsind o eroziune puternică, relieful este șters, cu mici diferențe de nivel, fără creste pregnante, ceea ce duce la o topografie confuză, haotică.

Cel mai caracteristic peisaj de platformă carstică se întîlnește în jurul Muntelui Bătrîna, pe drumul ce duce de la Padiș la Scărișoara. Poteca ne poartă prin largi depresiuni lipsite de apă, ciuruite de doline de cele mai variate dimensiuni, uneori aliniate, trădînd la suprafață traseul unul rîu subteran. Ele sînt mărginite de pante domoale, dezgolite adesea de vegetație și sol și pe care calcarul apare pe mari suprafețe. Supus acțiunii de dizolvare a apei de precipitație, calcarul prezintă un microrelief caracteristic — lapiezurile (mici șanțuri și creste ce se întretaie în toate sensurile).

Platforma calcaroasă a Munților Bihor este mărginită de văi adînci spre care formează abrupturi puternice. Apele care au drenat subteran platforma ies la zi în aceste văi prin izbucuri cu debit mare, constituind în continuare rețele hidrografice de suprafață. Aceste rețele de la marginea platformei prezintă al doilea aspect tipic de zonă carstică. Aici domină liniile verticale; calcarele prezintă pereți de sute de metri înălțime și văile sînt separate de creste ascuțite, crenelate. Apele au debit mare, cu chei adînci și strîmte și pereți verticali. Unele din aceste chei sînt vechi cursuri subterane al căror tavan s-a prăbușit.

Peșterile, care reprezintă vechile cursuri de apă subterane, reflectă și ele direcțiile de scurgere a apelor. Pe platformă, unde circulația se face pe verticală, apar mai ales avene, peșteri verticale cu aspect de puț natural. La marginea platformei, în fundul văilor periferice, apar mai ales peșterile orizontale. Acestea sînt peșteri active, prin care se scurge apa adunată sub platformă. În pereții cheilor se găsesc, suspendate la diferite înălțimi, guri de peșteri fosile, foste canale de apă, astăzi lipsite de o scurgere permanentă. Din punct de vedere turistic, acestea sînt cele mai interesante, căci în ele apa de picurare a creat cu nesfîrșită fantezie splendidele podoabe ale lumii subterane: stalactitele, stalagmitele, coloanele, draperiile, baldachinele, perlele de peșteră etc.

O particularitate a carstului în Munții Bihor o constituie prezența peșterilor de gheață, singurele de acest fel din țară. Ele apar pe platformă și sînt de fapt avene în care, în lipsa unei ventilații, aerul rece de iarnă, mai greu, rămîne găzduit în fundul avenului. Această capcană de aer rece menține tot anul o temperatură suficient de scăzută pentru păstrarea gheții. Și aici apa de picurare dă naștere la stalactite, stalagmite și draperii, însă nu de calcit, ci de gheață. În Munții Bihor se cunosc cinci peșteri cu gheață, care sînt următoarele (în ordinea mărimii): Ghețarul Scărișoara, Avenul din Borțig, Focul Viu, Ghețarul de la Vîrtop și Ghețarul de la Barsa.

Cu această scurtă prezentare a formelor carstice din Munții Bihor nu am epuizat nici pe departe subiectul, dar vom reveni asupra lui la descrierea de detaliu a acestor munți.

Munții Vlădeasa, constituiți din roci vulcanice, au un relief asemănător cu cel al Masivului Biharia: forme greoaie, masive, cu pante înclinate dar uniforme. Asemănarea vine și de la înălțimea apropiată de cea a Bihariei (înălțimea maximă, 1835 m în vîrful Vlădeasa; înălțimea medie a culmilor, 1 600 m), între cele două masive există însă și o deosebire notabilă, consecință a suprafeței mult mai mari pe care o ocupă Vlădeasa.

Munții Apuseni în întregime au fost nivelați în trecutul geologic, cînd ei se găseau la nivelul mării, ca o mare platformă de eroziune. La începutul cuaternarului ei au fost săltați de mișcările scoarței și aduși la înălțimea actuală. Așa se face că vechea platformă se găsește astăzi la înălțimea de 1 600—1 800 m, unde apare ca un. șes neașteptat de întins și plat, în ciuda marei înălțimi. Platforma de altitudine a Munților Apuseni are cea mai mare dezvoltare în Munții Gilău și apoi în Munții Vlădeasa. În Biharia ea nu apare pregnantă datorită suprafeței reduse a masivului, ceea ce a făcut ca apele periferice să o erodeze lateral, ea păstrîndu-se doar pe creasta principală a masivului. În Munții Vlădeasa platforma este mult mai bine păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile largi, plate, cu relief șters. Ele sînt mărginite de văi mari, puternic adîncite, ai căror versanți sînt înclinați. Roca dură, vulcanică, se manifestă prin abrupturi, cu enorme grohotișuri și rupturi de pantă în albia rîurilor, care generează numeroase cascade.

CONDIȚII CLIMATICE

Clima Munților Bihor și Vlădeasa este tipică de munte, în general umedă și rece pe culmile înalte, cu atenuare treptată spre regiunile joase. Etajarea pe verticală se manifestă în toți factorii determinanți ai climei.

Temperatura medie anuală a aerului este de 2°C în masivele Biharia și Vlădeasa, 4°C în zona platformei calcaroase și ajunge la 10°C în Depresiunea Beiuș. În luna ianuarie temperatura medie a aerului este de—7°C în munții înalți și de —3°C în depresiune, iar temperatura, medie a aerului în iulie este de 10°C în zona montană și 20°C în depresiune.

Vîntul dominant este cel de vest, care aduce multe precipitații și determină un mare număr de zile noroase. Din acest punct de vedere Munții Bihor și Vlădeasa ocupă un loc aparte, căci ei sînt cei care primesc din plin acest vînt,.constituind un ecran pentru restul țării. Astfel, în Munții Bihor, în luna iulie sînt în medie 18 zile cu cer acoperit, în timp ce în Depresiunea Transilvaniei sînt doar 10. O consecință directă a acestui fapt este și cantitatea de precipitații căzută aici, extrem de ridicată. Media anuală în zonele înalte depășește 1 400 mm, cantitate maximă pentru țara noastră, care se găsește doar în munții mult mai înalți (Rodna, Retezat și Făgăraș). Această cantitate mare se explică aici, în munți ce nu ating nici 1 900 m înălțime, tocmai prin poziția lor vestică, aici descărcîndu-se cea mai mare parte din umezeala adusă de vînturile de vest, mai umede.

Spre poalele munților, în special spre Depresiunea Beiuș, numărul zilelor cu cer acoperit crește la 12 în iulie, iar precipitațiile scad la 800 mm. Pe versanții dinspre depresiune au o largă răspîndire vînturile de munte și de vale (brizele) care se fac simțite mai ales seara.

Un fenomen climatic aparte se întîlnește pe platoul calcaros al Bihorului, datorită formelor de relief carstic. În bazinele închise scurgerea aerului rece pe văi, care are loc seara, nu se mai poate face aici deoarece nu există văi pe care să se canalizeze curentul de aer. Aerul rece se acumulează astfel pe fundul depresiunii închise unde are loc o stratificație termică, temperatura aerului crescînd cu înălțimea. După cum vom vedea, acest fenomen are un rol important în distribuția vegetației.

Un aspect aparte al lipsei de briză în bazinele închise se observă la Padiș, unde fundul depresiunii este plin de doline din care unele adăpostesc lacuri. Aceste lacuri constituie un rezervor de căldură acumulată ziua. Seara, cînd aerul se răcește, stratul de aer de deasupra lacurilor se încălzește și începe să se ridice, fiind mai ușor. Pătrunzînd în stratele de aer rece, are loc o condensare parțială, ceea ce dă naștere la o ceață deasă. Prinsă între crestele ce înconjură depresiunea și fără posibilitatea de a se scurge, ceața formează un strat dens de un metru înălțime, ce se tîrăște lent pe sol dînd un aspect ireal, mai ales în nopțile cu lună. La primele raze ale dimineții, ceața se destramă înghițită parcă de lacurile din care s-a născut seara, lăsînd ca singură mărturie a straniei ei existențe doar roua groasă de pe iarbă.

Un climat oarecum deosebit de restul Munților Bihor:și Vlădeasa îl prezintă Depresiunea Stîna de Vale. Temperatura medie anuală, calculată pe perioada 1970—1976, este de + 3,9°C, variind între 3° și 4,4°C. Considerînd aceeași perioadă, temperatura medie pentru lunile de iarnă (noiembrie—martie) este de —3,3°C, variind între 2,4° și —4,1°C.

La Stîna de Vale cele mai scăzute temperaturi, notate în perioada 1970—1976, variază între —25,6 și —18°C; ele au fost înregistrate în general în lunile ianuarie sau februarie.

Media celor mai ridicate temperaturi anuale, pentru, aceeași perioadă de 7 ani, este de 25,7°C, variind între 27° și 23,5°C. Temperaturile maxime au fost înregistrate pentru trei ani (1971, 1973 și 1974) în luna iulie, pentru doi ani (1970 și 1976) în luna septembrie și o dată în lunile iunie și august (1975 și, respectiv, în 1972).

În ceea ce privește precipitațiile se poate spune că zona Stîna de Vale reprezintă polul acestora pentru țara, noastră. Considerînd perioada 1971—1977, media precipitațiilor totale este de 1 667 mm pe an, cu maxima de 2300 mm înregistrată în 1974 și minima de 1450 mm înregistrată în 1972. Lunile cele mai ploioase sînt iunie, iulie și august, cînd lunar cad între 150 și 300 mm; septembrie este luna cu cele mai puține precipitații (între 60 și 80 mm). În perioada decembrie—martie stratul de zăpadă este mai gros și persistă în special pe versanții cu expunere nordică, favorizînd practicarea sporturilor de iarnă.

În depresiunea Stîna de Vale, vînturile, în special iarna, sînt foarte calme; ele permit depunerea unui strat de zăpadă cu grosime uniformă.

Datele de mai sus impun drumeților ce pleacă la Stîna de Vale să nu uite din bagajele lor hainele groase și schiurile, iarna, și hainele de ploaie, vara.

Cu climat aspru și capricios, Munții Bihor și Vlădeasa oferă totuși turiștilor perioade favorabile pentru vizitare. Luna mai este deosebit de frumoasă prin claritatea atmosferei, deși există riscul furtunilor bruște de primăvară. Iunie este în general ploios, cu ploi persistente care îngreuiază mai ales vizitarea peșterilor. În iulie-timpul se îndreaptă, adesea în a doua jumătate a lunii; o vreme bună se menține de obicei toată luna august și prima jumătate a lui septembrie. Și în această perioadă, de timp frumos există însă intervale ploioase, care țin 3—5 zile. Furtunile, cu caracter local, de o mare violență, dar de scurtă durată, se manifestă mai ales în iulie. Toamna oferă zile frumoase, cu o mare claritate și vizibilitate, cum nu se întîlnesc vara. De obicei pe la mijlocul lui septembrie se instalează o perioadă de timp rece, ce ține și două săptămîni, cînd poate să cadă zăpadă. După aceea însă vremea se îndreaptă și octombrie oferă timp stabil, ideal mai ales pentru explorările subterane.

Zăpada cade în noiembrie și persistă pînă în luna aprilie (în medie sînt 200 zile anual de îngheț). Vremea este frumoasă iarna (în medie 16 zile cu cer acoperit în ianuarie, spre deosebire de Depresiunea Beiuș unde sînt 22), oferind posibilități pentru practicarea turismului de iarnă și a schiului.

REȚEAUA HIDROGRAFICĂ

Munții Vlădeasa și Bihor sînt tributari marilor rîuri din vestul țării: Crișul Repede, Crișul Negru, Someșul Cald și Arieșul.

Dintre acestea cel mai important ca debit este CRIȘUL REPEDE care atinge aproximativ 20 m3/s (debit mediu multianual). El nu are izvoarele în cadrul regiunii descrise, dar drenează aproape integral Munții Vlădeasa prin cei trei afluenți principali ce curg paralel spre nord: Hențul, Drăganul și Iadul. Cel mai important, Drăganul, are un debit de 3 m3/s, în timp ce Hențul și Iadul au un debit sub 3 m3/s.

Bazinele hidrografice ale Iadului și Drăganului sînt foarte ramificate, pătrunzînd adînc în munte cu o rețea de formă dendritică, bine dezvoltate pe roci eruptive, în timp ce Hențul prezintă o astfel de structură numai pe stînga.

Tot versantul vestic al munților este drenat de CRIȘUL NEGRU, care își are izvoarele în partea sudică a Munților Bihor, în Masivul Biharia. Izvoarele le constituie două rîuri ce curg paralel, de la est la vest, coborînd independent pînă în Depresiunea Beiuș: Criștiorul și Poiana Crișului. Aceste ape, deși au obîrșiile în zone constituite din roci cristaline, nu au debite prea mari, cumulate avînd un debit de 2,17 m3/s (măsurat în Depresiunea Beiușului la Șuști). Faptul se explică prin scurtimea versantului drenat, înalt și abrupt, începînd cu Crișul Băița, afluent pe dreapta, Crișul Negru este alimentat de ape ce-și au obîrșia în zone carstice, fapt care determină o mare variație de debit. Aceste ape, Crișul Pietros, Crăiasa, Sighiștelul, Crișul Băița, nu au tendința să se adune și să conflueze la poalele munților ci curg independent, străbătînd depresiunea pînă la vărsarea în Criș. Cu excepția Crișului Pietros, rîurile nu au bazine ramificate ci au un curs liniar unic, fapt care face ca debitele lor să fie mici. Crișul Pietros își are obîrșia într-o zonă foarte extinsă, care cuprinde practic aproape tot frontul vestic al Munților Bihor, cu excepția Masivului Biharia, precum și o bună parte din versantul vestic al Vlădesei. El se constituie astfel din apele Galbena, Bulzul și Aleul, fiecare din ele cu multe ramificații spre munte. Dar, în afara rețelei de suprafață, cu un bogat aport de ape, Crișul Pietros se bucură și de contribuția apelor carstice care drenează subteran o zonă care hidrografic nu aparține nici unui bazin, fiind complet închis. Este bazinul Padiș — Cetățile Ponorului, care face obiectul unui capitol separat, dar pe care îl menționăm aici ca pe un important furnizor de apă, nu numai prin spectaculosul izbuc al Galbenei, ci și printr-o sumă de alte exurgențe din valea Bulzului și valea Aleului. Așa se face că la ieșirea în cîmpie, la Pietroasa, Crișul Pietros are un debit de 4,15 m3/s. În sfîrșit, porțiunea nordică a versantului vestic al Munților Vlădeasa este drenată de două ape independente, Valea Mare a Buduresei.și Meziadul, cu o rețea dendritică foarte ramificată spre izvoare, dezvoltată pe roci eruptive și diverse roci detritice și, mai puțin, pe calcare.

Sudul Munților Bihor aparține bazinului ARIEȘULUI MARE. Acesta creează o mare asimetrie în drenajul Munților Apuseni căci pătrunde cu izvoarele pînă aproape de marginea lor vestică, traversînd practic întreg ansamblul montan. Adînca pătrundere a Arieșului spre est are loc tocmai în regiunea care ne interesează, unde el separă Masivul Bihariei de grupul munților ce constituie Bihorul nordic. Bazinul Arieșului este extrem de ramificat, cu o dezvoltare dendritică pe ambii versanți, dar cu o vădită asimetrie, bazinul fiind mult mai extins spre nord decît spre sud. Astfel, pe teritoriul Munților Bihor (pînă la Albac), Arieșul Mare primește pe dreapta ape de mică întindere (Galbena, Șteule, Bucinișu, Iarba Rea), în timp ce pe stînga afluenții sînt foarte lungi, cu obîrșiile împinse mult spre nord (Ponorul, Gîrdișoara — Gîrda Seacă, Ordîncușa, Albacul). Dintre acestea cele mai interesante sînt Gîrda și Ordîncușa, cu lungi porțiuni tăiate în calcare și cu importante aporturi de ape carstice. Astfel, al doilea bazin închis al Bihorului, Ocoale — Scărișoara, este drenat parțial spre Gîrda Seacă, parțial spre Ordîncușa. Debitul Arieșului, măsurat la Scărișoara, este de 5,45 m3/s, ceea ce îl situează pe al doilea loc între apele de munte ale Munților Bihor.

Bazinul SOMEȘULUI CALD se insinuează între Munții Bihor și Munții Vlădeasa separîndu-i parțial. Ca și Arieșul, el determină o asimetrie hidrografică a Munților Apuseni, căci pătrunde cu izvoarele mult spre vest, fără să ajungă chiar la marginea munților, ca Arieșul. Porțiunea de obîrșie este interesantă datorită zonelor carstice străbătute atît de valea principală însăși, cît și de afluenții de pe stînga (Ponorul, Alunul Mare, Alunul Mic și Fira). Principalii afluenți pe care îi primește Someșul Cald în cadrul Munților Bihor se află pe dreapta și sînt — Bătrîna și Belișul. Bătrîna este constituit din întîlnirea a două ape, Izbucul și Călineasa, interesante-datorită faptului că își au obîrșiile în salba de platouri carstice din jurul Masivului Bătrîna, într-o hartă a densității rețelei hidrografice, aceste platouri ar apărea capete albe deoarece ele practic nu prezintă, pe mari suprafețe, nici un drenaj superficial. În ce privește drenajul subteran, el este necunoscut, în jurul platourilor nefiind nici o exurgență majoră.

Someșul Cald este rîul montan din cuprinsul Munților Bihor cu cel mai mare debit, 5,85 m3/s, din care Someșului (înainte de confluența cu Belișul) îi revin 3,57 m3/s, iar Belișului, 2,28 m3/s.

VEGETAȚIA

Ca peste tot în Carpați, și în Munții Bihor și Vlădeasa vegetația este etajată pe verticală, prezentînd a succesiune de sus în jos: goluri subalpine, păduri de molid, păduri de fag, păduri de amestec de fag cu stejar. Cadrul general schițat prezintă în detaliu modificări, perturbații și inversiuni datorită condițiilor locale de subsol, climă și topografie, aceasta fiind o caracteristică de fapt a Munților Apuseni în ansamblu. O altă caracteristică este marea varietate a componentelor florei. Aici își dau mîna elemente nordice, sudic mediteraneene, sudic balcanice, central europene și orientale. Amestecul reflectă o complicată istorie a vegetației, unele din elementele prezente fiind relicte ale unor climate de mult dispărute, fie c alde, din terțiar, fie reci, din epocile glaciare.

În cele ce urmează vom prezenta principalele asociații vegetale determinate de altitudine, subsol sau condiții locale de expunere.

1. Golurile alpine apar începînd de la altitudinea de 1 600 m în sus. Ele sînt astfel prezente în Munții Vlădeasa și în Masivul Bihariei unde ocupă culmile, vîrfurile și platourile de altitudine. Cum înălțimea maximă nu depășește 1 850 m, vegetația este mai puțin tipică decît în munții mai înalți ai țării, lipsind de pildă aglomerările de plante pitice, înghesuite, zgribulite de frig și vînt. Asociația vegetală nu este astfel alpină, ci subalpină. Pe platourile de altitudine ale Munților Vlădeasa predomină ierburile – ca țăpoșica (Nardus stricta), păiuș (Festuca rubra și F. ovina), firuță (Agrostis tenuis), vițelar (Anthoxacum odorafum), trin (Deschampsia tlexuosa), ovăscior (Helictotrichon versicolor), la care se adaugă specii de trifoi (Trilolium alpestre și T. pratense), de rogoz (Carex transsilvanica și C. caryophillea) și diverse plante cu flori ca scrîntitoare (Potentilla iernata), vioreaua (Viola canina), turta (Carlina acaulis și C. vulgaris), vulturică (Hieracium auricule, H. pilosella și H. aurantiacum), mărțișor (Geum montanum) și cimbrișor (Thymus pulegioides). Pe locurile mai pietroase apar afinișurile (Vaccinum myrtillus și V. uliginosum), merișorul de munte (Vaccinum vitisidaea), specii de ochii șoricelului (Saxifraga cuneilolia și S. luteoviridis), oițe (Anemone narcissiflora), scînteiuța de munte (Potentilla Iernata), parpian (Antennaria dioica), mai multe specii de șopîrliță (Veronica), la care se adaugă mușchi (Hypnum și mult Pogonatum), iar dintre licheni, pe sol Ceiraria islandica, iar fixați pe stîncăriș Rhizocarpon geograficum, Lecidea etc.

Un element caracteristic părții inferioare a golurilor alpine, jneapănul (Pinus mugo), apare destul ele rar, într-un singur loc în masivul Biharia (bazinul superior al văii Șteule unde este asociat cu Alnus viridis) și în cîteva puncte din Munții Vlădeasa (cum ar fi vîrfurile Vlădeasa și Buteasa). Jnepenișul este adesea împestrițai cu omag (Aconitum paniculatum ssp. degheni) și foarte rar cu ghințura (Gențiana punctată). Mai frecvent este ienupărul pitic (Juniperus sibirica) care formează covoare joase întinse pe coastele munților Piatra Grăitoare a Bihariei, Bohodei, Vlădeasa, Buteasa etc.

2. Al doilea etaj de vegetație, al rășinoaselor, este bine dezvoltat în bazinele rîurilor Drăgan, Iad, Someșul Cald și Arieș (în bazinul superior), între altitudinile de 1 200 și 1 600 m. În el domină molidul (Picea abies), la care se adaugă destul de rar bradul (Abies alba) și, încă mai rar, laricele (Larix decidua), cunoscut în cîteva stațiuni din bazinul superior al văilor Boga și Bulz. De semnalat, tot foarte rar, tisa (Taxus baccata). Covorul vegetal al pădurii de molid cuprinde – măcrișul (Oxalis acetosella), floarea paștelui (Anemone nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis), diverși clopoței (Campanula abietina și C. patula), degetăruț (Soldanella hungarica), năpraznic (Geranium robertianum), rotungioara (Homogyn alpina), unii arbuști cum ar fi scorușul (Sorbus auzuparia), diverse ferigi (Dryopteris carthusiana ssp. austriaca, Athirium felix femina), numeroși mușchi (de pildă Polytrichum și Brium) și diverse ciuperci, cum ar fi barba caprei (Clavaria flavd), gălbiori (Chantharellus cibariui), gheba de brad (Armillarict mellea).

3. Dacă parterul pădurii de molid nu este foarte bogat în specii de plante din cauza lipsei de lumină, cum apare o mică poiană este invadată de un bogat covor vegetal în care, pe lîngă ierburi, abundă mărișorul de munte și afinișul, punctat de fragi (Fragaria vesca), degatăruț (Soldanella montana), clopoței (Campanula persicifolia, C. abietina, C. glomerata), limba cucului (Gențiana praecox var. carpathica), amărătăciune (Senecio fuchsii), mierea ursului (Pulmonaria rubra), panseluțe de munte (Viola declinata), romanița de munte (Achillea stricta), iar primăvara, ghiocelul (Galanthus nivalis), frumosul ghiocel bogat (Leucojum vernum) și brîndușile (Croccus heuffelianus), care se iau la întrecere cu tulichina (Daphne mezereum) în a scoate primele capul din zăpadă.

Tot în pădurea de rășinoase, pe lîngă ape se întîlnesc plante iubitoare de umezeală ca nu mă uita (Myosotis silvatica), Călțunul doamnei (Geum rivale), pufuliță (Epilobium palustre), plescăița (Myosoton aquaticum), cujdă (Doronicum columnae) etc.

4. Un aspect vegetal cu care drumețul se întîlnește tot mai des este cel al tăieturilor de pădure de rășinoase cu desișuri de flori violacee de zburătoare (Chamaenerion angustifolium), de flori albe de cruciuliță (Senecio fuchsi) și de horști (Luzula luzuloides), de zmeură (Rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca) și de specii de graminee ca, trestioara (Calamagrostis arundinacea), păiușul (Festuca rubra) și iarba fînului (Anthoxanthum odoratum).

5. Molidișurile, care formează mase compacte în valea Drăganului, a Someșului Cald și în unele părți ale Văii Iadului, devin păduri de amestec (molid cu fag) în versantul vestic al munților, adică spre bazinul Crișului Negru, precum și în unele părți ale bazinului superior al Arieșului (în special în afluenții din versantul stîng). În versantul sud-vestic al Masivului Biharia etajul rășinoaselor dispare cu totul, făgetul venind direct în contact cu golul alpin. De pe vîrful Cucurbăta contrastul de vegetație este perfect vizibil: crestele ce coboară spre vest și sud nu au deloc sau prea puține rășinoase, în timp ce văile care se îndreaptă spre Arieș sînt invadate de compacte păduri de molid. Limita dintre pădurile de molid și fag, situată teoretic la altitudinea de 1 300 m, are în realitate un mers foarte capricios, în funcție de relief, substrat și microclimă, ajungînd pînă la inversiuni de vegetație.

6. Zona fagului este dominată de fag (Fagus silvatica), însoțit de platan (Acer pseudoplatanus), secundar (de pildă pe stîncărișul de la Săritoarea Bohodei) de mesteacăn (Betula verrucosa). Asociat apare un mare număr de esențe de arbori, arbuști și subarbuști, diseminați uneori în masa făgetului, dar predominant la marginea acestuia, prin poieni și zăvoaie. Așa sînt iova (Salix caprea), plopul tremurător (Populus tremula), teiul (Tilia cordata), scorușul (Sorbus aucuparia), frasinul (Fraxinus excelsior), alunul (Corylus avellana). Dintre tufe se întîlnesc păducelul (Crategus monogyna), cununița (Spiraea ulmifolia), bine mirositoarea tulichina (Daphne mezereum), zmeură (Rubus idaeus). Plantele cu flori din pădurea de fag sînt piciorul cocoșului (Ranunculus repens), șopîrlița (Veronica montana), mălaiul cucului (Luzula silvatica), colțișor (Bentaria glandulosa), micșuneaua (Viola silvestris), floarea paștelui (Anemone nemorosa), aliorul (Euphorbia amygdaloides), tilișca (Circaea lutetiana) etc., la care se adaugă ferigi, mușchi și ciuperci. În frunzișul arborilor se strecoară curpenul (Clematis vitalba), iar vîscul (Viscum album) stă agățat semiparazit pe diferite specii de arbori.

7. Următoarele etaje de vegetație, al stejarului în amestec cu fagul și al stejarului pur, sînt mai puțin interesante pentru noi deoarece ele nu fac decît să tivească poala munților spre vest, spre Depresiunea Beiuș. Amestecul de stejar cu fag îl găsim pe versanții văii Sighiștel și în bazinul Crișului Negru unde apar fagul (Fagus silvatica), stejarul (Quarcus robur), gorunul (Q. sessiliflora), teiul (Tilia cordata), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), scorușul (Sorbus aucuparia), arțarul (Acer platanoides), alunul (Corylus avellana), precum și numeroase plante cu flori ca, mama pădurii (Asperula odorata), brusturul negru (Symphytum cordatum), steluță (Stellaria nemorum), brei (Mercurialis perennis), nu mă uita (Myosotis silvatica), gălbinița (Galeobdolon luteum) etc.

8. Peisajul cel mai caracteristic Munților Bihor este cel al fînețelor, faimoasele fînețe ale Țării Moților care încîntă ochiul și mirosul în lunile iunie și iulie. Ele se întind în bazinul superior al Arieșului, unde ocupă coastele și culmile nu foarte înalte, urcînd pînă la 1 200 m altitudine, pătrund pe văile adînci pînă departe în munte (de pildă, fînețele de la Casa de Piatră, cele din Poiana Florilor din valea Galbenei sau din așa-numitul Cîmp de po Valea Iadului) și se etalează pe largile platforme carstice de la Ocoale și Ursoaia. Este greu a da și numai o mică selecție din sutele de plante ce împestrițează acest splendid covor vegetal, încît vom cita pe cele mai frecvente sau mai interesante. Predominanța o are margareta (Clirysanfemum leucanthemum), urmată de diverse ranunculacee, ca piciorul cocoșului (Raliuncilus psdatus, R. acer) și gălbenelele de pădure (Ranunculus nemorosus), de clopoței (Campanula abietina, C. patula), pătlagina (Plantago major, P. media, P. lanceolata), sunătoarea (Hypericum maculatum, H. perforatum), cornută (Cerastium caespitosum), coada șoricelului (Achillaea millefolium), rotungioară (Homogyne alpina), panseluțe (Viola declinata, V. tricolor), ciuboțica cucului (Primule veris), o garofiță roșie (Dianthus tenuifolius), omagul (Aconitum vulparia), barba caprei (Tragopogon pratensis), buruienița albă (Euphrasia rosthoviana), ventriliță (Veronia officinalis), degetăruț (Soldanella major), arnică (Arnica montana), mușcatul dracului (Scabiosa lucida), iarba cerii (Centaurea austriaca), chimionul porcului (Peucedanum oreoselinum), spînzul (lielloborus purpurascens), ghizdeiul (Lotus corniculatus), turtă (Carlina acaulis), mai multe specii de vulturică (Hieracium jablonicense, H. biharianum, H. prodianum, H. lachenalii, H. blyttianum), omniprezenta păpădie (Taraxacum officinale) și, toamna, brîndușa (Cochicum autumnale), precum și numeroase graminee (Festuca rubra, Poa pratense e.c.). Dintre florile deosebit de frumoase menționăm crinul de pădure (Lilium martagon), săbiuța (Glabiolus imbricatus), bulbucii (Trolius europaeus), plantă ocrotită, și mai multe specii din familia orhidacee (Orchis cordigera, O. maculata, O. palustrisr Gymnadenia conopea, Listera ovata).

9. Un peisaj aparte din punct de vedere al vegetației îl constituie zonele calcaroase, în cadrul cărora trebuie distinse platourile și stîncăriile. Platourile calcaroase Bătrîna, Padiș, Ocoale, Mărșoaia și Ursoaia sînt lipsite de vegetație lemnoasă din cauza absenței apei, fapt pentru care ele apar ca goluri alpine, nejustificate prin altitudine. Dealtfel aici apar asociații de plante din pajiștile montane, menționate mai sus. Faptul este vizibil la Ocoale și la Ursoaia unde golurile (,,cîmpurile" cum sînt numite de moți) sînt lăsate ca fînețe. La Padiș, Bătrîna sau Mărșoaia însă, unde ele sînt utilizate ca pășuni tot timpul anului, aspectul de fîneață este pierdut și componența floristică, mult sărăcită, este asemănătoare cu cea a golurilor subalpine veritabile, cu graminee, cimbrișor, turtă, păpădie și, pe marginile pădurilor, cu covor de ienupăr. Cum golurile sînt intens utilizate pentru păstorit, flora ruderală este bine reprezentată găsindu-se stirigoaie (Veratrum album), ștevia (Rumex alpinus), spanacul oilor (Chenopodium bonus-henricus) și urzici (Urtica dioica).

Pajiștile montane de pe platourile carstice se dezvoltă mai ales în zonele depresionare, culmile mărginașe fiind aproape totdeauna acoperite de păduri. Aceste păduri oferă dealtfel o particularitate. Din cauza inversiunii de temperatură din depresiunile închise (aerul rece stă pe fundul depresiunii, iar cel cald se ridică deasupra), pe fundul lor crește molidul, în timp ce pe culmile înconjurătoare, foioasele. Exemplul cel mai tipic îl oferă bazinul Padiș unde în locurile umede (fundul dolinelor) cresc molizi, iar pe culmi, fagul, arțarul, carpenul etc.

10. Stîncăriile calcaroase au și ele o vegetație specifică. Ierburile sînt reprezentate prin Sesleria rigida, Trisetum alpestre, Festuca saxatilis, F. rubra, Poa alpina, specii de rogoz (Carex sempervirens, C. rupestris, C. or-nithopoda și, rar, C. brachystichys), la care se adaugă multe plante cu flori ca, garofițe (Dianthus spiculifolius), iarba surzilor (Saxifraga aizoon), măloaia (Helianthemum rupifragus), milițea (Silene dubia), fierea pămîntului (Gentiana utriculosa), cupe (G. clusii), ochiul boului (Aster alpinus), soponel (Thymus comosus), clopoței (Campanula kladniana), floarea mucezii (Euphrasia salisburgensis), schinuță (Phyteuma orbiculare), degetarul (Digitalis grandiflora) etc.

În legătură cu vegetația specifică carstului merită să semnalăm trei cazuri deosebit de interesante. Primul este al dolinelor profunde de la Cetățile Ponorului care, prin condițiile microclimatice cu totul speciale, au oferit loc de adăpost unei vegetații nordice ce apare aici la o latitudine neobișnuit de sudică, precum și unor specii alpine și subalpine care trăiesc aici la o altitudine extrem de joasă. Așa sînt de pildă o specie de urechiușe (Sempervivum soboliferum), gîscarița (Arabis alpina), volovaticul (Swertia perennis), iarba șopîrlelor (Polygonum viviparum), obișnuit la peste 1 500 m altitudine, iarba gîtului (Tozzia alpina) și vioreaua galbenă (Viola biflora), mai multe ferigi (Dryopteris, Cystopteris) și o specie de ienupăr (Juniperus communis var. intermedia).

Al doilea caz îl prezintă avenul de intrare al Ghețarului Scărișoara unde temperatura constant rece din fundul ghețarului determină o stratificare termică a aerului. Acesta face ca plantele ce cresc aninate în pereți să sufere o întîrziere în dezvoltare, ceea ce face ca în toiul verii, pe măsură ce cobori, să întîlnești o vegetație într-o fază vegetativă tot mai timpurie. Astfel, în timp ce la gura peșterii se află în floare murul (Rabus hirtus), ruțișorul (Thalictrum minus) și cimbrișorul de stîncă (Thymus comosus var. transsilvanicus și T. pulegioides var. montanus), în pereții avenului de-abia dau în floare pălăria cucului (Geranium phaeum), gîscarița (Arabis alpina), plumănărica (Pulmonaria rubra), șovarul (Carex silvatica), credeii (Luzula silvatica) și alte flori care la șes se află în acest stadiu de înflorire prin martie.

Al treilea punct carstic interesant prin vegetația sa îl constituie Cheile Ordîncușii, un refugiu de forme ciudate și rare, relicte ale unor distribuții florale vechi, între numeroasele plante cităm o iarbă cu spice aurii (Trisetum flavesiens), un campanulaceu (Edreianthus kitaibelii), vîrtejul pămîntului (Pedicularis verticillata), schinuță (Phyteuma orbiculare), orhidaceul denumit mlăștiniță (Epipactis palustris), un clopoțel (Campanula rotundifolia), taula (Spiraea crenata), mușcatul dracului (Knautia silvatica), o specie de spin (Carduus glaucus).

În sfîrșit, ar fi de menționat în legătură cu carstul, vegetația care crește la gura peșterilor, iubitoare de umbră și umiditate, cu specii ca slina (Chrysosplenium alternifolium), frăgulița (Adoxa moschatellina) și diverși mușchi.

11. Un facies aparte al vegetației din Munții Bihor și Vlădeasa îl prezintă locurile umede din lungul rîurilor. Atrag atenția prin dimensiunile cu adevărat gigantice frunzele de brustur (Petasites albus), printre care se amestecă, în mare cantitate, florile galbene de ruji (Telekia speciosa) ș.a. În lungul rîurilor mai mici sau în locurile umede cresc nu mă uita (Myosotis palustris), șopîrlița (Parnassia palustris), bumbăcărița (Eriophorium angustiiolium), sînziene de baltă (Galium palustre).

12. Tot legat de abundența de apă, de data aceasta cu totul în exces, sînt turbăriile din zona înaltă, în general a pădurii de molid, constituite din specii de coada mîței (Sphagnum). Aceste turbării sau tinoave, în general de mici dimensiuni, poartă numele local de molhașuri și ele se dezvoltă fie pe un sol silicios, în zone aproape orizontale (de pildă în valea Izbucului), fie în zone carstice, unde fundul dolinelor este impermeabilizat cu argilă (cazul din Padiș, Barsa sau Onceasa). În afara sfagnumului, în molhașuri se găsește un număr de specii de plante ce cresc în mușuroaie mai înălțate, nu în apă. Între acestea sînt mușchiul Polytrichum, graminee din genurile Carex, Deschampsia și Nardus, apoi ciudata plantă carnivoră roua cerului (Drosera rotundifolia), plantă ocrotită, o rară specie balcanică de pintenel (Pedicularis limogena), multe afine și merișoare de munte, vuitoarea (Empetrum nigrum), mărtăloaga (Calluna vulgaris) și obișnuitele plante de umezeală, șopîrlița, bumbăcărița și o specie de pufuliță (Epilobium palustre). Turbăriile, atît de pitorești prin coloritul ruginiu și ochiurile de apă neagră, au totuși aspectul dezolant generat de siluetele scheletice de molizi piperniciți ce duc o viață chinuită în solul prea acid al turbăriei. Astfel de aspecte se întîlnesc de pildă în Padiș sau la Arieșeni, în spatele popasului turistic. În schimb în valea Izbucului, unde cel mai mare molhaș ocupă o suprafață de 8 ha, lipsit de molizi dar punctat de cîteva „tăuri fără fund" cu apă neagră, peisajul este de o mare frumusețe și sălbăticie, loc demn de a fi vizitat de turiști.

Natura subsolului este dealtfel bine pusă în evidență de vegetație peste tot în Munții Bihor. Astfel, pe rocile cuarțoase ale permianului sau jurasicului inferior se dezvoltă afinișuri, tufele de merișor, ferigile și mușchii creînd un covor vegetal compact, în timp ce pe dolomite se dezvoltă mai ales pajiștile de graminee și flori montane. De substratul acid este legat și un alt peisaj tipic, acela al mușuroaielor, o adevărată plagă pentru locurile ce se cosesc. Ele sînt constituite din vaccinete, la care se adaugă diverse plante saxicole.

Nu putem încheia această scurtă trecere în revistă al vegetației Munților Bihor și Munților Vlădeasa fără a aminti faptul că aici se găsesc cîteva interesante endemisme, plante cantonate exclusiv în Munții Apuseni.

Între acestea locul de frunte îl ocupă frumosul liliac transilvan (Syringa josikaea), frecvent mai ales pe Valea Iadului, dar prezent și în valea Arieșului, apoi un omag cu flori albastre păroase (Acanitum callibotryon ssp. skarisorensis), o garofiță (Dianthus julii wolfii), o viorea roșie cu dungi albe (Viola yooi), mai multe forme de vulturică, precum Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphiriticum, H. hotschyanum etc., un frumos campanulaceu, Edraianthus kitaibelii. În sfîrșit, de aici a fost descrisă pentru prima dată floarea denumită miază-noapte, un fel de sor cu frate, al cărui nume latin trădează acest fapt: Melamphyrum biharense.

În încheiere, cîteva indicații asupra perioadei de practicare a turismului în funcție de vegetație. Cine vrea să cunoască splendoarea florală a pajiștilor montane cu milioanele lor de flori, trebuie să parcurgă munții în iunie și iulie. În mai încă nu sînt complet dezvoltate, în schimb în valea Arieșului de-abia acum sînt în floare pomii fructiferi. Pe la sfîrșitul lui iulie și în august începe cositul pajiștilor cînd coastele și poienile se animă de forfota cosașilor. Pe la sfîrșitul lui septembrie pădurile încep să arboreze somptuoasa haină ruginie-roșie de toamnă ce ajunge la apogeu la mijlocul lui octombrie. Cine este interesat în culegerea fructelor de pădure va găsi în iulie și august fragii, în august zmeura și în septembrie afinele și ciupercile.

FAUNA

Pădurile întinse care îmbracă Munții Bihor și Munții Vlădeasa adăpostesc numeroase specii de animale sălbatice. Urșii se găsesc în versantul vestic al Munților Bihor (Groapa de la Barsa, izvoarele Crișului Pietros și Aleului). Lupii trăiesc atît pe platourile calcaroase, cît și în zonele mai coborîte dinspre Depresiunea Beiuș și Huedin. Rîmăturile de mistreți le întîlnim mai în toate poienile. Exemplare de rîși au fost semnalate în pădurile din bazinele Aleului și Crișului Pietros. În pădurile de altitudine trăiesc cocoșii de munte și foarte multe exemplare de veverițe. Copiii de moți au deprins chiar prostul obicei de a purta cozi de veveriță ca trofeu la pălărie. Căprioarele se întîlnesc în mai toate pădurile din Bihor și Vlădeasa. Nu de mult a fost introdusă capra neagră în zona de izvoare a văii Boga. În bazinul superior al Someșului Cald apar destul de mulți șerpi, între care au fost semnalate exemplare de vipere. În pîraiele de munte abundă păstrăvii care atrag mulți pescari amatori.

În golurile subpămîntene și-au găsit adăpost o mulțime de animale mărunte (insecte, păianjeni, viermi, răcușori etc.) care, deși nespectaculoase, au dus în toată lumea faima Munților Bihor. Prin studiul acestor animale, marele savant Emil Racoviță a încărcat să lămurească cîteva din tainele evoluției vieții, îmbogățind știința mondială cu o nouă ramură — biospeologia. Dintre animalele ce trăiesc în peșteri, foarte multe sînt endemisme ale Munților Apuseni, multe doar ale Munților Bihor, altele au fost descrise pentru prima dată de aici, fiind găsite ulterior și în alte părți ale lumii.

Tot peșterile sînt cele care păstrează interesante resturi ale animalelor ce au trăit cîndva pe aceste meleaguri. Astfel, abundă resturile de Ursus spelaeus, contemporan al glaciațiunilor cuaternare. Peștera Onceasa și-a cîștigat o faimă mondială din cauza marei cantități de oase de urs cu care au fost reconstituite numeroase schelete. Oase de urs s-au mai găsit și în Peștera Măgura din valea Sighiștel unde, într-o sală izolată au fost identificate pe argila de pe pereți, urme de frecare a blănii ursului, iar în Peștera Dîrninii și în Pojarul Poliței amprenta unei labe de urs ce a scrijelat pereții cu ghearele. Tot în peștera Pojarul Poliței a fost găsit un bîrlog de urs, cu bulgări de argilă în jur, pe care ursul i-a scos pentru a-și face loc. Păstrarea în mod uimitor a acestor urme, timp de mai bine de 10000 de ani, se explică prin condițiile climatice excepțional de constante pe care le au peșterile. În 1975 a fost descoperită Peștera Urșilor de la Chișcău, peșteră care adăpostește un interesant zăcămînt de oase de urs de cavernă.

În afara resturilor de urs de peșteră, au fost găsite și rămășițe ale altor animale interesante. Astfel, în Avenul din Șesuri, s-au descoperit oase de bizon și elan, iar în gheața de la Scărișoara un schelet întreg de capră neagră. Primele două sînt animale dispărute de pe meleagurile țării noastre de 10000 de ani, iar capra neagră, după cum se știe, nu mai trăiește decît în munții înalți ai țării, ceea ce arată că în trecut Munții Apuseni au avut un climat mult mai rece, care a permis acestei specii să trăiască aici.

LOCUITORII

Spre deosebire de celelalte unități carpatice, în Munții Apuseni așezările omenești permanente urcă pînă aproape de vîrfurile cele mai înalte. Cătunele așezate pe platoul de la Ocoale — Scărișoara, la 1 200 m, sînt printre cele mai înalte așezări din țară. Aceasta se întîmplă mai ales în „Țara Moților", nume sub care se înțelege întreg bazinul superior al Arieșului, de la izvoare pînă la Cîmpeni.

Moții — străveche populație a Apusenilor — sînt strîns legați de locurile lor natale. ,,Țara" lor muntoasă le oferă puține posibilități de trai. Totuși ei nu o părăsesc și au știut să se gospodărească, utilizînd la maximum ceea ce le-a dat natura cu zgîrcenie. Terenul agricol, redus ca întindere, este aninat pe versanții văilor sau pe platformele înalte, uneori chiar pe fundul plat al unor doline. De aceea oriunde se găsește un petic de pămînt, cît de cît arabil, se înfiripă și cîte o gospodărie de moț. Din această cauză satele moțești sînt foarte răsfirate și, ca exemplu, este suficient să amintim comuna Arieșeni, care are casele împrăștiate pe o suprafață de peste 60 km2. Moțului, obișnuit cu drumul, nu i se pare însă un fapt deosebit că pentru a ajunge de la el acasă pînă la,,centru" are o cale de mai bine de trei ore.

Agricultura se practică pînă la altitudinea de 1 200 m, în mod rudimentar (orice mecanizare este imposibilă), și pînă nu de mult se mai puteau vedea pluguri de lemn. Climatul rece nu permite decît cultivarea cartofilor; orzul și grîul semănat riscă să nu se coacă pînă la căderea brumei.

Pe culmile înalte se dezvoltă pășuni întinse ce permit creșterea oilor și a vitelor. Tot în acest scop sînt utilizate toate suprafețele necultivabile, care sînt cosite pentru fîn. De aceea să nu ne surprindă faptul că în cele mai izolate poieni din mijlocul pădurilor, sau aninate deasupra rupturilor, duce cîte un drum de căruță, pe care moții își transportă fînul la vale.

Cea mai mare bogăție a Țării Moților o constituie însă pădurile de molid, în valorificarea cărora moții sînt adevărați maeștri. Meseria de dogar se moștenește din tată în fiu, începînd de la alegerea lemnului pentru doage și pînă la închegarea butoaielor, putinilor și a donițelor, fără a mai vorbi de confecționarea tradiționalelor tulnice și a obiectelor de artizanat (fluiere, ploști, donicioare etc.).

Cu aceeași măiestrie moții utilizează lemnul în construirea întregei lor gospodării. Casele, construite exclusiv din lemn, au o arhitectură specifică. Fiind de cele mai multe ori amplasate pe pantă și neputînd sapă solul stîncos pentru obținerea unei fundații orizontale, moții sprijină în partea din deal casa pe pămînt, iar în cea dinspre vale pe piloni. Pilonii sînt făcuți rareori din piatră, de cele mai multe ori din stive de butuci puși alternativ transversal și longitudinal. Prin închiderea porțiunii dintre piloni ei obțin grajduri pentru vite sau loc pentru acareturi. Fațada casei are întotdeauna un cerdac, cu stîlpi și arcade, uneori sculptate. Cel mai caracteristic este acoperișul țuguiat și foarte înalt, din șindrilă. Grajdul pentru vite este și mai caracteristic. Este un cub din bîrne pe care stă o căciulă, exagerat de înaltă, făcută din paie, care cu vremea, se învelește cu un covor gros alcătuit din iarbă și mușchi.

Interiorul casei este sărăcăcios dar curat. Moții nu își cumpără mobilă ci o confecționează singuri: masă, scaune, laviță și pat. Dulapul nu intră în inventarul gospodăriei, fiind înlocuit de cuier; paturile extensibile au fost inventate de moți cu mult înaintea așa-numitului recamier modern.

Despre moți s-ar mai putea scrie multe lucruri interesante, dar niciodată nu vom putea să prindem mai bine specificul vieții lor decît a reușit Geo Bogza în magistralele pagini din „Țara de Piatră". Orice turist care pleacă în Munții Apuseni ar trebui să le citească pentru a înțelege mai bine pe vrednicii moți.

Din numeroasele datini ale moților nu putem trece cu vederea pe cea mai specifică, aceea a tîrgurilor anuale. Cel mai celebru este, fără îndoială, Tîrgul de fete de la Găina. Inițial el era prilej pentru ca fetele și băieții din diferite regiuni ale Apusenilor să se cunoască și să contracteze căsătorii, de unde și numele de tîrg de fete. Astăzi este un tîrg pentru schimburi de mărfuri și sărbătoare folclorică, care atrage nu numai pe localnicii din toți Munții Apuseni, dar și pe turiștii din țară și de peste hotare. Data la care se ține tîrgul este în funcție de ziua din săptămînă în care cade Sf. Ilie (20 iulie); dacă este luni, marți sau miercuri, tîrgul se ține în duminica precedentă; dacă este joi, vineri sau sîmbătă — atunci tîrgul se ține în duminica ce urmează.

Moții și crișenii care merg la tîrg își pregătesc din timp produsele pe care intenționează să le vîndă. Ei vin cu ciubere, greble, donițe și diferite produse de artizanat ca ploști, butoiașe cu păhărele frumos ornate, căni miniaturale, fluiere și punguțe de piele, locul de frunte ocupîndu-l însă tulnicele, de cele mai variate dimensiuni. Crișenii aduc fructe, legume, țesături și obiecte ceramice caracteristice zonelor, din împrejurimile Beiușului.

În sîmbăta dinaintea tîrgului pe toate drumurile încep, de dimineață, să se înșiruie grupuri de moți sau crișeni cu cai mărunți, încărcați din greu cu mărfuri pentru tîrg, Seara se aprind focuri de tabără care împresoară muntele. Serbarea începe odată cu răsăritul soarelui, vestită prin cîntece prelungi din zeci de tulnice. Apoi începe vînzarea mărfurilor și se încing jocuri și petreceri ce țin pînă spre amiază cînd tîrgul se destramă.

Din cauza numărului mare de turiști care iau parte la tîrgul de pe Muntele Găina, caracterul folcloric al acestei serbări începe să se piardă. Mult mai interesant este de aceea, în momentul de față, Tîrgul de la Călineasa, care se ține cu o săptămînă înaintea celui de la Găina, în Poiana Călineasa (vezi traseul 40). De mai mică amploare, el păstrează mult mai bine datinile străvechi ale moților.

Ultimele așezări spre nord ale Țării Moților sînt cătunele Ocoale (de pe platoul Scărișoara), Sfoartea (din valea Ordîncușa) și Casa de Piatră (din valea Gîrda). Mai la nord regiunea muntoasă nu mai este locuită permanent. Ea aparține locuitorilor din Depresiunea Beiuș, cunoscuți sub numele de crișeni. Crișenii locuiesc la poalele munților, fiind legați de pămînturile mănoase ale depresiunii. De aceea ei nu folosesc partea lor de munte decît pentru pășunat, iar zonele mai accesibile, pentru fîneață. În locurile de fîneață ei își construiesc mici colibe pe care le locuiesc numai în timpul cositului și care pot fi bine utilizate de turiști ca adăpost la nevoie.

Părțile cele mai sălbatice ale Munților Bihor și Vlădeasa se află în bazinul superior al Someșului Cald, vizitat doar de turiști, și platourile Masivului Vlădeasa, străbătut de rare turme de vite și oi.

OCROTIREA NATURII

Munții Bihor reprezintă o regiune de concentrate frumuseți naturale, ca nici o altă regiune din țară. Ea este una dintre cele mai complexe și interesante regiuni carstice din munții noștri ce adăpostește cîteva formațiuni de valoare mondială: Ghețarul Scărișoara, Cetățile Ponorului, Cheile Galbenei, Peștera Pojarul Poliței. La acestea se adaugă numeroase alte peșteri și chei care, pe lîngă interesul peisagistic, sînt importante și din punct de vedere științific (fauna și flora proprie). Acest fapt a dus la declararea ca monumente ale naturii a următoarelor obiective: Complexul Scărișoara care cuprinde ghețarul, Peștera Pojarul Poliței și Avenul din Șesuri, apoi Ghețarul de la Vîrtop, Cetățile Ponorului, Cheile Galbenei, Peștera Corbașca și Peștera de la Corni.

Ceea ce s-a realizat pînă acum în această direcție nu este însă suficient. Exploatările forestiere și pășunatul prea intens riscă să strice echilibrul biologic și să distrugă peisajul atît de armonios și aparte al acestor locuri. Emil Racoviță, bun cunoscător al Munților Apuseni, a recunoscut interesul deosebit pe care îl reprezintă carstul din Bihor atît pentru știință, cît și pentru turism. El a fost primul care a preconizat înființarea, în zona carstică a Bihorului, a unui mare parc național. Preluînd ștafeta, ne-am luptat începînd din 1952 pentru această idee, susținută energic dealtfel și de Comisia pentru ocrotirea naturii de pe lîngă Academia R.S.R. Din păcate, în ciuda strădaniilor multiple, parcul nu s-a realizat și aproape tot ce trebuia să fie conservat aici a pierit, respectiv peisajul carstic primar, de o mare sălbăticie și frumusețe. Șoselele și parchetele de exploatare a pădurii au rupt vraja și nicăieri nu mai există un loc izolat, retras, în care să se fi conservat un colț de natură primitivă. Ce să mai spunem de experimentul de îmbunătățire a pășunii de la Padiș care a dus la ararea șesului, umplerea dolinelor de sufoziune și retezarea marghilelor, care formau, împreuna, una din cele mai originale mărturii de acțiune periglacială asupra unei zone carstice! S-au adăugat apoi exploatările de calcar pentru var, distrugerea pîlcurilor de molizi izolați pentru mărirea pășunii, aducerea unui număr exagerat de vite și oi și mai ales intensa circulație auto care transportă arborii extrași din pădure, elemente care, toate la un loc, au contribuit la degradarea peisajului uneia din cele mai originale zone montane din țara noastră. Desigur timpul nu este pierdut și încă se poate acționa pentru protejarea, măcar de aici înainte, a teritoriului interesant și aceasta mai ales în vederea dezvoltării sale turistice. Trebuie știut că, prin marea concentrare de obiective turistice (cea mai mare raportată la kmp, de pe întreg teritoriul țării), zona centrală a Munților Bihor ar putea reprezenta o valoare turistică considerabilă, care ar depăși economic de multe ori pe cea forestieră sau pastorală, fără a mai lua în considerație valoarea lor științifică și culturală.

DESCRIEREA ORO-HIDROGRAFICĂ A MUNȚILOR BIHOR ȘI VLĂDEASA

Pentru orientarea turiștilor care străbat o zonă de munte, descrierea geografică detaliată este absolut necesară. Aceasta cu atît mai mult într-o zonă carstică, în care liniile directoare ale reliefului nu sînt clare și deci rătăcirile sînt posibile. În plus turismul nu trebuie să fie doar prilej de desfătare ci și de instruire. Drumețul nu trebuie să se limiteze a urmări doar poteca pe care o parcurge ci trebuie să și înțeleagă peisajul pe care îl străbate. Din acest punct de vedere vizitarea Munților Bihor poate constitui o minunată școală unde, cu un efort minim, se pot intui o sumă de fenomene interesante. Ajungînd astfel la o explicație științifică a naturii, turistul va găsi adevărata bucurie a drumeției.

Pentru considerentele de mai sus dăm în cele ce urmează descrierea geografică mai detaliată a Munților Vlădeasa și Bihor.

MUNȚII VLĂDEASA

Munții Vlădeasa au forma unei potcoave cu deschiderea spre nord. Scobitura potcoavei o formează bazinul hidrografic al Drăganului, care curge spre nord și se varsă în Crișul Repede, formînd axa de simetrie care îi desparte în două ramuri: ramura estică și ramura vestică.

RAMURA ESTICĂ A MUNȚILOR VLĂDEASA

Limitată la vest de Valea Drăganului, la est de valea Hențului (Henții) și apoi la sud de Someșul Cald, ramura estică a Munților Vlădeasa se întinde, de la nord spre sud, pe o lungime de 28 km. De-a lungul ei se succed o serie de munți, nu prea bine individualizați deoarece șeile despărțitoare nu sînt adînci, înălțimea ei crește treptat, începînd din nord, din valea Crișului Repede. Primii munți, joși și împăduriți, sînt lipsiți de importanță turistică: Măgura Sebeșului (760 m), Măgura Tranișu (974 m) și Măgura Vișagului (l 097 m), pe care satele ajung aproape pînă pe culme. O înșeuare puternică, determinată de izvoarele văilor Vișagu și Tranișu (prima, afluență a Drăganului, a doua, a Hențului), în care și-a găsit loc vatra satului Vișagu, marchează începutul propriu-zis al crestei principale a Vlădesei. De aici înălțimea crestei crește brusc și în muntele Stînișoara (l 690 m) ajunge să domine sectorul nordic al masivului. Puțin mai la sud, pe creastă se instalează golul alpin și începe adevăratul peisaj de munte cu.stîncărie și muchii laterale puternice.

Muntele Vlădeasa, care urmează, este constituit dintr-o creastă destul de ascuțită ce culminează în vîrful cu același nume, de 1 836 m, al doilea vîrf ca înălțime al Munților Apuseni. Spre vest, din creastă se desface o culme abruptă, acoperită de grohotișuri, Tarnița, iar spre est mai multe picioare domoale și împădurite, unul dintre ele adăpostind cabana Vlădeasa, ridicată în larga Poiană Frînturi. Este Chicera Orzeștilor, care spre nord-est se aplatizează transformîndu-se în platforma Rogojel. Aproape de terminația sudică a Muntelui Vlădeasa, din creasta principală se mai desface o culme spre sud-est care aduce o notă cu totul aparte în peisajul destul de monoton, creat de rocile eruptive. Este culmea Pietrele Albe, cu pereți albi și abrupți de calcare, culme ce atinge în Piatra Grăitoare 1 557 m.

Calcarele se continuă și mai la sud generînd un relief carstic tipic în bazinul Văii Seci și al văii Boica (Făgețel). Pe vale, mai jos, se găsește frumoasa cascadă Răchițele. Izvoarele Văii Seci și cele ale văii Zîrna (afluent al Drăganului) au ferestruit adînc creasta principală dînd naștere șeii între Munți (l 517 m), cea mai coborîtă șa de pe creasta principală a masivului, unde ia sfîrșit Muntele Vlădeasa.

Spre sud peisajul se schimbă total. Aici începe platforma care retează creasta la altitudinea de 1 600 m. Creasta principală a masivului se transformă în platouri întinse, străbătute de pîraie ce curg leneș pe albii puțin adîncite, dînd naștere la locuri mocirloase și turbării. În lungul crestei se separă mai mulți munți, nu prea individualizați, abia despărțiți de șei puțin adîncite și care culminează în cupole rotunjite ce domină cu puțin platforma. Acești munți sînt Vîrfurașul (l 688 m), Nimăiasa (l 589 m), Micău (l 640 m), Gardul de Piatră (l 622 m), Briței (l 759 m), Piatra Grăitoare (l 678 m) și Cumpănățelu (l 650 m).

Începînd din Nimăiasa, creasta principală se curbează treptat spre vest pentru a forma bucla potcoavei pe care o constituie în ansamblu Munții Vlădeasa.

Din creasta principală se desfac o serie de culmi atît spre interiorul potcoavei, spre Valea Drăganului, cît și spre exterior, între culmile interioare menționăm pe cea care se desface din Vîrfurașul, despărțind valea Zîrna (la nord) de Valea Crăciunului (la sud) și culmea ce se desface din Briței și se îndreaptă spre nord. Ultima este cea mai importantă culme secundară din întregul Masiv Vlădeasa, constituind un munte de sine stătător ce culminează în cele trei vîrfuri Buteasa, din care cel mai înalt este de 1792 m. Muntele Buteasa separă Valea Crăciunului (la est) de izvoarele propriu-zise ale Drăganului (la vest). De semnalat, pe una din văile ce coboară din Buteasa spre vest, frumoasa cascadă Moara Dracului.

Dintre crestele ce se desfac din ramura estică a potcoavei spre exterior menționăm doar cîteva: scurta culme ce se ramifică din platoul Nimăiasa și merge spre est, pînă în vîrful Țiglăul, închizînd spre sud bazinul Văii Seci. Acest bazin avansează mult spre vest determinînd o inflexiune importantă a crestei principale a masivului pe porțiunea dintre șaua între Munți și platoul Nimăiasa. A doua creastă importantă se desface din vîrful Nimăiasa și se îndreaptă tot spre est trecînd prin vîrfurile Muncelul Mare (l 542 m), Căciulata (l 267 m) și se termină în Măgura Călățele (l 404 m). Ea formează cumpăna de ape între bazinul Crișului Repede (prin valea Răchițele, de fapt izvoarele Hențului) și bazinul Someșului Cald (prin pîrîul Firei). În bazinul Someșului Cald încep formațiunile calcaroase ale Munților Bihor, fapt pentru care culmea menționată formează și limita dintre Munții Vlădeasa și Munții Bihor. Celelalte culmi, care se desfac spre sud, aparțin astfel Bihorului.

RAMURA VESTICĂ A MUNȚILOR VLĂDEASA

Ramura vestică a Munților Vlădeasa este limitată la est de Valea Drăganului și la vest de văile afluente ale Crișului Negru, apoi de Valea Iadului. Ea se întinde pe o lungime de 50 km. Diferența considerabilă de lungime lată de ramura estică se explică prin faptul că ea este mult mai sinuoasă din cauza unor văi care o abat de la linia nord-sud. Ea se deosebește de ramura estică și din nlte puncte de vedere (înălțime și forme de relief).

Singura porțiune în care păstrează caracterul de culme alpină, cu pante abrupte, stîncăriș și gol alpin, este cea sudică, care se racordează cu ramura estică în șaua Cumpănățelu. Primii doi munți — Cîrligați (l 694 m) și Cornu Muntelui (l 652 m) au încă caracterul de platformă, cu culme teșită. În Cornu Muntelui creasta face un cot de 90° și se îndreaptă spre nord. Muntele Bohodei (1 654 m), care urmează, are o creastă ascuțită și abrupturi puternice, mai ales spre vest, spre bazinul Crișului Negru. O șa adîncă îl desparte de muntele Poieni (1 627 m), piramidă proeminentă cu forme regulate. Acesta este un important nod orografic căci aici începe o a doua creastă a masivului. Creasta principală se îndreaptă spre nord și separă bazinul Drăganului (la est) de cel al Văii Iadului (la vest). Valea Iadului face, în zona de izvoare, o buclă puternică trecînd de la un curs est—vest la unul sud—nord. Creasta principală urmărește această schimbare de direcție făcînd o primă inflexiune importantă în vîrful Poiana Dragoteanului. O a doua inflexiune este determinată mai la nord de pîrîul Sebeș, afluent al Văii Drăganului, întreagă această zonă nord-vestică a Munților Vlădeasa, care se întinde pînă în Crișul Repede, nu depășește 1 500 m înălțime este aproape complet împădurită și ca atare lipsită aproape de interes turistic. Menționăm de pe creasta principală doar primele vîrfuri, imediat la nord de muntele Poieni, căci, fiind în imediata apropiere a stațiunii Stîna de Vale, sînt adesea vizitate. La nord de vîrful Poieni urmează dealul Muncelul din care se desface spre-nord-vest o creastă scurtă ce culminează în Aria Vulturului (1 345 m); apoi vîrful Muncelul (1 411 m), Piatra Calului (1 463 m) și vîrful Poiana Dragoteanului (1 444 m).

A doua creastă care se desface din vîrful Poieni se îndreaptă la început spre nord-vest, apoi spre nord. Ea separă bazinul Văii Iadului de o serie de văi tributare Crișului Negru. Vîrfurile mai importante de pe ea sînt: Custuri (1 386 m), Dealul Mare (1 210 m), Dealul lui Ilie (1 007 m), Piatra Tisei (1 057 m), Bălinței (1 015 m), Măgura Beiușele (1 004 m), Dealul Mare (957 m) și Piatra Bulzului (918 m). În continuare creasta se îndreaptă spre nord-est pierzînd treptat din înălțime și se termină în valea Crișului Repede. Creasta este interesantă din punct de vedere turistic doar pe porțiunea dintre vîrful Poieni și Piatra Bulzului prin faptul că pe aici trec traseele ce leagă Stîna de Vale de Peștera Meziad. În sine ea oferă priveliști frumoase doar pînă în Piatra Tisei, iar pe porțiunea Poieni — Dealul Mare (1 210 m) prezintă spre sud-vest versanți foarte înclinați cu văi abrupte și cascade.

Elementul turistic major al acestei zone îl prezintă Valea Iadului. Izvoarele ei se adună într-o mică depresiune aproape plată, în care se găsește situată stațiunea Stîna de Vale, înconjurată de păduri dese de molid și fag. Mai jos valea intră în chei sălbatice, tăiate adînc în roci vulcanice. Pantele sînt înclinate și atît pe văile afluente cît și pe ea se formează mai multe cascade ușor de vizitat: Săritoarea Ieduțului (pe un afluent, pe stînga), Vălul Miresei (de pe un afluent, pe dreapta) și sălbatica cascadă Iadolina (chiar pe firul Văii Iadului).

La aproximativ 20 km de la izvoare, apele Văii Iadului se adună într-un lac artificial determinat de barajul Leșu. Este un lac lung, sinuos, care conferă zonei un aspect poetic de fiord norvegian. Imediat în aval de baraj Valea Iadului trece prin zone calcaroase care, chiar dacă nu o strîng în chei înguste, aduc în peisaj nota caracteristică carstului, manifestat aici prin pereți vertiginoși, ciuruiți de guri negre de peșteri. În bazinul Văii Iadului se cunosc 40 de peșteri, dintre care Peștera cu Apă din valea Leșului este declarată rezervație speologică. În lungul văii calcarele formează două fîșii distincte, separate de zone de apariție a rocilor cristaline și detritice, care îndulcesc ușor pantele, fără ca peisajul major, de vale adîncă și cu fund larg, să se schimbe prea mult.

La vest de creasta ce domină pe stînga Valea Iadului încep Munții Pădurea Craiului. Aceștia sînt predominant calcaroși prezentînd un complex și interesant relief carstic de platou. Un obiectiv mai des vizitat de turiști este Peștera Meziad, situată foarte aproape de limita cu Munții Vlădeasa, de care este dealtfel legată prin două marcaje (vezi traseele 18 și 19), fapt pentru care. am inclus-o în ghidul de față. Peștera se află situată într-o zonă cu altitudini ce nu depășesc 500 m, dar care datorită prezenței calcarelor are un relief accidentat, cu chei înguste, pereți verticali și platouri ciuruite de doline.

MUNȚII BIHOR

Munții Bihor sînt constituiți dintr-un ansamblu de culmi cu orientări foarte diferite și care, cu excepția Masivului Biharia, au altitudini apropiate (în jur de 1 503 m). Din această cauză în cadrul lor nu se pot separa masive bine individualizate, mai ales că procesele de carstificare au dat naștere unor platouri lipsite de linii pregnante de relief. În această situație, singurele elemente directoare le constituie cumpenele de apa ce separă bazinele hidrografice majore. În consecința descrierea geografică a Munților Bihor se face mai clar pe bazine hidrografice și nu pe masive muntoase.

Munții Bihor reprezintă un important nod hidrografic, căci aici își au obîrșiile, principalele văi ale Munților Apuseni. Partea vestică a munților aparține bazinului Crișului Negru, partea nord-estică bazinului Someșului Cald, iar partea sud-estică bazinului Arieșului. Se disting astfel două cumpene de apă, una orientată nord-sud și alta orientată vest-est. Acolo unde cele trei bazine hidrografice se întîlnesc, se găsește o regiune care, din punct de vedere hidrografic, nu aparține nici uneia din ele, fiind închisă de jur împrejur de culmi ce o izolează complet de aceste bazine. Este bazinul închis Padiș— Cetățile Ponorului.

Fig 05. Bazinul hidrografic al Crișului Negru

BAZINUL HIDROGRAFIC AL CRIȘULUI NEGRU

Munții care apar în cadrul acestui bazin cuprind creasta principală nord—sud a Bihorului, precum și culmile ce se desprind din ea spre vest și care se termină în Depresiunea Beiuș.

Creasta principală are o orientare generală nord—sud, cu unele sinuozități. Ea se desprinde din Munții Vlădeasa în punctul cel mai sudic al potcoavei pe care o descriu acești munți, în Cumpănățelu. De aici se îndreaptă spre sud pierzînd treptat din înălțime: Cumpănățelu (1 650 m) — Piatra Arsă (1 488 m) — șaua Valea Rea (1 330 m). Puțin mai la sud ea se înalță în vîrful Vărășoaia (1 441 m), punct important căci de aici înainte creasta va fi formată pe o mare porțiune din calcare și tot de aici ea delimitează spre vest bazinul închis Padiș—Cetățile Ponorului. Bazinul închis are o altitudine medie de 1 200 m, în timp ce văile care se îndreaptă spre bazinul Crișului au nivelul pe la 700 m. Această diferență determină o puternică asimetrie a versanților crestei: spre est ei sînt scurți și fără rupturi de pantă în timp ce spre vest sînt foarte abrupți și prezintă mari diferențe de nivel. Astfel, creasta ce trece prin vîrfurile Vărășoaia (1 441 m) — Piatra Boghii (1 436 m) — Oșelu (1 281 m) domină spre vest unul din marile abrupturi ale Bihorului, pereții din Boga.

În continuare creasta prezintă o importantă înșeuare, Șaua Bălileasa (1 158 m) după care urmează vîrful Bălileasa (1 246 m) și vîrful Sulița (1 106 m). Pînă aici ea a delimitat spre est bazinul văii Bulz; mai departe ea va mărgini bazinul văii Galbena, spre care lasă de asemenea abrupturi puternice. Vîrfurile mai marcante de pe creastă sînt Cuculeul de Fier (1 222 m), Piatra Galbenei (1234 m), Borțigul (1342 m) și Glăvoiu (1426 m). În Borțigu dispar calcarele, iar în Glăvoiu creasta părăsește marginea bazinului Padiș—Cetățile Ponorului, formînd de aici înainte cumpăna între bazinul Arieșului și cel al Crișului Negru. Odată cu aceasta dispare și asimetria versanților.

Din Glăvoiu creasta pierde mult din înălțime ajungînd, în șaua Ponița (1 043 m), punctul cel mai coborît. Urcă apoi în vîrful Vîrtopu (1 295 m) și coboară în șaua Vîrtopului (1 157 m), de unde urcă brusc pentru a forma Masivul Biharia. Aceasta începe în vîrful Piatra Grăitoare (1 658 m) și are o înălțime aproape egală pînă în preajma vîrfului Cucurbăta Mare, unde urcă la 1 849 m. Pe această porțiune creasta este plată, cu gol alpin, flancată pe ambele părți de versanți înclinați dar fără rupturi. Doar sub Cucurbăta eroziunea glaciară a dat naștere unor mici pereți.

Din vîrful Cucurbăta Mare se desprinde spre est o ramură importantă care, prin înălțimea și masivitatea ei, poate fi considerată ca o continuare a crestei Bihariei. De fapt și denumirea vîrfului cu care se termină, Cucurbăta Mică (1 769 m), arată această apartenență. Creasta ce duce la Cucurbăta Mică nu constituie însă cumpăna principală de ape a Munților Apuseni căci ea separă doar bazinul văilor Arieșului Mare de cel al Arieșului Mic. Funcția de cumpănă principală o are creasta ce se desface din Cucurbăta Mare spre sud și care trece prin vîrfurile Muncelul (1 488 m), Piatra Aradului (1 428 m) și Rotunda (1 406 m), de unde face o inflexiune spre est și se îndreaptă spre Muntele Găina (1 483 m). Creasta sudică a Bihariei, astfel definită, face cumpăna de ape între bazinul Arieșului (situat la est) și cel al Crișului Alb (situat la vest și sud). Pe toată lungimea ei este plată, cu pajiști întrerupte pe alocuri de pîlcuri de pădure ce urcă din văi pînă pe ea.

Văile care își au originea în creasta principală și curg spre vest permit împărțirea bazinului Crișului Negru în trei sectoare: sectorul Meziad—Crișul Pietros; sectorul Crișul Pietros—izvoarele Crișului Negru și izvoarele Crișului Negru—Leuca.

Sectorul Meziad—Crișul Pietros este mărginit spre est, pe cea mai mare porțiune, de creasta vestică a Munților Vlădeasa. Dealtfel în acest sector limita între Munții Bihor și Munții Vlădeasa este greu de trasat căci ea nu urmărește un element oro-hidrografic. Ținînd însă seama de formele de relief generate de constituția subsolului, ea trebuie pusă imediat la vest de creasta vestică a Munților Vlădeasa, unde, odată cu dispariția rocilor eruptive, dispar și formele de relief caracteristice Vlădesei: platformele de altitudine și crestele domoale. Spre vest înălțimile descresc brusc de la 1 600 m la 1 000 m. printr-un abrupt, apoi culmile, ascuțite și împădurite, formează un sistem complicat, separate de văi sinuoase. În linii mari se deosebesc, de la nord la sud, bazinele văilor Meziad, Cresuia, Valea Plaiului și Valea Mare, orientate aproximativ paralel, și complicatul sistem hidrografic al Aleului la care adăugăm pe cel al Bulzului.

Din tot acest sector reținem doar trei puncte importante pentru turism: izvoarele Aleului, Măgura Ferice și valea Bulzului. Primul este interesant prin marele abrupt de sub muntele Bohodei, determinat de cuarțite dure și unde se găsește frumoasa cascadă Săritoarea Bohodeiului. Măgura Ferice, situată aproape de marginea Depresiunii Beiuș, adăpostește marea și interesanta Peșteră Ferice. Al treilea punct, valea Bulzului, merită toată atenția fiind una din zonele cele mai sălbatice din îoți Munții Bihor.

Valea Bulzului constituie de fapt izvoarele Crișului Pietros, care ia acest nume în amonte de confluența cu valea Galbena. Bazinul Bulzului limitează la nord-vest platoul Padiș. Din creasta de cumpănă coboară spre vest o serie de văi (Valea Rea, Boga, Oșelul, Bulbuci și Valea Plaiului), care se unesc pe rînd constituind Bulzul. Aresta are, de la confluență cu Valea Plaiului pînă la întîlnirea cu valea Galbena, o pantă relativ domoală. Diferența mare de nivel între creasta de cumpănă (vîrful Piatra Boghii — 1 436 m) și ultima confluență (Poiana de la Piatra Bulzului, 620 m), care depășește deci 800 m, este învinsă de ape pe porțiunea în care ele curg independent. De aceea ele au o pantă foarte abruptă (cu excepția Văii Plaiului), cu rupturi de pantă, cascade și curs violent, fiind greu accesibile. Interfluviile se prezintă ca muchii ascuțite, cu pereți verticali de calcare, turnuri și contraforturi. În total este vorba de un abrupt care în partea superioară se prezintă ca pereți verticali ce depășesc 303 m înălțime, întreaga regiune este extrem de sălbatică, de un pitoresc deosebit, foarte greu de străbătut, oferind însă îndrăznețului turist, care se încumetă să o cerceteze, tot felul de surprize interesante. Se pot cita o serie de izbucuri, cascade mari (cea de la vărsarea Oșelului în Boga are 20 m, iar cea de pe valea Bulbuci are 30 m) și mai multe peșteri, dintre care Șura Boghii, accesibilă dinspre Padiș, este cunoscută de mai bine de 100 de ani. În partea superioară a bazinului văii Bulbuci se găsește marea și dificila peșteră de la Fîntîna Roșie ce depășește ca dezvoltare 3 000 m și are o diferență de nivel de 129 m. Este probabil că o parte din apele care străbat platoul Padiș să se dreneze subteran în abruptul din Boga, ieșind prin izbucurile din văile Boga și Oșelu.

Interesantă este și ultima vale mare pe dreapta din acest sector de izvoare ale Crișului Pietros, Valea Plaiului, în bazinul căreia urcă șoseaua de la Piatra Bulzului la Padiș. Pantele împădurite și fără abrupturi vizibile nu lasă să se bănuiască că firul propriu-zis al văii este tăiat într-un canion îngust de calcare în care se găsesc peșteri, un aven, cascade și alte forme interesante (vezi traseul 52).

Sectorul Crișul Pietros—izvoarele Crișului Negru are ca element orografic principal o creastă orientată est-vest ce se desprinde din creasta principală a Munților Bihor. Punctul cel mai înalt al crestei este vîrful Țapu (1. 473 m), după care s-ar putea denumi întregul sector Masivul Țapu.

Creasta se desprinde din vîrful Vîrtopu (1 295 m) și crește brusc în înălțime în vîrful La Morminți (1 415 m) și vîrful Țapu (1 476 m), între ultimele două vîrfuri se găsește, pe versantul nordic, enorma excavație naturală cu eroziune activă Groapa Ruginoasa. Altitudinea crestei scade apoi, dar ea devine mult mai abruptă din cauza calcarelor care o alcătuiesc. Vîrful Piatra Muncelului (1 280 m) și Pietrele Negre (1 260 m) sînt astfel flancate spre sud de pereții verticali pe sub care se strecoară șoseaua Băița—Arieșeni. În continuare urmează vîrful Chicera (1 098 m), tot calcaros dar acoperit de pădure, și vîrful Prislop (1 039 m) în care apar depozitele paleozoice ce acoperă calcarele.

În zona vîrfului Țapu se desfac spre nord două culmi importante ce separă întregul sector în trei bazine hidrografice. Prima se desprinde chiar din vîrful Țapu, îndreptîndu-se spre nord și trece prin vîrfurile Știrbina (1 410 m), Giunașul (1 315 m) și Tătăroaia (1 291 m). În dreptul vîrfului Giunașul culmea este foarte îngustă, cu custuri și abrupturi spre est, iar în Tătăroaia pe ea se dezvoltă o mică platformă carstică în care este de semnalat un aven. La poalele înălțimilor din Tătăroaia se găsește Peștera din Valea Fagului, descoperită printr-o galerie de mină.

A doua culme se desprinde din Piatra Muncelului și se îndreaptă spre vest trecînd prin vîrful Tîreul (1 304 m) și platoul Bîrloiasa, unde există, de asemenea, multe avene.

Între creasta principală a Bihorului și creasta Vîrtop— Țapu—Tătăroaia se găsește bazinul hidrografic al văii Galbena. Galbena este mult adîncită, curgînd printr-un canion aproape continuu tăiat în calcare. Izvoarele le are între vîrfurile Borțigu și Glăvoiu și după un parcurs de la nord spre sud, face un cot brusc la Luncșoara, îndreptîndu-se spre nord—vest și intră în prima zonă de chei. La 1 600 m de la izvoare valea primește pe dreapta un puternic afluent care în fond este adevăratul furnizor de apă al rîului. Din această cauză localnicii numesc valea Galbena acest afluent, iar valea principală din amonte de confluență, o denumesc Luncșoara.

Pe valea Luncșoarei sînt de semnalat ponoare care captează succesiv apa și o peșteră în versantul de vest, Peștera din Gardul. Tot în acest versant se găsește Avenul din Hoanca Urzicarului care, cu adîncimea de 288 m, este unul din cei mai adînci din țară. Luncșoara taie pe mari porțiuni chei abrupte, din care porțiunea transversală este deosebit de sălbatică.

Galbena propriu-zisă începe brusc la piciorul unui perete vertical de calcare, de cîteva sute de metri înălțime. Aici se află Izbucul Galbenei, un mic lac de 4— 5 m diametru care este alimentat pe dedesubt. Debitul este considerabil, încît apa care scapă din lac dă naștere unui rîu mare și vijelios, valea Izbucul Galbenei. Este apa care drenează subteran întregul bazin închis Padiș— Cetățile Ponorului, trecînd pe sub cumpăna morfologică a acestuia. Valea Izbucul Galbenei este tăiată adînc în masivul de calcare, dînd naștere uneia din cele mai grandioase chei din munții noștri. Abruptul de cîteva sute de metri, arcade naturale, peșteri ale căror guri se deschid în mijlocul pereților,și cursul tumultuos al apei cu cascade, imense marmite și cîteva tunele subterane pe parcurs dau acestei regiuni un aspect de sălbăticie fără seamăn.

În aval de confluența văii Izbucul Galbenei cu Luncșoara începe, ca nume, Galbena, care își păstrează caracterul de canion. Ea primește pe stînga un important afluent — Valea Seacă. În amonte de confluență se găsește Peștera cu Aluviuni, iar în aval Peștera de la Vîrseci, cunoscută și sub numele de Peștera Păcii. Mai jos, valea se lărgește și cursul se domolește, pentru a intra apoi din nou într-o cheie atît de sălbatică încît este aproape inaccesibilă (Cheile Jgheabului), după care se unește cu Bulzul, în punctul numit Între Ape.

Valea Seacă este principalul afluent al Galbenei și merită o mențiune cu totul specială, aici fiind concentrate o sumă de forme geologice interesante. În primul rînd izvoarele înseși ale văii — Groapa Ruginoasa — prezintă un fenomen cu totul aparte. Ea este o imensă ravinare săpată pînă în creasta culmii care închide spre sud Valea Seacă, cu adîncime de peste 100 m și un diametru de peste 600 m. Pe toată suprafața ei, un proces de eroziune foarte activ a scos la zi stratele de cuarțite, a căror culoare roșie violacee conferă zonei un aspect cu totul aparte, ea apărînd de la mari depărtări ca o rană deschisă în trupul muntelui. Interesant este faptul că eroziunea lucrează și astăzi foarte activ, săpînd regresiv și mărind rapid dimensiunile Gropii Ruginoase, în ciuda tuturor eforturilor de a opri acțiunea distructivă a apei de șiroire. Dealtfel, urmărind hărțile verhi, se constată că eroziunea a avansat cu o viteză extraordinară, acum 80 de ani locul nefiind marcat decît printr-o văiugă foarte mică. Astăzi, Groapa Ruginoasa, cu aspectul său fantastic care sugerează un colț din Canionul Colorado, este un adevărat laborator morfologic.

Bazinul Văii Seci (ca și al Luncșoarei dealtfel) prezintă o covîrșitoare importanță din punct de vedere geologic, aici fiind evidentă o tipică structură în pînze de acoperire. Depozitele paleozoice, care ocupă toate culmile înconjurătoare ale bazinului văii Galbena, acoperă calcarele mezozoice ce apar în fundul văilor. În acestea sînt tăiate o serie de chei adînci, inaccesibile din cauzal săritorilor și a spălăturilor, iar în pereți se găsesc mail multe peșteri, încă neexplorate.

La vest de bazinul Galbenei, între culmile Țapu—Tătăroaia și Țapu—Bîrloiasa, se găsește bazinul Crăiesei, mai puțin interesant ca peisaj. De menționat doar Peștera Urșilor de la Chișcău, descoperită în 1975, amenajată și deschisă pentru public din luna iulie 1980. Ea este săpată în marmură, fiind situată în malul stîng al văii, aproape de ieșirea acesteia în Depresiunea Beiuș.

Mult mai interesant este al treilea bazin hidrografic, cel al Sighiștelului. Situat la sud de precedentul, el este cuprins între crestele Muncelu—Bîrloiasa și Muncelu— Prislop. Deși nu depășește în suprafață 20 kmp, bazinul Sighiștelului cuprinde un număr considerabil de peșteri și avene. Firul văii este săpat aproape în întregime în chei, care însă nu au pereți verticali și din această cauză sînt acoperiți în bună parte de vegetație. Doar în treimea superioară ea are o porțiune de chei înguste și înalte, în care o mare ruptură de pantă separă valea în două sectoare.

Peșterile apar în sectorul inferior, aninate la diferite înălțimi în versanți, mai puțin la nivelul patului. Aceasta arată că aici carstificarea este veche, fapt atestat și de bogăția în concrețiuni a peșterilor. În total se cunosc pînă acum 43 de peșteri în versantul stîng, 26 în cel drept și 6 în zona de obîrșie.. Cele mai mari apar în versantul drept (Măgura și Coliboaia). Avenele se găsesc pe platourile ce mărginesc valea (6 la număr) și, spre deosebire de peșteri, sînt situate în majoritate pe dreapta văii.

Sectorul izvoarele Crișului Negru—Leuca cuprinde de fapt versantul vestic al Masivului Biharia. Din creasta Bihariei se desprind spre vest două culmi ce separă trei văi paralele. Astfel, din creasta Cucurbăta se desface culmea Pregna—Măgura Băiței, iar din Cucurbăta Mare, culmea Zănoaga (1 543 m) — Dealul Mare (667 m). Între culmile Țapu—Prislopul (la nord) și Pregna— Măgura Băiței (la sud) se găsește bazinul superior al Crișului Băița. Acesta se caracterizează printr-o mare energie de relief, căci pe o distanță orizontală de 6 km prezintă o diferență de nivel de 1 100 m. Văile de obîrșie ale Crișului Băița nu sînt însă interesante pe porțiunea în care coboară această considerabilă înălțime, ci pe porțiunea în care apele ajung să curgă aproape orizontal, aici fiind punctul în care ele pătrund în calcare.

Crișul Băița se constituie din împreunarea a trei văi: Corlatul, Pleșcuța și Hoanca Moțului. Dintre acestea primele două sînt tăiate aproape exclusiv în calcare și prezintă pereți verticali, chei și săritori inaccesibile. La înălțime, în versanți se cunosc opt peșteri, iar la nivelul văii puternicul izbuc cu peșteră din care țîșnește aproape toată apa care dă naștere Crișului Băița, de unde și numele peșterii de Izvorul Crișului. În aval de izbuc valea ia numele de Crișul Băița. Ea este săpată în continuare în calcare, transformate aici în marmură. Pe un afluent pe dreapta, Coșuri, se găsește un grandios) aven cu peșteră și izbuc numit Porțile Bihorului.

Ieșit din strîmtoarea cheilor, Crișul Băița are o luncă largă în care se înșiră mai multe localități (Băița, Nucet, Fînațe și Cîmpani). Interesant în acest sector este versantul său drept unde, pe picioarele sudice ale vîrfului Prislop, se dezvoltă calcarele ce generează un relief carstic și unde sînt de menționat pereții din Piatra Lungă., și Peștera de la Varnițe, ambele situate în Valea Mare. În bazinul văii Bulzului se găsește izbucul și Peștera de la Fînațe, precum și alte cîteva peșteri printre care marea Peșteră de la Secătura, foarte greu accesibilă.

Între creasta Pregna—Măgura Băița și creasta Zănoaga, curge Poiana Crișului care în aval de localitatea Poiana ia denumirea de Crișul Negru. Poiana Crișului are versanții împăduriți cu pantă mare și nu prezintă interes turistic deosebit. Doar pe creasta Zănoaga, care separă bazinul Crișului Negru de cel al Crișului Alb, sub vîrful Zănoaga, se află un mic tău de natură nivală, suspendat la altitudinea de 1 520 m.

BAZINUL ÎNCHIS PADIȘ-CETĂȚILE PONORULUI

Bazinul închis Padiș—Cetățile Ponorului are o suprafață de 36 kmp și este delimitat de bazinul Crișului Negru prin creasta principală a Munților Bihor, din vîrful Vărășoaia pînă în vîrful Glăvoiu; față de bazinul Someșului Cald, situat la nord, prin creasta ce se desprinde din vîrful Vărășoaia și urmărește creasta muntelui Măgura Vînătă (1 641 m), apoi de piciorul sudic al acestuia pînă la Biserica Moțului (1466 m); față de bazinul Arieșului, situat la est și sud, prin creasta ce trece prin vîrfurile Biserica Moțului, Bălăceana (1 477 m), Gîrdișoara, (1 396 m), Chicera (1 375 m) și Glăvoiu (1 426 m).

Fig 06. Bazinul închis Padiș — Cetățile Ponorului

Culmile amintite formează o cunună neîntreruptă închizînd astfel un teritoriu ce nu are nici o scurgere la suprafață. Explicația acestui interesant fenomen este dată de structura geologică. În nord, în Măgura Vînătă, apar gresii și șisturi argiloase impermeabile, pe care se constituie o rețea hidrografică de suprafață. La sud apare o fîșie de calcare și dolomite în care apele sînt captate în golurile carstice ale acestora. Urmează o a doua fîșie de roci impermeabile care adună apele de suprafață, ce se pierd din nou la contactul cu o a doua fîșie de calcare, care formează culmea de delimitare spre sud-vestul bazinului închis. Drenajul definitiv al apelor se face, astfel, pe sub această culme, spre bazinul Crișului Negru, în valea Galbena. Din punct de vedere hidrologic, bazinul închis aparține Crișului Negru, morfologic și hidrografic însă el este lipsit de scurgere de suprafață.

Alternanța de roci impermeabile cu cele carstificate împarte bazinul închis Padiș—Cetățile Ponorului în opt subunități, care sînt la rîndul lor bazine închise.

Platoul Padiș ocupă toată partea de nord a zonei. El este un șes cuprins între 1 250 și 1 280 m, delimitat la, nord de Măgura Vînătă, iar la sud de o serie de culmi joase ca vîrful Răchita, vîrful Rotunda etc. Platoul apare astfel ca o depresiune înconjurată de culmi mai ridicate. Spre sud, deși diferența de nivel între șes și culmile înconjurătoare este foarte mică (20—70 m), limita este foarte tranșantă, șesul oprindu-se, ca oglinda unui lac, într-un mal înalt. Spre sud șesul se ramifică prin trei lobi care pătrund ca niște golfuri adînci printre colinele despărțitoare. Pe coline calcarul apare la zi, sfîrtecat de lapiezuri, sau cu doline, unele de mari dimensiuni, în timp ce șesul este acoperit de un strat gros de prundiș în care sînt scobite o puzderie de doline de mici dimensiuni. Cîteodată acestea sînt înșirate pe o linie, trădînd parcursul subteran al canalelor care le-au dat naștere. Cel mai pitoresc intrînd este cel vestic, un șes în care este plasat cantonul silvic Padiș. El este o imensă pășune întreruptă doar de pîlcuri de molizi cuibăriți în fundul dolinelor; unele din acestea, impermeabilizate cu argilă, rețin apa de ploaie transformîndu-le în mici lacuri sau tinoave. Culmile ce dau ocol depresiunii sînt acoperite de păduri de conifere a căror culoare închisă contrastează cu verdele crud al pășunii.

Cel mai interesant fenomen carstic îl prezintă ponoarele, locul de pierdere a apelor de suprafață. Acestea vin din Măgura Vînătă pe un culcuș impermeabil, cu tendința de a se organiza într-o rețea hidrografică, dar înainte de a reuși să se unească ajung pe calcare unde fiecare apă este captată individual. În Padiș sînt în total 13 ponoare, dar din păcate nici unul nu este accesibil, ele fiind înfundate cu prundiș. Pîraiele principale din Padiș sînt, de la vest la est, Gîrjoaba, care curge pe sub Biserica Moțului; Trînghiești, cel mai mare, din care se aprovizionează cabana Padiș; pîraiele Renghii, Arsurii și Cuților pe care le traversează poteca ce duce la Stîna de Vale; pîrîul Vărășoaia care străbate poiana cu același nume și constituie de fapt un bazin de sine stătător. Pe pantele muntelui Vărășoaia se găsesc trei avene de mică adîncime, iar în versantul estic al vîrfului Piatra Boghii, o peșteră descendentă, relativ mare (Peștera din Padiș).

Poiana Ponor este un al doilea bazin hidrografic, mai mic, situat la sud de Platoul Padiș, care joacă un rol important din punct de vedere hidrologic. Apele care dispar în Padiș reapar cu 150 m diferență de nivel mai jos, la cota 1 100, într-un izbuc puternic, după un parcurs subteran de 3 400 m în linie dreaptă. Este Izbucul Ponorului, situat la piciorul unui abrupt de stînci, care reprezintă terminația spre sud a culmilor ce închid spre sud Padișul. De fapt nu este chiar un izbuc ci o peșteră care primește dinspre interior apa ce pătrunde printr-un sifon. Apa care iese din izbuc are, pe o mică porțiune, un pat înclinat; după ce trece la un curs domol, în pantă redusă, ea străbate, formînd multe meandre, o largă poiană orizontală, aproape circulară, pentru ca după 300 m de la izbuc să dispară din nou în pămînt, printr-un sistem de sorburi. Din cauza acestei pierderi de apă depresiunea a primit numele de Poiana Ponor.

Poiana Ponor este o depresiune închisă de jur împrejur de culmi înalte, împădurite. Faptul cel mai remarcabil în ea este sistemul de pierdere a apei, care se face în patul rîului, prin orificii strîmte, acoperite de nisip fin. La ape scăzute sînt 6—7 sorburi în funcțiune. La ape mari, determinate de ploi sau de topirea zăpezii, sorburile nu mai pot drena întreaga cantitate de apă, care se acumulează dînd naștere unui mare lac. Apele suplimentare ale lacului se deversează prin partea de nord-vest a poienii, peste un prag stîncos, dînd naștere unui violent torent de suprafață, care curge prin valea Vranița în Valea Cetăților.

Poiana Ponor este una din puținele polii tipice din munții noștri, îndeplinind dubla condiție, de a avea atît alimentarea cît și drenajul subteran, pe canale carstice.

Bazinul Lumea Pierdută este situat între Poiana Ponor (la nord) și muntele Glăvoiu, care formează marginea sudică a întregului bazin închis. Din punct de vedere hidrografic aici apar două văi: valea Izvorul Ursului și Pîrîul Sec, amîndouă orientate aproximativ est-vest.

Izvorul Ursului pornește din vîrful Bălăceana, pe un pat de roci impermeabile. După un curs torențial foarte violent, apa trece pe un pat de calcare, primind din dreapta contribuția substanțială a două izbucuri, din care cel din aval, Izbucul Ursului, are o peșteră explorată pe 127 m. În aval albia se lărgește trecînd dintr-o vale de eroziune într-una de aluvionare cu terase. La 2 km de vîrful Bălăceana, rîul primește pe stînga apele unui puternic izbuc, Izvorul Rece. După încă 1 800 m de la acesta, Izvorul Ursului se unește cu Pîrîul Sec, care vine din stînga, pentru ca puțin mai jos să se termine îu fața unui perete de calcar în care se deschide intrarea largă a Peșterii de la Căput. Apa din Izvorul Ursului ajunge în această peșteră numai la debite mari de obicei ea se pierde în patul rîului, înainte de confluența cu Pîrîul Sec.

Pîrîul Sec izvorăște tot de sub vîrful Bălăceana, curgînd la început pe un pat de roci impermeabile. Cînd trece pe calcare, apa se pierde lateral spre dreapta într-un ponor, dar ca formă generală valea continuă în aval de ponor, face un cot la dreapta, adoptînd o direcție est-vest, pentru ca după. 3 km de la cot să se îndrepte treptat spre nord-vest și să se unească cu Izvorul Ursului.

Izvorul Ursului și Pîrîul Sec, avînd izvoarele apropiate și unindu-se în aval, descriu două arcuri de cerc care delimitează un platou perfect izolat de regiunile din jur. Acest platou era cîndva de o sălbăticie fără seamăn, de unde și numele sau Lumea Pierdută. Altădată complet acoperit de o pădure deasă, el este acum parțial defrișat și străbătut de drumuri de exploatare forestieră care i-au răpit farmecul și misterul. El ascunde cîteva. fenomene carstice remarcabile, dintre care sînt de menționat trei avene: Peștera Gemănată (care are intrarea printr-un aven de 80 m adîncime), Avenul Negru (108 m adîncime), acum parțial înfundat cu lemne, și Avenul Acoperit (40 m adîncime). Primele două debușează într-un curs subteran de apă ce poate fi străbătut pe o lungime de 1 700 m. Este apa din Pîrîul Sec, care se pierde în ponor și care, după ce trece pe sub avene, iese în Izvorul Rece.

Drenajul final al bazinului, determinat de văile Izvorul Ursului și Pîrîul Sec, se face prin Peștera de la Căput, lungă de 1 800 m, cu un traseu dificil de străbătut din cauza săritorilor sale înalte (una aproape de intrare — de 30 m înălțime) și a lacurilor. În aval peștera se termină cu un lac de sifon care răspunde în Cetățile Ponorului.

Bazinul Bălileasa — Cetățile Ponorului. În partea de sud-vest a Padișului se întinde, la un nivel coborît față de Padiș, un șes alungit, numit Bălileasa, lipsit de pădure, presărat cu cîte un pîlc de brazi ce se ridică din pajiștea verde. El ar putea părea un parc gazonat dacă nu ar fi ciuruit de numeroase doline. Deși de mici dimensiuni, unele sînt considerate de localnici ca ,,fără fund", fiind de fapt avene, acum înfundate de ciobani pentru ca vitele ce pasc să nu cadă în ele. La capătul de est, Bălileasa se continuă cu o vale care are la început o pantă accentuată, pentru ca mai jos, după ce începe să aibă și apă, care provine dintr-un izbuc cu debit considerabil, să devină din nou orizontală. Treptat, după șesul unde se află cantonul silvic Glăvoiu, valea începe apoi să se adîncească și de aici poartă numele de Valea Cetăților. De semnalat pe versantul stîng, deasupra șoselei, o zonă de lapiezuri, din care unul perforat dă acces într-un aven de 50 m, Avenul din Vranița. Tot în această porțiune confluează și valea Vranița ce funcționează ca deversor al Poienii Ponor și care reprezintă un ponor cu peșteră. Valea Cetăților trece apoi pe o porțiune de circa 200 m printr-o zonă de calcare în care sînt săpate marmite, tunele laterale, hornuri și arcade, ce arată că este vorba de un canal subteran, o peșteră deschisă la zi prin prăbușirea tavanului și erodarea peretelui drept. În aval de peștera prăbușită valea se adîncește tot mai mult, tăindu-și drumul printr-o cheie sălbatică, pentru a se termina brusc în pereții imenși ai Cetăților Ponorului.

Cetățile Ponorului sînt fără îndoială formația carstică cea mai remarcabilă, nu numai a Munților Apuseni ci din întreaga țară. Ele sînt constituie din trei circuri mari de stîncă, aflate într-o imensă depresiune împădurită, adîncă de 300 m și care la partea superioară are un diametru de peste 1 km. Cununa de culmi înconjurătoare care închide circular depresiunea este tăiată doar într-un singur loc de canionul Văii Cetăților.

Primul circ de stîncă este sfîrșitul propriu-zis al văii, care se termină aici într-un fund de sac. Peretele lateral de vest este perforat de un portal ce depășește 70 m înălțime și care dă acces la al doilea circ. Acesta este de fapt un aven circular de 200 m înălțime. Al treilea circ, cel mai mare, este separat complet de precedentele.

Sub marele portal, dintr-o galerie de peșteră, iese un rîu subteran care este de fapt apa care vine pe sub pămînt din Peștera de la Căput. După un scurt parcurs la lumină, ea se prăbușește în altă gură de peșteră, cu care începe rîul subteran al Văii Cetăților. Acesta are o lungime de 1 700 m; pe rîul subteran s-au întîlnit numeroase cascade și săritori, 14 lacuri adînci (care nu se pot străbate decît cu barca) și foarte puține săli laterale. În prima porțiune rîul surbteran primește un afluent din peretele galeriei care apare sub forma unor țîșnituri. Aceasta este apa care s-a pierdut prin sorburile de la Poiana Ponor și care vine să conflueze subteran cu cea din Peștera de la Căput. Rîul subteran apare definitiv la zi în Izbucul Galbenei, drenînd astfel aproape în întregime bazinul închis Padiș — Cetățile Ponorului. Pe creasta de cumpănă dintre valea Galbena și bazinul Padiș — Cetățile Ponorului semnalăm un interesant aven situat chiar pe creasta despărțitoare, adînc de 40 m, adăpostind în fund un ghețar natural. Este Ghețarul de la Borțig.

Groapa de la Barsa este alt bazin închis ce apare în cadrul zonei Padiș — Cetățile Ponorului dar care, spre deosebire de precedentele, nu are un drenaj subteran spre Izbucul Galbenei. Barsa este situată la sud de Bălileasa și la vest de Valea Cetăților, fiind limitată spre vest de creasta principală a Munților Bihor. Ea este o depresiune de formă ovală, cu axa mare de 2 km, orientată NV-SE și axa mică de 1 km. Versantul de nord-vest este constituit din roci impermeabile pe care izvorăsc și curg patru pîrîiașe. În momentul cînd acestea ajung pe fundul depresiunii, unde vin în contact cu calcarele,. sînt captate și pătrund în interiorul masivului. În Groapa ele la Barsa există o sumă de forme carstice deosebit de interesante prin varietatea lor. Se pot cita un ponor prăbușit, de mari dimensiuni, un altul cu pod natural, un mic lac suspendat și un număr de 11 peșteri. Cea mai mare dintre acestea este Peștera de la Zăpodie, din partea vestică a depresiunii și care are aproape 7 km lungime, peșteră cu un acces greu și extrem de dificil de parcurs. A doua, Peștera Neagră, situată în partea de est a depresiunii, are o dezvoltare de aproape 4 km și necesită pentru vizitare echipament speologic special. Cele două peșteri au fost legate printr-un sifon, ceea ce face ca sistemul Zăpodie — Peștera Neagră să atingă o dezvoltare de 10879 m cu care se plasează pe al treilea loc în țară ca amploare. A treia peșteră importantă este Ghețarul de la Barsa, a cărei intrare se plasează între cele două precedente. Ea are o dezvoltare de 2 750 m și face parte din același sistem de drenaj subteran cu Zăpodie, fără să se fi putut realiza pînă acum joncțiunea. Partea superioară este accesibilă și vizitabilă.

Sistemul subteran al Gropii de la Barsa se drenează spre valea Galbena prin cîteva izbucuri destul de anonime, în parte încă nedescoperite. Nici proveniența apei din rețeaua subterană a Bârsei nu este încă lămurită, căci debitul subteran depășește cu mult cantitatea de apă care se adună din pîrîiașele ce curg la suprafață. Se poate însă presupune că furnizorul este masivul de gheață din Ghețarul Focul Viu. Acesta este situat aproape pe cumpăna apelor dintre Groapa de la Barsa și valea Galbena. Peștera are tavanul spart de o fereastră ce favorizează cumularea aerului rece și prin aceasta formarea unui important masiv de gheață.

În ansamblu, Groapa de la Barsa este o mică lume carstică, în care toată gama de procese carstice s-a înscris cu formele cele mai tipice.

BAZINUL HIDROGRAFIC AL SOMEȘULUI CALD

Bazinul închis Padiș — Cetățile Ponorului se învecinează la nord cu bazinul Someșului Cald de care îl desparte culmea Măgura Vînătă. Mai la est, bazinul Someșului Cald ia contact cu bazinul Arieșului Mare, de-a lungul celei de a doua creste importante a Munților Bihor. Importanța este doar hidrografică căci în relief creasta separatoare nu se evidențiază prea mult, fiind flancată de platouri carstice.

Din vîrful Gîrdișoara, unde se întîlnesc bazinul închis al Padișului cu cel al Someșului Cald și al Arieșului Mare, cumpăna de ape între ultimele două se îndreaptă spre sud-est, descriind o linie foarte sinuoasă. În vîrful Bătrîna atinge cota maximă (1 579 m), după care se succed: Capul Șanțului (1396 m), Dealul Cătinilor (1480 m), Vîrful Clujului (1399 m). În continuare creasta ajunge în șaua Ursoaia (1 320 m) unde părăsește Munții Bihor. Ea trece aici în Munții Gilăului unde constituie cumpăna de ape între Arieș și Someșul Rece, fiind de fapt culmea principală a acestor munți.

Fig 07. Bazinul hidrografic al Someșului Cald

Cuprins spre sud de creasta astfel descrisă și spre nord de creasta principală a Munților Vlădeasa și ramificația acesteia pînă în Măgura Călățele, bazinul superior al Someșului Cald ocupă o mare suprafață, în majoritate acoperită de întinse păduri de conifere. Interesantă din punct de vedere turistic este mai ales zona de izvoare a Someșului, unde calcarele apar pe mari suprafețe generînd importante forme carstice.

Chiar de la obîrșie, Someșul Cald, denumit aici Rădeasa, de-abia constituit din cîteva pîraie, dispare printr-un ponor cu peșteră și reapare imediat în mica peșteră de la Rădeasa. După un scurt curs la zi, apa Someșului pătrunde în Cetatea Rădesei, tunel subteran de 250 m lungime, ușor de parcurs integral. Interesul mare pe care îl prezintă această peșteră se datorește faptului că tavanul ei este spart în cîteva locuri de avene care lasă să pătrundă lumina pînă jos, dînd galeriei un aspect impresionant. La ieșire rîul primește pe stînga un afluent, Feredeul, care se termină cu o mică cascadă, apoi vine, tot pe stînga, Cuciulatul, care trece și el printr-o peșteră (Tunelul Mic), apoi intră în spectaculosul canion cunoscut sub numele de Cheile Someșului Cald (impropriu denumit de turiști Bazarul Someșului). Cu pereți verticali ce depășesc uneori 100 m, cu o albie extrem de îngustă, lustruită de ape și cu mai multe peșteri (trei pe stînga și una pe dreapta), Cheile Someșului Cald sînt printre cele mai sălbatice din Munții Apuseni.

După ieșirea din chei, Someșul primește pe stînga o mică apă, Pîrîul Vacii, la ale cărei obîrșii a fost explorat recent un important aven, Avenul din Cuciulata (186 m adîncime); tot aici se găsește un ponor care dă acces la o peșteră descendentă de 3 146 m lungime și 81 m denivelare. Urmează pe stînga un afluent mare, Alunul Mare, însoțit de o șosea forestieră, apoi, tot în malul stîng, o peșteră-izbuc cu un debit considerabil, Peștera Vidrei (denumită și Peștera Pepi), de 720 m lungime. Urmează altă vale cu șosea, Alunul Mic, în care sînt de semnalat interesanta Peșteră de la Alun și un izbuc puternic. Apoi, pe stînga se află Valea Ponorului, care poartă și ea un drum. La obîrșie, în versantul ei drept, se găsește Peștera Onceasa, iar ceva mai jos, un mare ponor (în malul stîng) care-i înghite aproape tot debitul.

Cele trei văi mari afluente ale Someșului Cald, Alunul Mare, Alunul Mic și Ponorul, își au obîrșia într-un platou carstic de altitudine, ce formează o treaptă intermediară de relief între creasta Vlădesei și fundul văii Someșului Cald. Poiana Onceasa, situată pe acest platou, cu întinse pășuni presărate cu pîlcuri de conifere, prezintă același peisaj încîntător de parc părăsit, ca și Padișul. În marginea platoului, spre Valea Ponorului, se găsește Peștera Șura Ponorului și Peștera Zmeilor de la Onceasa, celebră prin resturile de urs de peșteră pe care le conține. În sfîrșit, semnalăm ca ultim afluent pe stînga al Someșului, în zona de izvoare, Fira, urmat de drumul ce duce spre Huedin, în malul căruia este săpată peștera cu același nume.

Pe dreapta, Someșul Cald primește în sectorul care ne interesează un singur afluent mare, Bătrîna. Ea este constituită din două văi confluente — pîrîul Izbuc în vest și Călineasa în est. Pîrîul Izbuc își are obîrșia în platoul dintre vîrful Gîrdișoara și vîrful Bătrîna. Lipsit de apa, ciuruit de doline, fără pădure și cu suprafețe de calcar crestate de lapiezuri, acest platou prezintă relieful tipic al carstului de altitudine. Peșterile lipsesc, în schimb apar avene ce denotă drenajul apei pe verticală. Astfel, sînt avenele Peștera Gemănată din Bătrîna și Hoanca Mare din Grumazul Bătrînii, primul de 37 m, al doilea adînc de aproape 100 m. Apa din pîrîul Izbucul își are originea în mai multe izbucuri cu debite puternice (de unde și numele văii); puțin în aval de acestea, în patul mult lărgit al pîrîului, și-au găsit loc mai multe tinoave, numite de localnici molhașuri, extrem de interesante pentru știință datorită caracterului lor primitiv, atractive pentru turiști prin peisajul lor atît de particular.

Pîrîul Călineasa își are obîrșia tot într-un platou carstic de altitudine, încă mai dezvoltat decît cele din Valea Izbuc și cu un relief mai dezorganizat. Este platoul de la Călineasa, celebru prin tîrgul anual amintit anterior.

Mai departe, în aval, Someșul primește pe dreapta un alt afluent, mai mare, ce reprezintă de fapt limita Munților Bihor cu Munții Gilău. Este Apa Caldă ce își are obîrșia sub șaua Ursoaia, de unde se îndreaptă spre nord-est; la 8 km de la obîrșie confluează cu Belișul, nume pe care îl poartă de aici în aval întreaga vale. Belișul își are izvoarele tot în platoul Călineasa, dar curge spre nord-est și se varsă în Someșul Cald după circa 10 km de la confluența cu Apa Caldă, printr-un lac de acumulare (lac stăvilit de barajul construit puțin aval de vărsarea lui în Someș). Lacul pătrunde adînc atît pe Someșul Cald, unde ajunge la Giurcuța, cît și pe Beliș, unde ajunge aproape de așezarea Ciurtuci.

BAZINUL HIDROGRAFIC AL ARIEȘULUI MARE

Nici unul dintre bazinele hidrografice descrise pînă acum nu este atît de intim legat de Munții Bihor ca cel al Arieșului. El ocupă cea mai mare parte din Munții Bihor și pătrunde adînc în inima lor, constituind de fapt Țara Moților. Aici se întîlnește peisajul cel mai caracteristic al Munților Apuseni, în care rolul precumpănitor nu-l mai are relieful ci omul, care a pus stăpînire în aceeași măsură pe văi și pe creste.

Arieșul Mare se formează din împreunarea mai multor rîuri ale căror bazine hidrografice au caractere de relief diferite. Se poate distinge astfel: bazinul de izvoare al Arieșului, bazinul Gîrdei și bazinul Ordîncușei. La acestea trebuie adăugat un bazin hidrografic închis, Ocoale — Scărișoara.

Fig 08. Bazinul hidrografic al Arieșului

Bazinul de izvoare al Arieșului este situat la est de creasta principală a Munților Bihor, ce-l desparte de bazinul Crișului Negru. La sud el este limitat de creasta estică a Masivului Biharia, iar la nord și est de o creastă prelungă (ce-l separă de valea Gîrda), orientată NV-SE, care este dominată de vîrful Cristesei (1 426 m), Pantești (1 263 m) și Runcu (1 160 m).

Izvorul propriu-zis al Arieșului poartă numele de Rîul Alb. De-abia în comuna Arieșeni, unde se unește cu pîrîul Cobliș, ce vine dinspre nord, ia numele de Arieș. Apele pe care le primesc Rîul Alb și apoi Arieșul pe dreapta, vin toate din Masivul Biharia. Din amonte în aval ele sînt: Vîrciorogul, Galbena, Șteule (Cepele), Bucinișul și Iarba Rea (Ghizghițul). Toate au debite considerabile și pante mari, cu repezișuri și cascade, dintre care cea de pe valea Vîrciorogului este cea mai frumoasă. Aceste caractere se datoresc naturii substratului, constituit din roci dure și impermeabile (șisturi cristaline și roci sedimentare paleozoice). Obîrșiile pîrîului rȘteule se află în micile căldări glacio-nivale scobite sub creasta Bihariei.

Coblișul (cunoscut și sub numele de Lăpuș), care împreună cu Rîul Alb formează Arieșul, izvorăște din creasta principală a Munților Bihor, între înălțimile din Glăvoiu și Vîrtop. El are un curs domol, cu luncă largă, ceea ce a făcut ca de-a lungul lui și pe versanți, moții să pătrundă adînc în munte; aici dealtfel se găsesc cele mai vestice așezări ale Țării Moților. Cel mai important.afluent al Coblișului, Ponorașul, pătrunde cu izvoarele sale pînă în zona calcaroasă, aici găsindu-se o peșteră, Peștera de la Ponoraș. Chiar la izvoare, pe cumpăna de ape spre bazinul hidrografic al Lumii Pierdute, se mai găsește o peșteră, Peștera de la Iezăre.

Mai jos de confluența cu Bucinișul, Arieșul trece printr-o frumoasă zonă de chei, săpate în cuarțite dure paleozoice. În aval de acestea Arieșul primește pe stînga unul din cei mai importanți afluenți ai săi din zona de izvoare — Gîrda. Chiar la confluență se găsește centrul comunei Gîrda de Sus, ale cărei sate și cătune sînt răsfirate pe o mare întindere, în special spre nord.

Puțin în amonte de confluența cu Arieșul, Gîrda primește pe stînga Ordîncușa, cu un bazin hidrografic destul de extins între Gîrda și Ordîncușa se găsește bazinul închis Ocoale — Scărișoara.

Bazinul hidrografic al Gîrdei este orientat nord-sud și are o lungime de aproape 20 km, ajungînd pînă în dreptul Platoului Padiș. Izvoarele Gîrdei se găsesc într-una dintre cele mai tipice platforme carstice — Șesul Gîrzii. Este o depresiune largă, orizontală, ciuruită de numeroase doline și mici avene. Spre sud acest șes începe să se încline, trecînd treptat într-o vale, la început foarte largă și puțin schițată, pentru ca mai jos să se adîncească puternic, luînd aspectul unei văi foarte tinere, cu procese intense de eroziune. Partea superioară, cu aspectele sale mature, care ca morfologie seamănă. În mod surprinzător cu un relief glaciar, este o tipică platformă carstică de eroziune, modificată de procese-periglaciare.

În aval de Șesul Gîrzii apa traversează la început o zonă de calcare, în care a tăiat chei adînci și unde se află cîteva peșteri mici, izbucuri și ponoare. Urmează apoi o zonă de roci impermeabile (șisturi și gresii), în care valea prezintă o serie de terase, iar mai departe o a doua fîșie de calcare în care formează altă serie de chei, foarte strîmte și adînci. Aici apa se pierde lateral într-un ponor mare, numit Coiba Mică.

Mai jos cîteva izbucuri formează o nouă vînă de apă care dispare într-o peșteră de mari dimensiuni, Coiba Mare. Explorarea acesteia a dus la descoperirea confluenței subterane cu apa care se pierde în Coiba Mică și a unei rețele de 5 050 m de galerii. Mai jos de Coiba Mare valea suferă o denivelare pozitivă de 20 m, după care continuă în aval, fără apă, la început într-un șes larg numit Casa de Piatră. Denivelarea de la Coiba Mare este atît de marcată încît localnicii numesc Gîrdișoara, porțiunea din amonte a văii iar porțiunea din aval, Gîrda Seacă. La Casa de Piatră și-a găsit loc un mic cătun de moți, poate cel mai izolat din toată Țara Moților, nume care provine ele la abrupturile stîncoase ce-l domină.

O remarcabilă zonă carstică se găsește în versantul stîng al Gîrdișoarei, sub Muntele Călineasa care domină Casa de Piatră. Aici, la 1 200—1 300 m altitudine se află platoul Vîrtop ce adăpostește doline, văi oarbe, ponoare și 11 peșteri, dintre care importante sînt Peștera de după Deluț (1 480 m lungime), Peștera Orbului (607 m) și Ghețarul de la Vîrtop (304 m), ultima fiind declarată rezervație speologică datorită bogatei concreționări.

În fața Cătunului Casa de Piatră, în versantul drept al Gîrdei Seci, se găsesc de asemenea cîteva peșteri, dintre care cea mai mare, Peștera Oilor, are 545 m. În aval de Casa de Piatră Gîrda Seacă se adîncește din nou și pereții se adună în chei. Aici, pe dreapta, primește ca afluent Sohodolul Chicerii, în care se găsește și o peșteră, apoi pe stînga Vulturul, pe care se află, deasemenea, mai multe peșteri dintre care merită o mențiune Avenul din Dunga Vulturului, de 80 m adîncime.

În continuare Gîrda Seacă primește pe dreapta apele puternicului izbuc de la Moara lui Filea, denumit și Izbucul Tăuz, de fapt apele dispărute în complexul de la Coiba. Pe stînga valea este dominată de pereții de calcar din Hoancele Căldărilor, în care sînt săpate mai multe peșteri mici, apoi, după o zonă de roci impermeabile, apa intră din nou în impresionante chei calcaroase, lungi și înguste, în care se cunosc 22 peșteri mici, din care cea mai mare are 252 m. Din nou o porțiune fără calcare, apoi reapar doar pe stînga văii. Aici, din stînga, vine Pîrîul Poliței ce-și are originea într-un izbuc situat mai sus pe vale, important prin faptul că el drenează o parte din bazinul închis Ocoale — Scărișoara. Cea mai mare parte a apei acumulate în acest bazin închis iese la zi însă prin sistemul de izbucuri de la Cotețul Dobreștilor.

Cotețul Dobreștilor este o mică peșteră așezată la cîțiva metri de firul Gîrdei, în malul stîng. Sala peșterii este ocupată de un lac a cărui apa vine în el printr-un sifon. Debitul este considerabil, la acesta adăugîndu-se încă două sisteme de izbucuri ce se găsesc puțin în aval, tot în versantul stîng. Cotețul Dobreștilor este un furnizor permanent de apă pentru pîrîul Gîrda, denumit impropriu Gîrda Seacă.

Bazinul hidrografic al Ordîncușei este orientat paralel cu cel al Gîrdei, fiind însă mai scurt (circa 11 km). Ordîncușa izvorăște de sub Vîrful Clujului și este puțin adîncită în partea sa superioară. Deși străbate calcare, ea nu are chei. Sus, pe versanți însă, se dezvoltă platforme carstice cu doline, avene și peșteri. Așa sînt micul aven de la Ticlești și Peștera de la Sfoartea, pe dreapta, și Avenul de după Beliș, pe stînga.

În aval de satul Sfoartea, Ordîncușa se adîncește și trece printr-o primă zonă de chei, mai jos de care din dreapta primește un afluent, Valea Ghețarului (Țiganilor). Urmează o porțiune despădurită, destul ele anonimă, după care rîul intră în cheile mari care i-au adus faima. Acestea se întind pe circa 4 km și sînt extrem de înguste, iar pereții lor au peste 200 m înălțime. Deosebit de interesantă este flora cheilor, cu endemisme și un amestec de specii caracteristice mai multor regiuni floristice.

Din punct de vedere speologic, Cheile Ordîncușii nu oferă o mare bogăție de formațiuni. Se cunosc pînă acum peste 40 de peșteri, majoritatea însă de mici dimensiuni. Interesante sînt Poarta lui Ionel (131 m lungime) ușor de vizitat, și Avenul de la Zguraști, care se află deasupra precedentei, cu care formează un sistem unic de drenaj. Are o intrare foarte mare și o sală gigantică, din care se desfac mai multe galerii înguste, ce totalizează 775 m.

Bazinul închis Ocoale — Scărișoara este suspendat la altitudinea 1 100—l 300 m, între văile Gîrda și Ordîncușa. Ca și Padișul, el este un bazin hidrografic închis, ocupînd însă o suprafață mai mică (8 kmp). În cadrul lui se disting două zone net diferite: valea Ocoale și Platoul Scărișoara.

Pîrîul Ocoale are un curs de apă permanent datorită substratului impermeabil format din șisturi argiloase și gresii. Pîrîul de abia constituit, se pierde curînd în pămînt cînd ajunge la limita cu calcarele. Apa dispare înghițită de un ponor situat chiar în patul văii, marcat de un mic prag de calcar. În aval se mai poate urmări însă albia văii, de obicei seacă, întreruptă de încă două, rupturi. La debite mari surplusul de apă, ce nu poate fi înghițit de primul ponor, îl depășește pe acesta și se pierde în al doilea sau chiar în al treilea. La sud de ponoare, valea Ocoale ia aspectul unei depresiuni largi cu fundul plat, ocupat de casele și culturile moților din cătunul Ocoale. Depresiunea este invadată apoi de pădure și se transformă iar într-o vale adîncită, seacă. În realitate este o succesiune de doline, din ce în ce mai coborîte ca nivel, din care ultima este cea mai largă și cu fundul plat. Aici se deschide gura Avenului din Șesuri, cea mai adîncă peșteră din Munții Apuseni (denivelare totală 216 m). Ea se dezvoltă pe mai multe nivele, dintre care cel inferior este străbătut de un rîu subteran, care iese în izbucul din Pîrîul Poliței.

La sud de dolina cu intrarea în aven se ridică creasta care mărginește bazinul închis spre valea Gîrda. Chiar pe cumpăna de ape se deschide gura largă a avenului ce dă acces la Ghețarul Scărișoara. Aceasta este formațiunea carstică cea mai cunoscută din Munții Apuseni, datorită marelui bloc de gheață fosilă pe care-l găzduiește. În afara sălii cu gheață, peștera are și un etaj inferior, foarte dezvoltat, cu bogate și variate concrețiuni de calcit, ceea ce îi conferă unul din primele locuri din țară ca peșteră ornamentată.

Sub creasta de cumpănă, spre valea Gîrda, se află o altă peșteră importantă, Pojarul Poliței. Este probabil cea mai frumoasă peșteră de la noi din țară datorită bogăției în formațiuni, între care predomină încrustațiile coraliforme și cristalele de calcit transparent. Pentru conservarea acestui unic monument al naturii, Peștera Pojarul Poliței este închisă și nu poate fi vizitată decît în scopuri științifice.

Pîrîul Ocoale și peșterile amintite aparțin unui singur sistem hidrologic, cu scurgerea spre Gîrda. Scărișoara și Pojarul Poliței formează etajul superior, astăzi părăsit de ape; Avenul din Șesuri — izbucul Poliței constituie etajul mijlociu, care drenează parțial bazinul Ocoale, iar pîrîul Ocoale — Cotețul Dobreștilor etajul inferior, activ, prin care se drenează cea mai mare parte a apei din bazinul Ocoale.

Platoul Scărișoara, situat la sud-est de valea Ocoale, nu are nici o apă permanentă de suprafață și nici o vale, fiind constituit dintr-un număr impresionant de mari doline, dispuse în văi de doline. Pragurile dintre doline sînt acoperite de pădure, iar fundul lor plat este folosit de moți pentru fîneață sau agricultură. În ciuda lipsei acute de apă, platoul este locuit și casele apar împrăștiate peste tot. Drenajul apei de ploaie căzute pe platou se face subteran, probabil. prin Avenul de sub Zgurăști și Poarta lui Ionel, deci spre valea Ordîncușa. Pe platoul propriu-zis se cunosc cîteva avene lipsite de interes.

Bazinul hidrografic al Arieșului între Gîrda și Albac. În aval de vărsarea Gîrdei, Arieșul străbate o regiune variată ca aspect din cauza constituției geologice diferite: șisturi cristaline, conglomerate și cuarțite în alternanță cu calcare, ultimele mai ales pe stînga Arieșului, fapt pentru care malul drept este puțin interesant, între Gîrda și Albac, Arieșul primește pe stînga cîțiva afluenți care își au izvoarele sub creasta ce trece prin vîrfurile Runcu (1275 m) și Fericet (1 176 m), creastă orientată aproximativ est-vest și din care se desfac culmi prelungi, constituite numai în partea lor sudică din calcare ce ajung să domine valea. Primele calcare ce apar în valea Arieșului, în aval de Gîrda, sînt cele din Piatra Mîndruțului, după care urmează o vale în canion, extrem de îngustă, Vîlceaua. Atît în bazinul ei, ca și în malul drept al Arieșului, unde calcarele se prelungesc puțin, se află cîteva peșteri mici. Următorul masiv de calcar din aval domină de la înălțime valea Arieșului și generează pitoreștile chei ale Albacului (denumite și Zugăi). De fapt sînt doua masive, separate de sălbatica Valea Stearpă, Piatra Sobei (vest) și Piatra Tîrșului (est), în care se găsesc cîteva peșteri interesante (cea mai mare de 132 m).

Limita Munților Bihor spre est o formează valea Albacului, important afluent pe stînga al Arieșului. În versantul ei drept se găsește Peștera din Peretele Dîrninii, de 212 m lungime.

În zona de calcare dintre Albac și Scărișoara, plaiurile ce se desfășoară pe umerii care domină văile au un relief interesant, cu bazine închise, cîmpuri de doline și lapiezuri, peisajul fiind întregit de casele moțești răspîndite peste tot.

TURISMUL ÎN MUNȚII BIHOR ȘI VLĂDEASA

DRUMURI ȘI PUNCTE DE PLECARE

Patrulaterul format de Munții Bihor și Vlădeasa este înconjurat de mai multe artere de circulație pe care sînt situate punctele de plecare în munți:

artera nordică formată din drumul național 1 și calea ferată Huedin — Oradea (tr. 1),

artera vestică formată din drumul național 76 și calea ferată Oradea — orașul Dr. Peiru Groza (tr. 21);

artera sudică formată din drumul național 75 Lunca, — Albac (tr. 23);

artera estică formată din drumul județean Albac — Huedin (tr. 24).

Din aceste artere se desfac drumuri comunale și forestiere, toate carosabile, care oferă posibilități de pătrundere adînc în munte. În cele de mai jos vom face doar o scurtă enumerare orientativă, descrierea detaliată a lor fiind cuprinsă în partea a doua a cărții consacrată traseelor.

ARTERA NORDICĂ. Este formată din DN 1 (București — Oradea) pe porțiunea Huedin — Bucea și de calea ferată București — Oradea, pe aceeași porțiune. Pentru descrierea detaliată vezi traseul 1.

Orașul Huedin (535—565 m) este situat în Depresiunea Huedin, pe ambele maluri ale Crișului Repede; autogară și gară principală; hotel categoria a III-a; posibilități de cazare și la popasul Saula (la circa 3 km-spre Cluj-Napoca); stație PECO; ștrand în parcul orașului.

Fig 09. Munții Apuseni — drumuri de acces

Huedinul reprezintă principalul punct de plecare spre obiectivele turistice din estul Bihorului și nordul Vlădesei. Astfel din acest oraș se desprinde spre sud-vest un drum modernizat (tr. 2) ce trece prin Sîncraiu (unde lasă spre vest o ramură modernizată ce duce la Săcuieu, la traseul 7) după care, la 3—4 km de Sîncraiu, lasă spre sud-est șoseaua principală spre Albac (tr. 24). În continuare spre cabana Padiș, drumul trece prin satul Răchițele (unde lasă spre dreapta un drum forestier, traseul 2a, ce merge la cascada Răchițele) și pe la Ic Ponor.

Ic Ponor (1 050 m alt. medie) este porțiunea de teren aproape plană, cuprinsă între Someșul Cald și Bătrîna; partea sud-vestică este cunoscută sub denumirea de Arsura lui Ic. Ic Ponor se află într-o zonă deosebit de pitorească fiind încadrată de Măgura Vînătă, dealurile Humpleul și Țiclău, acoperite de întinse păduri de rășinoase, în care ici-colo apar poieni smălțuite cu flori cum ar fi Poiana Tomnatecului de pe clinele nordice ale Măgurii Vinete, Poiana La Barăci de pe malul drept al Someșului Cald și Poiana Mărului de la nord de Humpleu.

Datorită poziției pe care o are, le Ponor a devenit un centru al muncitorilor forestieri. Aici există cîteva vile. unde, în cazuri extreme, se poate înnopta. Pentru aprovizionare există un punct alimentar. De la Ic Ponor se. ramifică spre vest un drum forestier (tr. 2b) ce face legătura cu traseele 30 și 31 din zona de izvoare a Someșului Cald.

De la Ic Ponor drumul spre Padiș trece pe la gura Călinesei, punct în care lasă spre stînga (sud) drumul spre Poiana Horea (tr. 25).

Satul Bologa (520 m alt. medie) este așezat pe valea Hențului, afluent pe stînga al Crișului Repede, la 1 km sud de DN 1 (ramificația drumului la km 544). Satul este deservit de halta C.F.R. Bologa; pe aici trece drumul ce duce la Săcuieu și Scrind-Frăsinet, de unde, împreună cu drumul ce vine din stînga, de la Huedin (tr. 2), merge prin Răchițele și Ic Ponor la cabana Padiș.

În versantul stîng al Hențului, pe Dealul Cetății se află ruinele cetății Bologa. Satul Bologa constituie principalul punct de plecare spre cabana Vlădeasa, pe traseul 9, pe traseul 8 prin valea Odrîngușa (Vișagu) sau pe traseul 7, cel mai folosit, ce pornește din Săcuieu prin Rogojel.

Comuna Poieni (510 m alt. medie) este situată pe malul drept al Crișului Repede, pe DN 1. Are gară C.F.R. pe linia Cluj-Napoca — Oradea. Din DN l, la km 549+900, se ramifică spre sud un drum modernizat (vezi tr. 3), drum ce duce (după 6, respectiv 7 km) la vilele Complexului turistic Valea Drăganului (cu legătură prin tr. 10 cu cabana Vlădeasa) și la lacul de baraj Drăganu (acum în lucru). Din zona barajului Drăganu se poate ajunge, pe un drum parțial modernizat (pînă la Remeți), la drumul de pe Valea Iadului (tr. 3a). Din drumul de pe Valea Drăganului, la Gura Zîrnii, se desprinde spre stînga traseul 11 ce duce la cabana Vlădeasa, poteca acestui traseu traversînd creasta principală a Muntelui Vlădeasa. În extremitatea sudică a drumului, la cantonul silvic Ciripa, alte două poteci turistice (tr. 15 și 16) fac legătura cu Stațiunea Stîna de Vale (spre dreapta) sau cu șaua Cumpănățelu trecînd pe la cascada Moara Dracului.

Satul Bucea (380 m alt. medie) se află pe malul drept al Crișului Repede și este punctul de plecare spre cabana Leșu și spre Stațiunea Stîna de Vale. În locul în care DN 1 cotește la dreapta și începe să urce în serpentine spre Piatra Craiului (km 565), se desface spre stînga drumul spre Remeți. După ce traversează calea ferată și Crișul Repede, urmărește pe cîțiva kilometri malul Crișului, apoi intră pe Valea Iadului; pe el putem merge la cabana Leșu-Baraj (25 km, din care 18 modernizați) sau, mai departe, în Stațiunea Stîna de Vale (de la cabana Leșu-Baraj 35 km, din care 20 km semiasfalt). Din localitatea Remeți există un drum care urcă pe la stația de betoane „Floreiu" și coboară apoi la Valea. Drăganului (tr. 3a).

De la coada Lacului Leșu se face legătura cu cabana Meziad (tr. 19). În aval de Stîna de Vale, din drumul de pe Valea Iadului, se desprinde traseul 17 ce duce la Săritoarea Ieduțului.

Halta C.F.R. Valea Iadului (350 m alt.) se află pe malul drept al Crișului Repede, în apropiere de confluența cu Valea Iadului. Este punct de plecare pentru aceleași obiective menționate la localitatea Bucea.

ARTERA VESTICĂ este formată de DN 76 Oradea — Deva, pe porțiunea Beiuș — Lunca, însoțită și de calea ferată Oradea — Vașcău, pe aceeași porțiune. De pe această arteră manționăm cîteva puncte de plecare spre cele mai importante obiective turistice din zona estică și centrală a Munților Bihor.

Orașul Beiuș (185 m alt. medie) este așezat pe malul drept al Crișului Negru, în Depresiunea Beiuș, la 62 km de Oradea, dispune de hotel; stație PECO; gară pe linia Oradea — Vașcău; autogară cu curse locale ce merg spre Remetea, Stîna de Vale (prin Budureasa), Ferice, Pietroasa, Chișcău, orașul Dr. Petru Groza; de asemenea curse rapide spre Cîmpeni, cu legături la majoritatea traseelor turistice de pe Arieșul Mare. Prin Beiuș trece cursa directă de autobuz Oradea — Stîna de Vale.

Beiușul este folosit îndeosebi ca punct de plecare spre cabana Meziad și Stațiunea Stîna de Vale. Din centrul orașului, de lîngă catedrală (km 123, la 61 km de Oradea) începe drumul Beiuș — Aleșd în comun cu drumul Beiuș — Borod care se îndreaptă spre nord; după circa. 10 km ajunge în comuna Remetea, de unde se ramifică la dreapta drumul spre satul și cabana Meziad (tr. 5). Tot din Beiuș, la km 122,1, începe drumul modernizat care se îndreaptă spre Stațiunea Stîna de Vale (tr. 6).

Comuna Sudrigiu (235 m alt. medie, 11 km de la Beiuș) se află tot în Depresiunea Beiuș, pe malul drept al Crișului Negru. Are gară (linia Oradea — Vașcău). Este principalul punct de plecare spre cabana Padiș (tr. 22) și la Ferice (tr. 54); autobuze I.T.A. spre comuna Pietroasa (11 km asfalt) și la Chișcău.

Comuna Pietroasa (330 m alt. medie, 11 km de Sudrigiu) se găsește la limita dintre Depresiunea Beiuș și zona vestică a Bihorului, pe ambele maluri ale Crișului Pietros, afluent pe dreapta al Crișului Negru. Localitatea are o poziție pitorească, fiind cuibărită la poalele dealului Măgura Guranilor (948 m). Este cap de linie pentru autobuzele ce vin din Oradea, Beiuș și orașul Dr. Petru Groza. Are magazin alimentar, dispensar; posibilități de cazare numai la localnici.

Din Pietroasa (pe traseul 55) se ajunge la Peștera Urșilor de la Chișcău (parțial asfalt); la Săritoarea Bohodeiului (tr. 26) prin valea Aleului (drum îngust cu semiasfalt pînă la cantonul silvic Aleu); la Poiana Florilor și Arieșeni — pînă la Între Ape semiasfalt (tr. 28); pe traseul 22, la cantonul silvic Bulz (semiasfalt), de unde se ramifică spre stînga traseul 51 (pe drum pietruit bine întreținut) ce duce pe la casele din Boga și cascada Oșelu, iar la dreapta spre cabana Padiș.

Boga (530 m alt. medie, la 13 km de Pietroasa) este o grupare de circa 60 de vile, așezate în poienile ce se înșiră în lungul văilor Boga și Bulz și în aval de confluența acestora pînă la Piatra Bulzului. La vile nu există posibilități de cazare pentru turiști dar există locuri numeroase pentru campare.

Orașul Dr. Petru Groza (285 m alt. medie) este situat pe DN 76, pe malul drept al Crișului Negru. Gară pe linia Oradea—Vașcău, autogară din care pleacă curse spre Padiș (urcă sîmbăta, coboară duminica), spre diferite localități din zona muntoasă a Bihorului și curse rapide spre Cîmpeni și Deva are hotel, poștă, spital, dispensar și ștrand. Orașul Dr. Petru Groza este punct de plecare pentru traseele 50 (valea Sighiștelului), 56 (Peștera Fînațe) și 49 (la izvoarele Crișului Băița).

ARTERA SUDICĂ. Din DN 76, la 2 km de orașul Dr. Petru Groza, în localitatea Lunca, se desface spre est DN 75 (Lunca—Turda) care interesează pe porțiunea Lunca—Albac (tr. 23). Este complet modernizat. La km 5 + 600, se ramifică drumul comunal ce duce spre satul Sighiștel (de unde începe tr. 50), iar la km 8 drumul secundar ce duce spre est, la Peștera Fînațe (tr. 56).

Orașul Nucet (425 m alt. medie), la circa 10 km de orașul Dr. Petru Groza, se află pe malul stîng al Crișului Băița, sub înălțimile împădurite de la Ograda Albului și Dealul Holdei, spital, poștă, posibilități de aprovizionare. Pe malul drept al Crișului Băița, printre bătrînii nuci ce cresc pe lunca văii, a fost ridicat de curînd Popasul turistic Nucet. Nucetul reprezintă punctul ele plecare pentru traseele 49, 50 și 56.

În amonte de Nucet, în centrul localității Băița, începe traseul 49. La 12 km de Lunca se desface spre dreapta drumul modernizat ce duce la Băița—Plai, drum urmat în parte de traseul 49. La km 25+100 începe marcajul traseului 48, iar la km 29+100, în șaua Vîrtop, încep traseele 48 și 59. Tot pe DN 75, la km 35 + 800, se află Popasul turistic Arieșeni, important punct de plecare pentru traseele 28, 38, 39, 47, 48, 49 și 59; în apropiere, pîrtie de schi.

Comuna Arieșeni (840 m alt. medie, km 37) se găsește la confluența Rîului Alb cu Coblișul. Spre sud-vest localitatea este dominată de creasta masivă a Bihariei. În centrul comunei se află o frumoasă biserică de lemn, ridicată în 1792, monument istoric și de arhitectură. Din Arieșeni pornesc traseele 28 și 39. În aval de localitate, la km 41, se ramifică spre dreapta drumul forestier de pe valea Bucinișului (Bucura) care poate fi utilizat ca acces spre Muntele Găina, ca și drumul forestier de pe valea Iarba Rea (Ghizghițului). Pe malul stîng al Arieșului, între confluențele acestor văi,. se află Popasul turistic Gîrda; este punct de plecare pentru traseele 23 b, 41, 42 și 43.

Comuna Gîrda de Sus (710 m alt. medie, km 46) este situată la confluența văii Gîrda Seacă cu Arieșul. Comuna reprezintă punctul principal de plecare spre cabana Scărișoara, cu mașina (tr. 23 c) sau pe jos (traseele 41, 42 și 43); pe primii 500 m. aceste trasee merg în comun ca drumul forestier ce duce la Casa de Piatră (tr. 23 b).

Comuna Albac (620 m alt. medie) este așezată pe malul stîng al Arieșului Mare, la vărsarea Albacului în Arieș. Cazare numai la localnici; posibilități de aprovizionare. Din centrul localității se desface, spre nord, artera estică.. Din Albac pornește traseul 57 ce duce la cătunul Sfoartea.

ARTERA ESTICĂ (tr. 24). Ea se desface din DN 75 în comuna Albac și urmează la început valea Albacului, trece prin localitatea Horea (unde se termină asfaltul) și urcă în serpentine strînse prin Mătișești, pînă pe cumpăna de ape dintre bazinul Arieșului și cel al Someșului Cald, în șaua Ursoaia (km 54 după vechea numerotație), unde se află în prezent un centru de colectare a fructelor de pădure. Din șa se desface un drum carosabil (cam deteriorat în ultimul timp) care duce la Ghețarul Scărișoara (tr. 45). Dincolo de creastă, în satul Poiana Horea (km 43), se desface spre vest drumul forestier ce duce la Ic Ponor (tr. 25) și la cabana Padiș.

Drumul spre Huedin începe să fie asfaltat din satul Ciurtuci, el lasă la dreapta ramificația (asfaltată) ce duce la Cluj-Napoca, prin Mărișel, și pe la lacurile de baraj Tarnița și Gilău. Drumul coboară apoi în valea Someșului Cald, unde traversează barajul marelui lac de acumulare Beliș, pe malul căruia se află Stațiunea turistică Fîntînele.

De la Fîntînele șoseaua urcă abrupt, trece pe lîngă Belișu Nou și ajunge la Neagra, pitoresc platou, slab vălurit, pe care căsuțele apar ici-colo printre molizii tineri, iar mestecenii dau peisajului un aspect de tundră. Drumul coboară prelung, intră pe valea Călățele, trece pe la cabana Ardeleana și, dincolo de Călățele, se unește cu drumul Huedin—cabana Padiș (tr. 2), apoi se racordează cu DN 1.

POSIBILITĂȚI DE CAZARE

Față de suprafața mare pe care o au Munții Bihor și Vlădeasa și mai ales față de multitudinea obiectivelor turistice pe care le adăpostesc, numărul cabanelor și a capacitatea lor sînt cu totul insuficiente. Aceasta se datorește și faptului că toate cabanele actuale sînt accesibile cu mijloace mecanizate, ceea ce adaugă drumeților propriu-ziși un mare număr de turiști ocazionali.

În momentul de față, în perimetrul masivelor care ne interesează funcționează 9 unități de cazare, dintre care însă doar trei sînt cabane de munte propriu-zise.

CABANE ȘI POPASURI TURISTICE

Cabana Ardeleana (520 m alt.) este situată pe șoseaua județeană Albac—Huedin (tr. 24), la 3 km sud de localitatea Călățele. Are o capacitate de cazare de 21 de locuri în camere de l—4 paturi și 20 de locuri la priciuri. Are lumină electrică și apă curentă. Bufet, restaurant permanent.

Stațiunea Fîntînele (950 m alt.) este situată pe șoseaua județeană Albac — Huedin, la 3 km sud de localitatea Beliș. Are o capacitate de cazare de 350 de locuri în 5 pavilioane cu camere de 2—3 locuri; regim de hotel; lumină electrică; apă curentă, caldă și rece; restaurant, bar, telefon. Stațiunea este în curs de dezvoltare.

Complexul turistic Valea Drăganului (550—630 m alt.) se află în Valea Drăganului la 6 și 7 km de confluența cu Crișul Repede. La 5,9 km de la DN 1 se află trei vile pe stînga văii (acces pe o derivație lungă de circa 600 m) cu o capacitate de 83 de locuri în camere de 2— 3 paturi și 7—10 paturi. La km 7, pe stînga văii, la drum, o altă vilă are o capacitate de 83 locuri în camere de 3 și 4 paturi. Lumină electrică, apă curentă (baie pe etaj), restaurant deschis permanent; teren de camping.

Cabana este folosită ca punct de plecare pentru cabana Vlădeasa sau pentru Stațiunea Stîna de Vale.

Cabana Vlădeasa (1430 m alt.) așezată pe versantul estic al Munților Vlădeasa, în Poiana Frînturi. Are o capac itate de 32 de locuri în camere de 3—17 paturi; apă de izvor; bufet la cerere mîncare gătită. Cabana este accesibilă pe traseele 7, 8, 9 cu 10 și 11. Este folosită ca bază pentru vizitarea vîrfului Vlădeasa (tr. 13), a Cascadei Răchițele (tr. 14) și punct de plecare spre Munții Bihor (tr. 12). Iarna pîrtii de schi.

Cabana Leșu-Baraj (600 m alt.) este situată în versantul drept al Văii Iadului, în aval de barajul Leșu, în fața văii cu același nume. Are o capacitate de 200 de locuri, în camere de 2—4 paturi (în 2 pavilioane); lumină electrică; apă curentă caldă și rece; restaurant, bufet, telefon; regim de hotel. Cabana se află pe șoseaua Bucea—Stîna de Vale (tr. 4).

Stațiunea Stîna de Vale (1 100 m alt.) este situată la obîrșia Văii Iadului. În stațiune se află un complex sanatorial, vile (314 locuri), un hotel modern (104 locuri) și două vile cu cazare pentru turiști (40 de locuri). Lumină electrică, apă curentă, restaurant, braserie, cantină, bufet, deschise permanent. Oficiu poștal, telefon, magazin alimentar, chioșc pantru legume-fructe. Sală de spectacol, club, bibliotecă, discotecă, iarna baby-schi. În anul 1980 s-a terminat construirea unui popas turistic cu 69 de locuri (22 căsuțe a 2—4 locuri), lumină electrică, instalații sanitare, locuri de pregătit mîncarea și spații pentru rulote și corturi. Bilete numai prin U.G.S.R. și filialele O.N.T. și, pentru popasul turistic, direct în stațiune.

Stațiunea este accesibilă din DN 1 (km 560), pe drumul de pe Valea Iadului (54-km, din care cea mai mare parte cu asfalt și semiasfalt). Cu trenul accesul se face de la halta C.F.R. Stîna de Vale de pe linia Cluj-Napoca—Oradea, fără să aibă însă la dispoziție un mijloc permanent auto (tr. 4). Din Beiuș (stație C.F.R, Oradea—Deva) drum asfaltat pe care circulă zilnic autobuz (24 km).

Stațiunea este folosită pentru excursii în împrejurimi (tr. 15, 16 și 17), pentru vizitarea Peșterii Meziad (tr. 18) și ca punct de plecare spre Munții Bihor (tr. 20), la cabana Padiș.

Cabana Meziad (470 m alt.) este situată la limita dintre zona muntoasă și Depresiunea Beiuș, pe Valea Peșterii (afluent pe dreapta al văii Meziadului). Are o capacitate de 46 de locuri (comun și camere de 3 și 4 paturi); bufet, apă la izvor.

Cabana este accesibilă din Beiuș (stație C.F.R. pe linia Oradea—Vașcău; DN 76 Oradea—Deva). Din Beiuș drum asfaltat pînă în comuna Remetea (10 km), apoi drum comunal Remetea-sat Meziad (6 km) și în continuare pe drum pietruit pînă la cabană (6km). Zilnic cursele I.T.A pînă la Remetea și curse pentru muncitori, în zilele de lucru, pînă în satul Meziad (tr 5).

Cabana Padiș (1 280 m alt.) este așezată în partea estică a platoului Padiș în apropierea vîrfului Biserica Moțului. Are o capacitate de 54 de locuri în clădirea cabanei si 20 de locuri în 10 căsuțe a cîte două paturi. Bufet și în sezonul de vară, restaurant. Apă la rîu și la izvor; lumină electrică de la generator propriu. Teren de camping.

Cabana se află la 57 km de Huedin și este accesibilă din drumul județean Huedin—Albac; la Călata (10 km de Huedin) se desface drumul comunal ce merge prin Mărgău la Răchițele (17 km, din care 10 km asfalt), de aici se continuă cu drumul forestier la Ic Ponor—Padiș (32 km).

La cabană se poate ajunge dinspre Depresiunea Beiuș, de la Sudrigiu (stație C.F.R. pe linia Oradea—Vașcău și DN 76 Oradea—Deva), de unde drum comunal asfaltat pînă în comuna Pietroasa (12 km), apoi drum forestier parțial cu semiasfalt pînă la Padiș (tr. 22). Din valea Arieșului cabana este accesibilă de la Arieșeni, din DN 75, pe traseul 39 (din care 6 km pe drum forestier bine întreținut).

Cabana Padiș constituie nodul turistic al Munților Bihor. Ea este folosită ca bază pentru vizitarea obiectivelor din partea nordică a Munților Bihor (traseele 29, 33, 32, 33, 34, 35, 36, 37, parțial, 38 și 39) și are legături cu Stîna de Vale (tr. 20), cu cabana Vlădeasa (tr. 12) și cu cabana Scărișoara (tr. 40 și 46).

Datorită afluenței tot mai mari a turiștilor în Munții Bihor, cabana Padiș are o capacitate cu totul insuficientă. Din această cauză se proiectează construirea aici a unui mare complex turistic. În afara cabanei, la Padiș exista tabăra B.T.T., cu o capacitate de 180 de locuri în căsuțe a cîte 4 paturi și cantină. Tabăra nu mai este deschisă decît pentru tabere organizate de unitățile de învățămînt.

Cabana Scărișoara (1 108 m alt.) se află în partea de sud-est a platoului cu același nume. Are o capacitate de 27 de locuri în camere mari și 30 de locuri la priciuri; bufet; lipsă acută de apă, izvorul, cu debit mic, fiind și luat la distanță mare de cabană; deschisă tot timpul anului; teren de camping.

Cabana este accesibilă cu automobilul din DN 75, din care, în comuna Gîrda de Sus, se desface șoseaua, forestieră ce urmează valea Ordîncușa și apoi în continuare la satul Ghețari (tr. 43). Zilnic există cursă de autobuz care urcă după-amiaza din Gîrda și coboară dimineața de la satul Ghețari. Tot cu mașina se ajunge și din drumul județean Albac—Huedin unde, în șaua Ursoaia se desface un drum carosabil (tr. 45), care se unește cu precedentul înainte de Ocoale. Această variantă nu este recomandabilă, drumul fiind cam deteriorat pe anumite porțiuni.

Pentru drumeți accesul la cabană se face din Gîrda de Sus pe traseele 41, 42 și 43; de la Arieșeni pe traseul 47, iar legătura spre Padiș o fac traseele 40 și 46. Pentru vizitarea Ghețarului, de la cabană se merge pe traseul 44.

Ca și la Padiș, capacitatea de cazare a turiștilor este total insuficientă, fapt pentru care se proiectează și aici un centru turistic; găzduire și la localnici.

Popasul turistic Arieșeni (850 m alt.) este situat pe valea Arieșului, la 1 km de centrul comunei spre Lunca (km 36+100 pe DN 75). Are capacitatea de 30 de locuri în bungalow-uri de lemn a cîte 3 camere cu cîte 2 paturi (încălzire, apă curentă, apă caldă) și 20 de locuri în 10 căsuțe a cîte două locuri (încălzire). Restaurant categ. I, bufet, lumină electrică; deschis tot anul.

Popasul turistic Arieșeni poate fi folosit ca punct de plecare pentru excursii cu piciorul, spre masivul Cucurbăta (tr. 59 și 60), sau combinat cu mașina, la Groapa Ruginoasa (tr. 48), la Cetățile Ponorului (tr. 39) sau la Izbucul Galbenei (tr. 28).

Popasul turistic Gîrda (720 m alt.) este așezat pe valea Arieșului, la 2,5 km amonte de centrul comunei Gîrda de Sus (km 43 + 800 pe DN 75). Are capacitatea de 20 de locuri (fără încălzire) în 10 căsuțe de cîte 2 paturi; lumină electrică, apă de la cișmea; deschis numai în perioada mai—octombrie; restaurant; bufet deschis tot anul; teren de camping.

Popasul poate fi utilizat ca punct de plecare pentru excursiile din zona Arieșeni sau spre Scărișoara (vezi cabana Scărișoara).

Popasul turistic Nucet (425 m alt.) a fost recent construit în imediata apropiere a orașului Nucet, pe DN 75, la circa 10 km de orașul Dr. Petru Groza. Este situat pe malul drept al Crișului Băița în lunca îngustă presărată cu nuci bătrîni. Are o capacitate de 20 de locuri în 10 căsuțe de lemn; restaurant, lumină electrică, apă la un izvor captat la baza versantului ce se ridică spre nord. Popasul este deschis tot timpul anului, dar căsuțele sînt neîncălzite.

Popasul turistic Nucet poate fi folosit ca punct de plecare pentru excursii în zona de izvoare a Crișului Băița (tr. 49), pe valea Sighiștelului (tr. 50), sau la Peștera Fînațe (tr. 56).

ADĂPOSTURI

Numărul redus al cabanelor din Munții Bihor și Vlădeasa face ca pe unele trasee distanța între cabane să fie prea mare pentru parcurgerea ei într-o singură zi. Dacă la aceasta se adaugă faptul că vizitarea unor obiective turistice pe parcurs reclamă un timp în plus, sau că pot interveni intemperii, prezența unor adăposturi pe traseu ar fi foarte utilă. Din păcate în Munții Bihor și Vlădeasa nu există adăposturi speciale, destinate turiștilor. În cîteva puncte există însă adăposturi ocazionale ce pot fi folosite de aceștia. Ele sînt, de cele mai multe ori, case mici neamenajate (cu priciuri și sobă) care sînt locuite de țărani doar în timpul sezonului de cosit (de exemplu cele din Poiana Florilor), altele sînt cabane ale tăietorilor de lemne (locuite permanent). Ele vor fi menționate la traseele respective. În caz de nevoie, grupurile mici de turiști găsesc adăpost și la cantoanele silvice, pentru care este necesară aprobarea de la ocoalele silvice respective. Principalele cantoane, situate pe traseele turistice, sînt următoarele: Valea Aleului (tr. 26 și 27), Bulz (tr. 22), Păuleasa și Luncșoara (tr. 28), Padiș (tr. 38), Glăvoiu (tr. 34 și 35), Dealul Ursoii (tr. 45), la care se pot adăuga cantoanele pastorale din Padiș (de lîngă cabană) și din Mărșoaia (tr. 45). Nu au fost menționate cantoanele din apropierea așezărilor permanente întrucît există posibilități mai simple de găzduire la localnici.

De asemenea, stînele nu le-am menționat căci ele își schimbă poziția de la an la an. Pe hartă au fost marcate saivanele care au mai multă stabilitate.

MARCAJE

Ca în cazul tuturor masivelor muntoase din țară, și în munții Bihor și Vlădeasa itinerarele urmăresc de obicei cursurile de apă sau crestele principale. În aceste cazuri, în principiu orientarea nu este dificilă. În zonele carstice însă, traseele sînt mai greu de urmărit prin faptul că nu există văi bine definite sau muchii clare, relieful fiind în general haotic, fără linii directoare pregnante. De aceea traseele își schimbă des direcția, ocolind doline și țancuri, trecînd dintr-o vale închisă în alta sau strecurîndu-se pe sub pereți de calcar. În aceste cazuri marcajele sînt absolut necesare și trebuie urmărite cu multă atenție. În nici un caz nu trebuie pierdute din vedere căci orice abatere de la traseu poate duce la rătăcirea turistului. Recomandăm, de asemenea, să se evite, pe cît posibil, mersul în timpul nopții, care poate duce la rătăcirea potecii.

Relieful specific pe care îl prezintă regiunile carstice a impus trasarea în mod aparte a itinerarelor turistice. În mod obișnuit acestea sînt poteci pastorale, care duc la locuri de fîneață sau poteci ale forestierilor. În zonele carstice însă, acolo unde atracția o constituie nu drumul în sine și priveliștele pe care le oferă, ci anumite obiective precise (peșteri, izbucuri, ponoare etc.), a fost necesară tăierea unor poteci speciale pînă la ele. Așa sînt, de exemplu, circuitele Cetăților Ponorului, ale izvoarelor văii Galbena sau ale izvoarelor Someșului Cald, fără a mai enumera numeroasele derivații din trasee.

Fig 10. Schița traseelor

Varietatea obiectivelor turistice, multitudinea lor și mai ales relieful foarte complicat au făcut necesară utilizarea în munții Bihor și Vlădeasa a unui număr mare de marcaje. În principiu banda este utilizată pentru trasee de traversare a masivelor (de exemplu banda roșie care merge de la Stîna de Vale prin Padiș pînă la Băița, sau banda albastră care merge de la satul Bologa peste Munții Vlădeasa și Bihor pînă la Scărișoara); triunghiul este folosit pentru drumurile de acces la cabane (de exemplu Băița — cabana Padiș, Arieșeni — cabana Padiș, Pietroasa — Stîna de Vale) și uneori ca trasee de traversare secundare (de exemplu Stîna de Vale — Ciripa — Cumpănățelu!, sau Pietroasa — Poiana Florilor — Arieșeni); punctul este folosit pentru traseele în circuit (circuitul Cetăților Ponorului, al Izvoarelor Someșului Cald sau al Izvoarelor văii Galbena); crucea este utilizată la traseele care merg la un obiectiv turistic ce nu este prins într-un circuit (de exemplu la Peștera Onceasa sau la avenele din Lumea Pierdută). De la aceste principii există unele abateri din cauza insuficienței semnelor sau din cauza nerespectării lor de către cei ce le-au marcat.

Conform normelor generale de marcare a traseelor turistice de la noi din țară, și aici s-au utilizat combinațiile a trei culori cu patru semne. Culorile, aplicate pe fond alb, sînt: roșu, albastru și galben, iar semnele: bandă, triunghi, cruce și punct.

Datorită condițiilor specifice pe care le creează carstul, în Munții Bihor s-au utilizat, spre deosebire de alte masive muntoase, trei tipuri speciale de trasee și semne de marcaj. Acestea'sînt traseele în circuit, semnele duble și cele de peșteră.

Traseele de circuit duc drumețul pe la mai multe obiective turistice, întorcîndu-1 în aceeași zi la punctul de plecare. Ele sînt dealtfel cele mai interesante, căci pe o distanță relativ scurtă cuprind un număr mare de puncte interesante, printre care se află și obiectivele majore din acești munți. Din această cauză recomandăm (ca ele să fie parcurse cu precădere. Traseele în circuit sînt însemnate cu.punct (cu excepția circuitului Groapa de la Barsa).

Semnele de marcaj duble sînt utilizate numai pentru derivațiile din traseul normal, în scopul vizitării unor obiective turistice (peșteri, puncte de priveliște etc.) situate în apropiere. Derivațiile sînt scurte și se termină în fața obiectivului pentru care au fost trasate, turiștii urmînd să le parcurgă în sens invers pentru a reveni la traseul normal. Marcajele duble sînt executate prin dublarea semnului din care deviază. Astfel, la un marcaj cu punct roșu înconjurat cu alb, se mai trasează la exterior un cerc roșu. Semnul dublat sugerează parcurgerea distanței de două ori, o dată pentru a ajunge la obiectiv și a doua oară pentru a reveni la traseul normal.

Semnele de peșteră sînt utilizate pentru derivații ce conduc la peșteri. Semnul (o bandă cu un semicerc deasupra) este desenat pe fond alb în culoarea traseului din care se desface. Și aceste derivații se parcurg dus și întors din traseul de bază. Acest semn nu este utilizat pentru toate peșterile, pe unele trasee derivațiile la peșteri fiind însemnate cu semnul de marcaj dublu.

În munții Bihor și Vlădeasa apar, mai ales în zonele împădurite, o serie de semne pe arbori, care nu au nimic comun cu marcajele turistice. Menționăm în special benzile roșii și albastre (neîncadrate în alb) care delimitează perimetrele forestiere. Ele nu trebuie confundate cu marcajele turistice căci pot rătăci pe turiști.

Există, de asemenea, marcaje turistice vechi, dezafectate, care însă nu au fost șterse peste tot. În mai multe cazuri ele sînt specificate în descrierile de trasee. Marcajele din Munții Bihor și Vlădeasa, ca dealtfel în toți munții noștri, sînt aplicate pe arbori, colți de stîncă, stîlpi metalici, case și borne de pe șosele. Unele marcaje sînt reîmprospătate, urmărirea lor de către turiști făcîndu-se cu ușurință. Foarte multe însă nu au fost reîmprospătate pînă la data întocmirii ghidului de față (1979), deși acest lucru s-ar fi impus. Degradarea lor se datorește tăieturilor de pădure, cu care ocazie au fost doborîți și arborii ce purtau marcaje. Alte degradări le aduc localnicii care le cioplesc de pe arbori; majoritatea însă au suferit pur și simplu datorită uzurii.

În zonele de gol alpin, unde sînt utilizați mai ales stîlpii metalici, majoritatea acestora au dispărut și nu au fost înlocuiți, iar la cei rămași lipsesc plăcuțele terminale cu semnul de marcaj, fiind rupte de ciobani. Majoritatea stîlpilor metalici de la răscruci au săgețile indicatoare ruginite, iar scrisul de pe ele indescifrabil, ca dealtfel și cel de pe pancartele indicatoare de lîngă cabane.

O mare lipsă o prezintă mai ales traseele recent marcate. Pe ele nu sînt puși stîlpi metalici, deși prezența lor este absolut necesară (de exemplu la traseele 13, 14, 32 și 33).

În total în Munții Bihor și Vlădeasa sînt 38 de trasee marcate, din care 12 în Vlădeasa și 26 în Bihor. Lista lor este dată în tabelul 2. În ghidul de fată traseele descrise corespund marcajelor, în sensul că ele nu sînt combinate din semne diferite care să impună turiștilor un anumit drum, acest lucru rămînînd la alegerea lor, în funcție de forțele și timpul ce-l au la dispoziție.

Nu putem încheia capitolul dedicat marcajelor fără cîteva observații, începînd din 1975 a început o susținută activitate depusă de organizațiile de pionieri care au refăcut un mare număr de marcaje. Această acțiune, cu totul meritorie, are însă cîteva deficiențe. În primul rînd copiii, fără un sprijin material al organizațiilor de turism, s-au limitat a executa semne acolo unde s-a putut, în pădure și pe pietre. La gol, unde stîlpii de marcaj sînt indispensabili, nu au mai putut acționa, operația de implantare a stîlpilor depășindu-l ca posibilități fizice. Din această cauză unele trasee sînt greu accesibile. A doua deficiență vine de la modul inegal cum a fost tratată problema. Unele lucrări au fost executate conștiincios, trainic, cu refaceri periodice, altele neatent, astfel că, chiar după un an de la marcare, semnele au dispărut aproape complet, cum este cazul circuitului Măgura Vînătă. Au fost cazuri cînd nu s-au respectat semnele de marcaj convenționale; astfel pe traseul 39 se vad triunghiuri roșii pe un fond bleu pal sau pe traseul 27 un pătrat albastru! A treia dificultate vine de la necunoașterea suficientă a misiunii asumate. Astfel, în variantele anterioare ale ghidului de față, am recomandat cîteva trasee nemarcate, care și-au cîștigat popularitate și pe care pionierii s-au grăbit să le marcheze, dar aceasta fără un studiu prealabil. Așa se face că un traseu ce trebuia să fie de bază, Scărișoara — Padiș prin Casa de Piatră, are un traseu greșit la început, neeconomicos și neinteresant. În sfîrșit, insuficienta coordonare a dus la marcarea unor trasee greșit concepute ca semn (de exemplu marcarea inutilă a șoselelor cum este cea de pe valea Ordîncușa, sau cu semne duble, cum este traseul 31) sau sistemul de marcaje adoptat în partea nordică a Vlădesei.

Forurile de resort ar trebui să vegheze și să răspundă de corecta marcare a unor masive ce cunosc un extrag ordinar aflux de vizitatori și cărora trebuie să li se asigure maximă securitate. Specificul carstic al Munților Bihor impune în general amenajări speciale care să faciliteze vizitarea unor importante obiective turistice. Ele constau în scări de lemn, punți, cabluri de asigurare în peșteri, parapete și balcoane la punctele de priveliște. Majoritatea amenajărilor, făcute cu circa 15 ani în urmă, s-au deteriorat. De atunci nu s-au refăcut decît cele patru balcoane din jurul Cetăților Ponorului, restul fiind complet neglijat. Așa se face că accesul în Cetăți a devenit extrem de periculos, că trecerea prin Cetatea Rădesei este problematică la ape mari, fără a mai vorbi de circuitul Galbenei, în porțiunea de chei, aproape inaccesibil din lipsa scărilor, a balcoanelor și a punților. Nu au ce căuta aici improvizațiile, căci punțile și scările de lemn pot fi smulse de ape primăvara; doar construcțiile temeinice din metal și ancorările fn stîncă pot rezista în timp. În încheiere ținem să subliniem că, din cauza deselor modificări ce survin în ceea ce privește marcarea traseelor (îmbunătățiri, refaceri, modificări de traseu, noi trasee) și a amenajărilor noi (punți construite de pionieri, poate chiar preluarea de către O.J.T. Oradea a acestei sarcini), indicațiile date în ghid pot prezenta diferențe față de realitatea terenului, mai ales cu trecerea anilor. Ghidul reflectă situația de pe teren din anul 1978, cînd autorii au parcurs toate traseele, și cu completări din anul 1979.

IZVOARE

Pe traseele din Munții Bihor și Munții Vlădeasa repartiția izvoarelor este neuniformă, în funcție de substratul geologic și de relieful în care se află. Pe traseele de creastă, din zonele necarstice, izvoarele sînt destul de rare (cum este pa creasta Masivului Vlădeasa sau a Bihariei), încît aprovizionarea cu apă trebuie făcută înainte de a se ajunge în zona înaltă. Există totuși și izvoare de altitudine (ca cel de la Fîntîna Rece, de lîngă vîrful Cîrli-gați), care vor fi semnalate la locul potrivit.

Pe traseele de vale apa nu constituie o problemă, căci în afara rîurilor respective, sînt numeroase izvoare și ape afluente. Pe astfel de trasee nu s-au indicat posibilitățile de aprovizionare cu apă.

Un caz special și foarte frecvent îl prezintă, în Munții Bihor, zonele carstice, în.general lipsite de apă. Pe platouri apa lipsește practic (excepție fac cele cîteva izvoare, care se întîlnesc însă la distanțe mari (2—3 ore de mers). Nici văile mici nu au totdeauna apă, mai frecvente fiind văile seci. Aprovizionarea cu apă se poate face însă din izbucurile situate în chei, de cele mai multe. ori cu debit considerabil.

În descrierea traseelor se vor arăta porțiunile lipsite de apă, indicîndu-se izvoarele cele mai apropiate de pe trasee sau din preajma lor. Uneori pe traseu se întîlnesc tăblițe ce indică timpul și direcția de mers pînă la cel mai apropiat izvor. Deseori, în carst, turiștii pot să-și potolească setea cu apa rece și cristalină ce se găsește în fundul peșterilor.

TURISMUL DE IARNĂ

Relieful cu pante prelungi și zăpezile abundente care acoperă iarna Munții Bihor și Vlădeasa, creează condiții favorabile pentru practicarea schiului. Deși nu există pîrtii amenajate special, o serie de versanți înclinați oferă posibilitatea practicării schiului de pîrtie. Evident, schiul de pîrtie necesită prezența unei cabane în apropiere. Din acest punct de vedere cabana Vlădeasa oferă cele mai avantajoase condiții datorită pantelor înclinate ce coboară dinspre creasta Vlădesei (490 m diferență de nivel). Cu un mic efort de amenajare (telescaun la cabană și baby-schi) s-ar deschide și în această parte a țării un excelent centru pentru practicarea sporturilor de iarnă.

Al doilea loc îl ocupă cabana Stîna de Vale, care oferă și iarna condiții excelente de cazare, unde însă pantele defrișate sînt mai scurte și mai puțin înclinate decît în preajma cabanei Vlădeasa. Prin amenajarea unor pîrtii care pornesc din vîrful Poieni spre Stîna de Vale (diferența de nivel de peste 400 m) stațiunea s-ar putea dezvolta într-un centru pentru sporturile de iarnă, cu atît mai mult cu cît expunerea nordică a pantei favorizează menținerea zăpezii pînă în luna aprilie.

Padișul oferă pîrtii prelungi, dar cu pantă mică. Platformele carstice sînt însă propice pentru desfășurarea probelor de fond și nu ne îndoim că odată cu dezvoltarea unui complex turistic, care să ofere posibilități de cazare și în sezonul de iarnă, Padișul va putea găzdui desfășurarea unor competiți de schi-fond.

Un centru de schi pe cale de dezvoltare este localitatea Arieșeni care oferă foarte bune condiții de practicare a acestui sport pe clinele nordice ale Masivului Biharia. Diferența de nivel maximă ce ar putea fi utilizată este de aproape 1 000 m, în cazul în care se vor face amenajările necesare pentru urcare în Masivul Biharia. Deocamdată un baby-schi și popasul turistic de aici oferă posibilități modeste, dar perspectivele sînt mari avînd în vedere în special condițiile climatice prielnice, zăpada persistînd mult pe versantul nordic al masivului. În afara schiului de pîrtie, Munții Bihor și Vlădeasa oferă posibilități de practicare a turismului de iarnă. Pante domoale, lipsa avalanșelor și zăpada persistentă, cît și peisajele inedite sînt -menite să atragă din ce în ce mai mulți amatori la practicarea acestui sport. Pentru aceștia, la caracterizarea traseelor s-a făcut mențiunea dacă ele sînt accesibile sau nu iarna. Mențiunea ,,accesibil iarna" presupune evident utilizarea schiurilor.

ALPINISM

Munții Bihor reprezintă un teren încă neexplorat de alpiniști, cu toate că existența numeroșilor pereți de calcar, mai ales în chei, creează posibilități de practicare a alpinismului tehnic. Din acest punct de vedere sînt de menționat patru zone.

În zona de obîrșie a văii Bulz se găsesc pereții din Piatra Boghii, cu diferențe de nivel de circa 300 m, cîteva muchii situate între pâraiele Oșelu, Boghii și Valea Rea, cu diferențe mai mici de nivel, precum și văi abrupte cu săritori.

În zona de obîrșie a văii Galbena (în aval de izbuc) pereții canionului au diferențe de nivel de 150—200 m, cu porțiuni verticale, întrerupte însă de brîne. Valea Seacă, cu săritori mari în porțiunea superioară, poate oferi posibilități de stabilire a unor trasee, dar care nici pînă în prezent nu au fost valorificate.

La Cetățile Ponorului, pereții verticali ai dolinelor II și III, cu peste 100 m diferență de nivel, sînt interesanți, deși pe unele locuri au brîne de iarbă, dar nici aici nu s-au stabilit încă trasee alpine. Cheile Someșului Cald cuprind numeroși pereți de calcar ce ating și 100 m diferență de nivel. Izolați unii de alții, ei ar trebui cercetați în vederea stabilirii posibilităților de cățărare.

TURISM ȘI ALPINISM SUBTERAN

Atracția deosebită a Munților Bihor o constituie peșterile. Ele prezintă o gamă foarte largă de aspecte și tipuri, fiind variate ca posibilități de parcurgere. Se pot distinge astfel peșteri uscate, peșteri cu apă și avene.

Majoritatea peșterilor uscate sînt ușor accesibile, ele putînd fi vizitate de orice turist înarmat doar cu o lanternă, sau preferabil cu o lampă de carbid. Dintre acestea, pe traseele marcate și la care duc derivații sînt următoarele: Peștera Meziad (tr. 19), Peștera de la Vîrseci (tr. 28), Peștera Onceasa (tr. 29 și 31), Peștera Șura Boghii (tr. 33), Peșterile de la izvoarele Someșului Cald (tr. 30), Peștera Ferice (tr. 27), Peștera Focul Viu (tr. 35 și 38), Ghețarul de la Barsa (tr. 36), Peștera Poarta lui Ionel (tr. 41), Ghețarul Scărișoara (tr. 44), unele peșteri din valea Sighiștel (tr. 50). Pe traseele nemarcate sînt de menționat peșterile descrise în ghid: Peștera Ferice (tr. 54), Peștera Urșilor (tr. 55), Peștera Fînațe (tr. 56) și Avenul de sub Zgurăști (tr. 58).

Peșterile active, prin care curge un rîu subteran, sînt mai greu de vizitat tocmai din cauza apei. Ele sînt însă accesibile pe anumite porțiuni, fapt pentru care unele din ele sînt marcate și amenajate. Așa sînt Cetatea Rădesei (tr. 30), galeria din amonte a Cetăților Ponorului (tr. 34), tunelul din canionul Galbenei (tr. 35) și Porțile-Bihorului (tr. 49).

În afara peșterilor menționate există altele, tot active, a căror vizitare necesită un echipament special (cizme și bărci de cauciuc) și care nu sînt recomandate decît turiștilor experimentați în astfel de acțiuni, între acestea sînt de menționat: galeria din aval a Cetăților Ponorului (tr. 34), Peștera Coiba Mare (tr. 46), Peștera Vidrei (tr. 31), Peștera de la Fîntîna Roșie (tr. 22) și Peștera Zăpodie (tr. 36).

Avenele și unele peșteri cu puțuri verticale necesită alt tip de echipament (scări flexibile, corzi, pitoane, căști de protecție) și sînt accesibile numai alpiniștilor avansați, specializați în ascensiunile (mai bine zis „descensiunile") subterane. Dintre peșterile de acest tip, situate pe traseele marcate sau în imediata lor apropiere, sînt de menționat: Avenul Borțig (tr. 35), Peștera Neagră de la Barsa (tr. 36), avenele din Lumea Pierdută (tr. 37), Peștera Căput (tr. 22 b și 39), Hoanca Mare din Grumazul Bătrînii (tr. 40), Avenul din Șesuri (tr. 23 c), etajul inferior al Ghețarului Scărișoara (tr. 44) și Avenul de la Dosul Muncelului (tr. 50).

În afară de peșterile enumerate, mai sînt încă multe altele, care au fost menționate în prezentarea generală a Munților Bihor, dar pe care nu le amintim aici deoarece sînt de mică importanță, depărtate de orice traseu turistic, inaccesibil din punct de vedere tehnic sau a căror vizitare este interzisă, fiind monumente ale naturii (de exemplu Peștera Pojarul Poliței).

În general, vizitarea peșterilor este o activitate ce atrage din ce în ce mai mult pe turiști, datorită peisajelor inedite și a măreției lumii subterane. Turismul subteran comportă însă unele riscuri și sfătuim insistent pe cei ce îl practică să urmeze cu strictețe recomandările de mai jos:

turiștii să nu meargă niciodată singuri într-o peșteră căci cel mai mic accident poate avea urmări grave;

înainte de a intra într-o peșteră să verifice mijlocul de iluminare. Lanternele cu baterii sînt recomandabile numai pentru vizitele scurte căci din cauza umezelii ele se descarcă repede. Sînt preferate lămpile cu carbid. E bine ca pe lîngă lanternă să existe și o luminare și mai multe cutii de chibrituri;

în peșterile cu topografie complicată să se meargă numai cu un ghid sau cu un cunoscător al peșterii. Rătăcirile pot avea consecințe grave (între peșterile de acest fel sînt Peștera Meziad și Peștera Măgura din valea Sighiștel);

în peșterile active (cu rîuri subterane) să nu se meargă pe timp de ploaie sau în preajma furtunilor, căci viiturile, care survin cu mare viteză, -pot fi foarte periculoase,-

să nu se distrugă concrețiunile din peșteri căci ele sînt opere pe care natura le-a realizat cu truda a zeci de mii de ani. Dacă noi ne-am bucurat de frumusețile lumii subterane, să nu-i lipsim pe cei ce vor veni după noi de aceste frumuseți. Este interzis vizitatorilor să se iscălească pe pereții peșterilor, căci eternitatea va păstra, acoperindu-le de rușine, numele celor ce nu știu să respecte natura și pe semenii lor.

PARTEA a II-a TRASEE TURISTICE

MUNȚII VLĂDEASA

DRUMURI AUTO

1. Huedin – Bucea

Lungime: 33,7 km Caracteristica traseului.- drum național modernizat (DN 1) care străbate Depresiunea Huedin și defileul Crișului Repede dintre Masivul Vlădeasa și munții Meseș și Șes; permite accesul la cîteva artere importante ce duc în munții Vlădeasa și Bihor.

Descrierea traseului. Orașul Huedin este situat în zona de obîrșie a Crișului Repede, în depresiunea cu același nume, la altitudinea 535—565 m. Are gară C.F.R., autogară I.T.A., hotel (cat. III), ștrand și stație de benzină. Posibilități de cazare și la popasul turistic Saula (la 3 km spre Cluj-Napoca). Din centrul orașului (km 526,7) se desface spre stînga drumul ce duce spre Ic Ponor și cabana Padiș (traseul 2), cabana Vlădeasa (șoseaua prin Sîncraiu la Săcuieni, apoi pe traseul 7) și spre cabana Ardeleană, Stațiunea Fîntînele și comuna Albac (traseul 24).

Drumul național iese din localitate și urmează malul stîng al Crișului Repede circa 4 km, apoi traversează firul apei și calea ferată urmînd în linie dreaptă malul drept. Drumul mărginit de plopi parcurge Depresiunea Huedin cu relief slab ondulat. După ramificația spre Fildu de Sus (la dreapta) se ajunge la o parcare, de unde avem panorama Munților Meseș. Străbatem încă 3,5 km, după care șoseaua este tăiată pe clinele sudice, acoperite de păduri tinere, ale dealurilor Osoiul și Brădețel. Mai departe, drumul este strîns între Crișul Repede și calea ferată, pe stînga, și pantele împădurite ale Meseșului, pe dreapta. După cîteva curbe largi, drumul se îndreaptă spre nord-vest cotind brusc spre dreapta. La km 539,1, la gura unui pîrîu ce vine din versantul drept, se desface spre sud (stînga) drumul spre Bologa și cabana Vlădeasa (tr. 8 și, de la gura Alunișului, tr. 7). O tablă rutieră indică 10 km pînă la Săcuieu și 17 km la cabana Vlădeasa, a doua indicație fiind inexactă, deoarece pînă la cabana Vlădeasa sînt 18 km prin Odrîngușa (din care numai 13 km drum caros-abil) sau 22,5 km prin satul Rogojel (din care numai 17,5 km drum carosabil).

În continuare, spre Bucea șoseaua trece prin dreptul unor cariere imense unde se exploatează roci eruptive. Urmînd mereu malul drept al Crișului Repede, șoseaua ne conduce prin comuna Poieni, vestită pentru frumusețea costumelor populare și pentru arta traforarii lemnului. La ieșirea din Poieni, în.aval, la km 544,8 se desprinde spre sud drumul modernizat de pe Valea Drăganului (tr. 3) ce duce pe la complexul turistic Valea Drăganului (7 km).

Dincolo de gura Văii Drăganului șoseaua se îndreaptă spre nord, ocolește versantul sudic al dealului Pleșu, apoi cotește la dreapta urmînd clinele vestice ale aceluiași deal și intră în comuna Ciucea. Chiar la intrare în localitate atrage atenția, pe dreapta șoselei, castelul-muzeu în care a locuit Octavian Goga., în centru, lîngă dispensar, se află monumentul ridicat în memoria celor căzuți pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist. Tot din Ciucea, de la km 584,7, se desface spre nord drumul spre Crasna (32 km). În continuare drumul național se îndreaptă sprt est, pe la baza versanților sudici ai Munților Șes și intră în pitoreasca localitate Negreni unde, la km 556,6, se găsește un loc de popas. După încă 4 km șoseaua intră în Bucea. La capătul de vest al comunei, înainte ca șoseaua să înceapă urcușul pe Dealul Piatra Craiului, la stînga se desface șoseaua asfaltată care urcă pe Valea Iadului (tr. 4).

2. Huedin – comuna Răchitele – Ic Ponor – cabana Padiș

Lungime: 58 km, din care: Huedin — comuna Răchițele 27 km (asfalt 20 km); Răchițele—Ic Ponor 21 km (5 km asfalt, în rest pietruit); Ic Ponor— cabana Padiș, 10 km pietruit. Caracteristica traseului: drum de vale accesibil în tot timpul anului; trece prin pasul Prislop (1 250 m), cumpănă de ape între Răchițele (bazinul Crișului Repede) și valea Firei (bazinul Someșului CaM). Străbate partea de est a Masivului Vlădeasa, oferind priveliști dintre cele mai încîntătoare, în special pe valea Someșului Cald.

Descrierea traseului. Din centrul orașului Huedin se pleacă spre sud, pe drumul flancat de case. După circa 2 km, drumul cotește la dreapta, apropiindu-se de calea ferată ce duce la Călățele. Puțin înainte de Sîncraiu, șoseaua se îndreaptă spre sud-est, lăsînd înainte o ramură ce duce în localitate (cu legătură spre Săcuieu și cabana Vlădeasa). Ne aflăm încă în Depresiunea Huedin, destul de plată aici, cu zone mlăștinoase, situată la altitudini care variază în jur de 600 m. Șoseaua urmează firul meandrat al văii Călata, pe malul ei stîng, mereu pe lîngă linia ferată. Curînd, în stînga, intrăm în Călata, important centru de prelucrarea lemnului. La sud de Călata traversăm firul apei Bodului și ne despărțim de drumul spre Călățele și Albac (traseul 24). Pînă aici din Huedin am parcurs 10 km. Drumul spre Răchițele merge spre sud-vest (dreapta), trece linia ferată și coboară lin spre un pîrîu pe care sînt cuibărite casele localității Buteni. Dealurile dimprejur, mai înalte dar domoale, sînt încă lipsite de păduri. La sud de localitate, șoseaua urcă pe un interfluviu pînă la o șa cu troiță, apoi coboară la o confluență de pîraie pe pîrîul din stînga un drum pietruit merge spre sud la Ciuleni (1 km), iar pe pîrîul din dreapta un altul duce la mica așezare Bociu (4 km).

Ogoarele par o întinsă tablă de șah ce se mulează pe relieful domol. Șoseaua se îndreaptă spre sud-vest urcînd lin pînă într-o șa joasă, situată la vest de vîrful Țiglau de unde se vad casele din Mărgău; aici ea începe să coboare pe lîngă un afluent al Săcuieului, pîrîul Mărgăuța, printre casele așezării, pe malul stîng al pîrîuluîr îndreptîndu-se spre vest. În dreapta se văd rîpele roșii din Dealul Mărgău. După ce traversăm cîțiva afluenți, drumul pătrunde într-o zonă mai împădurită, în coborîș prelung se ajunge în amonte de confluența dintre Mărgăuța, pe care am venit și Săcuieu. Aici șoseaua cotește în amonte, spre stînga (sud). Pe dreapta, în aval, se desfășoară pîrîul Săcuieu cu splendide poieni, dincolo de care clinele dealului sînt acoperite de Pădurea Frăsinet; jos, în vale, o serie de lucrări hidroenergetice au menirea de a regulariza principalele cursuy de apă din zonă.

Drumul spre Răchițele coboară treptat, trece valea, lasă în dreapta ramura spre Săcuieu și Bologa (cu legătură la traseele 7, 8 și 9) și urcă înainte spre Scrind—Frăsinet. După terminarea asfaltului intrăm în localitatea Scrind—Frăsinet, așezare înșirată de-a lungul văii; pe ambele părți afluenți adînci brăzdează versanții. Chiar în centru se ramifică spre dreapta (vest) drumul forestier de pe Valea Cetății (Seciu). Drumul, bine întreținut, străbate zone pitorești și, după 5 km, la o cabană a muncitorilor forestieri, intersectează o ramură, a traseului 14 (punct albastru — circuitul cascada Răchițele).

Drumul spre Padiș urcă treptat spre sud, urmînd mereu versantul stîng al văii. În dreapta, spre vest, vîrful Vlădeasa se profilează la orizont; pe stînga apare o creastă, golașă de sub care izvorăsc cîteva pîraie. Pădurile și relieful muntos iau locul pajiștilor instalate pe dealuri; primele case din Răchițele apar la gura unui pîrîu care-vine tot din versantul drept. Apoi, pe colinele dealurilor din dreapta noastră, se ivesc grupuri mici de case. Ajungem astfel în centrul localității Răchițele unde se află capătul liniei I.T.A. Huedin—Răchițele. În dreapta, un drum forestier (vezi tr. 2 a) duce pe Valea Stanciului, la cascada Răchițele (6 km), unde întîlnește traseul 14 și, în amonte, printr-o zonă cu peisaje minunate, caracteristice ținutului din estul Vlădesei (vezi tr. 13 și 14). La confluență se află o tablă care indică înainte ,,Drum forestier Someșul Cald — 21,3 km", de fapt pînă la Ic Ponor; la dreapta,,,Drum forestier Valea Stanciului—Valea Seacă 11,9 km".

Drumul spre Ic Ponor urcă pe valea Răchițele, lasă o lamură pe un afluent care vine din versantul drept, apoi pătrunde într-o zonă cu versanți înclinați, aproape complet împăduriți. El cotește la dreapta odată cu valea, pătrunzînd în zona ei de obîrșie. Mai sus pădurea se retrage mult la stînga, acoperind pînă la culme dealurile situate la sud. Treptat panta se accentuează și intrăm din nou în pădure, drumul face o serpentină scurtă suind din greu pe versantul stîng, apoi prelung mereu pe același versant. Mai departe drumul pătrunde pe un pîrîu la dreapta, prin pădure compactă de conifere, revine iar la firul principal și suie pînă în pasul Prislop (1 250 m), într-o mică poiană unde, în stînga, se află o veche carieră. Sîntem pe culmea ce se desprinde din Nimăiasa spre est, formînd Muncelu Mare, 1542 m (în dreapta noastră) și Cuciulata, 1 267 m (în stînga); creasta este, de fapt, cumpăna dintre afluenții Crișului Repede (la nord) și cei ai Someșului Cald (la sud).

În continuare, drumul spre Ic Ponor coboară accentuat, prin pădure, descriind o curbă largă la dreapta și pătrunde adînc pe cîțiva torenți. Mai jos el urmează versantul vestic, destul de înclinat, al unui pîrîu tributar văii Firei pe care coboară pînă într-o șa secundară. Poieni cu pîlcuri de brazi acoperă firul acestui mic pîrîu. Aici șoseaua cotește la dreapta și iese jos pe valea Fira. Un drum forestier urcă la dreapta pe vale; este drumul ce duce la Muncelu (4 km); el ajunge sus pînă aproapa sub Nimăiasa străbătînd o regiune împădurită, deosebit de sălbatică. În versantul celălalt al Firei urcă drumul la Coasta Rea (3 km). Acesta suie pe deasupra portalului Peșterii Firei îndreptîndu-se spre sud-vest și mergînd pînă sub Chicera cu Colac.

Drumul spre Ic Ponor ne conduce pe malul stîng al Firei, prin pășuni întinse, pînă la vărsarea Firei în Someșul Cald. Aici o tablă indică înapoi ,,16 km — Răchițele", un drum secundar traversează Someșul ducînd pe sub vîrful Drăgoiasa pînă în valea Călineasa (vezi tr. 25).

Drumul nostru cotește la dreapta, pe malul stîng al Someșului Cald trecînd pe lîngă cîteva case; de aici pînă la Ic Ponor șoseaua este asfaltată. Ea urmărește la început firul apei lipsit aproape de meandre, apoi în urcuș lin străbate zone pitorești în care pădurile se îmbină cu poieni tapisate cu un covor gros de iarbă, pline de parfum de rășinoase. Mai sus versanții Someșului sînt asimetrici; cel nordic, pe care a fost construit drumul, este mai abrupt și împădurit, cel sudic, mai puțin înclinat, este parțial acoperit de poieni și găzduiește un mic grup de case, cu gospodării frumoase ridicate aproape de firul apei. În amonte drumul traversează apa și ajunge la Ic Ponor, în punctul în care pîrîul Bătrîna se varsă în Someșul Cald. Spre dreapta, în coborîș, se desface drumul forestier care apoi urcă pe Someș (vezi tr. 2 b). La Ic Ponor sînt posibilități de aprovizionare și înnoptare.

Drumul spre cabana Padiș continuă spre S—SV, pe malul stîng al pîrîului Bătrîna. Ajungem astfel la confluența cu valea Călineasa; o tablă indică la stînga, peste un pod, „Drumul forestier Călineasa — 20,8 km", de fapt distanța pînă la localitatea Poiana Horea de pe DR 761 B (vezi traseul 25). În continuare, spre Padiș, drumul străbate o zonă cu poieni și pîlcuri de molizi tineri, apoi, mereu în amonte, intră în pădure bătrînă de conifere; lasă la dreapta o ramură care duce spre Poiana Tomnatecului și mai sus o altă ramură ce duce pe malul drept al Izbucului Mic (derivație lîngă o baracă a muncitorilor forestieri). În urcuș continuu, mereu pe malul stîng al văii Izbucului, ieșim din pădure și pe un drum adesea spălat de ape, ajungem la un fund de vîlcel unde se despart traseele 40 și 46 (ce coboară de la cabana Padiș).

De aici un scurt urcuș la dreapta și sosim într-o șa largă, pe cumpăna de ape a bazinului închis Padiș. Pînă la cabana Padiș drumul coboară lin prin dreapta văii Gîr-joabei, cu perspectivă asupra rupturilor din Biserica Moțului, vîrf ce domină Padișul.

2a. Drumul forestier Valea Stanciului – Valea Seacă

Lungime: 11,9 km Caracteristica traseului: șosea forestieră nemodernizată, cu porțiuni înguste. Drum de vale, accesibil tot timpul anului; face legătura între comuna Răchițele și tr. 14.

Descrierea traseului. Din comuna Răchițele, situată pe drumul Huedin—Ic Ponor, chiar în fața cooperativei de consum, unde se află și capătul liniei I.T.A. Huedin—Răchițele, se desprinde spre dreapta un drum forestier; tabla indicatoare menționează ,,Drum forestier Valea Stanciului—Valea Seacă — 11,9 km".

Drumul se îndreaptă spre est trecînd podul peste valea Răchițele, pe malul drept al Văii Stanciului. La început străbatem o porțiune de vale cu case răsfirate pe lunca îngustă sau pe versanții domoli. În amonte casele lipsesc și valea se îngustează mult; o zonă largă de pădure acoperă clina din stînga noastră, apoi trecem pe la gura unui torent ce vine din stînga, punct în care se află un grup izolat de case. În continuare valea devine mai sălbatică, cu versantul stîng stîncos, ruiniform, și cu cel drept complet împădurit. Mai sus drumul pătrunde într-o frumoasă poiană, dezvoltată mai mult pe malul stîng al apei, unde se organizează vara o tabără de pionieri și școlari. Tot în poiană se află și ultima gospodărie, loc de adăpost la nevoie. Din aceeași poiană, din drumul nostru se desprinde spre stînga un drum forestier secundar, care trece peste o culme îngustă în Valea Arsă, afluent pe dreapta al Văii Stanciului, pe la gura căreia vom trece. Chiar la gura Văii Arse drumul spre cascada Răchițele traversează firul apei și pătrunde într-o zonă îngustă de chei săpate în calcare albe. În stînga noastră abruptul împădurit se ridică la circa 300 m.

Străbatem cheile răcoroase, lungi de 500 m, și intrăm într-o zonă mai largă, cu un pîrîu în stînga noastră, pîrîu ce izvorăște chiar de sub vîrful Țiglău. Ceva mai sus, pe dreapta, lîngă o carieră mică, drumul traversează apa, puțin în aval de cascadă. În față avem cascada Răchițele, înaltă de circa 50 m, săpată în conglomerate friabile. Apa se aruncă înspumată pe două trepte formînd, la piciorul săritorii, o bulboană adîncă și largă. Pe un arbore întîlnim semnul de marcaj punct albastru (tr. 14). La baza cascadei se află o masă și cîteva bănci de unde putem admira atît șuvoiul de apă ce se prăvale peste stînci, cît și teribilul abrupt din stînga (sud), cu fața dinspre noi retezată și crenelată de brîne înguste pe care stau aninați cîțiva molizi ce par a sfida legile gravitației.

De la cascada Răchițele mergem pe drumul din stînga, pe serpentina ce o face pe versantul drept, în urcuș accentuat și ieșim sus, lîngă buza săritorii. În amonte valea se numește Valea Seacă. O urmăm suind lin, avînd pe dreapta clinele împădurite ale dealului Iconiței. Mai sus valea face curbe din ce în ce mai strînse și după un cot scurt la dreapta, ajungem la o confluență cu funicular, din dreapta coboară poteca traseului 14 ce vine de la cabana Vlădeasa trecînd prin valea Răcadului.

Drumul forestier, marcat aici cu punct albastru (tr. 14), este din nou tăiat în calcare; clinele văii sînt mai domoale, pădurea mai rară; peisajul se schimbă brusc. Calcarul metamorfozat se dezagregă în fragmente mărunte, albe, zaharoide, așa încît drumul pare tăiat în sare. Cîteva curbe ale șoselei și ieșim la marea bifurcare a văii. În dreapta, cum am urcat, se află valea Făgețel (Doica), lipsită de drum forestier, iar în stînga Valea Seacă pe care urcă drumul. Marcajul se desface și el în două ramuri: una suia pe interfluviul dintre cele două văi (varianta a), cealaltă pe Valea Seacă (varianta b) (vezi ir. 14).

Drumul urmează în continuare la stînga, Valea Seacă, pe varianta 6. El străbate la început o zonă împădurită, apoi pătrunde pe o porțiune de vale îngustă cu versantul stîng acoperit de largi poieni. Mai sus ajungem la Firezul Rogojanului, important ponor în care apa Văii Seci se pierde sub pămînt; locul este de o frumusețe sălbatică. După un scurt popas în această zonă, urcăm lin pe drum, trecem de un afluent ce vine din versantul stîng și ajungem la cantonul silvic de pe Valea Seacă. De la confluența Făgețelului cu Valea Seacă pînă aici am parcurs circa 1 km.

În dreapta noastră o lamă de calcare domină firul văii; dincolo de poiana în care se află cantonul apar pe dreapta drumului încă două ponoare. Firul văii este îngust, împădurit, tăiat în calcare. După 1 km de la canton, marcajul părăsește valea și drumul, care mai continuă încă circa 500 m.

2b. Drumul forestier Ic Ponor – Cheile Someșului Ca'd

Lungime: 8,5 km Caracteristica traseului: drum forestier nemodernizat, cu porțiuni mai dificile (piatră grosieră) în dreptul unor cariere. Drum de vale, accesibil tot timpul anului.

Descrierea traseului. La Ic Ponor se găsesc cîteva case și un magazin universal (alimente și obiecte de uz casnic), pentru muncitorii forestieri. Aici se desface drumul spre Padiș, drept înainte pe valea Bătrîna, iar spre vest ramura pe Someșul Cald pe care o urmăm. Șoseaua coboară în lunca largă a Someșului urmînd malul drept al acestuia. La circa 1,8 km drumul trece pe malul stîng pe un pod mare, exact în dreptul clădirilor cantonului Runcul Ars, reședința pădurarului. De partea celalaltă a podului vine în Someș un afluent pe dreapta, Ponorul, însoțit, de asemenea, de un drum forestier (tr. 2c). Deasupra confluenței se găsesc două căsuțe de lemn ce adăpostesc pe muncitorii forestieri. La 350 m amonte, din același versant vine un alt afluent, Alunul Mic, și el cu un drum forestier (2 d). Șoseaua noastră urcă printr-o pădure tînără de molid și pin. Trei cariere, de unde se exploatează calcare albe pentru șoseluire, creează dificultăți conducătorilor auto din cauza deteriorării drumului și rup monotonia traseului. După 3 km lăsăm pe stînga o ramură de drum care traversează valea pe un pod și se înscrie în versantul împădurit al muntelui Măgura Vînătă. Șoseaua face un cot la dreapta, trece pe lîngă două căsuțe de lemn deteriorate (pe dreapta drumului) și traversează (la 400 m amonte de pod) un mic pîrîu care își are obîrșie chiar în peretele din dreapta, sub forma unui puternic izbuc. De fapt este o peșteră activă, străbătută de pîrîu, accesibilă pe o lungime de 750 m. Peștera poartă nu.me diferite: Peștera Pepii, Peștera lui Garduri său, cel mai corect, Peștera de sub Piatra Colțului, după abruptul care o domină.

La 400 m în amonte de peșteră valea se lărgește și este barată de un vechi stăvilar de lemn construit pentru plutăritul buștenilor. El mai reține încă un lac permanent, loc de pescuit și eventual de baie. La încă 400 m în amonte din versantul drept coboară o vale importantă, Alunul Mare (afluent stîng al Someșului), pe care pătrunde o ramură de șosea (vezi tr. 31) ce-și are începutul la 100 m mai sus. Pe el vin două marcaje, punct roșu și triunghi roșu, care ne vor întovărăși încă un km în amonte pe Someș, pînă la capătul drumului. Drumul este destul de închis și fără perspectivă. La 300 m în amonte do capătul drumului marcajul punct roșu al traseului 30 traversează valea.

2c. Drumul forestier pe Valea Ponorului

Lungime: 5,5 km Caracteristica traseului: drum de vale accesibil tot timpul anului; ajunge pînă în apropiere de Peștera Onceasa (tr. 29).

Descrierea traseului. Drumul urmărește pe tot parcursul versantul drept al Văii Ponorului. Peisajul este destul de monoton, cu pădure de molid înaltă. La 2 km de gura văii, în versantul stîng se găsește un izbuc. Puțin în aval de el se vad resturile unui vechi stăvilar de lemn. În amonte de izbuc valea este seacă pe cca 2 km. Un mare ponor, care absoarbe integral debitul văii, explică lipsa apei din aval de el. Ponorul din Valea Ponorului are o arcadă de 10 m lărgime și 8 m înălțime ce dă acces într-o mare sală ocupată de un lac pe care plutesc nenumărata trunchiuri. Ponorul acesta este o enigmă căci nu se cunoaște locul de reapariție a apei, izbucul din aval avînd un debit mult mai mic.

La circa 1 km în amonte de ponor (de la care se trage, dealtfel, și numele văii), în versantul drept vine un afluent, Onceasa. Aici, la 100 m diferență de nivel, chiar deasupra confluenței se găsește Peștera Onceasa, cunoscută și sub numele de Peștera Zmeilor. La ea se poate ajunge fără potecă și fără marcaj, urcînd drept în sus prin pădure pînă la baza unor pereți înalți. Urmînd marginea acestora se întîlnește poteca (marcaj cruce roșie) care conduce la gura ei.

Șoseaua de pe Valea Ponorului mai continuă circa 300 m în amonte de gura văii Onceasa pînă la rampa de încărcare a lemnelor.

2c). Drumul forestier pe valea Alunul Mic

Lungime: 2,5 km Caracteristica traseului: drum de vale, accesibil în tot timpul anului.

Descrierea traseului. Drumul urmărește permanent versantul drept al văii Alunul Mic, necontenit prin pădure. Singurul obiectiv interesant pe parcurs se găsește la 1,3 km și îl constituie Izbucul din Valea Alunului situat în versantul stîng. Peste apă, în malul drept, deasupra drumului se află o peșteră nu prea mare dar cunoscută de multă vreme. Este Peștera de la Alun dezvoltată pe 150 m. Ea are o intrare de 2 m lărgime și 4 m înălțime; după o pantă descendentă care debușează într-o sală plină de blocuri, urmează un mic coridor orizontal și scund cu gheață permanentă. Din sala cu blocuri se poate urma și o pantă descendentă prin care se ajunge într-un spațiu mai larg, de unde pornesc mai multe ramificații scurte. Drumul forestier se termină la altitudinea de 1 150 m. De aici continuă un drum destul de bătut care urcă pe malul văii, apoi în serpentine pe versantul opus pînă într-o șa bine marcată, Poarta Alunului, situată la altitudinea de circa 1 420 m. Da aici el iese în Poiana Onceasa. Acest drum a fost în trecut marcat cu bandă albastră, semne sporadice fiind și acum vizibile.

3. Valea Drăganului

Lungime: 38 km Caracteristica traseului: drum auto (DJ 764) care urmează firul Văii Drăganului de la vărsarea în Crișul Repede de lîngă Bucea pînă în zona de izvoare (dincolo de cantonul silvic Ciripa). Este asfaltat pe primii 24 km, pînă la șantierul de la gura pîrîului Sebeș. Puțin în amonte, din versantul stîng, se desprinde o ramificație ce duce peste Rotundu pînă la Remeți (în Valea Iadului); la Gura Zîrnii traseu de legătură spre cabana Vlădeasa (tr. 11, triunghi albastru), iar la cantonul Ciripa, trasee de legătură spre Stîna de Vale (tr. 15, cruce albastră) sau la șaua Cumpănățelu (tr. 16, triunghi roșu). Posibilități de acces: din Huedin pe DN 1,18 km pînă la km 545; 2 din Oradea pe DN 1, 84 km.

Descrierea traseului. Drumul de pe Valea Drăganului se ramifică din DN 1 în capătul nord-vestic al localității Poieni, din vecinătatea km 545. Indicatorul de drumuri arată 14 km pînă la Lunca Vișagului și 2 km pînă la Valea Drăganului. Din șoseaua principală drumul se îndreaptă spre sud și trece calea ferată.și Crișul Repede. Aici o tablă indică ,,20 km șantier Baraj Drăgan". Imediat se intră în comuna Valea Drăganului, drumul urmărind malul stîng al apei. Puțin după ramificația unui drum forestier ce duce pe Valea Lungă, la km 5,9, se desface o șosea ce merge la dreapta la Complexul turistic Valea Drăganului (circa 500 m). În amonte, la km 7 pe stînga, se află încă o vilă ce ține de același complex turistic. Șoseaua asfaltată traversează din nou pe malul drept și iese din comună. Valea, pînă acum cu o luncă largă, se îngustează, dar casele persistă răzleț. La gura unei văi largi ce vine din stînga noastră — Vișagul — se află două clădiri mari, un bufet cu magazin mixt și o școală, loc pe care îl consemnăm deoarece aici începe traseul 10 spre cabana Vlădeasa. Indicatoarele de drum menționează aici așezarea Tranișu, care, de fapt, se întinde însă sus pe culmile din dreapta Văii Drăganului.

În amonte de gura Vișagului, drumul se înscrie într-un defileu mai sălbatic, cu versanți înclinați, acoperiți de păduri dese de foioase, în care încep să apară rășinoase.

Ici-colo stînci negre de roci eruptive și metamorfice străpung învelișul vegetal, dînd o notă severă peisajului. După 3 km de drum șerpuit prin defileu, valea se lărgește lăsînd loc unei lunci, în care este cuibărit satul Lunca Vișagului cu case împrăștiate. La o strîmtare a văii se află gura Bulzurilor ce coboară din versantul drept și care este însoțită de un drum forestier. Valea se lărgește din nou pe 1,5 km, în luncă mai găsindu-se cîteva case, apoi se îngustează și intră în a doua porțiune de defileu, străjuit de versanți stîncoși puternic împăduriți. Doar versantul stîng prezintă sus pe creste frumoase poieni. Acest defileu ține circa 2 km, după care valea se lărgește din nou, lăsînd o mică cuvetă, în care se află casele de la Zîrnișoara. Lărgirea este determinată de confluența cu Zîrnișoara, afluent pe dreapta al Drăganului. De aici drumul trece în versantul stîng și începe să urce de-a coasta. El face o curbă puternică spre dreapta, cîștigînd înălțime, și iese apoi pe un pinten unde se află o bifurcație de drumuri. Drumul asfaltat continuă să urce coasta pentru a ajunge la punctul Floroiu, sediul șantierului hidrocentralei și, de aici, să treacă în Valea Iadului la Rîmeți. Acesta va fi drumul definitiv, pe care îl vom descrie și noi (tr. 3 a). Drumul pe Valea Drăganului, în continuare, este provizoriu, căci barajul și marele lac care va lua naștere aici vor schimba complet topografia locului. În prezent accesul pe Valea Drăganului în continuare se face în modul următor:

De la bifurcația semnalată, părăsim drumul asfaltat și ne angajăm într-un drum tăiat în versantul prăpăstios, drum dificil și neconsolidat, pe aici făcîndu-se un intens transport de materiale. Coborîndu-l de-a coasta, ajungem în firul Drăganului, pe care îl urmăm înainte pînă aproapa de piciorul barajului ce se ridică aici. Trecem pe un pod de lemn în versantul drept și ne angajăm printr-un tunel lung care ne scoate pe sub viitorul baraj în cuveta lacului. După cîteva case ale șantierului, scăpăm de zona lucrărilor și întîlnim peisajul sălbatic și romantic al Văii Drăganului, care i-a făcut faima, dar care va fi acoperit de apă. Drumul ne poartă tot timpul pe malul drept, prin rariște de pădure, predominant de rășinoase, fiind străjuit în stînga noastră de apariții răzlețe de pereți și piloni de roci masive eruptive, iar la stînga de cursul tumultuos al Văii Drăganului. După 4 km, în stînga noastră versantul se retrage și locul se lărgește datorită unui afluent important, Zîrna. Pe o stîncă, o indicație ,,Spre cabana Vlădeasa" și semnul triunghi albastru marchează capătul traseului 11 (Gura Zîrnii — cabana Vlădeasa). În poienile de aici se găsesc mai multe case, mai ales pe malul opus drumului, care toate vor dispare sub apele lacului de acumulare.

De la Gura Zîrnii, drumul forestier continuă tot pe malul drept prin același peisaj sălbatic. După 2 km, valea se lărgește și din dreapta vine un afluent, aproape egal ca mărime cu Drăganul, Crăciunul. Pe el urcă un drum forestier de 8 km. Aici este sediul unei intense exploatări forestiere, fapt marcat de prezența mai multor case, a utilajelor forestiere și a rampelor de încărcat buștenii. Puțin în aval de confluență va fi coada viitorului lac, astfel că traseul în continuare nu va suferi modificări. Menționăm că în viitor șoseaua pe Valea Drăganului va ocoli lacul la înălțime pe versantul drept, pătrunzînd adînc pe valea Zîrnii, pentru a ajunge în firul văii aici la gura Crăciunului.

În continuare drumul în amonte urmează tot malul drept, trece după 2 km de o mică așezare situată într-o romantică poieniță pe stînga văii, apoi pe 6 km printr-un peisaj de o sălbatică frumusețe, unde nu se înregistrează decît diverși afluenți ce vin să-și aducă contribuția de apă în Drăgan. La 7 km de la gura Crăciunului, valea se lărgește mult și drumul intră într-o mare poiană străjuită de un canton silvic, Ciripa (casă cu etaj și multe acareturi). Aici coboară din versantul stîng poteca cu marcajul cruce albastră ce vine de la Stîna de Vale (tr. 15). O masă cu bănci și un excelent izvor în curtea cantonului ne îmbie la popas. Din spatele cantonului pornește și traseul 16, care duce la cascada Moara Dracului și vîrful Buteasa.

De la cantonul Ciripa, drumul forestier continuă încă 4 km pe vale în sus, fără să mai prezinte însă un interes deosebit deoarece valea se îngustează, are pantă mare și nu mai are poieni largi. Totuși, pădurea deasă de molid dă în continuare un aspect sălbatic și sever.

3a. Drumul de legătura Valea Drăganului – Valea Iadului

Lungime: 17 km Caracteristica traseului: șosea asfaltată pe porțiunea Valea Drăganului — șaua Rotundu și în curs de asfaltare (1980) pînă la Remeți.

Descrierea traseului. De la bifurcația din botul de deal de deasupra Zîrnișoarei, drumul asfaltat continuă să urce de-a coasta încă 2 km pînă ajunge pe un al doilea bot de deal unde se află capătul funicularului cu care se toarnă betonul pentru barajul în curs de ridicare. De aici panorama se deschide impresionantă asupra crestei, principale a Masivului Vlădeasa, cu vîrful Vlădeasa și întreaga cunună ce delimitează spre est bazinul adînc al Văii Drăganului, acoperită de păduri dese de molid și încununată de largi pajiști alpine. La dreapta privirea scapă departe în lungul văii Sebeșului, important afluent al Drăganului, iar la stînga în lungul Drăganului, pe care în viitorul apropiat vom vedea oglinda lacului de acumulare. De la funicular drumul continuă să urce, trece pe lîngă clădirile de la Floroiu, actualul sediu de șantier și care în viitor se va transforma într-o mare stațiune turistică, și se angajează în versantul stîng al văii Tîrșa, afluent al Sebeșului. După 2 km drumul ajunge pe cumpăna de ape dintre bazinele Drăganului și Iadului. Locul denumit Rotundu este marcat de o mică căsuță a silvicilor. Coborîșul se face pe un drum cu serpentine largi. La 2 km din creastă ajungem astfel pe culmea prelungului picior care se desprinde din vîrful Caprei și care -coboară spre Seniu, afluent al Văii Iadului. De aici se deschide o frumoasă vedere spre culmile pleșuve, acoperite de largi poieni, care mărginesc spre vest bazinul Iadului. Un cot la stînga pe culme, altul la dreapta, încă unul la stînga sub creasta menționată și, la 6 km de la începutul coborîșului, traversăm Valea Bisericii, afluent al Seniului. Drumul taie la înălțime versantul stîng al acestei văi, face un cot la dreapta, coboară din nou în firul ei și o traversează. Cu un coborîș prelung, ținînd malul drept, ajungem în valea Seniului, unde în prezent se află șantierul hidrocentralei. Urmăm în aval valea 3 km pînă în comuna Remeți unde întîlnim drumul de pe Valea Iadului (tr. 4).

4. Valea Iadului

Lungime: 53 km Caracteristica traseului: drum (DR 25) de vale pe firul Văii Iadului, de la vărsarea lui în Crișul Repede pînă la izvoare, la Stațiunea Stîna de Vale. Asfaltat pe 18 km (de la gura văii pînă la Remeți); în continuare, drum forestier pietruit; în amonte de coada Lacului Leșu, semiasfaltat. La Stîna de Vale drumul face legătura cu șoseaua modernizată care vine de la Beiuș (tr. 6). Posibilități de acces: a — la Bucea, din Oradea 68 km; din Cluj-Napoca 84 km; b — la Stîna de Vale, din Beiuș, 24 km pe drum modernizat.

Descrierea traseului. În capătul din amonte al comunei Bucea (DN l, km 560,5) se desface la stînga un drum asfaltat care traversează calea ferată și podul de peste Crișul Repede. El urmează malul stîng al Crișului, strecurîndu-se printre ogoare și gospodării răzlețe ce populează terasa largă a văii. După 4 km, în versantul înalt ce domină pe stînga, se zărește spărtura triunghiulară a Văii Iadului. La dreapta, o bifurcație a șoselei duce peste un pod mare de beton spre halta C.F.R. Stîna de Vale și, mai departe, la Bratca. Indicatorul de drumuri arată „Remeți 14 km, Stîna de Vale 46 km"; ultima indicație nu este reală, căci prin construirea barajului Leșu, șoseaua nouă a fost trasată pe marginea lacului, lungindu-se astfel cu cîțiva kilometri. Drumul nostru cotește la stînga și se înscrie pe malul drept al Văii Iadului. Curînd încep să apară versanți abrupți, formați din calcare, ce domină valea pa unele porțiuni. În dreptul unei prime rupturi mari din stînga noastră se află, în dreapta, un șantier de construcție a unui mic baraj de retenție a apei.

Fig 11. Partea de vest a Munților Vlădeasa.

Curînd intrăm în comuna Bulz, unde aproape de capătul din aval, se află alăturate, la cîțiva zeci de metri, două puternice ieșiri de apă: cea din jos este a unei peșteri naturale, Peștera cu Apă de la Bulz, vizitabilă la gură și pe cîteva sute de metri; cea din amonte este gura canalului de fugă a sistemului hidro-enargatic Valea Drăganului — Valea Iadului, aici ieșind definitiv la zi apele captate de pe o mare întindere pentru a genera energie electrică.

În continuare, drumul asfaltat urmează tot malul drept al văii, printr-un peisaj destul de anonim, generat de șisturile cristaline pe care le străbate. La Munteni, sat înșirat pe o bună distanță în lunca rîului, se află un alt șantier, centrala Munteni, în curs de amenajare. Mai departe se intră în comuna Remeți, loc marcat și de schimbarea de peisaj, în versanți reapărînd calcarele. Faptul este semnalat și de un interesant fenomen carstic. Chiar lîngă drum, unde acesta face un cot dublu (dreapta, apoi stînga), în porțiunea transversală pe axa văii, se află în dreapta drumului Izbucul de la Remeți cu un considerabil debit de apă foarte clară, verzuie și, probabil, adîncă.

În centrul comunei se termină asfaltul. Aici, spre stînga (est), se desprinde un drum industrial nou construit care conduce prin Valea Bisericii pe la Rotunda și Floroiu (17 km) în Valea Drăganului (tr. 3 a), la marele baraj de la confluența cu Sebeșul, excelentă legătură rutieră (în viitor asfaltată) între cele două mari rîuri ale Munților Vlădeasa.

După Remeți, cu cîteva frumoase clădiri moderne, șoseaua străbate una dintre cele mai pitorești zone ale Văii Iadului, zona de calcare ce formează aici pereți impresionanți, creste crenelate, contraforturi, grohotișuri abrupte. În pereți se deschid gurile negre a numeroase peșteri, unele din ele vizitabile pentru cei ce posedă echipamentul și cunoștințele necesare. Drumul se strecoară uneori pe la baza pereților de calcar, apoi lunca se lărgește, în ea găsindu-și loc pitorești case de lemn. Vederea este frumoasă în amonte, unde vîrfuri proeminente domină versanții abrupți. La 6 km de la Remeți, drumul se bifurcă: ramura din dreapta rămîne jos, traversează valea și intră pe frumoasa vale a Leșului, bogată în formațiuni carstice. Ramura din stînga urcă în versant, face o serpentină și ajunge la cele două impunătoare clădiri ale cabanei ,,Leșu—Baraj", situate în mod cu totul nefericit, în aval și sub nivelul barajului, lipsită de încîntătorul spectacol al marii pînze de apă acumulată în spatele zidului de piatră. Spectacolul este compensat doar de excelenta găzduire pe care o oferă personalul stilat al cabanei.

De la cabană (7 km de la Remeți), șoseaua se înscrie în versantul estic al lacului de acumulare, urmărind cu fidelitate toate lobările curbei de nivel pe care o materializează fața apei. Trei bucle mai puternice spre stînga ne prilejuiesc frumoase priveliști asupra lacului, în general ascuns privirii datorită pădurii. Pe o astfel de buclă se află cantonul silvic Valea Lupului. Ieșim, în sfîrșit, în larga depresiune denumită Poiana, tăpșan prelung cu fînețe bogate ce coboară lin spre fața lacului, un minunat loc care adăpostește colibe ocupate temporar vara. În centrul poienii, la capătul lacului, se află cantonul silvic Piatra Corbului, aproximativ în dreptul celui mai mare afluent al Văii Iadului, pe dreapta, Guga, pe care urcă și un drum forestier, loc minunat pentru campare.

În amonte de canton, din drumul nostru, care acum este semiasfaltat, se desface o ramură ce traversează la dreapta Valea Iadului, urcă pe un mic afluent pe stînga, Valea cu Cale, și trece în valea Vîlcii, de unde începe marcajul traseului 19 (triunghi albastru).

Spre Stîna de Vale drumul urmează prin lunca văii. După 6 km de la gura văii Guga, la cantonul silvic Dealul Mare, o barieră pune restricții de circulație. Din cauza cheilor înguste din amonte, circulația se face dirijat, alternînd dintr-o direcție sau alta. Lunca largă dispare brusc și se intră în porțiunea de chei. După un km de la barieră, drumul trece în versantul stîng, unde va rămîne mult timp. El se strecoară cu greu printre stînci ce stau parcă să se prăvale; este îngust, face numeroase coturi bruște, periculoase. Conducătorii auto vor conduce pe această porțiune cu mare atenție și cu viteză redusă.

Valea este tăiată între pereți verticali de sute de metri de roci eruptive. Firul apei este încurcat de imense blocuri căzute din versanți care creează repezișuri și cascade. Așa este frumoasa Cascadă Iadolina, aflată la circa 1 km, în amonte, de la ultimul pod unde, deși șoseaua este strîmtă, merită să facem o scurtă oprire pentru a admira tumultul de ape și succesiunea de repezișuri și bulboane adînci. Locul îl reperăm după un cot în loc la dreapta și un hău adînc care se deschide la stînga noastră. Cascada se află sub nivelul șoselei. Ceva mai sus, pe un afluent pe dreapta, putem admira o altă cascadă, Vălul Miresei, care se prăvălește înspumată peste un prag abrupt. Urmează porțiuni înguste cu pereți înalți alternînd cu versanți puternic împăduriți. Traversăm trei vîlcele ce coboară din versantul din dreapta noastră, al treilea fiind Valea Ieduțului, unde se află frumoasa cascadă Săritoarea Ieduțului. Gura văii care se găsește la 5 km în amonte de Iadolina o reperăm după un parapet de lemn pe care se sprijină podul. Cascada poate fi atinsă de aici în 30 de minute, utilizînd marcajul punct albastru al traseului 17, care începe la 40 m amonte de gura văii Ieduțului. De aici pînă la Stîna de Vale vom fi însoțiți de aceste semne. O lărgire a șoselei permite parcarea mașinilor celor care vor să urce pînă la cascadă.

În amonte de gura Ieduțului, versanții se mai domolesc și treptat dispar pereții și stîncăria, locul luîndu-i versanții împăduriți, unii din ei chiar defrișați. La circa 1 km de la Ieduț ajungem la o lărgire determinată de un afluent pe stînga, la gura căruia se află o casă și bariera, a doua, cu care se reglementează circulația pe vale. Mai sus, în versantul opus, se află o cascadă; urmează o porțiune în care versantul drept este defrișat și unde se găsește cantonul silvic Murgașu. La încă 2 km intrăm într-un mic șantier unde se lucrează la o galerie de apă și un baraj ce fac parte din complexul de lucrări energetice Drăganul — Valea Iadului. Aici vine din dreapta un afluent mare, Cîrligatele, pe care urcă un drum forestier. Drumul nostru trece în versantul drept și, după ce urcă încă 3 km, cu pantă ceva mai mare prin pădure deasă de molid, ajunge în larga depresiune în care este adăpostită Stațiunea Stîna de Vale. Drumul dificil, dar spectaculos însumează 12 km.

5. Beiuș – cabana Meziad

Lungime: 22 km Caracteristica traseului: șosea asfaltată pe primii 10 km, apoi pietruită.

Descrierea traseului. Din centrul orașului Beiuș, de lîngă locul de parcare, se ramifică un drum asfaltat cu indicația „Borod 60 km, ,,Delani 3 km". Este, de fapt, semnalat DR 23 și DR 764, primul duce la Borod, al doilea la Aleșd,- ele merg în comun pe primii 31 km. Drumul pornește prin spatele bisericii, la stînga din sensul Oradea — orașul Dr. Petru Groza. Strada pe care o urmăm trece prin fața spitalului din Beiuș și urcă scurt pentru a ajunge pe terasa Crișului care domină orașul. Curînd drumul trece prin fața cabanei Delani, situată pe stînga, într-o frumoasă pădure ds stejar.

După ieșirea șoselei din pădure, avem spre stînga perspectiva Pietrei Pietranilor, înălțime ce se profilează pe culmile împădurite ale Munților Codru-Moma; în dreapta, pe deasupra terasei, se zăresc vîrfurile care constituie vestul Munților Bihor.

Din localitatea Delani, se urcă iar pe terasa largă și se pătrunde în localitatea Petreasa, așezare întinsă, cu multe case noi înșirate de-a lungul șoselei, apoi cîteva serpentine, printre ogoare, ne coboară în comuna Remetea (din Beiuș pînă în centrul Remetei sînt aproape 10 km). Aici părăsim drumul principal, urmînd spre dreapta (est), conform tablei care indică ,,6 km — Meziad"; mergem pe un drum comunal care străbate lunca largă a văii Meziad. După puțin timp, în stînga noastră, apar dealuri joase, acoperite de pajiști și pîlcuri de pădure; sînt dealurile Cionca și Dreman. În dreapta, ceva mai departe, terasa văii abia atinge 250 m în mamelonul teșit format de Dealul Pășunii.

La 2,5 km de la ramificația din Remetea, înainte de intrarea într-o pădure, drumul trece pe lîngă doi stejari seculari, arbori ocrotiți prin lege ca monumente ale naturii. Ei au venerabila vîrstă de 400 de ani. Pe măsură ce înaintăm, după curba descrisă de drum spre stînga, valea devine tot mai îngustă. Drumul carosabil urmează malul stîng al văii Meziadului. În partea de sus a localității, el traversează firul apei, lăsînd înainte drumul forestier care duce spre cantonul silvic Meziad. Drumul de pe malul drept, marcat cu triunghi albastru, ne conduce pe circa 6 km la cabana Meziad. Drumul forestier pe care l-am părăsit va intersecta, după 4,5 km, în aval de cantonul silvic, marcajul triunghi albastru, care leagă cabana Meziad de Stațiunea Stîna de Vale (tr. 18).

Drumul spre cabana Meziad urmează în amonte; după 10 minute cotește la stînga spre N—NE, intrînd pe Pîrîul Peșterii, afluent pe dreapta al Meziadului; aici se găsește și un indicator pentru Peștera Meziad. Mai sus, drumul traversează firul apei în malul stîng și pătrunde într-o zonă cu versanți înclinați, tăiați în calcare; în versantul opus se observă o mică nișă săpată în peretele stîncii. Continuăm drumul în amonte și după circa ½ oră de la intrarea drumului pe Pîrîul Peșterii, ajungem la cabana Meziad. În amonte pe pîrîu, poteca marcată cu triunghi albastru (traseul 19) duce la Peștera Meziad și apoi la Piatra Bulzului, în Valea Iadului.

Fig 12. Peștera Meziad

6. Beiuș – Stîna de Vale

Lungime: 24 km Caracteristica traseului: șosea modernizată care străbate partea de nord-vest a Munților Bihor; la Stîna de Vale face legătura cu drumul de pe Valea Iadului.

Descrierea traseului. Se pleacă din Beiuș, unde se părăsește DN 76, nu departe de centru, urmînd spre stînga șoseaua asfaltată, la început printre casele ridicate în lunca larga a Crișului Negru. După ieșirea din oraș, drumul face o serpentină urcînd pe terasa întinsă, destul de plată, care domină Beiușul. Străbatem o bună porțiune de șes, timp în care, din drumul nostru, se ramifică o serie de drumuri ce duc spre satele plasate în afara traseului urmat (Mizieș, Teleac, Saca). În față și puțin spre dreapta apare la orizont creasta trapezoidală dintre vîrfurile Cîr-ligați (la sud, dreapta) și Bohodei (la nord, stînga), iar într-un plan mai apropiat, Măgura Ferice, înainte de a intra în comuna Budureasa, șoseaua coboară pe malul stîng al văii cu același nume și ajunge în centrul localității, după 12 km din Beiuș. Puțin în aval de magazinul universal, o ramură a șoselei, ramură nemodernizată, se desprinde spre dreapta; este drumul care duce pe Valea Rea — zona foarte atrăgătoare, puțin cunoscută de turiștii care străbat Apusenii (vezi traseul 6a). Drumul spre Stîna de Vale traversează valea Budeasa (km 12) și, părăsind comuna, urcă în lungul Văii Plaiului pe versantul drept, lîngă un canton silvic, cantonul Budureasa-Plai. În amonte drumul continuă pe firul apei, strecurîndu-se pe la baza clinelor lipsite aproape de vegetație. Traversăm pe versantul opus urmîndu-l pe sub pădure, pe malul apei. Curînd, în urcuș ușor, drumul intră într-o poiană, apoi părăsește Valea Plaiului (lăsînd înainte o ramificație pentru exploatarea pădurilor), urcînd la dreapta din greu pe lîngă un pîrîu, pînă într-o curmătură adîncă. Din șa drumul pătrunde în bazinul văii Sirca, șerpuind peste afluenții ei pe dreapta și cîștigînd astfel, treptat, în înălțime. Mai sus el iese sub o șa, într-o poiană de formă triunghiulară cu baza spre sud și vîrful ascuțit orientat spre nord; din poiană vederea cuprinde o largă zonă ce aparține abruptului vestic al Bihorului, una din cele mai sălbatice regiuni ale Apusenilor. Mai departe, drumul schimbă direcția îndreptîndu-se spre nord, mereu pe versantul Sircei. Acum pădurea de conifere domină, pantele devin mai repezi și curbele șoselei din ce în ce mai strînse. Izvoare amenajate țîșnesc din taluzul consolidat al șoselei. Cîteva serpentine scurte și se ajunge la o parcare pe dreapta, de unde avem o priveliște asupra Vîrfului Poieni, dincolo de care se zăresc spre sud-est vîrful impunător al Bohodeiului și, într-un plan mai îndepărtat, Biharia.

Un urcuș prelung în versantul văii ce se adîncește la dreapta ne scoate în șaua Băița (1 198 m) a cărei zonă inferioară se numește Mușunoaiele. În stînga (NV) se află Dealul Mare; în față (N) depresiunea de la izvoarele Ieduțului, iar în dreapta (SE) vîrful Băița. Pe sub Dealul Mare, prin dreapta lui, se vede drumul de care ce duce la Dealul lui Ilie și la cabana Meziad (tr. 18, triunghi albastru).

Șoseaua urcă abrupt și pe dreapta se vede un prim semn, punct albastru (pe un stîlp metalic). Este locul în care circuitul Ieduțului (tr. 17) și traseul spre cabana Meziad (tr. 18) părăsesc șoseaua coborînd spre stînga noastră (nord-est). De aici înainte, pînă în Stațiunea Stîna de Vale, drumul nostru este marcat de cele două semne.

Mai sus și pe dreapta drumului se află un centru de schi. În stînga se vede cabana „Gaudeamus" ce aparține Institutului de învățămînt superior din Oradea. De aici șoseaua coboară spre stațiune cu o serpentină și, ajunsă jos în poiană, lasă la stînga drumul de pe Valea Iadului (tr. 4). În dreapta, lîngă o parcare, se află un loc pentru camping și „Izvorul Pavel" și apoi căsuțele popasului turistic; în față se vede impunătorul hotel Iadolina. Pentru a ajunge la el, șoseaua urmează malul stîng al Văii Iadului, prin depresiune, apoi trece pe cel drept și, după ce lasă spre dreapta drumurile spre,,Pescărie" și „Galbena", cotește la stînga și suie în fața hotelului Iadolina.

6a. Drumul forestier pe Valea Rea

Lungime: 7 km Caracteristica traseului: drum forestier bun ce străbate o frumoasă zonă de păduri de foioase și rășinoase, cu îmbietoare poieni ce invită la popas și campare.

Descrierea traseului. Urcăm din Budureasa pe drumul la început mai accentuat apoi lin, printre case, pînă la marginea localității Budureasa, unde coborîm pe malul stîng al Văii Rele (pînă aici drumul este slab întreținut). După traversarea văii continuăm în amonte; pe malul stîng al apei se află un izbuc cu apă cristalină, iar mai sus, stînci de calcar peste care firul văii formează bulboane, loc bun pentru scăldat.

Continuăm pe șosea, trecem pe lîngă cîteva varnițe și ajungem la o bifurcație a drumului unde există o baracă a muncitorilor forestieri. Din Budureasa am parcurs 3 km.

Ramura din stînga a drumului urmează valea Sirca, urcă în versantul ei stîng și traversează larga poiană Frasin terminîndu-se după 7 km în zona sălbatică de sub vîrful Custuri.

Drumul din dreapta, care urmărește Valea Rea, traversează firul apei și urmează malul drept prin păduri, apoi trece pe malul celălalt și străbate minunate poieni cu fînețe care se înșiră de-a lungul văii. După aproape 4 km de la ramificația drumului pe Sirca ajungem la o confluență mare cu un pîrîu ce vine din versantul stîng. Este Binșelul, urmat de un drum de căruță pînă la obîrșie, unde se întîlnește, după circa 3 km, cu creasta de la Dosul Fericii, pe unde trece traseul 27.

Dincolo de ramificația de pe Binșel, drumul forestier străbate cîteva largi poieni, după care pătrunde într-o zonă întinsă de păduri, pădurea Valea Rea.

Fig 13

7. Gura Odrîngușa – Săcuieu – Rogojel – cabana Vlădeasa

Marcaj: triunghi roșu Durata: 4 ore Distanța: 13 km Caracteristica traseului: este principala cale de acces la cabana Vlădeasa; de la gura Odrîngușei pînă la magazinul universal din satul Rogojel, pe drum carosabil, 9 km, apoi drum de care accesibil cu autoturisme cu tracțiune puternică. Posibilități de acces: din DN l, de la halta C.F.R. Bologa (km 539), apoi pe traseul 8.

Descrierea traseului. Traseul începe la vărsarea văii Odrîngușa în valea Menții, urmînd șoseaua ce străbate lunca celei din urmă și unde apar primele case ale localității Săcuieu. Dincolo de biserică, chiar în centru, se desface spre stînga drumul pietruit care duce la Sîn-craiu, prin cătunul Alunișu. Drumul nostru urmează pe malul drept al văii, peste clinele domoale ale dealurilor acoperite cu plantații de conifere. După ce trecem pe stînga văii, șoseaua principală (spre Scrind) lasă o ramură ce duce pe valea Aluniș la Rogojel. Urmăm spre vest, la dreapta, această ramură. Chiar la intrare pe valea Aluniș apare tabla care indică satul Rogojel. Drumul, bine întreținut, tăiat uneori în stîncă, pe stînga văii, este bine marcat și nu ridică probleme de orientare.

Fig 14 Zona nordică a Munților Vlădeasa

După 5 km de la intrarea pe valea Aluniș ajungem la magazinul universal din Rogojel. Aici traversăm firul văii, lăsam înainte drumul forestier și urcăm la stînga, în versantul drept, pe lîngă o văiugă, pe drum de care cu mulți bolovani, printre primele gospodării din Rogojel.

Mai sus, o ramificație de drum, acum în construcție, se desprinde spre dreapta; ea face o buclă evitînd astfel urcușul pieptiș și revine în drumul nostru sus la creasta Rogojele. Drumul ce-l urmăm ne conduce printre blocuri mari de eruptiv pînă pe cumpăna de ape, la o intersecție de drumuri de care. De la răscruce mergem spre dreapta, în urcuș lin, pe culme, pe lîngă școala din Rogojel, o clădire mai mare, acoperită cu șindrilă. Drumul de care este degradat și îngust. În stînga vederea cuprinde sălbaticele fire afluente ale Răchițelului, iar spre dreapta izvoarele Alunișului, cu gospodării răsfirate pe o mare întindere.

În continuare drumul face numeroase serpentine, mereu pe versantul nordic al culmii care unește creasta Vlădesei de vîrful Rogojele. Mai sus de ultimele case, privirea cuprinde înapoi (nord și est) izvoarele Răcadu-lui și ale Alunișului cu platforma suspendată pe care se află satul Rogojel. În dreapta culmii, dominată de vîrful Rogojele (1 051 m), se vede despicătura adîncă a Răcadului. Cîteva serpentine tăiate pe sub Chicera și ajungem din nou pe culme. O urcăm la dreapta, apoi puțin pe sub ea, printre pîlcuri de conifere. Ieșim astfel la o curmătură cu poiană largă spre stînga, poiană ce ține pînă aproape de fundul unei văi, un izvor al Răcadului. Un drum de care coboară spre el și face legătura cu șoseaua forestieră de pe valea Răcadului. Pe el întîlnim traseul 14 (circuitul Cascadei Răchițele), marcat cu punct albastru cu care mergem în comun pînă la cabană. Drumul spre cabana Vlădeasa urcă lin formînd o splendidă alee tăiată prin păduri de conifere. La ieșirea din pădure, pătrundem în Poiana Frînturi în care se află cabana Vlădeasa. Din dreapta vin traseele 8 și apoi 10 (marcate cu banda albastră), primul de la halta Bologa, al doilea de la cabana Valea Drăganului.

Fig 15

8. Halta Bologa – Valea Odrîngușa – cabana Vlădeasa

Marcaj: bandă albastră Durata: 6 ore Distanța: 19 km Caracteristica traseului: drum de acces la cabana Vlădeasa; ușor, accesibil în tot timpul anului; pînă la gura văii Tranișu în comun cu traseul 9 (cruce albastră); pînă în zona mediană a văii Odrîngușa se urmează un drum carosabil circa 10 km. Posibilități de acces: 1 — la halta C.F.R. Bologa, de pe DN 1 (km 539, 1), din Huedin 12,1 km; 2 — din Ciucea 10 km.

Descrierea traseului. De pe DN 1 (km 539,1), înainte de localitatea Poieni, din apropierea carierelor de roci eruptive de la Bologa, chiar din cotul șoselei principale se desface un drum în curs de modernizare ce merge spre sud, spre halta C.F.R. Bologa. După ce traversăm calea ferată și Crișul Repede, drumul urmărește în amonte larga vale a Hențului, în comun cu traseul 9, pe malul stîng al apei, printre casele localității Bologa. După mai bine de 1 km, în dreapta, pe versantul stîng al Hențului, se ridică o culme secundară, Dealul Cetății, pe care se vede vechea cetate Bologa ce domină împrejurimile. La ea se ajunge urmînd drumul de căruță, pe un mic afluent, pe lîngă cimitirul localității. Documentele atestă că cetatea, ca și așezările din jur, erau spre sfîrșitul secolului XIV sub stăpînirea domnitorului Mircea cel Bătrîn.

Drumul spre cabana Vlădeasa urcă lin pe valea principală, pe la poalele versantului stîng, pe lunca aici mai îngustă. Mereu în amonte, ajungem la un pîrîu afluent pe stînga, la un grup de case situate la gura lui; este pîrîul Tranișu, pe care duce un drum forestier. Este punctul în care ne despărțim de traseul 9 ce duce la dreapta la satul Tranișu și apoi la Piatra Bănișorului și vîrful Teșiturile.

Drumul nostru continuă pe malul stîng; versantul opus este împădurit și are culmea acoperită de pășune. Trecem de confluența unui alt afluent pe stînga, apoi pe la o carieră. În amonte, valea șerpuiește larg, prezentînd cînd sectoare deschise cu cline cu poieni, cînd zone înguste cu versanți înclinați și împăduriți. După 2,5 km de la gura Tranișului, șoseaua traversează apa; valea se lărgește mult și cotește la stînga (sud-est); sîntem în cotul mare al Văii Menții. În continuare urmăm pe vale în amonte, trecem pe lîngă o mică carieră, apoi, cînd ea se mai lărgește, prin poieni cu mici grupuri de case, ajungem la o confluență mare, cea cu pîrîul Odrîngușa (Vișagu), afluent pe stînga al Henții. Este punctul în care părăsim Valea Henții (pe care urmează traseul 7 care începe aici). De la halta Bologa am mers circa 3 ore (aproape 10 km).

Ramura șoselei ce duce pe Odrîngușa cotește la dreapta, traversînd firul Henții; ea urcă lin pe malul stîng al Odrîngușei, pe lîngă apă, prin fînețele largi ce-l acoperă. Celălalt versant, expus spre nord-vest, este mai înclinat și parțial împădurit.

În amonte de o moară, clinele văii sînt simetrice, împădurite, iar lunca este lată de circa 80 m. Mai sus ajungem la confluența cu pîrîul Vișagul unde se află un grup de case și o moară; un drum urcă la dreapta pînă în localitatea Vișagu. Traseul nostru merge înainte avînd firul văii în stînga drumului; el trece pe la gura unui pîrîu ce taie perpendicular malul opus, apoi pe lîngă cîteva case situate tot pe malul opus și ajunge la două case mai mari. Un stîlp de marcaj care se află în apropiere este singurul indiciu că sîntem pe traseul bun.

Drumul spre cabana Vlădeasa, din ce în ce mai îngust și mai slab întreținut, urcă lin pe valea acum mai strîmtă. Trecem de două pîraie ce vin din dreapta (cu drumuri de care pe ele) și după 169 m de la al doilea pîrîu, înainte ca valea să se bifurce, observăm în stînga o poteca ce urcă în versant. (De la gura Odrîngușei pînă aici — 1¼ oră)- Traversăm valea mai jos de bifurcare și suim din greu pe poteca îngustă, pe o limbă de poiană, apoi prin pădure, pe versantul drept. După 15 minute, ieșim din pădure și în urcuș mai ușor trecem prin zone cu ogoare, pe lîngă o vîlcea, apoi pe lîngă un grajd, pînă la culme; urmînd-o la dreapta, ieșim pe platforma Rogojel. În stînga noastră, din valea Alunișu iese drumul carosabil ce merge la cabana Vlădeasa (tr. 7). Situată la altitudini ce variază în jur de 850 m, platforma Rogojel ocupă zona de obîrșie a Alunișului pînă spre sud la izvoarele Răcadului. Întinsă, ușor ondulată, ea este acoperită de ogoare, livezi cu pomi fructiferi și fînețe, printre care sînt răsfirate o sumedenie de case.

Drumul continuă printre case și ajunge la o fîntînă. De la fîntînă drumul coboară lin tot printre case, fiind bine marcat; lăsăm la stînga un drum, apoi cotim la stînga și ajungem la o bifurcare, urmăm la stînga pe ramura care urcă abrupt pe un drum cu mulți bolovani pînă la o nouă ramificație de drumuri. Aici urmăm la stînga lăsînd în urmă ultimele case ale Rogojelului. În fața noastră se află o poiană mare; urcăm prin ea, cotim la dreapta, trecem de un gard lîngă care se află cîțiva molizi și, urmînd marginea pădurii, ajungem în altă poiană cu largă perspectivă asupra platformei Rogojel. În dreapta noastră imediat, în pădure, Odrîngușa taie adînc versantul pe care-l suim. De la fîntîna din Rogojel am mai mers 1¼ oră.

Mai sus, pătrundem în pădurea de molid, apoi într-o poiană unde se află un izvor. De aici intrăm iar în pădure, apoi în altă poiană, de unde urmăm o culme spre sud-vest pe lîngă o stîncărie. Puțin mai sus, o îngrăditură situată în stînga noastră trădează apropierea cabanei Vlădeasa, la care ajungem după circa 35 de minute.

Fig 16

9. Halta Bologa – vîrful Teșiturile

Marcaj: cruce albastră Durata: 4—5 ore Distanța: 16 km Caracteristica traseului: drum de acces la cabana Vlădeasa, combinat cu traseul 10 (bandă albastră), pe care îl întîlnește sub vîrful Teșiturile. Drum ușor, accesibil tot timpul anului. Primii 5 km sînt în comun cu traseul 8, pe drum în curs de modernizare. Posibilități de acces: de la halta C.F.R. Bologa, de lîngă DN 1 (din Huedin 12,1 km; din Ciucea 10 km).

Descrierea traseului. Din DN 1 (km 539,1), din apropierea carierelor Bologa, se desface spre stînga un drum ce se îndreaptă spre sud. După traversarea căii ferate și a Crișului Repede, drumul urmărește în amonte, pe malul stîng, valea largă a Menții, în comun cu traseul 8 (bandă albastră). După 1 km, în dreapta se ridică Dealul Cetății pe care se află ruinele cetății Bologa. La ele se ajunge urmînd, din centrul satului Bologa, drumul de care ce urcă în versantul stîng al văii pe lîngă cimitir.

În amonte de ultimele.case ale localității drumul urcă lin, mereu pe malul stîng al văii. Ajungem astfel, după 5 km de la halta Bologa, la o confluență unde se ramifică spre dreapta un drum secundar (aici stație I.T.A.) ce urmărește în amonte valea afluență Tranișu. Părăsim șoseaua principală (tr. 8) și ne angajăm pe drumul de care ce urcă spre satul Tranișu. Urmăm, deci, la dreapta (vest), malul stîng al văii Tranișu, pe un drum care urcă lin pe lîngă o gospodărie. Drumul este tăiat în versant, uneori în stîncă; semnele de marcaj sînt plasate pe fețele vizibile ale stîncilor.

Mai sus, dincolo de lucrările de consolidare ale cursului văii, traseul iese din pădurea de fag oferind, spre vest, priveliștea zonei de obîrșie, cu case rare printre fînețe și pîlcuri de pădure. Continuăm în amonte pe drum, trecem de un afluent pe dreapta unde se află o gospodărie și după un ușor cot la dreapta ajungem la bifurcarea văii. Aici versantul drept este împădurit, cel stîng acoperit de poieni. Atenție! o săgeată figurată pe o piatră indică spre stînga poteca de urmat. Părăsim deci drumul, traversăm pîrîul care vine din versantul stîng și urmăm cărarea prin fîneață. Mai sus trecem firul apei pe malul drept și urcăm din greu ocolind o turbărie; cei ce parcurg în sens invers traseul sînt tentați să urmeze poteca ce străbate versantul drept; o vor evita urmînd cărarea din vecinătatea firului apei.

Traseul ne conduce la o nouă bifurcare a pîrîului; poteca marcată duce spre stînga (sud) prin poieni largi, apoi trece apa pe malul stîng și urcă la o livadă de pruni unde se află un grajd pe care sînt figurate semnele de marcaj (loc de adăpost în caz de vreme rea). Poteca urcă spre sud, trece de o hoancă și aproape de izvorul văii suie scurt la dreapta părăsind valea. Ne aflam pe cumpăna de ape dintre valea Tranișu, pe care am venit, și valea Vișag, care se află spre vest. Vederea cuprinde spre nord Măgura Tranișului și, în al doilea plan, dincolo de Crișul Repede, dealurile împădurite care constituie Munții Meseș.

În continuare o luăm la dreapta pe drumul de culme și după circa 100 m ieșim la o răspîntie; mergem pe drumul din stînga și imediat apar semne de marcaj figurate pe arbori. Ne aflăm pe drumul care leagă Valea Henții de satul Vișagu, de care ne-am despărțit ceva mai devreme. De la părăsirea drumului pînă aici am mers 40 de minute.

Drumul urcă cotind spre stînga; spre dreapta, peste valea Vișagului, se vede creasta dominată de dealurile Mîncii și Bănișorului (la sud). Curînd ajungem la o gospodărie de unde urcușul se domolește; ieșim astfel pe sub Măgura Vișagului, care se ridică în stînga, într-o șa pronunțată. Spre sud și sud-vest vederea cuprinde mica depresiune suspendată unde se află vatra satului Vișagu. Coborîm la o răspîntie de drumuri, unde se află o școală și urcăm puțin spre sud la o bifurcare de drumuri. Mergem spre sud-vest urcînd ușor; trecem peste o șa, apoi suim de-a coasta. Curînd poteca se îndreaptă spre vest, în urcuș accentuat, pe lîngă un pîrîiaș, după care se îndreaptă spre stînga suind pe sub Piatra Bănișorului, stîncărie sălbatică ce rămîne la nord de potecă. Traversăm obîrșia unui pîrîu pe curba de nivel, apoi de-a coasta, pe un drum de tractor, ieșim pe fața estică a vîrfului Teșiturile în Poiana Bănișorul, unde întîlnim poteca marcată cu banda albastră, ce vine pe Valea Drăganului (tr. 10).

Fig 17

10. Cabana Valea Drăganului – cabana Vlădeasa

Marcaj: bandă albastră; marcaj nou, deficitar în punctele cheie, la traversarea poienilor Durata: 4—4½ ore Distanța: 12 km Caracteristica traseului: traseu de legătură între cele două cabane ce urmează în linii mari creasta principală a Munților Vlădeasa, oferind priveliști cuprinzătoare. Accesibil în tot cursul anului.

Descrierea traseului. De la cabana Valea Drăganului coborîm în drumul asfaltat; urmîndu-l spre dreapta trecem prin satul Valea Drăganului, lăsăm pe stînga anexa cabanei (al treilea pavilion) și după terminarea caselor, trecem peste un pod pe malul drept al văii (un km de la cabană). După încă 2 km ajungem la gura unei văi mai mari, Vișagul — unde se află un magazin universal, o cooperativă și o școală. Ele aparțin satului Tranișu ale cărui case nu se află însă aici în vale, ci sus pe creasta pe care o vom parcurge. Aici începe marcajul.

Trecem podul de peste valea Vișagului și ocolind școala o luăm pe după ea. (Atenție! nu urmăm drumul larg ce începe între cele două clădiri și care urmează malul drept al Vișagului).

Chiar din curtea școlii începe o potecă îngustă ce urcă pieziș în pădure. O urmăm și după 7 minute ajungem într-un drum larg ce vine din stînga (de fapt, drumul ce pornește dintre clădiri, dar care face un mare ocol). Urmăm acest drum la dreapta, urcăm cu el prin pădure ajungînd pe o culme, unde face un cot la stînga. Urmîndu-l, după 15 minute de la începutul urcușului ieșim într-o poiană mare ce cuprinde întreaga față a muntelui. Cotim cu drumul la dreapta și ajungem din nou pe creastă, pe care o urmăm acum drept în sus. După 7 minute sîntem la un izvor, unde drumul larg o ia spre stînga, prin poiană. Noi trecem pe deasupra izvorului și ținem matematic culmea, pe poteca care a devenit bolovănoasă. Ajungem la o proeminență a crestei marcată de cîteva stînci mai mari, de unde vederea începe să fie interesantă, mai ales înapoi asupra vetrei satului Valea Drăganului, cuibărit într-o lărgire a luncii văii. După 20 de minute de urcuș pe creasta, ajungem pe Dealul Mîncii, la primele case ale satului Tranișu, așezate pe culme. Drumul ne duce printre garduri de bîrne, pe dreapta culmii. Trecem pe lîngă un izvor, continuăm drumul drept înainte (nu la stînga, la case) și ajungem pe un ciudat platou, perfect orizontal și destul de larg, ce ocupă creasta. Lăsăm pe stînga alte case, ocolim un vîrf pietros prin dreapta și ajungem la o șa., De aici putem examina în voie un vîrf despădurit, cu cioturi de copaci și stîncărie, care domină în față, și la care va trebui să ajungem. Este dealul Bogdăneasa. Pînă aici am făcut, de jos, 55—60 de minute și am urcat o diferență de nivel de 225 m.

Din șa urcăm drept înainte, printre o casă și grajdul ei, pe care este aplicat marcajul, apoi ajungem la o altă casă, cu semnul pe ea, pe care o lăsăm la dreapta. Tot la dreapta lăsăm și ultima gospodărie a satului Tranișu; urcăm ușor, ocolim prin dreapta un vîrf și după 15 minute de la șa ajungem într-o altă șa unde se află prima casă a satului Vișagu. Lăsăm pe stînga alte două case și ajungem într-o șa unde drumul se bifurcă. Ramura din stînga conduce la orizontală în centrul satului, cea din dreapta urcă prin poiană. Două semne aplicate pe doi molizi gemeni ne arată că trebuie să o urmăm pe cea din urmă. Urcăm pieptiș o potecă bolovănoasă, uneori mărginită de garduri, printre fînețe cu rari molizi. Lăsăm la stînga o gospodărie (ultima în drumul nostru) cu mai multe clădiri, toate cu acoperișul nou, alb, un bun reper pentru cei ce parcurg traseul în sens invers. Drumul pe care-l urmăm face un ușor cot la dreapta și iese într-o poiană mare cu aspect dezolant datorită cioturilor rămase. Marcajul lipsește aici, dar avem un bun reper pentru direcția de mers, o linie electrică de tensiune care traversează dealul. Ne îndreptăm deci spre ea urcînd pieziș prin poiană și după circa 30 de minute de la casele cu acoperiș alb, ajungem pe culmea dealului, încununată de trei copaci mari și de stîlpii liniei electrice. Un scurt popas ne permite să examinăm peisajul, înapoi, la stînga, se zărește gura Văii Drăganului, mai la dreapta, bazinul superior al văii Vișagului cu casele aciuite pe coaste, dominate de vîrful mai proeminent, Măgura Vișagului, peste care se zărește prelunga culme Runcu — Bogdanul, cu care se termină spre est zona montană. Această culme este, de fapt, elementul dominant al peisajului ce se dezvăluie de pe întreaga față estică a Munților Vlădeasa. Mai la dreapta se zărește ceva din platforma orizontală, suspendată ca altitudine, pe care se află vatra satului Vișagu. În sfîrșit, spre sud sîntem dominați de peisajul devastat al vîrfului Bogdăneasa, iar spre vest, privirea scapă spre fundurile întunecate și împădurite ale bazinului mijlociu al Drăganului.

După acest tur de orizont, ne îndreptăm spre sud, traversînd o zonă devastată de vînt. Peste tot sînt cioturi înalte de 1—2 m, trunchiuri scheletice uscate, stînci crăpate. Urcăm costiș 20 de minute, lăsînd la stînga vîrful Bogdăneasa, pînă ajungem într-o șa cu cîțiva molizi întregi. De aici avem o frumoasă vedere spre sud, spre bazinul superior ale văii Odrîngușa și al Văii lui Șerb ce scapă de sub versantul prelung al Munților Vlădeasa, cu casele răzlețe pe culmi ale satului Rogojel. Pe culmea din stînga ce se desprinde din Bogdăneasa atrage atenția un bastion stîncos, spectaculos, Piatra Bănișorului.

În acest punct, unde orice direcție de mers este posibilă, marcajul este practic absent. O vom lua așadar, pe poteca bine bătută care urcă ușor costiș. Trecem pe sub un vîrf cu un bastion stîncos ce rămîne la dreapta și ajungem într-o șa.pe creastă. Este de fapt creasta principală a Munților Vlădeasa, cumpăna de ape dintre bazinul Drăganului și al Secuieului. Cotind ușor la stînga, urcăm creasta, la început prin rariște de pădure, apoi ajungem pe o porțiune plată unde drumul este tăiat ca un culoar prin pădurea deasă de molid. După 15 minute de la șaua de deasupra Bogdănesei ieșim din pădure. Creasta urcă mult pînă în vîrful Teșiturile. Sub ea își face loc o vastă poiană, denumită Bănișorul, pe care urmează să o traversăm, cam la orizontală, doar ici colo cu ușoare urcușuri. Trecem pe deasupra unei colibe de păstori și sîntem atenți la un drum larg, de tractor, care urcă și el, ceva mai puternic, prin poiană, îl putem urmări cum dă ocol firelor de izvoare ale văii Odrîngușa, pentru a ajunge sub Piatra Bănișorului, de unde coboară în centrul satului Vișagu. Pe el îl urmează traseul 9, marcat cu cruce albastră. După 15 minute de traversare a poienii, ajungem la celălalt capăt al ei, unde ne sosește venind de jos și drumul de tractor. În continuare, drumul nostru va fi și el lat și bătut de tractor. Atenție! pentru cei ce parcurg traseul în sens invers!

Drumul de tractor ne poate induce în eroare și să ne atragă să-l urmăm. Vom fi deci atenți la poteca firavă ce se desprinde la stînga, la 80 m după ieșirea din pădure, și continuă pe orizontală și care este indicată și de un semn de marcaj aplicat pe un molid la stînga. Tot așa, cei ce vor să ajungă la Vișagu și Bologa vor urma drumul de tractor în jos, în ciuda faptului că pe o mare distanță nu apare nici un semn cruce albastră. Ele vor fi găsite de-abia mai jos, în pădure.

După Bănișorul, drumul nostru devine monoton, căci ne duce aproape exclusiv prin pădure. El nu prezintă probleme de orientare, dar este neplăcut de parcurs deoarece a fost stricat de tractoare. După 15 minute de la intrarea în pădure, trecem pe lîngă un izvor, apoi după alte 5 minute ieșim într-o poiană situată chiar pe creasta principală. Sîntem în șaua dintre muntele Teșiturile, care a rămas în urmă (nord) și muntele Stînișoara ce se ridică complet împădurit înaintea noastră (sud). În continuare drumul nostru urmează chiar creasta, ceea ce ne permite să aruncăm cîte o privire spre întunecatele funduri din dreapta noastră, apoi trece pentru puțin timp în dreapta crestei, dar o săgeată ne face atenți unde trebuie să părăsim drumul larg și să revenim la stînga, pe creastă. Tot în urcuș ajungem într-o foarte frumoasă poieniță situată chiar pe creastă, înconjurată de molizi falnici, bogat îmbrăcați. O traversăm, mergem la orizontală și mai traversăm o poiană. (De la intrarea în pădure, sub vf. Teșiturile, am făcut 30 min.). Drumul continuă încă puțin la orizontală, părăsește definitiv creasta, apoi coboară ușor. După 15 minute de la ultima poieniță drumul se bifurcă, dar o săgeată albă ne arată că trebuie să continuăm pe ramura de sus. Încă 10 minute și ajungem pe o culme într-o mare poiană. Este Poiana Frînturi, în care se află cabana. Dincolo de culme întîlnim un drum care face aici un cot. Îl urmăm cîțiva metri în jos pînă zărim în fața noastră gardul de la cabana Vlădeasa.

Fig 18

11. Gura Zîrnii-cabana Vlădeasa

Marcaj: triunghi albastru Durata: 4—5 ore Distanța: 14 km Caracteristica traseului: drum greu, accesibil în tot timpul anului; urcă o diferență de nivel de peste 800 m, prezintă priveliști cuprinzătoare asupra zonei de vest și est a masivului Vlădeasa. Posibilități de acces: la Gura Zîrnii se poate ajunge: 1 — din localitatea Poieni DN 1 (km 545) urcînd pe Valea Drăganului 25 km (vezi tr. 3), 2 — de la Stîna de Vale la cantonul Ciripa (tr. 15), apoi în aval pe Valea Drăganului 9 km pe drumul forestier (tr. 3).

Descrierea traseului. Marcajul începe la confluența Zîrnii cu Drăganul. Locul este marcat de o largă poiană în care se află mai multe case. Primul semn se află pe o stîncă la gura văii însoțit de indicația,,Spre cabana Vlădeasa". Traseul urmărește în amonte drumul forestier care urmează malul drept al văii Zîrna. El ne conduce prin pădure înaltă de molid în care este tăiată o frumoasă alee, flancată din loc în loc de stîncărie. Mai sus p altă poiană, dezvoltată mai mult pe malul stîng, găzduiește cîteva clădiri ridicate sub clinele nordice ale dealului Gura Zîrnii.

În amonte, drumul intră din nou în pădure și se îndreaptă spre gura văii Cerna (ce-și are obîrșia tocmai sub vîrful Vîrfurașul, spre sud-est), afluent pe stînga al Zîrnii. Din mica poiană de la confluența Cernei, drumul începe să urce mai tare, prin pădure de molid cu mici ochiuri de poieni, mereu pe lîngă firul apei. La confluența cu Răchitișul, afluent pe stînga al Zîrnii, pe care urcă 3 km un drum secundar, o poiană îngustă adăpostește cîteva case ce aparțin muncitorilor forestieri. În față, spre est, se vede Dealul Tarniței (1 702 m) pe care vom ieși după cîteva ore de urcuș. Pînă aici va ajunge ramura de pe Zîrna a lacului de acumulare Drăganu. Mai sus drumul ajunge la o confluență, pe stînga, unde se află și o rampă de încărcat bușteni. De la Gura Zîrnii pînă aici sînt 3 km. Drumul continuă pe vale încă 3 km; noi îl părăsim însă aici, puțin în aval de podul care ne trece pe malul stîng. Din valea Zîrnei urcăm la început pe grohotișuri, pe o potecă bună, bine marcată, după care suim pieptiș circa 20 de minute, prin pădure, pînă într-o șa adîncă, cu pășune și cîteva stîne aciuate pe marginea ei. Șaua în care ne aflăm este cuprinsă între dealul Cernagura, la vest, stînga și dealul Prislopul, la est. Valea dinspre nord este valea Zîrnișoara; prin tăietura ei se zărește versantul stîng al Văii Drăganului pe care apar cîteva case ce țin de Lunca Vișagului.

Drumul spre cabana Vlădeasa urcă pieptiș pe culme, la dreapta (est), prin pășune, pînă sub un vîrf împădurit — dealul Prislopul — după care coboară lin în altă șa. Din șa urcăm abrupt pe o culme plată, prin pădure, circa 10 minute, după care cotim jumătate la dreapta și suim de-a coasta clinele sudice ale dealului Tarnița. Versantul muntelui este tăiat pe această porțiune de o sumedenie de drumuri ale exploatării forestiere, drumuri de care ce merg paralel cu curba de nivel; ele trebuie evitate cu atenție, poteca de urmat urcînd treptat. Ea ne conduce prin tăietură de pădure, cu marcaj uneori rar, peste grohotișuri întinse, cu bolovani acoperiți de licheni. Mai sus poteca se îndreaptă spre stînga, pătrunzînd la început în rariște de molizi, apoi printre tufe de ienuperi, în serpentine, pînă pe culmea estică a Tarniței. În dreapta, dincolo de tăietura adîncă ce se deschide sub noi, apar crestele, ce se desfac din vîrfurile Vîrfurașul, Buteasa și Bohodei în planuri succesive.

Din culme cotim la dreapta și coborîm lin prin pădure pînă într-o șa; în dreapta se află sălbaticele pîraie de la obîrșia Zîrnei, iar la stînga, spre nord, bazinul Darei, dominat de înălțimile împădurite din Dealul Sînților. Pînă aici din șaua cu stîne, situată între Cernagura și Prislopul, am urcat circa 1 oră și 10 minute.

În continuare spre Vlădeasa, traversăm poiana spre est, pe culme, și urcăm apoi din greu pînă la un drum de care; îl urmăm la stînga de-a coasta, prin pădure de molid cu rare luminișuri, apoi mai sus printre tufe de ienupăr; în stînga, sub noi, obîrșia văii Dara este brăzdată de sumedenie de torenți ce se strecoară prin păduri nesfîrșite. După ½ oră de la șaua Dârei ieșim la gol alpin avînd pe dreapta, deasupra noastră, o culme ce se profilează în zare. Încă cîteva minute de urcuș de-a coasta și sîntem sus pe creasta principală a Masivului Vlădeasa, la circa 1 660 m altitudine. Creasta, orientată nord-sud, se continuă spre stînga cu vîrful Stînișoara și este împădurită, iar spre dreapta, sud, culminează în vîrful Vlădeasa situat la golul alpin (tr. 13).

De pe culme, de lîngă indicatorul turistic, privirea cuprinde una din cele mai frumoase priveliști ale Apusenilor; spre est și nord-est se dezvăluie culmile terminale ale Munților Vlădeasa, crestate adînc de văi afluente Crișului Repede (Odrîngușa, Alunișu, Săcuieu și Răchițele); în depărtare apare ușor ondulată Depresiunea Huedin, flancată de dealuri mai molcome; înapoi, spre vest și nord-vest, șiruri de creste apar în planuri din ce în ce mai îndepărtate, pînă în munții calcaroși ai Pădurii Craiului.

Poteca spre cabană, însoțită și de semnele de marcaj punct roșu (tr. 13), lată acum, coboară spre nord-est și se înscrie pe o culme care pierde din înălțime spre est; pădurea de molid ia treptat locul golului alpin. După 30 de minute de coborîre de la creastă, timp în care poteca traversează de cîteva ori drumul de care ce coboară în serpentine, intrăm în poiana Frînturi; cabana Vlădeasa este mascată de un grup de molizi ce o străjuiesc în amonte.

Fig 19

12. Cabana Vlădeasa – Piatra Tîlharului – Poiana Onceasa – cabana Padiș

Marcaj: bandă albastră Durata: circa 11 ore, din-care cabana Vlădeasa — Piatra Tîlharului 6 ore; Piatra Tîlharului — Vărășoaia 3 ore; Vărășoaia — cabana Padiș 1½ oră Distanța: circa 38 km, din care cabana Vlădeasa — Piatra Tîlharului 19 km; Piatra Tîlharului — Vărășoaia 10 km; Vărășoaia — cabana Padiș 7 km. Caracteristica traseului: drum de legătură între cabana Vlădeasa și cabana Padiș; pînă la Piatra Tîlharului traseul urmărește creasta principală a Masivului Vlădeasa, oferind priveliști largi; pe ceață, pericol de rătăcire din cauza marcajului insuficient și a lipsei de repere morfologice în zona Nimăiasa — Gardul de Piatră.

Descrierea traseului. De la cabana Vlădeasa urmăm pe drum creasta spre est în coborîș, în comun cu traseele 7 (triunghi roșu), 14 (punct albastru) și 13 (punct roșu). După circa 200 m coborîm la dreapta părăsind drumul și traseul 7, pentru a intra pe un drum de care. La început mergem pe curba de nivel, trecem un pîrîu, urcăm pe liziera pădurii, apoi prin pădure. Traversăm un afiniș și ajungem într-o poiană de unde se deschide vederea asupra văii de sub cabana Vlădeasa, Răcadul. Continuăm drumul prin poiană, pe curba de nivel, cu semne de marcaj figurate pe bolovani; mai departe, intrăm în pădure, traversăm un vîlcel, apoi ieșim la marginea pădurii, unde se află un izvor. De la cabană am mers 40 de minute.

Trecem peste un pîrîu, străbatem un luminiș, coborîm la firul unei văiugi de unde, după o zonă cu afiniș, urcăm ușor pînă la o bifurcare a potecii. Aici mergem pe ramura din dreapta care ne conduce la un vîlcel apoi, dincolo de el, printr-o zonă cu lespezi umede, lunecoase. Un coborîș ușor și în stînga noastră avem priveliștea vîrfului Piatra Grăitoare. După ce intersectăm încă un vîlcel, ajungem la sud de vîrful Vlădeasa (1 836 m), la obîrșia Văii Cetății (Seciul). Curînd ieșim într-o șa cu poiană situată pe creasta ce se prelungește spre stînga în Pietrele Albe, masiv de calcare cu pereți albi ce culminează în Piatra Grăitoare (1 557). În față se deschide priveliștea largă asupra depresiunii ce formează bazinul Văii Seci (de l-a izvor 45 min. de mers).

Din șa cotim la dreapta, coborînd ușor și chiar lîngă firul văii Boica (Făgetul) se desprinde spre stînga poteca traseului 14 (punct albastru) ce duce la impresionanta cascadă Răchițele situată într-o zonă deosebit de pitorească.

Traseul spre Micău și Piatra Tîlharului urmează poteca din dreapta, care ține în general curba de nivel, pe la marginea unei păduri rare sau prin ea. În continuare poteca cotește spre dreapta și ajunge într-o pajiște unde se află o săgeată cu indicația ,,Spre cabana meteorologică"; este poteca traseului 13 (circuitul Muntelui Vlădeasa) marcată cu punct roșu. Spre stînga avem panorama peretelui de la Pietrele Albe și valea Făgețel, adînc săpată sub impresionanta ruptură, iar spre sud între valea Făget și Valea Seacă se vede interfluviul acoperit de pajiști întinse pe care urcă poteca ce vine de la Răchițele.

Poteca spre Piatra Tîlharului ocolește prin dreapta un mamelon împădurit și coboară ușor la șaua între Munți (1 517 m), situată tot pe cumpăna de ape, important reper, fiind cea mai coborîtă șa de pe întreaga creastă a Masivului Vlădeasa. Aici se termină Muntele Vlădeasa propriu-zis și începe, spre sud, Muntele Vîrfurașu. De aici se schimbă și peisajul; creasta puternică, bine individualizată, uneori chiar ascuțită, cu stîncărie și gol alpin predominant, este înlocuită cu un relief șters, cu platouri întinse și șei largi, puțin evidente, cu pîraie ce curg leneș pe albii puțin adîncite, cu zone întinse cu turbării.

Mai departe poteca urmează pe aceeași direcție spre sud și intră în pădure deasă urcînd de-a coasta, prin stînga culmii unde, după ce traversăm firul de obîrșie al Văii Seci, pe o potecă largă ieșim la o creastă ce coboară spre stînga (stîlp de marcaj). Sîntem la gol alpin; în stînga avem o largă vedere spre Pietrele Albe și, înapoi, spre vîrful Vlădeasa, unde putem identifica, pe vreme frumoasă, stația meteorologică, la dreapta se ridică vîrful Vîrfurașu (1 688 m). Coborîm lin prin pajiște pe o potecă cu mulți bolovani și trecem un pîrîiaș avînd mereu spre dreapta (nord-vest) înălțimile din Vîrfurașu. Mai departe, traseul urmează curba de nivel, pe deasupra unui izvor care rămîne în stînga, spre panta abruptă ce coboară la afluenții Văii Seci. Înainte vederea cuprinde pînă departe spre Gardul de Piatră și stîncile bizare de la Piatra Tîlharului.

Din acest punct coborîm ușor printr-o pășune cu molizi rari, cu aspect de parc; pășunea formează o bandă lată de peste 200 m, străjuită de pădure compactă de rășinoase. Sus, în dreapta noastră, se află sălașul unei stîne; mai jos ajungem la un pîrîu, loc bun de popas după cele 40 de minute parcurse de la șaua între Munți.

Dincolo de pîrîu, pe pajiște apar cîțiva arbori prăbușiți, apoi poteca se îndreaptă spre sud (cotind ușor la stînga); în dreapta se află un mamelon înierbat, cu baliză; alături de mamelon se găsește un adăpost de vite.

În continuare, drumul larg, cu aspect de alee, intră într-o pădure deasă, mergînd la orizontală. După 200 m ieșim într-un luminiș cu jnepenișuri și molizi rari; în stînga se ridică un mic mamelon cu pădure. Poteca îl ocolește prin dreapta și începe să coboare lin din nou prin pădure; facem un cot la stînga, dăm de un nou luminiș, după care trecem printr-o zonă mlăștinoasă cu brazi uscați și doborîți. Din dreapta vine un drum pe căite îl urmăm coborînd prelung pînă într-o poiană. Reintrăm în pădure; părăsim drumul care cotește la dreapta și, urmărind direcția săgeții de pe un stîlp metalic, o luăm la stînga traversînd o turbărie, pe un pod. Continuăm să mergem pe aceeași direcție, de astă dată fără marcaj, și intrăm în pădure unde poteca se lărgește și marcajul reapare. Cotim ușor la dreapta apoi, mergînd pe un drum cu bolovani, ajungem la o bifurcare unde o săgeată ne indică urcușul pe ramura din stînga drumului. Ieșim astfel într-un luminiș în care vine din dreapta un drum larg. Îl urmăm urcînd panta ce se adîncește la dreapta spre pîrîul Crăciunul pînă la gol alpin și urcăm pe o culme ce se continuă la dreapta pînă într-un vîrf cu baliză. De aici marcajul se pierde. Cotind pe nesimțite la stînga, ni se deschide spre dreapta vederea asupra izvoarelor văii Nimăiasa (valea Carîmbului) dominată la sud de vîrful Micău (1 640 m). Pentru a ajunge la el va trebui însă să ocolim prin stînga întregul bazin superior al văii Nimăiasa, cu relief domol și mlaștini, printre care se scurg nenumărate fire de apă. Pentru drumul de urmat, un bun reper este vîrful Nimăiasa (1 589 m) ușor de recunoscut după baliza și limba de pădure ce urcă pînă sub el. Pînă la vîrful Nimăiasa, vechiul marcaj, aproape inexistent acum, ducea prin zona de mlaștini, coborînd ușor, apoi urcînd panta nordică a vîrfului. Recomandăm să se urmeze creasta ce dă ocol prin stînga văii Nimăiasa și care oferă în plus o largă priveliște spre nord asupra întregii regiuni străbătute. În depărtare, vederea este închisă de culmea puternică a Vlădesei, dincolo de marea depresiune a bazinului Văii Seci. Acum ne dăm seama că tot drumul -de la șaua între Munți încoace nu a reprezentat altceva decît un mare ocol în jurul acestui bazin. Ocolul este evitat de actualul marcaj care coboară în valea Nimăiasa, o traversează și ajunge din nou pe culme, sub vîrful Nimăiasă. Aici se găsește o mică casă părăsită, adăpost bun pentru vreme rea. Este cabana Nimăiasa, părăginită înainte de a fi intrat în funcțiune, deși o cabană în acest loc ar fi fost binevenită. De la cabana Vlădeasa pînă aici 4—5 ore; de la șaua între Munți — 2½ ore.

Încă înainte de vîrful Nimăiasa, de cînd am ieșit la gol alpin, peisajul s-a schimbat, într-adevăr, acum începem să străbatem al treilea sector al crestei Vlădeasa, caracterizat prin platouri largi, denivelări mici între vîrfuri și șei, pante domoale și pășuni alpine. Pădurea ajunge pe culme doar în șaua dintre Micău și Gardul de Piatră. Creasta își schimbă direcția din nord-sud în NE-SV. Monotonia drumului este compensată acum de largile priveliști pe care le avem spre sud asupra Munților Bihor.

Pornind de la casa părăsită, ocolim prin dreapta (vest) vîrful Nimăiasa și coborîm domol într-o șa (1 549 m). Aici, spre stînga, își are obîrșia pîrîul Firei, afluent al Someșului Cald, străjuit spre nord de vîrful Muncelul Mare. Urcăm puțin ocolind prin stînga un alt vîrf și ieșim într-o șa plată, de unde un urcuș abia perceptibil ne scoate în dreapta vîrfului Micău (1 640 m), în șaua largă dintre acesta și vîrful Prislopului, situat pe o creastă nordică secundară. Vîrful Micău este atît de puțin proeminent încît dacă nu ar fi marcat printr-o baliză ar trece neobservat. Un coborîș prelung ne duce într-o șa mai adîncită, invadată de jnepeniș și molizi (1 565 m). Spre stînga coboară o potecă nemarcată ce duce pe Valea Ponorului, la un drum forestier. În dreapta văii, spre nord, se află obîrșia văii Crăciunului.

Din șa urcăm pe culme urmînd direcția pe care am coborît; după aproape 200 m, drumul cotește la dreapta, apoi la stînga, menținîndu-și astfel aceeași direcție. Ieșim pe un platou foarte neted, mai larg spre dreapta. Este Gardul de Piatră (1 622 m) pe care-l traversăm în lung, ghidați de semne rare de marcaj amplasate pe pietre. În față, la același nivel, ne apare grupul de stînci ruiniforme de la Piatra Tîlharului, ce contrastează puternic cu netezimea platourilor din jur. Pînă la ele coborîm lin într-o șa ștearsă după care urcăm ușor. De la casa Nimăiasa pînă aici — 1½ ore, iar de la cabana Vlădeasa — 6 ore.

La Piatra Tîlharului întîlnim traseul 16 (triunghi roșu). Un stîlp cu săgeți indică:,,Spre cabana Vlădeasa" (înapoi pe drumul pe care am venit); ,,Spre cabana Padiș" (spre sud); „Spre vîrful Buteasa — cascada Moara Dracului" (înainte și la dreapta); ,,Spre Stîna de Vale — 5 ore" (triunghi roșu). Ultima indicație corespunde parțial realității, semnul triunghi roșu ducînd numai pînă în șaua Cumpănățelu, de unde putem ajunge pe traseul 20 fie la Stîna de Vale (la dreapta), fie la cabana Padiș (la stînga, în coborîș). Cîteva indicații cu săgeți se află și pe o stîncă, jos în iarbă.

La Piatra Tîlharului părăsim creasta principală a Masivului Vlădeasa; coborîm spre sud, spre Poiana Onceasa, în care pajiștile întinse presărate cu pîlcuri de molizi și brazi îi dau aspectul unui parc. Coborîșul puternic este determinat de schimbarea substratului, căci aici se termină rocile eruptive ale Vlădesei, dure și compacte, formînd un relief mai accentuat față de gresiile și calcarele Bihorului, ce ne așteaptă înainte, cu un relief mai deprimat. Cărarea în pantă mare ne duce printre bolovani, tufe de ienuperi și afiniș în cîteva serpentine strînse, apoi pe linia de cea mai mare pantă. Cînd scăpăm de abruptul Pietrei Tîlharului, trecem pe sub el cu o serpentină larga spre dreapta pînă aproape de limita pădurii, cotim la stînga și, printr-un ultim pîlc de pădure, ajungem în mijlocul poienii, ciuruite de doline. Diferența de nivel coborîtă este de 300 m, ceea ce ne-a luat circa 20 de minute.

În mijlocul Poienii Onceasa se află o importantă întîlnire de marcaje, astfel că un stîlp indicator ar fi binevenit. Din păcate, cel existent cîndva a dispărut, așa că nu ne rămîne decît să ne orientăm după hartă sau după indicațiile ciobanilor ce sălășluiesc aici. De sus, de unde am venit, coboară banda albastră care cotește în poiană, la dreapta, și urcînd un mic dîmb pornește prin coiful de NV al poienii. De acolo vine poteca de la Cumpănățelu cu marcaj cruce roșie (tr. 29) și trece mai departe la stînga, spre est, pentru a ajunge la Peștera Onceasa. De jos din pădure, din fața noastră, mai vine un dublu marcaj, cruce roșie și punct roșu, făcînd legătura cu circuitul Someșului Cald (tr. 31). În sfîrșit, tot în jos, se mai regăsesc vechi semne (bandă albastră) ale marcajului ce cobora în valea Alunul Mic, marcaj dezafectat prin trasarea lui acum prin Vărășoaia.

Pentru a merge la Padiș ne îndreptăm, așadar, spre est, urcăm un mic dîmb și traversăm o poiană în sus, ghidați atît de semnul bandă albastră, cît și de crucea roșie. Intrăm curînd în pădurea înaltă de molizi care acoperă un versant foarte domol. Curînd (circa 5 min.) un marcaj de derivație (punct albastru, cerc alb, cerc albastru), precum și un anunț scris vertical pe un copac ne poartă puțin la stînga spre un mic lac cu apă neagră, pitit într-o dolină. Poteca ne conduce în continuare, la orizontală, pe un fel de platou, prin pădurea înaltă și aerisită de molid cu perne de mușchi. Coborîm într-o hoancă cu blocuri de calcar; după 5 minute traversăm apa unui pîrîu puternic și începem urcușul prin pădure. Traversăm o poiană, apoi continuăm să urcăm mai lin prin pădurea deasa de molid, într-un tîrziu, începem să coborîm tot lin; trecem pe lîngă un al doilea lac cu apă neagră, cuibărit într-o dolină, care dealtfel poartă numele de Dolina Neagră. Urmează o dolină mare, fără apa, și un pîrîu cu apă multă pe care îl traversăm. După 15 minute de la Dolina Neagră, ieșim în poiana pe care o vom traversa timp de 25 de minute. De aici se vede spre NV abruptul înalt de aproape 300 m al Brăiesei. Străbatem poiana în amonte apropiindu-ne de rupturi și cotim la stînga; traversăm un vîlcel și o rariște de pădure. Ieșim repede din ea în pășune, trecem pe la baza rupturilor, lăsăm pe dreapta o zonă de turbărie și un mic lac cuibărit într-o dolină. Pe stînga se ridică un mamelon cu poieni și rari molizi pe creștetul plat. Aici se desparte traseul nostru de semnele cruce roșie (traseul 29) ce vor urca de-a coasta, spre șaua Cumpănățelu. Din Poiana Onceasa am făcut 1¼ oră.

Coborîm ușor spre stînga și intrăm pentru un timp mai lung în pădurea deasă, sălbatică, cu arbori doborîți și vegetație bogată. Poteca este mocirloasă. Traversăm pădurea cu mici poieni, apoi după 30 de minute, ieșim pe versant, într-o largă zonă dezgolită ce se lasă la stînga, începem să coborîm, mai traversăm un pîlc de pădure și ieșim apoi de-a binelea în poiană, pe o culme largă ce coboară spre SV. În stînga se ridică un- vîrf proeminent, împădurit. Este Cuciulata, înalt de 1 475 m, constituit din calcare, fapt pe care-l observăm prin mijirile albe de sub pădure și prin relieful accentuat pe care-l determină. În jurul acestui pilon de calcar se dispun numeroase forme carstice interesante, ca de pildă ponorul prin care se pierde un rîu tumultuos pe care îl traversăm în zona de izvoare. De aici, coborîm circa 70 m diferență de nivel, avînd în stînga noastră versantul abrupt al Cuciulatei și în dreapta pîrîul Cuciulata. Coborîm pieziș, traversînd poiana pînă prindem, mult mai jos, un drum lat ce vine pe curba de nivel cu care coborîm la apă făcînd un cot în loc, la dreapta, tăind versantul prin pădurea de molid. Din Poiana Onceasa pînă aici am parcurs circa 2 ore.

Traversăm apa, trecem de-a coasta versantul, mai trecem un alt fir, tot cu apă, după care dăm ocol unei culmi late, prin poiană alpină. Pe tot acest parcurs, începînd de la ieșirea din pădure, vegetația este specifică golului alpin, cu țăpoșică, ienuperi rari și mușchi deși, uneori cu afiniș. Peisajul este aspru, de munte înalt. Versantul este brăzdat de numeroase izvoare și de mari lespezi de roci eruptive cu licheni verzi pe ele. Coborîm costiș într-un al treilea rîu tumultuos, al cărui pat este constituit din mari lespezi de gresie roșie. Este pîrîul Piatra Arsă, care-și are obîrșia în muntele cu același nume. După traversarea lui, părăsim firul văii cu un urcuș pieptiș dar scurt, printr-un pîlc de molizi, și ieșim pe o pantă largă ce înclină spre stînga și pe care o traversăm pe curba de nivel, prin poiană, puțin deasupra lizierii pădurii. Aici, pe deal, coboară semnele punct roșu (tr. 30, ramura de acces dinspre Piatra Arsă), ce urmează linia de cea mai mare pantă, pentru a coborî în firul văii Cuciulatei reunită cu Pîrîul Ars. Noi continuăm însă pe curba de nivel și după ce dăm ocol botului de deal coborîm puțin și intrăm în pădure. Din firul Cuciulatei am făcut 30 de minute.

Pădurea de molid pe care o traversăm are arborii rari și înalți, solul foarte curat, fără vegetație și uscături. Drumul trece pe lîngă două doline pe care le lasă pe dreapta, traversează apoi un pîrîu, ceva mai departe încă altele două, care toate confluează într-o poiană pe care o lăsăm pe stînga. Un ultim urcuș prelung, prin aceeași pădure, ne scoate într-un drum forestier. Traversarea pădurii ne-a luat 35 de minute, iar din Poiana Onceasa am făcut 2½ ore.

Drumul forestier în care am ajuns este însoțit de marcajul bandă roșie (tr. 20) ce vine de la Stîna de Vale (dinspre dreapta) și coboară spre cabana Padiș (la stînga) pînă unde ne vor însoți ambele semne. Aici drumul forestier nu mai este accesibil autovehiculelor. Noi îl urmăm în aval; după ce face o curbă la stînga ajunge pe o porțiune plată, unde drumul devine carosabil. Aici, în dreapta, se află un ponor ce primește apele unui pîrîu, iar în stînga drumului se află un izvor amenajat pentru vite. Sîntem la marginea poienii Vărășoaia, o largă covată închisă spre sud. Drumul o ocolește pe la stînga trecînd peste pîrîul care curge spre dreapta, pentru a se pierde la piciorul unui mare-perete de calcar ce străjuiește depresiunea spre vest. Aici, în curba drumului, un stîlp cu trei săgeți dă următoarele indicații: „Spre Onceasa — Vlădeasa"; ,,Spre Stîna de Vale" (direcția din care venim); ,,Spre Cabana Padiș" (drumul nostru înainte) și,,Spre Izvoarele Someșului Cald" (la stînga în sus). Ultima indicație este întărită de un mare punct roșu aplicat pe o stîncă ce indică intrarea în traseul 30.

Drumul traversează în lung Poiana Vărășoaia și urcînd ușor trece printr-o șa largă; din șa el coboară în versantul stîng al unei văi seci, unde de obicei își are sălașul o stînă. În dreapta noastră se vede vîrful Vărășoaia (1 441 m), cu pîlcuri de molizi și ochiuri mari de poiană prin care mijesc calcarele albe. Drumul coboară pe vale și iese deasupra unui șes într-o poiană întinsă, ciuruită de doline; una din ele mai păstrează un ochi de apă străjuit de cîțiva molizi pitorești; este Tăul Vărășoaia.

De la lac șoseaua face un larg cot la stînga, traversează un pîrîu, lasă pe dreapta o casă nou ridicată și pe stînga poteca traseului 32, circuitul Măgura Vînătă (triunghi galben), fapt indicat și de un stîlp cu o săgeată. Mai traversăm un pîrîu, apoi un altul mai important (toate pîraiele se pierd la dreapta în interesante ponoare) și ajungem într-o vale largă ce coboară dinspre stînga, din Măgura Vînătă. Este Valea Cuților, care se pierde însă mai sus într-un ponor, ajungînd aici doar la ape mari. Drumul forestier pe care am venit face un cot la dreapta și se înscrie într-un mic defileu pentru a debușa apoi în șesul Padișului, unde întîlnește șoseaua Pietroasa — Padiș — le Ponor (tr. 22). Dacă nu adoptăm această soluție (în speranța unei ocazii de mașină care să ne ducă la cabană), va trebui să urmăm în continuare poteca marcată. Ea traversează albia seacă a Văii Cuților și apoi un dîmb jos cu poiană, străjuit de pădure de molid pe stînga. Trecem astfel într-o hoancă (vale seacă), o traversăm și intrăm de partea cealaltă în pădure. Urcăm puțin, trecem un fel de platou și ajungem într-o altă vale mare ce coboară dinspre Măgura Vînătă, valea Renghii, permanent cu apă dar nu foarte multă ca să avem probleme de traversare. Urcăm dincolo în pădure și ne înscriem într-o traversare prelungă, în cea mai mare parte de-a coasta. Pădurea deasă de molid este întreruptă de mici poieni cu afiniș bogat. Prin pădure depășim zona de obîrșie a pîrîului Arsuri și printr-un prelung coborîș ajungem în poiana ce străjuiește pe dreapta pîrîul Trînghiești. Îl traversăm pe podul șoselei ce vine din dreapta și trecînd prin dreptul taberei B.T.T. ajungem la cabana Padiș. Din Vărășoia am făcut 1½ oră. Începînd din valea Renghii poteca turistică a fost distrusă în ultimul an de tractoare încît este foarte noroioasă.

Fig 20

13. Circuitul Muntelui Vlădeasa

Marcaj: punct roșu Durata: 4—5 ore Distanța: 15 km Caracteristica traseului: drum pentru vizitarea vîrfului Vlădeasa, ușor accesibil în tot cursul anului; oferă largi priveliști asupra întregii zone de nord a Munților Apuseni.

Descrierea traseului. De la cabana Vlădeasa (1 469 m altitudine) suim pe drumul de care (carosabil și pentru mașinile de teren) ce urcă puternic pe deasupra clădirilor anexe ale cabanei. El duce la început în serpentine, printr-o poiană larga, presărată cu rari molizi. Este o bună pîrtie de schi pentru cei ce vin iarna aici. După 30 de minute poiana se îngustează și devine un culoar prin pădurea înaltă și deasă de molid. După 5 minute, culoarul face un cot la stînga și ne scoate după alte 10 minute pe un tăpșan larg deasupra limitei pădurii. Semnele de marcaj au fost pînă acum rare (3 în total), dar orientarea nu este o problemă, căci drumul ne duce fără putință de rătăcire. Tăind costiș ușor spre dreapta cîștigăm treptat înălțime și după 45 de minute de la plecare întîlnim un stîlp de marcaj cu semnul triunghi albastru (tr. 11) de care ne separăm aici, deoarece el urcă în creastă și apoi coboară spre Valea Drăganului. Ieșim din drum și facem cîțiva pași ca să ajungem pe creasta principală a Masivului Vlădeasa, la altitudinea de 1 660 m. De aici avem o primă vedere asupra bazinului Drăganului unde ne atrage privirea un impunător bastion împădurit, Muntele Tarnița, situat exact spre vest. La dreapta creasta pe care ne aflăm se acoperă curînd de pădure, în schimb la stînga (sud) ea continuă teșită și golașă pînă în vîrful Vlădeasa.

Reintrăm în drumul nostru spre Vlădeasa înscriindu-ne în versantul estic al crestei. El este bine tăiat și urcă domol prin golul alpin; traversăm un pîlc de pădure cu ienuperi și molizi piperniciți, din care răsar cîțiva molizi mai mari, scheletici, ce abia rezistă puternicelor vînturi care bîntuie mai tot timpul anului. Ocolim astfel adînca depresiune a Răcadului ce se deschide la stînga noastră. După 30 de minute, pe versant, mai trecem un pîlc de pădure și ajungem chiar pe creastă într-o șa, de unde înainte și la stînga avem un vîrf puțin proeminent cu o baliză, iar înainte și la dreapta vîrful Vlădeasa pe care este situată cabana meteorologică. Lăsăm vîrful cu baliză la stînga și cu un ultim efort urcăm panta ce ne duce pe vîrful principal pe care îl atingem după 1½ oră de la plecarea de la cabană.

Vîrful Vlădeasa (1 836 m alt.) este al doilea vîrf ca înălțime al Munților Apuseni, dominînd partea nordică a întregului grup muntos, asupra căruia avem o vedere cuprinzătoare. Spre est se desfășoară în planuri succesive terminațiile Munților Vlădeasa, retezate de culoarul adînc al văii Menții, străjuit de culmea prelungă, împădurită, Runcu — Bogdanul. Dincolo de ea se așterne Depresiunea Huedinului cu sate răsfirate și rețeaua geometrică a lanurilor, cu livezi și fînețe pe plaiuri. Spre nord, în depărtare, dincolo de terminația nordică a Vlădesei, se zăresc culmile domoale, împădurite, ale Munților Șes. Spre vest privirea descoperă complicata rețea de văi a bazinului Drăganului invadată de păduri întinse, dominate de vîrfuri și creste stîncoase. Undeva în Valea Drăganului se zăresc așezările de la Floroiu ale hidrocentralei și capătul funicularului cu ajutorul căruia va fi ridicat barajul. Spre sud-vest privirea este atrasă de culmea pleșuvă, largă a culmii centrale a Munților Vlădeasa, creasta Buteasa cu cele două vîrfuri gemener precum și inserția ei în creasta principală a masivului. Aceasta, poate fi urmărită aproape pe întreaga lungime, de la vîrful Briței la stînga, prin vîrful Micău, pînă mai aproape, în Vîrfurașul, pe care se zărește drumul ce duce prin Nimăiasa și Piatra Tîlharului spre Padiș. În zilele senine, deasupra acestora se zăresc Bihorul nordic, cu Măgura Vînătă, vîrful Bătrîna și la orizont, culmea prelungă a Bihariei. Spre sud-est, în sfîrșit, turul de orizont se închide pe masa enormă, greoaie, a Munților Gilău.

După ce ne-am umplut ochii cu această extraordinară priveliște, ocolim stațiunea meteorologică care ocupă un teren larg împrejmuit.

De la vîrf coborîm lin spre S-SE avînd în dreapta pîraiele sălbatice ce se varsă în Zîrna. Dintr-o șa, urmînd aceeași direcție, poteca urcă ușor pînă pe un mamelon de unde se vede, la stînga, muntele Pietrele Albe, lama îngustă de calcare care străjuiește versantul stîng al văii Boica, afluent al Văii Seci. Lăsăm în stînga un picior puternic de munte și coborîm scurt pînă întîlnim poteca ce a mers mereu prin stînga crestei printre jnepenișuri. Pe ea cotim la dreapta pe culme, coborînd prelung la golul alpin. De pe un mic mamelon situat în stînga potecii, avem ocazia să admirăm mai de aproape un peisaj de o rară frumusețe: abruptul vestic al Pietrelor Albe, sub care se întinde zona de obîrșie a Văii Seci și a Boicăi, acoperită cu pășune și dăltuită în marmură albă ce strălucește în bătaia soarelui; în stînga rupturilor se vede vîrful împădurit al Pietrei Grăitoare, culminația crestei Pietrele Albe, iar mai aproape, la baza clinei pe care stăm, șerpuiește poteca turistică pe care ne vom întoarce la cabana Vlădeasa și care trece prin șaua între Munți, spre Nimăiasa.

Drumul spre șa continuă să coboare pe culme, apoi prin dreapta ei, printre tufe de ienupăr; urmează un mic urcuș prin pădure de molid, chiar pe creastă, apoi părăsim creasta principală pentru a evita ruptura de pantă care se află mai jos. Noi coborîm lin la stînga pe o potecă ce șerpuiește printre stînci și bolovani mari, apoi panta devine tot mai abruptă. Marcajul, destul de difi-citar aici, trebuie căutat cu atenție, pentru a nu rata intrarea în pădure. Dacă nu îl găsim, putem coborî direct la stînga, fără potecă, căci în orice caz vom ajunge să intersectăm drumul larg ce vine ele la Padiș și care ne conduce înapoi la c abana Vlădeasa. În acest drum locul de desfacere a marcajului este indicat do mențiunea „Spre C.M.E." (cabana meteorologică) cu o săgeată. Locul este destul de anonim și este ușor trecut cu vederea de cei ce fac traseul în sens invers. De la vîrful Vlădeasa pînă în poteca de întoarcere am făcut 1½ oră.

Drumul de întoarcere este lat, bine bătut și poartă două marcaje: punctul roșu, al traseului nostru, și banda albastră (tr. 20). Îl urmăm la stînga, spre nord, prin pădure de molid timp de 10 minute, cînd pădurea din dreapta se rărește și începem să zărim depresiunea largă, cu pășune, a bazinului superior al văii Bolca. Ieșim astfel la limita pădurii cu golul alpin la dreapta noastră și pădure la stînga. Poteca face un cot larg înconjurînd obîrșia evazată a pîrîului Bolca unde se află o stînă. O potecă (marcaj punct albastru, tr. 14) urcă pe lîngă ea și ne va însoți pînă la cabana Vlădeasa. După 25 de minute de cînd am ajuns în drumul larg sîntem în șaua Pietrele Albe, locul de inserție al impunătoarei creste Pietrele Albe, constituită din marmură, roci care ajung pînă în șa. De aici avem o ultimă vedere, asupra întregului bazin de recepție al văii Boica și Valea Seacă.

Din șa urmăm drumul larg ce ține în linii mari curba de nivel și care ne va purta într-o oră și jumătate la cabana Vlădeasa. În detaliu drumul prezintă denivelări, mai ales la trecerea numeroaselor pîraie de obîrșie ale pîrîului Păicoaia pe care le intersectează. Primul îl traversăm la 5 minute din șa, al doilea la încă 5 minute. Drumul dă ocol unei culmi care are deasupra o frumoasă poiană plină de afiniș. După 35 de minute de la șaua Pietrele Albe, traversăm al treilea pîrîu și ieșim pe alt picior, de fapt o creastă importantă ce separă bazinele Văii Cetății (formată din pîraiele Păicoaia și Stînișoara pe care le-am traversat) și bazinul văii Răcadului, la nord, în care ne vom angaja acum. Pe această creastă coboară și cîteva drumuri ce se desfac din cel pe care-l urmăm. După o porțiune de pădure prin care, din locui loc, se întrevede la stînga poiana, traversăm un pîrîu mai mare. Înainte zărim o culme cu gol și stîncărie pe care vom ajunge în curînd. După 10 minute de la pîrîu, mai traversăm unul, cel mai puternic de pînă acum.

Pe stînga avem poiana în care urcă și un drum ce se desface din al nostru. După încă o scurtă porțiune de pădure ieșim la gol, în marea poiană ce ocupă piciorul Zănoagei, care separă valea cu același nume, la sud, de izvorul Răcadului, la nord. De aici se vede, pitită între molizi, cabana Vlădeasa. Pînă la ea mai avem însă de mers circa 30 de minute pe drumul ce coboară prin pădure și traversează trei pîraie, ultimul fiind mai mare. Curînd pădurea se rărește; la stînga se află cabana, la care mai avem însă de urcat o diferență de nivel de 60 m.

Fig 21

14. Circuitul cascada Răchitele

Marcaj: punct albastru Durata: 9—10 ore,- cabana Vlădeasa — cascada Răchițele 6 ore; cascada Răchițele — cabana Vlădeasa prin șaua Pietrele Albe 3 h 25 minute. Distanța: 31 km; cabana Vlădeasa — cascada Răchițele 19 km; cascada Răchițele — cabana Vlădeasa prin șaua Pietrele Albe 12 km. Caracteristica traseului: în afara cascadei Răchițele, spectaculos obiectiv turistic al Munților Vlădeasa, traseul oferă și frumoasa priveliște asupra Pietrelor Albe, impunător masiv de marmură. Traseul prezintă diferențe mari de nivel, iar marcajul este deficitar în punctele cheie. Marcarea lui a fost o fantezie nejustificată de necesitățile turistice, descrierea lui fiind făcuta doar din scrupulozitate.

Descrierea traseului. Plecăm de la cabana Vlădeasa pe marcaj dublu, punct albastru și triunghi roșu, care leagă cabana cu localitatea Săcuieu trecînd prin Rogojel. Coborîm larga poiană Frînturi pe linia de cea mai mare pantă, pe drumul de care (carosabil numai pentru mașini cu tracțiune puternică), cu grija de a nu o lua la dreapta unde sosește cealaltă ramură a marcajului punct albastru. După 15 minute intrăm în pădure, nu fără a mai arunca o privire înapoi spre poiana Frînturi și, mai ales, la stînga, unde se zărește versantul estic al Munților Vlădeasa, cu ciudata platformă suspendată în care este cuibărit satul Vișagu, dominat la dreapta de Măgura Vișagului, iar la stînga, de vîrful Bogdăneasa, sub care se zărește proeminînd Piatra Bănișorului, pe lîngă care trec traseele 9 și 10.

Fig 22. Zona estică a Munților Vlădeasa

Drumul prin pădure duce printr-un culoar relativ lat, la început pe creastă, apoi în dreapta ei. După 15 minute ieșim din pădure pe culme, într-o șa din care avem din nou o vedere frumoasă la stînga, spre casele răsfirate ale satului Rogojel. Aici marcajele se separă: triunghiul roșu o ia la stînga spre Rogojel, punctul albastru, pe care-l urmăm, la dreapta, unde coboară într-o poiană largă pe care o taie costiș. Chiar dacă nu se vad semnele, urmăm cu încredere drumul ce se vede pînă intră în pădure, unde apar și semnele pe copaci. Drumul continuă să coboare costiș pînă ajunge în firul văii al cărei versant l-a urmat. Este Răcadul, pe care îl traversăm și unde, în versantul drept, după cîțiva zeci de metri întîlnim drumul forestier, care îl urmează. Drumul este foarte bun pentru orice tip de mașină și oferă posibilitatea de a ajunge cel mai aproape de cabana Vlădeasa cu mijloace auto, de aici în sus pînă la cabană făcîndu-se cu piciorul doar 45 de minute.

Drumul forestier trece prin pădure de molid urmînd la început malul drept al văii, apoi cel stîng; revine pe cel drept în fața unei case a exploatărilor forestiere situată la stînga. După un km ajungem la o confluență importantă unde se găsesc mai multe case și barăci ale unui șantier hidrotehnic (de la cabană am făcut circa 70—80 min.). Aici se va ridica un mic baraj și se vor săpa tunele spre nord și sud. Principala vale care vine din dreapta este Valea Monii (Zănoaga), pe care o urmează, de asemenea, un drum forestier. Drumeții care vor să ajungă mai ușor de la cabana Vlădeasa în satul Scrind-Frăsinet, vor urma în continuare în aval valea Răcadului care, după 6 km, debușează în Săcuieu. Noi însă urmînd marcajul nostru vom coti la dreapta pe celălalt drum forestier pe care urcăm circa 1 km (în versantul stîng al văii), unde ajungem la o cvadruplă confluență. Drumul forestier principal cotește la stînga și se angajază pe vîlcelul cel mai estic din versantul drept, pe care urcă puțin pentru a coti apoi înscriindu-se în versant, pe care îl taie pieziș în sus. Marcajul, care aici lipsește, ne conduce teoretic direct pe firul acestui vîlcel, prin defrișarea de pădure, pe un drum abrupt, pe care îl descifrăm în versantul stîng. Urcăm abrupt circa 10 minute pînă ce valea este intersectată din nou de șoseaua forestieră, ce a suit aici după ce a făcut o serpentină. O urmăm acum la dreapta și traversăm odată cu ea o mare defrișare ce cuprinde întregul versant drept al Văii Monii. După 10 minute intrăm în pădure unde mai avansăm 5 minute, pe drum. Aici se impune o mare atenție, căci marcajul nostru părăsește drumul și urcă la stînga în versant. Locul nu este bine marcat încît vom fi atenți ca, după ultimul semn aplicat pe un copac în dreapta drumului, să-l căutăm pe următorul, aflat pe stînga, două săgeți albastre divergente, care străjuiesc o vagă potecă ce urcă drept în sus. În caz că nu găsim semnul, un bun reper ni-l oferă terminația șoselei, aflată la 150 m mai departe, pe firul Văii Monii. De la acest capăt ne putem, deci, întoarce puțin, măsurînd pașii și căutînd atent potecuța. Odată găsită, o urcăm pieptiș cîteva minute, apoi cotim la stînga (săgeată albastră indicatoare) și ne angajăm într-un urcuș costiș, lent, cam fără potecă. După 5—8 minute, ajungem într-un drum de tractor ce taie orizontal versantul, drum în care ieșim oricum, chiar dacă pe parcurs am pierdut marcajul, îl vom urma la stînga (est) pînă ne scoate într-o poiană foarte frumoasă cu falnici molizi. Ea ocupă creasta principală, cumpăna de ape dintre bazinele văilor Răcadul și Cetățuia. Urmăm creasta spre stînga (est) pe un drum lat ce ne scoate într-o șa mai adîncă, apoi el începe să urce ușor pe versantul drept tot prin poiană. Cînd zărim Vîrful Rusului, golaș și cu o baliză trigonometrică, vom fi atenți la dreapta, sub drum, la un molid gros pe care se află o săgeată albastră care arată drept în jos spre pădure. Locul de părăsire al drumului de creastă fiind greu de reperat, iar traseul marcat de aici pînă pe fundul văii confuz, oferim o variantă nemarcată mai ușoară, după care vom descrie și traseul marcat.

Cel nemarcat urmează drumul de creastă cîțiva metri mai departe, pînă ce, la dreapta, se desface o potecă ce coboară în poiană. Ea parcurge obîrșia unui vîlcel, apoi iese pe creastă trecînd pe sub un masiv stîncos spectaculos, Piatra Rusului. De sub el se vede la dreapta, pe fundul văii Păicoaia, firul șoselei forestiere la care vom coborî. Trecem pe sub stînci, apoi coborîm printr-o hoancă situată în fața Pietrei Mari, un pilon care domină valea. Sub ea, jos, vom reîntîlni marcajul care urmărește un drum de coastă.

Reluăm descrierea traseului marcat de la molidul de sub potecă cu semn și săgeată. Coborîm drept în jos prin pădure pînă la marginea unei poieni mari cu copaci izolați, o luăm puțin la dreapta, apoi costiș la stînga, pînă ajungem în marginea de jos a poienii într-o potecă destul de clară ce urmărește firul văii în aval, prin pădure. Poteca ne scoate într-o poieniță pe o culme sub care, la stînga, începe un vîlcel cu pantă destul de puternică. Semnele ne conduc drept în jos în el, la început în versantul stîng, apoi în cel drept. Panta se atenuează și ieșim din pădure la un pîrîu mai mare care ne taie calea coborînd dinspre stînga, îl traversăm și ajungem pe un drum orizontal destul de lat și vizibil care este străjuit pe stînga de stîncărie. Drumul conturează obîrșia unui pîrîu, apoi cînd ajunge la un al doilea, începe să coboare la dreapta pentru a intra în șoseaua forestieră pe care am zărit-o încă mai de sus. Pe ultima porțiune a drumului ochii ne-au fost captivați de o stîncă proeminentă, Piatra Mare, ce țîșnește vertical pe aproape 100 m. Deasupra ei, pe aceeași culme, un alt grup de stînci, Piatra Rusului, ne prezintă alt aspect interesant al modelării exercitate de intemperii asupra rocilor vulcanice ce constituie masivul.

Traseul marcat ajunge în șoseaua forestieră de pe valea Păicoaia în locul în care aceasta face o serpentină scurtă în versantul stîng al văii. Din acest loc, privind înapoi, ne putem dă seama cît de greșit este condus marcajul și cît de simplă este varianta propusă de noi pe lîngă Piatra Rusului și Piatra Mare, ce are și avantajul de a fi încontinuu prin poiană cu vizibilitate și fără riscul rătăcirii prin pădure. De la Vîrful Rusului pînă aici am făcut 40 de minute. După serpentină, trecem pe un pod în versantul drept al văii și coborîm 7 minute pe șosea pînă ajungem la o triplă confluență. Aici se află o baracă forestieră situată la dreapta, pe icul de confluență a două văi importante: Păicoaia (nord) și Stînișoara (sud). În jos, valea poartă numele de Valea Cetății. Trecem prin fața barăcii și traversăm valea Stînișoara, care este urmată de un vechi drum de exploatare, acum năpădit de bălării. În ea ajunge un vîlcel al cărui bazin este integral defrișat. Aici este necesară o bună orientare pentru a nu risca să intrăm în tăietura de pădure dar, din păcate, ca în toate punctele cheie ale acestui traseu, marcajul ne lasă în pană, total nedumeriți unde ar putea fi continuarea. De la ultimul semn, aflat pe un copac pe dreapta văii Stînișoara, vom urma exact creasta dintre valea mai mică și Stînișoara, prin bălăriile înalte în care este tăiată o potecă clară doar în perioada cînd se culege zmeura. După 10 minute de urcuș, observăm puțin la dreapta cum se ridică creasta abruptă încununată de pădurea rămasă în picioare. Cu orice efort trebuie să ajungem acolo, căci o potecă îngustă și abruptă ce urmează creasta la marginea tăieturii reprezintă singura posibilitate de a urca rapid cei 300 m diferență de nivel. După mai bine de 40 de minute de urcuș puternic, poteca cotește la stînga și intră în defrișare, pe care o străbate la orizontală circa 1 200 m. Traversăm firul uscat al vîlcelului și continuăm, tot la orizontală, în versantul lui drept, trecem în bazinul următorului vîlcel, și el total defrișat, și ajungem în sfîrșit pe o culme lată, o poiană frumoasă, ce formează cumpăna de ape între bazinul Văii Cetății și Gingineasa. De la baraca forestieră din Valea Cetății am făcut aproape o oră. În ultima porțiune, vederea este deosebit de frumoasă asupra versantului opus al Văii Cetății, în care sălbaticele masive stîncoase pe sub care am trecut mai înainte dau un aspect romantic. De aici, zărim pentru ultima dată și stîncăria de pe vîrful Vlădeasa, iar la stînga, jos, casele din satul Răchițele. Din creastă ni se deschide în față zona de la obîrșia pîrîului Gingineasa, pe care îl vom ocoli. Poteca, bine vizibilă, duce prin gol, descriind un semicerc pînă pe o creastă de partea cealaltă a văii, unde ne îmbie o frumoasă poiană, Păltinișul. După 20 de minute mergînd aproape la orizontală ajungem pe fundul văii, unde întîlnim un izvor cu apă bună. După încă 15 minute ajungem în poiana Păltiniș, situată pe ultima cumpănă de ape, cea dintre Gingineasa și Valea Stanciului, în care se află cascada Răchițele, al cărei vuiet străbate pînă aici sus. În lipsa unei indicații clare de orientare vom coborî drept spre sud, pe un fel de hoancă cu pantă mare. Coborîm prin poiana cu molizi rari o diferență de nivel de 120 m (circa 7 min) pînă ajungem la un drum transversal, lat și bine bătut, ce taie la orizontală versantul. O luăm pe el la dreapta și cînd intrăm în pădure regăsim și semnele de marcaj. Drumul duce în coborîș ușor, dă ocol unui fund de vîlcel și ne scoate în capătul de sus al unei tăieturi de pădure care ne permite să admirăm stîncărișuri de calcar; după 15 minute de cînd urmăm acest drum, ajungem într-o șa. O traversăm și continuăm să ținem poteca ce ocolește un alt fund de vîlcel. După 5 minute, sîntem într-o altă șa cu o poieniță; o traversăm și continuăm de-a coasta, cu grija de a nu lua o ramură ce coboară la stînga. După un timp se mai desface o ramură ce o ia tot la stînga în jos, dar nu o urmăm nici pe aceasta, ci continuăm tot înainte. Trecem o culme cu cîteva lespezi stîncoase și coborînd continuu ajungem în șoseaua forestieră din Valea Seacă, în locul în care se află acum cîteva barăci și un funicular de exploatare a lemnului din versantul drept al văii. De la prima șa am făcut 25 de minute și în total, din poiana Păltiniș, 50 de minute.

În vale semnele de marcaj urmăresc șoseaua atît în sus, cît și în jos. Pentru vizitarea cascadei le vom urma la stînga, în jos. La 160 m în aval, șoseaua trece cu un pod în malul drept al văii care, ceva mai jos, se adîncește brusc și apa se prăvălește în marea cascadă Răchițele. Șoseaua face un cot la stînga și ajungem la firul apei, de unde putem admira marea cascadă înspumată ce cade în mai multe trepte.

După ce admirăm cascada Răchițele, ne întoarcem sus lîngă buza săritorii. În amonte, valea se numește Valea Seacă; o urmăm pe șoseaua ce suie lin și trecem de punctul în care am coborît ceva mai devreme. Mai sus, valea face curbe din ce în ce mai strînse, fiind din nou tăiată în calcare; clinele văii sînt mai domoale, pădurea mai rară; peisajul se schimbă brusc. Calcarul metamorfozat se dezagregă în fragmente mărunte, albe, zaharoide, așa încît drumul pare tăiat în sare. Cîteva curbe ale șoselei și ieșim la marea bifurcare a văii; în dreapta, cum am urcat, se află Boica (Făgetul), lipsită de drum forestier, iar în stînga Valea Seacă, pe care urcă șoseaua. Marcajul se desface și el în două ramuri: una suie pe interfluviul dintre cele două văi (varianta a), cealaltă pe Valea Seacă (varianta b).

Celor ce nu dispun de mult timp pentru a se înapoia la cabana Vlădeasa le recomandăm varianta a; varianta b, mai lungă, are avantajul că trece pe la cantonul silvic de pe Valea Seacă (pînă la care mai este 1 km de drum forestier) unde, în extremis, se poate înnopta (este necesar sac de dormit). În continuare poteca variantei a se întîlnește, la cota 1 450 m, cu poteca variantei b, care vine din stînga; împreună urcă spre dreapta în șaua Pietrele Albe, unde întîlnește drumul de căruță ce duce apoi la cabana Vlădeasa.

Varianta a. Suim pe poteca dintre cele două văi, prin pădure rară de rășinoase, în care apar ici-colo splendide poieni. Curînd ieșim din pădure și urcăm chiar pe creastă, avînd în dreapta o largă vedere spre ruptura albă, majestoasă, a calcarelor din Pietrele Albe. Poteca ne conduce pe lîngă un grup de molizi, apoi prin altul ceva mai mare, în stînga căruia, de obicei, are sălașul o stînă; locul se numește Făgețel. De la Făgețel urcăm încă vîrtos și trecem de o barieră formată din molizi mai înalți, pe lîngă o altă stînă, unde se află un drum ce urcă din stînga spre dreapta (nord-est) și coboară. De la șoseaua forestieră, pînă la stînă, am urcat 2 km; sîntem la cota 1 450 m.

Varianta b. De la confluența Făgetului cu Valea Seacă urcăm pe drumul forestier de pe Valea Seacă (la stînga) mereu prin pădure. În amonte, valea este îngustă și are versantul stîng acoperit de largi poieni. Mai sus ajungem la Firezul Rogojanului, important ponor în care apa Văii Seci se pierde sub pămînt; locul este de o frumusețe sălbatică. După un scurt popas, urcăm lin pe drum, trecem de un.afluent ce vine din versantul stîng și ajungem la cantonul silvia de pe Valea Seacă. Da la confluența Făgetului cu Valea Seacă am parcurs circa 1 km. În dreapta noastră o lamă de calcare albe domină firul văii; dincolo de poiana în care se află cantonul, pe dreapta drumului, apar încă două ponoare. Firul apei este mic, tăiat în calcare și are versanții împăduriți. După 1,7 km de la canton, marcajul părăsește valea și drumul, forestier, îl urmăm spre dreapta în urcuș accentuat prin pădure, apoi printr-o poiană cu molizi rari, pe curba de nivel, și din nou prin pădure pînă la firul unui pîrîu tributar Văii Seci. De aici urcușul este mai lin, mereu spre nord-est, pînă la stîna de la cota 1 450 m, unde din dreapta vine marcajul variantei a. Porțiunea ce urmează, comună celor două variante, închide circuitul conducîndu-ne la cabana Vlădeasa. Poteca ne suie în șaua Pietrele Albe, unde se află racordul și cu traseele 12 (bandă albastră) și 13 (punct roșu). Spre stînga drumul mare duce la șaua între Munți (circa ½ oră) sau, mai departe, la cabana Padiș (circa 10 ore). Urcușul de la confluența Văii Seci cu Boica ne-a luat 1 oră. În șaua Pietrele Albe avem o imagine mai cuprinzătoare asupra minunatelor locuri pe care le-am străbătut. De aici pînă la cabana Vlădeasa mai avem încă 1½ oră. Drumul merge prin versantul estic al Vlădesei, de-a coasta, peste nenumărate pîraie ce se strîng în Valea Cetății (Seciu) sau în Răcad. Continuăm să urmăm drumul larg ce ține în linii mari curba de nivel. În detaliu, drumul prezintă denivelări, mai ales la trecerea numeroaselor pîraie pe care le intersectează. Primul pîrîu îl traversăm la 5 minute de la șa, al doilea la încă 5 minute, ambele fiind firele de obîrșie ale văii Păicoaia. Drumul înconjură apoi o culme, unde deasupra drumului se întinde o frumoasă poiană plină de afiniș. După 35 de minute de la șaua între Munți, traversăm al treilea pîrîu, obîrșia văii Scorușețul, și ieșim pe alt picior, de fapt o culme importantă ce separă bazinul Văii Cetății (formată din pîraiele Păicoaia și Stînișoara, pe care le-am traversat) de cel al Răcanului, la nord, în care ne vom angaja. Pe această culme coboara, dealtfel, și cîteva drumuri ce se desfac din cel pe care-l urmăm. După o porțiune de pădure prin care se zărește din loc în loc, la stînga, poiana, traversăm un alt pîrîu, mai puternic. Prin pădure se observă înainte o culme cu gol și stîncăriș, pe care vom ajunge curînd. După 10 minute de la pîrîu mai traversăm unul, cel mai puternic de pînă acum. Pe stînga avem poiana, în care urcă și un drum ce se desface din al nostru. După încă o scurtă porțiune de pădure, ieșim la gol, în marea poiană de pe culmea Zănoaga, care separă valea cu același nume, la sud, de izvorul principal al Răcadului la nord. Din poiană zărim pitită între molizi cabana Vlădeasa. Pînă la ea mai avem însă de mers circa 30 de minute prin pădure, pe drumul ce coboară destul de mult, traversînd trei pîraie, dintre care ultimul este cel mai mare. Curînd, pădurea se rărește și la stînga zărim cabana la care mai avem de urcat o diferență de nivel de 60 m.

Fig 23

15. Stîna de Vale – Ciripa

Marcaj: cruce albastră Durata: 2 ore Distanță: 6 km Caracteristica traseului: traseu ușor accesibil tot timpul anului, face legătura între șoseaua forestieră de pe Valea Drăganului și Stîna de Vale. Posibilități de acces: 1 — din Beiuș, 24 km pe asfalt pînă la Stîna de Vale; 2 — din Bucea, de pe DN l, 53 km, din care 24 km asfalt pînă la Stîna de Vale; 3 — din Poieni, de pe DN 1, 38 km pe drumul forestier de pe Valea Drăganului, din care 20 km asfalt.

Descrierea traseului. Din fața modernului hotel Iadolina se pleacă spre Izvorul Minunilor, urcînd lin către est, pe drumul semiasfaltat. Trecem prin fața cantonului silvic Ieduțu, peste drum de care se află o veche troiță. Mai departe, pe dreapta drumului, se găsește un exemplar de Picea excelsa (ocrotit de silvicultori). După aproape 500 m de la hotel asfaltul se termină; în stînga noastră apar cerdacul și izvorul puternic a cărui apă se prăvale peste stîncile acoperite de mușchi. Atenție! drumul forestier continuă înainte pe malul stîng al apei; noi îl părăsim urcînd costiș pe o potecă lată de pe versantul drept al văii. Curînd intrăm în pădure de fag, din care se vede în dreapta, jos, firul văii și drumul pe care l-am părăsit. Urmează o zonă în care fagul este în amestec cu molidul; aici potera largă cotește ușor spre dreapta (est), de unde se aude și zgomotul apei unei cascade, apoi imediat mai sus ajungem la un izvor cu apă excelentă, loc de popas, sumar amenajat cu masă și bănci. De la Izvorul Minunilor am parcurs mai bine de 1 km.

Din acest punct părăsim drumul lat urcînd d in greu spre N-NE pe o potecă îngustă chiar pe deasupra izvorului, pe lîngă un fag cu trunchiul ciudat îndoit. Suim astfel pe un loc plat, la o rariște de pădure, cu multe cioturi de arbori, apoi la o creastă cu poieni frumoase și pîlcuri de molizi tineri; sîntem în Aria Vulturilor. În stînga se află un sălaș, acum fără acoperiș. Pe un stîlp de marcaj se indică: înainte,,Spre Valea Drăganului — 1 oră", înapoi, „Spre cabana Stîna de Vale — ½ oră."

Continuăm în direcția indicată (traversînd astfel creasta cu un drum pe ea) coborînd printr-o plantație de pini; din apropierea unui alt stîlp metalic se vede creasta Buteasa-Briței cu șaua și stîncării. În stînga se – vede Dealul Muncei acoperit de vegetație alpină și străbătut de un drum larg. Poteca ne conduce în coborîș pînă la firul pîrîului Aria, aproape de obîrșia lui. După traversare începem urcușul, la început pe zone mai mlăștinoase, în special pe vreme umedă. Sus întîlnim un gard de sîrmă; intrăm în incintă pe un loc plat, destul de mocirlos, cu poteci paralele și cîteva stîne situate în dreapta. Sîntem în Poiana Munceilor. Din nou avem în față panorama crestei Buteasa-Briței; spre dreapta, sudvest, apare vîrful Poieni, cupolă greoaie acoperită de pajiști.

Următorul stîlp de marcaj indică spre Valea Drăganului ½ oră. Poteca spre Ciripa coboară lin puțin spre dreapta, la început prin pășune alpină, după care pătrunde în păduri cu poieni. Treptat pădurea devine compactă, iar panta abruptă. Trecem pe lîngă o bancă, coborîm de-a coasta spre stînga, apoi închidem o serpentină largă, cotind spre dreapta pînă jos la cantonul Ciripa din Valea Drăganului.

Fig 24

16. Ciripa – vîrful Buteasa – șaua Cumpănățelu

Marcaj: triunghi roșu Durata: 5—6 ore (cu derivații) Distanța: 12 km Caracteristica traseului: potecă de creastă ce urcă diferențe de nivel mari, dar relativ ușor accesibil în tot timpul anului; conduce turiștii la cascada Moara Dracului și pe cununa de munți care înconjură spre est izvoarele Drăganului. Oferă priveliști largi care cuprind estul Munților Pădurea Craiului, sudul și vestul Masivului Vlădeasa și nord-estul Munților Bihor. Posibilități de acces a — la Ciripa: l, de la cabana Stîna de Vale, pe traseul 15; 2, de la complexul turistic Valea Drăganului, pe Drăgan în amonte (tr. 3) șosea modernizată pînă la barajul Dragan, de unde pe drum forestier (total circa 38 km); b — la șaua Cumpănățelu: 3, de la cabana Padiș sau de la Stîna de Vale pe traseul 20.

Descrierea traseului. Traseul începe în fața cantonului silvic Ciripa, situat în valea Drăganului, la altitudinea de 1 046 m. De la canton ne îndreptăm spre sud-est prin poiană pînă pe malul drept al Drăganului. Aici urcăm pe versantul drept, pe piciorul de munte format în amonte de un afluent pe dreapta, valea Moara Dracului. La început suim din greu pe o potecă largă, apoi, cînd panta se mai îndulcește, urcăm de-a coasta prin dreapta crestei, prin sudul ei; mai sus poteca face o curbă strînsă la stînga, apoi alta la dreapta și iese din nou la creastă, într-o poieniță, la altitudinea de 1 323 m. Din Valea Drăganului am urcat circa 35 de minute și o diferență de nivel de 280 m. În poieniță se desface la stînga derivația spre cascada Moara Dracului, conform indicatorului cu săgeată ce se află la ramificație.

Derivația la cascada Moara Dracului (35 min.). Din poiană coborîm de-a coasta spre stînga, pe poteca ce se strecoară prin pădure, avînd sub noi, spre vale, o rariște de pădure prin care putem admira celălalt versant înclinat și împădurit. După circa 10 minute, poteca ne scoate la firul văii, pe care-l urcăm în amonte timp de cîteva minute. Traversăm apa pe malul drept și urcăm pieptiș prin pădure, urmărind cu atenție semnele de marcaj, poteca fiind mai puțin clară aici. Cîștigăm astfel o diferență de nivel apreciabilă față de firul văii; urcușul se mai domolește abia cînd trecem spre dreapta, de-a coasta, peste o zonă înclinată, cu grohotișuri și blocuri mari curse pe ea. După 30 de minute de la traversarea văii Moara Dracului, ajungem din nou la firul ei, în amonte; în acest fel am evitat o porțiune de vale greu de străbătut, cu blocuri curse, rupturi și zone lunecoase, umede.

În față ni se dezvăluie frumoasa cascadă Moara Dracului. Apa, cuprinsă în chingi de piatră, se prăvălește peste două săritori ce însumează circa 20 m. Îngustimea văii, blocurile gigantice de stîncă, totul umbrit de pădurea de molid, creează un decor deosebit de sălbatic și impresionant.

Întoarcerea la poiana din care s-a desprins poteca la cascadă se face pe aceeași rută și în același timp.

Din poiană poteca spre vîrful Buteasa se continuă cca 20 de minute pe piciorul de munte, prin pădure, în urcuș prelung, după care iese la gol alpin. Drumul urcă încă prin pășune și ne conduce în bazinul superior al văii Moara Dracului, la cantonul Gruieșu. Cantonul, unul dintre cele mai izolate din Munții Vlădeasa, se află situat sub vîrful Stînișoara; în zilele senine el se poate vedea de pe malul stîng al Drăganului. Marcajul ne conduce prin gol și rariște de molid, peste mici pîrîiașe care se strecoară printre blocuri de andezit. După traversarea ultimului pîrîu, de fapt firul principal al Morii Dracului, ieșim definitiv la gol alpin. Ne aflăm sub o creasta puternică care ne blochează vederea spre est; un ultim efort și ieșim spre stînga în curmătura largă și puțin adîncă dintre vîrful Stînișoara (la sud) și vîrful Buteasa (la nord). În șa (1 682 m) se află un stîlp de marcaj care indică „Spre Valea Drăganului", drumul pe care am venit, și ,,Spre vîrful Buteasa", la stînga. A treia săgeată lipsește; ea ar trebui să indice continuarea traseului spre șaua Cumpănățelu (la dreapta), vîrful Buteasa fiind numai o derivație la un punct cu largi priveliști.

Derivația la vîrful Buteasa (30 min.). Poteca la vîrful Buteasa merge pe culme spre nord; ea este jalonată de cîțiva stîlpi de marcaj ce ajută mult la orientare, îndeosebi pe vreme cu ceață. Cărarea vagă trece printre vîrful secundar al Butesei, care rămîne pe stînga, și un mamelon ce se ridică în dreapta. De pe mamelon se vede spre est puternicul picior de munte ce coboară în valea Crăciunul. Mai departe poteca trece printr-o șa adîncită și începe să urce printre tufe de ienupăr și bolovani mari ce poartă semnele de marcaj. În continuare drumul urcă mai accentuat și ne scoate în vîrful cu baliză al Butesei (1 792 m); de aici se deschide o largă priveliște asupra întregului masiv al Vlădesei. Spre răsărit, imediat sub noi, pereți abrupți delimitează întinsa căldare a Butesei, ce seamănă cu un circ glaciar. La orizont, deasupra pădurilor care ascund firul văii Crăciunul se ridică creasta principală a Masivului Vlădeasa, ușor ondulată, din care se înalță numai gheburile vîrfurilor Micău, Nimăiasa, Vîrfurașul și, în depărtare, spre nord-est, coama prelungă a vîrfului Vlădeasa. Spre apus, priveliștea cuprinde creasta Piatra Calului—Muncei—Poieni— Bohodei, iar spre sud coama pe care o vom străbate în curînd, întoarcerea se face pa același drum.

De la șaua cu stîlpi de marcaj ne îndreptăm spre sud prin pajiști alpine largi, pe culmea plată ori slab ondulată dintre vîrfurile Buteasa și Briței. Poteca urcă ușor, părăsește creasta și trece pe la est de vîrful domol al Stînișoarei; în stînga noastră se află un izvor, dincolo de care, pe o creastă, se găsește vîrful secundar Briței, un mamelon cu pășune și cîteva tufe de ienupăr. Mai departe poteca iese într-o șa de unde urcă pe un dîmb. În față ne apare vîrful Briței (1 759 m) cu cupola lui caracteristică. Stîlpii de marcaj ne conduc spre o zonă puțin adîncită, prin stînga vîrfului Briței, în coborîș ușor. În dreptul vîrfului traversăm cîteva pîrîiașe, izvoarele văii Briței, și ieșim în coborîș lin la Piatra Tîlharului, unde întîlnim poteca mare care vine de la cabana Vlădeasa și coboară la stînga spre Onceasa și cabana Padiș (tr. 12). De la deviația Buteasa pînă aici, 40 de minute.

Situată pe creasta principală a Masivului Vlădeasa, Piatra Tîlharului reprezintă un bun reper pentru turiști; cele două stînci rup monotonia întinselor pajiști alpine atrăgînd atenția drumeților. Din depărtare stîncile de la Piatra Tîlharului, puternic fisurate, ruiniforme, au aspectul unei cetăți medievale. Aici se află un stîlp de marcaj cu săgeți care indică,,Spre Micău — cabana Vlădeasa", bandă albastră (tr. 11), spre est; ,,Spre cabana Padiș", bandă albastră, spre sud, prin Onceasa; „Spre vîrful Buteasa — cascada Moara Dracului", triunghi roșu (drumul pe care am venit); ,,Spre Stîna de Vale 5 ore", triunghi roșu, spre vest (drumul pe care-l vom urma). De fapt, ultima indicație corespunde numai parțial, deoarece semnul triunghi roșu duce doar pînă la șaua Cumpănățelu.

Poteca largă care vine pe creastă dinspre Vlădeasa continuă înainte spre V-SV, spre Cumpănățelu. Traseul nostru o urmează spre dreapta, intrînd pe sub culme, pe deasupra abruptului puternic de la obîrșia Alunului Mare. Drumul nostru urcă apoi foarte lin și trece chiar pe buza rupturilor din stînga. De aici privirea cuprinde sălbatica zonă de izvoare a Someșului Cald din care se detașază Poiana Onceasa, instalată pe un ciudat șes prins între izvoarele Alunului Mare și cele ale Oncesei; dincolo de Someș, spre sud, apare clina nordică a culmii Măgura Vînătă. Poteca se desface în mai multe fire paralele ce urmează curba de nivel, prin stînga vîrfului Briței, cu baliză, de unde iese după 30 de minute într-o șa cu un izvor. Traseul străbate apoi platoul Brăiesei, avînd în stînga vîrful Coasta Brăiesei (1 678 m). O scurtă deviere pînă pe acest vîrf (circa 200 m) ne oferă posibilitatea de a admira excavația în formă de căldare ce se deschide sub noi; poiana ce se continuă de la baza abruptului, puțin înclinată, este de fapt o treaptă intermediară plasată între platoul Brăiesei, pe care ne aflăm, și firul Someșului Cald. Jos, o potecă largă șerpuiește evitînd zonele de turbării și se strecoară printre pîlcurile de molizi răsfirate pe larga pășune; este poteca traseelor 12 și 29.

Revenim la traseu și coborîm domol, prelung, prin pajiște pînă la o șa adîncă, unde ajungem după 40 de minute de la un izvor. Aici întîlnim traseul 29 (cruce roșie) care vine din stînga de la Poiana Onceasa.

Șaua în care ne găsim este jalonată pe stînga de două mameloane, iar pe dreapta se află un pîrîu ce curge spre Valea Drăganului, pîrîu împădurit în aval spre Fundul Voiosului. În partea de sud-vest a șeii se află un izvor. Aici, poteca largă, cu ogașe, cotește la dreapta, urca ușor, apoi revine pe direcție cotind la stînga. Traseul urmează curba de nivel prin stînga unui dîmb acoperit de o pășune întinsă, pe deasupra abruptului care cade spre Someșul Cald. Drumul spre șaua Cumpănățelu coboară lin și iese într-o șa. În dreapta noastră se deschide o vale largă care are jos, pe fundul ei, o poiană cu stîne Poiana Chebestenilor.

Mai departe drumul trece prin dreapta unui dîmb balizat Cumpănățelu, cu pășune și jnepenișuri. Din dreptul lui pînă în șaua Cumpănățelu mai sînt circa 400 m de drum fără denivelări. În șaua Cumpănățelu (1 640 m) marcajul ia sfîrșit. Aici întîlnim traseul 20 (bandă roșie) ce duce spre dreapta la cabana Stîna de Vale și spre stînga la cabana Padiș. De la Piatra Tîlharului am făcut 1 ½ oră.

Fig 25

17. Circuitul Săritoarea Ieduțului

Marcaj: punct albastru Distanța: 14 km Caracteristica traseului: traseu cu punct de plecare și sosire Stîna de Vale; drum ușor, practicabil tot timpul anului; el urmează (la capete) cele două șosele care duc la Stîna de Vale (dinspre Beiuș și dinspre Remeți), iar în zona mediană pitoreasca vale a Ieduțului, trecînd pe la cascada cu același nume.

Descrierea traseului. Plecăm din stațiunea Stîna de Vale pe șoseaua asfaltată care duce la Beiuș (DJ 764 a; traseul 6). După 10 minute de la hotelul Iadolina ajungem la o bifurcație (înainte spre Beiuș, la dreapta spre Remeți, pe Valea Iadului). Urmăm șoseaua spre Beiuș și, după 200 m, trecem pe lîngă un izvor, în stînga. Lăsăm pe dreapta un canton forestier, după care putem tăia serpentina pe care o-face șoseaua utilizînd vechiul drum care ne scoate ceva mai sus, la asfalt. După 30 de minute de la plecare ajungem într-o șa situată pe cumpăna de ape dintre bazinul Văii Iadului, din care am urcat, și bazinul văii Ieduțului, în care vom coborî. La dreapta șeii se află cabana Gaudeamus a Institutului pedagogic din Oradea, iar la stînga o incintă îngrădită și un drum pietruit care duce la Custuri. Coborîm din șa o porțiune liniară de șosea străjuită de molizi înalți, dincolo de care zărim la dreapta, pe o culme, frumoasa cabană a Centrului de schi M.A.N. Curînd ajungem într-o șa, situată chiar pe culme, străjuită pe stînga de stînci violacea și unde, la dreapta, se află o masă și o bancă ce invită la popas. Ocolim prin stînga un vîrf scund, ajungem într-o a doua șa, unde întîlnim un vechi stîlp de marcaj; mai ocolim un dîmb și ajungem pe creastă, în șaua Băița, unde un semn punct albastru pus pe parapet oferă un bun reper al locului unde trebuie să părăsim șoseaua. Aici avem la dreapta deschiderea largă a zonei de obîrșie a văii Ieduțului, străjuită pe stînga de o culme cu poieni și pădure rară, pe care zărim în depărtare un drum. Este drumul nostru la care vom ajunge tăind costiș versantul vestic al văii Ieduțului. Mai remarcăm o potecă ce urcă direct spre vest în vîrful Dealul Mare (tr. 18). Pînă aici am făcut aproape o oră.

Părăsind șoseaua ne angajăm în versantul stîng al văii Ieduțului, puțin înclinat, și care are, ca întregul bazin, un aspect răvășit din cauza ravenelor de eroziune, a scurmăturilor de mistreți și a cioturilor ce strică pășunea și armonia peisajului de la obîrșia Ieduțului. Drumul de care traversează cîteva fire de apă și ne scoate după 10 minute pe creasta plată ce separă valea Ieduțului (dreapta) de valea Pîrîuța (stînga), afluenți ai Văii Iadului. Urmăm drumul ce șerpuiește pe creastă și apoi ocolește prin dreapta un vîrf plat și teșit, pînă ce ajungem într-o a doua șa. De aici, drumul principal o ia la stînga, pe versantul văii Pîrîuța, pînă la o colibă. Noi o luăm pe o potecă mai puțin bătută, la dreapta, mergînd orizontal pe versantul Ieduțului, care are și aici un aspect neîngrijit, cu pășune stricată de scurmături, cioturi, smocuri de pir, porțiuni de turbărie și molizi răzleți. Drumul ocolește prin dreapta un bot de deal acoperit de cioturile unei vechi tăieturi de pădure și invadat de ferigi și începe să coboare spre Ieduț (30 min. de la șosea). În față avem, în versantul opus, o mare tăietură de pădure ce pătrunde pe un afluent al Ieduțului. Drumul începe să coboare mai puternic, este bolovănos, face o scurtă serpentină, apoi intră în pădure rară de fag. La un cot, pădurea de fag este înlocuită brusc cu cea de molid; drumul mai face un cot și ajungem aproape de firul Ieduțului, deasupra unei stații de măsurători hidrometrice cu o căsuță vopsită în verde. Din șaua Băița pînă aici am făcut circa 45 de minute.

După ce mai coborîm prelung în versantul stîng, drumul ne scoate în firul văii pe care îl traversăm chiar în locul în care primește un afluent pe dreapta. Urcăm puțin în versantul drept al Ieduțului și ieșim pe un bot de deal cu poiană, unde se află instalate aparatele unei mici stații meteorologice. Drumul face un cot ușor și trecînd pe deasupra stației ajunge la o mare tăietură de pădure, ce ocupă tot versantul din dreapta noastră, și, la un drum de exploatare forestieră, care ne îmbie să-l urmăm. Noi însă ne lăsăm la stînga, în pădure, după semnele de marcaj care sînt aplicate pe pomi. Ele însoțesc acum o potecă firavă pe versant. După 20 de minute de la stația hidrometrică, trecem pe deasupra unei a doua stații de acest tip. Valea începe să se adîncească mai mult, apa face repezișuri și apoi dispare prăvălindu-se în cascada Săritoarea Ieduțului. Pentru a admira cascada putem coborî la stînga un grohotiș fixat slab de vegetație, care ne duce la găvanul pe care l-a săpat apa, căzînd de la circa 15 m înălțime. Nu merită însă să ne ostenim pînă jos, căci vom avea curînd un punct de priveliște mult mai bun. Pentru aceasta vom urmări marcajul și urcăm pieptiș, lăsînd la stînga un perete de stînci verzui. Ajungem astfel într-o șa din care coborîm puternic la stînga, pe după vîrful care limitează șaua. După un scurt coborîș, poteca lasă la stînga o ramură pe care ne angajăm pînă ajungem pe un mic promontoriu suspendat, de unde ni se oferă, în toată frumusețea ei sălbatică, Săritoarea Ieduțului. De aici, ne întoarcem și continuăm coborîșul spre dreapta, avînd de trecut o lespede cam abruptă de circa 2 m înălțime. De aici prin vegetație bogată, ce acoperă o pantă cu blocuri mișcătoare, coborîm costiș, trecem o mică culme cu cîteva serpentine și, în pantă mare, ajungem în șoseaua de pe Valea Iadului, la circa 60 m în amonte de gura Ieduțului. De la cascadă pînă aici am făcut 20 de minute.

Pentru a ne întoarce la Stîna de Vale nu ne rămîne decît să urmăm șoseaua în amonte timp de 1½ oră. Pentru detalii la această porțiune a se vedea traseul 4.

Fig 26

18. Stîna de Vale – cabana Meziad

Marcaj: triunghi albastru Durata: 6½ ore Distanța: 22 km Caracteristica traseului: drum de creastă, accesibil tot cursul anului; face legătura între Stațiunea Stîna de Vale și Peștera Meziad. Drumul este lipsit în bună parte de apă potabilă. Recomandăm parcurgerea traseului în sensul descris. Marcaj slab, deteriorat pe alocuri.

Descrierea traseului. Pentru porțiunea Stîna de Vale — șaua Băița, vezi traseul 17. Din șa poteca ne conduce prin pajiști, în urcuș lin, prin dreapta vîrfului Dealul Mare (1 210 m), dincolo de el intrăm în pădure, apoi pătrundem într-o frumoasă poiană străjuită pe stînga de Valea Plaiului. Suim astfel la gol pînă pe vîrful Dealul lui Ilie (1 007 m), de unde cotim spre stînga și intrăm pe un drum de care, prin pădure, cu marcajul aplicat pe arbori; coborîm astfel pînă într-o poiană largă, Poiana Voivodeasa. De la șoseaua asfaltată pînă aici am mers circa 1¼ oră.

Străbatem Poiana Voivodeasa spre N-NV pe un drum larg. Aproape de marginea pădurii cotim la stînga prin poiana fără marcaj și mai mergem 400 m pînă la o potecă. O urmăm spre dreapta urcînd prelung pînă la culme. Poteca spre cabana Meziad urmărește creasta destul de plată și ne conduce la vîrful Mermezii. Mergem prin pădure spre nord, pe culmea plată, domoală; curînd creasta se îngustează și devine mai sălbatică, cu stîncărie și zone abrupte pe care poteca se strecoară cu greu; în dreapta se aude zgomotul ce-l face firul Văii Iadului, iar spre stînga privirea scapă spre fundurile împădurite ale v-ăii Binșel. Poteca îngustă urmează culmea spre nord, urcînd și coborînd scurt, apoi ea suie pînă la vîrful Piatra Tisei (1 057 m), împădurit și lipsit de perspectivă; din Poiana Voivodeasa am mers circa 40 de minute.

Urmează un coborîș ceva mai accentuat, la început prin pădure umbroasă cu marcaje dese. Ajungem astfel într-o șa cu poiană. Continuăm pe poteca mascată de ierburi și lăsam la dreapta o altă potecă mai lată și mai evidentă, ce coboară spre Valea Iadului.

Intrăm în pădure, pe potecă mai clară, și continuăm în urcuș ușor, apoi în coborîș lin pe culme, avînd în stînga adîncitura unui pîrîu afluent al Văii Luncii. După puțin timp ajungem la un vîrf împădurit, pe care-l ocolim din stînga. În față se desfășoară o porțiune de creastă cu poieni, care culminează cu vîrful ușor bombat, lipsit de pădure, numit Poiana Bălinței.

Drumul spre cabana Meziad merge spre nord, apoi, dincolo de vîrful Poiana Bălinței, cotește împreună cu creasta spre vest (stînga); la cîteva sute de metri după schimbarea direcției ajungem într-o șa cu poiană, unde un drum de care se desprinde spre dreapta. Din șa urcăm lin pe aceeași direcție, apoi coborîm avînd Valea Luncii în stînga și Mezerelul pe dreapta și ajungem la o casă, într-o poiană, loc bun de adăpost în caz de vreme rea. De la Piatra Tisei am mers mai bine de o oră.

Pe drum de care urcăm prin pădure peste Vîrful Plopișului (803 m), apoi coborîm pînă într-o șa unde se află un izvor, bine venit după un parcurs lipsit de apă.

În continuare, drumul străbate o poiană întinsă; cîteva colibe sînt ridicate aici lîngă drum. Mai departe trecem printr-o limbă de pădure și ieșim într-o poiană frumoasă cu vedere largă spre dreapta, spre obîrșia văii Meziadului. Urmează un coborîș lin, prelung, pe creastă cu pădure, apoi prin poiană pînă pe un vîrf puțin proeminent. Aici începem să coborîm mai accentuat, pe poteca ce traversează un drum de care, descriind în continuare serpentine strînse. Un vîlcel se conturează tot mai bine în stînga noastră; poteca coboară la firul lui și îl urmează pînă la șoseaua forestieră de pe valea Meziadului; de la casa izolată, din amonte de izvor, am mers circa o ora. (Pe șosea circulă de obicei autovehicule ce merg direct în localitatea Meziad, fără să mai treacă pe la cabana Meziad.)

Pentru a ajunge la cabană cotim la stînga pe șosea și mergem foarte puțin pînă în fața cantonului silvic Meziad. Aici trecem puntea pe malul drept și pe o potecă îl urmăm în aval pînă ce în dreapta noastră se deschide o vale. Este valea Sașa, deosebit de pitorească și interesantă. O urmăm în amonte, pe lîngă cîteva izvoare și pătrundem în cheile Șasei; apa strînsă între pereți de calcar formează repezișuri și bulboane, iar patul ei este scobit de numeroase marmite. Mai departe mergem pe dreapta văii, pe o potecă ce străbate poieni smălțuite de flori. Curînd din versantul drept coboară în vale un drum larg de care, pe el, în urcuș, prin poieni largi, ieșim la obîrșia Șasei într-o șa. Traversăm drumul ce trece prin șa și urmăm spre nord, la orizontală, pînă la obîrșia unui pîrîiaș unde se află un stejar bătrîn cu semn de marcaj figurat pe el. Dincolo de vîlcel străbatem un platou carstic ciuruit de cîteva doline adînci. Un urcuș lin ne conduce spre nord-vest la creastă. O traversăm și ieșim la obîrșia unei hoance în pădure. Ne angajăm în continuare într-un coborîș tare pe lîngă vîlcelul sec. Jos ieșim într-o poiană ce se prelungește pînă la firul văii. Peștera. În stînga se află cabana Meziad. De la cantonul silvic Meziad am mers circa 1 oră.

Pentru vizitarea peșterii vom urca timp de 10 minute pe Valea Peșterii, trecînd pe lîngă un puternic izbuc, după care în versantul drept al văii se zărește gura imensă a peșterii. Vizitarea ei este permisă numai cu ghidul autorizat care se află la cabană (pentru detalii, vezi tr. 19).

Fig 27

19. Piatra Bulzului (Valea Iadului) – cabana Meziad

Marcaj: triunghi albastru Durata: 4 ore Distanța: 10 km Caracteristica traseului: drum de acces la peștera și cabana Meziad, care pornește din Valea Iadului de pe șoseaua Bucea—Stîna de Vale (tr. 4). Drum de creastă, prin pădure, ușor accesibil în tot timpul anului; parțial lipsit de apă. Posibilități de acces: Piatra Bulzului reprezintă înălțimea împădurită, situată în versantul stîng al Văii Iadului, în dreptul punctului în care se află coada Lacului Leșu (în aval de cantonul silvic Piatra Corbului). Pînă la punctul de intrare în traseu, din Bucea, de pe DN l, 37 km pe traseul 4, iar de la cabana Baraj Leșu, 9 km, tot pe traseul 4.

Descrierea traseului. Traseul pornește pe un afluent stîng al Văii Iadului situat între coada Lacului Leșu (în amonte 200 m) și cantonul silvic Piatra Corbului (în aval 800 m). Cum podul peste Valea Iadului este rupt (la ape mari valea nu se poate traversa), recomandăm intrarea la traseu pe un drum forestier (nemarcat), drum care se află în amonte (3,2 km) de răscrucea de la gura văii Guga. Drumul forestier se desprinde de pe Valea Iadului, trece valea pe un pod și urmărește Valea cea cu Cale în amonte. Se trece pe lîngă un izvor și se ajunge la o bifurcare de drumuri. Drumul nostru, cel din dreapta, urcă în versantul stîng și după 880 m de la părăsirea văiugii ne conduce pe la un punct cu vedere asupra cozii Lacului Leșu. Șoseaua, bine întreținută, cotește la stînga peste o culme și coboară la o altă văiugă (încă 430 m). Urmăm văiuga în aval, pe drum, și după 750 m ajungem la confluența cu pîrîul Vîlcei, unde apare și primul semn triunghi albastru, înainte, pe vale, semnul ne conduce la Valea Iadului (ramura pe care se intra în traseu cînd podul era bun). Poteca spre Meziad, largă, urcă în stînga, puțin în aval de confluență (lipsesc semnele de marcaj chiar aici); la început suim lin, apoi din ce în ce mai accentuat. După circa 1½ oră, timp în care am suit 250 m diferență de nivel, ajungem într-o poiană situată pe creastă. Greutatea urcușului este răsplătită de o frumoasă vedere asupra unui larg sector al Văii Iadului. De aici pînă la Meziad nu vom avea decît de coborît. Traseul urmărește la început o creastă împădurită, apoi în dreapta pădurea se rărește, lăsînd să se vadă pereții de calcar ce străjuiesc valea Sohodolului. Urmează un coborîș mai pronunțat prin pădure pînă la un izvor,. adesea sec. După încă 10 minute ajungem într-o poiană ce se lărgește mult în dreapta noastră, punct în care se află o colibă, adăpost în caz de vreme rea. Coborîșul pînă aici durează 1¼ oră.

Mai departe poteca se lățește treptat transformîndu-se într-un drum de care ce ne conduce la o șa, de unde urcăm lin, pe sub culme, prin stînga ei, ocolind zona de obîrșie a unor pîraie tributare Văii Iadului. Spre stînga se văd vîrfurile împădurite Măgura Roșianului și Stîna de Izvor situate dincolo de adîncitura Văii Iadului. Drumul reintră pe creastă și coboară prin pădure într-o poiană ce se lărgește spre dreapta. Părăsim drumul de care ce continuă înainte și, lipsiți de o potecă evidentă, cotim brusc la dreapta coborînd prin poiană. De la poiana cu colibă, pînă aici, 25 de minute.

Traversăm poiana urmărind să regăsim marcajul pe pomii din marginea pădurii, apoi coborîm accentuat prin pădure, după un marcaj vizibil, pînă în firul văii Peștera. O urmăm în aval și după 150 m ajungem la confluența cu un pîrîu ce vine din dreapta. De aici în aval valea se îngustează, apoi se lărgește, avînd poieni frumoase pe ambele maluri. În stînga se află un izvor și ceva mai jos un mic izbuc ce îmbie la un scurt popas. Urmînd firul văii, intrăm în pădure și străbatem chei înguste tăiate în calcare, cu grija de a nu aluneca pe blocurile mari, mai întotdeauna umede. Curînd, în versantul drept, se deschide bolta enormă a intrării în Peștera Meziad, din adîncurile căreia se revarsă pînă afară răcoarea umedă a imenselor goluri subterane.

Peștera Meziad are o dezvoltare totală de galerii de 4 320 m, dispuse pe mai multe etaje. Galeriile și sălile superioare adăpostesc numeroase formațiuni stalagmitice, din păcate, destul de distruse. Vizitarea peșterii se face numai cu ghidul care se află la cabană.

Dacă nu avem norocul să găsim ghidul cu un grup de vizitatori la gura peșterii, vom continua să coborîm pe vale pe un drum bolovănos care treptat devine carosabil. După 5 minute, în dreapta întîlnim un izbuc puternic cu apă limpede și rece ce străbate subteranele de sub peșteră și care iese aici furnizînd apă văii. După 10 minute ne aflăm în fața cabanei Meziad. De la obîrșia văii Peștera pînă aici, 45 de minute.

Fig 28

20. Stîna de Vale – cabana Padiș

Marcaj: bandă roșie Durata: 6½ ore Distanța: 20 km Caracteristica traseului: drum de creastă ce unește cele două baze turistice importante. El permite totodată accesul la traseele 53 (circuitul Valea Sebișel), 16 (vf. Buteasa — Valea Drăganului și cabana Vlădeasa), 29 (peștera Onceasa), 30 (circuitul Someșului Cald), începînd din Vărășoaia, este comun cu traseul 12. Traseul oferă priveliști largi asupra întregului sector vestic al Munților Apuseni. Dată fiind importanța acestui traseu, el este descris și în sens invers (20 a). Traseu ușor, accesibil iarna numai pe schi.

Descrierea traseului. Plecăm din fața hotelului Iadolina; părăsim șoseaua după cîteva minute luînd-o la stînga peste un podeț de beton. Urmăm poteca îngrijită care duce la păstrăvărie. În spatele acesteia poteca se înscrie în versantul drept al Văii Păstrăvăriei pe care o urmează 5 minute, pînă într-o poieniță unde, cotind la stînga, începe să urce. Urcușul care urmează are două etape, prin pădure și la gol. Urcușul prin pădure se face pe un versant cu relief confuz. În linii generale, traseul urmează o culme, dar aceasta este foarte largă, cu segmente orizontale și doar în unele porțiuni se poate observa de o parte sau alta că trecem pe lîngă obîrșia unei văi. În plus, în cîteva puncte poteca este adîncită din cauza eroziunii, lăsînd impresia de fund de vîlcel, în ciuda faptului că se află chiar pe culme. Dar, trecînd peste aceste dificultăți de descriere, vom reține că drumul urcă aproape tot timpul pe linia de cea mai mare pantă, fără serpentine, ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne lăsăm furați de eventualele drumuri de exploatare forestieră care intersectează culmea și care își schimbă necontenit poziția.

Cu aceste observații de ordin general, consemnăm începutul urcușului printr-un fel de jgheab adîncit, care ne scoate pe culmea cu care dăm ocol obîrșiei unui pîrîu care rămîne la dreapta noastră. Urmează o scurtă porțiune orizontală, un urcuș ușor spre dreapta, apoi o nouă porțiune orizontală, după care observăm un drum de exploatare ce coboară la stînga. Urcăm, în continuare, din ce în ce mai pieptiș. Pădurea se rărește; trecem printr-un luminiș creat de o doborîtură de vînt și mărit de exploatarea forestieră. Drumul începe să cotească la dreapta, părăsind creasta plată pe care am urcat și se înscrie într-un versant care urcă destul de puternic la stînga noastră. În curînd pădurea dispare deasupra noastră și urcăm costiș pe limita ei pînă ieșim la gol într-o mare poiană ce ocupă chiar culmea principală ce face cumpănă de ape între bazinul Văii Iadului, spre vest, și cel al Drăganului, spre est. Locul în care ieșim pe culme este marcat de o colibă pe care o lăsăm la stînga, de un drum care se îndreaptă pe culme spre nord, pe lîngă colibă, și de un drum bine bătut care ține curba de nivel pe același versant vestic al culmii pe care am Venit și noi. Nu ne vom lăsa furați de nici unul dintre ele, ci vom urca spre sud, pe linia de cea mai mare pantă prin poiană, urmînd firele despletite ale potecii. După un scurt urcuș, poteca părăsește creasta și se angajează la stînga în versantul ei estic, pe deasupra unui pîrîu ce curge spre Drăgan. Vederea de aici este foarte frumoasă, căci dincolo de tăietura adîncă a acestuia, se înalță încununat de două vîrfuri muntele Buteasa. După 10 minute ieșim din nou pe creastă în altă poiana prelungă, de unde se vede fața despădurită a vîrfului Poieni. Cotind ușor la dreapta, urcăm costiș depășind vîrful, apoi.începem un urcuș puternic, parțial în serpentine, pe fața cu poiană și pădure rară de molid. Poteca, cîndva bună, a fost adînc erodată de apele de șiroire și transformată într-un jgheab torențial impracticabil. Cu un ultim efort ieșim pe creasta principală, de fapt un fel de platou, la vest de vîrful Poieni, de unde avem o frumoasă priveliște înapoi, spre nord, spre găvanul puternic împădurit în care este cuibărită stațiunea Stîna de Vale. Pe porțiunea de la ieșirea din pădure și pînă aici orientarea ne-a fost ușurată de prezența cîtorva stîlpi de marcaj încă în picioare. În total am făcut, de jos, 1½ oră.

De pe platoul pe care ne aflăm, spre dreapta se desprinde vechiul marcaj cruce galbenă, acum dezafectat ca traseu. Prumul nostru merge înainte tăind clinele sud-vestice ale vîrfului Poieni, prin gol alpin, apoi începe să coboare lin pe o potecă largă. Pe drum, după 5 minute, un surprinzător izvor iese de sub un țanc de stîncă. La dreapta se văd fundurile sălbatice ale Văii Rele, iar în față se ridică mohorît vîrful Bohodei, pe lîngă care vom trece. De la izvor coborîm circa 15 minute pînă în șaua Bohodei (1 469 m), de unde se desfăcea la dreapta vechiul marcaj triunghi albastru spre Săritoarea Bohodei și comuna Pietroasa, marcaj acum dezafectat din cauza tăieturii de pădure.

Drumul urmează prin stînga culmii, foarte aproape de ea și după 200 m ajunge într-o a doua șa. În continuare (ghidați de rari stîlpi de marcaj) urcăm cotind ușor. Spre stînga se deschide vederea spre largul amfiteatru al obîrșiei Văii Drăganului și, într-un plan mai îndepărtat, rupturile de pe clinele vestice ale Butesei, dincolo de care orizontul cuprinde creasta propriu-zisă a Munților Vlădeasa.

Mai sus traseul cotește ușor spre dreapta și, în urcuș accentuat, străbate pajiștea alpină cu rare pîlcuri de ienuperi și molizi. Ajungem astfel în șaua situată în stînga vîrfului Bohodei (1 654 m) și la dreapta-unui vîrf mai mic anonim; de aici drumul urmează prelung curba de nivel, pe versantul estic, mai domol, al vîrfului Bohodei pe care-l ocolește. El iese într-o șa întinsă, situată între Bohodei și vîrful Fîntîna Rece. Chiar din șa se deschide spre vest o cuprinzătoare priveliște: dincolo de culmile abrupte și împădurite prin care se termină Munții Bihor se așterne, largă și orizontală, Depresiunea Beiușului, străbătută de panglica lucitoare a Crișului Negru și a afluenților săi, precum și de nenumăratele șosele ce unesc așezările răzlețe, între acestea se disting în sud Vașcăul, ceva mai aproape blocurile din orașul Dr. Petru Groza, spre dreapta orașul Beiuș, iar la mare distanță spre nord, se zărește, în zilele senine, Oradea. În vestul depresiunii se înalță Munții Codru-Moma, ale căror culmi se succed pînă la orizont.

Drumul spre cabana Padiș urcă foarte ușor, tot prin pajiște alpină, lasă la dreapta o potecă ce coboară abrupt la valea Aleului, de unde cotește jumătate la stînga (spre sud-vest), ocolind prin stînga cupola plată a vîrfului Fîntîna Rece (1 652 m). Urmează un coborîș abia perceptibil pînă la un izvor puternic, Fîntîna Rece, de fapt prima sursă de apă a firului principal al Drăganului. La izvor, feriți de vîntul mai totdeauna prezent sub creastă, putem face un popas.

De aici, urcînd spre vest și coborînd pe o potecă de circa 700 m, se poate ajunge la traseul 53 (nemarcat) care ne conduce în valea Sebișelului. De la izvor drumul larg cotește spre stînga urmînd în urcuș ușor, de-a coasta prin nordul culmii; mai departe el ține curba de nivel spre est. O creastă secundară se desprinde spre stînga despărțind Drăganul de sălbaticul lui afluent pe care se află poiana Chebestenilor. Un cot ușor la dreapta cu coborîș lin și ieșim în șaua Cumpănățelu (1 640 m). În față, spre stînga, vederea cuprinde largul bazin al văii Someșului Cald, invadat de păduri seculare de molid, străpunse ici, colo, de țancuri albe de calcar. La dreapta încep, cu pante abrupte și împădurite, sălbaticele văi ce formează mai jos Crișul Pietros. În față, spre sud, se desfășoară largi plaiuri, cu poieni verzi, platoul carstic Padiș, străjuit la orizont de muntele Țapu și creasta masivă a muntelui Biharia. Sub noi, spre sud, pe panta înclinată, printre jnepenișuri, se strecoară poteca de ramificație spre est a traseului 53.

Șaua Cumpănățelu, un important nod de drumuri turistice, este pus în evidență de cele două săgeți ale indicatorului: „Spre cabana Padiș 3 ore" (înainte);,,Spre cabana Stîna de Vale 4 ore" (înapoi); lipsesc indicațiile Pentru Peștera Onceasa (2½ ore, cruce roșie, tr. 29, la stînga), cît și cel pentru Piatra Tîlharului — vf. Buteasa— Ciripa (5 ore, triunghi roșu, tr. 16, la stînga).

Din șaua Cumpănățelu coborîm spre stînga pe o potecă clară marcată cu stîlpi. Tăind costiș versantul, după un timp, întîlnim un drum de tractor, care coboară din stînga de pe creastă. După un cot la dreapta ajungem la baza abruptului pe o culme largă pe care o coborîm mai domol printre tufe de ienuperi. În punctul numit Piatra Arsă, mică ridicătură în dreapta drumului, un stîlp indică locul în care se desface la stînga traseul 39 spre Someșul Cald (punct roșu). Continuăm coborîșul pe culme și în curînd intrăm în rariște de pădure. Urmează cîteva serpentine scurte, tot în coborîș, și pe o porțiune mai plată unde traversăm două pîraie intrăm în tăietură de pădure. Mai departe drumul de tractor ce îl urmăm face o serpentină, suind în final spre stînga pînă pe un platou de unde avem o frumoasă vedere înapoi asupra marginii Masivului Vlădeasa. De aici drumul marcat cotește ușor la stînga, la început pe curba de nivel, apoi în coborîș. Din stînga intră în drumul nostru traseul 12 care vine de la cabana Vlădeasa. Drumul spre Padiș coboară abrupt pe o hoancă, face un cot la stînga și trece pe lîngă un scoc de apă. Ajungem astfel la o șosea forestieră într-o poiană largă, închisă, cu pîlcuri de brazi — Vărășoaia; în dreapta noastră, la baza unor pereți de calcar, firele de apă se pierd într-un ponor situat sub stîncăria de sub Măgura Vînătă, de pe stînga drumului. Marcajul continuă figurat pe stîlpi pînă la un indicator care arată spre stînga unul din capetele traseului 30 ,,Spre izvoarele Someșului Cald" (punct roșu). Drumul larg traversează în lung Poiana Vărășoaia și urcînd ușor trece printr-o șa largă; din șa, drumul, cu sectoare rupte de viituri, coboară în versantul stîng al unei văi seci, unde de obicei își are sălașul o stînă.

În dreapta noastră se vede vîrful Vărășoaia (1 441 m), cu pîlcuri de molizi și ochiuri largi de pășune prin care mijesc calcarele albe. Drumul coboară încă pe vale și iese deasupra unui șes, într-o poiană întinsă, ciuruită de doline; una din ele mai păstrează încă un ochi de apă, Tăul Vărășoaia.

De la lac se poate merge spre sud (înainte), pe o potecă nemarcată, timp de 20 de minute, la cantonul silvic Padiș. Poteca urcă într-o șa prin poiana de sub Piatra Boghii (vîrful împădurit din față stînga). În dreptul șeii, la marginea pădurii, se află Peștera Padiș. De la peșteră se coboară la stînga, de-a coasta, și se ajunge la canton. În fața cantonului întîlnim traseul 33 ce duce la Peștera Șura Boghii și traseul 38 (bandă roșie) ce duce pe la Groapa Ruginoasa la Băița (pentru detalii vezi tr. 33).

Continuăm traseul de lîngă lac la cabana Padiș, drumul de urmat cotește larg la stînga, traversează cîteva pîraie care drenează clinele sudice ale Dealului Măgura, lasă pe dreapta o casă nou ridicată și întîlnește poteca traseului 32, Circuitul Măgurii Vinete (triunghi galben), care vine din stînga pe un picior sudic al Muntelui Măgura, împreună cu marcajul nostru urmăm drumul pînă la patul unui rîu cu bolovani, de obicei sec. Aici șoseaua se îndreaptă spre sud pentru a se racorda cu șoseaua forestieră ce străbate Padișul (tr. 22); poteca marcată, spre cabana Padiș, urmează înainte, spre sud-est, urcînd și coborînd ușor prin păduri și poieni. După traversarea văii Renghii urcăm de-a coasta peste o culme ce se desprinde din Măgura Vînătă, pentru ca apoi să trecem pes'e micul pîrîu Arsuri, pe la obîrșia lui. Curînd ajungem într-o largă poiană străbătută la partea ei inferioară de pîrîul Trînghiești; pe versantul celălalt se vede cabana Padiș și, sub pădure, tabăra B.T.T. Coborîm la șoseaua Sudrigiu — Padiș și urcăm la cabană.

20a. Cabana Padiș – Stîna de Vale

Marcaj: bandă roșie Durata: 5½—6 ore Distanța: 20 km Caracteristica traseului: drum de legătură foarte utilizat între cele două baze turistice principale ale munților Bihor și Vlădeasa. Traseu ușor, accesibil iarna numai pe schiuri (tr. 20).

Descrierea traseului. Plecăm de la cabana Padiș pe drumul forestier spre est, trecem prin fața taberei B.T.T. și trecem podul de peste apa Trînghiești. Urcăm pieziș prin poiană, ghidați de semnele celor două trasee importante, banda roșie spre Stîna de Vale și banda albastră spre cabana Vlădeasa. Intrăm în pădurea înaltă și curată de molid urcînd ușor. Continuăm pe curba de nivel și după 15 minute coborîm ușor, traversăm obîrșia pîrîului Arsuri și o pădure mai deasă, întreruptă de mici poieni cu afiniș. După 10 minute ieșim în lunca largă cu poieni a Văii Renghii. Deși nu există o punte, trecerea nu prezintă dificultăți, căci apa nu este mare. Drumul continuă pe malul drept cu poieni și rariște de pădure, apoi prin pădure mai mare, trece o culme plată și ajunge într-o hoancă cu fund înierbat. Semnele sînt puse pe malul opus pe bancuri de calcar. Traversăm hoancă puțin spre aval, trecem o culme prin poiana străjuită de păduri de molizi și coborîm în albia seaca a Văii Cuților. Aceasta are o vale mare ce poartă multă apă, dar care se pierde mai sus într-un ponor. Doar la ape mari cursul se alungește și trece și pe aici, fiind înghițit de un ponor pe care îl lăsăm la stînga. La stînga, un drum forestier, care duce de la Padiș la Vărășoaia (vezi drumul 22 c), face chiar aici un cot și se îndreaptă spre vest; continuăm și noi pe el. De ia plecarea de la cabană am făcut 35 de minute.

Șoseaua ne poartă peste un pîrîu cu apă ce se pierde la stînga într-un ponor afund pe care îl bănuim doar. Ceva mai departe, pe dreapta drumului, o săgeată ne arată direcția traseului 32 cu indicația „Spre Vîrful Măgura Vînătă ½ oră". Puțin mai departe trecem un alt pîrîu, care și el se pierde într-un ponor la stînga, în spatele unei case ridicată recent. Este un centru de colectare a laptelui. După trecerea a încă unui pîrîu, drumul începe să cotească larg la dreapta, lăsînd în stînga, pe fundul depresiunii, un mic lac de dolină, străjuit pitoresc de cîțiva molizi. Este Tăul Vărășoaia. Drumul începe să urce mai puternic în versantul unei văi seci, pietroase și după 1½ oră de la plecarea din Padiș, ajungem într-o șa care formează cumpăna de ape între valea prin care am urcat și o largă depresiune cu poiană, Vărășoaia.

Este o depresiune închisă, deoarece apele ce izvorăsc în dreapta, pe gresiile cuarțitice ale Măgurii Vinete, după ce o traversează, se pierd într-un ponor situat la baza marelui perete ce o străjuiește pe stînga, începînd din șa se desprinde o potecă ce taie costiș versantul deni-velîndu-se treptat de șosea. Ea este marcată de cîțiva stîlpi vechi. În drum un stîlp cu săgeți dă următoarele indicații:,,Spre cabana Padiș" (înapoi din direcția de venire), ,,Spre Onceasa — Vlădeasa" și „Spre Stîna de Vale" (în direcția înainte, pe șosea); „Spre Izvoarele Someșului Cald" (la dreapta în sus pe pîrîu), ultima indicație fiind pentru traseul 30 care începe aici.

De la ramificație mai mergem puțin și lăsăm pe dreapta un izvor amenajat pentru vite, iar pe stînga un ponor al unui pîrîu ce coboară din fața noastră, dinspre vîrful Vărășoaia. Continuăm pe drum, care începe să urce puternic, face un cot la dreapta și se înscrie într-un fel de vîlcel. De aici drumul nu mai este carosabil, deoarece a fost transformat de apele de șiroire într-un scoc torențial. După 5 minute de urcuș, ajungem pe un loc mai plan unde semne de marcaj aplicate pe molizi ne arată desfacerea traseelor, banda albastră luînd-o la dreapta prin pădure, însoțiți numai de banda roșie mai urcăm puțin pînă pe un platou străjuit pe dreapta de pădure compactă, iar pe stînga de poiană cu rari molizi. Panorama este deosebit de frumoasă; abruptul nordic al Munților Vlădeasa, terminat în sus cu o linie aproape orizontală spre dreapta, culminează în stînga cu un mic vîrf triunghiular, Cornu Muntelui (1 652 m). Exact în fața noastră zărim un drum ce taie costiș abruptul, drum pe care îl vom urma și noi. Pentru aceasta trebuie mai întîi să coborîm printr-o tăietură de pădure care a dezgolit traseul de o frumoasă pădure de molid. Vom traversa deci tăietura coborînd la stînga pe poteca indicată de un semn roșu aplicat pe un ciot, facem o jumătate de serpentină și ajungem sub o șa unde traversăm un pîrîu cu apă bună. De la pîrîu urcăm prin rariște de pădure și vegetație de gol alpin (ienuperi, afiniș, tufe de merișor și mușchi), facem un cot la stînga și apoi la dreapta și ieșim la gol alpin (un stîlp și un mare semn roșu pe piatră) pe o culme plată, largă, ce urcă ușor. Cîțiva stîlpi de marcaj ne indică drumul ce ține în linii generale creasta. Cam pe la jumătatea pantei, ajungem la o răspîntie cu un stîlp de marcaj cu săgeți. Cele două săgeți care indică drumul nostru de mers (înapoi la Padiș și înainte la Stîna de Vale) sînt complet ruginite; a treia săgeată are încă o inscripție lizibilă,,Spre Izvoarele Someșului Cald", și reprezintă a doua intrare în circuitul Someșului Cald (tr. 30, punct roșu) al cărui bazin împădurit, străpuns ici-colo de obeliscuri de calcar alb, se întinde pînă departe spre est. Continuăm să urcăm pe linia de cea mai mare pantă această culme plată, Piatra Arsă; la următorul stîlp ajungem sub abruptul ce începe să se ridice brusc în fața noastră. Diferența de nivel este o consecință a schimbării substratului, căci aici încep rocile eruptive ale Munților Vlădeasa, dominînd pe cele sedimentare (gresii cuarțitice și calcare) ale Bihorului. Urcăm o serpentină, lăsăm la dreapta o ramură de drum și urcăm prelung la stînga pînă ajungem în șaua Cumpănățelu. La stînga, în timpul urcușului, am avut necontenit vederea spre zona de izvoare a văii Bulzului, aparținînd bazinului superior al Crișului Pietros ce se afundă abrupt sub noi. Din șa vederea este largă înapoi, îmbrățișînd în totalitate Munții Bihor, de la plaiurile cu poieni și păduri ale Padișului, de sub noi, pînă la orizont, unde se profilează silueta greoaie a masivului Biharia. La stînga se afundă bazinul împădurit al Someșului Cald, dominat de versantul mohorît al Măgurii Vinete, dincolo de care, la stînga, se întrezărește linia monotonă și înaltă a Munților Gilău. În sfîrșit, avansăm puțin spre nord și cuprindem cu privirea și bazinul de obîrșie al Drăganului, flancat de cele două ramuri ale potcoavei Munților Vlădeasa: la dreapta, platourile plane, golașe, de mare altitudine, dominate de cîte o cupolă mai proeminentă, cum este vîrful Buteasa, și foarte departe, la orizont, Vlădeasa; la stînga se întinde ramura vestică, dominată de abruptul mai stîncos al Bohodeiului, dincolo de care relieful se lasă spre vîrful Poieni. Este ramura pe care o vom urma noi din punctul unde se află stîlpul cu indicația „Spre Stîna de Vale 4 ore" (înainte).

După o odihnă binemeritată, ne îndreptăm spre nord, pe drumul bine bătut ce o ia ușor la stînga pe platou. La început la orizontală, apoi în coborîș ușor, cotim la stînga pe versantul Văii Drăganului. Un ocol larg al găvanului care se deschide în fața noastră ne îndreaptă spre creasta dinspre stînga, la care nu ajungem însă, căci sub ea ne îmbie un izvor puternic. Este Fîntîna Rece, singurul izvor cu debit mare și apă bună în drumul nostru. Din Cumpănățelu am făcut 15 minute.

De la izvor poteca ne poartă paralel cu creasta, ajungînd chiar pe ea înaintea vîrfului Bohodei, care se ridică în față. De pe creastă vederea este extraordinară, deoarece ea îmbrățișează o bună parte a zonei de vest a țării. În zilele senine se vede Oradea, mai aproape Depresiunea Beiuș, cu panglica argintie a Crișului Negru, dominată de partea cealaltă de o succesiune de culmi ale Munților Codru-Moma. Spre stînga se zărește minuscul orașul Dr. Petru Groza, apoi mai departe Vașcăul, deasupra căruia se întrezăresc poienile îmbietoare ale platoului Vașcău. Mai la stînga, peste înșeuarea cu care se termină în amonte bazinul Beiuș, se mai zăresc Munții Zarand ce se pierd la orizont spre Arad. Dacă am avut norocul unei zile senine, această magnifică priveliște va rămîne de neuitat.

Din creastă coborîm pe potecă (de fapt, un drum de care destul de larg), spre est, pentru a ocoli vîrful Bohodei (1 654 m). Poteca coboară de-a coasta, prin vegetație alpină cu ienuperi și rari molizi piperniciți, afiniș bogat și tufe de merișor, presărate printre blocurile tăioase de roci eruptive. Trecem astfel printr-o șa plasată între vîrful Bohodei la stînga și un mic vîrf anonim la dreapta, după care panta se accentuează. Un coborîș prelung și un cot larg la stînga ne scot dincolo de vîrful Bohodei, într-o primă șa, apoi într-o a doua. Aici, la stînga, se desface o potecă pe care o urma fostul marcaj (triunghi albastru) ce ducea la Săritoarea Bohodei, dar care nu mai este practicabil din cauza tăieturilor de pădure. De la Fîntîna Rece pînă aici am făcut 1½ oră.

Din șa drumul continuă pe coasta de vest a vîrfului Poieni, care se ridică la dreapta noastră, între el și vîrful Bohodei fiind tăiată șaua pe care am părăsit-o. Urcînd ușor costiș trecem pe lîngă un mic izvor cu apă puțină ce iese direct dintr-o crăpătură a stîncii (Apa din Piatră) și după 15 minute din șa ajungem pe o culme largă ce pleacă din vîrful Poieni și se îndreaptă spre vest. Este cumpăna de ape a Văii Iadului, care se deschide acum în fața noastră, largă și împădurită. Drumul pe care am venit urmează această culme la stînga și el duce peste muntele Custuri în șoseaua Stîna de Vale— Beiuș, în punctul ei culminant, șa în care se află cabana Gădeamus (vezi traseele 6, 17 și 18). Este vechiul traseu Circuitul Custuri, azi dezafectat, marcat cu cruce galbenă, din care nu a mai rămas aproape nici un semn. Marcajul nostru părăsește acest traseu în șaua de sub vîrful Poieni și o ia drept înainte peste creastă. Curînd zărim un stîlp de marcaj decapitat, suficient pentru a ne indica drumul cel bun. Cel mai sigur ghid este însă (pe vreme bună) priveliștea de aici, căci ea are ca punct central clădirile stațiunii Stîna de Vale, cuibărită într-un găvan împrejmuit de pădure de rășinoase la care vom ajunge după 1 oră și 15 minute. Pentru aceasta vom urma drumul ce coboară drept în jos prin poiana presărată cu molizi rari. Trei marcaje ne însoțesc, din care două (triunghi albastru și cruce galbenă) sînt dezafectate, doar banda roșie fiind actuală. Poteca coboară pe linia de cea mai mare pantă, fapt care a ajutat scurgerea apei ce a transformat poteca într-un scoc torențial greu de parcurs. Mergînd pe alături coborîm la început mai abrupt, apoi mai domol. Ajungem într-o poiană situată pe creasta principală dintre bazinele Drăganului (dreapta) și Văii Iadului (stînga). Din poiană, puțin în dreapta, admirăm bastionul puternic al muntelui Buteasa care se ridică în stînga, ajungem din nou pe creastă într-o șa în care se află două colibe. Drumul lat continua înainte spre muntele Muncei; un altul cotește la stînga și ținînd curba de nivel se îndreaptă înapoi spre muntele Custuri. Noi vom merge spre stînga, coborînd pe sub coliba de jos urmărind în versantul dinspre Valea Iadului o potecă ce îl taie la limita pădurii. După 10 minute, cotim ușor la stînga, intrăm pe o culme lată pe care o urmăm drept în jos. Traversăm o poiană creată de o doborîtură de vînt în pădurea de fag. Panta se mai așază și pădurea devine mai compactă. La un moment dat, drumul bătut o ia la dreapta, însă noi ținem creasta pe un drum mai puțin vizibil. Urmează o porțiune orizontală, un coborîș ușor la stînga, o nouă porțiune orizontală scurtă; ocolim obîrșia unui pîrîu ce se adîncește la stînga și ajungem la un fag gros cu marcaje unde se desface o potecă la stînga. Noi coborîm drept în jos într-un fel de văiugă-jgheab și după cîteva minute ajungem într-o vale ce coboară dinspre stînga spre dreapta. Coborîm cu ea 5 minute pînă la casele de la păstrăvărie, de unde o alee cu pietriș ne scoate în șoseaua asfaltată, la cîteva minute de centrul stațiunii Stîna de Vale.

MUNȚII BIHOR

DRUMURI AUTO

21. Beiuș – Lunca

Lungime: 20,4 km Caracteristica traseului: drum național (DN 76) care străbate Depresiunea Beiuș, oferind largi perspective spre Munții Bihor și Vlădeasa, spre est, cît și spre Munții Codru-Moma, spre vest; drum de acces la numeroase trasee turistice din Munții Bihor și Vlădeasa.

Descrierea traseului. Orașul Beiuș este situat în depresiunea cu același nume, în lunca largă a Crișului Negru, la altitudinea medie de 185 m. Gară pe linia Oradea—Vașcău, autogară și hotel; este folosit ca punct de plecare spre cabana Meziad (tr. 5) și stațiunea Stîna de Vale (tr. 6); zilnic curse I.T.A.

Traseul începe din centrul localității, de lîngă biserică. Aici, la km 123, se desface din DN 76 un drum asfaltat ce duce spre stînga, spre cabanele Delani și Meziad (tr. 5).

Drumul național continuă spre sud-est, trece podul peste Budureasa și după 900 m lasă la stînga un drum asfaltat care duce la Stîna de Vale. Apoi cotește puțin și lasă spre dreapta aleea ce duce la gară.

După ieșirea din Beiuș, șoseaua perfect dreaptă și plană este străjuită de plopi, printre care, în stînga, se văd Munții Bihor, iar în dreapta Munții Codru-Moma. Mai departe, drumul pătrunde pe marginea vestică a comunei Drăgănești și trece peste Crișul Pietros. Curînd se ramifică spre stînga drumul la Lelești, localitate vestită pentru ceramica sa caracteristică (desene populare de culoare maron figurate pe fond roșu). Drumul străbate șesul perfect al Depresiunii Beiuș avînd largi perspective spre stînga unde, dincolo de piramida împădurită a Măgurii Ferice, se profilează creasta Bohodei—Cîrligați.

La km 113,5, în localitatea Sudrigiu se desface spre stînga drumul spre comuna Pietroasa și cabana Padiș (tr. 22, 54 și 55), cu legături la numeroase obiective turistice din centrul și vestul Munților Bihor.

Dincolo de Sudrigiu drumul coboară de pe terasă și apoi urcă din nou pe ea pentru a intra în comuna Rieni. Din centrul localității se desface spre dreapta o uliță ce duce la o biserică de lemn veche, monument de arhitectură populară. Construit din bîrne groase de lemn, solid încheiate, monumentul din Rieni a rezistat celor 225 ani de existență; forma turlei înaltă și suplă amintește de suprastructura celor din Maramureș.

Reluăm drumul spre Lunca parcurgînd, la ieșirea din Rieni, o serpentină periculoasă, după care trecem firul Văii Negre și urcăm în localitatea Petrileni; după cîteva curbe strînse, în față ne apar blocurile din orașul Dr. Petru Groza. Localitatea are gară, autogară, hotel și ștrand. Chiar din parcul situat în centru se văd spre vest rupturile albe de la Piatra Boghii, contraforturi puternice care par a sprijini șesul suspendat de la Padiș. După ieșirea din localitate drumul pătrunde imediat în Lunca, capătul traseului nostru.

Comuna Lunca este situată la întîlnirea a două mari artere care asigură accesul în Munții Bihor și Vlădeasa: DN 76 (Deva—Oradea) pe care am venit și DN 75 (care pornește din Lunca mergînd spre stînga, la Cîmpeni și Turda) traseul 23.

22. Sudrigiu – Pietroasa – cabana Padiș – Ic Ponor

Marcaj: cruce albastră (între comuna Pietroasa și cabana Padiș). Lungime: 44 km, din care: Sudrigiu—Pietroasa = 12 km (asfalt); Pietroasa — cabana Padiș = 22 km (12 km semiasfalt, în rest pietruit), cabana Padiș — Ic Ponor 10 km (pietruit). Caracteristica traseului: drum de vale; traversează cumpăna de apă dintre bazinul închis Padiș și bazinul Someșului Cald, atingînd cota maximă de 1 344 m. Porțiuni cu pantă de circa 20%, în urcuș (între cantonul Bulz și șaua Bălileasa) și în coborîș (între șaua de sub Biserica Moțului și confluența cu Călineasa). Drumul urcă o diferență de nivel de circa 1 000 m și coboară o diferență de nivel de circa 400 m. Străbate nordul Munților Bihor de la vest la est. Parcurge zone cu peisaje din cele mai pitorești. Conducătorilor auto le atragem atenția că între comuna Pietroasa și Ic Ponor drumul îngust impune reducerea vitezei sub 40 km/h. Tot pe acest tronson, în iernile cu multă zăpadă accesul este dificil. Cei care parcurg traseul pe jos pot utiliza, pe tronsonul Boga — Padiș, scurtături parțial marcate, față de drumul auto, fapt care a necesitat descrierea lui mai detaliată. Posibilități de acces: a — la Sudrigiu: l, din Beiuș pe DN 76 sau din orașul Dr. Petru Groza, pînă la km 113 + 5 (10 km); b — la Ic Ponor: 2, din Poiana Horea de pe DR 761 B, pe traseul 25, nemarcat, drum forestier, 22 km sau de la Huedin pe traseul 2.

Descrierea traseului. Din Sudrigiu drumul asfaltat se îndreaptă spre est avînd la început pe dreapta o pepinieră întinsă. Locul este perfect plat, iar. drumul este lipsit de curbe; în față se disting tot mai bine crestele care constituie ramura vestică a Munților Bihor și obîrșiile Crișului Pietros și ale Aleului.

După 4 km se ramifică spre stînga un drum asfaltat care duce în comuna Buntești. După 2,5 km de la ramificația spre Buntești se desprinde drumul pietruit spre Dumbrăvani, localitate situată pe valea Crăiasa. Sîntem încă în Depresiunea Beiuș, pe o terasă a Crișului cu terenuri arabile, pășuni și livezi de pomi fructiferi. Puțin mai departe șoseaua face o curbă la stînga, lăsînd înainte un drum asfaltat ce duce la Chișcău și Julești, localități situate la poalele muntelui Tătăroaia, traseu pe care se află și Peștera Urșilor recent amenajată și dată în folosință.

În continuare, drumul se apropie treptat de Crișul Pietros, a cărui scobitură se vede în stînga noastră; două drumuri pietruite se desfac ducîndr primul la Poienii de Jos, cel de al doilea la Poienii de Sus, localități care se găsesc pe malul stîng al Crișului Pietros. Chiar din punctul în care se ramifică drumul la Poienii de Sus, într-o curbă la dreapta a șoselei principale privirea cuprinde cununa de munți ce cresc în înălțime spre est, spre cumpăna de ape dintre Criș și Someșul Cald; în stînga Măgura Ferice se înalță ca o mare piramidă. În continuare drumul jalonează marginea terasei Crișului Pietros, avînd pe stînga abruptul ei; pe malul apei, prin frunzișul livezilor, apar acoperișurile roșii ale caselor din Cociuba, apoi ale celor din Gurani. Cîteva drumuri laterale coboară abrupt spre aceste localități cuibărite pe vale. În față, la îngemănarea dintre șes și munte, sub culmile terminale ale masivului Tătăroaia apare, zugrăvită în alb, mica biserică din Pietroasa. Șoseaua asfaltată coboară scurt în comună. Chiar în fața bufetului din Pietroasa drumul nostru cotește ușor la dreapta, lăsînd o ramură la stînga care traversează apa și merge în aval la Gurani. Drumul ce-l urmăm este mai îngust și acoperit cu semiasfalt; de aici el este însoțit de marcaje: cruce albastră, pe care îl urmăm împreună cu triunghi albastru (tr. 26) și triunghi galben (tr. 28). Drumul urmează malul stîng al Crișului Pietros, trece prin fața cooperativei de consum și se îndreaptă spre E-SE, apoi traversează podul peste valea Lazul, afluent pe stînga. Mai sus șoseaua șerpuiește pe la baza abrupturilor din dreapta, pe lîngă malul înclinat al Crișului Pietros care face pe această porțiune o serie de cascade și bulboane în roci eruptive. În amonte drumul iese la marea carieră de granodiorite, apoi la bariera silvicultorilor (de aici se pot lua eventuale informații). Ne aflăm la confluența dintre Crișul Pietros și Aleu; la stînga un drum îngust, asfaltat, trece podul peste Crișul Pietros (tr. 26, triunghi albastru); o tablă indică înainte,,20 km — Padiș". Pînă aici din Pietroasa am parcurs 2 km.

Drumul spre Padiș, însoțit și de triunghiul galben al traseului 28, străbate o zonă mai largă cu poiană, avînd pe stînga, dincolo de apă, înălțimile ce culminează în Măgura Guranilor. Șoseaua îngustă ondulează conform firului văii. Trecerea peste torenții care vin din versantul stîng se face peste o serie de poduri strîmte, destul de periculoase, plasate uneori în curbe lipsite de vizibilitate. De aceea, conducătorii auto vor merge cu multă atenție și cu viteze ce nu depășesc 40 km/h.

După ce traversează mai multe poieni, drumul intră în pădure de fag, apoi lasă în dreapta o ramificație tăiata cu multă îndrăzneală în versantul stîng al Crișului Pietros (vezi traseul 28 varianta a).

Continuăm pe șoseaua ce urmează valea și urcăm aproape pe nesimțite prin pădure deasă, pe drumul asfaltat dar îngust acoperit uneori în întregime de frunzișul pădurii. După 6 km de la confluența Aleului pătrundem într-o poiană largă, la Între Ape, punct în care Galbena se varsă în Crișul Pietros. Este locul în care ne despărțim de marcajul triunghi galben ce urcă la dreapta. De aici în amonte valea principală capătă denumirea de Bulz; ea întrunește peisaje dintre cele mai variate: pantele domoale create pe gresiile roșii sînt întrerupte de abrupturi amețitoare ori de plaiuri ciuruite de doline generate de calcare albe, strălucitoare în bătaia soarelui.

Puțin mai sus de podul peste Galbena poiana se lărgește, și pe dreapta, sub clinele Măgurii Seci, un izbuc cu apă rece susură la marginea drumului. Pe malul Bulzului, în poiana smălțuită de flori, se poate campa în apropierea unor vechi varnițe. În față, spre nord-est, apare claia de stînci a Pietrei Bulzului, dincolo de care se ridică Cornu Muntelui (1652 m) cu vîrful acoperit de pășune alpină și poalele cuprinse de jnepenișuri.

Drumul urcă mai accentuat, tot pe malul stîng al Bulzului, prin fînețele pietroșenenilor, aninate pe clinele dealurilor sau aciuate în goluri de pădure. Curînd el ajunge sub pereții amenințători ai Pietrei Bulzului, la baza cărora apa se aruncă în marmite adînci spumegînd în strîmtoarea stîncilor. Cîteva minute încă și ajungem la cantonul silvic Bulz. De la Între Ape am mers l,5 km.

În amonte Bulzul prezintă o luncă largă acoperită de poieni și pîlcuri de pădure, luncă pe care se află o serie de case turistice (Boga). Un drum forestier facilitează vizitarea zonei (tr. 51). Recomandăm, în special posesorilor de autoturisme, instalarea unei tabere de unde să se străbată pitoreasca regiune de la izvoarele Bulzului.

Spre Padiș drumul este asfaltat pe încă 14 km; el cotește spre dreapta în fața unei vechi cariere, pe malul drept al Văii Plaiului, trece pe lîngă izvorul (pe stînga) de unde se aprovizionează cu apă pădurarul de la cantonul Bulz și pe lîngă cîteva clădiri mici care aparțin tot de Boga. Înainte de a se înscrie într-o curbă largă la dreapta, drumul traversează un pîrîu aproape neînsemnat, Pîrîul Prelucilor, pe care îl reținem, căci pe lîngă el urcă o scurtătură a drumului, bună pentru cei ce urcă cu piciorul. Traversăm poiana în lat în urcuș costiș, pînă pe o culme situată chiar în dreptul Pietrii Bulzului. Pe culme, o curbă în loc ne face să traversăm din nou poiana în lat. Trecem pe un pod alt pîrîu pe care îl reținem, de asemenea, căci pe aici urcă traseul 52. Este Valea Plaiului, valea principală a acestui larg versant care se întinde între calcarele ce formează pereții abrupți din Măgura Seacă (SV) și crestele de calcar din Piatra Ciungilor (NE). Drumul ne duce costiș pînă într-o altă curbă în loc, spre dreapta. Aici o scurtătură în urcuș pieptiș pe malul stîng al Pîrîului Prelucilor ne scutește o serpentină. Șoseaua duce în urcuș, cu panta pe dreapta, cot la stînga, apoi alt urcuș cu panta pe stînga și cot la dreapta. Este cotul în care sosește scurtătura și din care pleacă un drum vechi în sus, la stînga. Pe el la început, apoi în continuare pieptiș, avem o altă posibilitate de scurtare a drumului. Șoseaua urcă costiș prin pădure cu pantă la dreapta; urmează un cot la stînga și urcuș, pînă în altă serpentină, ușor de recunoscut prin peretele mic de gresii dungate. Aici sosește de jos scurtătura de picior și pleacă în sus alta, marcată bine cu cruce albastră și cu o săgeată. Șoseaua ne duce tăind versantul pînă într-o serpentină la stînga, unde vine din Valea Plaiului un drum vechi de exploatare forestieră. Aici, pe acest drum vom ieși din traseul 52.

Din această curbă drumul urcă ușor spre NV. După 400 m (de la curbă) din jos vine prin pădure poteca de scurtătură, cu marcaj, semnele urmînd de acum șoseaua. Ajungem astfel într-o curbă la dreapta tăiată în calcare pe deasupra văii Bulbuci care se adîncește înainte. O mică serpentină cu un cot la dreapta, apoi alta la stînga și în următoarea curbă spre stînga trecem pe lîngă un mic izvor amenajat cu un bazinaș de beton. Este Fîntîna Roșie. O curbă în loc la dreapta prin calcare, iar apoi la 200 m mai departe în stînga noastră se face o potecă cu sol roșcat ce urcă pe o hoancă. Dacă o urmăm, la cîțiva zeci de metri se află pe stînga, la piciorul unui mic perete de calcar, intrarea în Peștera de la Fîntîna Roșie, 1 Este o peșteră dificilă, ce necesită echipament special și ft care are o dezvoltare de 3 550 m. Pe aici în sus avem cea mai fructuoasă scurtatură de picior, care din păcate nu este marcată. Ea urmează fundul hoancei, apoi cotește la stînga și intră într-o poiană înclinată pe care o traversează în sus, ajungînd pe fundul pietros și fără apă al văii Bulbuci. Urca pe firul tăiat în calcar, ca pe o scară (de unde numele de Scărița) și ajunge, după 20 de minute, în șaua Bălileasa unde regăsim șoseaua.

De la Fîntîna Roșie,.urcăm spre sud, tăind versantul care coboară spre dreapta. Ne lobăm astfel pe versant, trecînd peste mai multe văiugi și creste secundare. După circa 1 km de suit de-a coasta, un drum secundar de exploatare se desface la dreapta coborînd ușor. Urcăm mai departe; pe fundul unei mici hoance semnele de marcaj ne îndeamnă la o nouă scurtătură. Șoseaua face un cot în loc la stînga și cînd taie hoancă reapar și semnele de marcaj, care acum însoțesc fără întrerupere șoseaua. Ea urcă lung tăind versantul, conturînd culmile și vîlcelele, încep calcarele masive în care o ultimă curbă la dreapta ne scoate într-o șa largă. Sîntem la 1 156 m altitudine, în șaua Bălileasa, pe cumpăna de ape care separă bazinul Crișului Pietros (valea Boga) de bazinul închis Padiș — Cetățile Ponorului (depresiunea Bălileasa). Aici, în creastă, drumul se bifurcă: ramura din stînga conduce la Padiș și, în continuare, la le Ponor. Ramura din dreapta coboară în Valea Cetăților (vezi traseele 22 a și b).

Drumul spre cabana Padiș urmărește partea stîngă a poienii urcînd ușor și cotind la stînga pentru a evita o vîlcea adîncă, la obîrșia căreia se află un mic izvor denumit,,Păsărica". Șoseaua a fost tăiată în stînci de dolomite și calcare negre; ea se mulează pe clinele depresiunii din dreapta și intră în pădure. Curînd, spre dreapta, coboară abrupt un drum de căruță; aici intersectăm traseul 38 (bandă roșie). În continuare, drumul se lobează urmînd versantul și după o curbă la stînga coboară ușor, dezvăluindu-ne priveliștea neașteptată a unui mare șes ciuruit de doline, cu pîlcuri de pădure, mărginit de jur împrejur de culmi mai înalte. Este Padișul, unul din cele mai interesante și frumoase locuri din Munții Bihor. Spre nord-est se desfășoară culmea Măgura Vînătă, sursa principală de apă a pîraielor ce șerpuiesc, pentru puțină vreme, în șesul întins colmatat cu pietrișuri. Mai jos șoseaua cotește la stînga pe lîngă o veche carieră și iese la o ramificație de drumuri: la stînga se desface un drum ce duce în cîteva minute la cantonul silvic Padiș (tr. 38); înainte merge un drum forestier, înierbat, care se termină imediat la marginea pădurii de conifere; la dreapta este drumul spre cabana Padiș, îl urmăm pe loc șes printre doline; cu semnul bandă roșie (tr. 38), în stînga din el se desface drumul forestier secundar (tr. 22 c) ce duce în Vărășoaia la traseele 20, 30 și 32; în față și puțin la dreapta, Biserica Moților domină șesul, fiind călăuză pentru drumeții care str'ăbat numeroasele poteci ale Padișului.

Drumul cotește ușor la dreapta și intră în pădure; mai departe el este asfaltat. După ce traversează pîrîul Arsuri, care se pierde pe dreapta drumului într-un mic ponor, depășim pe stînga o zonă mlăștinoasă acoperită de mușchi și intrăm într-o poiană largă avînd pe dreapta, valea Trînghiești, dincolo de care se ridică semeață Biserica Moților. Cotim la dreapta, traversăm valea și ajungem la cabana Padiș, care se vede în față.

Do la cabană drumul spre Ic Ponor urcă spre est împreună cu traseele 40 (cabana Padiș—Călineasa — cabana Scărișoara) și 46 (cabana Padiș—Gîrda Seacă — cabana Scărișoara); el urmează pe un plai înierbat avînd în dreapta, jos, firul unui pîrîu acoperit de turbărie, iar în versantul lui stîng prelungirea estică a Bisericii Moților. Sus drumul iese într-o șa bine conturată (1 344 m), unde se află un mic adăpost. Sîntem pe cumpăna de ape care separă bazinul închis Padiș de cel al Someșului Cald.

Drumul nostru cotește la dreapta prin poieni și rariște de pădure în coborîș pînă într-un vag fund de vale, care are în dreapta o zonă adîncită cu doline, iar pe stînga, jos, confluența Izbucului cu Izbucul Mic. Aici ne despărțim de traseele 40 și 46. Șoseaua, mai slab întreținută, cotește la stînga în coborîș accentuat, traversînd obîrșia Izbucului. Ea urmează marginea pădurii, pe malul stîng al văii, evitînd astfel molhașurile instalate pe firul plat al văii. Curînd ajungem la o cabană a muncitorilor forestieri, punct în care spre dreapta se desface drumul forestier de pe Izbucul Mic. Versantul stîng, complet împădurit, este constituit din conglomerate dure, care se desfac în blocuri mari, dînd grohotișuri de panta.

Drumul îngust evita malul rupt de ape, coborînd domol în versantul stîncos. În aval, el urmărește fidel firul apei străbătînd păduri largi de conifere; celălalt versant al văii culminează în vîrful Guguleanu și este acoperit de vegetație măruntă ori pîlcuri de pădure. Mai jos încă un drum secundar se ramifică la stînga și urcă din greu clinele dealului spre Poiana Tomnatecului.

În continuare drumul intră într-un sector mai plat al văii, cu versant domol pe stînga, acoperit de pădure tînără de conifere; este Arsura lui Ic, cu turbărie multă instalată pe un larg con de dejecție. Apoi drumul ne conduce la gura văii Călineasa lîngă o baracă a tăietorilor de lemne. O placă indică spre dreapta, peste un pod, „Drum forestier Călineasa — 20 km", de fapt distanța pînă la localitatea Poiana Horea de pe DR 761 B (vezi traseul 25). De aici în aval, apa poartă numele de Bătrîna. O urmăm pe malul ei stîng, destul de plat, acoperit cu molizi, pînă aproape de Ic Ponor. Pe dreapta drumului, printre molizi apar cîteva clădiri construite din bîrne; mai jos se află magazinul alimentar, peste drum de care se ridică clădirile forestierilor.

Ic Ponor este un centru al celor ce îngrijesc și exploatează aurul verde care acoperă suprafețe mari din bazinul Someșului Cald. Din Ic Ponor se desprinde, spre stînga, un drum forestier care urcă pînă la izvoarele Someșului Cald străbătînd unul din cele mai frumoase sectoare ale Bihorului de nord (tr. 2 b); el face legătura cu traseele 29 — la Peștera Onceasa (cruce roșie) și 30 — circuitul Someșului Cald (punct roșu), înainte șoseaua este asfaltată parțial; ea duce prin Răchițele la Huedin (tr. 2), 48,3 km, din care 25 km asfaltat.

22. Drumul forestier pe Valea Cetăților și Valea Seacă

Lungimea: 7 km Caracteristica traseului: drum pietruit, bine întreținut pînă la casa forestierilor de la bifurcația de pe Pîrîul Ursului.

Descrierea traseului. Drumul începe în șaua Bălileasa, unde se desprinde din drumul principal care duce la Padiș. El coboară ocolind prin sud depresiunea alungită a Bălilesei, de fapt un mic bazin închis, lipsit de apă, ocupat de o vastă poiană în care ici-colo se mai găsește un molid ce-și are rădăcinile în cîte o dolină. După 800 m, în dreapta, în versantul dezgolit de pădure prin tăiere, se face o hoancă pe care urcă o potecă. Tot pe aici urcă și traseul 38 (bandă roșie), după ce a coborît pe un drum de care din versantul stîng al Bălilesei venind de la Padiș. Șoseaua continuă încă puțin înainte prin depresiunea pe care o traversează în capătul inferior și se înscrie în versantul stîng al Văii Cetăților ce se deschide înainte. După un coborîș în pantă, un cot la stînga, drumul traversează fundul unei hoance unde o ia ușor la dreapta, coboară din nou și ajunge pe fundul Văii Cetăților cu poiană la dreapta. La capătul ei, în aval, se ridică cantonul silvic Glăvoiul. Aici se află un izvor la stînga, ceea ce atrage mulți excursioniști să campeze în jurul cantonului. Ceva mai înainte de canton, în versantul stîng, se schițează o hoancă pe care pătrunde poiana. Este ca o vale seacă destul de abruptă. Prin ea urcă traseele 34 și 35 pentru a merge la Padiș, între canton și izvor urcă un drum desfundat de șurloaie de apă ce duce în 25 de minute în mica depresiune închisă Poiana Ponor ce merită să fie vizitată pentru cursul ei ciudat, meandrat, ce-și are originea în Izbucul Ponor și care se termină tot cu un destin subteran în sorburile aflate în poiană, la dreapta.

De la canton drumul continuă pe versantul stîng al Văii Cetăților. După doar 200 m, o potecă coboară la dreapta, trecînd pîrîul (marcaj punct galben; traseul 35 ce vine de la Galbena). Aici, o masă și o bancă de lemn. Mai departe drumul este tăiat în versantul de calcar de pe stînga. Undeva aici sus se află gura Avenului de la Vraniță, adînc de 51 m, terminat jos cu un lac. Mai departe șoseaua trece pe un pod ce traversează o vale seacă tăiată în calcar. Este Vranița, deversorul de preaplin al Poienii Ponor, cînd în anii foarte ploioși se adună apa unui lac ce debordează pe aici. Înainte de pod, în dreapta se face o potecă ce coboară la apă și o traversează. Este un capăt al circuitului Cetăților (punct albastru) care vine aici după ce a dat ocol acestui extraordinar fenomen carstic. Pentru cei ce vin cu mașina și nu coboară la Cetăți, această ramură oferă posibilitatea de a vedea măcar o parte din Cetăți cu oboseală minimă. Ei își pot lăsa mașina aici, unde spre stînga se desface un drum de care; de aici vor urma poteca marcată timp de 30 de minute, pînă la primul balcon, apoi pot trece pe rînd și la celelalte trei balcoane, întorcîndu-se la mașină pe aceeași cale, cu satisfacția de a fi văzut de sus extraordinarele doline ale Cetăților.

De la podul de peste Vraniță, șoseaua urcă ușor, apoi continuă de-a coasta, tăind versantul. După 600 m, pe dreapta observăm o potecă ce coboară în pădurea înaltă de molid și mai multe pancarte care ne anunță că sîntem în preajma unicului monument al naturii care sînt Cetățile Ponorului. Locul este ușor de reperat și prin marcajele punct albastru și punct galben (traseele 34 și 35) ce coboară din stînga șoselei prin pădure și continuă în dreapta, pe potecă. De aici, unde pot fi lăsate mașinile celor ce vor să viziteze Cetățile, șoseaua face un ușor cot la stînga și coboară pînă la o porțiune dreaptă. La stînga se desface o altă ramură a drumului forestier care urmează Pîrîul Ursului (vezi traseul 22 b). Puțin mai departe, pe stînga, se află o casă mare cu etaj destinată muncitorilor de la pădure, înainte de casă se găsește un izvor cu apă bună de băut. Puțin mai departe, cînd șoseaua face un cot larg la stînga, în față se desprinde un drum de tractor, noroios și impracticabil pentru mașini. Pe el îl urmează semnele triunghi roșu (tr. 39). Șoseaua lasă o casă pe dreapta și se înscrie în Valea Seacă, pe care urcă 2 km.

22b. Drumul forestier pe valea Pîrîul Ursului

Lungime: 3 km Caracteristica traseului: drum de vale, ușor, accesibil în tot cursul anului.

Descrierea traseului. Drumul se desface din traseul 22 a puțin înaintea clădirii cu etaj. El merge puțin la orizontală, apoi cu o curbă ușoară coboară la nivelul luncii Pîrîului Ursului rare se pierde aici, la stînga, în gura Peșterii Căput. Pe deasupra peșterii vine traseul 39 (triunghi roșu) care dă o derivație la gura peșterii și apoi trece în șosea (detalii la p. 360). De la peșteră în amonte drumul lasă pe stînga un grajd și apoi continuă să urce pe malul stîng al rîului. Lunca largă este acoperită de pădure rară de molizi înalți și de poieni cu covor de mușchi. Peisajul, cîndva încîntător prin sălbăticie și severitate, este distrus în bună măsură de maldărul de pietriș și bolovăniș scormonit de screperele ce au trasat drumul și de trunchiurile de arbori doborîți. După 1 km drumul trece pe malul drept, iar după încă 300 m, în versantul stîng se zărește scocul pămîntos scobit în versantul calcaros prin care urcă poteca marcată cu cruce galbenă (tr. 37). Alături, în amonte, tot în malul stîng se află bogatul izbuc Izvorul Rece.

Drumul continuă să urce domol încă 400 m cînd în malul drept se schițează o hoancă prin care coboară o potecă. Este terminația din aval a unei văi suspendate, Paragina. Imediat în amonte de panta cu care se termină Paragina, la nivelul văii se află un izbuc. Este Izbucul Ursului, care a dat numele întregii văi (după unii localnici acesta este Izvorul de la Paragină, iar cel din aval — Izvorul Rece — ar fi Izbucul Ursului; alții susțin toponimia pe care am utilizat-o aici). Drumul mai urcă puțin în amonte de izbuc, pe vale, apoi face un cot în loc la stînga înscriindu-se în versant și se întoarce pentru a pătrunde în Paragina. El este destinat transportului de lemne ce se exploatează din acest ultim colț al bazinului închis Padiș,— Cetățile Ponorului care încă nu cunoscuse exploatarea pădurii.

22c. Drumul forestier Padiș – Vărășoaia

Lungime: 3,5 km Caracteristica traseului: drum ușor, accesibil în tot timpul anului.

Descrierea traseului. Sosit în Padiș drumul care vine de la Bălileasa se desface în mai multe ramuri: prima, la stînga, duce la cantonul silvic pe care îl zărim de aici; ceva mai la dreapta o scurtă ramură duce la o fostă carieră de exploatat piatra; la dreapta pleacă ramura spre cabană, din care se desface puțin mai departe ramura pe care o descriem aici. Ea străbate șesul plan al Padișului, imensă poiană presărată cu molizi izolați. După cîteva sute de metri, drumul se angajează într-un fel de vale seacă ce șerpuiește între dîmburi mai înalte, împădurite. După puțin timp el debușează într-o vastă poiana care se prelungește înainte în lungul văii seci a unui pîrîu ce se pierde mai sus într-un ponor. Este Valea Cuților care, la viituri, ajunge pînă aproape, pierzîndu-se la dreapta într-un ponor. Aici vine (din dreapta), coborînd prin poiană, o potecă marcată cu bandă albastră și bandă roșie. Drumul face un cot la stînga și după un mic urcuș se angajează pe curba de nivel tăind versantul. După puțin timp drumul traversează un pîrîu care se pierde la stînga într-un ponor, invizibil de aici. Ceva mai departe, pe culme o săgeată indică în sus „Spre Vf. Măgura Vînătă ½ oră" (tr. 32). După încă puțin se mai traversează un alt pîrîu unde, în stînga, se găsește și o clădire de colectare a laptelui. Un alt pîrîu, apoi, cînd drumul începe să facă o curbă largă spre dreapta, zărim jos, într-o dolină, un mic lac (Tăul Vărășoaia). Drumul urcă în continuare costiș, destul de accidentat, pînă iese pe o creastă teșită. Dincolo de ea se deschide larga și înverzită depresiune închisă Vărășoaia, străbătută de mai multe pîraie ce se pierd în stînga, la piciorul unui mare perete de calcar printr-un ponor. Drumul taie de-a coasta poiana, traversează două fire de apă și lasă la dreapta capătul traseului 30. Cei ce vin cu mașina și vor să efectueze traseul circuitul Someșului Cald o vor lăsa aici. Drumul mai merge dealtfel puțin, face un cot la stînga și trece pe lîngă un izvor amenajat. În continuare drumul nu mai este practicabil, deoarece el a fost transformat de apele de șiroire într-o albie torențială.

23. Lunca – Albac

Lungime: 61 km Caracteristica traseului: șoseaua națională modernizată (DN 75) ce traversează sudul Munților Bihor de la vest la est oferă largi perspective asupra masivului Biharia; urcă o diferență de nivel de circa 800 m; permite accesul la numeroase obiective turistice din Bihor (succesiv la traseele 50, 56, 49, 38, 39, 59, 60, 28, 47, 41, 42, 43 și 57); pe porțiunea șaua Vîrtop — Arieșeni ea este marcată cu triunghiul roșu al traseului 49.

Descrierea traseului. Din localitatea Lunca, situată pe DN 76 (Deva — Oradea), pornește spre stînga DN 75 (Lunca — Turda). Drumul nostru urcă la stînga pe o terasă întinsă de unde se vede spre est creasta împădu-durită ce se formează între vîrfurile Tărtăroaia și Țapu. După circa 3 km drumul coboară de pe terasă, apoi traversează Crișul Negru intrînd în comuna Cîmpani, cu casele înșirate de-a lungul văii.

La km 5,5, în punctul în care șoseaua cotește ușor la dreapta printre case, se desface spre stînga un drum comunal ce duce în satul Sighiștel (tr. 50).

După ultimele case din Cîmpani, șoseaua trece în continuare în satul Fînațe; dincolo de ultimele case, la 8 km de Lunca se deschide în stînga o vale cu con larg de dejecție, acoperit cu pășune și rari nuci. Este Bulzul, afluent pe. dreapta al Crișului Negru. La obîrșia Bulzului se află Peștera Fînațe (tr. 56).

Șoseaua urcă lin pe malul drept al Crișului Negru, lăsînd, dincolo de vale, orașul Nucet, al cărui nume provine de la numeroșii nuci ce umplu luncile și pășunile din jur. Pe stînga drumului, lîngă un izvor puternic, se află Popasul turistic Nucet, iar pe dreapta imensul depozit de steril rezultat din flotația unor substanțe minerale utile. În amonte șoseaua intră în Băița, așezare de mineri situată la poalele munților; în centrul localității drumul trece pe malul stîng, punct în care începe marcajul triunghi roșu (tr. 49). Mai sus șoseaua trece din nou pe malul drept și ajunge la km 12, la ramificația cu un drum modernizat ce duce înainte la Băița-Plai (5 km).

Aici ne despărțim de marcajul triunghi roșu care urmează șoseaua asfaltată spre izvoarele Crișului Băița. DN 75 cotește la stînga și urcă pe Valea Mare, pe malul drept, pînă la o curbă în loc, unde o traversează (km 12 + 650). În stînga se desface un drum de care ce merge în amonte pînă spre obîrșia văii, într-o zonă liniștită, pitorească. Șoseaua noastră, tăiată în stîncă, urcă la dreapta, accentuat și cotind apoi la stînga se înscrie pe versantul drept al Crișului Băița străbătînd păduri și mici poieni, apoi iese într-o șa. În serpentine scurte, drumul intră în Poiana Negrii. Din poiană vederea cuprinde versantul stîng al Crișului, dominat de Piatra Grăitoare și vîrful Pregna (km 16 + 800). Mai sus șoseaua intră în pădure, trece pe la un grup de case aciuate pe un umăr, după care pe o bună porțiune ea este tăiată în stînci de calcare. În față, de sub Pietrele Negre se văd limbi de grohotiș ce coboară pe versant.

Drumul urcă continuu, cotește larg la dreapta și, pe culme, face un cot strîns la stînga suind din greu (km 21 +900); pădurea de rășinoase ia treptat locul celei de fag. Ici-colo, prin micile poieni ce le străbatem, apar frumoase troițe lucrate cu multă dibăcie de îndemînati-cii moți. În stînga peisajul este dominat de abruptul vestic al Pietrelor Negre. După o curbă la dreapta, pe stînga observăm un fel de veche carieră de cuarțite (km 25); un drum forestier urcă accentuat pe deasupra ei; el conduce într-o șa unde are capătul traseul 50 ce vine din valea Sighiștel. Mai departe, șoseaua străbate frumoasa zonă de la sud de vîrful Țapu, oferind peisaje splendide spre sud, dincolo de Hoanca Moțului. La o curbă strînsă, unde se traversează o văiugă (parapet, izvor, loc parcare pe stînga, km 28+100), întîlnim traseul 48 ce duce la stînga la Groapa Ruginoasa.

Drumul spre Arieșeni urcă încă puțin și coboară apoi lin pînă în șaua Vîrtop (km 28 + 100); aici, pe cumpăna de ape dintre Crișul Negru și Arieșul Mare, se află limita dintre județele Bihor și Alba. La dreapta întîlnim marcajul triunghi roșu (tr. 49) ce vine de la izvoarele Crișului Băița și ne va însoți pînă la Arieșeni; tot aici se desface spre dreapta o ramură de șosea urmată de traseul 59 (ce duce pînă pe Piatra Grăitoare).

În continuare, șoseaua coboară pe lîngă pîraiele de obîrșie ale Arieșului, apoi pe malul stîng al văii; în stînga se află un larg tăpșan cu mici colibe împrăștiate pe pantă; în dreapta, sub drum, un izvor bun cu masă și bănci (km 25 + 100).

În aval drumul traversează de cîteva ori Arieșul (denumit pe această porțiune și Rîul Alb); cîteva căsuțe de moți apar pe lunca îngustă ori pe versantul stîng. Spre dreapta (km 33 + 500), lîngă o clădire cu etaj, se desprinde drumul forestier ce duce pe valea Vîrciorog, la cascada cu același nume. Pînă acolo, pe derivație, se merg circa 4 km. Cascada din valea Vîrciorog are o înălțime de 15 m și cade înspumată dintr-o singură săritură săpînd la baza ei un găvan adînc.

Șoseaua noastră coboară printre pitorești fînețe, traversează apa pe un pod din beton și la km 36 ajunge în dreptul Popasului turistic Arieșeni (alt. 850 m). Restaurantul, bufetul, căsuțele în stil moțesc și cele 10 „igluri" îmbie la o oprire. Pantele din jur oferă posibilitatea practicării schiului. La 200 m în amonte de popas, un pod de lemn traversează apa; un drum desfundat urmează valea Galbena afluent pe dreapta al Arieșului. Aici începe poteca ce duce pe creasta principală a Masivului Biharia (tr. 59).

Imediat după restaurant începe, la dreapta, drumul forestier pe valea Șteule (Valea Cepelor) utilizat la început de traseul 60, drum care va conduce în curînd pînă pe vîrful Cucurbăta. În continuare șoseaua asfaltată coboară prelung și ajunge în centrul comunei Arieșeni (km 37 + 600) unde se află o frumoasă biserică de lemn ridicată în 1791, ce se distinge prin zveltețea ei. O săgeată indicatoare de drumuri cu mențiunea „spre Cobliș 8 km" arată spre stînga, un drum forestier care este însoțit și de două semne de marcaj: triunghi galben ce duce la Poiana Florilor — Pietroasa (tr. 28) și triunghi roșu ce duce la cabana Padiș (tr. 39).

După ultimele case ale comunei șoseaua trece peste un pod de beton cu mențiunea inexactă ,,rîul Arieș". De fapt, este Coblișul care, la cîțiva metri mai departe, se unește cu Rîul Alb ce vine din dreapta, pentru a dă naștere, din punct de vedere toponimic, Arieșului. După pod, un semn de marcaj triunghi roșu arată o potecă ce urcă costiș la stînga. Este traseul 47 ce conduce la cabana Scărișoara. Este de fapt continuarea aceluiași triunghi roșu care ne-a însoțit încă din șaua Vîrtop pe șosea. La 200 m în aval de pod o altă potecă, cu o săgeată și marcaj triunghi roșu, arată o altă posibilitate de a intra în traseul 47, ambele variante unindu-se ceva mai sus.

Mai jos pe șosea, la gura văii Bucinișul (km 41+700), la dreapta se desface un drum forestier care oferă o posibilitate de urcare în Masivul Biharia și la Muntele Găina (traseul 23 a). După gura Bucinișului, cu o frumoasă poiană ce se desfășoară pe malul drept, șoseaua intră într-un defileu pitoresc, tăiat în roci cuarțitice dure, cu relief ruiniform, pe care stă aninată pădurea de molid. La km 43 + 800 pe dreapta, se află Popasul turistic Gîrda (720 m altitudine), situat chiar în lunca Arieșului, pe malul stîng. Cele 10 căsuțe, fiecare cu cîte două paturi, sînt așezate în careu. Conductă cu apă curentă în incintă și curent electric la fiecare căsuță. Popasul este deschis tot anul. Mîncăruri calde la cerere; iarna funcționează numai bufetul. Loc ideal de campare.

Puțin mai jos, la km 45, se află gura văii Iarba Rea (Ghizghizul). Aici un drum forestier se desprinde spre dreapta, trece Arieșul și merge spre Tarnița Ierbii Rele.

Șoseaua coboară tot pe malul stîng al Arieșului, prin fața caselor localității Gîrda de Sus, pe lîngă vechea bisericuță și ajunge în centrul comunei, important nod turistic pentru sudul Bihorului. Sîntem la 46,6 km de Lunca. Stația I.T.A. se află chiar în fața magazinului universal; pe aici trec, în amonte, curse spre Oradea, Arieșeni, Cobliș, orașul Dr. Petru Groza și Beiuș, iar în aval spre Cîmpeni, Turda, Cluj-Napoca, Abrud și Alba Iulia.

Lîngă podul pe care șoseaua traversează Gîrda Seacă o săgeată a drumurilor indică:,,Ghețarul de la Scărișoara"; ea anunță drumul care duce prin valsa Ordîncușa la cabana Scărișoara (vezi traseul 23 c). Din el se desface drumul la Casa de Piatră (23 b). În aceeași direcție mai merg și traseele marcate ce duc la cabana Scărișoara: 41 (bandă albastră) prin Ordîncușa, 42 (cruce roșie) prin Munună și 43 (bandă roșie) pe valea Gîrda Seacă.

Drumul spre Albac se înscrie pe sinuozitățile Arieșului, coborînd lin, mereu pe malul stîng al văii. Dincolo de drumul Scorțăriței (ramificație cu șosea pietruită, pe dreapta peste Arieș) intrăm în comuna Scărișoara. Mai joj, după traversarea apei, Arieșul taie în calcare chei scurte, Cheile Mândruțului; în stînga (nord) se vede o vale săpată în calcare, iar sus, în versantul golaș, se observă gura unei peșteri. Șoseaua trece din nou pe stînga.

În continuare pe Arieș peisajul este deosebit de frumos și caracteristic Bihorului, cu pășuni pe versanți, cu pîlcuri de păduri de conifere și case izolate. După cîteva curbe largi șoseaua intră în Cheile Albacului, cunoscute și sub numele de Zugăi (km 55). Lungi de mai bine de 4 km, ele reprezintă porțiunea cea mai spectaculoasă din întregul curs al Arieșului care aici și-a tăiat adevărate chei în roci diferite — calcare, dolomite și apoi cuarțite. Șoseaua face coturi scurte, fiind dominată de pereți abrupți în care se zăresc întunecate guri de peșteri. În unele locuri apa se domolește în bulboane adînci în care în zilele calde de vară putem face baie. Cîteva izbucuri și izvoare cu bănci amenajate îmbie și ele la o oprire și nu lipsesc nici malurile înverzite pe care la nevoie se poate ridica un cort.

Dincolo de chei încep să apară casele comunei Albac, în centrul căreia ajungem la km 61 + 100. Aici se desface la stînga drumul județean ce duce la Horea (asfaltat), apoi la Huedin (tr. 24). Din el pleacă și traseul 57 ce duce în valea Ordîncușa. Înainte, DN 75 continuă pe Arieș, în jos, la Cîmpeni (19 km) și apoi la Turda.

23a. Drumul forestier pe valea Buciniș

Lungime: 12 km Caracteristica traseului: drum pietruit, de vale, apoi de versant, destul de bine întreținut; iarna este închis în partea superioară.

Descrierea traseului. Se desface din DN 75 la km 41 + 700. Locul este marcat de o frumoasă poiană pe malul drept al Arieșului dincolo de Arieșeni. În șosea este stația de autobuze I.T.A. Drumul trece podul și, după ce depășește poiana, pătrunde pe valea destul de largă, cu versanți nu foarte abrupți, fiind constituiți din roci cristaline diverse. Cîteva case în partea din aval a văii se ridică pe versanți. Drumul urcă domol pe malul stîng al văii. Versanții încep să fie golași din cauza exploatărilor forestiere, pentru care s-a construit dealtfel și șoseaua. După 2 km valea se lărgește în locul în care primește pe dreapta un afluent și unde se află o casă. Apoi ceva mai sus în stînga rămîne o moară de apă, apoi un centru pentru colectarea fructelor. După 5 km, cînd pădurea începe să dispară și face loc fînețelor, drumul trece în versantul drept și începe să urce fără să se distanțeze însă mult de firul văii. Vederea începe să se deschidă și pe plaiurile domoale apar casele localității Pătrăhăițești. Urcînd din greu, drumul ajunge la nivelul vîrfului de peste vale, care are o căciulă de pădure de molid așezată pe un brîu de cîmpuri verzi. Apoi drumul intersectează o potecă ceva mai mare, care urmează curba de nivel. Este un important drum al moților, care leagă comuna Arieșeni de comuna Avram Iancu din valea Arieșului Mic, drum de pelerinaj la Muntele Găina. Mai sus de el, drumul nostru este flancat pe stînga de un versant complet despădurit, prin care trece traseul 60. Drumul traversează două fire ale Bucinișului, după care începe să urce mai puternic în versantul stîng. El ajunge astfel la punctul maxim de altitudine pe o culme largă pe care se află și cîteva case. De aici vederea este deosebit de frumoasă și largă, cuprinzînd platoul carstic Scărișoara și Cheile Ordîncușii (pentru detalii a se vedea traseul 60).

Punctul de priveliște este țelul nostru, fapt pentru care șoseaua nu mai merită să fie parcursă în continuare. Dealtfel, ea nu mai ține decît cîteva sute de metri, căci coboară în pădure și după o serpentină la dreapta se termină anonim la întîlnirea cu un drum de care.

23b. Drumul forestier pe valea Gîrda Seacă

Lungime: 13 km Caracteristica traseului: drum pietruit, destul de bine întreținut, accesibil tot timpul anului, ce oferă frumoase peisaje, cu porțiuni în chei și poieni propice pentru campare, cu numeroase obiective interesante în lungul lui.

Descrierea traseului. Din centrul comunei Gîrda de Sus se desface, lîngă podul care traversează Gîrda Seacă, drumul forestier ce urcă pe această vale. Primii 500 m sînt străjuiți pe dreapta de mici pereți de calcar în care, puțin înainte de cotul la dreapta, la nivelul șoselei, se găsește deschiderea unei mici peșteri de 30 m lungime (Peștera din Gîrda) ce se termină cu două lacuri. După ea șoseaua face un cot și ajunge la confluența văilor Ordîncușa (înainte) și Gîrda Seacă (la stînga). Pe ambele urcă drumuri forestiere. Pentru valea Ordîncușa vezi traseul 23 c.

Drumul pe Gîrda Seacă urmărește la început malul stîng al văii, în care este tăiat. După 500 m, valea se lărgește adăpostind o poiană în care se înșiruie cîteva case, apoi se strîmtează din nou. În locul în care pe malul drept se găsește o moara de apă, din șosea se desface un drum de care desfundat, necarosabil, pe care îl urmează marcajul bandă roșie (tr. 43), ce duce la Ghețar. Drumul nostru continuă cotind de cîteva ori, odată cu sinuozitățile văii, trece pe lîngă o mare ruptură în calcar situată pe dreapta, apoi pe lîngă cîteva case aciuate la gura unui pîrîu, pe aceeași parte. Cîțiva metri înainte, șoseaua traversează pe un pod un fir de apă, loc ce merită să-l examinăm mai îndeaproape. Lăsăm deci mașina aici în drum și urmăm 5 minute firul de apă pînă ce ajungem la baza unui perete înalt de calcar. La piciorul lui este săpată o arcadă de 8 m lățime și 4 înălțime a peșterii Cotețul Dobreștilor, care dă acces la o sală în care se găsește un lac profund din care iese pîrîul. Aceasta este apa care drenează platoul carstic Ocoale și care are aici ieșirea finală la zi. Ajunge să spunem că aceasta este, de fapt, apa care în decursul timpului a săpat marile goluri subterane ale Ghețarului Scărișoara, ale Peșterii Pojarul Poliței și ale Avenului din Șesuri, ca să ne dăm seama cît de complexă a fost evoluția subterană a acestei zone.

După ce trecem de Pîrîul Dobreștilor (nume care aparține, de fapt, cătunului de aici), ocolim larg la stînga un bot de deal avansat spre vest care este aproape complet defrișat în partea inferioară. Versantul opus al văii este și el tăiat ras. După ce dăm ocol acestui deal, ajungem în lunca largă unde și-a găsit loz așezarea Totoșești. Aici iese marcajul traseelor 46 și 47 ce coboară de la cabana Scărișoara trecînd pe lîngă Ghețar. Traseul 46 urmează, în continuare, cu noi, șoseaua, în timp ce traseul 47 urcă în versantul drept pentru a trece creasta și a coborî la Arieșeni.

În mijlocul poienii, șoseaua noastră trece pe un pod de beton în malul drept, pe care-l va urma o bună bucată de timp. Primii 1 200 m nu sînt interesanți; pe malul drept semnalăm o școală și un mic magazin sătesc și ceva mai jos o tăietură de pădure, apoi pe cel stîng, o formațiune bizară de conglomerate, cu un turn și cîteva case (Gîrda Seacă) și un vechi stăvilar. Din sus de stăvilar, șoseaua intră în primul rînd de chei (Cheile de la Dealul Jilip), relativ strînse, dar cu pereții nu foarte înalți, în care se observă mai multe peșteri, din care una cu o gură mai mare, chiar deasupra șoselei, iar alta, mai în aval, la nivelul apei, din care iese un fir de apă. După mai multe coturi străjuite de pereți înalți, drumul iese din chei cu un cot la dreapta. Urmează o porțiune de 500 m cu tăietură de pădure pe doi afluenți mici pe dreapta, apoi după o baracă forestieră, intrăm în al doilea rînd de chei (Cheile de la Cerbu), nu mai strîmte, dar cu pereții mai înalți decît cheile precedente. În ele valea face un cot puternic la dreapta, apoi încă unul mai puțin accentuat la stînga și drumul iese din chei trecînd în același timp pe un pod de beton în versantul stîng. Urmează o lungă porțiune dreaptă, în care fundul văii este ocupat de o poiană mare. Ea ajunge pînă la șoseaua ce este tăiată destul de sus în versantul stîng. În vale se găsește vechea Moară a lui Filea, de unde și numele locului, Filești. Drumul urcă tot mai mult față de fundul văii și iese pe un bot de deal, într-o defrișare de pădure. De aici zărim la stînga, dincolo de valea Gîrda în Cheile Tăuzului, un mare perete triunghiular al dealului Tăuzul, la piciorul căruia este cuibărit izbucul cu același nume. Drumul începe să coboare apoi treptat și ajunge din nou la nivelul văii Gîrda, după ce a traversat un pîrîu ce-și are originea într-un izbuc. Cînd ajunge în vale, drumul lasă la stînga o ramură care trece apa și, urcînd versantul drept al Gîrdei, intră pe valea Sohodol, înainte drumul principal trecea pe la gura Pîrîului Spurcat (denumit de localnici și Pîrîul Brusturului) după care intra în a treia porțiune de chei, mai mult un defileu cu pereții acoperiți parțial de vegetație.

Aici se desface, la dreapta, o ramură a șoselei care pătrunde pe Valea Vulturului, afluent neinteresant peisagistic al văii Gîrda Seacă. Curînd ieșim din defileu avînd pe stînga o defrișare recentă, apoi drumul trece pe un podeț firul — devenit neînsemnat — al văii Gîrda. Intrăm astfel în marea poiană denumită Casa de Piatră, unde se află una din așezările cele mai izolate din Munții Bihor care, înainte de construirea drumului forestier, ră-mînea iarna complet izolată. Casele sînt construite din lemn, încît numele locului nu se referă la ele, ci la vasta incintă de pereți de calcar ce domină poienile. Surprinzător este faptul că fundul depresiunii este străbătut doar de un firav fir de apă ce-și are originea într-un izbuc.

Drumul trece pe lîngă case (între care în stînga un magazin de aprovizionare) și se înscrie în versantul stîng al depresiunii (în sens geografic) cînd pe ea nu mai curge nici un fir de apă. După ce am depășit poienile, în stînga noastră terenul se lasă într-o vastă depresiune situată sub nivelul nostru, iar în amonte se schițează o vale. Aceasta este valea Gîrdișoara, care se înfundă în depresiunea menționată și în care se deschide arcada gigantică a Peșterii Coiba Mare. Gîrdișoara împreună cu Gîrda Seacă formează de fapt o singură vale în sens general, fiind situate în același uluc în raport cu culmile mărginașe, dar al cărui fir suferă în detaliu o mare denivelare pozitivă, valea Gîrdișoara înfundîndu-se în Coiba Mare, după care fundul'văii se ridică cu 20 m diferența de nivel, din vîrful prispei începînd valea Gîrda Seacă. (Pentru detalii asupra Peșterii Coiba Mare a se vedea traseul 46.) în amonte de Coiba Mare șoseaua trece pe lîngă un al doilea fenomen similar, cel de la Coiba Mică. Aici apa Gîrdișoarei se pierde lateral într-o peșteră în care face o mare cascadă, iar valea suferă o denivelare pozitivă de 5 m. Tot atenți la aceste fenomene din stînga noastră nici nu am observat că sîntem în cel de-al cincilea rînd de chei, cel de la Coibe, mai puțin strînse. Ieșim din ele și continuăm cu drumul în amonte, trasat tot în versantul stîng. De data aceasta, substratul de gresii și argile roșii generează un relief domol al versantului stîng, cel drept continuînd să fie abrupt, cu pereți verticali de calcar. Drumul iese la o poiană, ce se întinde mai ales pe versantul drept, lasă pe stînga un pîrîu afluent al Gîrdișoarei și intră din nou în calcare în care sînt săpate chei. El trece peste un pod pe sub care curge un pîrîu ce-și are izvoarele la cîțiva zeci de metri într-o peșteră-izbuc (Izbucul de la Coliba Ghiobu-lui). Mai sus, după 450 m, în versantul opus se deschide gura largă a Peșterii Șura, apoi la încă 400 m, într-o incintă stîncoasă, scunda intrare a Peșterii cu Apă de la Fața Bălăceni. După alți 300 m, tot în malul opus nouă, se află gura largă a unei peșteri inundate de un lac sifonant, Izbucul Gura Apei, care reprezintă sursa de apă din valea Gîrdișoara. După 300 m șoseaua ia sfîrșit la o lărgire a văii determinată de confluența a două văi seci.

23c. Drumul forestier valea Ordîncușa -cabana Scărișoara

Lungime: 20 km Caracteristica traseului: drum slab întreținut, dar accesibil oricărui tip de automobil; prezintă zone cu bolovăniș; este marcat sporadic cu triunghi albastru și cu bandă albastră; vara circulă zilnic curse I.T.A.

Descrierea traseului. Din centrul comunei Gîrda de Sus, lîngă podul care traversează Gîrda Seacă, se desface drumul forestier ce urcă pe această vale. El este carosabil, deși nu este foarte bine întreținut. Primii 500 m sînt străjuiți pe dreapta de pereți de calcar, în care, puțin înainte de cotul la dreapta, se găsește, deschisă la nivelul șoselei, o mică peștera de 30 m lungime. După ea șoseaua face un cot și ajunge la confluența văilor Ordîncușa (înainte) cu Gîrda Seacă (stînga). Pe ambele urcă drumuri forestiere. (Pentru valea Gîrda Seacă vezi traseul 23 b.)

Drumul de pe Ordîncușa urmărește malul stîng, străjuit de un versant abrupt de calcare. La 800 m de la gură, valea se transformă într-un canion îngust (Cheile Ordîncușei), prin apropierea versanților care devin verticali. La 200 m mai sus în versantul drept (în stînga cum urcăm) se deschide arcada largă a Peșterii Corobana lui Gîrțău, o unică sală mare ce îmbie la popas, mai ales pe timp de ploaie. Mese și bănci de lemn oferă condiții pentru a lua aici masa, cu atît mai mult cu cît la 50 m în amonte se găsește un izvor cu apă excelentă. Este de fapt un jgheab de beton care conduce apa unui izvor de pe versantul celălalt, peste vale. Apa provine dintr-un izvor de care este legat un fenomen carstic mai complex, peștera Poarta lui Ionel ce poate fi vizitată grație unei punți care ne trece dincolo. Pentru detalii, a se vedea traseul 41. În amonte de punte valea se îngustează mai mult, iar drumul de-abia mai are loc sa se strecoare între pereții impresionanți ce tot timpul lasă impresia că vor zăvori definitiv trecerea. În patru rînduri drumul nu mai are loc și atunci soluția a fost construirea unor poduri de beton longitudinale, aproape din mal în mal, pe sub care curg apele învolburate. În pereți se zăresc gurile negre ale unor peșteri, în general de mici dimensiuni. După 1,5 km de la Poarta lui Ionel, cheile se lărgesc și, după o ultimă incintă gigantică, calcarele masive se termină. Versanții se acoperă de vegetație dar, într-un cot la stînga, o mică cheie ne amintește că mai sîntem în calcare. Lăsăm la dreapta un izvor amenajat, cu o bancă, după care drumul trece în versantul drept, care mai poartă pădure, dar nu pentru mult timp, căci și aici vor avea loc exploatări. Lăsăm pe dreapta o casă (punct de achiziții pentru fructe de pădure), apoi, tot în dreapta, o moară de apă. Aici marcajul bandă albastră părăsește valea și se înscrie în versantul drept pentru a urca puternic.

De la moară, drumul continua să urce tot pe malul drept, trecînd o zonă împădurită, apoi în versantul opus începe o mare defrișare. După un cot mai puternic la stînga, în care apar calcare ce fac mici pereți, ajungem la o poiană alungită în care vine un afluent drept, Valea Țiganilor (Ghețarului). Pe malul drept o casă veche, o fostă moară părăsită. Drumul continuă să urce, acum mai accentuat, pînă ce, după un cot la stînga, se desface spre stînga un drum secundar de exploatare care se înfundă 2 km mai sus. După 400 m, lăsăm pe dreapta o cabană a muncitorilor forestieri, apoi ctupă un urcuș prelung, cu versanții acoperiți de păduri de rășinoase care acum domină aproape în exclusivitate, un pod ne trece pe malul stîng; după puțin timp ajungem într-o zonă mai luminoasă datorită unei poieni ce se întinde pe malul drept, unde se află cîteva case ce aparțin de Sfoartea și a doua moară de apă. Versantul stîng este complet defri- ' sat. În amonte de poiană, după un cot la dreapta, pe după un pinten stîncos, drumul ajunge în dreptul altei tăieturi de pădure, mai mare, ce se prelungește mult în versantul stîng pe deasupra drumului (cam stricat de mașinile grele care transportă bușteni). La capătul defrișării, drumul trece pentru ultima oară valea, fixîndu-se definitiv pe malul drept. Chiar lîngă pod, un drum ce urcă în versant duce la un grup de case ce constituie satul Sfoartea, pe care însă nu le vedem din șosea. Urcușul prelung în continuare ne duce prin fața gurii unui pîrîu; urmează un cot la stînga, porțiune lineară, alt cot la stînga și ieșim din pădure într-o zonă cu poieni mari, mai ales pe versantul stîng. La 500 m amonte de ieșirea din pădure, în dreapta noastră, sub drum, se află un izvor amenajat și loc bun de popas unde se pot parca mașinile. În versantul opus observăm un drum ce urca costiș tăind poiana și care intră apoi în pădure. Este drumul pe care îl vom utiliza pentru traseul 57.

În amonte de izvor drumul începe să facă o largă curba spre stînga, părăsește firul văii Ordîncușa și se înscrie într-o vale seacă afluență. Poiana se termină curînd și intrăm în pădure unde panta șoselei este mare, dar nu pentru mult timp, căci după 300 m se domolește și ajungem într-o șa. Ea dă acces în Poiana Ursoii, o mare fîneață protejată de garduri de bîrne. Din dreapta vine un drum marcat cu bandă roșie (tr. 45), iar ceva mai departe, tot din dreapta, poteca marcată cu bandă albastră (tr. 40) ce face legătura spre Padiș. Drumul nostru, marcat de aici înainte cu ambele semne, face un ușor cot la stînga și ajunge într-o șa dezgolită din care se deschide o frumoasă priveliște: înainte se zăresc pereții albi ai văii Ordîncușa pe la baza cărora ne-a condus drumul mai înainte în spatele nostru avem Poiana Ursoii, străjuită de întinse păduri de conifere. Aici încep casele numeroaselor cătune ce populează platoul carstic din jurul Ghețarului Scărișoara.

Din șa (cota 1 318 m) drumul ține coasta în versantul Văii Țiganilor ce se adîncește la stînga noastră. După 500 m, trecem pe sub o casă care este un punct de aprovizionare a populației cu legume și, cotind ușor spre dreapta, ne înscriem în versantul văii Ocoale care își are obîrșia la stînga. Drumul coboară ușor, face un cot la stînga, traversează firul văii și, cu un cot la dreapta, ajunge în versantul stîng al văii Ocoale, ce începe să se afunde sub noi. Drumul este îngust și are pantă mare (atenție la întîlnirea a două mașini!). După un coborîș prelung drumul devine orizontal, traversează poieni, avînd în dreapta larga depresiune închisă Ocoale, presărată cu pitorești case moțești separate de minuscule ogoare și fînețe. Cînd drumul ajunge la nivelul depresiunii el intră în pădurea înaltă de molid. Pe dreapta rămîne o dolină cu sol roșu în care se află un izvor (singura posibilitate de aprovizionare cu apă pe o mare distanță), apoi, urcînd ușor, iese din pădure, lasă la dreapta o mare dolină și ajunge pe o culme unde se află mica construcție a cooperativei de consum. Aici se desface ramura de drum ce duce la Ghețarul Scărișoara, marcată cu punct roșu (tr. 44), dar care fiind interzis vehiculelor particulare, acestea pot fi lăsate aici într-o parcare, în prezent necorespunzătoare. Drumul continuă, mai îngust și mai neîngrijit, pînă la cabană. El coboară într-o vale de doline pe care o urmează pe fir și apoi în versantul drept, trece pe lîngă o frumoasă pădure de molid în care intră cu un cot la dreapta și, cu un ultim cot la stînga, ajunge în fața cabanei Scărișoara.

Atenție! în vara anului 1980 viiturile an stricat în bună măsură drumul rupînd parapete și acoperindu-l cu conuri de dejecție. Pentru moment nu mai este accesibil decît autoturismelor, nu autobuzelor și camioanelor.

24. Albac-Huedin

Lungime: 82 km, din care tronsonul Horea — Fîntînele (44 km) nemodernizat. Caracteristica traseului: drum de vale, accesibil în tot timpul anului; traversează Munții Apuseni de la sud spre nord prin zona lor centrală, oferind peisaje frumoase și variate, are ramificații la trei din cabanele Munților Bihor și Vlădeasa; Scărișoara, Padiș și Vlădeasa și trece chiar prin fața stațiunii Fîntînele și a cabanei Ardeleana. Intersectează traseele l, 2, 23, 25, 45 și 57. Posibilități de acces: a — la Albac: 1 din Cîmpeni, pe DN 75, pînă la km 61,1 (20 km); 2, din Lunca, de pe DN 76, de la intersecția cu DN 75, pe DN 75 (61,1 km), b — la Huedin; 3, din Cluj-Napoca pe DN 1, pînă la km 526/7 (50 km),- 4, din Oradea pe DN 1 (101 km).

Descrierea traseului. Din centrul Albacului, comună de moți situată pe Arieș, drumul asfaltat se îndreaptă spre nord urmînd în amonte malul drept al Albacului. Pe dealul din stînga, Fața Albacului, zeci de căsuțe stau aninate pe clinele acoperite cu fînețe.

Mai sus drumul traversează firul apei pe versantul stîng, apoi cotește la stînga și trece pe la gura văii Lămășoaia pe ale cărei cline se află așezările Cionești, Budăiești și Dealu Lămășoaia. În amonte, firul Albacului, strîns între versanți, face cu greu loc șoselei ce-l însoțește. După o curbă largă la stînga, la 7 km de Albac, drumul intră în localitatea Horea (vechea Arada), locul natal al lui Vasile Nicola-Ursu, zis Horea, principalul conducător al răscoalei din 1784. Aici asfaltul se termină; drumul traversează apa, urcă scurt și trece pe la gura văii Arada (afluent pe stînga) părăsind valea Albacului. În amonte el se angajază pe un afluent al Aradei, valea Ploștini, ce-și are obîrșia sub vîrful Petreasa. Mai sus, șoseaua face o curbă strînsă la stînga, pentru a se cățăra pe versantul drept, pe deasupra unei păduri. Sîntem pe culmea dintre Albac și Ploștina, în satul Mătișești; peisajul este încîntător, cu case împrăștiate pe pantă, cu fînețe și livezi de pomi fructiferi printre care apar pîlcuri de mesteacăn. Pe culme drumul cotește la dreapta, intrînd pe versantul stîng al văii Albacului. Mai departe el face o curbă strînsă la dreapta lăsînd înainte un drum forestier care coboară în valea Albacului și urcă apoi spre obîrșia lui. De aici, șoseaua urcă. din greu, în serpentine scurte, pînă la creastă. Din creastă vederea cuprinde cununa de munți și platourile carstice de pe dreapta Albacului, apoi mai departe, în al doilea plan, înălțimile de pe dreapta Arieșului pînă în Cucurbăta Mare.

Din creastă drumul se înscrie definitiv în versantul văii Albacului, descriind o curbă largă la dreapta pe sub Dealul Mătișești; jos, firul Albacului abia se vede; șoseaua forestieră ce-l însoțește pare o panglică îngustă, albă, care șerpuiește pe verdele tare al pădurii de molid.

Drumul nostru urcă ușor, de-a coasta, intră în pădure și este tăiat în stîncărie dură, în clina abruptă. El conturează sinuozitățile versantului ocolind cîteva pîraie sălbatice care-l crestează adînc; în dreapta cîteva stîne se ivesc pe margini de pădure, apoi intrăm în pădure compactă de conifere, cu aerul puternic ozonat, mirosind a- rășină. Ajungem astfel sus, la un grup de case, în șaua Ursoaia (1 320 m). Din Albac am parcurs 21 km, din care 14 km pietruiți. Sîntem pe cumpăna de ape dintre bazinul Arieșului, prin care am urcat, și cel al Someșului Cald în care vom coborî. Este punctul în care se desface spre stînga (est) drumul turistic (placă indicator de drumuri:,,Ghețar — 12 km") ce duce la cabana Scărișoara (traseul 45 — bandă roșie); la dreapta suie poteca turistică ce face legătura între Munții Bihor și Gilău (Poiana Ursoaia — vîrful Petreasa — Răcătău, marcat tot cu bandă roșie). Aici se intră în județul Cluj.

Drumul spre Beliș cotește la dreapta în coborîș ușor, prin pădurile de conifere care acoperă obîrșia văii Apa Caldă (în stînga), apoi coboară în serpentine, prin poieni cu stîne și pășuni, pînă ajunge pe malul drept al văii Apa Caldă. Mai jos el traversează pe malul stîng, străbătînd una din cele mai pitorești zone din estul Bihorului. În aval apar primele case răzlețe care țin de localitatea Poiana Horea; mai departe, din drumul nostru se ramifică spre dreapta un drum forestier care urcă pe un afluent, valea Pietroasa. Aici lîngă un izvor, drumul traversează iar pe malul drept. Puțin mai jos, la vărsarea Apei Calde în Beliș se află și centrul pitoreștii localități Poiana Horea. Din șaua Ursoaia am coborît 11 km. O șosea se ramifică spre stînga, traversează apa și merge în amonte pe Beliș (tr. 25). Aici stație I.T.A. pentru autobuzele ce fac legătura cu Huedinul.

Drumul spre Beliș coboară lin pe sub pădurea deasă care acoperă întreg versantul drept. Mai jos el traversează pe versantul stîng (atenție! drumul bun ce urmează malul drept se înfundă curînd) pătrunzînd într-o zonă mai sălbatică, cu maluri abrupte, pentru ca apoi, dincolo de Pîrîul lui Oltean, să intre într-o poiană largă, dezvoltată mai mult pe versantul stîng. Aici, pe malul stîng, la poalele vîrfului Piatra Fulgerată, se află grupul de case de la Ciurtuci.

În aval firul văii Beliș este mai strîmt, împădurit, mai greu de străbătut. În partea de jos a localității traversăm din nou pe dreapta văii și începem să urcăm costiș pe drumul care se înscrie pe sinuozitățile adînci ale afluenților. Ajungem astfel sus pe malul drept al lacului de baraj de la Beliș, într-o zonă cu întinse păduri de conifere. În stînga privirea cuprinde în parte lacul de acumulare, din ramura de pe valea Beliș. În urcuș lin ieșim pe o culme, punct în care spre dreapta se ramifică un drum cu indicația: ,,Răcătău 23 km, Mărișelu 13 km". Din culme coborîm făcînd un ocol mare spre dreapta și depășim vechea confluență a Someșului Cald cu Belișul, acum acoperită de apele lacului.

Mai departe drumul este asfaltat; el traversează la stînga valea pe coronamentul barajului, ajungînd pe malul stîng al Someșului Cald, la Fîntînele. Din Albac am parcurs 51 km iar din șaua Ursoaia 30 km. La Fîntînele a fost dată în folosință, în anul 1980, o frumoasă stațiune turistică ce cuprinde mai multe vile, restaurant, bar etc. și care este deschisă în tot timpul anului. Stațiunea este așezată pe malul lacului de baraj spre care se deschide o splendidă priveliște și căruia îi dau ocol întinse păduri de conifere.

De la Fîntînele șoseaua urcă ușor, face o serpentină și îndreptîndu-se spre nord iese sus pe cumpăna de ape dintre Someșul Cald și Crișul Repede, pe Dealul Negru. Cumpăna este de fapt un platou larg, acoperit de păduri rare de conifere în amestec cu mesteacăn, printre care abia se ivesc acoperișurile unor căsuțe răzlețe, fiind unul dintre cele mai pitorești locuri ale Apusenilor. La stînga, se află comuna Belișu Nou, așezare nouă și frumoasă care înlocuiește vechiul Beliș, inundat de apele lacului.

Drumul spre Călățele coboară la început lin, prelung și intră în zona de obîrșie a pîrîului Călățele, pîrîu pe care îl traversează mai jos de cîteva ori într-un defileu săpat în granite. Urmînd apoi pe malul drept al pîrîului, prin întinse păduri de rășinoase, se ajunge la cabana Ardeleana (în dreapta drumului). De la Stațiunea Fîntînele am străbătut 13 km prin una din cele mai frumoase zone ale Apusenilor nordici.

Mai jos valea cotește la dreapta și șerpuiește odată cu șoseaua, pătrunzînd treptat în Depresiunea Huedin. După ce primește din stînga un pîrîu, ea pătrunde în localitatea Călățele, important centru de prelucrare a lemnului. Aici drumul trece pe versantul stîng al văii, pe lîngă linia ferată, și sosește la racordul cu drumul spre Răchițele (tr. 2); înainte, indicatorul pentru drumuri arată 10 km Huedin, înapoi, drumul pe care am venit, Albac 65 km, indicație ce nu mai corespunde realității, pînă la Albac fiind acum (după construirea barajului Beliș) 72 km.

Mai departe șoseaua intră în localitatea Călata. Ne aflăm în Depresiunea Huedin, cu locuri plate, cu zone mlăștinoase, pe care se instalează mici turbării, depresiune situată la altitudini ce variază în jur de 600 m.

Drumul asfaltat trece prin estul Sîncraiului. Din localitate se desface spre stînga drumul pietruit care coboară prin Săcuieu și duce la cabana Vlădeasa (tr. 7). În continuare, drumul se depărtează de calea ferată și intră în centrul Huedinului unde face racordul cu DN 1.

25. Poiana Horea – Ic Ponor

Lungime: 24 km Caracteristica traseului: drum forestier tăiat pe văile Beliș, Călineasa și Bătrîna; ușor, accesibil în tot timpul anului; străbate una dintre cele mai pitorești zone ale Bihorului de nord. Posibilități de acces. a — la Poiana Horea: 1 — din Huedin de pe DN l, de la km 526,7, pe șosea spre Beliș și Albac (DR 761 — B), 51 km din care 31 km modernizați (traseul 24); curse I.T.A. Huedin — Poiana Horea; 2 — din Albac, de pe DN 75, de la km 60, pe drumul spre Beliș 31 km drum pietruit, cu excepția tronsonului Albac — Horea modernizat 7 km,- b — la Ic Ponor: 3 — din Huedin prin Răchițele, 48,3 km din care 25 km modernizat; 4 — de la cabana Padiș pe valea Izbucului, 10 km drum pietruit.

Descrierea traseului. Șoseaua forestieră se desprinde din drumul Huedin—Albac, chiar în localitatea Poiana Horea la stația de autobuze I.T.A. care vin de la Huedin (situată pe malul drept al Belișului). Din stație drumul forestier traversează firul apei și se îndreaptă spre sud pe lîngă un grup de case. În amonte, pe malul stîng al văii, trecem pe la gura Țiclăului, punct în care lăsăm la dreapta un drum forestier secundar.

Versantul stîng al Belișului, lipsit de pădure, cu grupuri mici de case împrăștiate ici-colo la o altitudine de peste 1 100 m, are clinele acoperite cu fînețe. Drumul se îndreaptă spre sud-vest, pe lîngă firul văii, apoi cotește spre dreapta împreună cu valea, lăsînd un afluent în versantul opus. Drumul forestier a fost tăiat în șisturi, cristaline, rocile cele mai vechi ale Munților Bihor. În versantul drept, pădurea de molid coboară pînă la firul apei; în micile poieni se mai aciuiesc încă case în stil moțesc. După ce trecem de gura unui afluent care taie adînc versantul opus, mai mergem puțin și traversăm în versantul drept; pe această porțiune șoseaua descrie împreună cu valea serpentine largi. Drumul ajunge astfel la confluența cu Pîrîul Roșu care vine din versantul stîng al Belișului. În poiana de la confluență există două barăci ridicate pentru tăietorii de lemne, loc bun de adăpost în caz de vreme rea. Podul peste vale a fost însă rupt de viituri. Pînă aici din Poiana Horea am făcut mai bine de 5 km.

Drumul spre Ic Ponor urcă lin pe sub pădurea din malul stîng, trece pe la un izvor care țîșnește de sub stînci de conglomerate și iese la gura pîrîului Urzicaru ce vine din versantul drept. Mai departe, un vechi hait, acum spart de ape, stă de-a curmezișul văii, apoi în amonte de el drumul ajunge la gura văii Hoanca Seacă; locul este mai larg, cu pîlcuri de molizi împrăștiate prin pășunea înaltă; cîteva stîne sînt ridicate aici la marginea pădurii de rășinoase. Spre nord, vederea cuprinde în întregime dealul Cocuții, cu pădurile de molid tînăr care acoperă acum stîncăriile de cuarțite.

Mai sus drumul este tăiat în dolomite; el trece pe la confluența cu valea Poiana, deosebit de pitorească, cu cline abrupte săpate în calcare ori cu izbucuri ascunse sub stînci printre care susură apa.

În continuare, urcăm spre sud-vest, pe sub versantul înclinat și împădurit, apoi traversăm firul văii pe malul stîng, de unde ieșim într-o poiană largă care acoperă o zonă de confluență; cîteva stîne vechi se găsesc la gura unui pîrîu ce vine din dreapta. Pe aici șoseaua forestieră începe să urce din greu făcînd bucle adînci la obîrșia fiecărui pîrîiaș ce formează mai jos Belișul. Ea ajunge astfel în versantul drept, angajîndu-se în urcuș accentuat, în serpentine, pe clinele nordice ale Dealului Cătinilor. Conducătorii auto vor merge cu multă atenție pe șoseaua îngustă pe care coboară autovehicule grele încărcate cu trunchiuri de molid.

La obîrșia văii drumul cotește spre nord (dreapta) urcînd treptat pe marginea de sus a unei poieni; de aici vederea cuprinde spre sud-est izvoarele Belișului cu serpentinele pe care le-am parcurs, ca și prelungirea estică a dealului Cătinilor acoperită de păduri întinse.

Ceva mai departe șoseaua cotește la stînga șii iese pe cumpăna de ape dintre Beliș și Călineasa. Din Poiana Horea pînă aici am parcurs circa 13 km. În stînga se află cabana brigadierului silvic, iar în dreapta un izvor cu bancă și masă. Spre nord se vede culmea lată care urcă pînă în vîrful La Pîrîul Roșu, iar spre vest, peste pășunile largi de la izvoarele Călinesei, apare vîrful Bătrîna (1 579 m).

Din cumpănă drumul începe să coboare în serpentine; după prima serpentină, el lasă la stînga poteca ce duce la Izbucul din Călineasa și la traseul 40 (bandă albastră) în circa 15 minute. După o a doua serpentină, de astă dată foarte strînsă, ne găsim foarte aproape de firul Călinesei; în stînga se desfășoară o poiană largă cu doline și pîlcuri de brazi printre care se ivesc sălașele de vară ale moților. În vale drumul forestier urmează malul drept al Călinesei prin păduri umbroase care acoperă întreg versantul vestic al Dealului Roșu. Mai departe el trece în malul stîng străbătînd o porțiune de vale cu stîncărie ruiniformă de conglomerate de culoare roz; poieni smălțuite de un covor întreg de flori acoperă șesul apei. Pentru a evita abrupturile, șoseaua traversează din nou pe malul drept; lîngă un grohotiș se află un izvor cu apă foarte rece.

Drumul în aval se înscrie pe sinuozitățile văii; el trece pe la o carieră, apoi mai jos străbate cîteva poieni cu stîne, poieni situate la poalele Hireșului, deal ce se află în dreapta noastră. Ajungem astfel la podul ce trece peste Pîrîul Roșu, afluent important pe dreapta al Călinesei. Dincolo de pod, pe stînga drumului se află o 1 baracă a forestierilor. Pe malul stîng al pîrîului se pot monta corturile pentru înnoptare. Locul nu este amenajat, iar sălbăticia zonei, cît și peisajul atrag parcă drumețul să rămînă aici măcar pentru o noapte.

Șoseaua spre Ic Ponor coboară costiș tot pe malul drept al Călinesei, lasă la dreapta o ramură care urcă peste vîrful Pîrîul Bătrîna (drumul pe la Simon Barnea care coboară pe Someșul Cald la confluența cu Fira), apoi cînd malul sting al văii devine mai puțin înclinat ajungem la confluența cu pîrîul Izbucul. Chiar la confluență, pe malul stîng, se află o baracă a forestierilor. O placă indică ,,Drum forestier Călineasa — 20,8 km" (înapoi).

În aval, Călineasa, valea pe care am venit, formează, împreună cu valea Izbucul, pîrîul Bătrîna. Pe valea Izbucul la stînga (sud-vest), urcă drumul spre cabana Padiș; la dreapta, în aval, merge drumul spre Ic Ponor. Îl urmăm avînd în stînga Arsura lui Ic, un dîmb puțin ridicat acoperit cu un strat gros de mușchi din care crește pădurea tînără de molid; locul este mereu umed, sumedenie de izvoare întreținînd aici solul cel mai propice pentru dezvoltarea turbăriilor. Mai jos șii versantul drept se aplatizează pierzînd spre nord treptat din înălțime. Cînd locul devine aproape neted acoperit cu păduri, ajungem la Ic Ponor cu cîteva clădiri și un magazin alimentar, aparținînd forestierilor. La nevoie, în Ic Ponor se poate înnopta, iar magazinul alimentar poate fi o bună bază de aprovizionare pentru turiștii care vizitează aceste meleaguri. Pînă aici ajunge asfaltul care acoperă parțial drumul spre Răchițele. La Ic Ponor pîrîul Bătrîna se varsă în Someșul Cald; la stînga spre est, pe lîngă Someș urcă șoseaua forestieră spre capătul inferior al circuitului Someșului Cald (tr. 2 b).

TRASEE MARCARTE

Fig 29

26. Pietroasa – Săritoarea Bohodei

Marcaj: triunghi albastru Durata: 4 ore Distanța: 13 km Caracteristica traseului: drum de vale accesibil tot timpul anului; îmbrăcăminte asfaltică ușoară pînă la gura Sebișelului. Posibilități de acces: din comuna Sudrigiu, de pe DN 76 de la km 113,5 (gară C.F.R. pe linia Oradea — Vașcău), 12 km asfalt (vezi și tr. 22 Sudrigiu—Ic Ponor); pînă în Pietroasa curse I.T.A. din Beiuș, din orașul Dr. Petru Groza și din Oradea; din Pietroasa pornesc și traseele 22 și 28.

Descrierea traseului. Se pleacă din centrul comunei Pietroasa pe drumul forestier ce urmează în amonte Crișul Pietros. După ce trece prin fața cooperativei, drumul traversează valea Lazul, afluent pe stînga, și pătrunde apoi într-o zonă de chei săpate în granodiorite; versantul stîng este mai abrupt, cu vegetație măruntă agățată pe brîne. Crișul face pe această porțiune o serie de bulboane și cascade în rocile eruptive care alcătuiesc patul apei. La viituri el transportă o cantitate mare de material în suspensie ce se depune pe maluri; este,,țîrfa", un nisip cuarțos alb-roz, folosit ca degresant sau în construcții.

În amonte, drumul trece prin fața unei cariere mari, apoi ajunge la bariera silvică. Aici se află confluența dintre Aleu și Crișul Pietros; o tablă indică înainte ,,Padiș — 20 km", sens urmat de traseele 22 și 28. La stînga se ramifică drumul forestier care însoțește Aleul, drum pe care vom merge la cascada Bohodei. Pentru aceasta trecem podul peste Criș și pe drumul cu asfalt ușor, dar îngust, ce străbate zone cu poieni largi și pîlcuri de păduri, ajungem în fața clădirii barajului care alimentează cu apă orașul Dr. P. Groza. În dreapta se ridică Măgura Guranilor, acoperită în bună parte de fînețe și pîlcuri de aluni. Drumul traversează pe malul drept și iese ceva mai sus, la confluența cu valea Sebișelului. De sub grohotișurile prăbușite pe versantul drept iese apa limpede a unui mic izvor.

La dreapta noastră, pe Sebișel, urcă un drum forestier însoțit de traseul 53, parțial marcat cu pătrat roșu. Drumul spre cascada Săritoarea Bohodei, bine întreținut, dar mascat pe curbe de frunzișul pădurii (atenție conducători auto!), urcă lin pe malul drept, foarte aproape de firul apei, apoi traversează pe celălalt mal; mai sus se ramifică spre stînga un drum de căruță ce trece apa și urcă pe Valea Mare la Peștera Ferice (tr. 27, pătrat albastru). În amonte șoseaua cotește la dreapta, traversează Valea cu Cale (afluent al Aleului pe stînga) și intră în Poiana Aleului, unde se află și cantonul silvic. Pînă aici din Pietroasa am mers circa 7 km. Este punctul în care se termină asfaltul.

Poiana Aleului este un șes relativ larg, cu iarbă bogată rezervată pentru fîn. Păduri imense se înalță pe clinele munților ce înconjură poiana: spre vest crestele domoale ale Plaiului Ferice, spre est piramida muntelui Tisa; spre nord-est apare creasta greoaie denivelată de vîrful Bohodei, cu jnepenișuri și pășune alpină.

Drumul forestier străbate Poiana Aleului pe toată lungimea ei și intră în pădure urmînd la început spre nord-est, apoi curbîndu-se spre dreapta, spre est. Din versantul nordic un torent puternic coboară din Pădurea Valea Rea, acum o plantație imensă de pini și molizi; ceva mai sus drumul trece prin fața unei barăci aparținînd tăietorilor de pădure, apoi pe lîngă o a doua baracă, punct în care valea se bifurcă; de la cantonul Aleu am mers 5 km. Valea din dreapta este Apa Popii, cea din stîngă Aleul. În versantul opus se găsește gura unei vechi galerii și halda sa.

Pentru a merge la cascadă urmăm djumul forestier la stînga, peste pod, pe malul drept al Aleului. Imediat mai sus, drumul face o curbă la dreapta pentru a traversa, ajungînd pe versantul stîng. Aici părăsim drumul (și mașina dacă am venit cu ea) și urcăm de-a coasta la o potecă, vechi făgaș de scos bușteni, pe care apar semnele marcajului; urmăm în amonte avînd la direapta tumultuoasă vale a Aleului. La 15 minute după ce am părăsit drumul, poteca începe să urce mai accentuat; jos, în dreapta firul Aleului formează numeroase cascade. Mai departe poteca ne conduce la firul apei pe care îl traversăm și ne angajăm în versantul stîng urcînd din greu, chiar cățărîndu-ne pe stînci, printr-o zonă acoperită de afinișuri. Trecem peste o culme, coborîm ușor printre tufe de afin, peste blocuri de cuarțite și, dintr-o dată, ne apare în față imensa cascadă Săritoarea Bohodei ce cade de la o înălțime impresionantă. De fapt, apa nu cade în gol, ci se prelinge pe stînca foarte înclinată care formează patul văii. Înălțimea cascadei este de circa 80 m. Ne aflăm la baza impunătoarei cascade, în apropierea unei nișe de forma unei peșteri, între stînci suspendate, puțin deasupra firului văii Bohodei. Triunghiul albastru dublu figurat pe stîncă indică sfîrșitul traseului. După un popas la cascadă, revenim pe aceeași potecă la drumul forestier părăsit ceva mai devreme. Cei ce vor să se întoarcă în comuna Pietroasa, îl vom parcurge în sens invers, pe valea Aleului, în aval.

Săritoarea Bohodei — șaua Bohodei (nemarcat) Continuarea traseului spre Stîna de Vale nu se mai poate face acum pe vechea potecă. Pădurea prin care urca marcajul a fost tăiată și odată cu ea au dispărut și semnele figurate pe arbori; locul a fost plantat și o vegetație abundentă, greu de străbătut, a năpădit creasta. Din această cauză celor ce vor să meargă la Stîna de Vale le recomandăm acest traseu, deocamdată nemarcat, dar care nu ridică probleme de orientare.

După revenirea la drumul forestier, urcăm pe el traversînd Aleul și cotim la dreapta suind din greu pe drumul tăiat în stînci; în urcuș, depășim o mică șiștoacă, apoi la culme cotim brusc la stînga. Drumul intră astfel în versantul drept al pîrîului Apa Popii care are ambii versanți despăduriți de curînd. În continuare urcușul este mai lin; drumul ne conduce pînă la o triplă confluență; punctul este ușor -de recunoscut după mica baracă a forestierilor și cele cîteva cabluri ale funicularelor ce transportă buștenii l-a rampa de la capătul drumului.

Drumul forestier se continuă în amonte pe Apa Popii cu un drum de tractor, în pantă mare, trasat peste calcare și dolomite; el urmează în bună parte versantul drept. Din versantul opus acoperit de păduri aninate pe stînci, un pîrîu coboară în cascade. Îl vizităm pe circa 200 m, pînă în punctul în care un șuvoi puternic de apă iese de sub stînci și grohotișuri. Locul este deosebit de sălbatic; izbucul este înconjurat înspre amonte de un amfiteatru construit din strate groase de calcare și dolomite. Deasupra izbucului valea dispare fiind înlocuită de o clină foarte puțin adîncită.

După vizitarea izbucului de la Apa Popii continuăm pe drumul de tractor în amonte, trecînd peste cîțiva torenți ce vin din versantul drept; imediat mai sus drumul de tractor părăsește Apa Popii urcînd în celălalt versant. O potecă, destul de vagă, urmărește firul unui pîrîu care vine din versantul drept la circa 100 m în aval de punctul în care ne aflăm. Pîrîul pe care urcăm este invadat de blocuri mari de andezite desprinse din coasta muntelui și cărate de viituri. Pîrîul se îndreaptă spre nord-est avînd panta din ce în ce mai mare. Mai sus ieșim la gol și străbatem o porțiune mai dificilă cu înclinare accentuată, trecînd peste poteci de oi paralele cu creasta. Sus la culme ajungem într-o șa puțin adîncită prin care trece drumul dintre cabana Padiș și stațiunea Stîna de Vale (tr. 20, bandă roșie).

Fig 30

27. Poiana Aleu – Dosul Măgurii – Peștera Ferice

Marcaj: pătrat albastru Durata: 3 ½ ore Distanța: circa 11 km Caracteristica traseului: drum ușor accesibil în tot timpul anului; pe anumite tronsoane marcaj sporadic; străbate obîrșii de văi ori porțiuni de-creastă de un remarcabil pitoresc. Posibilități de acces: 1 — din comuna Pietroasa,, pe traseul 26 (triunghi albastru) pînă în Poiana Aleu; 2 — pe traseul 52 pînă la Peștera Ferice, de unde se poate parcurge traseul în sens invers.

Descrierea traseului. Pornim de la cantonul silvic Aleu situat într-o poiană largă, înconjurată de creste împădurite — Poiana Aleu. În timpul verii, lîngă canton se organizează tabere pentru pionieri și școlari; dealtfel, traseul a fost marcat neconform ca semn, de un grup de pionieri din Oradea.

Fig 31. Măgura Ferice

Mergem în aval pe drumul carosabil (în comun cu traseul 26, triunghi albastru), trecem podul peste Valea cu Cale și urmăm spre vest, avînd în dreapta cursul zgomotos al Aleului, iar pe stînga pădurea ele la Dîncoasa. Drumul forestier cotește brusc la stînga, spre sud; după 300 m de la curbă, vom fi atenți la un drum de care ce se desprinde de șosea, coborînd spre dreapta, peste Aleu. Îl urmăm (părăsind tr. 26) și urcăm la dreapta, nord, pe malul drept al apei, la început printr-o mică poiană, apoi prin pădure. Ieșim într-o altă poiană ceva mai mare și sub pădure, în stînga drumului, observăm un izvor cu apă limpede și rece; este izvorul „La berbece", loc nimerit (în preajma sa sînt amenajate bănci) pentru popas. De la canton pînă aici traseul nu a fost marcat.

În continuare urcăm lin pe drumul de care, avînd în dreapta Aleul, trecem de confluența lui cu Valea Mare și ieșim la o a doua confluență mascată de pădure, cea cu Cărpinoasa, care vine din versantul stîng. Mai sus traversăm firul apei, străbătînd apoi o poiană îngustă, plină de nenumărate specii de plante cu flori divers colorate. Poiana se termină și pătrundem din nou în pădurea de fag; versantul drept al Văii Mari, opus nouă; deosebit de sălbatic, este plantat cu specii de rășinoase.

După mai bine de 2 km de la cantonul Aleu ajungem la o confluență importantă cu o vale ce vine din dreapta noastră; aici pe piciorul dintre cele două ape se află o poieniță.

Atenție! Părăsim drumul principal ce se îndreaptă pe pîrîul din versantul stîng, noi urmînd spre N-NV, pe un drum de care vizibil, ce-și face loc printre blocurile de cuarțite curse din versanți. Cîțiiva torenți brăzdează versantul drept, destul de înclinat și acoperit de o pădure deasă. Ceva mai sus pătrundem într-o poiană întinsă, cu iarbă rezervată pentru fîn, poiană ce acoperă întreaga obîrșie a Văii Mari. Prin poiană mergem pe lîngă firul apei, lăsăm un pîrîu ce vine din versantul drept, de sub Măgura Ferice, și suim la dreapta părăsind astfel firul Văii Mari. Drumeagul ce-l urmăm merge pe lîngă un pîrîu, în versantul stîng al văii, face cîteva serpentine avînd în dreapta un grup de pomi și un sălaș, apoi ccîfește la stînga pe sub un alt sălaș, pe versantul stîng al, pîrîului, tot prin poiană, pînă într-o șa. De aici drumeagul traversează obîrșia pîrîului și suie în versantul lui drept la cele cîteva căsuțe înconjurate de pomi fructiferi, folosite de localnici numai în timpul coasei; o potecă spre dreapta ne conduce în cîteva minute la un izvor situat la marginea pădurii.

Merită să poposim aici cîteva minute pentru a admira. covorul de verdeață al poienii smălțuit cu flori, ori mantia groasă de pădure care acoperă aproape pînă la vîrf piramida maiestoasa a Măgurii Ferice care se ridică spre vest, dincolo de Valea Mare; spre sud-est, prin spărtura Văii Mari, apare Dîncoasa, iar spre est creasta sălbatică ce duce la Plaiul Ferice pînă departe sub vîrful Poieni.

Drumul spre Peștera Ferice urmează creasta principală spre NV, creastă situată între bazinul Binșelului (la nord) și cel al Văii Mari. După cîteva minute el se unește cu drumul care coboară din dreapta de la Plaiul Ferice (în el la 150 m înapoi iese și drumul de căruță al Binșelului, cu legătură la traseul 6, varianta Valea Rea). Traseul nostru continuă în urcuș prin poiană, pe lîngă pădurea care acoperă obîrșia Binșelului. După un scurt coborîș trece printr-o șa unde se află un sălaș de unde începe să suie, intrînd în pădure. În stînga se află pantele repezi ale Măgurii Ferice; după ce trecem de o culme puțin pronunțată, coborîm lin la o poiană situată la obîrșia unui pîrîu; în dreapta, puțin în aval de drum, se găsește un izvor. Locul este numit Dosul Măgurii. Drumul merge peste cîțiva torenți ce constituie izvoarele Văii Oilor. Pe drumul mult umblat de localnici coborîm la o poiană situată puțin deasupra unei șei bine conturate cu priveliște spre nord și nord-est, spre zona de obîrșie a Văii Rele. Coborîm încă prin păduri cu ochiuri de poieni, peste pîraiele care în dreapta formează pîrîul Breancu și urmînd curba de nivel ieșim la o culme care vine din Măgura Ferice spre V-NV. Pe culme drumurile se bifurcă: ramura din stînga urmează aproximativ tot pe curba de nivel, cea din dreapta coboară pe o culme mai domoală cu pîlcuri de arbori pe dreapta. Coborîm pe această ultimă ramură și ajungem deasupra unei șei — Dosul Rău — unde în dreapta se desprinde un alt drum de care. De la confluența importantă de pe Valea Mare pînă aici am străbătut circa 4 km. În stînga, spre sud-vest se află Valea Frunzii, iar spre dreapta Breancul; cîteva căsuțe izolate sînt aninate pe culmea domoală, înierbată, situată dincolo de Breancu.

Pentru a ajunge la Peștera Ferice există două variante: una urmează traseul pe vale și -este marcată (sporadic), cealaltă variantă merge pe creastă, nu este marcată, dar are avantajul că este mai scurtă. Celor ce dispun de timp le recomandăm prima variantă, fără probleme de orientare și cu vizitarea în plus a Izbucului Breancului.

Începem cu ramura care urmărește firul Breancului. Din șaua în care ne aflăm, coborîm pe drumul de care la dreapta (est), prin pădure cu semne de marcaj, apoi pe limita cu poiana, peste firul firav al unui pîrîu; lespezi mari de calcar albe mărginesc drumul formînd tăpșanul alăturat. Mai jos pătrundem în pădurea în care se văd rupturi de stînci. Ajungem astfel la firul văii Breancului, drumul pe care am venit îl traversează mergînd în amonte; noi urmăm în aval, pe lîngă apă, o potecă vagă ce trece cînd pe un mal, cînd pe celălalt, mereu prin pădure. Mai jos străbatem cu greu, pe malul drept, o zonă cu abrupturi și cascade. Poiana acoperă acum întreg versantul drept al văii; cîteva poteci urcă costiș pe el. După ce trecem de gura unui pîrîu care vine din stînga, poteca noastră, acum mai largă, ne conduce prin pajiști splendide pînă la Izbucul Breancului. Un puternic șuvoi de apă iese din dreapta printre stînci acoperite de un covor gros de mușchi. Izbucul drenează apa colectată din sectorul nordic al Breancului. De la șaua Dosul Rău, în care se desfac cele două variante spre Peștera Ferice, pînă aici am parcurs aproape 1,5 km.

În aval de izbuc poteca străbate o pădure, prin zone cu grohotișuri de cuarțite dure, pînă jos la confluența cu Vătășoaia, unde se află o mică poiană. De la confluență urmăm drumul de căruță care însoțește apa, tot în aval spre S-SV, traversăm pe malul stîng și cotim la stînga odată cu valea. De la gura unui pîrîu afluent pe stînga —Gruhențu —, mai parcurgem circa 100 m; în amonte puțin de moara din satul Ferice, de lîngă un izbuc, urcăm din greu în abruptul din versantul stîng. După circa 20 m diferență de nivel observăm gura Peșterii Ferice situată la altitudinea de 410 m. De la Izbucul Brean-cului am străbătut mai bine de 2,5 km.

Fig 32. Peștera Ferice

Peștera Ferice a fost formată pe fracturi în calcare triasice, ea însumează 260 m lungime. Galeria principală este largă și înaltă, din ea desprinzîndu-se doar cîteva diverticule. Intrarea largă se continuă cu un culoar orizontal al cărui pat este acoperit cu bolovani prinși în argilă. După ce parcurgem primii 40 m, observăm în stînga o nișă îngustă cu mici gururi (bazinașe formate din calcit) pline cu apă numai în perioadele ploioase. Galeria face un cot la dreapta și după încă 45 m pe stînga se deschide un mic diverticul. În continuare patul galeriei devine albia unui mic curs subteran care dispare sub peretele din dreapta; apa lui iese prin izbucul de sub gura peșterii. Cursul subteran meandrează obligîndu-ne la cîteva traversări.

După 150 m de la intrare aspectul galeriei se schimbă întrucîtvalărgindu-se și înălțîndu-se mult. Din ea spre dreapta se ramifică un culoar pe care vine apa. Pe acest culoar se poate avansa mai bine de 100 m; locul este însă îngust, plin de argilă și prundiș, tavanul coborînd pînă aproape de nivelul patului. Peștera se înfundă într-o porțiune cu multe blocuri prăbușite.

Lipsite de poboabe deosebite, Peștera Ferice este interesantă prin nivelele ei de eroziune, nivele care marchează adîncirea treptată a vechilor cursuri de apă ce au străbătut în trecut galeria. Ea prezintă un interes biospeologic, găzduind insecte adaptate condiițiilor adaptate pexterilor.

Revenim la șaua Dosul Rău pentru a descrie varianta de creastă pe care se ajunge la Peștera Ferice. De la racordul drumurilor mergem pe culme spre NV avînd la început poieni pe ambele cline, apoi numai pe stînga , spre Valea Frunzei. Creasta principală se curbează spre stînga (est) din ea ramificîndu-se spre dreapta două drumuri laterale care trebuie evitate. Noi ținem drumul de creastă, mereu spre stînga, prin poiana alungită, în coborîș lin și continuu, cu perspectivă spre est, spre Măgura Ferice. Dîmbul ce se ridică ușor în fața noastră este Dîmbul Runcului; drumul urmează prin stînga lui, fiind tăiat în cuarțite acoperite de o pădure rară de fag. După un coborîș mai accentuat ajungem într-o șa de unde, în continuare, creasta este foarte plată, acoperită de livezi și diverse culturi; sîntem pe Dealul Părinciste. În dreapta unde se află pîrîul Gruhențu, un drum de care coboară vîrtos; noi mergem de-a coasta, lăsăm, o ramură de drum la stînga și coborîm prelung, pe drumul principal tăiat printr-o zonă cu mărăcinișuri. Cînd ieșim pe o culme ce se formează la dreapta noastră, deasupra văii Vătășoaia, o potecă coboară la dreapta; pe ea în cîteva minute sosim la gura Peșterii Ferice. Din șaua Dosul Rău pînă aici am mers aproape 2 km.

Fig 33

28. Pietroasa – Poiana Florilor – Arieșeni

Marcaj: triunghi galben Durata: 8 ore Distanța: 28 km Caracteristica traseului: traseu pe vale ce urmează, pe mai bine de jumătate din lungime, drumuri forestiere; este accesibil în tot timpul anului; drum de legătură între comunele Pietroasa și Arieșeni și de acces la zona carstică a văii Galbena. Posibilități de acces: a — la comuna Pietroasa:. din Sudrigiu, 12 km complet modernizat; b — la comuna Arieșeni: din, Cîmpeni sau din Lunca pe DN 75, modernizat.

Descrierea traseului. Drumul spre Poiana Florilor începe chiar din centrul comunei Pietroasa; el urmează malul stîng al Crișului Pietros, în amonte, trecînd prin fața cooperativei de consum. Mergem în comun cu semnele cruce albastră (tr. 22) și triunghi albastru (tr. 26). Drumul ce-l urmăm este îngust și semiasfaltat; el se îndreaptă spre E-SE. După ce iese din comună el traversează Valea Lazului, afluent pe stînga al Crișului Pietros. Mai sus șoseaua șerpuiește pe la baza abrupturilor de granodiorite din dreapta, pe lîngă malul apei care face pe această porțiune o serie de cascade și bulboane în roci eruptive. În amonte, drumul trece pe la o mare carieră de granodiorite și ajunge la bariera silvică. Ne aflăm la confluența dintre Crișul Pietros și Aleu. La stînga un drum îngust, asfaltat, trece podul peste Criș (tr. 26); o tablă indică înainte,,20 km — Padiș". Pînă aici din Pietroasa am parcurs 2 km (atei părăsim marcajul triunghi albastru).

Drumul nostru (împreună cu traseul 22) străbate la început o zonă mai largă, cu poieni, avînd pe stînga, dincolo de apă, înălțimile care culminează în vîrful Măgura Guranilor. Șoseaua îngustă șerpuiește paralel cu firul văii. Trecerea peste torenții care vin din versantul stîng se face peste o serie de poduri strîmte, destul de periculoase, plasate uneori la curbe lipsite de vizibilitate. De aceea, conducătorii auto vor merge cu multă atenție și cu viteze ce nu depășesc 40 km/oră.

După ce traversează mai multe poieni, drumul intră în pădure și la 5 km de Pietroasa lasă la dreapta o ramificație tăiată cu multă îndrăzneală în versantul stîng al Crișului Pietros; este o variantă a traseului nostru ce iese în Poiana Păuleasa, lîngă cantonul silvic.

Varianta 28 a. Drumul forestier de pe Galbena.

Atenție! drumul fiind îngust, fără parapet și tăiat în versanți abrupți, nu se recomandă a fi parcurs cu autoturismele.

Drumul părăsește valea Crișului și cele două marcaje și urcă la început lin, de-a coasta pe versant, apoi face o serpentină și se angajează în urcuș accentuat spre sud-est, trecînd peste firul unui torent, mereu prin pădure. Urmează o porțiune destul de lungă cu pantă foarte mare și curbe largi; drumul se mulează pe adîncitura unei hoance și urcînd face un cot larg la dreapta, trecînd peste o culme pentru a se înscrie în versantul stîng al văii Galbena, îndreptîndu-se spre sud. Șoseaua este tăiată în stîncă la cîteva sute de metri deasupra firului Galbenei; peste rupturile amețitoare ce se deschid în stînga noastră se văd pădurile aninate pe celălalt versant al Galbenei. Drumul urmează pe curba de nivel și iese într-o șa cu poiană, șa la care ajunge și traseul marcat. Urmează un coborîș lung, care duce în firul văii Budeasa, pe care drumul o traversează pentru a o urca apoi într-o a doua șa, cu poiană, în care vine din nou marcajul. Din șa șoseaua coboară costiș și iese la a doua vale mare, valea Păuleasa, pe care o intersectează. Drumul forestier mai continuă 2 km pînă în Pîrîul Țiganului. Pe valea Păuleasa coboară o cărare pe care o urmăm pînă la cantonul silvic unde întîlnim poteca marcată pe care o vom urma în amonte spre Poiana Florilor.

Varianta 28 b (marcată). Această variantă, anterioară construirii drumului forestier, este mult mai obositoare din cauza repetatelor urcușuri și coborîșuri puternice, dar este frumoasă prin peisajele pe care le oferă. Pentru a o urma continuăm să urcăm în amonte cu șoseaua forestieră cu asfalt ușor, pe valea Crișului Pietros prin pădurea deasă, pînă ce, la 6 km de la bariera de la confluența cu Aleul, ajungem la o a doua mare confluență, cea cu valea Galbena. Aceasta vine din dreapta noastră (sud) și se unește cu Crișul Pietros într-o poiană plană. Este punctul denumit Între Ape. Merită să ne oprim o clipă pe pod pentru a examina confluența. Crișul Pietros numit, de fapt, pînă aici Bulzul, vine clar, albăstrui-verzui. Galbena, cum o arată și numele, vine galben-roșcată, încărcată de aluviunile fine de nisip cărat tocmai din marea ravinare Groapa Ruginoasa, unde își are obîrșia. Pe timp de ape mari sau ploaie, confluența pune în evidență, în mod spectaculos, amestecul de ape.

După acest scurt popas părăsim șoseaua (și tr. 22) și ne angajăm pe un drum de care din versantul stîng al văii Galbena, care începe, chiar aici în poiană, să urce costiș. El este înierbat, tinzînd să dispară prin nefolosire de cînd s-a construit șoseaua pe deasupra. Trecem peste un pîrîiaș, apoi peste o limbă de grohotiș și părăsim drumul, lăsîndu-l spre dreapta. În continuare suim accentuat, în serpentine strînse, pînă într-o șa cu poienițe și rupturi în calcare pe stînga. De la Între Ape pînă aici am mers circa 30 de minute. În șa atingem tangent șoseaua forestieră descrisă mai sus.

Lăsînd șoseaua la dreapta, marcajul urmărește un drum de care ce coboară la stînga. El ne conduce într-o poiană cu stîlpi metalici vizibili, de unde începe să coboare accentuat printr-o poieniță îngustă, abruptă. Poteca intră în pădure de fag și coboară în serpentine scurte pînă într-o poiană lungă, străjuită pe stînga de un perete de calcare, iar pe dreapta de versantul împădurit și înclinat; este Poiana Budesei, străbătută de firul văii cu aceiași nume. În stînga se observă o spărtură largă, adînc fierăstruită, prin care Budeasa se varsă în cascade în Cheile Jgheabului, săpate de apa Galbenei.

Traversăm, Poiana Budeasa în lung, în ampnte, pe malul apei, apoi părăsim firul văii în punctul în care aceasta își schimbă direcția; noi urcăm cotind la stînga și intrăm în pădure fiind atenți la semnele de marcaj de pe arbori. Urcăm prelung circa 15 minute prin pădure, apoi prin rariște, pînă într-o șa cu poiană, unde întîlnim din nou tangent șoseaua forestieră. În stînga vederea cuprinde pereții ce străjuiesc valea Galbena, iar în dreapta se profilează vîrful trapezoidal al Custurilor.

Lăsăm șoseaua forestieră spre dreapta și coborîm prin poiană o serpentină largă care ne conduce pînă pe malul stîng al Galbenei, în poiana de la gura văii Păuleasa, afluent pe stînga al văii Galbena. Ceva mai departe se află cantonul silvic iar în amonte de canton, pe Păuleasa, se găsește drumul forestier (varianta 28 a).

Sîntem în porțiunea în care Galbena a scăpat pentru o clipă de strînsoarea cheilor superioare pentru ca mai jos să intre în Cheile Jgheabului. Sălbatice și de nepătruns, ele au determinat trasarea marcajului prin cele două șei, ca și construirea șoselei forestiere, la mare înălțime, pe versanți cu abrupturi puternice.

Din Poiana Păuleasa urmăm în amonte, tot pe malul stîng al Galbenei, și după cîteva minute, în dreptul unei poieni cu o casă părăginită, traversăm valea cu multă atenție, în special la ape mari. Neexistînd pod, descălțarea este unica soluție. Pe malul drept se află o poieniță în care urcăm spre dreapta, de-a coasta, ghidați de un stîlp de marcaj; intrăm în pădure și urmăm un drum de care ce face o serpentină și urca de-a coasta, paralel cu valea Galbena, pe deasupra ei, prelung pînă la marginea de jos a Poienii Florilor. De la traversarea văii am mers circa 20 de minute. Aici o săgeată indică la dreapta,,Spre Peștera Păcii", de fapt, Peștera Vîrseci, menționată în publicații și sub numele de Peștera din Curu Dealului (cum îi spun localnicii) sau (cu totul greșit) Peștera Pacific.

Peștera Vîrseci poate fi vizitată utilizînd marcajul cu semn de peșteră care pleacă din capătul inferior al Poienii Florilor. Din păcate, primul copac pe care era semnul de plecare a fost tăiat, așa că vom porni chiar pe liziera pădurii, coborînd la dreapta. Ajungem astfel pe marginea unui abrupt împădurit și căutăm intrarea în pădure pentru a coborî. Poteca taie versantul spre dreapta, face un cot la stînga și ajunge în firul văii Galbena. De la bifurcație am făcut 10 minute. Peste apă un semn de marcaj ne arată locul în care trebuie să traversăm, fie pe un copac doborît, care uneori este așezat de turiști peste apă, fie direct prin ea, descălțați. Dincolo, urcăm pieptiș prin bălării și pădure sălbăticită, cotim ușor la stînga cu poteca și ajungem, după circa 15 minute de la traversare, la gura mare a.peșterii.

Peștera Vîrseci începe cu un portal semicircular, de 15 m lățime și 14 m înălțime. El dă acces într-o sală mare de intrare, din care se desface un mic culoar la stînga. Peștera propriu-zisă are de aici o lungime de 440 m și este formată dintr-o galerie unică, dezvoltată pe un singur nivel, lipsită de apă și cu rare podoabe concreționare. Vizitarea ei nu pune nici o problemă; sînt necesare însă mijloace de iluminare. Pe primii 50 m de la intrare culoarul este ușor ascendent și se îndreaptă spre sud. Aici galeria se lărgește mult constituind Sala Mare; cîteva stalagmite puternice se pot observa lîngă peretele-din dreapta. În continuare peștera este descendentă păstrînd aer rece în timpul verii. După 35 m din Sala Mare galeria cotește la stînga pentru ca apoi să cotească la dreapta. Podeaua tapisată cu gururi sfărîmate coboară lin; ceva mai jos trecem pe lîngă un puternic dom și ajungem în sala terminală, mai umedă și inundată (la ploi persistente) de un lac care se scurge cu timpul printr-o fisură centrală.

Vizitarea peșterii durează 20 de minute, întoarcerea se face pe același drum.

De la derivație spre peșteră reluăm marcajul triunghi galben spre dreapta și, urcînd ușor prin poiană, în 10 minute ajungem la un izbuc ce țîșnește de sub plăci de calcar. Sîntem în partea inferioară a Poienii Florilor, important nod turistic, evidențiat și de numeroasele marcaje pe care le întîlnim. Stîlpul metalic cu săgeți dă' următoarele indicații:

,,Spre cabana Padiș — 4 ½ ore" (bandă roșie, tr. 38> în sus);

,,Spre valea Seacă — Băița" (bandă roșie, tr. 38, în jos);

,,Spre Pietroasa — 5 ore" (traseul pe care am venit).

Pe o lespede de calcar mai sînt date încă următoarele indicații:

,,Spre circuitul Galbena" (punct galben tr. 35, înainte și în sus),

,,Spre Arieșeni" (triunghi galben traseul nostru înainte).

Lipsește indicația pentru traseul de la Izbucul Galbenei la Padiș (comun cu banda roșie ce duce la cabana Padiș).

Săgețile indicatoare, atît de utile, de pe stîlpul de marcaj sînt greu lizibile și culorile deteriorate, fapt pentru care încercăm să le suplinim. Poteca pe care am venit continuă prin fața izvorului drept înainte, în urcuș ușor, străbătînd poiana. Ea reprezintă continuarea traseului nostru, marcat cu triunghi galben. Odată cu ea pleacă și semnele punct galben spre Izbucul Galbenei (tr. 35) care însă se vor despărți foarte repede pentru a urca la stînga, spre marginea pădurii.

Vom continua deci traseul spre sud, pe poteca ce se strecoară prin iarba înaltă, mai mult ghicind direcția. După un urcuș ușor, drumul continuă la orizontală, lasă aproape de limita pădurii spre stînga traseul spre Izbucul Galbenei și, după ce mai trecem o viroagă, intrăm în pădurea înaltă de fag. Printre bolovani și prin noroi coborîm prelung, apoi ceva mai puternic. Trecem printr-o poieniță străjuită pe stînga de un mic perete de calcar și invadată de vegetație bogată. O traversăm în lung, puțin spre stînga, și, trecînd pe lîngă o stîncă ne angajăm într-un coborîș costiș, spre dreapta, prin albia unui pîrîu pe care nici nu-l zărim din cauza brusturilor gigantici. Ajungem astfel la malul văii Izbucul Galbenei care curge tumultos și care furnizează de fapt debitul Galbenei. De la Poiana Florilor am făcut 15 minute. Trecerea apei este o problemă căci puntea care era aici s-a prăbușit în anul 1980. Fără ea traversarea este imposibilă la viituri, dar și la ape mici este dificilă necesitînd nu numai descălțarea dar și curaj pentru înfruntarea apei vijelioase. Să sperăm că Ocolul silvic Sudrigiu va dispune refacerea urgentă a punții.

Trecem deci apa, ajungînd pe malul celălalt, năpădit și el de imensa vegetație caracteristică malurilor umede de rîuri montane. Mergem puțin la stînga urcînd ușor în versantul văii, apoi un cot la dreapta și începem să cîștigăm înălțime făcînd cîteva serpentine pe un grohotiș de pietre calcaroase și pămînt negru umed. După 15 minute de urcuș greu, un ultim pieptiș pe fundul unui fel de vîlcel larg pe care l-am urmat, ne scoate într-o șa bine conturată (cota 722). Ea este sculptată pe o muchie calcaroasă ce separă valea Izbucul Galbenei (pe care am lăsat-o în urmă) de valea Luncșoara (pe care o avem înainte). Să profităm de un moment de repaus în șaua în care ne aflăm pentru a face cîteva precizări de ordin toponimic. Valea din spatele nostru, pe care am traversat-o, se numește Izbucul Galbenei, deoarece, așa.cum am mai amintit, își are originea în acest izbuc, ea fiind valea care drenează întreaga cantitate de apă adunată în bazinul închis Padiș — Cetățile Ponorului șii care sosește aici după ce a traversat subteran Cetățile Ponorului. Dacă privim pe hartă constatăm însă că ea este de fapt un afluent lateral ce se varsă într-o vale.mai mare numită Luncșoara. Unirea lor se află la piciorul crestei pe care ne aflăm, mult sub noi, într-un punct ascuns de pădurea deasă. În aval de confluență, valea poartă numele de Galbena, nume pe care îl păstrează pînă la punctul Între Ape. Aici ea se unește cu Bulzul, din unirea lor luînd naștere Crișul Pietros. Ar mai fi de adăugat că numele de Galbena se justifică numai în aval de confluența cu Valea Seacă, un afluent pe stînga pe care-l primește după unirea dintre Izbucul Galbenei și Luncșoara, prin faptul că pe aici este adusă o cantitate imensă de nisip galben din Groapa Ruginoasa, nisip ce este dus departe, putînd fi recunoscut ușor pînă la Pietroasa.

După acest popas să începem coborîșul înainte, spre Luncșoara. Sîntem în plină regiune carstică, ceea ce simțim cu prisosință la mersul dificil, nesigur și alunecos, pe stîncărișul umed. Coborîm astfel la început abrupt, apoi domol, de-a coasta, în malul drept al văii. Sub noi este o liniște deplină, căci valea nu are apă aici. Dar, dintr-o dată zgomotul începe să urce la noi, ceea ce ne lasă să bănuim un fenomen aparte. Și el există realmente aici, căci, pe lîngă ciudățenii toponimice, zona ascunde și altele hidrologice. Așa este Ponorul din valea Luncșoarei, o peșteră de 400 m lungime, în care se pierde întreaga cantitate de apă pe care o poartă Luncșoara. De aici în aval ea nu mai are apă, fapt pentru care confluența cu Izbucul Galbenei este doar morfologică, nu și hidrologică. Apa reapare mult mai jos în Galbena, în Izbucul Păuleasa, situat în apropierea poienii cu același nume.

Ponorul nu-l vedem, căci el se află mult sub noi, la dreapta, dar vuietul apei ce se prăvale în adînc răzbate pînă aici. Un coborîș pînă jos merită să fie făcut, în ciuda efortului considerabil de a străbate o pădure deosebit de sălbatică.

Din dreptul ponorului poteca noastră continuă să coboare, traversează un vîlcel cu apă și ajunge, în sfîrșit, aproape de patul Luncșoarei, care curge în repezișuri înspumate. Un timp însoțim malul drept, apoi poteca trece în malul stîng strecurîndu-se pe sub un perete mare de calcar pe care mai mult îl bănuim. Este Peretele Gardului, ciuruit de numeroase peșteri, pe care însă nu le vedem fiind mascate de pădurea deasă. După circa 1 oră de la podul de peste valea Izbucul Galbenei ieșim din pădure la o mare poiană ce se alungește în lungul văii, desfășurîndu-se mai mult pe malul stîng. Ea este năpădită de imenși brusturi (Petasites) și de o floare înaltă, galbenă (Telekia). Avansăm cu greu deoarece vegetația nu ne permite să vedem unde punem piciorul. Traversăm rîul, acum mult mai mic, și reintrăm în pădure pe malul drept. Continuăm să urcăm domol, pe o potecă mai bătută. După 15 minute de la poiană trecem peste un bot de deal cu un platou împădurit, străbătut de un afluent unde valea cotește larg spre stînga. După încă 5 minute, trecem pe lîngă gura adînc tăiată a unui afluent stîng (Tîrnicioara), iar după alte 10 minute prin fața unui alt afluent stîng, străjuit de pereți la intrare (Hoanca Urzicarului) și în curînd valea, acum mult domolită, și mai puțin sălbatică, iese din pădure. O poiană frumoasă cu fîneață este străjuită de cantonul silvic Luncșoara, pe sub care trecem. Dincolo de el fundul văii este ocupat de un drum de tractor. Curînd părăsim drumul și firul văii și trecem în malul stîng pentru a ne angaja în versantul pe care începem să-l urcăm din greu pe o pantă abruptă, mai în serpentine, mai pieptiș. Drumul prin pădure este alunecos prin solul roșu argilos. După 20 de minute de urcuș, ieșim din poiană pe o culme largă, cu poiana presărată cu pîlcuri de molid. Sîntem la cota 1 043 m, pe creasta principală a Munților Bihor, adică pe cumpăna de ape dintre bazinul Crișului și bazinul Arieșului care, prin valea Cobliș, se deschide înaintea noastră. Vederea începe să se lărgească și în față începe să se contureze peisajul tipic al Țării Moților, cu cline acoperite de pășuni și presărate cu pitoreștile case de lemn. Sînt cele ale comunei Arieșeni care începe aici, dar care are centrul, la care trebuie să ajungem, mult mai departe, la peste 8 km. Pentru aceasta traversăm creasta pe care ne aflăm, cotind ușor la dreapta și intrăm pe un drum de tractor ce coboară din stînga, de pe creastă. Este drumul pe care l-am lăsat jos, la cantonul Luncșoara și care face un ocol pentru a ajunge aici. Vom continua pe el la dreapta și ne vom angaja astfel în versantul nordic al Muntelui Vîrtop, care se înalță cu un picior prelung în dreapta noastră. În fața noastră, valea care se formează sub șa, Coblișul, se adîncește. O urmăm timp de 15 minute, pînă la confluența cu Ponița, afluent pe dreapta însoțit de un drum forestier. Vom urma drumul forestier în aval, pe șosea, fără probleme de orientare, admirînd necontenit larga pantă din stînga noastră, Fața Glăvoiului.

După 2 km șoseaua forestieră trece pe malul stîng al văii peste un pod; după încă puțin timp, o ramură secundară coboară din valea Ponoraș. Aici sosește din stînga traseul 39. Puțin mai departe drumul trece din nou pe malul drept, presărat cu casele pitorești ale satului Cobliș. Valea, care pînă acum a fost destul de strînsă, se deschide, iar pe lunca largă se ridică gospodării moțești. Drumul trece pe stînga și continuă astfel pînă aproape de sfîrșitul traseului cînd, coborînd din mal și traversînd o ultimă dată valea, după 300 m ajunge în centrul comunei Arieșeni, la drumul național 75. Din șoseaua Lucșoarei pînă aici am făcut circa 2 ore.

În centrul comunei Arieșeni, la capătul drumului pe care am venit, o săgeată a drumurilor arată: „Cobliș 8 km", iar o pancardă turistică indică: „Spre Poiana Florilor 13 km 4 ore" (triunghi galben) și „Spre Peștera Căput — cabana Padiș 16 km 6 ore" (triunghi roșu).

Fig 34

29. Șaua Cumpănățelu – Peștera Onceasa

Marcaj: cruce roșie Durata: 3 ore Distanța: 10 km Caracteristica traseului: traseu de creastă, accesibil tot timpul anului. El a fost marcat pentru cei ce voiau să viziteze Peștera Onceasa venind de la Padiș sau de la Stîna de Vale. Pentru primii este acum mai avantajoasă noua variantă a traseului 12, de la Vărășoaia la Poiana Onceasa, care evita urcușul pînă în Cumpănățelu. Traseul rămîne valabil pentru cei ce vin de la Stîna de Vale. Posibilități de acces: la șaua Cumpănățelu: 1 — de la Stîna de Vale pe traseul 20 (4 ore); 2 — de la cabana Vlădeasa pe traseul 12 pînă la Poiana Onceasa; 3 — de la cabana Padiș pe traseul 12 pînă la Poiana Onceasa..

Descrierea traseului. În șaua Cumpănățelu (1 640 m) un stîlp cu săgeți dă următoarele indicații:,,Spre Cabana Padiș 3 ore"; „Spre Stîna de Vale 4 ore". Culoarea marcajului este ștearsă, dar se înțelege că este vorba de banda roșie a traseului 20. Nu se dă nici o indicație asupra marcajului nostru, cruce roșie, care începe aici. Totuși, spre est se vede un stîlp de marcaj cu semnul triunghi roșu. Ne îndreptăm spre el străbătînd platoul larg, cu gol alpin, cu urcușuri și coborîșuri abia simțite. Ocolim la început prin stînga un dîmb și ajungem într-o șa (5 min.), apoi ocolim prin dreapta un al doilea dîmb-și ajungem într-alta șa cu multe ogașe și izvoare (15 min.); ocolind prin stînga un al treilea dîmb acoperit cu ienuper ajungem într-o șa mai adîncă (20 min., total 40 min. de la Cumpănățelu). Aici, lîngă un stîlp de marcaj decapitat, pe o piatră este dată clar indicația de separare a marcajelor, spre Buteasa și spre Peștera Onceasa. Aici sosește din dreapta și un drum larg de care ce vine dinspre Padiș, urcînd costiș abruptul de roci eruptive al Munților Vlădeasa, fără a mai trece prin șaua Cumpănățelu. Acest drum tăiat recent a făcut posibilă parcurgerea distanței Padiș — Stîna de Vale cu mașină de teren cu tracțiune dublă.

În șa părăsim marcajul triunghi roșoi care urcă spre vîrful Brăiasa și căutăm la dreapta un drum de care ce ține aici curba de nivel tăind Coasta Brăiesei. Traversăm cinci vîlcele și un pîrîu cu apă, apoi începem să coborîm costiș, prin pajiști cu tufe de ienuper presărate cu rari molizi. După circa 15 minute de la șa, ajungem, într-o șa pe un umăr plat. În stînga începe un abrupt stîncos, iar în depărtare se vede Piatra Tîlharului, la piciorul căreia se întrevede jos, prin pădure, Poiana Onceasa.

Din șa drumul face un cot la dreapta, intră în pădure, cot la stînga, apoi drept în jos și după 10 minute din șa ajungem pe fundul plat al unei căldări nivale care seamănă cu un mic circ glaciar. Ea este străjuită pe stînga de pereții ce scapă de sub culmea de pe care am coborît și de cei care jalonează creasta principală a masivului. Traversăm la orizontală căldarea printre blocuri de grohotiș, tufe de ienuper și molizi izolați, trecem un pîrîiaș care drenează căldarea spre est, apoi urcăm ușor timp de 5 minute pe marginea pădurii și după 15 minute de la intrarea în căldare traversăm un pîrîu mai mare. Drumul iese apoi într-o poiană pe care o traversăm de-a coasta în coborîș ușor, cu rare semne de marcaj, dar drumul larg este clar și ne conduce pe o creastă de unde avem o vedere frumoasă asupra căldării de sub vîrful Piatra Grăitoare pe care am traversat-o. Aici întîlnim marcajul bandă albastră ce vine de la Padiș și cu care vom merge comun înainte.

Drumul continuă prin pădurea compactă de molid, la orizontală. El este larg, plin de noroi; firele lui cînd se despletesc, cînd se adună. Traversăm un pîrîu mai mare, coborîm puțin, apoi mergem din nouvla orizontală și după 20 minute de la intrarea în pădure, aceasta se rărește treptat și ajungem la marginea Poienii Onceasa.

Poiana Onceasa este situată la altitudinea de circa 1 300 m. Largă, cu fundul plat sau larg ondulat, ea are relieful tipic al unei platforme carstice, cu doline și gheburi de calcar; acoperită cu pășuni bogate și cu.pîlcuri de molid, ea are aspectul pitoresc al unui parc, semănînd mult cu cealaltă platformă carstică a Munților Bihor, Padișul.

Trecînd printre doline, al căror fund este uneori ocupat pînă în vară de zăpadă, sau permanent de mici lacuri, pătrundem în centrul poienii unde se desface la stînga marcajul bandă albastră (tr. 12), care urcă spre Piatra Tîlharului, pe care o zărim la stînga încununînd abruptul. Drumul nostru spre peșteră merge înainte, traversînd poiana la orizontală. Stîlpii de marcaj ar fi aici bineveniți. În lipsa lor putem lua informații de la ciobanii ce sălășluiesc totdeauna în poiană. Tot din poiană începe și traseul 31, marcat cu semnul punct roșu, care face legătura între Poiana Onceasa și Someșul Cald.

Din centrul poienii ne îndreptăm spre capătul ei estic ținînd malul drept al pîrîului ce se formează în Poiana Onceasa și, urcînd ușor, ajungem la marginea ei. Aici va trebui să căutăm cu atenție marcajul și poteca în pădure. Ea urcă la început ușor, apoi merge orizontal, trece printr-un luminiș alungit de-a lungul drumului și după 15 minute de la intrarea în pădure începe să coboare lin într-un alt luminiș mai mare. Panta se accentuează șii în fața noastră se deschide vederea largă asupra bazinului Văii Ponorului. Coborîm abrupt pe un grohotiș semifixat 20 m, apoi ne îndreptăm spre dreapta, de-a coasta. Reintrăm în pădure; mergînd pe o potecă îngustă, pe sub un perete de calcar, după 10 minute de la începutul coborîșului ajungem în fața intrării Peșterii Onceasa (cota 1 320 m). Ea este săpată la dreapta, la piciorul peretelui de calcar pe sub care am venit.

Peștera Onceasa, lungă de 340 ni, are o porțiune descendentă și apoi o mare sală orizontală, ce se continuă ia dreapta cu o galerie. Fără ornamentații deosebite, ea este celebră prin marele număr de resturi fosile de Ursus spelaeus, care au alimentat, la sfîrșitul secolului trecut, multe muzee din Europa. Oase ale ursului de peșteră se mai găsesc și astăzi răspîndite în sala mare a peșterii. Aceste oase au adus, dealtfel, și denumirea de Peștera cu Oase de la Onceasa sau Peștera Zmeilor.

Fig 35 Peștera Onceasa

Vizitarea peșterii durează ½ oră și necesită lampă de carbid sau lanterne (apă trebuie luată din pîrîul din Poiana Onceasa).

Legături în continuare.

De la Peștera Onceasa se.poate coborî direct în Valea Ponorului (15 min.), pe o potecă nemarcată, de unde se continuă în aval drumul forestier (tr. 2 c) ce ajunge în valea Someșului Cald;(4,5 km) și de aici la Ic Ponor; de aici se poate merge spre Padiș sau Huedin (tr. 2).

De la peșteră întoarcerea pe drumul de venire pînă în Poiana Onceasa, de unde se continuă spre cabana Padiș (3 ore) pe marcajul bandă albastră (tr. 12).

Din Poiana Onceasa se poate merge la cabana Vlădeasa (6 ore) pe marcajul bandă albastră, la dreapta în sus (tr. 12).

Din Poiana Onceasa se poate face racordul cu Circuitul Someșului Cald pe marcajul punct roșu și cruce Toșie, la stînga în jos, pe valea Alunului Mare (tr. 31).

Pentru Stîna de Vale (5 ore) se urmează marcajul pînă în șaua Cumpănățelu și în continuare pe bandă roșie, la dreapta (tr. 20).

30. Circuitul Izvoarelor Someșului Cald

Marcaj: punct roșu (pentru derivații, marcaj) dublu: punct roșu — fond alb — cerc roșu) Durata: 4 ore circuitul propriu-zis (fără drumul de acces) Distanța: 8 km circuitul propriu-zis (fără drumul de acces) Caracteristica traseului: traseu pentru vizitarea-uneia din cele mai complexe și interesante zone carstice din Munții Bihor cu mai multe peșteri, canioane, izbucuri, grupate într-o regiune deosebit de sălbatică; practicabil numai vara. Posibilități de acces: marcajul punct roșu formează un dublu circuit de forma cifrei 8, la care duc patru ramuri de acces, marcate tot cu punct roșu. Două se desfac din traseul 20 (Stîna de Vale— Padiș), iar a treia vine de la Ic Ponor folosind drumul forestier de pe valea Someșului Cald. A patra ramură vine din Onceasa, utilizînd pe penultima porțiune aceeași șosea. Descriem primele trei posibilități, cea dinspre Onceasa constituind traseul 31.

— Din șoseaua de pe Someșul Cald. Urmăm; traseul 2 6 pînă la capătul șoselei. Pe ultimii 600 m ea este însoțită de semnele punct roșu și cruce roșie ale traseului 31. De la capătul șoselei urmăm încă 100 m pe o potecă firavă ce însoțește malul stîng al rîului pînă ajungem, la locul în care traseul circuitului traversează apa Someșului. Pentru cei ce folosesc acest acces recomandăm începerea circuitului spre dreapta, în versantul stîng al Someșului, urmînd să ajungă din nou aici venind din cel drept (de la Ic Ponor 8,5 km pînă la capătul șoselei și 5 minute pînă la intrare în circuit).

— Dinspre Stîna de Vale. Pornim pe traseul 20 (bandă roșie) pînă la Piatra Arsă, unde cîndva un stîlp cu săgeți arăta locul în care se desface, la stînga, traseul spre Someșul Cald. În lipsa săgeții indicatoare, vom fi atenți să reperăm un stîlp situat în afara potecii de pe creastă, spre stînga, în. tăpșanul larg și înierbat. Ne îndreptăm spre el și începem coborîșul destul de lin. Traversăm la orizontală o mică platformă cu cîteva mici izvoare, apoi reluăm coborîșul printre tufe de ienuper, cu marcajul aplicat pe pietre, ceea ce îl face mai puțin vizibil. Traversăm o vagă potecă pe care o urmează semnele bandă albastră ale traseului 12 și, după 15 minute de la capătul marcajului punct roșu, timp în care am coborît o diferență de nivel de 150 m, intrăm în pădure. După cîteva serpentine urmează o porțiune aproape orizontală spre dreapta, prin rariște de pădure cu mult afiniș, apoi continuăm coborîrea prin pădure. Traversăm două pîraie mici și urmăm versantul drept al văii Cuciulata, la firul căreia ne duc cîteva serpentine. De la intrarea în pădure pînă aici s-au scurs 15 minute. Mergem pe firul apei, în aval, cam 10 m, traversăm pîrîul pe bolovani și urcăm pieptiș prin pădure (5 min.) pînă la un stîlp metalic situat chiar pe marcajul de circuit. Recomandăm de aici parcurgerea circuitului spre dreapta, urmînd ca întoarcerea sa se facă pe ramura din stînga.

— Dinspre Padiș. Urmăm traseul 20 (bandă roșie) spre Stîna de Vale pînă în Poiana Vărășoaia. Un stîlp cu săgeți ruginite arată drumul pe care am venit de la Padiș și înainte, pe cel spre Stîna de Vale. Lizibilă este doar săgeata cu inscripția ,,Spre Izvoarele Someșului Cald" (la dreapta). Urcăm lin spre capătul nordic al poienii, fiind atenți la șaua care se schițează în dreapta și spre care ne ghidează un imens punct roșu desenat pe o stîncă, primul semn al marcajului pe care îl avem de parcurs. Imediat după șa intrăm în pădure, prin care coborîm costiș. Traversăm un fir de apă, care este izvorul pîrîului Rădeasa. Apa formează în stînga noastră o vale, ce începe să se adîncească treptat. Mai traversăm patru vîlcele și poteca ne duce deasupra văii de unde observăm cum apa se pierde prin gura joasă a unei peșteri săpată în peretele de calcar din malul stîng. După cîteva minute marcajul ne scoate într-o poiană în care mergem de-a coasta coborînd ușor spre, stînga, pe o pantă foarte înclinată, pînă aproape de firul văii. La circa 8 m diferență de nivel de vale marcajul se bifurcă. Ramura din dreapta duce prin peștera Cetatea Rădesei, ramura din stînga pe deasupra ei. Sînt cele două ramuri care închid circuitul Rădesei (de la Padiș la capătul marcajului punct roșu din Vărășoaia ½ oră, iar din Vărășoaia pînă aici 15—20 min.).

Descrierea traseului. Circuitul Izvoarele Someșului Cald este constituit de fapt din două circuite, care se dispun ca buclele cifrei 8. O buclă mai mică, situată în sud-vest (circuitul Rădesei) și o buclă mai mare, situată. la nord-est (circuitul Cheilor Someșului Cald). Cele două circuite se întîlnesc în Poiana Rădesei.

Fig 36 Cetatea Rădesei

Circuitul Rădesei. Acest circuit permite vizitarea marii peșteri Cetatea Rădesei și avenele de deasupra ei. Circuitul complet nu poate fi efectuat la ape mari, trecerea prin peșteră fiind dificilă. Menționăm, de asemenea, că amenajările din interiorul peșterii sînt distruse des la viituri, fapt pentru care ele au o viață efemeră. Intrarea în circuitul Rădesei se face cel mai convenabil dinspre Padiș (drumul de acces c).

Din punctul în care drumul de acces de la Padiș întîlnește circuitul, lăsăm în stînga ramura de întoarcere și urmăm sensul săgeții aplicate pe o piatră cu mențiunea,,Spre Cetatea Rădesei". Continuăm să tăiem pe o potecă îngustă versantul drept al văii Someșului, a cărui apă a apărut între timp dintr-o mică gură de peșteră (Izbucul de la Rădeasa) și curge jos, sub noi. După cîțiva pași poteca se bifurcă. Vom fi atenți să nu urmăm pe poteca mai mare din dreapta ci pe cea de jos, destul de dificilă din cauza grohotișului și a spălăturilor de apă. Trecem o muchie pietroasă și coborîm costiș, anevoie; ajungem la firul văii, pe care îl traversăm. Sîntem, în fața impunătorului portal al Peșterii Cetatea Rădesei, înalt de peste 15 m, de formă ogivală. Intrarea în peșteră se face pe malul stîng al apei, pe o terasă de stîncă. După 10 m, peștera se lărgește într-o sală mare, mai ales spre stînga. Mergem pe lîngă apă, urcăm pe o terasă stîncoasă, trecem o culme și coborîm o ruptură de 4 m. Cotim la stînga, apoi prin patul apei și după cîțiva metri, trecînd pe sub un fel de arcadă, ajungem într-o sală imensă, inundată de o lumină stranie ce pătrunde prin 4 hornuri. Aceste hornuri sparg tavanul peșterii, pînă la suprafață, unde le vom regăsi pe drumul de întoarcere, sub formă de avene. În peșteră lumina albăstruie ce se cerne din tavan dezvăluie un peisaj haotic, cu blocuri și terase de stîncă, printre care se strecoară apa ce umple golul cu vuietul ei. Aspectul sever dă o notă specifică peșterii, unică din acest punct de vedere în țara noastră.

Traversăm sala pe terasa din stînga și după 5 minute, în care timp am trecut într-o zonă mai îngustă unde întunericul crește mereu, ajungem la o slabă rază de lumină ce răzbate printr-un alt horn din tavan, Fereastra Mare (Fereastra I). Cotim la dreapta și aproape nu observăm dispariția tavanului; mergem printr-un canion atît de îngust încît lumina abia ajunge pînă jos. Co'borînd anevoie pe bîrnele unei foste punți, facem mai multe coturi și după cîteva marmite, ce ocupă toată lățimea canionului, ieșim brusc din strînsoarea pereților în Poiana Rădesei, izbiți de lumina orbitoare și aerul cald încărcat de miresme de verdeață.

Întregul parcurs subteran măsoară 212 m, la care se adaugă 47 m ai canionului de ieșire din peșteră. El necesită circa 20 de minute și poate fi efectuat fără mijloace artificiale de iluminare.

Poiana Rădesei, aproape orizontală, presărată cu pîlcuri de brazi înalți, este străjuită de pereți de calcar ce-i conferă un aspect sălbatic și romantic. Aici confluează pîrîul Rădeasa, care se eliberează din încleștarea pereților, cu pîrîul Feredeu ce vine din stînga și se prăvălește peste o săritoare într-o cascadă de 5 m înălțime. Toponimic, tot aici ia naștere Someșul Cald. Cîțiva metri în amonte de împreunarea apelor, sub peretele din stînga, este cuibărit un mic izbuc cu apă limpede și rece. Totul îndeamnă aici la un popas.

În Poiana Rădesei marcajul se bifurcă. O ramură coboară de-a lungul Someșului, pentru a face legătura cu al doilea circuit, cel al Someșului Cald. Cealaltă ramură urcă pe pintenul dintre pîrîul Rădeasa și pîrîul Feredeu ce confluează în poiană, pentru a închide bucla circuitului Rădesei.

Turiștii care dispun de timp (și mai ales, de forțe suficiente) vor continua pe marcaj în aval pentru a efectua circuitul Someșului Cald; ceilalți se pot întoarce la Padiș.

În colțul de vest al poienii, la baza culmii care separă pîrîul Rădeasa de pîrîul Feredeu, o inscripție pe fond alb indică ,,Spre Padiș". Poteca începe cu o serpentină tăiată în stînca, apoi urcă abrupt în serpentine strînse, printre tufe de afin și pădure de molid. După 10 minute panta se mai domolește și în stînga apare semnul dublu al primei derivații. Coborîm pe ea circa 15 m și ajungem pe o brînă de calcar suspendată deasupra canionului Rădesei. Vederea este covîrșitoare. La 30 m sub noi zărim panglica îngustă a apei ce străbate canionul, iar la dreapta pereții verticali se împreună pentru a forma bolta peșterii care se termină aici. Revenim în potecă și continuăm să urcăm însoțiți de zgomotul apei Pîrîului Ars ce se prăvale undeva la dreapta în repezișuri și cascade pe care doar le bănuim. La 30 m de prima derivație un semn dublu pe o piatră nu duce nicăieri. La 15 m mai sus poteca trece pe lîngă o dolină situată în stînga noastră. Ea are versanții din ce în ce mai abrupți spre fund, terminîndu-se într-un aven ce comunică cu Peștera Rădeasa. Este Fereastra Mare, a cărei lumină ne-a ajutat să străbatem culoarul terminal al peșterii.

Urcăm pieptiș pe marginea dolinei, apoi după 30 m, cînd panta se domolește, la stînga se desface o mică potecă cu marcaj dublu. Ea ne duce la un alt aven, iar la dreapta de potecă se găsește un al treilea, cu horn vertical și arcade în peretele hornului.

Ne reîntoarcem în drumul principal și după 30 m, chiar lîngă potecă, întîlnim al patrulea aven. În sfîrșit, după încă 15 m, tot lîngă potecă, trecem pe lîngă al cincilea aven, ce are încă o deschidere situată pe partea cealaltă a crestei și la care nu duce nici un marcaj. Ultimele avene sînt cele care luminează sala mare a Cetății Rădesei, dîndu-i un caracter specific.

De la ultimul aven mai urcăm domol prin pădurea de molid 100 m, după care ieșim în poiană. Coborîm cu greu la stînga pe grohotișul mărunt, avînd la dreapta peretele de calcar al Pietrelor Rădesei. Curînd ne apare în stînga impunătorul portal de intrare al Peșterii Rădeasa. Coborîm pînă în firul văii, aici sec, căci apa s-a pierdut sub pămînt ceva mai sus. Ea iese din nou la lumină imediat în stînga noastră, sub potecă, dintr-o peșteră foarte joasă, anevoie de vizitat (Izbucul de la Rădeasa). Urcînd cîțiva metri în malul opus ajungem în punctul de unde am plecat, închizînd circuitul Rădesei. La dreapta se face poteca pe care am venit și care duce la Padiș.

Circuitul Rădesei, prin Cetatea Rădesei, Poiana Rădesei și întoarcerea pe deasupra peșterii durează, fără popasuri, circa 2 ore.

Fig 37. Izvoarele Someșului Cald

Circuitul Cheilor Someșului Cald. Fără a avea un obiectiv atît de senzațional ca Cetatea Rădesei, acest circuit, mai greu de parcurs din cauza marilor denivelări și mai lung decît precedentul, nu este lipsit de spectaculozitate. El oferă priveliști largi asupra întregii regiuni și prilejuiește vizitarea cîtorva peșteri mai mici. Din locul în care se închide în Poiana Rădesei circuitul precedent, coborîm de-a lungul Someșului timp de 5 minute, ghidați de marcaj. La capătul din aval al poienii, ceva mai sus de un vechi stăvilar, marcajul se bifurcă din nou. Sînt cele două ramuri care închid bucla circuitului Izvoarele Someșului Cald. Noi îl vom parcurge începînd de la dreapta.

Urmînd poteca urcăm paralel cu valea, în versantul ei drept. Mergem pe lîngă firul unui mic afluent al Someșului, apoi suim cîteva serpentine, încurcate de bolovani și arbori doborîți. În stînga încep să se întrezărească pereții verticali de calcar ai Cuciulatei, de pe celălalt versant al Someșului. Trecem printr-o zonă cu pădure înaltă de molid și un coborîș scurt ne duce în firul unui pîrîu cu apă ce se prăbușește în cascade imense în Someș. Din locul în care sîntem nu vedem aceste cascade; auzim doar vuietul apei, dar la întoarcerea pe malul celălalt al Someșului vom avea ocazia să admirăm sălbatica cheie verticală prin care curge apa. În toponimia turistică veche această cheie poartă numele de „Moloh” (după numele zeului mitologic fenician mereu nesătul și căruia, pentru a i se cîștiga îndurarea, i se sacrificau copii ce erau. aruncați în foc; în mod figurat numele avea să evoce un loc sinistru, o gură neostoită care, în cazul de față, înghite neîntrerupt apa). Deși botezarea cu nume fanteziste, străine de toponimia localnicilor, este cu totul reprobabilă, menținem numele de Moloh căci, cu toate cercetările insistente, nu am putut găsi nici un toponim autohton pentru această cheie.

După traversarea pîrîului urcăm puțin spre stînga, mergem prin pădure la orizontală și în curînd întîlnim marcajul dublu al unei derivații ce se desface la stînga. Cîțiva metri pe ea ne duc la un promontoriu stîncos cu o largă priveliște, de unde și numele locului de „Belvedere" (cota 1 342). De la Poiana Rădesei pînă aici s-au scurs 40 de minute. Sîntem, deasupra unui perete vertical de 150 de metri la piciorul căruia meandrază Someșul încleștat între pereți și maluri prăpăstioase; la stînga se profilează pe cer vîrful Vărășoaia, în care mantia pădurii e străpunsă de deschiderile de calcar ale Pietrelor Rădesii; în față, pe partea cealaltă a Someșului, privirea este stăvilită de pereții Cuciulatei, deasupra cărora la orizont apare ca o geană creasta masivului Vladeasa cu Piatra Tîlharului și vîrful Britei; în sfîrșit, spre dreapta malul drept al Someșului este străjuit de pereții și turnurile de calcar de la Dosul Căpiței iar pe malul stîng se întrevăd alte două masive de calcar ce domină pădurea deasă.

După ce ne-am desfătat de această măreață priveliște, ne întoarcem în potecă și începem să coborîm la stînga. Cîteva serpentine ne duc pe un mare grohotiș pe care îl coborîm anevoie pe pietrele instabile amestecate cu pămînt negru, alunecos. Poteca (destul de ipotetică) ne scoate la un moment dat spre stînga, unde, un semn de marcaj de peșteră ne conduce printr-un pieptiș scurt la peștera Cuptorul. De fapt nu este o peșteră propriu-zisă ci o crăpătură îngustă în care s-au încleștat bolovanii formînd un tavan. Această formație nu justifică efortul de a ajunge la ea, în schimb, vederea care se deschide asupra văii Someșului este foarte frumoasă. Continuăm să coborîm spre grohotiș, apoi, printre tufe cotim spre dreapta și o luăm de-a coasta pe un perete de calcar ce se înalță la dreapta noastră. O mică deviație ne permite să admirăm un pilon de calcar situat ceva mai jos. Coborîm apoi prin pădure, ocolim pilonul prin dreapta, trecem printr-o poiană de unde zărim ridicîndu-se din albia Someșului un țanc de calcar și în versantul său o mică cascadă. Cotim la stînga și cîteva serpentine în coborîș ne scot în firul văii Someșului, pe care îl travesrsăm anevoie, deoarece puntea ce a existat aici cîndva a fost distrusă de viituri. De la Belvedere pînă aici au trecut 40 minute.

Fig 38. Peștera Honu

Din locul în care am traversat valea, pe malul stîng, începe o potecă marcată cu punct roșu ce urmează în aval (tr. 31) și duce la Peștera Onceasa. La cca 100 m în aval poteca aceasta ajunge la capătul drumului forestier ce vine de la Ic Ponor și pe care traseul 31 îl urmează un timp. Poteca spre căpătul șoselei merită să fie străbătută doar pentru apa excelentă a unui izbuc. Pentru a continua circuitul vom avea deci grijă să nu urmăm poteca în aval pe malul stîng, ci vom căuta, tot pe acest versant, o altă potecă abia vizibilă, care începe abrupt. Cîteva semne de marcaj, nu prea clare, ne ajuta să găsim intrarea în traseu.

Suim puternic prin pădure, uneori printre stînci de-calcar și d-upă 15 minute, cînd poteca începe să cotească spre stînga, zărim în dreapta gura rotundă a unei peșteri, la care duce și semnul respectiv (Peșteră Honu). Este de fapt un culoar ascendent de 75 m lungime ce cotește spre stînga și este lipsit de ornamentații; prezintă interes prin forma de tunel cilindric de eroziune.

Din dreptul peșterii, drumul se îndreaptă spre stînga și va merge paralel cu valea Someșului, însă la peste 100 m diferență de nivel de-a coasta, pe sub pereții Cuciulatei. Aceasta în linii generale, căci în detaliu drumul este mai complicat, cu urcușuri și coborîșuri mici, poteca trebuind să se strecoare printre stînci, peste grohotișuri și prin pădure doborîtă. Astfel, imediat după peșteră, poteca mai urcă puțin, apoi coboară prin pădure, urcă și coboară din nou printre stînci și arbori doborîți. Ieșim din pădure și trecem printr-un fel de spărtură între stînci, dominați în dreapta de un perete de calcar. Suim spre dreapta, pe poteca ce se strecoară printre bolovani, apoi mergem pe curba de nivel, avînd în stînga un perete de calcar ce se prăvale pînă în albia Someșului. În dreapta apare peretele Cuciulatei, pe sub care începem să traversăm un grohotiș de vreo 200 m lățime. Un mic urcuș și intrăm în pădure, unde începem să coborîm domol spre stînga, traversăm o poieniță reintrăm în pădure cu mari luminișuri și ajungem la un loc plan cu pădure rară. Aici trebuie oarecare atenție, căci se desfac două derivații nu tocmai bine semnalate de marcaj.

Prima derivație, marcată cu semnul dublu, se desface la stînga și duce jos la albia Someșului Cald. Coborîm pe ea o pantă abruptă pe cîteva serpentine scurte, traversăm o poieniță, apoi o luăm la dreapta pe un brîneag de calcar, străjuit de un perete înalt. La capătul brîneagului (să reținem acest punct), poteca cotește brusc la stînga și, coborînd în serpentine încă o diferență de nivel de circa 30 m, ne conduce pe malul Someșului. Semnul de marcaj se termină pe un bloc de stîncă ce avansează pînă în mijlocul albiei.

Efortul depus de a coborî pînă aici (și mai ales cel de a urca înapoi) este răsplătit de o priveliște de o rară sălbăticie. Atît în amonte, cît și în aval, privirea poate urmări apa Someșului care se strecoară printr-un jgheab luciat, prins între pereți verticali ce au în partea inferioară o ciudată culoare roșie. În despicătura văii se zăresc, în aval, în depărtare, pereții albi ai Căpiței. Priveliștea cea mai uimitoare o oferă însă versantul opus unde, chiar în fața noastră, peretele este despicat de o cheie de o neînchipuită îngustime. Este Molohul, văiuga pe care am traversat-o în partea sa superioară înainte de a ajunge la Belvedere. Pentru a o putea admira mai bine sfătuim pe turiștii încercați să traverseze prin apă Someșul, să se cațere cei cîțiva metri pînă la intrarea în cheie și să avanseze pe ea puțin pînă la prima săritoare, peste care, la ape mari, se prăvălește o cascadă de peste 10 m înălțime.

După ce am admirat aceste locuri, ne întoarcem pe drumul pe care am venit pînă la capătul brîneagului de calcar (loc semnalat mai sus), unde, în loc să cotim la dreapta, o luăm la stînga, fără marcaj, menținîndu-ne la baza peretelui. După circa 100 m, observăm în dreapta intrarea joasă a unei peșteri (Peștera Uscată din Someșul Cald). Ea este formată dintr-o sală unică, largă de 40 m, înaltă de 8—10 m, la care se ajunge coborînd o diferență de nivel de 7 m pe un dîmb de grohotiș, lipsită de orice podoabă, peștera impresionează doar prin mărimea sălii. După vizitarea peșterii ne întoarcem la marcaj și urcăm din greu înapoi în poteca circuitului.

Din locul în care s-a desfăcut derivația circuitului care ne-a dus la Someș, mai mergem cîțiva pași înainte și la stînga se desface o noua derivație, un semn dublu subliniată și de o săgeată roșie. La 40 de pași ea ne duce pe o prispă aninată deasupra peretelui ce coboară vertical pînă la Someș. De pe acest balcon natural putem admira pe toată înățimea sa spintecătura canionului Moloh, ce se dovedește a avea patul aproape vertical, răsucit elicoidal. Ne întoarcem în potecă și ne îndreptăm spre stînga urmînd marcajul punct simplu. Mergem la început orizontal, apoi urcînd și coborînd ușor, spre pădurea rară de molid cu mult afiniș. După 10 minute începem să tăiem costiș panta ce coboară spre stînga și după încă 10 minute în care coborîm ceva mai pronunțat, ajungem la un stîlp metalic indicator, situat în pădure. Suntem la intrarea în circuit a drumului de acces descris la punctul b). De la traversarea Someșului, adică de la intrarea în circuit a drumului de acces (a) și pînă aici am parcurs 1½ oră. Fără coborîșul pe derivația Moloh (2 ore cu această derivație).

De la stîlpul cu săgeți coborîm pe poteca din stînga circa 30 m și spre dreapta întîlnim o nouă derivație spre Tunelul Mic. Coborîm abrupt din coasta circa 5 minute pe această derivatie pînă în valea Cuciulata, unde ajungem în freptul gurii Peșterii Tunelul Mic, situată chiar în firul văii. Din această peșteră umedă și joasă apa iese plină de lemne și prundiș adus de viituri. Apa văii intră în peșteră la cca 100 m în amonte, pierzindu-se sub malul ei drept, sub un perete de calcare. Intrarea prin această parte a peșterii este însă imposibilă, ea fiind înfundată cu lemne, crăci și prundiș. Locul poate fi însă vizitat, urcînd de la gura peșterii Tunelul Mic în amonte, pe valea aici seacă. După vizitarea Tunelului Mic urcăm înapoi în potecă și reluăm traseul circuitului îndreptîndu-ne spre dreapta. Coborîm cîțiva pași și ieșim pe un versant înclinat cu grohotiș și multe urzici. Îl coborîm cu multă grijă urmînd serpentina potecii și ajungem în firul văii Ciuculata, în aval de Tunelul Mic. Firul văii nu poate fi urmat direct (de la tunel la acest punct) din cauza versanților prăpăstioși și a săritorilor de pe vale, fapt pentru care s-a făcut devierea sus în versantul stîng. Traversăm apa pe pietre și urcăm puțin în versantul drept pe care îl urmăm paralel cu apa la cîțiva metri diferență de nivel. Trecem peste o creastă mică și în cîteva minute ajungem în albia văii Someșului Cald, puțin în amonte de afluența Alunului Mic cu acesta. Sîntem în punctul de unde am plecat în Circuitul Someșului. De la derivația Moloh și balcon pîna aici fără vizitarea tunelului Mic sunt necesare 20 minute.

DE REȚINUT ! Regiunea de izvoare a Someșului Cald este extrem de interesantă cu multe obiective turistice încadrate într-o pădure seculară de rășinoase ce-i conferă o deosebită sălbăticie. Traseele turistice sunt complicate din cauza accidentelor de teren, și a numeroaselor derivații, ce pot duce la rătăciri periculoase . Considerăm de aceea că sunt necesare cîteva recomandări suplimentare :

să nu se părăsească marcajele deorece ele folosesc drumul cel mai scurt, comod și sigur

să se dea o atenție deosebită marcajelor de derivație. Ele se recunosc prin faptul că au marcaj dublu (punct roșu, înconjurat de cerc alb, și acesta de cerc roșu) sau cu semnul topografic de peșteră. Derivațiile nu au continuare și de aceea, întoarcerea la punctul de ramificație e obligatorie

indiferent de drumul de acces pe care se ajunge la cele doua circuite (al Rădesii și al Somexului Cald) ele să se parcurgă totdeauna spre dreapta (privind pe hartă, în sensul invers acelor de ceasornic).

Fig 39

31. Valea Someșului Cald – Poiana Onceasa

Marcaj: punct roșu și cruce roșie Durata: 1½ ore Distanța: 4 km Caracteristica traseului: drum de legătură între Circuitul Someșului Cald (tr. 30) și Poiana Onceasa (tr. 29) pentru cei ce vor să viziteze Peștera Onceasa după ce au vizitat cheile Someșului Cald. Drum ușor, de vale, accesibil tot timpul anului. El a fost marcat, în mod cu totul fantezist de o echipă de pionieri, cu două semne, în ideea că cei ce vin din circuit, obișnuiți cu punctul roșu, îl vor urma în continuare, după cum cei ce vin de la Onceasa vor trebui să aibă la dispoziție în continuare crucea roșie. Aceste semne încurcă mult și pot duce la rătăciri, dar răul este făcut și este greu să se mai revină. Nu ne rămîne decît să fim foarte atenți și să nu ne lăsăm furați de ele.

Descrierea traseului. Începem descrierea din capătul nordic al circuitului Someșului Cald, acolo unde bucla se întoarce traversînd apa (vezi tr. 30). În acest loc cele două ramuri ale circuitului sînt aninate în versanți coborînd vertiginos la apă. Pe malul stîng al apei se desface o potecă: îngustă ce duce în aval. După cîțiva metri trecem pe lîngă un mic izbuc cu apă rece, apoi ajungem la platforma terminală a unui drum forestier. Este drumul care urcă de la Ic Ponor pe valea Someșului Cald. Pe peretele calcaros din stînga zărim semnele marcajului nostru. Urmăm șoseaua, care este tăiată în malul stîng și care coboară domol. După 600 m un pod ne trece peste un afluent ce coboară din stînga (Pîrîul Vacii). Drumul este destul de anonim, străjuit de pădure deasă ce nu oferă nici o perspectivă. După încă 600 m șoseaua se bifurcă: ramura principală continuă să coboare în lungul apei pe malul stîng, iar la stînga o ramură urmează în amonte valea Alunul Mare care vine să se verse aici în Someș. Urmăm șoseaua de pe el, ghidați în mod original de semnele de marcaj aplicate pe stîlpii de bordură ai drumului: pe latura din jos este pus punctul roșu, pe latura din sus — cruce roșie.

Urcăm astfel în coasta versantului drept al văii, la înălțime mică față de firul apei. Versanții sînt împăduriți și drumul este monoton. La 500 m de la confluența cu valea Someșului Cald auzim în dreapta noastră, răzbind din firul văii, zgomotul unui izbuc puternic. El se găsește la contactul dintre calcarele prin care apa vine subteran și patul impermeabil al unor gresii și argile. După încă 500 m, din stînga noastră coboară un afluent care, în ciuda numelui său, Pîrîul Sec, poartă totuși apă. Continuăm pe șosea încă 200 m unde ser află capătul drumului, apoi pe același mal, pe o potecă bine marcata, și traversăm pe o mică punte apele unui afluent ce vme din versantul drept. După încă 300 m poteca ne trece m malul stîng al văii și începe să urce versantul. Ea face două serpentine cîștigînd treptat în înălțime și după o ultimă porțiune de-a coasta, iese din pădure printr-o zona de poieni ce aparțin, de fapt, de Poiana Onceasa Aici întîlnim poteca ce vine din stînga purtînd marcajul banda albastră (tr. 12). Ne aflăm la o importantă răscruce de trasee din păcate nesemnalate de un stîlp indicator. Ne dăm seama doar după semnele sporadice ce apar într-o direcție sau alta. Poiana este traversată de la vest la est de marcajul cruce roșie (tr. 29, Cumpănățelu — Peștera Onceasa) și de banda albastră (tr. 12, Padiș — cabana Vlădeasa). Pentru a ajunge la peșteră noi vom urma crucea roșie la dreapta (est), conform indicațiilor date la traseul 29.

Fig. 40

32. Circuitul Măgura Vînătă

Marcaj: triunghi galben Durata: 4 ore Distanța: 11 Km. Caracteristicile traseului: traseu de creastă în circuit ce oferă largi priveliști asupra bazinului Padiș și al Someșului Cald. Accesibil în tot timpul anului. Marcajul este deficitar tehnic și cu semne prea rare.

Descrierea traseului . Traseul începe din dreptul cabanei Padiș. Traversăm drumul ce duce spre Ic Ponor și începem să urcăm poiana spre nord, urmînd-o pe lîngă liziera pădurii ce se ridică la stînga. Semnele de marcaj, destul de rare, ne ghidează din loc în loc, lăsînd orientarea mai mult pe seama potecii vagi pe care o urmăm.

Chiar dacă nu avem un ghidaj continuu, reperul trebuie să fie creasta foarte largă ce coboară din Măgura Vînătă spre sud. Urcușul care se face aproape tot timpul prin pădurea înaltă și nu prea deasă nu este abrupt. Totușo, fiind continuu nu dă răgaz la odihnă devenind obositor prin monotonia lui. După 2 km distanță pe care urcăm o diferență de nivel de 300 m pădurea compactă dispare și apare o rariște cu vegetație ierboasă înaltă, cu copaci rari și mulți bolovani de cuarțite dure, rocă din care este constituit aproape în totalitate muntele. Pe stînci și pe drumul de arbori căzuți sunt aplicate rare semne de marcaj ce ne conduc spre stînga, evitînd să urcăm ultima pantă pînă în vîrful împădurit. O potecă mai mult ipotetică ne conduce 600m de-a coasta, aproape la orizontală într-o șa situata pe creasta principală a masivului. Sîntem la cca 1530m, pe cumpăna de ape ce separă bazinului închis la Padișului rămas în urma noastră de cel al văi Someșului Cald în fața noastră, însă deocamdată nu zărim mare lucru din cauza pădurii. De la cabana Padiș pînă aici am făcut cca 1½ oră.

Pe creastă întîlnim un drum vizibil ce coboară din vîrful principal al Măgurii Vinete (1641m) din spatele nostru pe care îl urmăm la stînga spre vest. Cu el urcăm domol un prim vîrf prin rariște de pădure ceea ce ne permite să avem o vedere mai largă înapoi și la stînga spre largul amfiteatru al Someșului Cald. Vederea este impresionantă prin ampla desfășurare de creste domoale ce coboară lin spre un șes larg, brăzdat de fine linii ale drumului; locul acoperit de păduri de rășinoase ce se țin lanț de la picioarele nostre pînă departe la orizont. Sunt puține locuri în Apuseni unde ochiul poate să surprindă dintr-o privire o atît de mare masă de rășinoase.

După ce ne-am unplut ochii cu frumoasa priveliște din depărtari continuăm spre vest, ocolind spre stînga vîrful principal din fața noastră examinînd mai în amănunt și peisajul din jur. El trădează altitudinea la care ne aflăm și mai ales substratul geologic. Gresiile martitice ce constituie întregul munte generază un pol acid ce impune o vegetație caracteristică : abundă tufele de afin, iar mușuroaiele numeroase sunt îmbracate într-un covor de mușchi moale, vegetație pitică și iarbă aspră și ici colo ienuperi și jenepeni. Suntem la limita pădurii, fapt care face ca molizii să se avînte izolat pînă aici. În locurile plate și fără drenaj, apa se adună în băți transformate în mici turbării. Fără diferențe notabile de relief ne angajăm prin golul montan în versantul estic al unei depresiuni care este zona de izolare a Pîrîului Renghii. De aici începe să se dechidă largă si vederea spre stînga spre Padiș, care ne apare în întregime acum, cu pădurile sale dese, cu relieful de carst, cu pamblica albă si dreaptă a drumului forestier ce se îndreaptă spre firul regiunii ghemul de calcar al Bisericii Moțului. Dincolo de Padiș zărim creasta ce limitează bazinul închis spre nord, Glăvoiu-Borțigan; la dreapta, un plan mai departe creasta Țapu-Știrbina în care este scobită rana sîngerîndă a Gropii Ruginoase iar în ultimul plan coama prelungă a masivului Biharia, cu ghebul rotund central al vîrfului Cucurbăta, mărginit lateral de două piramide mai ascuțite: la dreapta Piatra Grăitoare, la stînga Cucurbăta Mică, în zilele foante senine, la stînga acestuia, într-un plan și mai îndepărtat se zărește încă un vîrf triunghiular, Găina, celebru prin tîrgul anual pe care-l adăpostește.

Priveliștea de mai sus am admirat-o mergînd de-a coasta, puțin spre dreapta, pînă ajungem din nou pe creasta principală într-o șa mai adîncă. Ea este străjuită pe versantul Someșan de pădurea deasă ce urcă pînă aici. Printre arbori aruncăm o privire și spre nord unde, dincolo de larga depresiune a văii Someșului, se ridică trupul masiv al Munților Vlădeasa ce impresionează prin netezimea și uniformitatea crestei ce se ține continuu la același nivel. Pe ea doar mici denivelări oferă cîte un reper topografic, cum sînt bastioanele de stîncă ale Pietrei Tîlharului sau ridicarea mai proeminentă din al doilea plan, al vîrfului Briței. Identificăm, de asemenea, scobitura semicirculară a căldării din coasta Brăiesei, iar la dreapta, verdele îmbietor al Poienii Onceasa, sub care pădurea este spintecată de țancurile de calcar din cheile Someșului Cald.

Din șa ne îndreptăm spre S-SE ocolind al doilea vîrf al Măgurii Vinete (1 573 m). Mergem de-a coasta, acum în versantul vestic al bazinului de recepție al Pîrîului Ren-ghii, și începem să coborîm prelung pe piciorul sudic al acestui vîrf. Chiar dacă semnele de marcaj sînt sporadice, deteriorate său lipsesc, chiar dacă poteca se despletește în nenumărate șleauri de oi să nu disperăm, ci să continuăm cu.încredere, tot spre sud, pe culme, prin pădure său prin luminișuri. După ce am coborît prelung 1,5 km, o diferență de nivel de circa 300 m, ieșim în final în poienile din Padiș, unde în mod obligatoriu ne..taie calea transversal drumul forestier care duce de la cantonul silvic Padiș în Vărășoaia, Dacă am mers corect sosim în el pe o culme unde, de partea cealaltă a drumului, se găsește o mică clădire pentru colectarea laptelui. Din ultima șa de pe creastă pînă aici am făcut 1 oră. Aici se termină, la un stîlp metalic, marcajul nostru și întîlnim semnele bandă roșie și albastră (tr. 20 și 12) ce vin dinspre Vărășoaia. Pe stîlp indicația „Spre vf. Măgura Vînătă ½ oră".

Pentru a ne întoarce la cabană ne stau la dispoziție două posibilități:

urmăm drumul forestier spre stînga (est) care merge de-a coasta, taie două pîraie și coboara apoi la dreapta (fără marcaj) ieșind în depresiunea mare a Padișului, unde intră în drumul principal ''Pietroasa — Padiș — Ic Ponor (tr. 22). Aici întîlnim marcajele bandă roșie (tr. 38) și cruce albastră (tr. 22) ce ne poartă la stînga pînă la cabană;

urmăm doar la început drumul forestier, apoi îl părăsim și continuăm pe poteca marcată drept înainte pînă la cabană (tr. 12 și 20). Pe ambele variante de la terminarea marcajului nos-îtru pînă la cabană se fac 40—50 de minute.

Fig 41

33. Cantonul Padiș – Peștera Șura Boghii

Marcaj: punct roșu Durata : 1 oră ( la care se adaugă 30 minute de la cabana Padiș la cantonul Padiș pe marcaj bandă roșie. Distanța: 1,5 km. Caracteristica traseului: drum pentru vizitare zonei carstice de la Piatra Boghii accesibil numai vara.

Descrierea traseului. Plecăm de la cabana Padiș pe marcajul bandă roșie (tr. 38) și cruce albastra (tr. 22) ce însoțește drumul forestier. Drumul ne poartă prin pădurea înaltă de molid; lăsăm la dreapta o zonă de turbărie tipică, travesăm un pîrîu, Valea Arsurii care imediat sub drm, la stînga se pierde într-un ponor sălbatic și ieșim în poiana largă, orizontală a Padișului. Lăsăm la dreapta o ramificație a drumului ce duce la Vărășoaia, apoi ajungem la o triplă ramificație. La dreapta, o veche ramificație duce la o veche carieră; înainte, drumul la cantonul silvic Padiș; la stînga cotește drumul spre Pietroasa și Cetățile Ponorului.Părăsim aici marcajul cruce albastră care însoțește drumul sore Pietroasa ne continuăm drumul pînă la cantonul silvic. De la cabană la canton am făcut cca 30 minute.

În dreapta cantonului se află un excelent izvor, singura posibilitate de aprovizionare cu apă. O săgeată și marcajul punct roșu care începe aici ne indică direcția de mers: drept în sus, pe lîngă izvor. Vara, cînd iarba este netăiată poteca este ușor vizibilă prin fîneață. După tăierea ierbii, urma gălbuie a potecii între zonele verzi este de asemenea un bun indiciu.

Fig 42. Zona Padiș

Urcăm prin poiana triunghiulară, trecem pe lîngă o bancă și masă de unde avem o frumoasă priveliște asupra ciudatului șes al Padișului, orizontal și ciuruit de doline, din păcate desfigurat de ideea stranie de a fi amenajat ca pășune, fapt care a dus la ararea lui și înfundarea dolinelor. La orizont se ridica farul zonei, Biserica Moțului, cu silueta caracteristică și) peretele ei alb de calcar. Urcăm pînă în capătul de sus al poienii unde intrăm în pădure pe un culoar ce urcă pe linia de cea mai mare pantă. Poteca, pe care apele au transformat-o parțial într-un scoc torențial, urcă puternic, fără a ne lăsa răgazul unor serpentine, prin pădure de amestec. După circa 15 minute, drumul cotește ușor spre stînga și începe să taie panta costiș pînă ajunge pe. creastă, la un vechi drum de tractor. Sîntem pe creasta muntelui Boga, cîndva acoperit de pădure deasă, acum cu goluri de defrișare. Cotim la dreapta și urcăm pe acest drum cîteva minute pînă ce ajungem în punctul cel mai înalt. Sîntem într-o șa. Înainte drumul începe să coboare; la dreapta noastră: se ridică panta muntelui, spre vîrful Piatra Boghii (1 436 m) cu o largă defrișare, iar la stînga se ridică o mică creastă pe care a rămas un smoc de pădure. Vom căuta aici semnele traseului nostru care începe să coboare la stînga, traversînd tăietura, pentru a intra apoi în pădure. Coborîșul în pantă ne poartă pe o potecă pămîntoasă drept în jos, apoi ușor la stînga, pînă ce, prin desișul pădurii, începe să transpară o ciudată lumină albastră. Este dată de marele abrupt deasupra căruia ne aflăm, hău imens umplut de lumina albăstruie a depărtărilor. Ajungem astfel la marginea pădurii, deasupra unor pereți verticali înalți de cîteva sute de metri. Sînt Pietrele Boghii care ne prilejuiesc o amplă priveliște. Sub noi se desfășoară firele văii Boga care se adună și răzbat în Poiana Boghii, unde zărim, ca mici jucării, case cochete. Din dreapta se adaugă Valea Rea, străjuită de abruptul puternic al vîrfului Cornu Munților, din care se desface o culme masivă. La stînga- de Boga vine valea Oșelul, cu izvoarele separate de lame de calcar, apoi un versant mai domol peste care șerpuiește drumul carosabil ce urcă de la Pietroasa. Acest tăpșan prelung, împădurit, este dominat de o lamă de calcare, creasta Măgura Seacă. Tot evantaiul de fire de văi descris concură pentru a genera valea Boga, izvorul principal al Crișului Pietros. Vederea depășește însă acest bazin lăsîndu-ne să zărim la stînga culmea Știrbina—Tărtăroaia, ce se ridică dincolo de valea Galbena; în dreapta zărim, succesiv, piramida triunghiulară a Măgurii Guranilor, apoi Măgura Fericii și picioarele prelungi ale versantului vestic al Bohodeiului. În sfîrșit, în zilele fără abur în atmosferă, întrevedem dincolo de Depresiunea Beiuș, culmile prelungi paralele ale Munților Codru-Moma.

După ce am examinat această priveliște căutăm la stînga continuarea traseului, o potecă anemică abruptă . Un coborîș scurt ne poartă într-o șa, apoi un coborîș mai prelung, costiș spre stînga prin pădure ne conduce la un alt mic platou străjuit pe dreapta de un țanc de calcar ce ne prilejuiește o altă vedere de ansamblu a bazinului văii Boga, într-o vedere amețitoare în picaj vertical. La stînga zărin un perete la baza caruia să ajungem căci acolo se află Peștera Șura Boghii Pentru aceasta coborîm abrupt la stînga ținîndu-ne de stînci sau rădăcini, destul de anevoie. Ajungem astfel la o limbă de grohotiș, pe care o traversăm si care, la un colț de stîncă descoperim mica intrare în peșteră. Șura Boghii este o perșteră nu prea mare 212 m lungime. Intrarea este de cca 2,5 m înălțime și 8 metri lățime ce dă acces într-o sală mare cu mult noroi pe podea. După cca 40m sala se continuă cu un culoar ascendent pe care se urcă o diferență de nivel de 30 m și care se termină cu o săliță deasupra căreia se cască un horm înalt.

Fig 43 Peștera Șura Boghii

Peștera este lipsită de concrețiuni și nu prezintă prea mare interes. Este mai mult un pretext pentru efectuarea traseului, punctul culminant prezentîndu-l, de fapt, priveliștile de pe marginea abruptului.

Întoarcerea se efectuează pe același traseu sau, pentru variație, după ce se traversează tăietura din pădurea de sub vîrful Piatra Boghii, se poate merge drept înainte pe drumul de tras bușteni, spre sud, și se coboară comod prin pădure. Drumul iese apoi într-o altă tăietură de pădure pe care o traversează; cînd se zărește șesul Padișului, la stînga, se coboară pe drum larg.

Propunem însă și o variantă a traseului ce are ca scop vizitarea Peșterii din Padiș. Pentru aceasta vom coborî pe drumul pe care am urcat spre cantonul silvic Padiș dar, înainte de a ajunge în poiana în care se află banca și masa de lemn, vom căuta o cărare ce se desface din poteca marcată și se îndreaptă spre stînga prin pădure.

Fig 44 Peștera din Padiș

O vom urma pe aceasta ajungînd astfel pe o culme plată. Coborînd ușor la dreapta ajungem într-o poiană ce ne duce într-o șa largă. De fapt este un mic platou care are în mijloc o mare dolină mărginită de două creste: cea dinspre canton are o îngrăditură, căci de aici începe fîneața rezervată cantonului; cea dinspre nord este bine marcată și din ea coboară spre nord un culoar de poiană prin pădure pînă în vasta depresiune carstică în care se află cuibărit Tăul Vărășoaia. Din șaua în care ne aflăm se vede și drumul forestier ce urcă la Vărășoaia. Dacă am reperat bine această șa, ne îndreptăm, spre marginea ei din stînga (vest) și, intrînd în pădure, începem să căutăm o dolină mare în fundul căreia se află intrarea în peșteră. Dolina este situată cam la 30 m de liziera pădurii, în pădure, puțin spre nord față de creasta pe care se află șaua.

Peștera din Padiș are o lungime de 160 m și se prezintă ca o mare sală descendentă dezvoltată pe fețe <ie calcar. La stînga se află o mare sală secundară. Din capătul inferior al sălii mari mai continuă o galerie foarte strîmtă și joasă care face ca denivelarea totală a peșterii să fie de 52 m. Peștera merită efortul de a fi vizitată pentru dolina și intrarea impresionantă, cît și pentru sală mare, interesantă prin fenomenul de formare a golului pe fețe de stratificație.

De la peșteră ne putem întoarce: la cabana Padiș fie (1) coborînd înapoi la cantonul silvic, fie (2) coborînd în Poiana Boghii și de aici pe șoseaua forestieră la dreapta pentru, a ajunge din nou în șesul Padișului, fie, în sfîrșit (3) părăsind șoseaua, pe poteca marcată cu bandă roșie și bandă albastră (tr. 12 și 20).

Fig 45.

34. Circuitul Cetăților Ponorului

Marcaj : punct albastru Durata: 5 ore Distanța: 12 km Caracteristica traseului: traseu de vizitare a celui mai spectaculos și interesant complex carstic din Munții Apuseni – Cetățile Ponorului, drum greu practicabil numai vara prima parte comună cu traseele 35,37,39 ultima numai cu traseul 35.

Descrierea traseului (porțiunea comună cu traseul 35). Pornim de la cabana Padiș însoțiți de marcajele punct galben (tr. 35) cruce galbenă (tr. 37) și triunghi roșu (tr. 39). Ne îndreptăm spre SV coborînd foarte lin un dîmb cu poaiană străjuită de bastionul Bisericii Moțului, vîrf proeminent care domină întreaga zona a podișului Padiș. După 10 minute traversăm albia pîrîului Gînjoaba care ne-a însoțit spre stînga (apa lui se pierde pe vreme de seceta în albie) și lăsăm pe dreapta un mare grajd de lemn pentru vite în spatele căruia se află ponorul ce absoarbe apa pîrîului ce ajunge pînă aici. Mergem apoi la orizontală prin rariște de pădure lăsînd în stînga o dolină de prăbușire apoi ieșim în poiana cu molizi rari, între o dolină cu ponor și alta la dreapta. Pe un molid sunt figurate toate cele 4 semne de marcaj. La 20 minute de la cabană, drumul pe care am venit cotește ușor la dreapta pentru a intra printre dîmburi mai înalte. Îl vom părăsi aici și vom continua drept înainte ghidîndu-ne după o culme golașă cu un molid mare izolat pe creasta ce coboară spre stînga pe care, în unii ani se află o stînă. Trecem chiar prin șaua din stînga dîmbului într-o depresiune alungită care are pe clina stîngă un stîlp de marcaj înfundat în pămînt, ceea ce îl face să proemineze mai puțin decît normal. El poartă o săgeată ruginită ce arată înainte. Punctul este important căci aici se despart cele două ramuri ale circuitelor pe care le urmăm; drept înainte cel pe care vom merge; la dreapta, pe o culme lină printr-un culoar poienit străjuită de pădure ; cea pe care ne vom întoarce și pe care o recunoaștem după un punct mare albastru, desenat pe o piatră. Aici, pe o piatră sunt figurate toate patru semnele.

Continuăm deci înainte pe versantul stîng al depresiunii, urcăm ușor, pînă pe o creastă plată unde se termină poiana. De partea cealaltă, panta destul de accentuată este împădurită. Aici ne părăsește traseul 37 (cruce galbenă) care o ia la stînga. Noi începem să coborîm prin pădure, întîi în serpentine strînse, mai apoi cînd începe să se adune apă pentru a forma Pîrîul Brădețanului poteca ne duce în malul drept. Coborîșul este destul de anevoios, poteca fiind destul de alunecoasă. După 20 minute de coborîș, dupa ce am trecut fire de apă ieșite din mici izvoare din dreapta noastră panta se domolește brusc și ajungem în lunca largă a unui rîu care ne barează drumul. El vine din dreapta și curge spre stînga. Este Ponorul care-și are obîrșia într-un izbuc puternic ce se află la 280 m în amonte. O săgeată indică la dreapta “Izbucul Ponorului”.

La izbucul Ponorului duce o derivație cu marcaj dublu (punct albastru). Poteca ne conduce pe malul stîng al apei, peste bolovanii acoperiți cu un covor de mușchi pînă la piciorul unui perete de calcar. La bazalui se deschide arcada lată de 6 m și înaltă de 2,5 m a unei peșteri din care iese puternicul șuvoi de apă al izbucului. În peșteră nu se poate pătrunde mai departe deoarece apa formează un lac adînc. Căile de venire a apei nu se văd, tavanul coborînd spre fundul sălii pînă la oglinda apei, formînd astfel un sifon. Debitul mare se explică prin faptul că pe aici se drenează toate apele de sub platoul carstic al Padișului, adunate într-o rețea subterană neexplorată încă. Temperatura foarte scăzută a apei atestă lungul drum subteran pe care îl parcurge.

Numele izbucului, „Izbucul Ponorului", pare ciudat, îmbinînd două noțiuni total opuse: izbuc și ponor. În realitate el ar trebui să se numească „Izbucul de la. Poiana Ponor", căci apa care iese de aici a dăltuit mica polie denumită Poiana Ponor (sau Ponorul) unde apa se pierde din nou sub pămînt.

După scurta vizitare a izbucului (15—20 minute dus-întors) ne întoarcem la capul derivației. Aici ne despărțim de marcajul triunghi roșu (tr. 39) care o ia la stînga. Traseul nostru, împreună cu traseul 35 trece apa Ponorului (uneori este un pod aici) urmînd-o în aval pe malul drept, prin larga depresiune a Poienii Ponor. Ghidați de rari stîlpi de marcaj trecem peste două mici izvoare, apoi mergem pe lîngă apa care face nenumărate meandre, pe fundul plat al acestei depresiuni. Traversăm poiana în lung pînă în locul în care apa dispare din nou în pămînt, suptă de cîteva sorburi. La viituri sorburile nu pot drena întreaga cantitate de apă ce-și ridică nivelul umplînd depresiunea, formînd un lac mare. Pe turiștii care au norocul să surprindă acest rar spectacol îi sfătuim să ocolească lacul pe malul lui nordic (dreapta în sensul de mers), pentru a reîntîlni marcajul deasupra sorburilor. Apa care se pierde aici este aceea pe care o vom reîntîlni în interiorul Cetăților Ponorului, după încă un parcurs subteran de mai bine de 1 km.

Trecînd pe deasupra sorburilor începem să urcăm costiș spre stînga prin pădure, cîștigînd treptat înălțime. Drumul trece de pe calcare pe un substrat format din argile și gresii roșii, fapt care determină peisajul. În primul rînd poteca devine mocirloasă, solul este roșu și apar mușuroaie cu mușchi și afiniș. Ajungem astfel pe un platou pe care-l străbatem mergînd ușor spre stînga, prin rariște de pădure și poieni, apoi începem un coborîș domol. Cînd intrăm în pădure panta se accentuează și după circa 25 de minute de la sorburi intrăm pe un drum forestier bine întreținut, care se ramifică în șaua Bălileasa din drumul Pietroasa — Padiș. De partea cealaltă a șoselei, semnele de marcaj (punct albastru și punct galben), precum și cîteva pancarte ne atrag atenția că sîntem în preajma unui important obiectiv și monument al naturii, Cetățile Ponorului. De obicei în acest loc se află parcate mașinile celor ce vin pe șosea pentru a vizita Cetățile (vezi traseul 22 a).

Traversăm șoseaua și începem să coborîm prin pădurea rară de molizi înalți. După 5 minute ajungem pe fundul unei doline care este străjuită pe stînga de un mic perete de calcar, la piciorul căreia se pierde un fir de apă ce s-a constituit între timp. În fața dolinei cele două marcaje, pe care am venit neîntrerupt timp de 2 ore de la cabană, se despart: semnul punct galben o ia la stînga pentru a ocoli pe deasupra marea Depresiune a Cetăților Ponorului; punctul albastru, marcajul nostru o ia la dreapta pentru a coborî în ea.

Traseu exclusiv pentru Cetățile Ponorului. Urmînd deci punctul albastru urcăm în cîteva minute versantul împădurit și pietros al dolinei și ajungem pe o creastă de unde începem să coborîm la dreapta. Sîntem în versantul stîng al văii Cetăților, în firul căreia va trebui să ajungem. Poteca coboară costiș la dreapta prin pădurea de conifere împiedicînd o vedere de ansamblu asupra complexului de doline al Cetăților. Un cot la stînga apoi mergem de-a coasta tăind versantul din ce în ce mai abrupt în coborîș ușor ce ne apropie de fundul Vaii Cetăților pe care îl ghicim adînc sub noi, la dreapta, după albeața bolovanilor de calcar. Brusc, pădurea se termină și ajungem pe un grohotiș în pantă mare. La dreapta ni se dezvăluie, spart într-un perete vertical imensul portal al Cetăților sugerînd o ogivă gotică. Doar brazii aninați în perete ne oferă un termen de comparație pentru a aprecia uriașa dimensiune a portalului. El are cca 70m înălțime, iar peretele în care este săpat peste 100m. În fața lui se termină brusc valea Cetăților constituind de fapt o fundătură cunoscută sub numele impropriu de “dolina I”.

Fig 45.

La stînga, peste el, zărim peretele și mai înalt ce mărginește dolina a III-a, pe marginea căreia sînt construite două balcoane de bîrne (balconul I și II). Grohotișul, de fapt o spălătură de pietriș fin și pămînt, este alunecos și greu de coborît, fapt pentru care ne ajutăm de rădăcinile și trunchiurile de copaci din drum. Amenajările,.cîndva fastidioase de aici (scări, o platformă de priveliște, parapete), au căzut victimă intemperiilor și neglijenței. Acest fapt va pune la grea încercare și de aici înainte puterile și agilitatea turiștilor pentru a realiza integral traseul pe care se angajează. Vom coborî așadar spălătura pieziș spre stînga, apoi în lungul peretelui de calcar din stînga pînă la capătul lui. Aici înainte, resturile unei scări ne arată pe unde va trebui să ne cățărăm pentru continuarea traseului (după ce vizităm portalul). Pentru aceasta coborîm la dreapta pe imenșii bolovani transportați de apă și ne strecurăm printre ei sau îi încălecării, ajutați de două scări care la ape mari sînt inundate. Ele nu sînt suficiente, așa încît coborîșul nu este ușor. Ajungem în sfîrșit la portalul care se ridică impresionant în fața noastră. Menționăm ca pe timp de ploaie și viitură pe vale curge o mare cantitate de apă care poate face drumul nepracticabil.

După ce am traversat firul văii, dacă pe ea nu curge apă, sub portal ne întîmpină vuietul unui torent nevăzut. Facem o primă vizită acestei ape, posibilă numai dacă Valea Cetăților este seacă, căci trebuie să o traversăm din nou, spre colțul din stînga al portalului. Coborîm cu grijă peste bolovanii alunecoși și, conduși de zgomotul apei, ajungem în locul în care ea iese dintr-o galerie. Pereții umezi și lustruiți arată că apa dăltuiește și astăzi patul ei subteran. Vizitarea galeriei nu este posibilă mai departe, căci imediat în amonte apa se strînge într-un lac foarte adînc.

Apa care iese pe aici vine pe căi ascunse din valea Izvorul Ursului, dinspre Peștera de la Căput (vezi traseele 22 b și 39). După ieșirea din galerie, ea se strecoară printre imensele blocuri prăbușite din tavanul portalului și, după un scurt parcurs vijelios, dispare la stînga într-o galerie, aruncîndu-se în întuneric printr-o cascadă. Aici este începutul giganticului tunel subteran al Cetăților, pe care îl vom vizita mai tîrziu. Deocamdată ne întoarcem la poteca de sub peretele din dreapta portalului, urmînd-o în continuare. De abia acum observăm că portalul se prelungește formînd un tunel foarte înalt ce răzbate de partea cealaltă pe sub peretele -în care este săpat. Urcăm din greu pe grohotișul mărunt, instabil, și ajungem pe fundul unei doline cu pereții perfect verticali (dolina a II-a). Chiar în față la aproape 100 m înălțime, observăm aninat deasupra peretelui un balcon de bîrne pe la care vom trece la întoarcere (balconul al III-lea). Senzația este copleșitoare căci incinta de piatră mărginește orizontul deasupra capetelor noastre, restrîngînd bolta cerului doar la un cerc. Pe fundul dolinei mergem încă puțin la stînga pînă pe un grohotiș ce coboară vertiginos, dispărînd la baza peretelui prin gura unei peșteri. Aceasta este de fapt o fereastră ce răzbate în galeria principală a Cetăților și prin care ajunge la noi vuietul apei. Fereastra fiind suspendată la circa 20 m de patul apei, vom avea grijă să nu ne apropiem prea mult de ea, căci riscăm să alunecăm pe grohotiș și să fim proiectați în galerie.

După ce am admirat sălbaticul peisaj, unic în țara noastră, coborîm înapoi sub portal. Pentru turiștii mai experimentați recomandăm continuarea traseului direct prin galeria subterană. Pentru aceasta ei vor coborî prin dreapta șuvoiului de apă ce se prăvălește cu o cascadă de 4 m, unde un rudiment de scară ușurează treaba. Pentru continuare a se vedea descrierea galeriei subterane mai jos. Pentru majoritatea turiștilor recomandăm, însă, continuarea traseului la suprafață. Vom urca deci înapoi pe blocurile din vale, pînă la locul în care am părăsit poteca. De aici, urcăm cu puțină cățărare, o mică muchie, ajutîndu-ne și de restul de scară, de unde începe o potecă îngustă aninată în versantul stîng al văii. După puțin timp ea se bifurcă, înainte este o ramură înfundată care ne permite să mai admirăm o dată portalul, acum mai de la înălțime. Pe vremuri, pe aici era calea de acces la baza portalului, căci.o scară ne ajuta să coborîm chiar în fața lui, fără a mai fi nevoiți să încălecăm blocurile din firul văii, variantă avantajoasă mai ales pe timp de ape mari. Pînă la refacerea acestei scări, nu vom adopta această soluție. Ramura din stînga urcă pieptiș și ajutați și aici de un rudiment de scară (doar bîrnele laterale cu cîteva trepte umede și alunecoase) cîștigăm înălțime. Trebuie urcat cu multă grijă fără să ne lăsăm furați de uluitorul spectacol pe care ni-l oferă uriașul portal prin față căruia suim dar de care ne desparte o prăpastie ce devine tot mai adîncă. O ultimă pantă și ajungem în șaua situată la stînga portalului, cam la nivelul bolții sale. Suntem pe creasta care desparte dolina I-a de dolina a III-a; de dimensiuni mult mai mari decît precedentele are o formă triunghiulară iar pereții ce-o mărginesc nu formează o incintă perfect continuă. O primă spărtură este cea prin care am pătruns în ea. A doua o vom folosi pentru a o părăsi. Din șaua în care ne aflăm atrage atenția mai ales peretele de vis-à-vis de peste 200m înălțime perfect vertical pe care sunt atîrnate balcoanele I și II.

După un scurt popas în șaua îmbietoare, singurul loc mai așezat în întregul haos de piatră începem să coborîm puțin la stînga apoi cotim la dreapta și ne strecurăm pe sub peretele ce mărginește dolina spre nord. Poteca ne duce în continuare peste un imens grohotiș pînă la piciorul marelui perete unde se deschide gura unei galerii. Este singura posibilitate de a ajunge fără pericol pînă la cursul subteran al apei Cetăților. Recomandăm coborîrea pînă la firul apei căci ea ne dă posibilitatea de a face cunoștință cu cea mai impresionantă galerie de peșteră din munții noștri. Pentru aceasta începem să coborîm pe grohotișul mobil în dreptul intrării, continuăm pe stînga, pe lîngă perete, cu grija de a nu prăvăli bolovani peste tovarășii de drum. În 10 minute ajungem pe malul rîului subteran ce curge de la dreapta spre stînga. Galeria, de dimensiuni impresionante este umplută de vuietul apei, ce face repezișuri printre bolovani. Vizitarea în continuare este dificilă si depinde de îndemînarea și experiența fiecărui turist dar mai ales de nivelul apei.

Pe cei mai curajoși care nu se tem de apa rece, îi sfătuim să cerceteze ramura din aval. Lanterna sau lampa de carbid sunt indispensabile. Coborîm la început pe malul stîng ale apei apoi, dupa cîțiva metri trecem pe malul drept desculți sau folosindu-ne de bolovanii ce ies din apă. Cînd aceasta se liniștește într-un mic lac, ne strecurăm lipiți de perete și trecem prin apă folosindu-ne de bolovanii din apă care fac un fel de potecă submersă. Trecerea dincolo de muchia peretelui este porțiunea cea mai dificilă căci în aval malurile oferă suficiente banchete sau plaje de pietriș pe care putem avansa fără a trece prin apă. Curînd galeria se lărgește printr-o sală ce la dreapta are un diverticul la care se poate ajunge cu greu urcînd o pantă de argilă alunecoasă. În continuare, galeria se strîmtează din nou; mergem pe bancheta de stîncă de pe malul drept și cînd aceasta se termină traversăm prin apă pe stînga. Galeria cotește la dreapta și debușează într-o sală mare în care coboară din stînga, în pantă o mică galerie. În dreapta, urcăm pe un grohotiș, după ce am traversat apa, și ne aflăm pe o terasă triunghiulară unde urmele de foc arată locul taberelor ridicate de cei care au explorat în continuare galeria pe încă 2 Km. Impresia copleșitoare pe care o face Sala Taberei prin dimensiunile ei este accentuată de vuietul permanent al apei ce umple tot golul. El este creat de o cascadă de 8 m înălțime care se aruncă printre doua blocuri gigantice prăbușite din tavan într-un ochi de apă adîncă. Aici este punctul terminus al vizitei noastre căci mai departe nu se poate avansa decît cu mijloace artificiale (pitoane, corzi, cizme de cauciuc). Apa își continuă însă drumul ei cale de 1,5 Km pe o galerie tot atît de mare, apoi pe canale tainice pentru a ieși în cele din urmă la lumină în Izbucul Galbenei. Ne întoarcem așadar cei 200 m cît am coborît de-a lungul apei pînă la piciorul grohotișului pe care am coborît pe care apare lumina palidă pe pătrunde de sus, prin gura peșterii.

Ramura din amonte a rîului poate fi vizitată la început destul de ușor apoi și aici drumul devine dificil.Avansăm cu grijă de-a lungul peretelui din dreapta (malul stîng al apei) pe plaja de prundiș lumina descrește treptat apoi devine mai puternică datorită unei ferestre sparte în înălțimea peretelui din stînga. Cînd în albia rîului încep să apară blocuri mari travesăm apa și avansăm cățărîndu-ne peste blocurile de sub peretelui din stînga. În acest loc galeria face un cot la dreapta de 900 și este luminată din plin de strania lumină albăstruie ce se revarsă prin marea fereastră deschisă sus, în stînga. Fereastra este cea pe care am văzut-o de la exterior din dolina a II-a . Imensele blocuri îngrămădite în cotul galeriei sînt provenite din prăbușirile ce au deschis fereastra. Ne cățărăm cu grijă peste ele, depășind astfel cel mai dificil obstacol din ramura din amonte a traseului subteran al Cetăților Ponorului.

Mergînd cînd pe un mal, cînd pe celălalt, urcăm în susul apei, în lumina ce descrește treptat. Un mijloc de iluminare artificială devine aici necesar. Vom fi atenți la peretele din stînga pentru a surprinde un fenomen interesant, și anume, un izbuc subteran, într-adevăr, la un moment dat, din acest perete țîșnesc cu forță două jeturi de apă, ce vin din canale strîmte și măresc debitul rîului subteran. Este apa pe care am văzut-o apărînd în Izbucul Ponorului, a dispărut în sorburile din Poiana Ponor și pe care o reîntîlnim aici.

Tot avansînd în susul apei, lumina zilei începe să apară din noii slab. Galeria se termină cu o săritoare de cîțiva metri peste care apa face o cascadă. Ne putem cățăra prin stînga, cu multă atenție, ajutîndu-ne de un trunchi de lemn priponit aici și ieșim afară definitiv din galerie, sub marele portal dintre dolinele I și II. Sîntem în locul din care, cînd am vizitat aceste doline, am zărit apa dispărînd într-o gură de peșteră.

Turiștilor care efectuează întreg circuitul ramurii din amonte a rîului subteran de la Cetățile Ponorului nu le rămîne decît să urce în șaua dintre dolinele I și III, pentru a ajunge din nou la gura galeriei pe care au coborît la rîul subteran. Cei ce nu efectuează circuitul vor urca înapoi grohotișul, pentru a ajunge în fundul dolinei a III-a.

După vizitarea rîului subteran începem să urcăm poteca trasată în marginea de sud a dolinei a III-a. Urcăm panta abruptă a unui fel de vîlcel, la început costiș, apoi prin colțul de sud-est al dolinei, în serpentine strînse. Aceasta este porțiunea cea mai epuizantă a întregului traseu, căci învingerea diferenței de nivel de 200 m pe un grohotiș instabil și ou spălături nu ne îngăduie nici un răgaz. După 30 de minute de urcuș continuu panta se micșorează, apare pădurea și în curînd întîlnim (venind din stînga) marcajul punct galben al traseului 35, ce a ocolit pe deasupra, pe marginea de est, dolinele I și III.

Cele două marcaje ne conduc, orizontal sau în urcuș ușor, pe marginea de sud a dolinei a III-a, pe care nu o vedem însă din cauza pădurii dese. Deasupra colțului de sud-est al dolinei, poteca cotește pe nesimțite la dreapta; din stînga vine un drum de tractor, noroios. Aceasta este încă una clin marile erori ale „amenajării" zonei, căci în ciuda faptului că ne aflăm într-o rezervație monument al naturii, ocrotită prin lege, s-a permis trasarea drumului care strică peisajul și izolarea acestui unic fenomen, amenințînd cu defrișarea. Continuăm să mergem înainte pe drum, puțin însă, căci el se termină într-un loc important unde marcajele se despart: traseul punct galben urcă la stînga spre creastă, în timp ce punctul albastru (traseul nostru) continuă pe curba de nivel. Curînd el ne scoate chiar pe marginea abruptului, la un balcon de bîrne (balconul I). De aici vederea este excepțională. La picioarele noastre se deschide în întregime dolina a III-a, pe fundul căreia zărim minuscula potecă ce ne-a condus la gura peșterii. Aceasta se află la 200 m mai jos. La stînga ne apare creasta sfîrtecată ce separă prima dolină de a III-a, iar pe ea, puțin la dreapta, zărim firul Văii Cetăților cu grohotișul pe care am coborît la portal. În sfîrșit, orizontul este închis dă cununa de dealuri împădurite ce dau ocol marii depresiuni a Cetăților Ponorului.

De la balcon continuăm să mergem la orizontală pe marginea abruptului. Un alt balcon (II) ne prilejuiește o nouă privire în hăul dolinei a III-a, apoi poteca se îndepărtează de marginea abruptului. După mai puțin de 10 minute de la primul balcon, un semn de marcaj dublu ne invită să o luăm la dreapta cîțiva pași ce ne conduc la balconul al III-lea. Acum sîntem deasupra dolinei a II-a, a cărei incintă perfect închisă se cască la picioarele noastre. În peretele din față zărim creasta zimțuită cu care culminează peretele despărțitor dintre dolinele I și III, cel în care este săpat portalul. De fapt, cu puțin efort îl zărim și pe acesta. La dreapta, auzim cu greu zgomotul apei ce se zbate în închisoarea ei subterană, zgomot ce răzbate pînă la noi prin fereastra din fundul dolinei. Ne reîntoarcem în potecă și coborîm ușor printre cleanțuri de calcar, dar după cîteva minute, un nou marcaj dublu ne conduce la dreapta. Coborîm puțin pe o potecă vagă și cîțiva pași ne urcă la balconul al IV-lea, ce proeminează tot deasupra dolinei a II-a. Unghiul schimbat ne lasă să admirăm înfiorați poziția balconului precedent, scos cu îndrăzneală deasupra prăpastiei.

Cu această ultimă imagine copleșitoare ne despărțim de Cetățile Ponorului și începem drumul de întoarcere. Urcăm înapoi pe marcajul dublu, apoi continuăm pe marcajul simplu, de-a coasta, prin pădure. Poteca.este bine trasată și nu pune probleme de orientare, lăsîndu-ne să fim atenți unde punem pașii, căci exploatarea forestieră a dus la deteriorarea potecii. Traversăm astfel o zonă cu subsol de argile violacee, apoi intrăm din nou pe calcare, cînd noroiul mai cedează. Deși mergem la orizontală ne apropiem de fundul văii, aceasta urcînd spre noi treptat. Dacă sîntem atenți, zărim la dreapta, în vale, arcadele și orificiile unui sistem de peșteri prăbușite, o interesantă rețea pe care eroziunea a deschis-o la zi. Da aici încă vreo 200 m și poteca coboară la dreapta în firul Văii Cetăților care a ajuns la nivelul nostru. O traversăm și urcăm în șoseaua forestieră, lîngă un pod de beton. La dreapta șoseaua duce-spre Cetăți, ramură pe care am traversat-o înainte de a coborî în depresiunea acestora. Noi o luăm la stînga, și după 250 m din stînga coboară din versant poteca cu marcaj punct galben (tr. 35) ce vine de la Izbucul Galbenei și care ne va însoți de acum pînă la Padiș, împreună ajungem, după încă 200 m, la cantonul silvic Glăvoi, situat la marginea unei depresiuni alungite cu poiană.

Porțiunea comună cu traseul 35. În dreptul cantonului un izvor bun și o masă de lemn cu bănci ne invită la un scurt popas. Aici este dealtfel locul preferat al turiștilor ce vin cu cortul pentru un sejur mai îndelungat. Drumul în continuare pune probleme de orientare căci locul de părăsire a șoselei nu este bine indicat (în ciuda unei săgeți care arată ,,Spre Padiș") și nici poteca nu este vizibilă. De la izvor vom merge spre nord, paralel cu valea și șoseaua, dar tăind oblic versantul; urcăm treptat prin poiană. La dreapta noastră zărim curînd^un vîlcel sec, pe care pătrunde poiana, marginile fiind străjuite de pădure de molid. Suim la început în serpentine scurte, apoi îngustimea vîlcelului ne obligă la un urcuș pieptiș timp de 20 de minute. În partea superioară panta se domolește și ajungem într-o vale seacă înierbată (de la izvor 30 min.). Ieșim din ea urcînd spre stînga pe o culme largă și intrăm în pădure. Urcăm foarte ușor prin aceasta, apoi continuăm pe curba de nivel cotind pe poteca noroioasă ușor spre stînga. După 10 minute ieșim într-o poiană ce cotește ușor la dreapta și coboară ținînd o culme prelungă. O urmăm în lung și, după ce coborîm o ultimă mică ruptură ajungem în prelunga poiană a Padișului, la stîlpul pe jumătate înfundat unde închidem circuitul început cu 5—6 ore înainte. Mergînd la stînga, prin poiană, ajungem la un drum de care și după ½ oră sîntem la cabana Padiș.

Fig 46

35. Circuitul Galbenei

Marcaj: punct galben Durata: 10 ore Distanța: 19 km Caracteristica traseului: traseu de vizitare a excepționalei regiuni carstice de la izvoarele văiii Galbena. Drum greu și obositor, cu diferențe mari de nivel, practicabil numai vara.

Descrierea traseului. Pentru porțiunea cabana Padiș — drumul forestier de pe Valea Cetăților vezi traseul 34.

Coborînd din șosea 5—10 minute, ajungem în firul unei văi scurte cu apă puțină ce se pierde la stînga într-o dolină—ponor. Aici se despart marcajele; punctul albastru urcă înainte pe o mică creastă; marcajul nostru, punct galben, o ia la stînga și urcă puțin pe lîngă dolina menționată. După puțin timp poteca ne poartă la stînga printr-un horn pămîntos, alunecos și în pantă mare, din fericire nu prea lung. Odată sus, putem ieși la dreapta pe un pinten stîncos de pe care vom arunca o privire în adîncimile amețitoare ale acestui unic fenomen carstic, Cetățile Ponorului. Din păcate, vegetația nu ne permite o examinare mai completă.

Reîntorși în potecă înaintăm de-a coasta, orizontal sau traversînd mici denivelări. După 20 de minute de la separarea marcajelor, din dreapta noastră revine marcajul punct albastru (tr. 34) ce urcă aici dinspre depresiunea Cetăților, împreună mergem înainte, poteca noastră intrînd curînd într-un drum de tractor care vine din stînga. Continuăm pe el pînă la capătul lui unde marcajele se despart din nou: punctul albastru continuă la orizontală înainte, punctul galben, pe care-l urmăm, începe să urce la stînga.

Turiștii, care nu au la dispoziție timpul necesar pentru a vizita separat Cetățile efectuînd în întregime traseul 34, pot să continue traseul pe marcajul punct albastru pentru a avea măcar perspectiva de sus a acestui grandios complex carstic. Ei pot merge astfel circa 15 minute pentru a ajunge la primele trei balcoane la dreapta (al patrulea nu mai merită osteneala), întorcîndu-se apoi aici la bifurcație pentru a continua drumul spre Galbena.

De la bifurcație începem să urcăm prin pădure, la început pe un fel de fund de vîlcel, apoi pe coasta versantului, prin serpentine scurte. Poteca și marcajul recent refăcut nu pun probleme de orientare, cu excepția locurilor unde a mai fost doborît cîte un buștean peste potecă. După 20—30 minute de urcuș obositor (ce urcuș pieptiș nu este obositor ?) ajungem, în sfîrșit, pe creasta care separă marea depresiune a Cetăților Ponorului de bazinul văii Galbena ce se deschide în fața noastră, în plină pădure ce împiedică orice perspectivă. Nu ne oprim aici pentru odihnă, ci continuăm să coborîm de partea cealaltă a crestei. După circa 20 m se desface la dreapta o potecă ce ne duce la o interesantă formațiune carstică, Ghețarul Borțig. Faptul este indicat și de o săgeată albă pe care scrie,,Spre avenul Borțig" care însă este pusă într-un loc nevizibil, pe stînga, fiind scrisă invers. Vom merge așadar spre dreapta, pe curba de nivel, circa 5 minute, pînă ce în dreapta noastră se cască un hău din care răzbate o boare glacială. Este un aven, un puț natural de 35 m diametru și 38 m adîncime, în fundul căruia sălășluiește un mare bloc de gheață permanentă. Din lipsa unor amenajări adecvate (o scară pe care să se coboare, așa cum a existat pe la începutul secolului!) ne mulțumim cu această priveliște. Avenul are o lungime totală de 150 m și adîncimea de 54 m pe care o obține datorită unei galerii scurte ce dă acces la o mare sală. Blocul de gheață pe care-l adăpostește avenul are un volum de 30 000 m3, ceea ce face ca el să ocupe al doilea loc din țară, după Ghețarul Scărișoara, pe locul al treilea urmînd Focul Viu, pe care-l vom vizita pe parcursul traseului nostru.

După popasul binemeritat ne reîntoarcem pe scurta derivație marcată dublu și reluăm marcajul simplu pentru a coborî o diferență de nivel de 360 m. Poteca face serpentine scurte, de multe ori se ramifică, dar semnele de marcaj, refăcute de harnicii pionieri din Oradea, nu ne lasă să ne rătăcim. După 20 de minute de coborîș continuu prin pădure, ajungem la un drum orizontal care taie versantul. Este un vechi drum de exploatare datînd din anii '30. O săgeată pusă numai pentru cei ce vin de jos atrage atenția că aici trebuie părăsit drumul orizontal și comod și începe urcușul dur. Noi, care coborîm, o luăm la dreapta pe drum, urmîndu-i sinuozitățile de curbă de nivel. Nu după mult timp îl părăsim însă și ne angajăm într-un cqborîș prelung, la stînga, în versant. Treptat panta se domolește și versantul se transformă într-o culme lată, cu pantă relativ domoală. Sîntem tot timpul în pădure. De la intrarea pe drumul orizontal am făcut 20 de minute. Urmînd creasta trebuie să fim atenți la indicațiile de marcaj puse pe copaci, deoarece trebuie să părăsim drumul și creasta și să coborîm la stînga. Locul este indicat de inscripții și săgeți:,,Spre Cheile Galbenei" și ,,Izbucul Galbenei". Cotul la stînga trebuie foarte bine reperat căci drumul bun ne îmbie să-l continuăm și numai după 200 m mai jos regăsim marcajul nostru, care revine în el după ce a făcut întreaga buclă pe la izbucul și canionul Galbenei. Dacă nu am fost atenți riscăm să regăsim aici marcajul și să coborîm mai departe, ratînd obiectivele principale ale traseului nostru. Coborîm așadar la stînga, facem cîteva serpentine, apoi ne angajăm spre stînga într-o traversare, și după un ultim coborîș scurt peste stînci apare Izbucul Galbenei. El este un ochi de apă liniștită de 6—8 m diametru, cuibărit la piciorul unui perete. Am zice că este un lac dacă la dreapta apa nu s-ar prăvăli înspumată într-o cascadă cu debit mare, singurul indiciu că aici țîșnește de sub pămînt un adevărat rîu cu debit considerabil. Apa albăs-trui-verzuie, puțin lăptoasă și foarte rece, ne trădează lungul traseu subteran pe cai necunoscute. De fapt este apa care a intrat în Cetățile Ponorului și care a putut fi urmărită de îndrăzneții exploratori pe încă 1,7 km de la pierdere, rămînînd însă încă un parcurs necunoscut de 2 km.

Fig 47. Zona Văii Galbena

După o scurtă odihnă trecem apa pe un buștean, cu grija de a nu aluneca și a nu fi antrenați de vîrtejul cascadei, începînd de aici pînă la reieșirea din canion vom avea ocazia necontenit să amintim în gînd, în chip nu tocmai măgulitor, pe cei ce ar trebui să se ocupe de reamenajarea acestor locuri ce au cunoscut în anii '60 o echipare turistică excepțională. Motivul de supărare, după lipsa podului, ni-l oferă chiar poteca care străbate versantul stîng și care este mîncată și deteriorată. Cîndva un podeț rezolva problema, acum ea a rămas în grija noastră și trebuie să avansăm cu atenție pentru a nu aluneca la stînga în rîul vijelios. O derivație cu coborîș pa o serpentină la dreapta ne scoate deasupra apei, pe un promontoriu (cîndva aici era un podeț cu platformă), de unde putem admira o cascadă și lanțul de marmite scobite de apă. Revenim la poteca ce ne poartă în continuare în malul stîng și care ne scoate pe o brînă lipsită de pădure, care ne permite să admirăm peretele din față de peste apă, vertical, cu cleanțuri și o arcadă naturală. Sîntem acum la aproape 100 m de firul văii, care s-a adîncit brusc sub noi. La capătul brînei avem un coborîș abrupt, ușurat mult de un cablu fixat aici. El dăinuie de zeci de ani dovedind ca singura soluție pentru amenajările turistice este metalul, nu lemnul perisabil. De la capătul cablului un cot la dreapta și un coborîș de-a coasta ne scoate aproape de firul văii. Aici apa se pierde prăvălindu-se într-un ponor impresionant săpat chiar la piciorul peretelui din dreapta văii. Și aici cîndva o scară și o platformă permiteau o examinare mai de aproape dar, în lipsa lor, ne mulțumim cu privirea de la distanță. Continuăm la orizontală pînă ce la dreapta se adîncește o dolină în care se deschide, la piciorul peretelui, gura unei peșteri. Din ea răzbate vuietul apei, ceea ce denotă că este o “fereastră" care dă asupra cursului subteran. Ea ne oferă o variantă de continuare a traseului după cum vom vedea mai jos prin Tunelul din Cheile Galbenei.

Din dreptul dolinei mai mergem înainte, orizontal, prin bălării și printre bolovani, pînă ajungem pe un grohotiș pe care îl coborîm, cît mai aproape de peretele din față ce se continuă cu un abrupt de cîțiva metri, peste care curgă un fir de apă ce vine din sus și pe care trebuie să-l coborîm cu multă grijă peste pietrele și mușchiul alunecos, ajutați de o scară pe cale de a se deteriora total. Ajungem astfel la firul apei de unde admirăm o frumoasă cascadă ce împrăștie apa într-o jerbă triunghiulară și care își are originea într-o gură de peșteră. Este apa Galbenei care s-a pierdut mai sus, în peștera pe lîngă care ani trecut. Putem însoți și noi apa în drumul ei subteran coborînd însă pe a doua gură, cea seacă. Un grohotiș ne duce la malul apei ce vine din dreapta, și pe care o urmăm pe malul ei stîng. Un mijloc de iluminare este necesar. În peretele din stînga, unde locul este mai alunecos, un cablu ne ajută avansarea. Ajungem astfel din nou la zi, după 10 minute, lîngă capătul de sus al cascadei, de unde trecînd o culme putem coborî la stînga, cu grijă pentru a ajunge la baza ei.

Din fața cascadei drumul ne duce pe lîngă apă în jos, lucru simplu de enunțat dar greu de realizat, căci puntea, care cîndva făcea posibil acest lucru, se află ruinată la piciorul peretelui din stînga. Vom folosi totuși bîrnele ei și pietrele ce răzbesc din apă pentru a avansa treptat, fără pericole, ci doar cu riscul de a lua apă la picioare. Coborîm astfel circa 250 m, fiind atenți să reperăm în malul opus locul pe unde va trebui să urcăm. Ca repere oferim următoarele elemente: la un moment dat, în malul drept se zărește o ruptură cu o mică gură de peșteră, apoi un fel de pinten stîncos, triunghiular. În aval, peretele cedează locul unei hoance abrupte, pămîntoase, dincolo de care reîncepe peretele de calcar în dreptul unui cot spre stînga. În malul stîng, pe care ne aflăm, reperul ni-l oferă cotul la stînga al văii în dreptul căruia am putea continua drumul trecînd un mic pre.g. Dar nu este nevoie căci înainte de el trebuie să trecem, apa pentru a prinde hoancă pămîntoasă pe care vom urca. Ea este marcată și de un mare punct galben aplicat pe stîncă. Deseori turiștii pun aici peste apă cîte un buștean care ușurează traversarea; în. lipsa lui însă nu ne rămîne altă soluție decît descălțarea și baia de picioare. Sîntem aici la altitudinea de 750 m, punctul cel mai coborît al traseului.

Odată ajunși pe malul drept al văii începem să urcăm hoancă în serpentine strînse, pe o potecă mai mult ipotetică. După circa 50 m diferență de nivel, marcajul cotește brusc la dreapta pentru a ieși din vîlcel (15 minute de jos). Poteca devine mai clară și ea ne scoate pe o brînă pe deasupra pereților văii Galbena, spre amonte, astfel că la un moment dat auzim vuietul apei ce se prăvălește în cascada pe lîngă care am trecut. Continuăm să urcăm în serpentine prin pădurea tot mai rară. Poteca ne scoate apoi pe sub un perete, se înscrie în versantul ce coboară spre stînga noastră. Urcăm printre țancuri de calcar, pe mici limbi de grohotiș, pînă ce, după 45 de minute de trudă continuă, ajungem sub o creastă ce se ridică cu cîțiva metri deasupra în dreapta noastră. Aici, o derivație cu semn dublu ne conducea chiar pe culme, la un balcon construit cu o nemaipomenită îndrăzneală deasupra hăului. El a dispărut dar putem încerca o scurtă ieșire pe culme pentru a admira priveliștea. Sub noi, la peste 200 m, se află firul văii, străjuit pe stînga de un perete de peste 300 m înălțime, pe la baza căruia am trecut ținîndu-ne de cablu. După scurta acrobație pe muchia de calcar, ne reîntoarcem la potecă și, ocolind prăpăstiile ce se cască la dreapta noastră, mergem înainte și urcăm prin pădure de fag. După 10 minute, o derivație dublă a marcajului ne coboară în serpentine la dreapta circa 30 m diferență de nivel unde, pe marginea abruptului, se afla un alt balcon din care se mai văd numai resturi. Și de aici panorama asupra firului văii Galbena, ce se zbate la adîncimi amețitoare prinsă în chingile de piatră ale canionului, este tot atît de impresionantă. Extraordinară este de aici și vederea spre lama de piatră ce se înalță la dreapta și pe care s-a aflat cîndva balconul de lemn. Ne reîntoarcem în potecă și 5 minute continuăm să mergem cam pe curba de nivel, prin pădure de conifere, în versantul drept al unui vîrf ce se ridică la stînga noastră. După mai puțin de 10 minute ajungem pe marginea unei pante mai abrupte pe care coborîm înainte și ajungem pe o culme lată cu drum bun, ce vine din dreapta noastră. Este drumul pe care l-am părăsit ceva mai sus pentru a coti și coborî la izbuc. Sîntem acum în pădure cu fagi de peste 1 m diametru, printre care coborîm pe linia de cea mai mare pantă circa 15 minute pînă ce în dreapta noastră începe să mijească lumina din Poiana Florilor filtrată printre pomi. Coborîm la dreapta de pe creastă și ne angajăm prin iarba înaltă (sau cosită) coborînd costiș spre nord. După 10 minute ajungem în mijlocul poienii, la un mic izbuc ce țîșnește de sub cîteva placi de calcar, loc marcat și de un cireș sălbatic uscat. Popasul este bine venit, cu atît mai mult cu cît trebuie să ne adunăm forțele pentru încercarea cea mai grea a zilei, urcușul unei diferențe de nivel de circa 500 m. Profităm și pentru orientarea generală.

Dincolo de pîrîul ce-și are obîrșia în izbuc, un stîlp de marcaj de săgeți indicatoare, din păcate greu de citit și incomplete,,,Spre Padiș 4½ ore", ,,Valea Seacă — Băița", „Spre Pietroasa 5 ore". Suplinim lipsa informațiilor ,,oficiale" cu detaliile de mai jos. Aici, în Poiana Florilor se încrucișează trei trasee importante. Unul este marcat cu bandă roșie și vine de la Padiș, continuînd în jos prin poiană pentru a urca pe Valea Seacă și a ieși pe la Groapa Ruginoasa la șaua Vîrtop (tr. 38). Al doilea este marcat cu triunghi galben, străbate poiana în lung, venind de la Pietroasa și continuă spre Arieșeni (tr. 28). Al treilea, în sfîrșit, este punctul nostru galben pe care am venit și care urmează să ne întoarcă la Padiș. El este pe o bună porțiune comun cu banda roșie. De aceea de la stîlpul metalic vom privi în sus pe pantă pentru a repera al doilea stîlp, care nu are nici o indicație de marcaj. Urcăm la el pieptiș, prin fîneață, apoi poteca se așterne treptat spre stînga și continuăm să urcăm costiș. Puțin mai sus cotim la stînga și intrăm în pădure unde apar și semnele punct galben a căror lipsă neliniștește și chiar derutează pe turiști. Sîntem acum pe un drum larg ce urmărește curba de nivel. Traversăm două pîraie ce curg din dreapta și ieșim în ramura nordică a Poienii Florilor. Urcăm treptat drept în sus prin ea, printre case locuite tot temporar, pe care sînt plasate cele două semne de marcaj ce le urmăm. Poiana este dominată de stîncărișul din Piatra Galbenei unde vom ajunge după 2 ore de urcuș continuu.

După 30—40 de minute de la încrucișarea marcajelor din Poiana Florilor, în care timp panta a devenit tot mai înclinată, părăsim poiana și intrăm în pădurea tînără de fag. La limita poienii, o privire înapoi cuprinde masivul Țapu, sub care, la obîrșia Văii Seci, ne apare Groapa Ruginoasa. Drumul prin pădure este greu din cauza pantei accentuate pe care poteca urcă pieptiș. Pe timp ploios lunecușul solicită un efort în plus. După 15 minute străbatem o poiană, cu grija de a regăsi marcajul la reintrarea în pădurea cu fagi mai bătrîni. Continuăm să suim, pe unele porțiuni pieptiș. Calcarele se fac simțite printr-o dolină și vegetație ierboasă. Panta se domolește și un cot la stînga ne anunță sfîrșitul urcușului greu (în total am suit o diferență de nivel de 450 m). Încă o porțiune de-a coasta pe lapiezuri de calcare, aproape pe curba de nivel, ne scoate într-o poieniță în care o derivație cu marcaj roșu și o săgeată ne îndrumă spre Peștera Focul Viu.

Fig 48 Ghețarul Focul Viu

Peștera Focul Viu este, ca mărime, al treilea ghețar subteran din țara noastră. Derivația ne duce în mai puțin de 5 minute la intrarea joasă a peșterii, în care coborîm pe o scară umedă de lemn. Sala mare a peșterii este ocupată în centru de o imensă movilă de lemne putrede, căzute prin larga fereastră din tavan, prin care pătrunde din plin lumina. Podeaua peșterii o formează un masiv de gheață care ocupă întreaga sală; din ea sînt crescute mari stalagmite și coloane de gheață, singura podoabă a peșterii. Recomandăm vizitarea ei în jurul prînzului cînd soarele pătrunde prin hornul din tavan, dînd scîn-teieri feerice stalagmitelor.

Reîntorși în poieniță continuăm drumul cotind la dreapta. Suim prin pădure foarte puțin, apoi coborîm prin fundul unei mici depresiuni alungite, cu doline. Urcăm de partea cealaltă a ei și coborîm din nou fiind atenți la marcajele ce se separă aici pentru un timp. Banda roșie ne conduce înainte, pe drumul cel mai scurt, în timp ce punctul galben face un ocol pentru a urca la vîrful Piatra Galbenei. Acest ocol, de mai puțin de o oră, poate fi evitat de cei ce nu mai au timpul sau puterile necesare. Ei vor urma înainte banda roșie, care, după circa 10 minute, reîntîlnește punctul galben. Pentru a urca însă pe Piatra Galbenei o luăm la dreapta, ghidați de semnele traseului nostru plasate pe trunchiurile arborilor. Fără potecă vizibilă urcăm în serpentine prin pădurea înaltă de fag, la început mai domol apoi mai accentuat. Un ultim pieptiș printre calcare ne scoate pe o culme care ne conduce pe vîrful Piatra Galbenei (1 234 m). De aici vederea este largă spre sud. La picioarele noastre se deschide o prăpastie de 200 m adîncime, dincolo de care, înconjurată de întinse păduri, se desfășoară ca un ochi Poiana Florilor cu minusculele sale căsuțe. Peste tăietura adîncă a văii Galbena, pe care o bănuim doar, se ridică contraforturile împădurite ale masivului Țapu, între care impresionează mai ales rupturile din Peretele Gardului. Profilate pe cer se înșiruie de la stînga la dreapta vîrfurile Vîrtopu, Țapu, Știrbina, Giunașu, iar într-un plan mai îndepărtat, Tărtăroaia, cu poiana sa caracteristică. Vederea este atrasă mai ales de Groapa Ruginoasa, imensă mîncătură de apă deschisă ca o rană roșie în pieptul muntelui Țapu. Ea constituie obîrșia Văii Seci, a cărei tăietură adîncă o putem urmări pînă în valea Galbenei.

După un popas în iarba înaltă cuibărită între stînci, părăsim acest minunat punct de priveliște și începem să coborîm spre nord. Semnele de marcaj ne conduc costiș prin pădurea înalță de fag și după 15 minute ajungem în poteca largă pe care a urmat-o marcajul bandă roșie. În punctul de joncțiune, lîngă o masă și o bancă, o săgeată de lemn indică un izvor care se găsește la mai puțin de 5 minute. El este binevenit, căci din Poiana Florilor nu am mai întîlnit apă. Izvorul se găsește în versantul unei depresiuni ce se deschide spre est, în fața noastră. Este marea depresiune a Gropii de la Barsa, deosebit de interesantă prin numeroasele formațiuni carstice pe care le adăpostește și pe care le putem vizita urmărind traseul 36 (bandă galbenă) ce începe aici.

În continuare mergem mai mult orizontal, prin pădure tînără, deasă. Ocolim cu grijă băltoacele mereu prezente pe drumul desfundat, avînd în permanență în stînga Groapa de la Barsa, pe care însă nu o putem zări. Începem să urcăm pe culmea plată și după 15 minute de la izvor marcajul bandă roșie ne părăsește definitiv. El continuă să urce, puțin spre stînga, ajungînd pe alt drum tot la cabana Padiș. Marcajul nostru o ia la dreapta și ne conduce, la orizontală, printr-o șa apoi începem să coborîm prin pădurea tînără de brad. Pe firul unui torent panta se accentuează și după 20 de minute de la despărțirea marcajelor ajungem în Valea Cetăților unde întîlnim șoseaua forestieră pe care am traversat-o puțin înainte de separarea de marcajul punct albastru. Aici bancă și masă.

Traversăm valea și urmînd șoseaua după cîteva minute ajungem în fața cantonului silvic Glăvoi. De aici înainte vezi continuarea la traseul 34.

36. Circuitul Groapa de la Barsa

Marcaj: bandă galbenă Durata: 2 ore (fără vizitarea peșterilor) la care se adaugă 2 ore timp folosit de la cabana Padiș pînă la intrarea în circuit (dus-întors). Distanța: circuitul propriu-zis 5 km, la care sa adaugă distanța de la cabana Padiș la intrarea în circuit 12 km (dus-întors). Caracteristica traseului: traseu de vizitare a formațiunilor carstice situate în depresiunea închisă Groapa de la Barsa; traseu ușor, accesibil tot timpul anului. Posibilități de acces: 1 — de la cabana Padiș pe traseul 38 (bandă roșie) spre șaua Vîrtop. După ce se traversează depresiunea Bălileasa și se urcă în versantul ei sudic, pe creastă rse întîlnesc semnele bandă galbenă ale traseului nostru pe ramura de întoarcere. Trecem deci de ele și continuăm pe banda roșie încă 30 minute pînă la popasul de la Izvorul din Barsa unde se găsește capătul traseului nostru (timp necesar 1½ oră); 2 — de la cabana Padiș pe traseul 35 (punct galben) circa 25 minute pînă la bifurcarea traseului; se urmează ramura din dreapta (vest) care conduce la cantonul silvic Glăvoi, iar de aici, în continuare, pînă la întîlnirea cu marcajul bandă roșie, cu care se ajunge în comun la popasul de la Izvorul din Barsa (timp necesar 2 ore), traseul este descris în sens invers la p. 334—335.

Descrierea traseului. Traseul marcat cu bandă galbenă nu formează un circuit închis, închiderea făcînd-o marcajul bandă roșie al traseului 38. Începem descrierea de la popasul de la Izvorul din Barsa. De la masa cu bănci, aflate într-un luminiș îmbietor, o săgeată indică spre vest locul unde se" află un izvor, binevenit în această zonă lipsită dă apă, iar alta ne îndrumă,,Spre Groapa de la Barsa".

O luăm pe poteca ce ne duce în 5 minute la izvor. De aici continuăm coborîșul printr-un desiș de pădure tînără cu molizi și foioase. O potecă vagă în serpentine ne scoate în 20 minute pe fundul depresiunii unde traversăm un vîlcel cu albia seacă. În stînga se ridică pereți verticali de calcar spre care ne îndreptăm. Traversăm apa unui pîrîu ce coboară din dreapta și care se pierde în patul de prundiș, ajungînd aici numai la ape mari. Urmărim albia seacă în aval și ajungem la gura Peșterii Negre săpată la piciorul peretelui înalt de peste 60 m. Peștera, care are 3 000 m galerii, poate fi vizitată doar în porțiunea de intrare pînă la primul aven, de aici înainte fiind necesare scări flexibile și alte materiale tehnice.

Fig 49 Groapa de la Barsa

De la gura peșterii, urcăm pe terasa din dreapta pîrîului, înaltă de 10 m, și ne îndreptăm spre nord-vest, urmărind o potecă ce merge paralel cu abruptul din stînga, la circa 30 m de el. După 60 m traversăm un vîlcel, adesea sec, ce se înfundă la stînga într-un ponor, apoi trecem pe lîngă o dolină dublă. Urcăm apoi o faleză de calcar de 20 m înălțime, orientată est-vest, sub care se înșiră mai multe doline. Deasupra falezei

se întinde un platou, cu o junglă de vegetație rămasă în urma defrișării, pe care o străbatem spre nord-vest. Poteca ne duce prin dreapta unei doline mari scobită la baza abruptului din stînga; lăsăm la dreapta o dolină și mai mare, perfect circulară, adîncă de 21 de m și cu un diametru de 30 m.

Dincolo de această dolină calcarul se lasă din nou într-o pantă abruptă cu dărîmături. Regiunea este greu de examinat din cauza vegetației dese, ierboase, specifică tăieturilor recente de pădure. Umblatul prin ea este periculos nu numai din cauza rătăcirii posibile, dar și datorită unor vechi guri de puțuri de prospecțiuni neînfundate din neglijență, acoperite doar cu bîrne care au putrezit. Ele s-au transformat în adevărate capcane pentru turiști. Zona periculoasă poate fi reperată grație unui foișor, pîndar de animale sălbatice, în jurul căruia se află majoritatea puțurilor.

Cu grija de a repera și evita aceste capcane putem ieși din traseu pentru a mai examina cîteva formațiuni carstice interesante. Astfel, înainte de foișor la dreapta, spre vest, se găsește albia unui rîu ce se pierde într-un ponor, între marea dolină precedentă și acest ponor se găsește un mic aven deasupra căruia se întinde un pod natural de 1 m. La nord-vest de aven într-o dolină este cuibărit un mic lac de 14 m diametru, cu apă neagră, de unde și numele de Tăul Negru. Interesant este faptul că el se află suspendat față de albia pîrîului în care se drenează. Din el pornește un fir de apă permanentă ce se scurge tot în ponor; lacul este probabil alimentat printr-un izvor subteran.

După ce am examinat această interesantă zonă, revenim la poteca ce ocolește lacul prin stînga (vest) și ne îndreptăm spre nord-vest, tot paralel cu abruptul de calcar din stînga. Trecem prin pădurea înaltă care începe de la lac, lăsăm la stînga încă trei doline și după 230 m de la lac ajungem într-un loc în care. versantul din stînga avansează ca un pinten. Calcarul este foarte mîncat, cu numeroase rupturi și în el se găsește prima deschidere sub formă de aven, a peșterii Ghețarul de la Barsa. Nu vom folosi această intrare dificilă, căci la 30 m mai departe se deschide intrarea principală a peșterii (cota 1 126 m).

Fig 50. Ghețarul de la Barsa

Ghețarul de la Barsa este o peșteră vizitabilă pe o lungime de circa 200 m, cu unele concrețiuni, dar interesantă mai ales prin prezența gheții. Pătrundem în ea coborînd o pantă destul de înclinată, acoperită de resturi vegetale și în partea de jos, de zăpadă permanentă. Înainte exista aici o scară de lemn ale cărei urme se mai vedeau pînă de curînd. La baza pantei ajungem într-o galerie pardosită cu un strat de gheață de 40..50 cm. La dreapta se desprinde o ramificație de 40 m lungime cu cîteva concrețiuni. Galeria principală continuă 30 m, apoi 53 strîmtează mult și trece la stînga într-un alt culoar. Pe acesta în sus (la stînga) ajungem după 60 m într-o sală mai mare din care se desfac mai multe diverticule; unul comunică la exterior cu avenul pe care l-am zărit înainte de a intra în peșteră, altul duce la un mic pîrîu subteran. Reîntorși la întîlnirea galeriilor, coborîm acum în aval; întîlnim curînd pîrîul, însoțiți de acesta străbatem galeria, acum mai lată și cu bolovani prăbușiții din tavan. După 40 de m de la întîlnirea cu pîrîul, ajungem în fundul peșterii, în locul în care apa dispare prin crăpături impenetrabile. Aici se termină vizita turistică a peșterii, nu și cea speologică, rezervată specialiștilor echipați cu materialele necesare. Aceștia pot continua pe deasupra punctului în. care apa se pierde într-un sistem de galerii fosile, apoi se reajunge la cursul activ care se parcurge cu dificultate, în lungul unor cascade, strîmtori și porțiuni ce necesită tehnică alpină. Peștera însumează 3010 m galerii și puțuri, ea făcînd parte din sistemul de drenaj subteran al Gropii de la Barsa, fără să se fi reușit încă joncțiunea cu rețeaua Peștera Neagră — Zăpodie.

Ieșirea din peșteră se face pe ramura din stînga, de la prima bifurcație (cea fără pîrîu) tot la stînga pe a doua bifurcație (cea cu gheață) și apoi pe gheață, mereu la dreapta, pînă la panta de ieșire acoperită cu zăpadă.

În fața peșterii începe o derivație a marcajului care ne poartă la alt obiectiv interesant. Lăsăm, așadar, marcajul bandă galbenă la dreapta și continuăm pe punctul galben al derivației, la stînga. Ne îndreptăm spre nord pe fundul unei hoance împădurite pe care o părăsim curînd cotind la stînga, apoi spre sud-vest, ținînd aproximativ marginea abruptului de calcar care se ridică la stînga noastră. După circa 300 m abruptul se accentuează; ajungem la marginea unei văi care se adîncește la picioarele noastre cu circa 7—10 m. Coborîm în firul ei și ne îndreptăm în aval. Aproape de peretele de calcar care retează valea, în firul văii se schițează un mic aven care dă acces la Peștera Ponorul de la Zăpodie, de 705 m lungime și cu o denivelare de 122 m, peșteră greu de străbătut din cauza îngustimii galeriilor. În față, la piciorul unei pante ce coboară puternic, se deschide crăpătura verticală de 8 m înălțime, parțial înfundată cu zăpadă și gheață a Peșterii de la Zăpodie, vastă rețea subterană de peste 7 km dezvoltare, în care curg două rîuri subterane, din care unul mijlocește legătura cu Peștera Neagră, împreună sistemul subteran Peștera Neagră — Zăpodie atinge o dezvoltare de 12 048 m, ceea ce îl situează pe al patrulea loc din țara. La 20 m deasupra intrării în Peștera de la Zăpodie se află o mică peșteră de 29 m lungime care poate servi de adăpost în caz de ploaie.

Acest complex carstic fiind rezervat numai speologilor rutinați, ne întoarcem pe marcajul punct galben, pînă în fața Ghețarului de la Barsa de unde începem drumul de întoarcere pe marcajul bandă galbenă. Urcăm ½ oră prin pădure la dreapta, spre NE, fără perspectivă și fără nici un element interesant, de unde ieșim într-o poiană. Cîteva doline și țancuri de calcar ce răzbat din covorul de iarbă ne amintesc substratul calcaros. Străbatem astfel de poieni șit pîlcuri de pădure zece minute și ajungem în drumul lat marcat de bandă roșie al traseului 38. Sîntem pe marginea depresiunii închise Groapa de la Barsa, pe care o părăsim coborînd în depresiunea Bălileasa unde întîlnim drumul forestier ce duce pe Valea Cetăților. De aici, pe marcajul bandă ro-șie, ajungem într-o oră la cabana Padiș.

Fig 51

37. Cabana Padiș – platoul carstic Lumea Pierduta

Marcaj: cruce galbenă Durata: 2½ ore (numai dus) – Distanță: 7 km (numai dus) Caracteristica traseului: traseu pentru vizitarea formațiunilor carstice din Lumea Pierdută; drum ușor, practicabil tot timpul anului.

Descrierea traseului. Plecăm de la cabana Padiș însoțiți de marcajele punct albastru (tr. 34), punct galben (tr. 35) și triunghi roșu (tr. 39). Ne îndreptăm spre sudvest coborînd foarte lin un dîmb cu poiană, străjuiți pe stînga de bastionul Bisericii Moțului, vîrf proeminent (1 466 m) care domină întreaga zonă a Padișului. După 10 minute traversăm albia pîrîului Gîrjoaba care ne-a însoțit pe stînga (a cărui apă se pierde în vreme de secetă în patul ei) și lăsăm pe dreapta micii pereți de calcar ai ponorului care absoarbe apa pîrîului doar la viituri, cînd ea ajunge pînă aici, precum și un grajd dă vite. Mergem la orizontală prin rariște de pădure, lăsînd la stînga o dolină adîncă de prăbușire, apoi ieșim în poiană cu molizi rari. Continuăm printr-o zonă cu doline mari, ce sînt probabil reflexul la suprafață a unor goluri subterane în care nu s-a putut pătrunde încă. La stînga este o dolină cu ponor, la dreapta alta. La 20 de minute de la cabană, drumul pa care am venit cotește la dreapta ușor pentru a se strecura printre dîmburi mai înalte. Vom părăsi drumul aici și continuăm drept înainte ghidîndu-ne după un dîmb golaș cu un molid mare izolat pe creasta ce coboară spre stînga, pe care în unii ani este o stînă. Vom trece chiar prin șaua din stînga dîmbului într-o depresiune alungită ce are pe clina stîngă un stîlp de marcaj înfundat în pămînt, ceea ce îl face să proemineze mai puțin decît normal. El are o săgeată ruginită ce arată înainte. Aici se desfac cele două ramuri ale circuitelor Cetăților și Galbenei. Noi urmăm în continuare ramura din stînga pe care o însoțește marcajul nostru, ținînd versantul stîng al depresiunii și urcînd ușor pînă ajungem pe o creastă plată. De la cabana Padiș pînă aici am făcut 35—40 de minute.

Pe șaua plată pe care ne aflăm marcajele se despart: punctul albastru și cel galben, precum și triunghiul roșu coboară în serpentine drept în jos; crucea galbenă pe care o urmăm noi cotește la stînga și se înscrie în versant. Poteca destul de firavă ne poartă în versantul stîng al pîrîului Brădețeanului, prin pădure, mult timp pe curba de nivel sau în coborîș ușor. Poteca este vizibilă, ușor de parcurs, uneori noroioasă. După 35 de minute versantul se mai așază și ajungem pe o culme plată, tot împădurită. Cîteva poteci cotesc aici la stînga. Noi ne angajăm în versantul stîng, ținînd însă curba de nivel, avînd grijă să nu coborîm prea jos. Trecem o mică poiană în urcuș lin; urmează un urcuș scurt, mai puternic, prin pădurea în care fagul începe să fie înlocuit cu molidul și ieșim pe o culme plată, largă, ce coboară spre vest. Ne angajăm pe ea și după 5 minute de coborîș ieșim din pădure într-o vastă poiană. Este prelungirea Poienii Ponorului, mai exact terminația ei sudică, mărginită de o creastă care formează cumpăna de ape între bazinul închis al Ponorului (la nord) și Pîrîul Ursului (la sud). Noi ne aflăm în capătul estic al acestei creste, în locul în care ea devine orizontală. De la separarea marcajelor am făcut circa 45 de minute.

Coborîm drept în jos, ghidați de semnul pus pe un ciot de molid, traversînd un drum de care ce vine de pe creastă și se angajează în versant. La început o mică șiștoacă, apoi coborîm spre stînga o panta recent despădurită și după 10 minute ajungem într-o vale largă, cu fundul plat, pe care îl zărim numai parțial deoarece este acoperit de pădure rară de molid. Sîntem pe pîrîul Ursului, cîndva o regiune de vis, de sălbăticie și izolare, căreia construirea unui drum forestier i-a luat tot farmecul. Traversăm lunca largă, cu mușchi, molizi și noroi și ajungem la drum, care urmărește malul stîng. Căutăm pe malul celălalt al apei semnele de marcaj, loc ușor de reperat după un puternic izbuc ce-și are obîrșia sub un grohotiș de blocuri mari de calcar, acoperite cu mușchi des, este Izvorul Rece. Aici iese la zi apa care drenează subteran platoul Lumea Pierdută pe care îl vom vizita în continuare.

La dreapta izbucului (cum privim panta) observăm o șiștoacă, un uluc săpat în calcare pe care se vede o urmă de potecă — traseul nostru. Urcăm pieptiș 10—15 minute pînă cîștigăm o diferență de nivel de 70 m, apoi panta se domolește și cotind ușor la stînga ajungem pe un platou al cărui nume, Lumea Pierdută, începem să-l înțelegem. Relieful de platou carstic, nedefinit, fără creste sau văi pregnante, face orientarea dificilă, cu atît mai mult cu cît totul este acoperit de pădure înaltă de conifere, iar solul este tapisat cu un strat fgros de brădișor (Lycopodium). Cîndva, cînd platoul nu fusese atacat de secure și drujbe, el era imaginea însăși a naturii primitive, pe unde nu trecea nici om, nici animal sălbatic, scufundat în liniștea cea mai deplină, o adevărată lume străveche uitată, în care civilizația era prezentă doar prin semnele de marcaj de pe arbori. Din păcate acest aspect a dispărut în bună măsură, potecile s-au îndesit și urmele exploatărilor forestiere sînt tot mai vizibile. Cu toate acestea orientarea a rămas tot dificilă și pierderea marcajului poate duce la rătăciri periculoase.

Ghidați de marcaj vom urma deci poteca care urcă ușor spre est prin pădurea de molid. După 550 m de la terminarea urcușului și cotul la stînga, întîlnim un drum noroios de tractor pe care îl urmăm în sus. Treptat molidul face loc fagului încît orientarea prin pădure devine mai dificilă. După încă 10 minute ajungem la o bifurcare a potecii și a marcajului, înainte continuă marcajul nostru cruce galbenă, iar la stînga începe un semn punct galben dublu care ne arată că avem o derivație ce ne duce la un obiectiv turistic. De la izbuc la derivație am făcut 20 de minute.

Începem cu derivația și urmăm poteca la stînga care ne poartă la orizontală prin pădure. Lăsăm la stînga o dolină largă și adîncă, apoi după puțin timp, mai departe, poteca cotește ușor la stînga și ajungem pe marginea unei alte doline cu o mică poiană. De la bifurcație am făcut 10 minute. În stînga, versantul vestic al dolinei este format de un mic perete de calcar în care este săpată gura unei peșteri; este Avenul Acoperit, de fapt o peșteră-aven. Coborînd cu puțină cățărare cei 4 m verticali și ajungem într-o galerie scurtă, de 20 m, care se termină cu un puț vertical de 8 m diametru și adînc de 29 m. Este o verticală perfectă care dă acces la o mică sălița unde totul se închide. Deasupra puțului tavanul galeriei este spart formînd a doua intrare, foarte periculoasă, căci verticala atinge aici 35 m.

După ce admirăm această interesantă formațiune carstică mai putem merge cîțiva zeci de metri spre nord-est, spre marginea dolinei, pentru a examina un mic aven doar de 9 m adîncime și tot atîta lungime, un fel de crăpătură alungită; este Avenul Pionierilor, descoperit de pionierii din Oradea în anul 1975, aceiași copii cărora le datorăm și marcajul excelent pe care-l urmăm.

După derivația la cele două avene, care ne-a luat circa 30 de minute (cu vizitarea lor), ne întoarcem pe unde am venit la ramificația marcajului cruce galbenă pe care-l urmăm în continuare. De aici, în urcuș foarte ușor, ajungem după 5 minute la o depresiune mare ce se deschide în stînga noastră. Este gigantica gură a Avenului Gemănata, un puț de 20 m diametru, adînc de 100 m, care începe cu o verticală de 40 m, după care, pe o îngrămădire de arbori căzuți, s-a format o platformă de zăpadă, pămînt și lemne. Mai jos alte două verticale mai mici duc la un rîu subteran al cărui vuiet răzbate pînă la noi. Numele avenului vine de la faptul că deasupra gurii lui se întinde o arcadă de piatră, ceea ce face ca el să aibă în plan orizontal două guri. Această particularitate a fost sesizată de moții care străbat platoul în căutare de lemne bune de doage și care i-au conferit numele de,,gemănat". Numele se regăsește dealtfel și la alte avene din Munții Bihor care prezintă același fenomen de dublă intrare datorită unor arcade. Arcada de aici prilejuiește celor îndrăzneți, care au curajul să avanseze puțin pe ea, o privire senzațională în adîncimile puțului, în care arbori de zeci de metri par scobitori adunate într-un recipient. Inutil de spus că o cercetare a avenului nu poate fi realizată decît de speologii versați ce dispun de materialele adecvate.

Copleșiți și înfiorați de sălbăticia fără seamăn a neașteptatei priveliști pe care o oferă Gemănata, continuăm drumul pe poteca de pa marginea văiugii ce coboară spre aven. Urcăm foarte domol circa 400 m și poteca începe să cotească la dreapta pe un fel de hoancă. La un moment dat o părăsim și cotim la dreapta urcînd puțin spre o lizieră de pădure. De fapt este o tăietură recentă care a dus la defrișarea întregii margini sudice a platoului. Aici la marginea tăieturii, străjuit de 2—3 fagi ce au mai rămas în picioare, se află al treilea aven al platoului, Avenul Negru. Indicațiile pentru a-l găsi sînt inutile. Topografia uniformă, confuză și pădurea tînără ce începe să se ridice fac iluzorie orice tentativă. Nu ne rămîne decît să-l căutăm cu atenție, la circa 30 m în tăietură, ajutați de semne de marcaj, dacă acestea se mai păstrează. De la Gemănata pînă aici am făcut 15 minute.

Avenul, cîndva și mai impresionant decît Gemănata, avînd o gură de 50 m diametru ce se deschidea într-o pădure de o rară sălbăticie a pierdut mult prin defrișarea zonei, din jurul lui. De fapt, el a pierdut cu mult mai mult căci a fost înfundat. Avenul a oferit exploratorilor lui în anul 1956 un puț vertical de 108 m, una din cele mai mari verticale din carstul românesc, care debușa într-un rîu subteran. Urmîndu-l în aval s-a putut face joncțiunea pe dedesubt cu Avenul Gemănata, rețeaua subterană avînd un total de 2 437 m dezvoltare. Cu ocazia tăierii pădurii au fost aruncate însă în aven trunchiuri și crăci care l-au înfundat, adîncimea lui fiind astăzi de doar 90 m. În felul acesta a fost condamnat un excepțional obiectiv speologic (unul din cele mai mari avene ale țării ca volum excavat), care era căutat, mai ales de speologii din străinătate, pentru realizarea unei frumoase ture de mare dificultate, coborîrea prin Avenul Negru și ieșirea prin Gemănata.

Cu aceste regrete în suflet părăsim locul și ne întoarcem pe marcajul nostru pînă la izbucul Izvorul Rece, preț de 40 minute. De aici ne stau la dispoziție mai multe posibilități de întoarcere la cabana Padiș.

Să urmăm marcajul cruce galbenă pe care am venit.

Să ne întoarcem pe traseul 39. Pentru aceasta coborîm pe șoseaua forestieră nou construită, fără marcaj (traseul 22 b). Ea urmează la început malul stîng al văii, apoi trece în cel drept și după 2,5 km ajungem la un grup de case și grajduri. De aici drumul face un cot ușor la dreapta și urcă pe un fel de terasă după care, la numai 300 m, să se întîlnească cu drumul principal forestier de pe Valea Cetăților. În locul în care drumul începe să urce noi coborîm la apă și continuăm în aval în lungul ei. După 70 m valea se îngustează într-o strîmtoare și se curmă brusc în fața unui perete de calcar spart de gura triunghiulară a Peșterii Căput. Apa (în perioada cînd ajunge aici, căci pe timp de secetă rîul se pierde în pat încă dinainte) se prăvălește într-un prim puț de 10 m. Neputînd avansa pe aici, vom urca pe panta din dreapta și pătrundem în peșteră prin capătul de sus al intrării. Putem înainta astfel pe o platformă încă cîțiva metri pînă sîntem deasupra unui sistem de puțuri adînci. Priveliștea spre gură este impresionantă datorită cascadei înspumate ce se prăvălește în primul puț. Vizita se termină aici, căci numai specialiștii cu materiale adecvate pot cerceta peștera pînă la capăt, pe cei 1 873 m cît are în total. Mai sus de gura peșterii, în șosea, întîlnim marcajul triunghi roșu al traseului 39 care ne scoate pe deasupra intrării în peșteră. Urmîndu-l spre nord ajungem în Poiana Ponor și apoi la Padiș în circa 2 ore.

Putem lega traseul nostru de vizitare a platoului Lumea Pierdută cu cel al Cetăților Ponorului. Pentru aceasta, urmăm drumul forestier de pe valea Izvorul Ursului pe care am venit, pînă în șoseaua forestieră principală. La 150 m, stînga, se află o construcție masivă a tăietorilor de pădure. Noi urmăm șoseaua în direcția opusă, urcînd ușor, facem un cot la dreapta și ajungem la o lărgire a șoselei, unde pot fi lăsate mașinile de turiștii care vin pe șosea pentru a vizita Cetățile Ponorului. De aici la stînga, se coboară panta pe marcajul punct albastru (tr. 34).

Dacă nu vrem să vizităm, cetățile, continuăm pe șoseaua forestieră cale de 2,6 km pînă ajungem la cantonul silvic Glăvoi (tr. 22 a), unde reîntîlnim marcajele punct albastru și punct galben pe ramura de întoarcere. Le putem urma spre Padiș (vezi p. 322—323).

Fig 52

38. Padiș – Poiana Florilor – Groapa Ruginoasa – șaua Vîrtop

Marcaj: bandă roșie Durata: 7—8 ore Distanța: 18 km Caracteristica traseului: traseu de vizitare a unor obiective interesante — Peștera Focul Viu, Valea Seacă și Groapa Ruginoasa — și de ieșire din zona Padiș la drumul național 75, Lunca — Turda; drum foarte greu și obositor, accesibil numai turiștilor rutinați (prezintă o porțiune de cățărare); practicabil numai vara, pe timp uscat, fiind periculos și inaccesibil în perioadă de ploi.

Descrierea traseului. Plecăm de la cabana Padiș pe șoseaua forestieră ce duce la Pietroasa, în comun cu marcajul cruce albastră. Trecem podul peste valea Trîn-ghiești și străbatem frumoasele păduri de molid ce străjuiesc șoseaua. Pe dreapta se află ici-colo ochiuri de turbării. Drumul cotește ușor la dreapta, trece peste valea Arsuri ce se pierde imediat la stînga într-un ponor, apoi pădurea se rărește. Intrăm în poiana mare a Padișului, unde facem cunoștință cu peisajul caracteristic al acestui interesant loc: șes carstic orizontal, ciuruit de doline, acoperit de pădure de molid, ce se destramă în pîlcuri izolate, în mijlocul poienilor. Acestea sînt denivelate de o puzderie de mușuroaie acoperite de mușchi. Cel puțin acesta era peisajul originar al locului astăzi parțial distrus de diverse,,amenajări": molizii izolați au fost arși pentru a face loc pășunii, șesul a fost arat și nivelat de mușuroaie, iar dolinele umplute. Este păcat, căci aici era conservat un peisaj relict, periglaciar, unic în Carpații noștri, mărturie a unor complexe fenomene geomorfologice și climatice.

După 30 de minute de la cabană ajungem la o răscruce a drumului: ramura din dreapta (desprinsă ceva mai înainte) urcă spre pantele Măgurii Vinete și se înfundă în sensul Vărășoaia (tr. 22 c); jumătate la dreapta o ramură scurtă duce la o veche exploatare de piatră; drept înainte, o ramură, de asemenea scurtă, duce la cantonul silvic Padiș, pe care îl zărim la marginea șesului, la stînga, cotește drumul principal ce coboară la Pietroasa și care lasă mai jos și o ramură ce duce la Cetățile Ponorului. Pentru continuarea traseului avem două posibilități: 1. pe șoseaua din stînga cu marcaj cruce albastră, urmînd să regăsim banda roșie mai departe; 2. pe șoseaua spre canton, ceea ce ne prilejuiește cunoașterea acestei ramuri a șesului Padiș.

Optăm pentru a doua variantă și o luăm înainte pe șosea. Nu cotim însă la dreapta spre canton, ci continuăm drept înainte, printre resturile de doline ce au mai rămas, trecînd și pe lîngă temeliile de piatră ale unei foste case. Traversăm astfel tot șesul, admirăm o mică „insulă" de molizi în mijlocul unei turbării din stînga noastră precum și cîteva tăuri și ajungem la marginea șesului lăsînd la stînga un mic ponor în care se scurg apele adunate în șes pe timp de ploaie. Intrăm în pădure și urcăm o mică pantă trecînd peste lespezi de calcar. Ajungem într-o creastă și începem să coborîm drept în jos circa 10 minute pînă intersectăm șoseaua pe care am părăsit-o sus. Cei ce vin pe șosea vor fi atenți la locul unde marcajul intersectează poteca: aici trebuie să o părăsim și să ne îndreptăm la stînga, spre sud, pe pantă în jos. Poteca bine vizibilă ne conduce prin pădure, trece pe lîngă o dolină mare și iese, la început în rariște de pădure, apoi în Poiana Bălileasa, o depresiune alungită transversal față de direcția noastră de mers. Coborîm pe o despletire de poteci și o traversăm. Ajungem în versantul ei sudic, în drumul forestier ce duce pe Valea Cetăților. De la cantonul silvic din Padiș pînă aici s-au scurs 30 de minute.

Din Poiana Bălileasa trebuie să urcăm drept în sus pe versantul ei sudic. Semnele de marcaj au dispărut odată cu pădurea ce a fost tăiată de pe acest versant, fapt pentru care ne vom orienta căutînd un fel de hoancă prin care urcă o potecă. Ea se află cam la jumătatea poienii și debușează sus pe creastă într-o șa, unde ajungem după 10—15 minute de urcuș pieptiș. Sus ne aflăm în lăsătură crestei într-o poiană mărginită pe dreapta de rariște de pădure și unde începe marcajul bandă galbenă a circuitului Gropii de la Barsa (tr. 36). La stînga, creasta are o tăietură proaspătă de pădure, pe care noi însă o ocolim începînd să o luăm de-a coasta prin pădurea înaltă de molid. Sîntem aici la circa 1 200 m altitudine, pe creasta care separă bazinele carstice închise ale Bălilesei și Gropii de la Barsa. Drumul ne poartă pe această creastă în coborîș ușor, spre stînga. Din păcate calcarele se termină curînd și ajungem pe un substrat de șisturi argiloase și gresii roșiir care nu numai că dau o tentă specifică solului, dar transformă poteca într-o mocirlă. În locuri plate se întîlnesc adevărate bălți sau mici ochiuri de turbării în devenire. Făcînd un adevărat slalom printre bălți și noroaie și după molizi, coborîm constant. Din stînga, vine marcajul punct galben al circuitului Galbenei (tr. 35) cu care vom merge în comun o bună bucată de vreme. Continuăm să coborîm astfel prin pădurea tînără de molid și la 30 de minute din Bălileasa ajungem la un luminiș unde o masă și o bancă de lemn ne îmbie la un popas, cu atît mai justificat, cu cît la 5 minute se găsește un izvor. Aici se află celălalt capăt al marcajului bandă galbenă pe care l-am întîlnit mai sus, fapt indicat și de o săgeată. La acest popas al Izvorului din Barsa, marcajul punct galben se desparte pentru un scurt timp. El o ia la stînga părăsind poteca și urcă prin pădure drept în sus la Piatra Galbenei. Un urcuș de 20 de minute oferă o largă priveliște asupra vastei depresiuni Poiana Florilor, cu minuscule colibe pitite într-o mare de fîneață cu milioane de flori. În față, dincolo de tăietura adîncă a văii Galbena, care se bănuiește, se zărește spintecătura pe care a făcut-o Valea Seacă și care urcă vertiginos pînă în Groapa Ruginoasa. Cei ce au urcat pînă aici își pot dă seama de greaua sarcină ce și-au asumat-o de a urca pînă acolo sus. Din vîrful Piatra Galbenei se coboară la dreapta prin pădure timp de 20 de minute, pînă se regăsește potera marcată cu bandă roșie.

Cei ce își economisesc forțele pentru mai tîrziu și nu mai urcă la Piatra Galbenei, de la locul de popas vor merge drept înainte, pe potecă. Ea cotește ușor la dreapta, dînd ocol Gropii de la Barsa, apoi, după un mic coborîș, cotește ușor la stînga în urcuș lin. Aici, din stînga, revine marcajul punct galben și, împreună, mai facem 200 m pînă la un luminiș unde se impune un nou popas. Aici. la dreapta se află interesanta peșteră Focul Viu. Detalii pentru vizitarea ei a se vedea la pagina 332. Dacă am plecat de la Padiș de dimineață, ajungem aici tocmai bine pentru a putea surprinde oglindirile soarelui în gheață și reflexele mișcătoare ce i-au adus numele.

După poiana de la Focul Viu începe un foarte lung coborîș pînă în Poiana Florilor. El străbate pe mai puțin de 2 km o diferență de nivel de 400 m, ceea ce arată că sînt porțiuni în pantă destul de mare. La început coborîșul este de-a coasta, spre stînga, apoi drept în jos. După o serpentină traversăm o mică poieniță. Vom fi atenți la reîntîlnirea semnelor și a potecii de partea cealaltă. Traversarea se face mai mult spre marginea din dreapta poienii. Reintrînd în pădure, versantul devine mai abrupt. Poteca face serpentine, dar mai ales coboară direct, pe linia de cea mai mare pantă, pînă ce într-un tîrziu ieșim definitiv din pădure. Sîntem în capătul de sus al vastei poieni ce urcă ca un golf pînă aici. Coborîm drept în jos, prin fîneața bogată, îmbătați vara, înaintea cositului, de parfumul florilor. Cîteva colibe, ocupate de locuitorii din Pietroasa numai pe timpul cositului, pot oferi la nevoie adăpost de ploaie sau chiar de înnoptare. Tot coborînd trecem de ultima casă și sîntem atenți la stînga, unde poteca noastră reintră în pădure, după ce am traversat un pîrîiaș. Este bine să nu ratăm acest loc, căci deși rătăcirea nu ar fi gravă, ne face să pierdem jos mult timp pentru reorientare. Poteca, bine vizibilă, coboară costiș; traversăm orizontal două pîraie și ieșim din nou la lumină în poiană. Continuăm încă puțin costiș, apoi drept în jos, ghidați de un stîlp de marcaj, dar mai ales de un cireș sălbatic uscat care străjuiește un mic izvor în poiană, punct esențial pentru orientare și nod de trasee marcate.

La izvor se intersectează trei trasee: traseul 28 (triunghi galben) care duce de la Pietroasa la Arieșeni și care traversează poiana în lung, paralel cu Galbena; traseul 35 (punct galben), care are aici punctul său distal și cel mai coborît, cu care am venit de la Izvorul din Barsa și care urcă spre Izbucul Galbenei, la stînga; traseul nostru care de la izvor începe să coboare pe malul drept al firului de apă ce-și are originea în izvor. Un stîlp cu săgeți dă cîteva indicații în acest sens. Cei ce au poposit aici sînt rugați să nu lase în jurul izvorului resturi alimentare, căci vor veni și alți drumeți însetați, care au dreptul la un popas civilizat!

Urmînd deci firul de apă coborîm ghidați și de cîte un stîlp de marcaj, la început prin poiană, apoi prin pădure. Traversăm mai jos apa, care are acum aspectul unui pîrîu cu vale bine conturată, și ne înscriem în versantul stîng. Coborîm de-a coasta pe botul de deal, după care o pantă mai puternică ne scoate spre stînga, pe deasupra unei mici rupturi. Un cot la dreapta, o porțiune mai abruptă pe lîngă un perete de calcar, încă 4 m dificili pe spălătură de pămînt și sîntem în firul văii Galbena. De la izvor am făcut 15 minute. Apa, cu debit considerabil, curge destul de tumultuos într-o vale străjuită de pereți înalți. În fața noastră se află tăietura adîncă a Văii Seci, la care nu putem ajunge decît trecînd prin apă. Vadul bun este ceva mai sus, în amonte de gura văii. La ape mari, cînd curentul este puternic, traversarea poate să reprezinte o problemă.

Odată ajunși dincolo pătrundem pe Valea Seacă care ne rezervă dificultăți de parcurgere. În esență este vorba de o cheie strîmtă cu săritori multe pe care le avem de învins. Prima se ivește chiar la circa 150 m de la gura văii și se prezintă sub forma unei lespezi lustruite pe stînga în care apa a săpat un jgheab de lapiez ce ne înlesnește urcușul. Cu diferite acrobații și sărituri de pe un bloc pe altul pentru a evita apa, urcăm în continuare și trecem o nouă săritoare de 8 m, cu cățărare pe dreapta. Mai sus, drumul pare închis definitiv de o formațiune de mari dimensiuni. Un bloc de zeci de metri, desprins din versant, s-a încleștat între pereții văii, formînd o săritoare de circa 20 m înălțime. Apa scapă printr-un orificiu la dreapta, fără a lăsa speranța unui urcuș posibil. Drept în sus este imposibil, căci blocul este surplombat, formînd o streașină proeminentă. Spre stînga însă un buștean gros pus de turiști oferă o posibilitate de urcare pentru cei obișnuiți cu cățărarea, mai ales din cauza porțiunii de deasupra lui. Altă posibilitate, cea mai ușoară, se găsește pe dreapta, în fața cascadei. Problema este de a urca doar un perete de 4—5 m la dreapta, complet spălat, dar unde de obicei se află, de asemenea, un buștean în chip de prepeleac. Dacă reușim să depășim spălătura, ajungem sus într-un scoc pămîntos pe care-l urcăm drept în sus, apoi semne de marcaj ne indică faptul că trebuie să o luăm la stînga și să încălecăm o muchie. Urmează un coborîș pe un alt scoc pămîntos, barat de un trunchi prăbușit, care ne scoate în firul văii, deasupra săritorii. Blocul care a creat această dificilă săritoare s-a desprins în anul 1972, pînă atunci parcurgerea Văii Seci fiind mult mai ușoară. De fapt, el face traseul aproape inabordabil și doar prin tradiție s-a conservat acest traseu ca un drum turistic. Sperăm, totuși, că se vor găsi niște oameni de bine (poate niște alpiniști sau speologi din Oradea, Dr. Petru Groza sau altundeva) care vor rezolva problema fixînd aici scoabe cu care să facă o scară pe care trecerea săritorii să nu mai fie o problemă.

După săritoarea cu bloc nu am scăpat de toate necazurile, căci mai sînt cîteva săritori (în special, una care se urcă prin dreapta, pe lîngă peretele de stîncă), dar în general lucrurile se simplifică și după 2 ore de trudit pe vale, ajungem la liman, adică deasupra zonei dificile. Pereții de calcar, printre care am urcat, cedează locul unor versanți împăduriți. Patul văii este invadat de nisip galben ce cimentează parcă blocurile de calcar, formînd adevărate terase. Furia apei, ce coboară la viituri pe aici, este atestată de copacii desprinși din versanți și de malurile rupte și pornite la vale. După ce am parcurs din Galbena 1 km în linie aeriană și am urcat o diferență de nivel de 150 m (care ni s-a părut însă mult mai mult), ajungem la o confluență de ape. Din dreapta cum privim, coboară apa limpede a Văii Țiganilor, iar din stînga, apa tulbure, galbenă, a Văii Seci. Este momentul sa facem observația că numele de Vale Seacă nu este inutil căci, în vreme de secetă, într-adevăr valea este seacă. Urmăm de la confluență apa tulbure, pe terasele ce domină firul apei sau chiar prin patul apei. Aspectul văii este haotic din cauza neomogenității patului și a urmelor de rupturi din versanți. După 25 de minute de la confluență sosim la un loc dezolant ca peisaj din cauza urmelor unor lucrări miniere acum abandonate. Șine, vagoneți, case în ruină, butoaie de păcură etc. dau un aspect de părăginire unuia din cele mai sălbatice locuri ale Munților Bihor, un loc de o mare izolare, apărat în aval de cheile dificile ale Văii Seci, iar în sus, de un versant care are 600 m diferență de nivel. Valea propriu-zisă de aici în sus este inaccesibilă din cauza unei succesiuni de săritori de zeci de metri, verticale și lustruite. De aceea sîntem obligați să părăsim valea și să ieșim pe versant, trecînd chiar prin fostul „șantier", adică prin dreptul caselor ruinate. Un drum bine tăiat cotește la dreapta și se înscrie în versantul stîng al Văii Seci în care urcă treptat. Mici pereți verticali lasă să se întrevadă roci eruptive, filoane ce străbat calcarele, transformate aici în marmure de către vîlvătăile eruptive de acum milioane de ani. După 500 m de urcuș costiș în versantul ce coboară la dreapta, pe un drum cu multe blocuri, cotim la stînga peste o muchie și ne înscriem în versantul drept al unui afluent al Văii Țiganilor. Acest afluent îl vom traversa la diferite nivele încă de 2 ori, fapt pe care-l vom remarca deoarece în lungul lui au fost săpate mai multe galerii miniere în căutare de minereuri. O primă gură de galerie o întîlnim aici, la prima traversare a văii. Mergem apoi de-a coasta și mai traversăm un fir secundar, după care ajungem pe o muchie. Cotim pe ea în loc la.stînga și urcăm puternic de-a coasta avînd acum panta la stînga. Ajungem astfel din nou în firul vîlcelului, cu respectiva gură de galerie, apoi cotim la stînga în versantul ei și ajungem pe o culme, într-o șa bine conturată. Sîntem chiar deasupra firului Văii Seci, spre care coboară un versant abrupt în fața noastră, la circa 1 050 m altitudine, ceea ce înseamnă că am urcat jumătate din înălțime.

În șa cotim în loc la dreapta și ne înscriem iar în versant, care coboară acum spre dreapta. Un urcuș ceva mai puternic, tot de-a coasta, și după 400 m tăiem pentru a treia oară vîlcelul în jurul căruia gravitează urcușul nostru. Și aici se găsește o gură de galerie, ultima. Ceva mai departe ieșim din zona de calcare, ajungem pe o culme și începem un urcuș ceva mai puternic, făcînd două serpentine, apoi de-a coasta, pe versantul ce coboară la stînga, pînă la o culme într-o mică poiană. Este primul luminiș pe care-l întîlnim în tot acest urcuș monoton, necontenit prin pădurea înaltă. Pădurea de fag și molid este foarte bătrînă, cu ramurile sus, ceea ce îi dă vizibilitate. Foarte mulți copaci sînt dezrădăcinați și doborîți. Urcăm puțin pe culme în poiană, apoi ne înscriem din nou în versantul ce coboară la stînga. Cale de 500 m suim astfel de-a coasta, apoi facem un cot în loc, la dreapta, încă un cot, acum la stînga și un ultim urcuș prelung ne scoate din pădure pe un drum tăiat de tractor, care ajunge într-o șa. Sîntem la circa 1 377 m pe creasta ce separă bazinul Văii Seci, aflată în spatele nostru, de cel al văii Sibișoara, din fața noastră. În dreapta noastră se ridică vîrful Știrbina, în stînga, mai departe, vîrful Țapu. Priveliștea înapoi este foarte largă și ne dezvăluie Fața Glăvoiului, Piatra Galbenei și, la orizont, Muntele Bătrîna și Călineasa, înainte o coastă despădurită, aparținînd văii Sibișoara, este brăzdată de două drumuri forestiere. Ele ne oferă o posibilitate de a ajunge mai repede în drumul național în caz de ploaie sau cînd renunțăm la continuarea traseului. Pentru aceasta vom urma oricare din drumuri pînă în șaua Muncelu, unde acestea se întîlnesc și de unde, cotind la stînga, coboară costiș în versantul muntelui Țapu pînă în șosea. Din șaua Știrbina, unde am ieșit din vale, pînă în șosea se fac 30 de minute. Vom adopta această soluție numai în extremis, căci traseul ne rezervă încă o surpriză peisagistică. Pentru aceasta urcăm la stînga pe culme, spre Țapu, pe marginea tăieturii de pădure din dreapta noastră. Drumul este larg dar extrem de mocirlos. După circa 300 m de la șa, părăsim culmea și ne angajăm în versantul ce coboară la stînga noastră, spre Valea Seacă. Ocolim cu greu diferitele bălți și mocirle și tăiem versantul în urcuș ușor prin pădurea presărată cu mici poieni. După circa 10—15 minute, pădurea începe să se lumineze și fundalul să se coloreze în roșu-gălbui. Curînd ne dăm seama că în stînga noastră va urma o schimbare și, într-adevăr, printre molizi încep să se zărească marile rupturi ale Gropii Ruginoase. Aceasta este o ravenă, o mîncătură de 450 m lărgime și peste 100 m adîncime, în care substratul format din gresii și argile roșii-violacee și gălbui apare la zi denudat de învelișul de sol sau vegetal. Este o imensă rană halucinantă, continuu activă, în care cea mai mică ploaie pune în mișcare totul, erodînd și rostogolind sfărîmăturile la vale. Acțiunea este atît de puternică încît măcinișul fin ajunge de aici pînă departe în Crișul Pietros, unde nisipul galben este vizibil chiar și în comuna Pietroasa.

Pe marginile gropii, arborii răsturnați spre gol sînt victimele cele mai recente ale forței neostoite a apei de șiroaie.

Drumul ne duce pînă în marginea cea mai coborîtă dinspre sud. De aici priveliștea este largă spre nord. Dincolo de Groapă bănuim tăietura adîncă a văii Galbena, peste care zărim Poiana Florilor, străjuită de pereții albi din Piatra Galbenei. În depărtare se întind plaiurile domoale ale Padișului, cu poieni străjuite de păduri dese, dominate mai departe de culmile teșite ale Munților Vlădeasa, înalte și monotone. La stînga de Padiș întrezărim rupturile albe ale calcarelor din Pietrele Boghii; mai în spate, versantul abrupt al Bohodeiului și, în sfîrșit, vîrful triunghiular Poieni, din care se desfac spre vest șirul de înălțimi cu care încep Munții Pădurea Craiului.

Copleșiți de extraordinara priveliște ce ni se oferă din acest loc, îl părăsim îndreptîndu-ne spre sud. Trecem gardul care păzește ca vitele să nu cadă în Groapă și începem să coborîm în versantul drept al pîrîului ce începe să se formeze aici. La început trecem prin rariște de pădure, apoi pădurea începe să se închege. Poteca, bine marcată, ne coboară continuu, conducîndu-ne într-o tăietură năpădită de afiniș, dar plină de uscături. Poteca se strecoară și pe aici și, după cîteva serpentine, ce alternează cu coborîșuri prelungi de-a coasta, ajungem la stînga, în firul văii pe care o traversăm pentru a ajunge la drumul național asfaltat ce l-am zărit încă de departe. Sîntem la cota 1 195 m, la km 27, de unde putem să o luăm fie la stînga, pentru a ajunge la Arieșeni (încă.,40 km), fie la dreapta pentru a coborî la Băița, înainte de Ua se realiza șoseaua, marcajul continua pînă la Băița, acum el devenind inutil. Totuși, cei ce coboară cu piciorul pot folosi vechile urme de marcaj pentru a tăia cîteva serpentine pe scurtături.

Fig 53

39. Cabana Padiș – Arieșeni

Marcaj: triunghi roșu Durata: 5 ore Distanța: 16 km Caracteristica traseului-: drum de legătură între zona Padiș și DN 75 cu vizitarea unor interesante obiective. În sens invers, drum de vizitare a Cetăților Ponorului dinspre Arieșeni.

Descrierea traseului. Pentru porțiunea cabana Padiș — derivația la Izbucul Ponor a se vedea traseul 34.

Coborîm, așadar pe Pîrîul Brădețanului, pînă ajungem în Poiana Ponor, pe malul rîului ce vine din dreapta, din Izbucul Ponorului (1 oră). Poteca, marcată cu punct albastru și punct galben, traversează aici apa, continuînd pe malul lui drept, în timp ce marcajul nostru rămîne pe malul stîng.

Urmăm acest mal, pe lîngă apă, unde o potecă îngustă ne ajută să depășim locul în care apa bate chiar în mal. Ieșim apoi în lunca mai largă și cînd pădurea se retrage la stî'nga, pe versant, lăsînd liberă poiana să urce pînă pe creasta mărginașe a depresiunii, noi traversăm poiana pieziș în sus. Reperul nostru se află aproape de marginea vestică a poienii. Este un pinten de stîncă cu un molid asimetric și un ciot de molid pe care se află semnul și o săgeată. De la acest pinten ne orientăm apoi tot în sus, spre un pîlc de 4—5 molizi pînă ajunge pe creastă, unde întîlnim un drum mai clar, jalonat și de semnele de marcaj. Dacă nu reușim să ne orientăm din poiană putem urca oricum prin ea, la stînga, pînă pe creastă pe care o urmăm spre vest.

Creasta pe care ne aflăm separă micul bazin închis Poiana Ponorului, prin care șerpuiește pîrîul pînă ce va fi înghițit de sorburile situate la marginea ei, de bazinul văii Izvorul Ursului, din stînga noastră, tot un bazin închis hidrografic, ce se curmă în Peștera Căput la care vom ajunge curînd. Pentru aceasta urmăm la început puțin creasta, prin tăietură de pădure, apoi începem să coborîm costiș spre stînga, prin pădurea rărită datorită unei tăieturi selective. Solul este acoperit de pietriș mărunt de gresii și șisturi roșii-violacee, pe care se alunecă ușor. După ce am coborît circa 10 minute ieșim pe calcare albe în care este tăiată poteca. Contrastul de rocă imprimă și o variație a vegetației care este mai bogată, cu bălării față de cea de pe solul acid al cuarțitelor, într-o dolină poteca cotește la stînga și ne scoate pe o creastă împădurită de unde coborîm brusc. În față, printre arbori, se zărește un drum forestier; este cel care urmează Pîrîul Ursului pe care îl atingem la un cot. Aici o săgeată dublă roșie pe un molid indică direcția din care am venit și în jos o potecă pe lîngă drum, la stînga. Ea ne coboară la firul văii. Sîntem pe malul apei ce vine din dreapta și curge spre stînga, într-o strîmtoare ce se curmă brusc în fața unui perete de calcar spart de gura triunghiulară a Peșterii Căput. Apa (în perioada cînd ajunge aici, căci pe timp de secetă rîul se pierde în pat încă dinainte) se prăvălește în gura peșterii într-un prim puț de 10 m adîncime. Neputînd avansa pe aici vom urca la dreapta panta și pătrundem în peșteră prin marginea de sus a intrării. Putem înainta astfel pe o platformă încă cîțiva metri pînă sîntem deasupra unui sistem de puțuri adînci. Priveliștea spre gura peșterii este impresionantă datorită cascadei înspumate ce se prăvălește în primul puț. Vizita se termină aici, căci numai speologii rutinați și cu materiale adecvate pot cerceta peștera pînă la capăt, pe cei 1 873 m cît are în total.

De la gura peșterii ieșim din nou la drumul forestier și urmîndu-l la dreapta, spre vest, după 5 minute ajungem în principalul drum forestier care vine din Valea Cetăților (tr. 22 a). Dacă o luăm la dreapta pe el (fără marcaj) în cîteva minute ieșim la marcajul care duce la Cetățile Ponorului (tr. 34). Ramura inversă a drumului (spre sud) ne duce prin fața unei clădiri cu etaj a tăietorilor de pădure. În stînga drumului, într-o dolină, se află un mic izvor cu apă de băut. Din fața casei continuăm pe drum pînă ce cotește ușor la stînga, lăsînd înainte o ramură neamenajată. Pe acesta se află semnele marcajului nostru care, din greșeală, nu este un triunghi roșu încadrat cu alb, ci cu un albastru palid. Urmăm acest drum, destul de noroios, care urcă domol prin pădure tînără, cu mici porțiuni orizontale noroioase. După circa 15 minute auzim din stînga zgomotul unei ape curgătoare pe care însă nu o vedem. Este un pîrîu care se pierde în ponorul de la Barsa Cohanului (prin cohan înțelegîndu-se un locuitor al orașului Vașcău). Ceva mai sus drumul forestier cotește la dreapta și intră în pădure. El va ajunge la marginea Cetăților Ponorului fiind intersectat de marcajele punct albastru și galben. Părăsim drumul și continuăm să urcăm în sus pe o potecă mai firavă. Trecem prin tăietură de pădure mai veche, replantată cu molizi tineri. Ei opresc complet vederea și doar în lungul potecii mai zărim, prin spărtură, marea depresiune din urma noastră în.care se află cuibărite, dar invizibile nouă, Cetățile Ponorului. Pe deasupra privirea scapă liberă pînă în creasta principală a Masivului Vlădeasa, dominată de vîrful Bohodei, Cornu Munților și Cîrligați. După 30 de minute de la Barsa Cohanului, în care timp am urcat continuu, intersectăm un drum. Puțin mai departe lăsăm în dreapta șaua Borțigului (1 206 m) situată pe creasta ce unește vîrfurile Glăvoiu (1 426 m) și Borțigu (1 342 m), creastă care formează cumpăna de ape a bazinului închis Padiș — Cetățile Ponorului cu bazinul Galbenei.

Continuăm să suim prin pădure de molid și după circa 1 oră de urcuș continuu de la casa tăietorilor de pădure ajungem la un pîrîu; lîngă el se află și un izvor cu apă rece, prilej bun pentru un scurt popas. Pîrîul, este unul din izvoarele Luncșoarei, al cărei bazin se adîncește treptat la dreapta noastră. Traversăm pîrîul și urcăm ușor pînă ajungem într-o poiană mare ce urcă la stînga în vîrful Glăvoiu. Lipsiți de orice semn de marcaj, vom urma poteca bine bătută, care ne duce pe curba de nivel spre sud. În față ni se deschide, pentru prima dată, perspectiva largă asupra Masivului Bihariei; el se profilează la orizont ca o culme prelungită, străjuită în capătul estic de vîrful Cucurbăta Mică, iar în cel vestic de Cucurbăta Mare. În planuri din ce în ce mai apropiate se acoperă ca uriașă culise Piatra Grăitoare și masivul Țapu. Sub vîrful Țapu se întrezărește rana sîngerie a Gropii Ruginoasa.

Marcajul îl regăsim într-un mic petic de pădure pe care îl traversăm; trecem printr-o altă poiană ce se prelungește la dreapta pe o culme și coborîm la stînga, în firul unui pîrîu, tot afluent al Luncșoarei. Urcăm puțin, apoi începem coborîșul prin rariște de pădure și ajungem pe o culme ce desparte bazinul văii Luncșoara, pe care îl lăsăm la dreapta, de cel al Arieșului în care intrăm. Pe culme urmăm puțin drumul ce urmărește creasta în jos; îl părăsim și o luăm pe curba de nivel, la stînga, trecem un pîrîu în pădure, apoi un al doilea, ce urmărește în jos liziera pădurii. La cîteva minute de la ieșirea din pădure întîlnim pe Fața Glăvoiului, primele case ale satului Cobleș, ce aparține de comuna Arieșeni. De la izvorul și pîrîul de lîngă șaua Borțigului am făcut 35 de minute.

Marcajul ne conduce în coborîș continuu pe Fața Glăvoiului, prin fînețe și printre pitoreștile case moțești, pe care sînt aplicate semnele de marcaj. Trecem pe lîngă un izvor, traversăm o pădurice și în curînd ne apare în dreapta panglica șoselei forestiere ce urmărește valea Coblișului. Marcajul nostru coboară în continuare de-a coasta, ocolind obîrșia cîtorva pîraie, apoi ajunge pe creasta dintre Cobliș (dreapta) și Ponoraș (stînga). Urmăm culmea în jos, la început în coborîș mai domol, apoi mai accentuat, pînă la confluența celor două văi. Aici întîlnim șoseaua spre Arieșeni și marcajul triunghi galben (tr. 28) cu care vom merge în comun în aval.

Pînă la Arieșeni urmăm șoseaua forestieră, foarte bine întreținută, pe o distanță de 6,2 km. Șoseaua ține la început malul stîng al Coblișului, apoi trece pentru o mică distanță pe cel drept, pentru a reveni din nou pe stînga. Peisajul este încîntător, cu un lanț de poieni smălțuite de flori și pîlcuri de molizi. Cînd gospodăriile moțești, răsfirate pe plaiuri, încep să se adune în lunca Coblișului și șoseaua trece pe malul drept, traseul nostru se apropie de sfîrșit; pînă în centrul comunei Arieșeni mai avem doar 5 minute. Ultimul semn de marcaj se află în fața magazinului Universal, la intrarea șoselei forestiere în drumul național 75 (Turda— Lunca).

Fig 54

40. Cabana Padiș – Călineasa – cabana Scărișoara

Marcaj: bandă albastră Durata: 6 ore Distanța: 20 km Caracteristica traseului: traseu de legătură între cele două cabane; drum de creastă și platou, în genere despădurit, cu largi panorame; în majoritate lipsit de apă; practicabil tot timpul anului.

Descrierea traseului. De la cabana Padiș plecăm împreună cu marcajul triunghi albastru (tr. 46) pe drumul forestier care duce la Ic Ponor — Huedin. Urcăm foarte ușor, străjuiți de vîrful Biserica Moțului (1 466 m) care, cu abruptul său calcaros și smocuri de pădure pe vîrf, este un adevărat far pentru drumeții ce au rătăcit prin labirintul Padișului. După 10 minute ajungem într-o șa plată situată pe creasta mărginașă a bazinului închis Padiș (1 344 m). De aici avem o vedere largă de unde putem întrezări drumul care ne așteaptă.

În față se deschide larga depresiune pe care o formează bazinul Izbucului, dincolo de care se ridică pantele defrișate ale vîrfului Guguleanul. La dreapta lui se zăresc largile poieni, întrerupte de limbi prelungi de pădure, pe care le vom străbate în curînd, între acestea, la orizont, putem distinge o poiană pe o pantă ce coboară ușor spre stînga, și care are pe creastă cîțiva molizi izolați. Pe sub ei trece poteca noastră, deasupra lor situîndu-se marele aven Hoanca Mare din Grumazul Bătrînei (avenul din Bătrîna).

Începem să coborîm șoseaua la dreapta, pînă la curba pe care o face spre stînga (30 min. de la cabană). Aici părăsim șoseaua și începem să urmărim semnele de marcaj bandă și triunghi albastru. Urcăm pe ele pe o potecă destul de vagă, ce urmărește fundul larg și plat al hoancei. Pe măsură ce cîștigăm înălțime, cotim ușor spre stînga și începem să trecem pe marginea vestică a dolinelor ce schițează aici un fel de vale. După ce am cotit bine la stînga, pe o pantă înclinată ce urcă din greu la dreapta noastră, ajungem în firul hoancei unde marcajele se despart. Triunghiul albastru urcă pe fir pentru a ajunge pa creastă și a coborî în Șesul Gîrzii. Poteca noastră, jalonată de banda albastră (aici și un stîlp de marcaj), urmează puțin mai departe un culoar de poiană ce urcă pe linia de cea mai mare pantă prin pîlcuri de pădure; cînd drumul cotește la dreapta pentru a ieși în creastă, noi tăiem direct. Atingem astfel creasta complet despădurită, ce constituie cumpăna de ape dintre bazinele Someșului Cald (la nord, cel prin care am urcat) și cel al Arieșului, prin valea Gîrdișoara, care se întinde spre sud. De fapt, sîntem în fața unei largi depresiuni înverzite ce coboară domol pînă intră în pădurea de foioase. Această depresiune este flancată la stînga de prelungirea crestei pe care ne aflăm și care, mai departe, începe să fie acoperită de pădure deasă de rășinoase. Ea culminează într-unul din vîrfurile Bătrîna, toponim acordat mai multor vîrfuri din zonă. Urmăm această creastă la stînga, pe o potecă destul de vizibilă ce ține versantul imediat sub creastă și care este jalonată de cîțiva stîlpi de marcaj decapitați.

Ajungem astfel într-o șa bine marcată, înainte ca să apară pădurea pe creastă. Trecînd prin șa cotim la stînga și începem să coborîm ușor pînă ajungem într-un drum lat cu care traversăm o poiană, apoi intrăm în pădure. Drumul noroios ne duce pe curba de nivel prin mici poieni, avînd pe stînga din loc în loc arbori doborîți. După 15 minute de la șa ieșim din pădure, la marginea de vest a unei largi poieni ce urcă spre dreapta. Este de fapt o hoancă tipică, termen prin care moții desemnează o vale seacă, înierbată, cu fundul neerodat de o apă curgătoare activă, de fapt o formă carstică specifică. O urmăm urcînd puțin pînă la un grup de stînci unde, un semn mare albastru ne atrage atenția asupra unui eveniment important pe traseu: prezența unui izvor. Este Apa din Piatră, mica exurgență ce umple o crevasă în stîncă și care, în ciuda debitului infim, reușește să potolească setea drumeților ce trec pe aici și care au puține posibilități de reaprovizionare. Din păcate, în verile foarte secetoase izvorul seacă. De la Padiș pînă aici am parcurs 1½ oră.

În dreptul izvorului se află un stîlp cu o săgeată pe care nu se mai înțelege scrisul, dar care indică cel puțin direcția de drum în continuare. Ea este spre est, dincolo de firul hoancei, în al cărei versant drept se înscrie poteca pentru a urca Dealul Peșterii (1 509 m). Numele vine de la gura unui mare aven, Hoanca Mare din Grumazul Bătrînei, care se află chiar pe culmea dealului din fața noastră. Prezența lui ne determină să prezentăm și o variantă pe la aven.

După 5 minute de la izvor, după ce am urcat de-a coasta versantul hoancei, ajungem într-o șa din care coborîm pe un tăpșan unde se află marginea superioară a unei largi poieni, aproape orizontală, ce se deschide la stînga. Noi o străbatem pe latura ei sudică, la limita cu pădurea ce se ridică deasupra noastră. Poteca evidentă și cei cîțiva stîlpi de marcaj ne conduc pașii. După 15 minute, avînd necontenit la stînga larga depresiune carstică cu doline, în care de obicei sălășluiesc și stîne, ajungem într-o a doua șa, de fapt, o culme, pietroasă cu multe lapiezuri, un picior al Dealului Peșterii peste care trecem. Dincolo de el descoperim o altă depresiune carstică, mai bine conturată, apruape un bazin închis, în care coborîm. O traversăm în lung lăsînd la dreapta o frumoasă hoancă ce urcă pînă într-o șa, avînd aspectul unei alei străjuite de pădure înaltă și deasă de molid. Această hoancă și depresiunea pe care o traversăm formează de fapt obîrșia Văii Izbucului, înainte de această hoancă ajunge și varianta pe la aven a traseului.

Varianta pe la Hoanca Mare din Grumazul Bătrînei. În culmea de deasupra văii ce adăpostește Apa din Piatră, părăsim marcajul și începem să urcăm panta pieptiș, ușor spre stînga. După 350 m și o diferență de nivel de 60 m, ieșim pe botul golaș al Dealului Peșterii, mărginit la stînga și la dreapta de pădure. Cam la jumătatea dealului începem să căutăm gura avenului, situată în pantă, chiar pe culme, la altitudinea de 1 485 m, în poiană. Ea este ușor de reperat după mîncăturile de sol ce converg spre gura circulară a avenului de aproape 20 m diametru. Ne vom apropia cu grija de marginea lui, fără a putea zări fundul, aflat dealtfel cu 87 m mai jos. Aceasta este una din cele mai mari verticale de peșteră din Munții Bihor care, din păcate, nu a dus la o rețea subterană sperată, fiind înfundat în permanență cu zăpadă și gheață. Ne vom mulțumi deci cu imaginea covîrșitoare pe care o deșteaptă această sinistră gură în mijlocul unui tăpșan domol și pașnic care prin nimic nu lasă sa se întrevadă existența unui fenomen carstic de așa anvergură și care poate fi fatal noaptea cînd nu poate fi reperat. De aici vom continua să traversăm culmea, coborînd dincolo de ea, cam la marginea pădurii de sub noi, pînă ajungem în depresiunea de la izvoarele văii Izbucului, unde reîntîlnim marcajul.

Traversăm depresiunea carstică amintită și ne îndreptăm spre capătul ei de sud-est în urcuș prelung prin poiana cu rari molizi, din care cei din stînga sînt complet uscați. Avansăm ghidați de poteca bine bătută, cu semne rare de marcaj. Curînd ajungem într-o șa în care mergem la orizontală circa 300 m pînă într-o curmătură accentuată (1 427 m). Ea este flancată în stînga de vîrful Capul Blagului (1 508 m) și în dreapta de vîrful Bătrîna (1 579 m). De la Apa din Piatră pînă aici am făcut 40 de minute. Din șa se deschide o vedere cuprinzătoare: în față se aștern plaiurile domoale din Călineasa, cu pășunile ei întinse, presărate cu pîlcuri de molizi. Călineasa este o depresiune cu relief carstic șters, ce constituie zona de obîrșie a pîrîului Călineasa, afluent al Someșului Cald. O cunună de vîrfuri împădurite delimitează depresiunea, peste care se profilează în depărtare, spre est, culmea teșită și monotonă a Munților Gilău.

Din șaua în care ne aflăm (aici și un stîlp de marcaj) traseul de urmat se vede pe o bună porțiune. El ne va duce timp de 45 de minute pe marginea de vest a Călinesei pînă în șaua Capul Șanțului pe care o zărim spre sud-est, dominată în spate de un vîrf împădurit. Pentru aceasta, din șa ne îndreptăm spre dreapta, lăsînd în atingă drumul de care ce urmează o hoancă cu mulți bolovani. După un timp intrăm într-o pădure rară și coborîm de-a coasta pe o potecă mlăștinoasă cu mulți bolovani. Ieșim în poiană, trecem peste un bot de deal, prelungirea estică a vîrfului Bătrîna, coborîm prelung și după ce traversăm încă o limbă de pădure ajungem în fundul unei hoance, obîrșia propriu-zisă a Călinesei. Pe ultima porțiune de drum, la capătul nordic al poienii, în stînga zărim drumul forestier care trece de la Poiana Horea (bazinul văii Beliș) la Ic Ponor, prin valea Călineasa care aici atinge punctul de înălțime maximă, pe cumpăna de ape (tr. 25).

În hoancă unde ne aflăm se găsesc o puzderie de căsuțe și grajduri, sălașurile moților ce vin aici vara cu vitele și oile în „Mutături". Pe hoancă mai jos, la circa 200 m în malul drept, se găsește un puternic izbuc, singura sursă de apă de la Padiș pînă aici, cînd izvorul de la Apa din Piatră este sec.

Din acest punct începem un urcuș prelung de-a coasta, punctat de cîțiva stîlpi de marcaj, prin poiana cu multe bălării, semn al intensei activități pastorale, apoi poteca noastră intră într-un drum de care ce urcă din stînga, din Poiana Călineasa. Pe ultima porțiune a urcușului trecem în preajma obîrșiei unui mic vîlcel, apoi ajungem pe un platou orizontal, străjuit în dreapta de pădure compactă ce jalonează o culme calcaroasă ca un zid nu foarte înalt. Aici este lacul tradiționalului tîrg de la Călineasa care se ține anual, cu o săptămînă înaintea tîrgului de la Găina.

Platoul se termină într-o șa, Capul Șanțului (1 386 m), situată pe cumpăna principală de ape dintre bazinul Someșului Cald, în nord (Călineasa) și cel al Arieșului, în sud (Gîrda), spre care se deschide o largă priveliște. În primul plan se observă tăietura adîncă a văii Gîrda, străjuită de abrupturi îmbrăcate de păduri compacte de conifere; în al doilea plan, Gîrda pare barată de o culme transversală, ce o desparte de valea Arieșului, iar în ultimul plan se profilează creasta prelungă a Masivului Bihariei ce culminează în dreapta cu ghebul rotunjit al Cucur.bătei, cel mai înalt vîrf al Munților Apuseni. În poiana de sub noi se văd iar numeroase căsuțe pastorale.

Din șa ne îndreptăm spre stînga pentru a dă ocol văii Vulturul ce se adîncește în dreapta noastră. Urcăm ușor pe poteca cu stîncăriș și bolovani și pătrundem în pădurea din care nu vom ieși definitiv decît după 1 oră, în Poiana Ursoii. Poteca ne poartă pe curba de nivel sau în urcușuri și coborîșuri mici, aproape de o culme ce se înalță la stînga noastră, apoi, într-un mic luminiș, trecem această creastă și ne angajăm pe clinele nordice ale Dealului Cătinilor, îl ocolim prin est, la început în coborîș, apoi printr-un urcuș mai accentuat de-a coasta, prin tăietură de pădure, și ieșim într-o curmătură în pădure deasă (1 441 m). De aici începe un coborîș puternic prin pădure, pe poteca noroioasă și cu bolovani unde întîlnim semnele intensei exploatări silvice. După 15 minute de coborîș trecem printr-o poiană alungită pe care o traversăm în lung (are un stîlp de marcaj pe mijloc) și continuăm să coborîm prin pădure. După încă 5 minute ieșim într-o poiană mlăștinoasă situată în fundul unei văi ce coboară din stînga. Pe firul ei sec vine un drum lat de tractor pe care îl vom urma în continuare.

Intrăm cu el în pădure și începem să tăiem de-a coasta un versant ce coboară la dreapta spre bazinul văii Gîrda. Spre el se scurg mai multe pîrîiașe, ce poartă apă doar în anotimpurile ploioase, pe care le traversăm. Pădurea deasă de rășinoase acoperă întreaga zonă; este pădurea ce furnizează moților de pe teritoriul comunei Gîrda cel mai bun lemn pentru confecționarea doagelor și a șindrilei, dar care acum este intens exploatată. Faptul îl simțim din plin deoarece puternicele tractoare de extras lemnul au transformat drumul. Într-o pîrtie de mocirlă. Din fericire lemnul nu este transportat pe aici ci pe drumul care pleacă din poiana mlăștinoasă amintită mai sus și coboară în drumul forestier din pîrîul Beliș.

Cu drumul mocirlos ajungem pe o culme plată, într-o șa (1 340 m) cu o mică poiană, de unde cotim ușor la stînga și începem un coborîș prelung, la marginea unei poieni ce se întinde la dreapta noastră. Fiind destinată pentru fîneață ea este protejată de un gard de bîrne. Continuăm pe marginea pădurii, acum de foioase, care ne însoțește în stînga, coborîm ușor, apoi mergem un timp orizontal în versantul drept al unei hoance ce se schițează la stînga. Intrăm astfel în Poiana Ursoii, în capătul ei nordic, și începem să o străbatem în lung, spre sud. Drumul, îngrădit de ambele părți, este destul de mocirlos pe timp. ploios, el fiind și calea de acces a vitelor, ce nu au voie să intre în fîneață. Spre capătul sudic al poienii începem să urcăm ușor pînă ajungem în drumul carosabil care vine de la Gîrda de Sus prin Ordîncușa și merge la. Ghețarul Scărișoara. Ceva mai înainte, tot în poiană, el a primit dinspre nord celălalt drum carosabil, care vine din șaua Ursoaia (altă Ur-șoaie, a nu se confunda cu poiana în care ne aflăm). Pentru drumul din Gîrda vezi traseul 23 b, pentru drumul spre Ursoaia vezi traseul 45 (marcaj bandă roșie). Din. punctul de întîlnire vom urma șoseaua în continuare pînă la Ghețar.

După 5 minute de urcuș domol pe șosea ajungem într-o șa, șaua Stînișoara (1 318 m) unde ne apar primele case aparținînd comunei Gîrda de Sus, așezarea Rînjești. Înainte și ușor spre stînga privirea scapă liberă în lungul văii Ordîncușa, surprinzînd în depărtare pereții albi ce o străjuiesc pe stînga. Urmînd șoseaua ce merge aproape pe curba de nivel, începem să dăm ocol obîrșiei Văii Țiganilor (numită mai jos și Sohodolul Ghețarului), afluent al Ordîncușei, ce se adîncește la stînga noastră. După 600 m lăsăm pe dreapta o gheretă de vînzare a legumelor și după încă cîțiva metri drumul cotește larg la dreapta încălecînd o culme lată, cu poiană. Părăsim astfel bazinul Văii Țiganilor și intrăm pe nesimțite în cel al văii Ocoale care începe la stînga noastră, continuîndu-se spre sud-vest. Este un bazin ce face parte din sistemul închis Ocoale—Scărișoara. Tăiem versantul coborînd ușor (la stînga sub drum se află un izvor cu apă bună), apoi, aproape de limita pădurii, drumul face un cot la stînga și coborînd cotiș ajunge m firul văii pe care îl traversează. În continuare drumul este tăiat în versantul stîng al văii Ocoale, coborînd destul de puternic (cu declivități neobișnuite pentru automobile). El este îngust, ceea ce creează probleme mașinilor ce se încrucișează aici, mai ales dacă acestea sînt autobuze mari, extrem de frecvente pe această șosea total neadecvată și neîntreținută. Șoseaua are pe stînga pădurea de foioase, iar în dreapta, la 20 m mai jos, poiana în care curge firul meandrat al pîrîului Ocoale. De aici în sus se întinde un larg tăpșan cu fîneață, minuscule ogoare și pitoreștile case de lemn ale satului Ocoale ce au o interesantă și străveche arhitectură.

Valea Ocoale se lărgește din ce în ce într-o depresiune ce nu are scurgere, puțina apă a pîrîului pierzîndu-se în ponoare. Întreaga depresiune este extrem de pitorească prezentînd un peisaj tipic Țării Moților. Șoseaua continuă în versantul stîng al depresiunii, puțin denivelată față de patul ei, apoi cînd ajunge la nivelul patului intră în pădure. Mergem la orizontală prin pădurea înaltă de molid și după cîteva minute trecem pe lîngă o dolină situată în dreapta noastră, în care se găsește un izvor amenajat. Este Vuiuga, una din puținele posibilități de aprovizionare cu apă în acest platou foarte arid. Dincolo de izvor drumul începe să urce ușor, iese din pădure și ocolește o mare dolină care se adîncește în dreapta noastră și pe marginea căreia sînt pripășite gospodării de moți. Drumul ne scoate astfel spre stînga pe culmea ce formează marginea dolinei, unde se găsește clădirea destul de mică a unei cooperative de consum. Aici ar trebui să se afle o parcare amenajată pentru zecile de mașini ce staționează aici în timp ce ocupanții lor vizitează celebrul ghețar. Din păcate nimic nu este amenajat, fapt care perturbă circulația. Din fața cooperativei se desprinde spre sud o ramură a șoselei marcată cu punct roșu care duce la peșteră (tr. 44). Marcajul ne conduce, odată cu șoseaua principală și cu celelalte două semne (banda albastră pe care am venit și banda roșie ce vine din șaua Ursoaia), la cabană. Pentru aceasta de la cooperativă începem să coborîm la stînga, pe fundul unei văi prelungi de doline, prin poiană. Drumul continuă pe fundul ei, la orizontală, apoi face un cot puternic la dreapta, intră în pădure și după încă un cot la stînga, se oprește în fața cabanei Scărișoara.

Fig 55

41. Gîrda de Sus – valea Ordîncușa – cabana Scărișoara

Marcaj: bandă albastră Durata: 3½ ore Distanța: 8 km Caracteristica traseului: drum de acces la cabana Scărișoara cu vizitarea Cheilor Ordîncușii; drum ușor, practicabil în tot timpul anului. Folosește parțial șoseaua forestieră. Posibilități de acces: de la Turda, Alba Iulia sau Deva, la Cîmpeni apoi pe DN 75; zilnic curse I.T.A.— din orașul Dr. Petru Groza pe DN 75; zilnic curse I.T.A. Menționăm că există zilnic curse I.T.A. care trec prin Gîrda venind direct de la Oradea, Turda, Alba Iulia și Cluj-Napoca prin Turda.

Descrierea traseului. Înainte de a porni la drum este necesară o precizare de ordin toponimic. Pînă la primul război mondial comuna Scărișoara cuprindea atît actuala comună cu acest nume, cît și comuna Gîrda. Ghețarul, situat pe teritoriul comunei Scărișoara, era normal să poarte numele de „Ghețarul de la Scărișoara", așa cum a intrat în uz, fiind consemnat în geografie și în lucrări științifice.

După primul război mondial numele comunei Scărișoara a fost schimbat în Gîrda, după numele văii principale, afluent al Arieșului. Mărindu-se numărul locuitorilor, comuna a fost scindată în două, cea din amonte luînd numele de Gîrda de Sus iar cea din aval, Gîrda de Jos. În ultimul timp s-a revenit la numele de Scărișoara, care a fost dat comunei din aval, cea din amonte rămînînd cu numele de Gîrda de Sus. În această situație avem o comună Gîrda de Sus, fără a avea și una „de Jos”, iar pe teritoriul acestei comune Gîrda de Sus se află ghețarul, care nu mai poate să fie ca atare „de la Scărișoara", nemaifiind pe teritoriul acesteia. Din cauza tradiției numele ghețarului trebuie menținut, dar el este „Ghețarul Scărișoara", iar turiștii care vin să-l viziteze să aibă grijă să nu coboare din mașină în comuna Scărișoara, cu care peștera nu mai are nimic comun, căci riscă să facă 4 km pe jos în lungul Arieșului. Indicatorul de drum din centrul comunei Gîrda de Sus indică drumul corect.

Fig 56 Peștera Poarta lui Ionel

În centrul comunei Gîrda de Sus se află confluența dintre valea Gîrda Seacă și Arieș. Aici se desprinde din DN 75 o importantă șosea forestieră ce urmează valea Gîrda care, printr-o altă inadvertență toponimică, este departe de a fi seacă, purtînd în permanență un debit considerabil de apă. Șoseaua îi urmează malul stîng circa 500 m cînd se bifurcă, aici aflîndu-se confluența a două văi egal de mari: la dreapta cum privim în amonte se află valea Ordîncușa, iar la stînga, Gîrda Seacă. Aici are loc și o împărțire a marcajelor: pe Gîrda Seacă pornește marcajul bandă roșie (tr. 43); pe culmea dintre văi marcajul cruce roșie (tr. 42), iar la dreapta, pe Ordîncușa, marcajul nostru, bandă albastră, însoțit și de sporadice semne triunghi albastru. Urmăm valea Ordîncușa pe șoseaua ce ține malul stîng, la început străjuită de pereți de calcar. Aceștia se tot strîng, devin mai înalți și mai abrupți, iar după 20 de minute de la gura văii ea ia aspect de canion. Aici încep Cheile Ordîncușei. După încă 10 minute în versantul drept (în stînga noastră cum urcăm) se deschide arcada largă a Peșterii Corobana lui Gîrțău, de fapt o mică sală vastă ce îmbie la popas, cu cîteva bănci și mese de lemn, utilă mai ales pe timp de ploaie. La 175 m în amonte, din același versant coboară un pîrîu captat parțial și condus peste vale pe un jgheab de beton oferind o apă aproape glacială. Pe lîngă jgheab se află o punte care ne permite să vizităm o interesantă formațiune carstică, pe care ne-o indică și o pancartă: „Poarta lui Ionel 10 min.". Trecînd pe malul drept ajungem pe o masivă depunere de tuf calcaros peste care curge apa ce o generează. Urcăm astfel circa 200 m pe o pantă cu pietriș și grohotiș pînă ce în față se deschide gura înaltă de 17 m și lată de 12 m a Peșterii Poarta lui Ionel. Pătrundem în ea pe un dîmb de grohotiș de pe care coborîm într-o vastă galerie de 50 m lungime. Un cot la stînga ne duce în fața unui topogan abrupt pe care putem să-l urcăm cu ajutorul unui prepeleac pus aici. După 40 m sîntem pe creasta unui dîmb de unde un nou cot la stînga ne duce în coborîș la capătul peșterii unde apa unui lac temporar se adună într-o mică cuvetă. Lungimea totală a peșterii este de 131 m; pentru vizitarea ei, care ia 10 minute, este necesară lampă.

Revenim la șosea și continuăm să urcăm pe vale. Acum ea capătă aspectul unui canion sălbatic, îngust și sinuos, prin care șoseaua de-abia se strecoară, lăsîndu-ți tot timpul impresia că în față trecerea se închide. Cheile sînt atît de înguste încît șoseaua trece peste patru poduri de beton ce ocupă întreaga lățime a văii. În pereți se observă gurile mai multțr peșteri, toate de mici dimensiuni. După 35 de minute de la Poarta lui Ionel cheile se lărgesc și, după o ultimă incintă gigantică, cu o arcadă naturală, calcarele masive se termină. Versanții se acoperă de vegetație dar, într-un cot la stînga, o mică cheie cu cascade ne amintește că încă sîntem în carst. Lăsăm la dreapta noastră un izvor amenajat cu bancă (10 minute de la arcadă). Peisajul s-a deteriorat aici din cauza defrișărilor masive care au golit versanții și au poluat valea. După 20 de minute de la izvor drumul trece în versantul drept și, după un ușor cot spre dreapta, ne oprim în dreptul unei mori situate la dreapta, sub drum (30 min. de la pod). Aici cele două marcaje se despart: banda albastră părăsește valea și urcă la stînga în versanți; triunghiul albastru va urma șoseaua pînă la capătul ei (tr. 23 c).

Urcușul în versantul drept al Ordîncușei este abrupt și obositor. În serpentine scurte cîștigăm destul de rapid înălțime, apoi poteca se înscrise spre sfîrșit în versant, urcînd costiș spre stînga, tot timpul prin pădure, fără nici.o vizibilitate. După 40 de minute de urcuș obositor ieșim într-o poieniță pe care o traversăm pieziș, apoi ajungem sus, într-o șa, în pădure. Aici, pe Dealul Mielului, întîlnim un drum de care ce ține aproximativ creasta și pe care-l urmăm la stînga, pînă într-o altă poiană; îl părăsim și cotim la dreapta, prin pădure. Ajungem astfel la un alt drum de care, mai mare, pe care îl urmăm și cu care coborîm domol, pa lîngă poiana din dreapta ce jalonează o vale de doline. Relieful car-stic de platou, cu topografie confuză, începe să se facă simțit, ceea ce ne obligă să fim atenți la semnele de marcaj, cu care ne strecurăm prin pîlcuri de pădure și mici poieni pînă ce în fața noastră apare cabana Scărișoara. De la moara din Ordîncușa pînă aici s-a scurs circa 1 oră și 10 minute.

Fig 57

42. Gîrda de Sus – Mununa – cabana Scărișoara

Marcaj: cruce roșie Durata: 1½ oră Distanța: 5 km Caracteristica traseului: drum de acces la ca-bana Scărișoara, practicabil tot timpul anului. Pentru cei ce urcă cu piciorul la cabană este drumul cel mai scurt și mai ușor. Posibilități de acces: a se vedea la traseul 41 unde se fac și cîteva comentarii de ordin general, la începutul descrierii traseului (p. 374).

Descrierea traseului. Din centrul comunei Gîrda de Sus urmăm șoseaua forestieră de pe valea Gîrda Seacă. După 500 m ne aflăm la confluența văii Ordîncușa (dreapta cum privim) cu Gîrda Seacă (drept înainte). Aici se despart și marcajele, banda albastră urmînd Ordîncușa, iar banda roșie Gîrda Seacă. Semnul nostru se desface chiar la confluență urcînd pe culmea separatoare, pe deasupra casei ce domină podul de beton. Poteca o ia la început costiș în versantul Gîrdei, apoi revine pe culme, face cîteva serpentine scurte, apoi mai largi, tot în versantul Gîrdei. La unul din coturile spre dreapta, vom fi atenți să nu ne lăsăm îmbiați de poteca largă ce merge înainte și coboară prin alt loc în valea Gîrda, în timp ce marcajul ne obligă la urcuș în continuare. Pădurea prin care am urcat continuu se rărește și apare o primă poiană, de care ne îndepărtează un cot la dreapta. Poiana se instalează apoi definitiv și apar primele așezări de moți ale satului Mununa, aciuate lîngă o mare dolină. Urcăm pa lîngă poiană și ajungem pe culmea principală făcînd un ultim cot la stînga. Culmea, pietroasă, dar nu abruptă, este jalonată de drumul nostru desfundat de apa de șiroire, drum limitat de garduri de bîrne menit să păzească fîneața pentru vite. La dreapta crestei pe care urcăm apar casele răsfirate de la Zgurăști, despărțite de minuscule ogoare animate în versantul destul de înclinat. Dincolo de ele se zăresc pereții albi ce străjuiesc valea Ordîncușa și care doar de aici pot fi admirați pe întreaga lor înălțime, înapoi și la stînga peisajul este dominat de silueta Masivului Biharia cu crestele sale prelungite spre nord și vest.

Fig 58. Bazinul Ocoale — Scărișoara

După un urcuș prelung pe culmea dealului Mununa, intrăm pe versantul lui vestic și ajungem într-o șa. Drumul trece pe lîngă o casă și începe să coboare domol de-a coasta. Pe dreapta se ridică pădurea; pe stînga se înșiruie doline de mari dimensiuni schițînd parcă albia unei văi. Fundul plat al depresiunii este folosit de moți pentru ogor. Casele de lemn, atît de pitorești, apar și aici aninate pe versanți.

În locul unde drumul de care urmat de noi încetează să mai coboare, îl părăsim și coborîm la stînga pe fundul unei doline. O traversăm și începem să urcăm versantul opus. Prin poiana presărată cu tufe, trecem un deal, coborîm spre stînga și intrăm în pădurea de molid, în care continuăm să coborîm puțin de-a coasta, spre stînga. Marcajul părăsește curînd poteca și o ia la dreapta, pe linia de cea mai mare pantă. În cîteva clipe ieșim la un drum de care ce vine dinspre stînga, însoțit de semnele bandă roșie ale traseului 43. O fîntînă de lemn constituie singura sursă de apă pentru o mare parte a platoului carstic și pentru cabană. La aceasta ajungem în 5 minute urmînd drumul de care, în continuare înainte (spre nord), prin pădurea înaltă de molid. Cabana Scărișoara este situată într-o poiană pitorească, cam umedă, dar ozonizată de pădurea de conifere ce o domină (1 108 m).

Fig 59

43. Gîrda de Sus – valea Gîrda Seacă – cabana Scărișoara

Marcaj: bandă roșie Durata: 1 34 oră Distanța: 6 km Caracteristica traseului: drum de acces la cabana Scărișoara; practicabil tot timpul anului. Este drumul cel mai utilizat de turiștii care urcă cu piciorul la cabană prin tradiție, fiind primul marcat, în ciuda faptului că traseul 42 este mai scurt și mai avantajos. Posibilități de acces: a se vedea traseul 41 unde se fac și cîteva comentarii do ordin general la începutul descrierii traseului (p. 374).

Descrierea traseului. Din centrul comunei Gîrda de Sus urmăm șoseaua forestieră de pe valea Gîrda Seacă. După 500 m ne aflăm la confluența văii Ordîncușa (dreapta cum privim), cu valea Gîrda Seacă (înainte). Aici se despart și marcajele; banda ultoastră însoțește Ordîncușa pe șosea, crucea roșie, culmea dintre cele două văi, iar marcajul nostru șossîiua de pe Gîrda Seacă. Ea urmează malul stîng, aproape de apă, fiind tăiată la început în versant, apoi prin lunca largă a văii. Trecem pe lîngă un grup de case și după 2,3 km de la confluența cu Ordîncușa, ajungem în fața unei mori aflată pe malul opus. Aici, la dreapta, se desface un drum de care ce urcă pieptiș și pe care-l urmează și semnele de marcaj. El este desfundat de apele de șiroire. După 5 minute de urcuș poteca iese din scoc și face un cot la stînga, intrînd într-o limbă de pădure pe care o traversează la orizontală. Iese apoi din nou într-o poiană mare, în pantă, în care începe să urce în serpentine. Peisajul este încîntător mai ales primăvara și vara, pînă la cositul fînului, cînd poiana este acoperită de o fîneață smălțuită de flori. Pentru protejarea fîneței poteca este mărginită de garduri simple de bîrne ce ne ghidează pașii. În drum trecem și pe lîngă o gospodărie de moți. Subsolul terenului, constituit din șisturi argiloase roșii, conferă solului o tentă roșie caracteristică, dar generează și un strat gros de noroi pe timp de ploaie, greu de evitat din cauza strînsurii gardului. Același substrat impermeabil face să țîșnească și cîteva izvoare de la care este bine să ne aprovizionăm cu apă căci pe platou ea lipsește cu desăvîrșire.

După circa o oră de urcuș în serpentine, timp în care am cîștigat treptat în înălțime, poteca cotește la stînga și urmează liziera pădurii. Trecem o mică creastă și cotim la dreapta. Ne angajăm în felul acesta în versantul larg și evazat al văii Poliței, afluent al Gîrdei. Străbatem acest versant trecînd o poiană la orizontală și intrăm în pădure. Relieful se aplatizează și devine confuz. Sîntem pe platoul carstic pe care începem să-l străbatem. Lăsînd pe stînga o mică dolină, ieșim din pădure în capătul inferior al unei largi văi de doline denumită Groapa Gușuleștilor ce se prelungește la dreapta. În versantul ei apar casele de moți ale satului Ghețari. Intrăm din nou în pădure și urmăm fundul plat al unei hoance, urcăm ușor, cotind la dreapta, odată cu botul de deal, și ajungem într-o mică poiană în care se găsește o fîntînă, singura sursă de apă a cabanei. Aici a venit din dreapta, coborînd un mic versant, poteca urmată de semnele cruce roșie ale traseului 42. De la fîntînă traversăm pădurea de conifere și în 10 minute sîntem în poiana în care se află cabana Scărișoara.

Fig 60

44. Cabana Scărișoara – Ghețarul Scărișoara

Marcaj: punct roșu Durata: 20 minute Distanța: 1,3 km Caracteristica traseului: drum de acces la celebra peșteră, accesibilă în tot cursul anului.

Descrierea traseului. Din fața cabanei Scărișoara urmăm drumul carosabil care o ia la stînga, face un cot la dreapta și, după ce a cîștigat înălțime ajungînd din nou în dreptul cabanei, cotește la stînga pentru a se înscrie pe fundul unei depresiuni alungite pe care o urcă ținînd aproximativ fundul ei ocupat de o vastă poiană. Pînă la mijlocul verii poiana este o adevărată grădină de flori, iar toamna pajiștea cosită se transformă într-un covor violet de fragile brîndușe. Aici, ca în mai toate poienile pline de flori pe care le întîlnim drumețind prin Munții Bihor, ne atrag atenția piramidele de pietre ce răsar peste tot. Prezența florilor este un semn că poienile nu sînt pășunate ci păstrate pentru cosit. Pentru a le păzi de vite, moții le îngrădesc, ceea ce explică frecvența gardurilor de bîrne, iar pentru a-și ușura cositul, ei le curăță în fiecare primăvară de pietrele ce se desprind mereu din substratul atît de stîncos al Țării Moților. Grămezile de pietre sînt mărturia acestei lupte înverșunate cu o natură aspră și neospitalieră.

Urcînd lin, ne apropiem de marginea poienii pe care o vom urmări, străjuiți pe stînga de pădurea deasă. În dreapta, pe versantul acoperit de pajiști, se află răspîndite căsuțele așezării Ghețari. Trecînd pe lîngă un grup de case ce ne apar pe stînga, avem ocazia să examinăm mai îndeaproape arhitectura atît de caracteristică caselor moțești. Fiind de cele mai multe ori construite pe pantă, neputînd săpa în solul stîncos pentru a obține o fundație orizontală, moții sprijină în partea din deal casa pe pămînt, iar în partea din vale pe piloni. Pilonii sînt făcuți din stive de butuci puși alternativ, transversal și longitudinal, și mai rar din piatră, închizînd porțiunea dintre piloni, ei creează un fel de parter al casei, loc pentru acareturi sau grajd pentru oi. Privite din jos, casele par a avea etaj, ceea ce le conferă o anumită prestanță, subliniată și de cerdacul ce onorează fațada.

Un alt element caracteristic peisajului din platoul Scărișoara îl constituie molizii golași cu crăci doar spre vîrf. Aspectul halucinant creat de aceste apariții scheletice trădează, de asemenea, lupta grea ce o au de purtat moții cu natura neprimitoare în care își duc viața. În anii cu recoltă slabă de fîn, ei taie crăcile coniferelor pentru a hrăni iarna vitele.

Dar, cea mai puțin darnică cu moții de pe platoul Scărișoara se arată natura în ce privește apa. Teritoriu aproape exclusiv calcaros, platoul are foarte puține izvoare și acestea cu existență precară pe timp de secetă. Apa există în subsol, dar ea curge sub formă de rîuri subterane, la zeci și sute de metri adîncime, întîlnită doar de temerarii speologi. Deși se scurge pe sub casele lor, moților le este inaccesibilă, ei fiind nevoiți să o strîngă picătură cu picătură din slabele izvoare și să o transporte de la mari distanțe. Problema apei este tot atît de acută și la cabană și este ele dorit ca turiștii să nu fie prea exigenți față de cabanier și să știe să facă economie.

În poiana de lîngă prima casă pe care o întîlnim pe stînga în drumul nostru spre Ghețar, se află un izvor cu apă nu prea bună de băut, dar bună de spălat și pentru umplut lămpile de carbid. De aici încă cîteva minute și ajungem în fața micii clădiri a cooperativei de consum în jurul căreia se parchează de obicei mașinile celor duși să viziteze peștera. Aici șoseaua se bifurcă, ramura din dreapta coboară la Gîrda de Sus, cea din stînga urcă printre cîteva case la Ghețarul Scărișoara. Accesul auto este interzis pe ea. După 10 minute de la cooperativă ajungem pe o creastă importantă, care delimitează bazinul închis Ocoale de bazinul văii Gîrda Seacă ce se deschide în fața noastră. Cîțiva pași mai departe pe stînga drumului se află un foișor de lemn, loc bun de adăpost în caz de ploaie și de pe a cărui terasă putem admira perspectiva largă asupra culmilor ce se succed pînă la orizontal dominat de trupul masiv al Bihariei, cu domul rotunjit din dreapta al vîrfului Cucurbăta.

De la foișor drumul continuă pe creastă prin pădurea de amestec (molid cu fag și lăstăriș) și după 5 minute spre stînga se desparte o potecă ce începe să coboare; ea este însoțită de semnele marcajului triunghi albastru (tr. 46) și triunghi roșu (tr. 47). La dreapta punctul roșu ne conduce cu drumul în cîteva minute într-un luminiș unde se află și gura largă a avenului cu care începe ghețarul. O mică gheretă, cîteva bănci și un gard de plasă metalică reprezintă „amenajările" de la suprafață a celei mai cunoscute peșteri din România. Pentru vizitarea ei așteptăm rîndul la unul din cei doi ghizi oficiali fără de care intrarea este interzisă.

Ghețarul Scărișoara. Pătrunderea în aven se face prin marginea de est, coborînd la stînga. O primă scară metalică ne duce la o potecă ce începe să dea ocol imensului aven adînc de 58 m și de 50 m diametru. În coborîș treptat ajungem la peretele nordic; un cot brusc la stînga și poteca tăiată în stîncă, prevăzută cu scări și balustrade, ne conduce la o poartă de fier ferecată cu lacăt. Dincolo de ea alte scări matalice ne duc tot mai jos; facem un cot la dreapta și o ultimă scară cu cot la stînga ne scoate pe planșeul orizontal de gheață. ce ocupă o mare sală. În ea intrăm trecînd pe sub arcada largă de 20 m și înaltă de 10 m. Sala este imensă, lungă de 45 m și cu tavanul boltit la 20 m. Utilizînd drumul podit îi dăm ocol începînd cu ramura din stînga, în stînga noastră se deschide un gol adînc care duce în rezervația științifică, interzisă deocamdată vizitării. Exploatarea acestei părți a peșterii s-a făcut în 1947 și a dus la descoperirea unui întreg complex de săli și galerii de mari dimensiuni, cu ornamentații deosebit de frumoase, ce formează etajul inferior al peșterii și care va fi amenajat în următorii ani pentru vizitatori. În continuare, dînd ocol sălii trecem pe lîngă un dîmb de gheață ce se ridică în stînga ca un bastion, format din trei movile generate de o zonă puternică de picurare a apei din tavan. Curînd întunericul ne împresoară și drumul ne duce în fața unui alt gol ce se cască înainte și în care coborîm, ajutați de scări metalice, o diferență de nivel de 12 m care ne conduce în sala numită Biserica.

Fig. 61 Ghețarul Scărișoarei

Drumul de vizitare a fost recent amenajat cu un drum podit care apără pe turiști de a merge prin apa de topire a gheții și a stăvilit și topirea prin faptul că nu se mai transmite căldura corpului prin călcare.

Biserica este cel mai frumos loc al părții vizibile din ghețar. Ea este o sală circulară de 20 m diametru, cu tavanul boltit înalt și populată de o lume stranie de forme străvezii! Sînt stalagmite de gheață, înalte pînă la 5 m, conice sau cilindrice, ce se înalță grațios de pe podea. Plimbîndu-te printre ele te simți transpus într-o lume de basm în care, ca prin farmec, întreaga suflare a fost transformată în gheață.

Explicația interesantului fenomen pe care îl prezintă Ghețarul Scărișoara este următoarea. Peștera nu are nici o ieșire la partea sa inferioară, fiind închisă ca un fund de sac. Aerul rece care pătrunde iarna pe gura avenului rămîne astfel captiv. În lipsa unui curent de aer, căldura verii încălzește doar stratele superioare din aven dar nu reușește să pătrundă pînă în sala mare unde temperatura nu depășește niciodată + 1°C. Această slabă creștere a temperaturii în timpul verii duce doar la topirea unei pojghițe superficiale din blocul de gheața, generînd micul lac temporar de la intrare, care iarna îngheață la loc. La păstrarea temperaturii scăzute contribuie însuși blocul de gheață care are o grosime de 20 de m și un volum total de circa 50 000 m3.

După ce urcăm înapoi din Biserică, luăm ramura din stînga a drumului podit și admirăm în trecere un înalt horn care se ridică la înălțime amețitoare deasupra capului nostru. Apoi lăsăm la stînga o altă prăpastie, Rezervația Mică, aflată cu 20 m mai jos la piciorul unui perete de gheață aproape vertical, după care ieșim din peșteră pe lanțul de scări pe care am venit.

45. Pasul Ursoaia – cabana Scărișoara

Marcaj: bandă roșie Durata: 3½ ore Distanța: 15 km Caracteristica traseului: drum de acces auto (numai cu dublă tracțiune) la cabana și Peștera Scărișoara; drum de platou, ușor, practicabil vara și iarna. Posibilități de acces: șoseaua județeană Albac — Huedin (tr. 24); din Munții Gilău prin Petreasa — Răcătău — Ursoaia: marcaj bandă roșie.

Descrierea traseului. La Ursoaia șoseaua Albac — Huedin trece cumpăna de ape dintre bazinul Arieșului și bazinul Someșului Cald. Chiar în acest punct se desface șoseaua ce duce la cabana Scărișoara. Ea este însoțită de marcajul bandă roșie, marcaj de legătură între Munții Gilău și Munții Bihor. Traseul începe în valea Someșului Rece la Răcătău, trece prin comuna Măguri, atinge creasta principală a Masivului Muntele Mare în vîrful Petreasa (1415 m) și coboară în pasul Ursoaia (27 km), unde pătrunde în Munții Bihor. În cele ce urmează el va fi descris numai de la Ursoaia la Scărișoara.

În pasul Ursoaia se găsește un centru de colectare a fructelor de pădure, loc de adăpost în caz de vreme rea. Șoseaua spre Scărișoara se desface din șoseaua Albac—Huedin pe versantul sudic al crestei. Un stîlp de marcaj indică direcția de urmat. Timp de 45 de minute drumul urmărește creasta plată și largă ce constituie cumpăna de ape între valea Apa Caldă (în nord) și valea Albacului (în sud). El trece cînd pe versantul nordic, cînd pe cel sudic al crestei, ocolind vîrfurile mai proeminente. Peisajul este încîntător, drumul trecînd prin pădurea înaltă de molid, prin poieni cu afiniș sau pe lîngă pitorești case de moți împrăștiate pe versanți. De reținut mai ales vederea largă spre sud, unde la orizont se profilează creasta prelungă a Masivului Biharia.

Fără urcușuri sau coborîșuri notabile, drumul ne scoate, după o ultimă casă, printr-o curbă la dreapta, în mară poiană de la Mărșoaia (cei 4 km pînă aici pot fi străbătuți cu mașina). Incomplet închisă, Mărșoaia are relieful unei tipice depresiuni carstice, cu doline, hoance și mici țancuri de calcar ce rup monotonia pajiște. În partea sudică a poienii se găsește un canton pastof-dJ și un izvor. Șoseaua dă o::ol depresiunii aproape de marginea ei nordică și o părăsește în marginea ei vestică. După ce am străbătut depresiunea timp de 15 minute, urcăm din greu pe drum cu bolovani de calcar, în panta mare printre pîlcuri de molizi care ornamentează marginea poienii, fără să reușească să închege o pădure. Traversăm la stînga o hoancă, lăsăm la dreapta un drum de care ce duce la Călineasa (1 oră, fără marcaj), urcăm încă o serpentină și ajungem pe un platou cu rariște de pădure în stînga, ce acoperă Vîrful Clujului marcat printr-o baliză (Mărșoaia — Vîrful Clujului este tronsonul cel mai dificil de parcurs cu mașina) (1 399 m). O poiană prelungă străjuită de molizi înalți ne scoate curînd într-o șa (1 374 m), la obîrșia văii Ordîncușa, ce se îndreaptă spre sud. De la marginea Poienii Mărșoaia pînă aici am făcut 40 minute.

Ieșim din pădure și începem să tăiem în urcuș ușor versantul drept al Ordîncușii, paralel cu ea. După 10 minute trecem printr-o limbă de pădure și intrăm într-o altă poiană ce se prelungește pe o culme. O coborîm trecînd pe lîngă o casă izolată pe dreapta și continuăm coborîșul prin pădure, lăsîndu-ne pe clina vestică a culmii, în timp ce șoseaua face o serpentină mai la stînga. La sfîrșitul coborîșului ieșim în Poiana Ursoii (a nu se confunda cu Pasul Ursoaia), pe fundul larg și plat al unei hoance ce coboară spre stînga și din care urcă la noi șoseaua forestieră de pe valea Ordîncușa. Pînă la cabana Scărișoara vom urma șoseaua.

Urcăm ușor odată cu șoseaua, făcînd un cot larg la stînga. Din dreapta vine poteca ce străbate în lung Poiana Ursoii și care este marcată cu bandă albastră. Este traseul 40 care vine de la Padiș, jalonat și de cîțiva stîlpi de marcaj. După 5 minute ajungem în șaua Stînișoara (1318 m) de unde apar primele case. Înainte și ușor spre stînga privirea scapă liberă în lungul văii Ordîncușa, surprinzînd în depărtare pereții albi ce o străjuiesc spre stînga. Urmînd șoseaua ce merge aproape pe curba de nivel, începem să dăm ocol obîrșiei Văii Țiganilor (numită mai jos și Valea Ghețarului), afluent al Ordîncușii, ce se adîncește la stînga noastră. După 600 m lăsăm la dreapta o gheretă de vînzare a legumelor și după încă cîțiva metri, drumul cotește larg la dreapta încălecînd o culme lată cu poiană. Părăsim astfel bazinul Văii Țiganilor și intrăm pe nesimțite în cel al pîrîului Ocoale care începe la stînga noastră, continuînd spre sud-vest. Este un bazin ce face parte din sistemul închis Ocoale—Scărișoara.. Tăiem versantul coborînd ușor (la stînga sub drum este un izvor cu apă bună de băut); aproape de limita pădurii drumul face un cot la stînga și coborînd costiș ajunge la firul văii pe care îl traversează. În continuare, drumul este tăiat în versantul stîng al văii Ocoale, coborînd destul de puternic (cu declivități neobișnuite pentru automobile).

Urmînd șoseaua mergem paralel cu Valea Ocoale, avînd pădure pe stînga și în dreapta firul meandrat al pîrîului. Pe versantul lui drept, lipsit de pădure, se află împrăștiate casele satului Ocoale. Valea Ocoale se lărgește din ce în ce într-o despresiune fără scurgere, puțina apă a pîrîului pierzîndu-se în ponoare, întreaga depresiune este extrem de pitorească prezentînd un peisaj tipic Țării Moților. Șoseaua continuă în versantul stîng al depresiunii, puțin denivelată față de fundul ei, apoi cînd ajunge la nivelul fundului intră în pădure. Mergem orizontal prin pădurea înaltă de molid și după cîteva minute trecem pe lîngă o dolină situată în dreapta noastră, în care se găsește un izvor amenajat. Este Vuiuga, una din puținele posibilități de aprovizionare cu apă în acest platou foarte arid. Dincolo de izvor drumul începe să urce ușor, iese din pădure și ocolește o mare dolină care se adîncește în dreapta noastră și pe marginea căreia sînt pripășite pitorești gospodării de moți. Drumul ne scoate astfel pa culmea ce formează marginea dolinei unde se află clădirea destul de mică a unei cooperative de consum. Aici ar trebui să se afle o parcare amenajată pentru turiștii care vin să viziteze celebra peșteră Ghețarul Scărișoara. Din fața cooperativei se desprinde spre sud o ramură a șoselei marcată cu punct roșu care duce la peșteră (tr. 44). Marcajul ne conduce, odată cu șoseaua principală și cu celelalte! două semne (banda roșie pe care am venit și bandal albastră ce vine de la Padiș), la cabană. Pentru aceasta de la cooperativă începem să coborîm la stînga, pe fundul unei văi prelungi de doline, prin poiană. Drumul continuă pe fundul orizontal, apoi face un cot puternic la dreapta, intră în pădure și după încă un cot la stînga se oprește în fața cabanei Scărișoara.

Fig 62

46. Cabana Scărișoara – Casa de Piatra – cabana Padiș

Marcaj: triunghi albastru Durata: 5 ore Distanța: 18 km Caracteristica traseului: traseu de legătură între cele două cabane cu vizitarea zonei carstice de la Casa de Piatră și a cheilor din lungul văii Gîrda Seacă și Gîrdișoara; drum de vale ușor, mai mult de jumătate pe drum forestier, accesibil tot timpul anului.

Descrierea traseului. înainte de a începe descrierea se impune un scurt comentariu privind rațiunea acestui traseu. În ghidul Bihor—Vlădeasa (Col. „Munții noștri"), am indicat ca traseu nemarcat șoseaua de pe valea Gîrda Seacă pentru vizitarea peșterii Coiba Mare de la Casa de Piatră; arătînd că este posibil un racord aici și cu zona Padiș, pe șoseaua atunci nou construită. Traseul cel mai scurt și interesant de legătură între cabana Scărișoara și Casa de Piatră este însă pe la Ocoale și Dosul lui Măgală, variantă pe care nu am descris-o fiind dificilă fără un ghid sau un marcaj bun. Fără o documentare temeinică, fără un studiu prealabil al terenului și fără informații de la localnici, o echipă de pionieri și-a asumat sarcina să facă legătura între cele două cabane. Operația, efectuată în 1976, este cu totul defectuoasă ca concepție, deoarece a fost marcată în primul rînd șoseaua Gîrda de Sus — cabana Scărișoara (tr. 23 c), în mod cu totul inutil. Apoi au fost aplicate semne pe porțiunea cabana Scărișoara — valea Gîrda Seacă pe traseul 47, deja marcat cu triunghi roșu. În continuare a fost marcată în amonte șoseaua forestieră pînă la Casa de Piatră. În total 20 km de marcaje inutile; singura porțiune utilă este tronsonul Casa de Piatră — Padiș, în schimb legătura corectă dintre Scărișoara și Casa de Piatră a rămas tot nerezolvată. Este păcat de efortul inutil, este păcat de compromiterea unei idei, căci acest marcaj a fost prezentat ca o mare reușită!

Pentru porțiunea cabana Scărișoara — valea Gîrda Seacă (Totoșești) vezi p. 406.

În valea Gîrda Seacă drumul forestier (tr. 23 b) trece de pe malul stîng pe cel drept pe un pod de beton. Marcajele traseelor 46 și 47 trec podul. De la pod drumul nostru urmează versantul stîng, cînd la nivelul luncii, cînd tăiat mai sus în versant. La 400 m lăsăm la dreapta clădirea unei școli ridicată în luncă, apoi la stînga un vîlcel pe care s-au transportat lemne. Mai sus remarcăm, în stînga noastră, o cooperativă de consum, iar pe malul opus cîteva stînci bizare din conglomerate, în jurul cărora sînt cocoțate cîteva case (satul Gîrda Seacă), apoi trecem pe lîngă ruinele unui vechi stăvilar care ajuta la transportul lemnelor exploatate prin plutărit, pe vremea cînd nu era șosea; ca o reminiscență în toponimie a rămas numele La Tău. Imediat în amonte peisajul se schimbă brusc căci intrăm în calcare. Acesta este un prim rînd de chei ale văii Gîrda Seacă, Cheile de la Dealul Jilip. Deși pereții nu sînt foarte înalți și cheile foarte strîmte, impresia este totuși covîrșitoare. În malul opus nouă, la nivelul apei zărim o gură de peșteră, apoi o gură mai mare pe malul nostru, chiar deasupra șoselei, dar peștera nu este mare. Un cot ușor la dreapta, apoi altul puternic la stînga și urmează o porțiune liniară de chei mai puțin impresionante. Cu un cot la dreapta ieșim din chei; urmează o porțiune devastată ca peisaj din cauza defrișării. Din stînga noastră coboară trei pîraie, între primele două găsindu-se o casă locuită permanent. După al treilea pîrîu, unde se găsește și o casă a forestierilor, urmează al doilea rînd de chei, mai strîmte, cu pereții mai înalți, dar mai scurte. Valea face un cot puternic, unde primește un afluent din stînga cum urcăm. Apoi, pe lîngă un mare, perete, ieșim din chei și trecem imediat pe un pod în malul opus, cel stîng. Locul poartă numele de Cerbul; aici se cunosc mai multe peșteri mici.

În porțiunea care urmează drumul este tăiat destul de sus în versantul stîng. Cel drept are o poiană prelungă cu fînețe bogate. La 600 m de la pod, jos în vale, se găsesc cîteva case ale unei mori, Moara lui Filea, iar sus lîngă drum o casă nouă. Din acest punct propunem o mică deviație de ½ oră pentru a vizita un impresionant fenomen carstic, Izbucul Tăuz. Pentru aceasta, dincolo de casa cea nouă, părăsim drumul și ne lăsăm jos în vale, pe care o urmăm, fără potecă, în amonte, preferabil pe malul stîng. După ce dispare poiana prin care am coborît și versanții devin abrupți, o vagă potecă se schițează pe acest mal. Încă 10 minute și ajungem la o confluență, cu o apă puternică ce vine din malul drept. Traversăm apa principală și urcăm cîțiva zeci de metri pe acest afluent pînă în locul în care valea este curmată brusc de un mare perete vertical de calcar. Apa iese de sub el dintr-un imens izbuc cu apa adîncă, limpede și verde. Este Izbucul Tâuz, mai mare și mai impresionant decît Izbucul Galbenei, care are însă o faimă mai mare. Aici iese la zi apa văii Gîrdișoara ce ke pierde mai sus în marea peșteră Coiba Mare pe care p vom vizita mai departe.

După acest ocol de 30 de minute revenim în șosea pe care o urmăm în continuare; urcăm un pinten stîncos și ajungem într-o mare defrișare. Ea ne permite să admirăm peretele Muntelui Tăuzul care ne domină de dincolo de valea Gîrda, adîncită mult sub noi unde formează Cheile Tăuzului. În amonte se ridică un alt bastion stîncos, Chicera, între Tăuz și Chicera se adîncește valea sălbatică a Sohodolului, afluent al Gîrdei pe dreapta. Trecem acest bot de deal, admirînd în dreapta în tăietură un ciudat pilon stîncos izolat și începem să coborîm prelung prin pădure. Traversăm mai jos un mic pîrîu ce vine din dreapta și care își are obîrșia într-un izbuc și ajungem la firul văii unde șoseaua se bifurcă. Ramura secundară trece podul și urcă în versantul drept al Sohodolului pe care îl urmează circa 3 km. Ramura principală rămîne pe malul stîng, trece peste un afluent, Brusturi (denumit și Pîrîul Spurcat), și intră într-o zona de chei. De fapt, este mai mult un defileu, cu versanții calcaroși dar nu verticali și împăduriți. După 600 m lăsăm îndreaptă noastră un alt afluent, Valea Vulturului, pe care urcă de asemenea un drum forestier însă fără să prezinte un interes deosebit. După încă 600 m de la gura Văii Vulturului versanții se evazează și intrăm într-o depresiune ocupată de o vastă poiană, Casa de Piatră. Cum intrăm în poiană, drumul traversează firul Gîrda, rămas aproape fără apă și se angajează în versantul drept, sub limita pădurii. Lăsăm pe stînga un magazin sătesc unde se poate face o modestă aprovizionare, iar pe dreapta, pe fundul depresiunii, un izvor care constituie originea apei din Gîrda. Din drum putem admira întregul versant cu casele răsfirate printre minusculele parcele cultivate și pîlcuri de pădure ale așezării Casa de Piatră. De fapt, aici nu se găsește nici o casă de piatră, ci doar modeste căsuțe de lemn ale moților, retrași în cel mai izolat cătun al Țării Moților.. Numele vine de la pereții de calcar ce dau ocol la înălțime formînd o incintă pitorească. Aici se găsește și o școală și chiar o biserică miniaturală, o mică bijuterie de lemn.

Fig 63. Peștera Coiba Mare

De la Casa de Piatră urcă un drum, foarte ușor și comod, spre Călineasa, pe unde se poate face legătura cu traseul 40. În pereții din jur sînt săpate mai multe peșteri interesante, majoritatea greu de găsit și de parcurs, unele interzise vizitatorilor fiind declarate rezervații speologice. Singura peșteră ușor accesibilă, cel puțin la intrare, și cea mai grandioasă este Coiba Mare, formațiune carstică de prima mînă. Pentru a o vizita părăsim incinta înverzită de la Casa de Piatră și ne angajăm în amonte, odată cu șoseaua, în versantul din dreapta cum privim în sus. La stînga se schițează curînd o depresiune, un fel de dolină, în care coborîm. În stînga noastră, în fundul depresiunii se deschide cea. mai mare gură de peșteră din Munții Bihor, de 74 m lățime și 47 m înălțime. Este Coiba Mare o gigantică intrare urmată de o sală de aceleași proporții (Sala Mara), în care intră însă doar un fir anemic de apă. Sala se îngustează repede spre fund și după 59 m se reduce la un orificiu care pe 5 m are doar 50 cm diametru prin care ne putem strecura cu greu, mai ales dacă apa este mai mare. Ajungem într-o galerie mai spațioasă, dar după 40 m secțiunea se reduce din nou și pe 2 m diametrul este de 70 cm, apoi galeria se lărgește la 5 m și se înalță la 15, pentru ca după circa 200 m să debușeze într-o vastă sală în care curge un rîu tumultuos. Este sala Confluenței, de peste 30 m diametru și 20 m. Înălțime. Sîntem pe cursul subteran al văii Gîrdișoara, pătrunsă sub pămînt în peștera Coiba Mare pe care o vom vizita mai tîrziu. Din Sala Confluenței atît pe galeria din amonte (dreapta), cît și pe cea din aval (stînga) înaintarea se face cu mare greutate din cauza apei care face cascade și lacuri; cei ce se aventurează totuși pe cursul subteran vor fi opriți în aval, după 386 m, de sifonul terminal al peșterii. De aici apa curge pe căi necunoscute, subterane, pentru a ieși cîțiva kilometri mai jos în izbucul de la Tăuz. Amintim că din Sala Mare de la intrare, pe stînga și pe dreapta se deschid diverse galerii ce duc într-un sistem superior, fosil, al peșterii, cu săli și galerii mari și cu tuburi în care de-abia pătrunde omul, care însumate totalizează 5 050 m. Datorită dificultăților de pe traseul subteran, recomandăm vizitarea peșterii numai de către turiștii încercați; lampa de carbid este indispensabilă, în perioadele ploioase există pericolul de creștere a nivelului apei și de blocare a locurilor strîmte.

După vizitarea Coibei Mari urcăm în amonte pe firul văii, trecem o zonă scurtă de chei și după 400 m ajungem la Peștera Coiba Mică. Aici apa văii Gîrdișoara se pierde cu întregul ei debit în peretele din dreapta al văii cu o cascadă înspumată. Iarna s-a putut pătrunde pe aici și explora 270 m de galerie. Un scafandru autonom a reușit, în ianuarie 1978, să facă joncțiunea pe o galerie inundată a celor două Coibe. Sistemul în întregime a stat la baza elaborării unei teorii a evoluției regiunilor carstice căci evidențiază un fenomen de captare regresivă a apelor din carst cu lungirea traseului subteran și cu sculptarea la suprafață a unor trepte de relief cu o denivelare pozitivă spre aval (trepte antitetice), din care cea de la Coiba Mare este cea mai spectaculoasă, întreruperea continuității văii este atît de evidentă încît localnicii au dat două denumiri diferite văii: pînă la Coiba Mare este Gîrdișoara, de aici în aval Gîrda Seacă.

După ce am examinat această interesantă zonă suim la șosea și o urmăm în amonte. După ce ieșim din Cheile de la Coibe calcarele încetează în versantul stîng, pe care sîntem și noi, dar continuă pe cel drept unde formează pereți albi ce mijesc din pădurea deasă de molid. După 1 km de la Coiba Mică traversăm un afluent ce coboară din versantul stîng, împădurit, în contrast cu cel drept ocupat de o mare poiană de stîne, dominată de pereți de calcar. După cîteva sute de metri reapar calcarele în marginea șoselei și formațiunile carstice cuibărite în Cheile Gîrdișoarei. Primul este un mic izbuc situat în fundul unui scurt defileu din dreapta noastră închis de un perete de calcar. Este Izbucul de la Coliba Ghiobului, a cărui apă o traversăm pe un pod. La 450 m mai sus, în versantul opus, se deschide gura altei peșteri, Șura, cu o intrare de 10 m lățime și 3 m înălțime ce dă acces la o rețea de 225 m de galerii lipsite de interes. În același versant, la încă 400 m, într-o incintă cu pereți înclinați se deschid două guri de peșteră, dintre care cea de jos este activă, din ea ieșind un fir de apă. Este Peștera cu Apă din Fața Bălăceni, cu o intrare mică (1,5 m lățime și 1 m înălțime) ce conduce la o rețea de galerii de 131 m. Lîngă ea se află Peștera Mică de la Fața Bălăcenii lungă de 11 m. La 300 m mai departe în sus pa vale întîlnim un izbuc la care merită să coborîm. Este Izbucul Gura Apei, de fapt locul din care valea Gîrdișoara primește principalul debit. Apa iese de sub o arcadă de 9 m lățime și 3 m înălțime, dincolo de care se întinde un lac de sifon. Izbucul seamănă cu Izbucul Ponor din zona Padiș. După izbuc drumul face un ușor cot și la 300 m el ia sfîrșit, într-un loc în care valea se bifurcă și unde se află și urmele unui vechi cuptor de var.

De aici drumul forestier, accesibil oricărui vehicul, se continuă cu un drum de tractor, ce urcă în versantul stîng al văii celei mai vestice (stînga cum privim în sus), care este firul principal al Gîrdișoarei. Urcăm domol prin pădurea înaltă^ și rară de molid timp de 20 de minute, la înălțime față de firul văii, după care drumul ajunge la el, un fir doar topografic căci este lipsit de apă. La capătul drumului de tractor ieșim într-o poiană alungită care ocupă fundul _ lat al văii, transformată acum în hoancă. O urmăm prin poiana care se evazează treptat și ajungem la o bifurcație a hoancei de unde urmăm ramura din dreapta, cu larg gol, în care mai departe se vede o stînă. Nu urcăm la stînă, ci pe versantul din stînga noastră, ghidați de un semn mare de marcaj. Cotim ușor la stînga și părăsim hoancă; ajungem într-o șa din care coborîm la stînga în altă hoancă, împădurită în jos, dar dezgolită înainte. Urcăm pe ea ghidați de un mare molid izolat în mijlocul ei și de rare semne de marcaj puse greșit, în lungul traseului, nu pa el cum ar trebui. După o oră de la părăsirea șoselei ajungem pe marginea unei largi depresiuni carstice, Șesul Gîrzii, lipsită de pădure și ciuruită de doline și mici avene. Trecem pe lîngă un ochi de apă permanent și cotind ușor la dreapta urcăm prin fundul depresiunii, între versantul din dreapta noastră dezgolit și cel din stînga împădurit cu molid. După 20 de minute, ajungem pe creastă, într-o șa cu un fel de scoc săpat în calcare.

Sîntem pe creasta principală a masivului, pe cumpăna de ape dintre bazinul Arieșului și col al Someșului Cald ce se întinde în fața noastră. La picioarele noastre se desfășoară o altă copaie carstică ce aparține văii Izbuc. Din șaua în care ne aflăm coborîm drept în jos pe hoancă, pînă ce în dreapta ne vin, cu o potecă, semnele bandă albastră ale traseului 40 (Scărișoara—Padiș, prin Călineasa). Ghidați de ambele marcaje, ocolim prin stînga depresiunea carstică clin fața noastră, trecem un mic prag și coborîm într-o altă hoancă ce ne duce rapid la șoseaua forestieră ce urcă din valea Someșului Cald, de la Ic Ponor, împreună cu ea urcăm costiș în versantul stîng al văii Izbuc și ajungem pe cumpăna de ape dintre bazinul Someșului și bazinul închis Padiș într-o șa (1 344 m). Un coborîș lin de 10 minute ne aduce în fața cabanei Padiș.

Fig 64

47. Cabana Scărișoara – Arieșeni

Marcaj: triunghi roșu Timpul: 2½ ore Distanța: 10 km Caracteristica traseului:.drum de legătură între-cabana Scărișoara și comuna Arieșeni pe un traseu neeconomicos căci încalecă o culme în mod inutil, justificat pe vremea cînd nu existau șosele forestiere. Oferă în schimb priveliști frumoase asupra văii Arieșului și a Masivului Biharia; drum ușor mai mult pe culmi și pe versanți, accesibil tot timpul anului.

Descrierea traseului. Plecăm de la cabana Scărișoara pe drumul carosabil spre Gîrda de Sus care este însoțit de marcajele bandă roșie, bandă albastră, punct roșu, triunghi albastru și triunghi roșu. Pînă la cooperativa din satul Ghețari urcăm o vale largă de doline cu poiană (15 min.). Aici marcajele bandă roșie și bandă albastră ne părăsesc. Cotim la stînga, trecem printre niște case și urcăm cu un drum carosabil pînă pe o creastă pe care o urmăm încă 150 m la dreapta, pînă ajungem la un foișor de lemn cu o terasă largă ce se întinde deasupra golului (de la cooperativă 10 minute). Ne oprim o clipă pentru orientare. Sîntem pe creasta ce separă bazinul închis Ocoale, rămas în urma noastră, de bazinul văii Gîrda Seacă ce se deschide în față. Dincolo de vale se zăresc versanții defrișați ai culmii Cristeasa—Runcu, peste care vom trece mai tîrziu și dincolo de care, în ultimul plan, se ridică silueta impunătoare a Masivului Biharia.

De la foișor urmăm timp de 5 minute drumul carosabil de pe creastă pînă ce o ia la dreapta (marcat cu punct roșu — spre Ghețar). Noi mergem drept înainte pe poteca ce coboară în valea Gîrda Seacă și care este marcată cu semnul triunghi roșu și cu triunghi albastru (traseul 46). Poteca ne conduce un timp la orizontală, apoi începe să coboare de-a coasta prin pădurea de foioase. Curînd ajungem într-o poiană ce se alungește în jos, la stînga, ocupînd obîrșiile unui vîlcel. În poiana se găsesc cîteva case pe lîngă care trecem și cotind la stînga ne angajăm pe creasta ce mărginește vîlcelul pe dreapta. Urmăm creasta spre sud (ea poartă numele de Dealul Peșterii) prin poieni cu pîlcuri de pădure pînă în locul în care se bifurcă. Marcajul ne conduce pe piciorul din dreapta, acum împădurit, dar după cîteva minute ieșim din nou în poiană într-o șa bine marcată. Aici peisajul se schimbă brusc căci calcarele, care ne-au însoțit necontenit de la cabană, dispar. Părăsim culmea; cotim la dreapta și ne angajăm în versantul stîng al unui vîlcel în care coborîm puternic. Ținînd coasta, pierdem din înălțime, trecem pe lîngă un grup de case și ieșim jos în lunca văii Gîrda Seacă pe conul larg de dejecție. Casele adunate aici constituie așezarea Totoești, iar locul poartă, în mod ciudat, numele de La Turci. Traversăm lunca pînă ajungem la șoseaua forestieră ce urmează valea venind de la Gîrda de Sus și care aici trece pe malul drept pe un pod de beton. De la separarea marcajelor dinaintea Ghețarului pînă aici am făcut 40 de minute.

La pod, un stîlp cu săgeți dă următoarele indicații: ,,Spre cabana Scărișoara 3 km, o oră; Spre Arieșeni 7 km, 1½ oră".

Traversăm podul; lăsăm marcajul triunghi albastru să urmeze valea în amonte, în timp ce noi coborîm pe același mal cîteva zeci de metri pe un drum de exploatare forestieră desfundat. Intrăm cu el într-o vale afluență pe dreapta pe care urcăm circa 15 minute. Versanții sînt defrișați, iar drumul încurcat de lemne este noroios. Cînd valea este gata sa se bifurce, ceva mai jos, în versantul drept al văii, se desface o potecă ce urcă costiș înapoi prin tăietură. Panta este năpădită de lăstăriș și vegetație ierboasă înaltă, iar poteca este încurcată de crăci și lemne uscate. Suim astfel coasta ce se lasă la stînga noastră pînă ieșim pe o culme, pe care poteca face cîteva serpentine scurte, apoi cu un ultim pieptiș și puțin spre dreapta iese din zona de tăietură ajungînd pe o creastă importantă, aici orizontală. Este creasta prelungă ce separă valea Gîrda Seacă de cea a Arieșului Mare și care culminează în vîrful Panteștilor (dreapta). O privire înapoi ne prilejuiește recapitularea drumului parcurs căci pe dealul de peste Gîrda putem zări, în pădure, micul foișor dinaintea Ghețarului. La picioarele noastre se desfășoară valea Gîrda Seacă, în lungul căreia șerpuiește șoseaua forestieră.

Din creastă cotind ușor la dreapta ne angajăm pe versantul sudic al Dealului Panteștilor. Mergînd pe curba de nivel, ocolim obîrșia unui pîrîu afluent al Arieșului și ajungem pe o culme secundară din care se deschide o frumoasă vedere asupra Masivului Biharia. Prin poieni și rariști de pădure coborîm foarte lent ocolind spre dreapta latul picior al Dealului Panteștilor. În stînga începe să apară depresiunea în care se află casele răsfirate ale comunei Arieșeni. Coborîm spre ea ceva mai accentuat, urmărind de la înălțime marele cot pe care-l face Arieșul; după ce traversăm pîrîiașele ce brăzdează versantul poteca și marcajul se bifurcă. Ramura din dreapta mai taie costiș versantul înainte și coboară în vala folosind un drum de care. Ea atinge valea în dreptul podului de traversare a pîrîului Cobliș. Cu ramura din stînga coborîm o potecă ceva mai abruptă și ajungem în sfîrșit în șoseaua națională, pe malul stîng al Arieșului, în dreptul unei vechi mori de apă. Aici o săgeată indică: „Spre cabana Scărișoara 11 km — 2½ ore". De-la moară pînă în centrul comunei Arieșeni mai sînt 509 m, mergînd pe șosea la dreapta. Atragem atenția turiștilor care efectuează traseul în sens invers, spre Scărișoara, că de la Arieșeni pleacă trei trasee marcate cu triunghi roșu: traseul 39 (spre Padiș) care urmărește șoseaua de pe valea Cobliș; traseul 49 (spre Băița) pe șosea în amonte; traseul 47 (spre Scărișoara) pe șosea în aval, cu cele două variante, de la pod și de la moară.

Fig 65

48. Șaua Vîrtop – Groapa Ruginoasa

Marcaj: bandă roșie Distanța: 1 km Durata: 50 de minute Posibilități de acces: 1 — din Lunca, pe DN 75£ 29,1 km pe șosea modernizată; 2 — din comuna Arieșeni 8,5 km. Caracteristica traseului: drum ușor accesibil în tot timpul anului; permite vizitarea unei imense ravene, unică în Munții Apuseni prin dimensiunile și modul ei de formare; din șaua de la Gropa Ruginoasa se deschide o largă priveliște spre Bihorul de nord și Munții Vlădeasa. Acesta este de fapt un fragment din traseul 38 pe care-l descriem aici în sens invers pentru turiștii auto.

Descrierea traseului. Șaua Vîrtop reprezintă cumpăna de ape între Arieș spre est și Crișul Negru spre vest; prin ea trece limita dintre județele Bihor și Alba. Este situată pe DN 75 la km 29 + 100, la altitudinea de 1 140 m.

Punctul de pornire în traseu este ușor de recunoscut după o mică casă de lemn și după frumoasa poartă de lemn care marchează limita dintre județele Bihor și Alba. Alături, în poiana largă care cuprinde șaua Vîrtop, se află stîlpul de marcaj care indică traseul 49 Băița—Arieșeni (triunghi roșu). Traseul la Groapa Ruginoasa urmărește șoseaua spre Lunca (județul Bihor); în dreapta se întinde o zonă de turbărie cu pîlcuri de molizi, iar în stînga o zonă plată, depresionară, pe fundul văii Pleșcuța.

Drumul a fost tăiat prin cuarțite dure, de-a coasta, pînă la un pîrîu pe care se înscrie adînc; pe dreapta un izvor se prelinge pe derocarea făcută cu ocazia construirii șoselei. Aici, lîngă parapetul de piatră, o lărgire a drumului permite parcarea autoturismelor. Sîntem la km 27 + 700, la altitudinea de 1 195 m; este punctul în care părăsim șoseaua și mergem pe poteca de pe lîngă pîrîu, spre nord-vest. Chiar alături de podul peste care șoseaua traversează pîrîul apare pe un țanc de cuarțite și primul semn de marcaj al traseului — bandă roșie — care ne îndreaptă spre amonte. Pe stîncă este scris cu roșu indicația: „Ruginoasa—Poiana Florilor 5 ore".

După cîțiva pași traversăm pîrîul pa malul drept și începem să urcăm versantul costiș. Acest versant a fost recent defrișat așa că poteca este blocată de lemne, crăci și este invadată de vegetație ierboasă ce acoperă grohotișul de cuarțite. Facem cîteva serpentine și ajungem mai sus într-o zonă cu tufe de afin în care ici-colo, apar pîlcuri de molizi. La obîrșie, vîlcelul din dreapta noastră se pierde în poiană. Sus, în fața noastră se conturează o șa largă prinsă între vîrful Țapu, la stînga, și vîrful La Morminți, la dreapta. După ce am parcurs de la șosea o diferență de nivel de circa 200 m, ieșim în șa. Dincolo de o îngrăditură de sîrmă ghimpată, spre nord, se deschid sub noi rupturile teribile ale Gropii Ruginoase.

Groapa Ruginoasa este o imensă ravenă, lată de circa 450 m și adîncă de peste 100 m; este o uriașă disecție în care se poate vedea structura geologică a zonei. Pereții săi înclinați puternic sînt săpați în cuarțite dure de culoare roșie, roz ori violacee. Muchii ascuțite, adevărate lame, converg spre centrul ei la firul unui vîlcel, împărțind această enormă rană săpată în trupul muntelui în mai multe sectoare. Vîlcelul, de fapt obîrșia Văii Seci, nu poate fi parcurs în aval din cauza săritorilor mari pe care le prezintă.

Dincolo de imensa excavație de la picioarele noastre, spre nord, se vede tăietura adîncă a Văii Seci străpunsă de cline împădurite care maschează confluența ei cu Galbena; peste depresiunea determinată de această vale, exact la 4 km în linie dreaptă, apar poienile de la Poiana Florilor străjuite de pereții albi, calcaroși din Piatra Galbenei. Spre nord-est, mai departe, se vad plaiurile domoale ale șesului suspendat de la Padiș, iar în stînga rupturile din Piatra Boghii ce strălucesc în bătaia soarelui. În spatele lor, spre nord, se înalță versantul vestic al Bohodeiului, iar într-un plan mai îndepărtat vîrful Poieni și culmile sudice ale Munților Pădurea Craiului.

După această scurtă lecție de geografie și geologie la fața locului, cu imaginea imensei mîncături de la Groapa Ruginoasa, ne întoarcem pe același drum la șoseaua Lunca—Arieșeni, în punctul din care am plecat.

Fig 66

49. Băița – șaua Vîrtop – Arieșeni

Marcaj. triunghi roșu Durată: 5½ ore Distanța: 20 km Caracteristica traseului: traseu pentru vizitarea zonei carstice de la izvoarele Crișului Băița; drum de vale practicabil tot timpul anului. Posibilități de acces: din orașul Dr. Petru Groza curse I.T.A. spre Băița (14 km) circulă din oră în oră; sînt de preferat cursele pînă la Băița-Plai care scutesc 4 km de mers pe jos.

Descrierea traseului. Marcajul începe în centrul comunei Băița la un pod ce traversează Crișul Băița. Urmăm șoseaua de-a lungul Crișului pînă la confluența acestuia cu Valea Mare. Aici șoseaua spre Arieșeni o ia la stînga, în timp ce noi continuăm pe șoseaua ce urcă pe valea Crișului Băița.

După 3 km ajungem la primele case din Băița-Plai, situate la o mare bifurcație de văi. Înainte este Valea Calului, la stînga traseul nostru, pe valea Crișului Băița. Continuăm pe cea din urmă, trecem pe la marele parc de mașini al exploatării miniere, traversăm pe malul drept și urmînd șoseaua ajungem după circa 20 de minute la casele exploatării miniere. De aici urcăm lin timp de 5—10 minute. Cînd șoseaua face un cot la dreapta și începe să coboare, vom fi atenți să prindem derivația marcată ce suie la stînga, spre Porțile Bihorului. Urcăm puțin costiș pe poteca tăiată în stîncă, trecem de o culme și urcăm, prin pădurea deasă de foioase; poteca urmărește la înălțime malul drept al văii Coșuri pe care curge apă abundentă. După 10 minute (circa 350 m) de mers pe curba de nivel sau în urcuș ușor, ajungem la un luminiș traversat de apa care vine din stînga. Urmînd în amonte apa, după 55 m în față, ne apare brusc un perete înalt de calcar ce barează valea. El este spart de un mare portal de formă ovală de 12 m lățime și 8 m înălțime. Sîntem la Peștera Porțile Bihorului, formațiune carstică grandioasă. Pătrunzînd pe sub portal ajugem, după 17 m, la o săritoare înaltă de 4 m peste care se aruncă apa formînd o cascadă puternică. Ea a creat la piciorul săritorii o marmită lată și adîncă. Vizitarea mai departe nu este posibilă decît dacă pe săritoare este priponit un trunchi care să ne ajute să ajugem pe buza rupturii. Mergînd puțin înainte pătrundem într-o incintă circulară de 7 m diametru, apoi, puțin la dreapta, pe fundul unui aven circular de 13 m diametru, cu pereți înalți de 30 m. Fundul lui este ocupat de un mare con de pămînt, frunze uscate și crăci căzute de sus de pe buza avenului, încoronată de fagi mari. Apa iese din dreapta, dintr-o gură joasă de galerie, care la ape scăzute este seacă și poate fi vizitată pe circa 20 m; galeria se termină într-o sălița cu un puț adînc umplut cu apă.

După vizitarea Porților Bihorului (numai la ape mici), ne întoarcem pe potecă în valea Crișului pe care continuăm să o urmăm în amonte. Traversăm valea Coșuri, care în porțiunea terminală formează chei, și trecem pe lîngă o mare carieră de marmură pe care o lăsăm pe stînga. Ceva mai departe, drumul trece pe malul stîng al Lvăii. Aici observăm o gură veche de mină din care iese o apă puternică. În malul drept se află o altă galerie veche. Cînd drumul trece din nou pe malul drept, pereții de calcar, printre care a curs pînă acum Crișul, dispar și valea este încadrată de versanți împăduriți. Chiar și fundul văii este invadat de desiș de pădure prin care se strecoară drumul.

După circa 15 minute de la galeriile de mină, valea se deschide larg din cauza unei bifurcații, înainte (dreapta cum urcăm) este Hoanca Moților, cea din stînga este valea Crișului,. La 200 m mai sus pe cea din „urmă, în versantul drept al văii se găsește Peștera Izvorul Crișului, puternică resurgență în care este captată apa ce iese aci pentru alimentarea Băiței și a orașului Dr. Petru Groza. Pentru protejarea din punct de vedere igienic al apei, peștera nu poate fi vizitată. În amonte de peșteră valea Crișului este extrem de spectaculoasă cu chei, cu pereți înalți de calcar, în care se află și cîteva peșteri, greu de găsit. Ea se bifurcă: în amonte Pleșcuța și Corlatul, ambele greu de parcurs din cauza săritorilor înalte. De aceșa marcajul urcă pe interfluviul dintre Crișul Băița și Hoanca Moților denumit Dealul Curbăluit.

Chiar în dreptul confluenței dintre Hoanca Moților și Crișul Băița traversăm apa și începem să urcăm pe culmea dealului. Cîteva serpentine strînse ne ajută să cîștigăm înălțime și la mai puțin de 100 m diferență de nivel întîlnim un drum care merge orizontal. Ramura din dreapta trece dealul și se înscrie pe versantul drept al Hoancei Moților; merge orizontal și ajunge în firul acesteia, pe care îl urmează apoi urcînd din greu pînă la obîrșie. Ramura din stînga a drumului merge tot orizontal, paralel cu Crișul Băița, în versantul ei stîng. După circa 300 m drumul face un cot la dreapta și începe să urce puternic în serpentine. Suim din greu astfel prin pădurea de foioase o diferență de nivel de aproape 200 m, pînă ieșim într-o poiană situată chiar pe culme. De aici înainte poteca urmează aproape în continuu culmea Dealului Curbăluit, cu urcușuri puternice, alternînd cu pante mai domoale sau chiar porțiuni orizontale. Uneori pădurea mai rărită ne permite să aruncăm cîte o privire spre fundul Hoancei Moților sau înapoi spre valea Crișului Băița.

După circa 45 de minute de urcuș pe creastă, cotim la dreapta, ne angajăm pe versantul Hoancei Moților, ocolind astfel prin sud vîrful cu cota 1 182 m, punctul cel mai înalt al Dealului Curbăluit. Cotind la stînga pe după el ieșim din rariștea de pădure într-o poiană situată într-o șa coborîtă și plată. Sîntem pe cumpăna de ape dintre Hoanca Moților (la sud) și obîrșia Pleșcuței (la nord). Cea din urmă se prezintă ca o covată largă, cu pantă slabă, cu pășune și pîlcuri de molizi în partea superioară. O ocolim prin versantul ei stîng, apoi o traversăm pe versantul drept ajungînd în șoseaua Arieșeni—Băița. Sîntem în șaua Vîrtop (1 140 m), chiar pe principala cumpănă de ape a Munților Apuseni, căci spre est se află izvoarele Arieșului, iar spre vest bazinul Crișului. Continuarea traseului nu mai prezintă nici o dificultate căci marcajul urmărește la dreapta șoseaua pînă la Arieșeni (10 km). În șa o săgeată turistică furnizează următoarele indicații: „Spre Băița Bihor 10 km, 3 ore" (traseul pe care am venit noi) și „Spre Arieșeni 10 km, 2½ ore", pe șosea spre est. Ultima indicație vine să confirme că cineva și-a luat oboseala de a marca un drum asfaltat ce nici noaptea, pe cel mai deplin întuneric nu poate fi pierdut! Aici, în șa este dealtfel și o stație I.T.A., de unde poate fi luat autobuzul spre Arieșeni. Pentru cei ce merg pe jos le furnizăm totuși cîteva detalii. Imediat după ce se termină coborîșul din șa (de la poarta de lemn) se ajunge în dreptul unor ruine situate în stînga drumului; în dreapta sub drum, se află un excelent izvor (10 min.), mese și bănci îmbie la popas. După 35 de minute de la izvor ajungem în stația I.T.A. Bubești, situată în dreptul unui mic magazin mixt. După un cot la dreapta urmează o foarte frumoasă porțiune, șoseaua trecînd printre poieni verzi cu flori, străjuite de molizi negri. Ceva mai jos șoseaua trece de mai multe ori de pe un mal pe celălalt al văii. Pe stînga văii încep să apară case. După o oră de la Bubești lăsăm pe dreapta o derivație de drum ce duce la cascada Vîrciorog. Lunca se lărgește mult; pe terasa din dreapta apar din ce în ce mai multe case. Trecem pe un pod de beton pe malul stîng al văii, apoi lăsăm pe dreapta un drum destul de prost întreținut ce.Începe la un pod de lemn și care se înscrie în valea Galbena și, după 15 minute de la derivația pe Vîrciorog, sosim la Popasul turistic Arieșeni-(km 36 + 100). De aici în centrul comunei se mai fac 10 minute.

Fig 67

50. Sighiștel – Valea Sighiștel – Muntele Țapu

Marcaj: triunghi albastru Durata- 6 ore (fără vizitarea peșterilor) Distanță: 12 km Posibilități de acces: la satul Sighiștel se ajunge din DN 75 unde, la km 5 + 700, în comuna Cîmpanii de Sus se desface un drum comunal de 2 km, conform săgeții indicatoare de drum. Caracteristica traseului: pe prima jumătate, drum ușor, practicabil în tot timpul anului; între Peștera Coliboaia și Muntele Țapu, în zona de obîrșie a Sighiștelului, drum greu cu diferențe de nivel mari; inaccesibil iarna; traseu pentru vizitarea multiplelor formațiuni carstice ce sînt înșirate pe valea Sighiștelului.

Descrierea traseului. Marcajul începe în centrul localității Sighiștel, mai sus de magazinul sătesc. Drumul comunal urmează la început terasa din stînga văii Sighiștel; la capătul comunei trece pe malul drept, apoi pe celălalt mal, unde încep să apară semnele marcajului. În stînga se desfășoară lunca largă, presărată cu pajiști și pîlcuri de nuci, în care apar ici-colo casele frumoasei așezări Sighiștel. În dreptul ultimelor case, pe malul stîng, deci cel opus caselor, sus la cca 140 m diferență de nivel, se află Peștera din Dealul Cornii. De dimensiuni reduse dar frumos împodobită, peștera a fost declarată monument al naturii și închisă cu grilaj de fier, dar în ciuda lui a fost devastată. Mai sus drumul trece peste bolovănișurile ce constituie largul con de dejecție al Sohodolului Pietrei și ajunge la cîteva varnițe; în amonte valea este străjuită de pereți verticali, adevărate porți de intrare în zona carstică a văii, astfel că drumul de căruță se termină aici continuîndu-se însă cu o potecă. În dreptul celor două contraforturi care mărginesc patul văii acoperit de prundiș, valea,se îngustează mult fără a-și modifica unghiul de pantă. În stînga se află Dealul Tibocoaia, iar în dreapta Dealul Fața Pietrei; ultimul găzduiește cîteva peșteri interesante. Pe culmea dintre Sighiștel și Sodolul Pietrei, la 10 m înălțime, se află mica Peșteră de la Varniță, cu intrarea ascunsă după arbori. Tot pe aceeași parte a văii, în peretele abrupt, la circa 25 m de firul apei, se vede deschiderea triunghiulară a Peșterii Calului. Sub Dealul Fața Pietrei, la o înălțime de 135 m, în versantul drept al Sodolului Pietrii se găsește Peștera de la Fața Pietrii.

După cei doi pinteni stîncoși, puțin în amonte, de sub peretele care se ridică pe dreapta curge lin, printr-o nișa dominată de o arcadă largă, apa izbucului de la Hidre. În versantul opus, la 108 m diferență de nivel de patul ei, se află Peștera Tibocoaia, Poteca trece pe lîngă conul de dejecție al Sodolului Hidrii, hoancă situată în versantul drept, ușor de recunoscut, cu partea inferioară înierbată și cu rare tufe de arbuști, iar sus, în zona de obîrșie, complet împădurită. În versantul opus, mai înclinat și cu pădurea deasă aninată pe stînci, se vede bine un pod natural săpat în calcare. Față de nivelul.apei Sighiștelului podul natural, denumit Peștera cea cu Punte, se află la circa 20 m înălțime. De fapt nu există nici o peșteră ci un sistem carstic deosebit de interesant, cu încă un pod natural care nu se observă din firul văii. Drumeții pot face efortul de a urca panta pînă acolo pentru a vedea de aproape cele două poduri naturale, resturi ale unor peșteri prăbușite.

În amonte poteca ne conduce în continuare pe malul drept, peste conul de dejecție al Sodolului Tomeștilor, apoi peste un grohotiș care invadează același versant..

Mai sus și în stînga noastră se ridică un pinten înalt de calcar care se prelungește în sus în versant; este-Piatra Lungă, vizavi de care se află crestătura adîncă a pîrîului Valea Rea. Poteca urmează în continuare firul văii, pe malul ei drept, peste o albie umedă care-trădează apa unui izbuc ce se află la cîțiva metri în versant. Este Izbucul la Gârniță care debitează în sezoanele ploioase o cantitate redusă de apă. Din acest punct valea este dreaptă pe cîteva sute de metri așa că permite o vedere mai cuprinzătoare asupra zonei ei mediene.

Fig 68. Zona Văii Sighiștel

Pe dreapta ea este dominată de clinele abrupte și împădurite ale Dealului Corbașca, din care țîșnește ca un pilon puternic Piatra Șoimului. La vest de Piatra Șoimului, în aval, la 115 m diferență de nivel, se găsește Peștera de la Zvîrlușul Șoimului, iar la 165 m Peștera cu Doua Guri din Piatra Șoimului; la est de Piatra Șoimului, în amonte, mult mai sus în versant, la 215 m de nivelul apei, se află Peștera de Sus de la Corbești; mai jos puțin, la 195 m, Peștera de la Zvîrlușul Corbeștilor, iar la 95 m de firul văii, la altitudinea de 500 m, se află intrarea în Peștera Corbașca. Accesul la toate peșterile din Dealul Corbașca este dificil din cauza pantei mari cît și a stîncăriilor ce trebuie escaladate; fiind ascunse, intrările în.peșteri sînt greu de găsit.

Peștera Corbașca merită a fi vizitată avînd însă ca însoțitor ghidul care se află în satul Sighiștel. Peștera Corbașca este o peșteră fosilă, cu o lungime totală de 240 m. Intrarea joasă (2 m înălțime/5 m lățime), semicirculară, este urmată de un culoar scund care coboară treptat pe direcția nord-sud. El debușează într-o sală care are pe dreapta o galerie laterală descendentă, ornamentată cu gururi, iar pe stînga o galerie ce ne duce într-o sală mai mare, orientată perpendicular pe direcția de înaintare. Sîntem în sala în care se află Lacul de Cristal; în stînga, dincolo de lac, se află Complexul Estic, frumos ornat, cu gururi și cu terminație ascendentă pe o falie.

Înainte, spre sud, se găsește Culoarul Sudic, cu stalagmite, stalactite și coloane înalte. El se termină printr-o săritoare înaltă, acoperită cu lapte de var („mont-milch").

În versantul opus Dealului Corbașca se află un perete calcaros, mai puțin înalt, Căzătura Lupului. În amonte de acest perete, în dreptul Pîrîului Laurului, situat în versantul drept, valea face o cotitură puternică fiind îngustată mult; locul se numește,,La Strîmtură" unde se află și o peșteră. Mai sus de această îngustare remarcam, pe dreapta, o vale ce crestează puternic versantul, cu partea inferioară terminată printr-o săritoare de cîțiva metri și izvoarele plate și înierbate; este Pîrîul Colibii.

Poteca spre izvoarele Sighiștelului cotește la stînga, apoi la dreapta și trece pe la gura Pîrîului Pietros, de fapt o hoancă puternic înclinată, slab definită mai ales pe zona sa inferioară.

În versantul stîng, expus spre nord și acoperit de pădure, se vede sus, la 50 m înălțime, marea intrare ogivală a Peșterii Mici din Dîmbul Colibii (Peștera I), unde au fost găsite vestigii arheologice neolitice. Din dreptul acestei peșteri în lungul rîului începe un abrupt ce duce pînă la pîrîu, afluent în același versant, pîrîul Blidaru. Pîrîul a săpat adînc clinele sudice ale Sighiștelului separînd în aval Dîmbul Colibii de culmea din amonte, Dealul Blidaru. În Dîmbul Colibii, deasupra gurii pîrîului Blidaru se află Peștera Mare din Dîmbul -Colibii (Peștera II). Lungă de 114 m, este frumos ornamentată. Poteca pînă la ea, greu de găsit, urcă versantul stîng al Sighiștelului, înclinat și împădurit.

Pe pîrîul Blidaru, în aval de săritoarea din partea sa inferioară, de sub grohotișuri iese apa unui puternic izbuc. Mai sus de izbuc, la 8 m, în malul drept al pîrîului se află un orificiu foarte îngust din care iese un curent de aer rece. Este Răsuflatoarea din Blidaru, peșteră activă de dimensiuni reduse prin care se poate ajunge la cursul apei ce iese mai jos de izbuc.

Pe creasta îngustă ce suie în Dealul Blidaru se poate urca o diferență de nivel de circa 100 m, pînă la Peștera din Dosul Blidarului. Drumul pînă la ea oferă priveliști cuprinzătoare asupra,văii Sighiștel; peștera în sine, mică și neinteresantă, nu justifică efortul de a sui pînă la ea.

În amonte de pîrîul Blidaru, Sighiștelul se îngustează și primește pe dreapta Pîrîul Gaichii. Mai departe poteca trece pe malul stîng, deoarece versantul opus prezintă pereți înclinați, care apoi se pierd; curînd versantul stîng devine abrupt și un perete înalt domină valea.

El se retrage brusc lăsînd loc unei brîne situate la 8 m deasupra patului văii. Mai în amonte, pe malul drept, puțin deasupra nivelului apei, se află o nișă mare, adîncă de numai 8 m, Peștera £uru/a, loc bun de adăpost în caz de ploaie. Pe malul stîng, pe care ne aflăm, se deschide mai sus portalul impunător al Peșterii Drăcoaia.

De la ieșirea din satul Sighiștel pînă aici am parcurs 3,2 km, fără a socoti derivațiile făcute la peșteri.

Peștera Drăcoaia este una din marile peșteri ale Sighiștelului care se poate vizita fără ghid; pînă la ea ajungem urcînd grohotișul ce parcă iese din ea. Sub portalul semicircular, înalt de 12 m și lat de 14 m, panta se continuă încă, apoi la buza ei se deschide o sală impunătoare, cu tavanul ogival. După mai bine de 100 m sala se îngustează, continuîndu-se cu o galerie care cotește spre dreapta. Ea urcă din ce în ce mai tare, terminîndu-se într-un perete pe care apare o scurgere stalagmitică, singurul ornament al peșterii.

Mai sus de Drăcoaia firul Sighiștelului este prins între pereți înalți ce formează chei sălbatice, prin care poteca aproape se pierde în albia plină de bolovani, iar apa face repezișuri scurte pe patul înclinat. După cîteva coturi strînse, în peretele din dreapta noastră, la 2 m înălțime, se deschide gura circulară a Peșterii Gaura Fetii. Peștera, de dimensiuni reduse, este de fapt un izbuc ce debitează apă numai la ploi mari. Peretele care găzduiește mica excavație se termină puțin mai sus în Valea Frăpsinesei, vale dreaptă și împădurită, ce-și arc obîrșia spre sud, sub vîrful Măgura.

În amonte Sighiștelul are versanții acoperiți de grohotișuri, după care firul văii prezintă rupturi de pantă și chei înguste. Ajungem într-o zonă deosebit de sălbatică; în stînga noastră o apă cu repezișuri și cascade coboară peste tufuri calcaroase acoperite de mușchi. Urmînd apa, după 12 m diferență de nivel ajungem la deschiderea triunghiulară a Peșterii Pișolca. Peștera poate fi vizitată pe toată lungimea ei (74 m); galeria principală, lungă de 21 m, dă acces spre stînga într-o galerie transversală. În partea din amonte se află un lac care acoperă toată lățimea galeriei; lacul se poate evita urmînd cu atenție pe lîngă peretele din dreapta, peste un pinten stîncos. De aici cotind la dreapta ajungem în galeria terminală, frumos împodobită de formațiuni de peștera și bazine cu apă. Mai departe, peștera este accesibilă numai speologilor.

În amonte de peșteră, Sighiștelul face cîteva coturi strînse între versanții înclinați puternic și împăduriți; deodată, la stînga, se observă o limbă de grohotiș, blocuri de calcare albe care contrastează cu verdele pădurii ce-l mărginesc. El curge din dreptul portalului Peșterii Măgura, peștera ce o vom vizita puțin mai tîrziu. La cîțiva zeci de metri mai sus, pe dreapta noastră se află Sodolul Chifului cel mai important afluent pe stînga al Sighiștelului.

Mai sus de acest pîrîu poteca marcată urcă treptat în versantul drept pentru a ne conduce la peșterile Măgura și Coliboaia, de unde prin același versant continuă și spre obîrșie evitînd firul văii, inaccesibil din cauza cîtorva săritori (situate la circa 600 m în amonte de confluența cu Sodolul Chifului), înainte de a urca la peșterile Măgura și Coliboaia recomandăm vizitarea cheilor superioare ale văii Sighiștelului (fără marcaj), pe o porțiune de 300—400 m. Pentru aceasta, de la Sodolul Chifului urmăm firul văii în amonte, pe lîngă grohotișul năpădit de bălării, prin care se strecoară un firicel de apă. Sus, în stînga noastră, zărim un perete mare de calcar cenușiu cu dungi verticale, mai deschise la culoare. Peretele, surplombant, face impresia unui portal. De fapt este vorba numai de o nișa, intrarea în Peștera Coliboaia, mică și invizibilă din vale, aflîndu-se undeva la baza ei. În amonte, la circa 80 m de grohotișul menționat, valea Sighiștel își schimbă total aspectul; brusc pereții devin verticali și pătrundem în chei sălbatice, uneori numai de 2 m lățime, cu pereți surplombați ce dau impresia unui tunel lung de cîteva sute de metri. Pe un grohotiș care curge din stînga se aruncă în mici cascade pîrîul Coliboaia; este prima sursă de apă a Sighiștelului căci în amonte de el valea este seacă. Pe măsură ce înaintăm răcoarea s.e face simțită tot mai mult; canionul are lărgiri și strîmtori, iar patul albiei, acoperit numai de prundiș, este complet lipsit de vegetație. Viiturile au smuls tulpini și rădăcini care, îngrămădite între pereți, formează baraje care ne îngreuiază înaintarea. Puțin mai sus canionul se îngustează și mai mult, iar pereții se ridică la peste 30 m înălțime. Impresia este de neuitat, orizontul se reduce la o dungă îngustă, o geană de cer care luminează pereții acoperiți de mușchi. Pe marginea superioară a abruptului brazi mici se profilează pe cer, totul este scufundat într-o lumină albăstruie, vagă; liniștea este deplină.

Valea se termină brusc cu o săritoare verticală de 7 m, greu de escaladat fără materiale speciale, rnai ales că la baza săritoarei se află un găvan cu apă permanentă. În perioada cu averse valea, obișnuit seacă, are aici o cascadă pe care sînt aruncate trunchiuri de brazi și blocuri mari de stîncă. Deasupra săritorii se întrezărește continuarea canionului, lat doar de 1 m, inaccesibil însă. Ansamblul este de o rară sălbăticie.

Revenim în mica poieniță de la gura Sodolului Chifului, de unde reluam poteca marcată care ne conduce în urcuș pe versantul drept al văii. Ne strecurăm cu greu printre tufe prinse între blocuri mari de calcare pînă la o potecă ce taie versantul orizontal. Marcajul de înaintare conduce spre dreapta, în timp ce marcajul de derivație spre Peștera Măgura la stînga, îl urmăm pe acesta din urmă prin pădurea rară, peste un vîlcel cu grohotiș mare de unde se vede portalul semicircular.

Peștera Măgura este una din peșterile frumoase ale Munților Apuseni, fiind cu cei 1 500 m lungime cea mai mare din complexul carstic al Sighiștelului. Ea este aproape orizontală și suspendată la circa 40 m deasupra firului văii; este o peșteră fosilă, frumos împodobită cu stalagmite, stalactite, coloane și gururi.

Fig 69. Peștera Măgura

Intrarea este orientată spre nord-vest; portalul, înalt de 6 m și lat de 10 m, se află la altitudinea de 555 m, Peștera Măgura, închis de un grilaj de fier și un zid de piatră. Dincolo de el pătrundem într-o galerie spațioasă ce se lărgește treptat; după 30 m Culoarul Principal devine foarte spațios; spre stînga se desface Galeria Stîlpilor (galerie laterală, ascendentă, care se blochează după 35 m).

În continuare Culoarul Principal prezintă stalagmite apoi coloane înalte, peretele din stînga se depărtează din nou de axul galeriei și face loc unei săli cu multe concrețiuni masive. Ceva mai departe în centrul acestei săli apare un pilier puternic ce pare a susține tavanul. Dincolo de pilier se află Sala Mare, din care se ramifică spre dreapta sectorul estic (pe care îl vom vizita ceva mai tîrziu).

La 25 m de ramificația Sectorului Estic se desprinde spre stînga Sectorul Vestic I. După această ramificație Culoarul Principal se lărgește ușor; în față apar numeroase coloane și stalagmite frumos încrustate, dominate de o splendidă coloană, înaltă de 5 m, cu aspect de palmier, fapt pentru care formațiunea poartă numele de Bariera Palmierului.

Mai departe, vom fi atenți în dreapta pentru a pătrunde în Galeria Scăldătorilor, mai îngustă, puțin ascendentă și cu podeaua frumos ornată de gururi. Urmăm această galerie cotind mereu la stînga, pe un traiect semicircular, pentru a reveni în capătul nordic al Culoarului Principal. Aici remarcăm o formațiune stalagmitică de mari dimensiuni, Domul Mare. Între capătul nordic al Culoarului Principal și Domul Mare se află Sectorul Vestic II, pe care-l vom vizita în continuare. Direcția principală a ansamblului de galerii și săli ce formează acest sector este la început sud-vestică. Chiar la intrarea în el observăm, pe dreapta, o estradă lată de 13 m, puțin ridicată față de nivelul podelei. Mai departe, din galeria spațioasă se desface spre stînga un mic diverticul ce se termină cu un puț în care s-au găsit numeroase oase de urs de cavernă. Galeria, lată de circa 15 m, se lărgește și face loc Sălii Liliecilor, care după 12 m se continuă cu Sala Gururilor. În ea se observă un dom cu gururi neobișnuit de mari (în adîncime), o coloană cu baldachin și numeroase gururi ce vin să completeze frumusețea acestei săli.

Pînă la baraj — o săritoare situată pe o gîtuitură a galeriei principale — mai sînt circa 30 m. Mai departe galeriile acestui sector nu prezintă interes turistic; de aceea recomandăm întoarcerea la Culoarul Principal, de unde mergînd spre dreapta (sud) ajungem, după 50 m, la ramificația Sectorului Vestic I (la dreapta).

Pentru vizitarea acestui sector intrăm pe un culoar foarte scund; pentru ușurarea accesului pe alocuri au fost săpate șanțuri. După 70 m pătrundem într-o sală mare — Sala Uriașilor. Aici trebuie să reperăm cu grijă punctul de intrare pentru a-l putea regăsi la ieșire. Din Sala Uriașilor, paralel cu culoarul scund pe care am venit, se desface spre dreapta o sală foarte înaltă însă complet lipsită de concrețiuni (Sala Diaclazei). Zona nordică este dominată de o formațiune denumită Cangurul, lîngă care atîrnă numeroase stalactite subțiri, gingașe.

După vizitarea acestui sector ieșim prin culoarul de acces în Culoarul Principal. Aici cotim la dreapta și după circa 30 m avem în stînga Sectorul Estic. Intrarea aste ușor de recunoscut după stalagmita situată chiar în.Tiijlocul galeriei de acces. Sectorul Estic este bogat concreționat. El este constituit dintr-o succesiune de săli aliniate în general pe aceeași direcție (nord-est). Sînt de remarcat gururile cu marginile splendid festonate, grupurile de perle de cavernă și un frumos văl ondulat în falduri largi. După vizitare ne întoarcem la Culoarul Principal și cotind la stînga ieșim sub portalul larg al Peșterii Măgura.

De la Peștera Măgura parcurgem în sens invers poteca cu semn de derivație și ajungem la marcajul normal, îl urmăm de-a coasta pînă la firul vîlcelului acoperit cu blocuri mari de calcar pe care suim fără marcaj. Trecem pe lîngă cîțiva nuci ce par a sublinia climatul cald de care beneficiază valea Sighiștel. După 5 minute de urcuș.pieptiș ajungem pe o platformă situată la baza marelui perete concav văzut din firul văii. Intrarea în Peștera Coliboaia, mică, aproape neobservabilă, se află puțin în dreapta noastră, la nivelul platformei.

Peștera Coliboaia este o peșteră orizontală, activă (prin ea curge un mic pîrîu subteran). Lungimea totală este de 750 m. Nu are galerii laterale, deci nu ridică probleme de orientare. Intrarea se află la altitudinea de 560 m. Este mică, de formă triunghiulară (1,8 m înălțime/2 m lățime). După intrare coborîm pe o pantă cu pietriș amestecat cu sol curs din exterior pînă într-o sală mare ce se formează spre dreapta. Patul sălii este înclinat, astfel că, pentru a ajunge în galeria principală, vom coborî ușor. Sala se termină în stînga cu un culoar mai îngust, destul de drept, lat de 4—5 m și înalt de 10 m. În dreapta noastră, la baza unui perete, un curs de apă se pierde într-o serie de sorburi. O parte din această apă iese la zi pe grohotișul pe care am urcat spre gura Coliboaiei; cealaltă parte apare la suprafață în cheile superioare ale Sighiștelului. La ploi mari, la circa 50 m, în amonte de sorburi, în Sala Mare, se formează un lac, apa depune aici cantități însemnate de argilă care uneori formează mici terase etajate.

În amonte galeria începe să meandreze păstrînd însă atît lățimea (circa 5 m), cît și înălțimea (circa 10 m). Meandrele pîrîului ne obligă la numeroase traversări. În pereți se pot observa fie concavități ondulate, aliniate pe nivele, fie scurgeri stalactitică colorate viu în roșu sau galben. Galeria accesibilă se termină la o strîmtoare ce poate fi trecută foarte greu. Ieșirea din Peștera Coliboaia se face pe același traseu.

Cu Peștera Coliboaia vizitarea complexului carstic de pe Sighiștel se încheie. Celor ce au dorit să cunoască formele carstice ale acestei văi le recomandăm întoarcerea pe același drum pînă la Cîmpanii de Sus; de la Coliboaia la Cîmpanii de Sus sînt peste 2 ore de drum. Cei ce vor să meargă la Groapa Ruginoasa sau să facă legătura cu alte trasee din Munții Bihor (traseele 38, 48 și 49) vor urma indicațiile de mai jos.

Din pîrîul abrupt de sub Coliboaia urmăm poteca marcată pe versantul lui stîng. Ea ne conduce peste un pinten stîncos, care pentru escaladare cere îndemînare și efort. După muchia pintenului mergem pe o brînă îngustă, orizontală, singura cale de urmat. Ajungem astfel la o zonă în care apar, pe o stîncărie sălbatică, cîțiva nuci prinși pe o prispă mai lată. Ne aflăm suspendați deasupra canionului vizitat ceva mai devreme, pe marginea rupturilor ce se prăvale spre vale. Mai sus trecem peste o hoancă acoperită cu bolovani, Pîrîul Măgurii,, apoi printr-o pădure aninată pe versantul abrupt. În coborîș părăsim un vechi terasament de linie ferată și ieșim în firul sec al Sighiștelului, în amonte de chei, la confluența cu valea Cheia Rea. Cheia Rea este o vale tăiata adînc, situată în versantul drept al Sodolului Mare (numele văii Sighiștel în amonte de marea săritoare).

Pentru turiștii care vin dinspre Muntele Țapu și coboară spre satul Sighiștel sînt necesare aici cîteva recomandări suplimentare: poteca de urmat urcă în versantul drept al Sodolului Mare și ea se formează puțin în amonte de confluența cu Cheia Rea; firul Sodolului. Mare în aval nu trebuie urmat căci ne conduce inevitabil la marile săritori din partea superioară a canionului, inaccesibile (de unde va trebui să ne întoarcem la gura văii Cheia Rea).

Drumul spre șoseaua Băița—Arieșeni urcă pe Sodolul Mare, adică pe valea din dreapta cum privim în amonte. Valea este aproape seacă și panta destul de înclinată; albia ei este stîncoasă sau acoperită cu bolovani năpădiți de bălării, uneori chiar mocirloasă. Versanții sînt acoperiți de pădure bătrînă de fag. Aici este bine să ne aprovizionăm cu apă deoarece traseul nostru străbate, în continuare, o zonă lipsită de apă potabilă. Poteca suie din greu pe malul drept al vîlcelului, prin una din porțiunile cele mai izolate din zona de obîrșie a Sighiștelului. Mai sus urcușul se domolește și din stînga coboară o hoancă adîncă; aici, la o ruptură de pantă, cotim ușor la dreapta pînă pe un loc mai plat, pentru ca puțin în amonte să ieșim într-o poieniță orizontală. Atenție! Aici părăsim Sodolul Mare și cotim la stînga (est) angajîndu-ne pe un vîlcel sec, în pantă, complet împădurit. Poteca urcă din greu, drept, peste bolovani, prin pădurea înaltă. În partea superioară, firul vîlcelului se pierde pe nesimțite, făcînd loc unei zone mai adîncite, dolinare; poteca șerpuiește pe pantă cîștigînd treptat în înălțime. După 40 de minute de la părăsirea Sodolului "Mare intersectăm un drum de care ce merge paralel cu curba de nivel. Semnele de marcaj ne conduc la stînga pe el; după 8 minute îl abandonăm suind la dreapta accentuat, prin pădure înaltă dar rară. Poteca descrie o serpentină completă ducîndu-ne la marginea pădurii, la o poiană situată pe o clină domoală, poiană în care se află lăstăriș de fag. Chiar în fața noastră, pe un mic țanc de calcar se observă un semn de marcaj; mergem în direcția lui, fără potecă, evitînd țancul prin dreapta și ieșim imediat la un drum de care acoperit de bolovani, înălțimea din față (sud-est) este muntele Piatra Muncelului, acoparit de o poiană largă numită Plai, cu relief carstic dolinar și cline domoale ce se pierd spre Sodolul Mare (în dreapta), sau pe Cheia Rea (în stînga). Sîntem pe vechiul drum al moților, principala cale de legătură dintre așezările de la izvoarele Arieșului Mare și localitățile din Depresiunea Beiuș; după construirea șoselei Arieșeni—Lunca, în întregime modernizată, drumul este tot mai puțin umblat, năpădit de bolovani și ierburi încît abia că mai poate fi observat. Pentru acest motiv, la intersecția potecii pe care am urcat cu drumul moților ar fi binevenit un stîlp de marcaj, în special pentru cei ce parcurg traseul în sens invers. Aceștia din urmă vor găsi cu greu punctul în care trebuie să părăsească drumul moților pentru a prinde poteca marcată sporadic ce coboară la dreapta în pădure.

Celor ce merg din șaua Muncelului la Sighiștel le recomandăm ca după parcurgerea zonei dolinare, la intrarea în pădure, unde semnele triunghi albastru lipsesc (se văd numai semnele roșii neîncadrate cu dungi albe care delimitează parcele silvice), sa revină la limita pădurii și să coboare prin bălării cu atenție; aici vor găsi pe pomi semnele de marcaj; ele conduc la poteca din ce în ce mai evidentă.

Traseul spre șoseaua Băița—Arieșeni urmează la stînga (nord-vest) vechiul drum al moților, străbătînd pășuni. În continuare, drumul cotește larg la dreapta, pe curba de nivel, apoi în coborîș prelung pînă la obîrșia pîrîului Cheia Rea. Părăsim pentru puțin timp poteca marcată urcînd de-a lungul pîrîului pînă la baza unui perete de calcar unde se află gura Peșterii de la Dosul Muncelului (cunoscută și sub numele de Peștera de la Dosu Broscoiului sau Peștera din Plai). Peștera se află pe partea abruptă a unei doline în care se strecoară un fir de apă. Sala, în care se poate pătrunde nu este prea atractivă; patul este noroios, iar cele două galerii ce se desfac din ea sînt răcoroase, umede și au puține concrețiuni. Ea are o lungime de 215 m.

După vizitarea peșterii revenim în drum și traversăm vîlcelul pe malul drept unde, lîngă un fag bătrîn, se află un izvor cu apă rece, binevenit după două ore de urcuș aproape continuu. Drumul larg suie scurt dar accentuat, drept în față, spre nord, pe versantul cu rariște de pădure, pînă pe culme. Aici drumul cotește larg la dreapta. În stînga se desfășoară sălbatica zonă de izvoare a Sighiștelului, iar în față, spre nord Tirăul și Știrbina, vîrfuri domoale, acoperite cîndva de întinse păduri de rășinoase, acum în bună măsură exploatate.

Drumul urcă prelung spre est, mereu pe culme, printre plăci constituite din gresii dure; relieful este mai ordonat; calcarele și relieful carstic generat de ele au dispărut. Pădurea s-a instalat numai pe clinele nordice din stînga noastră, pe cînd culmea pe care urcăm este înierbată.

Mai sus drumul pătrunde într-o poiană ceva mai întinsă; în dreapta noastră, deasupra unei șei adînci se văd rupturile în calcarele din Piatra Muncelului. Drumul nostru cotește ușor la stînga, pe marginea poienii; după ce trecem printr-o limbă de pădure coborîm lin într-o șa, chiar în curba unui drum forestier. Sîntem într-o șa (1 268 m); jos, spre sud și est, o bandă de asfalt șerpuiește străbătînd pădurile de la izvoarele Crișului Negru: este DN 75 Lunca—Arieșeni, dincolo de care privirea cuprinde înălțimile din Piatra Grăitoare, situate la gol alpin încins spre poale de jnepenișuri sălbatice și de păduri în curs ele exploatare.

Pentru a ajunge în șosea coborîm pe ramura din dreapta a drumului forestier (cea din stînga ne poartă în șaua Știrbina unde întîlnește banda roșie a traseului 38 cu care putem coborî la Poiana Florilor sau putem urca în 15 minute la Groapa Ruginoasa). Drumul taie costiș, spre stînga, versantul muntelui Țapu și după 10 minute ajungem în șosea la km 25 + 100. În continuare vezi traseul 23.

TRASEE NEMARCATE

51. Valea Boga – Cascada Oșelu

Durata: 40 de minute Distanța: 3 km Posibilități de acces: pe traseul 22 de la Sudrigiu prin Pietroasa și pe valea Crișului Pietros pînă în dreptul cantonului silvic Bulz unde șoseaua spre Padiș începe să urce serpentinele (în fața unei vechi cariere). Caracteristica traseului: drum auto pentru vizitarea văii Boga; accesibil tot timpul anului.

Descrierea traseului. Din fața fostei cariere de calcar se trece la stînga podul de lemn pe malul drept al văii Boga unde se desfășoară o largă poiană în care se află răspîndite căsuțele de la Boga. Drumul merge drept spre est, lăsînd mai multe case pe stînga și una singură pe dreapta. Drumul se bifurcă și o ramură cotește în unghi de 90° la dreapta în timp ce cealaltă continuă înainte, începînd să urce ușor. Cotim pe ramura din dreapta și trecem podul pentru a ajunge pe malul stîng al văii. Drumul, flancat de cîteva case de lemn de tip rustic, cotește la stînga și urmează în amonte pe malul rîului tăiat în versantul împădurit destul de abrupt. Pe malul opus defilează mai multe vile cochete, ascunse de vegetație. După ce trecem de ele traversăm o mică poiană cu fîneață bogată, apoi mai departe o mare poiană ce acoperă panta plată a conului de dejecție al rîului Bulbuci pe care îl traversăm pe un pod. Deasupra podului se află ultimele vile de la Boga. În amonte poiana se închide și drumul este flancat de pădure, pe dreapta. În stînga noastră apa face repezișuri tumultuoase și, într-o curbă dominată pe dreapta noastră de mici pereți de calcar, merită să ne oprim o clipă și să aruncăm o privire asupra salbei de cascade înspumate ale rîului. Mai sus locurile devin tot mai sălbatice, drumul fiind mărginit de imense frunze de brustur. La un moment dat locul se lărgește și în dreapta se deschide o mică incintă.dominată de pereți de calcar spintecați într-o parte de o tăietură adîncă cu săritori verticale de zeci de metri peste care se avîntă apele pîrîului Oșelu. Sîntem în fața Cascadei Oșelu, de fapt o succesiune de mai multe cascade înspumate ce au tăiat adîncul canion. Locul este deosebit de sălbatic și frumos.

Fig 70. Bazinul Văii Bulzului

Dincolo de cascadă drumul mai continuă cîteva sute de metri. El trece pe un pod în malul drept al văii și, dominat de pereți înalți de calcar, se termină într-o incintă mai largă. Mai departe drumul nu se mai poate continua decît cu piciorul, cu greu, căci trebuie trecută apa de nenumărate ori. Merită totuși un mic efort pentru vizitarea marei arcade ce se deschide în versantul drept sub peretele imens. Ea are o lățime de 50 m și o înălțime de 35 m. Mai sus ceva, peste marele perete se avînta apa unei cascade.

52. Valea Plaiului

Durata: 1 oră Distanța.- 1 km Posibilități de acces: din șoseaua Pietroasa—Padiș (traseul 22) după prima serpentină din urcușul de la Boga spre Padiș. Caracteristica traseului: traseul pentru vizitarea unei mici dar interesante zone carstice din imediata apropiere a satului de vilegiatură Boga de pe Valea Plaiului; traseu ușor, de vale, accesibil tot timpul anului.

Descrierea traseului. În fața cantonului silvic Bulz drumul forestier se bifurcă în fața unei foste cariere de calcar: ramura din stînga merge la casele de la Boga, cea din dreapta începe urcușul spre Padiș. Urmăm pe cea din urmă, cotim cu ea la dreapta și ne angajăm într-o traversare la dreapta prin poiană. Ajugem pe o culme (în dreapta jos se vede Piatra Bulzului) și facem un cot la stînga pentru a doua traversare a poienii. După 300 m de la cot drumul trece peste un vîlcel, a cărui gură o identificăm și cu ajutorul unor mici stînci de calcare aflate alături. Aceasta este Valea Plaiului pe care o vom urma noi. În amonte pe 1,6 km ea este tăiată în calcare, în care se află mai multe peșteri mici.

În porțiunea inferioară valea nu este deosebit de atractivă apa curge peste lespezi de calcar făcînd mici cascade, iar versanții sînt împăduriți. După 10 minute de urcuș versanții devin calcaroși și abrupți, valea transformîndu-se curînd, într-un canion. Cascadele devin și ele mai mari și trebuie ocolite. Prima peșteră o observăm în versantul stîng sus, sub forma unei guri de 1 m diametru, iar ceva mai sus o a doua. Cele două guri converg dînd peșterii forma de Y. Ea are în total 15 m și poartă numele de Peștera cu Două Intrări. Urcînd pe fir, 50 m mai sus, în versantul drept o lărgire a văii determină o incintă, în fundul căreia se deschide gura triunghiulară de 2 m lățime și 3 m înălțime a Peșterii Vulpilor. Ea are o lungime de 130 m din care 100 m formează o unică galerie liniară, dezvoltată pe o falie. Galeria este atît de dreaptă încît la 60 m de la intrare se mai vede lumina zilei. Galeria se strîmtează și prezintă două ramificații. Prin gura peșterii iese în permanență un mic pîrîu.

La 80 m mai sus pe vale, în versantul ei drept, se mai află o mică peșteră lungă de 8 m, dezvoltată pe o diaclază. Imediat mai sus, la 20 m, se află formațiunea carstică cea mai interesantă, Avenul cu Cascada. El are două intrări sus, denivelate cu 2 m. Printr-una din ele pătrunde apa pîrîului ce face o cascadă verticală de 6 m înălțime și iese prin gura inferioară. Pe aceasta putem să pătrundem și noi pentru a admira mica dar impresionanta cascadă subterană. Deoarece în dreptul cascadei valea are o săritoare ce nu poate fi escaladată, sîntem obligați să ieșim la dreapta pe versant, unde dealtfel dăm de pajiștea frumoasă și tihnită a Feții Plaiului care ne îmbie la mers pe aici. Să nu ne lăsăm furați de această invitație ci să coborîm din nou în vale, în amonte de cascadă, pentru a admira și gurile de sus ale avenului. Cotinuăm să urcăm pe vale, care deși nu este spectaculoasă rămîne interesantă prin aspectul ei sălbatic și prin nenumăratele mici cascade. După o diferență de nivel de 90 m, în stînga noastră se deschide arcada largă de 20 m lărgime și 4 m înălțime a unui abri (nișe fără continuare de peșteră), ce constituie o interesantă formațiune geologică. După aceasta valea mai face o mare cascadă în trepte pe care o ocolim prin stînga și ieșim deasupra la un drum forestier ce taie transversal valea. De aici în sus firul văii nu mai prezintă interes așa că vom urma drumul la stînga. El taie versantul pe curba de nivel, trece pe lîngă o veche baracă a exploatării de pădure și după un scurt urcuș iese în șoseaua ce urcă la Padiș. Sîntem la cea de a treia curbă spre vest, în pădurea care acoperă versantul cu relief liniștit și care nu te lasă să bănuiești că ești doar la cîțiva pași de o sălbatică cheie cu spectaculoase formațiuni carstice. Din curbă, urmînd șoseaua în jos, în 30 minute sîntem la cantonul silvic Bulz, iar pe șosea, în sus, în 2½ ore la cabana Padiș.

53. Circuitul valea Sebișel – Cornul Muntelui – Fîntîna Rece

Durata: 6 ore, din care 1½ oră accesul din traseul 26, de la gura Sebișelului, plus 4½ ore circuitul propriu-zis. Distanța: 14 km, din care 5 km accesul, plus 9 km circuitul propriu-zis. Posibilități de acces: a — la gura văii Sebișel: din comuna Pietroasa, pe traseul 26, circa 5,5 km; b — în punctul nordic al circuitului, sub Fîntîna Rece, din traseul 20, de la Fîntîna Rece, circa 700 m coborîre spre sud-vest. Caracteristica traseului: potecă de creastă greu accesibilă iarna; pînă la circuitul propriu-zis, drum forestier; parcurgerea traseului necesită busolă, circuitul urcă o diferență de nivel de circa 700 m; traseul face posibilă vizitarea versantului vestic al Munților Bihor, cu priveliști largi spre sud și vest din zona de sub Cornul Muntelui și Fîntîna Rece; recomandăm montarea cortului în poiana din aval de capătul drumului forestier, traseu parțial marcat cu pătrat roșu pe porțiunea de acces la circuit..

Descrierea traseului. Din comuna Pietroasa urmăm traseul 26 (triunghi albastru) spre cascada Bohodei, pe șosea forestieră asfaltată circa 5,5 km. Aici, la gura. văii Sebișelului, afluent pe stînga al Aleului, pe o stîncă se vede un pătrat roșu. Traversăm Aleul și urmăm șoseaua forestieră a Sebișelului în amonte, pe malul drept al apei. Drumul de acces la circuit se strecoară la început cu greu pe versanții apropiați, apoi intră în largile poieni de pe vale, locuri rezervate pentru cosit.

După 1,6 km de la Aleu ajungem la confluența cu pîrîul Vîlcelele, afluent pe dreapta al Sebișelului. Aici semnul pătrat roșu dispare, în continuare traseul fiind nemarcat. Drumul forestier urcă ușor; după 750 m de la gura Vîlcelelor ajungem la o casă izolată, într-o poiană largă, punct de bifurcare a văilor și de ramificație a drumului: la dreapta drumul pe valea Captalanului; la stînga urcă pe nesimțite șoseaua pe Sebișel. Mergem în amonte la stînga, prin poiană, pe un drum bine întreținut. Treptat valea se îngustează și panta crește; la vărsarea a doi afluenți ce drenează versanții opuși ea se lărgește din nou. Pe dreapta, în poiană, pe conul de dejecție se află un loc plat unde recomandăm montarea cortului pentru o eventuală înnoptare.

Fig 71 Zona de nord-vest a Munților Bihor

Mai sus drumul intră din nou în pădure și urcă accentuat, apoi trece pe la gura a doi afluenți ce se află în versantul opus, mascați de pădure. În continuare ajungem într-o zonă cu tufe de afin și zmeură unde drumul face un cot la dreapta suind din greu; aici pot urca numai autoturismele cu tracțiune puternică. Urmează o curbă la stînga și după 100 m, pe drumul care începe să se deterioreze, ajungem la un podeț. În dreapta noastră se vede un pîrîu, punct în care părăsim drumul și intrăm la dreapta în circuit. Dealtfel pînă la capătul drumului forestier, la confluența cu Păltinețul, nu mai sînt decît 200 m.

De la podeț urcăm pe lîngă vîlcel, spre sud, prin pădure. Panta crește treptat și după circa 600 m ieșim într-o șa ascunsă, cu poiană și iarbă rezervată pentru cosit. Pe partea opusă, în poiană se vede un sălaș. La marginea poienii cotim la stînga (vest) și intrăm în pădure. Tronsonul care urmează să-l urcăm este cel mai dificil din tot circuitul; urcușul greu peste bolovani de-cuarțite, adesea fără cărare, ne scoate, după 150 m diferență de nivel, pe o culme cu potecă largă, vizibilă,-este Creasta Munților pe care vom urma la stînga în urcuș mai lin.

Urmăm culmea îngustă, la început printr-o zonă cu mici poieni izolate, cu bălării, și după 1 km sosim la o șa. Din șa creasta este calcaroasă și acoperită cu o pădure ce împiedică vizibilitatea spre sălbaticele izvoare ale Sebișelului. Ea poartă de aici numele de Dealul Păltineț. După încă 1 km de urcuș continuu, timp în care am străbătut o scurtă zonă cu rupturi, ieșim la gol alpin.

Creasta se îndreaptă spre nord și ne conduce în șaua de sub Cornu Muntelui (1 400 m), prin care trece o potecă largă ce urmează curba de nivel. Treptat privirea cuprinde maiestoasa creastă dintre Cîrligați și Bohodei, constituită în întregime din produse ale unor vechi vulcani ce au erupt cu milioane de ani în urmă.

Din șa putem devia din circuit spre dreapta (est) circa 1 km. Poteca se strecoară printre tufe de ienupăr și ne conduce pînă sub pantele înclinate ale muntelui Cîrligați (1 694 m) deasupra impresionantelor hăuri ale obîrșiei Văii Rele; sub noi se văd abrupturi, cascade, brîne — o zonă de o rară frumusețe și sălbăticie.

Reîntorși la șa continuăm pe poteca de curbă, lăsăm în stînga o poiană cu stîne unde se află și un izvor, loc unde ne.putem adăposti în caz de vreme rea. Poteca ne duce, fără urcușuri sau coborîșuri notabile, la două vîlcele cu apă cristalină, izvoarele văii Sebișelului. Nu recomandăm coborîrea pe unul din aceste vîlcele (așa cum am fi tentați), cu toate că ele reprezintă cel mai scurt drum spre capătul șoselei forestiere. Vîlcelele traversează zone sălbatice, cu cascade greu de trecut și doborîturi de pădure.

Urmăm deci poteca de curbă, înainte, avînd în dreapta, sus, abrupturile din Fîntîna Rece; jos, sub noi, panta este acoperită de tufe de zmeură și pîlcuri de pădure; spre sud-vest privirea cuprinde întreaga regiune de izvoare a Crișului Pietros.

Traseul nostru urmează în continuare o potecă mult circulată, ce urcă la culmea golașă. Ajungem astfel pe Dealul Munților, la intersecția cu o potecă largă ce coboară din dreapta în serpentine scurte, din creasta Bohodei—Cîrligați, de la traseul 20. Aici, din Dealul Munților avem o largă priveliște asupra terminațiilor vestice ale Munților Bihor spre Depresiunea Beiuș.

Cei ce vor să intre în circuitul Sebișelului venind de pe traseul 20, vor urma indicațiile de mai jos: de la izvorul Fîntîna Rece (1,8 km de la vîrful Bohodei sau 1,4 km de la șaua Cumpănățelu) vor urca spre vest cei 20 m diferență de nivel pînă la creastă, de unde vor merge pe potecă spre vest pînă la sud de vîrful Fîntîna Hece (1 652 m), apoi vor coborî accentuat pe culmea cu potecă în serpentine; de la izvorul Fîntîna Rece pînă aici sînt circa 700 m. Acestor turiști le recomandăm parcurgerea la stînga a traseului (în sens invers descrierii lui) pînă pe culmea de la sud de Cornu Muntelui (circa 1½ oră). Ei vor străbate astfel o bună parte din circuit evitînd urcușul greu de la Dealul Păltineț.

Din Dealul Munților, de la racordul potecilor, traseul circuitului își schimbă direcția: coborîm spre stînga, sud-vest, pe culmea cu tufe de jneapăn, apoi prin pădure pînă într-o șa pronunțată (cca 10 min.). Creasta, aici mai plată, cotește la dreapta, spre vest, avînd pe ea un drum de care ce se strecoară prin pădurea înaltă.

Coborîm pe drum lin circa 400 m, apoi panta crește pe-încă 100 m conducîndu-ne într-o poiană. Atenție! Aici părăsim drumul și cotim la stînga, spre sud, pe o culme vagă cu pădure, lipsită de cărare. Urmînd tot spre sud intrăm pe o pantă înclinată care ne coboară circa 530 m diferență de nivel pe o distanță de 1,5 km. Jos ieșim la șoseaua forestieră de pe Sebișel, în aval de capătul ei, punct în care se închide circuitul. Pentru a ajunge la locul de montare a cortului coborîm pe drum circa 500 m. În cazul în care ieșim într-o vale adîncă, fără drum, o urmăm în aval pînă la capătul șoselei forestiere.

54. Sudrigiu – Peștera Ferice

Durata: 4 ore Distanța: 11,5 km Posibilități de acces: 1 — din Beiuș pe DN 76 la km 113 + 500 (10 km); 2 — din orașul Dr. Petru Groza, pe DN 76 la km 113 + 500 (10 km). Caracteristica traseului: drum auto, ușor, accesibil în tot timpul anului; străbate estul Depresiunii Beiuș pînă la rama muntoasă.

Descrierea traseului. Traseul începe în comuna Sudrigiu lîngă Ocolul silvic, la racordul DN 76 cu șoseaua Sudrigiu—Pietroasa (tr. 22) pe care îl urmăm spre est. Panglica de asfalt, perfect rectilinie, are pe dreapta o mare pepinieră; în față se desfășoară panorama Munților Bihor. Astfel, în stînga (NE) vedem Măgura Ferice, iar în dreapta (E-SE) vîrful Tătăroaia; dincolo de aceste două fortărețe ce străjuiesc valea Crișului Pietros se observă, într-un plan mai îndepărtat, trapezul înalt ce reprezintă spre nord creasta Bohodei—Cîrligați, iar spre sud, mai joasă, creasta Vărășoaia—Oșelu, sub care apar rupturile din Piatra Boghii.

După circa 4 km ajungem la un indicator de drumuri care arată spre stînga,,Buntești — 1,5 km". Drumul spre comuna Buntești este asfaltat, îl urmăm spre nord, intrăm în localitate și trecem prin fața Consiliului popular, apoi coborîm lin printre case și ajungem la o intersecție (pînă aici din șosea 2 km). La stînga o deviație duce spre satul Lelești (2 km), vestit pentru ceramica artistică populară. La dreapta drumul modernizat ne trece prin localitate după care, puțin înainte de ieșire, se termină asfaltul. Treptat ne apropiem de Crișul Pietros; încă 1 km și sosim la o trifurcare de drumuri, lîngă un pod, înainte drumul spre Poienii de Sus trece prin Poienii de Jos și iese din nou la șoseaua Sudrigiu—Pietroasa.

Noi urmăm pe cel din stînga, pe podul de peste Crișul Pietros, de unde începe localitatea Săud. Drumul urcă la început lin apoi mai accentuat pe terasele pe care sînt înșirate casele localității așezată pe malul drept al văii Săud. După ieșirea din Saud coborîm ușor, lăsăm pe stînga un drum forestier și traversăm valea, urmează un urcuș accentuat pînă pe terasa pe care se află satul Ferice. Măgura Ferice domină împrejurimile cu vîrful ei piramidal împiedicînd vizibilitatea spre est. Satul este înconjurat de livezi largi cu pomi fructiferi; spre dreapta se ramifică o uliță ce urcă la marginea satului. Aici, la ramificație, este capătul liniei de autobuze. Noi urmăm drumul înainte, în coborîș, și sosim la moara de la marginea nordică a localității, pe Valea lui Vătășoiu. Înainte, în amonte se vede pe dreapta un izbuc; de la capătul autobuzului am mers circa 400 m. Chiar de la izbuc urcăm la dreapta pe o potecă, în versantul stîng, cei 20 m diferență de nivel pînă la intrarea largă în Peștera Ferice.

Peștera este interesantă nu atît prin podoabele ei, dealtfel rare, cît prin nivelele ei de eroziune, urme ale vechilor cursuri de apă ce au străbătut-o cîndva. Descrierea peșterii, detaliată, este dată la traseul 27. De la Peștera Ferice se poate continua drumul, pe traseul 27 (pătrat albastru), în zona muntoasă a Bihorului nordic, pînă pe valea Aleu.

55. Sudrigiu – Peștera Urșilor – Izbucul Julești

Durata: 2½ ore Distanța: 9 km Caracteristica traseului: drum modernizat pînă la Peștera Urșilor, apoi drum carosabil, pietruit; traseu pentru vizitarea Peșterii Urșilor de la Chișcău, prima peșteră din țară amenajată la un înalt nivel tehnic. La ea duce un drum asfaltat derivat din șoseaua Sudrigiu—Pietroasa, Pînă la Izbucul Julești drum pietruit, carosabil. Pentru cei ce coboară de la Padiș prezentăm un traseu mai scurt ce duce de la Pietroasa la Brădet (tr. 55 a).

Descrierea traseului. De la Sudrigiu se urmează șoseaua asfaltată ce duce spre Pietroasa și care se desfășoară pe terasa orizontală a Crișului Pietros.

La 4 km se desface la stînga drumul asfaltat ce duce la Buntești, la încă 2,5 km un drum pietruit ce duce la dreapta, la Dumbrăvani; după 500 m șoseaua spre Pietroasa face o curbă la stînga în timp ce la 7 km se desprinde la dreapta șoseaua recent asfaltată ce duce la Chișcău. Urmăm această ramură printre ogoare, avînd necontenit în stînga frumoasa panoramă a marginii Munților Bihor, cu bastionul avansat al Măgurii Ferice, în spatele căreia se desfășoară silueta atît de caracteristică a trapezului înalt dominat de vîrful Bohodei, în stînga, și Cornu Munților, în dreapta. După ce trecem de mica localitate Stîncești (cu o frumoasă biserică de lemn) continuăm spre sud-est, mereu la șes, lăsăm pe dreapta drumul la Dumești și Dumbrăvani și intrăm în Brădet, așezare frumoasă cu grădini și livezi. Chiar în centru, la frumoasa biserică (monument istoric) vine din stînga scurtătura de la Pietroasa (vezi varianta 55 a).

După ieșirea din localitate drumul urcă puțin, iar pe dreapta apare firul meandrat al pîrîului Crăiasa. După mai bine de 1 km.de la marginea localității Brădet drumul intră în Chișcău și cotește brusc la dreapta pînă pe malul nord-estic al Crăiesei pe care se înșiră casele-satului. Malul opus, mai abrupt, domină lunca umbroasă, presărată cu nuci bătrîni. Aproape de capătul liniei de autobuze, la o moară, în centrul Chișcăului, se ramifică spre dreapta și trece valea, drumul ce suie la satul Măgura.

Fig 72. Peștera Urșilor

Treptat relieful se înalță pătrunzînd în munte la capătul din amonte al Chișcăului. Aici, pe dreapta, dincolo de vale, se află Peștera Urșilor săpată în marmure albe zaharoide.

Peștera Urșilor a fost descoperită în anul 1975, cu ocazia exploatării marmurei în cariera de la Chișcău. În urma unei explozii în carieră s-a deschis un puț în care a coborît un curajos miner localnic parcurgînd galeria de acces pînă la Sala Mare. Recunoscîndu-se imediat valoarea excepțională a peșterii, organele de conducere județene au luat măsuri de închidere a peșterii, iar Ministarul Turismului a dispus amenajarea ei, ea fiind prima peșteră din țară amenajată la un înalt nivel tehnic.

Intrarea în peșteră se face printr-un pavilion cu trei etaje, cuprinzînd casă de bilete, sală de așteptare, un muzeu speologic, bar și ghișeu cu obiecte artizanale, cărți poștale, broșuri etc. Din sala de așteptare a pavilionului se trece printr-o ecluză limitată de două porți pentru menținerea climatului subteran și se intră în peșteră chiar la piciorul avenului prin care s-au făcut prima pătrundere și explorarea. De aici pista, betonată și protejată cu balustrade, ne conduce printr-o galerie lungă și meandrată, pe podeaua căreia abundă resturi scheletice de urs de peșteră (Ursus spelaeus), ce au conferit și numele peșterii. După 10 minute se intră într-o impresionantă sală luminată feeric, în care drumul se bifurcă. Lăsăm la dreapta pista pe care vom ieși din peșteră și mergem înainte pătrunzînd în marele culoar Racoviță, o galerie-sală de mari dimensiuni. Este împodobită cu numeroase stalagmite, domuri, bazine cu apă, iar tavanul, situat la mare înălțime, este ornat de mii de stalactite. Parcurgerea galeriei se face în circa 20 minute; la capătul ei se află expus un schelet întreg de urs, așa cum a fost găsit în peșteră, în poziția în care l-a surprins moartea.

Întoarcerea sa face tot prin galeria Racoviță, dar pe o potecă suspendată în peretele sălii, ceea ce ne permite să admirăm imensul spațiu încărcat de splendide formațiuni de depunere calcitică, precum și puzderia de stalactite ce atîrnă din tavan, întorși la locul de bifurcație a pistelor începem să urcăm prin sală, printr-o adevărată pădure de stalagmite de un alb imaculat și neatinse de mîna omului. La ieșire avem ocazia să mai admirăm o extraordinară oglindă de fricțiune, adică o față luciată de calcar în timpul mișcărilor tectonice ce au afectat zona acum milioane de ani. Ieșirea din peșteră, se face pe o platformă superioară de unde se deschide o frumoasă priveliște asupra Depresiunii Beiuș și a dealurilor înconjurătoare. Vizitarea peșterii ia 45—60 minute. În amonte de peșteră drumul pe valea Chișcăului nu mai este asfaltat, dar este bun și ne duce la un alt obiectiv turistic, Izbucul Julești. Pentru a ajunge la el urmăm drumul în amonte străbătînd o zonă pitorească, cui versantul stîng abrupt, tăiat în gresii cuarțitice dure și un versant mai domol pe dreapta. Mai sus traversăm firul văii pe malul stîng și trecem sub clinele dealului Cuculeu; aici drumul cotește la dreapta și intră în satul Giulești (Julești). Este punctul în care părăsim șoseaua forestieră, urmăm poteca la stînga și ajungem la; firul apei pe care o traversăm. Ceva mai sus de firul apei, pe versantul înclinat, dintre blocurile mari de calcar iese apa izbucului Julești, aflat la altitudinea de 513 m. În anul 1978 o echipă de speologi temerari a pătruns pe gura acestui izbuc descoperind o vastă rețea de-peste 7 km de galerii. Este Peștera cu Pești, denumită și Peștera Micula, extrem de greu de explorat din cauza galeriilor inundate și a pericolului de închidere a gurii la viituri. Ea este închisă dealtfel și cu un sistem de-porți de protecție.

Varianta 55 a (pentru cei ce coboară din Munții Bihor). Din centrul comunei Pietroasa urcăm pe șoseaua spre Sudrigiu avînd în dreapta lunca joasă a Crișului Pietros, iar în stînga cîteva case și biserica, ridicate pe terasa înaltă, printre livezi. La ieșirea din localitate, mergem lăsînd pe stînga o uliță ce duce tot la Pietroasa, pe după biserică, apoi după mai bine de 1 km se desface la stînga un drum de căruță; el este-scurtătura spre Chișcău. Scurtătura ne conduce în localitatea Brădet (la biserică) după 1,9 km, în timp ce pe-drumul normal am parcurge 6,5 km. Intrarea pe scurtătură este ușor de reperat: în dreptul ei din șosea se desface la dreapta un drum ce coboară la satul Gurani.

56. Peștera Fînațe

Durata: 45 minute Distanța: 2,5 km Posibilități de acces: din lunca, pe DN 75 spre Nucet, 8 km pînă la gura văii Bulz. Caracteristica traseului: drum de vale, ușor accesibil în tot timpul anului; orientare dificilă numai în apropierea peșterii; conduce turiștii în frumoasa zonă de obîrșie a văii Bulz și la Peștera Fînațe.

Fig 73. Peștera Fînațe

Descrierea traseului. Pe DN 75 la km 8, înainte de ramificația spre dreapta, la Nucet (din sensul Lunca— Băița), se deschide, pe stînga, gura văii Bulz cu zonă de vărsare largă, acoperită cu pășune și cîțiva pomi. Un drum forestier urcă pe conul de dejecție al văii. Mai sus valea se îngustează și drumul tăiat în versant este nevoit să treacă de pe un mal pe celălalt. În amonte, pe stînga noastră, dintr-un izvor curge un fir firav de apă ce susură peste o stîncărie. Urmăm încă drumul pe vale ce străbate poieni și zone de pădure tînără. Din stînga limbi de grohotiș curg pînă la drumul nostru, care începe să urce treptat în versant.

După 3 km din.drumul național se deschide o poiană întinsă, cu iarbă rezervată pentru cosit și pruni rari în luncă. În poiană valea se trifurcă; firul principal, cel cu apă multă, iese dintr-un izbuc situat la baza unui L abrupt mascat de pădure. Din el se alimentează o conductă ce duce la o construcție în beton, punctul de captare a apei. Valea din stînga, cu puțină apă pe ea de obicei, este foarte lungă și duce pînă spre vîrful Măgura, la sud de valea Sighiștel. A treia vale, la dreapta, este o hoancă seacă și înclinată ce are mai.sus o săritoare. Toate acestea le observăm de sus, din drumul forestier, care ne-a urcat deasupra săritorii amintite și care continuă apoi pe firul hoancei. Noi îl părăsim însă cînd ajunge aproape de limita pădurii și prindem o potecă ce taie coasta în direcție opusă. Facem astfel o serpentină care ne aduce la marginea pădurii unde, la cota de 560 m, se deschide intrarea largă în Peștera Fînațe. Portalul Peșterii Fînațe, înalt de circa 4 m și lat de circa 9 m, conduce într-o sală care se lărgește mult în dreapta (circa 30 m). Direcția generală a galeriei este NV—SE. Peștera este orizontală, inactivă, reprezentata printr-o galerie vastă. Peretele din stînga face sinuozități așa încît culoarul prezintă zone mai înguste său mai largi. Slab ornamentată în prezent (vechile descrieri menționau bogăția în concrețiuni, distruse ulterior de vizitatori), peștera impresionează mai ales prin dimensiunile ei: Astfel după 150 m, culoarul lat de peste 20 m are tavanul suspendat la 25 m înălțime. La partea terminală peștera pierde treptat din dimensiuni înfundîndu-se într-un culoar scurt, după 270 m de la intrare. Podeaua este tapisată cu un strat gros de argilă bogată în humus fosfatic provenit din distrugerea scheletelor de ursus spelaeus.

Întoarcerea o facem pe drumul pe care am venit.

57. Albac – valea Ordîncuța (Sfoartea)

Durata: 5½ ore Distanța: 19 km Caracteristica traseului: drum de acces spre cabana Scărișoara pe un traseu de creastă ce oferă priveliști deosebit de frumoase și care nu prezintă dificultăți de orientare; accesibil în tot cursul anului.

Descrierea traseului. Plecăm din centrul comunei Albac, pe șoseaua județeană asfaltată ce duce spre Huedin. După 2 km drumul este mărginit de un mal abrupt, în care urcă un drum de căruță pieziș în sus, în pantă mare, ce se desface din șoseaua asfaltată. Urcăm pe acest drum și după 5 minute el face un cot brusc la stînga. După alte 5 minute de urcuș de-a coasta el iese pe creasta dealului Fața Albacului, ce domină comuna. Din creastă drumul cotește la dreapta și începe să taie fața dealului urcînd ușor, prin loc deschis, cu fînețe și vederea din ce în ce mai largă. Drumul are cîteva bifurcații secundare ce duc la gospodăriile ce punctează poienile, dar noi urmăm drumul principal, ușor de recunoscut căci este carosabil. După 20 de minute drumul ne scoate pe culmea dealului unde se află un grup de case. Relieful se schimbă aici brusc, cu abrupturi, marcînd trecerea de la fundamentul de șisturi cristaline, prin care am venit, la cuarțitele dure cu care încep depozitele mezozoice. Lăsăm aici o ramificație spre dreapta și intrăm în pădurea cu molizi înalți. El ne poartă la orizontală, apoi în urcuș ușor timp de 10 minute prin pădure, apoi ieșim la gol pe o creastă importantă, cea a muntelui Sturul, care se ridică la dreapta noastră. Drumul taie de-a coasta versantul de deasupra unei văi seci ce urcă din stînga pînă într-o șa, străjuită pe stînga de cîteva case, vale ce marchează și o limită geologică, căci substratul începe să fie constituit din calcare și dolomite, roci carstificabile ce se fac simțite în relief. Astfel, coborînd ușor lăsăm pe stînga o depresiune închisă cu doline, în dreapta o vale de doline, apoi urcăm ușor în versantul unui deal de sub a cărui iarbă mijesc albiturile de dolomite. Trecem într-o altă vale seacă ce se deschide la stînga, cu case presărate printre pîlcurile de molizi. Urcăm apoi lăsînd pe dreapta un vîrf bine individualizat, după care ajungem la o șa adîncă unde se află mai multe gospodării moțești. Aici părăsim substratul carstificabil și trecem pe șisturile cristaline, cu relief monoton și măciniș fin de rocă în potecă. De aici vederea se deschide și de partea cealaltă, spre nord (în dreapta), unde se adîncesc izvoarele văii Albacului, dincolo de care zărim șoseaua spre Huedin, ce urcă în serpentine largi Dealul Mătișesti, strecurîndu-se printre numeroasele case, livezi și poieni, înscriindu-ne pe versantul stîng al Dealului Fericet, ajungem pe culmea principală a muntelui, orientată est-vest, care separă bazinul superior al văii Albacului (la nord) de Valea Stearpă, afluent al Arieșului Mare (la sud). De la Albac în șa am făcut 2½—3 ore. Din șa se desface un drum înapoi care urmează creasta pînă la vîrful Fericet. Merită să facem 10 minute pînă la vîrf pentru a admira o extraordinară priveliște. De aici (1 176 m) vedem întregul versant stîng al văii Albacului, cu casele minuscule cocoțate pe creste și versanți și cu poteci ce șerpuiesc printre fînețe pentru a le lega între ele. Dincolo, zarea este închisă de linia greoaie și trupul masiv al masivului Balomireasa, primul bastion al Munților Gilău. Pe prelungirea crestei pe care ne aflăm, sub noi zărim o gospodărie de moț cu cîțiva copaci. Este locul unde a fost casa în care s-a născut marele erou al Țării Moților și al românilor de pretutindeni, Horea, căruia i s-a ridicat aici și un monument.

Din vîrf vederea este tot atît dă interesantă și spre sud. Aici, peste culmile sudice ale Bihorului se mai zăresc și primele culmi ale Munților Metaliferi, între care atrage atenția mai ales Muntele Vulcan cu profilul său crenelat atît de caracteristic. Dincolo de aceste culmi, în zilele de toamnă, cînd atmosfera este limpede și prima zăpadă a pudrat crestele înalte ale Carpaților Meridionali, se întrezăresc formele triunghiulare ale vîrfurilor ce încununează Munții Făgăraș. În planul apropiat,.sub noi, culmile domoale coboară spre Valea Stearpă, ridicîndu-se brusc în două gheburi calcaroase ce se termină cu pereți abrupți de calcar: Piatra Tîrsei, în fața noastră, și Piatra Sobei, la dreapta. Deasupra acesteia din urmă, la orizont, se profilează Masivul Biharia ce culminează cu domul rotunjit al vîrfului Cucurbăta. Spre vest privirea este oprită de creasta prelungă pe care o vom străbate, în care porțiuni dezgolite alternează cu cele împădurite.

Din șaua Fericei ne așteaptă un încîntător drum de creastă ou deschidere largă spre nord, cît și spre sud. După 10 minute de mers aproape la orizontală trecem pe lîngă un grup mai compact de case și o școală. Ocolim un mic vîrf, ajungem din nou pe creastă și urcăm domol la unul din cele mai pitorești locuri ale traseului, la biserica din Costești, mica construcție de lemn ce domină întreaga zare. Cine străbate șoseaua Mătișeștilor o zărește încununînd creasta dealului dinspre sud într-o singurătate desăvîrșită, casele așezării aflîndu-se de partea cealaltă. După un scurt popas urcăm o pantă ceva mai puternică, acum pe un substrat de cuarțite, pe o mică porțiune, și intrăm în pădure de molid. Urmînd creasta trecem de un vîrf încununat de o poiană,.apoi coborîm într-o șa cu poiană. De aici ocolim prin stînga (sud) Dealul Costeștilor constituit din cuarțite, dure. Drumul prin pădurea deasă are aspectul unei alei. Cam la 5 minute de la începerea drumului de-a coasta, la stînga se desface un drum de care ce coboară prin pădure. El oferă posibilitatea de retragere de pe creastă (de pildă în caz de ploaie), căci în 10 minute ducă la primele case de la Hîrjești de unde, în 45 de minute, se poate ajunge comod și fără probleme de orientare în valea Arieșului în comuna Scărișoara. Lăsînd acest drum, trecem mai departe peste o culme în care conglomeratele și cuarțitele formează un stîncăriș pitoresc și atingem din nou creasta într-o șa unde relieful domol ne anunță că am trecut de cuarțite și na aflăm din nou pe șisturi cristaline. Aceasta însă nu pentru mult timp căci urcăm doar un deal și sîntem din nou pe cuarțite de data aceasta pentru mai mult timp. Ajungem astfel pe un mic vîrf în care se desface o potecă la dreapta. Noi urmăm pe cea din stînga și după ce trecem vîrful ieșim în gol într-o șa bine marcată. Drumul este mărginit aici de garduri de bîrne pentru protejarea fînețelor. La cîțiva pași mai departe de șa, urcăm într-un scoc al drumului, albit de substratul dolomitic, și ieșim pe o culme plată ce reprezintă un important nod orografic denumit Runc. Creasta principală la care am ajuns are orientarea nord-sud; ea formează cumpăna de ape între Ordîncușa (la vest), Albac (la NE) și Valea Stearpă (la SE). Creasta secundară pe care am venit noi se insera perpendicular pe ea. Creasta principală poartă un drum bun pe care intrăm și noi. Vom fi deci atenți să nu cotim la stînga să coborîm, ci vom urca ușor cu drumul, la dreapta. Observația atentă a drumurilor este importantă mai ales pentru cei ce parcurg itinerarul invers căci riscă să nu intre la stînga, pe culmea Costeștilor, ci să coboare înainte pe la Preluci în valea Arieșului (variantă de asemenea de reținut pentru o eventuală retragere de pe creastă, tot fără probleme căci în drum există numeroase case de unde se pot luat informații). Din șaua Fericet am făcut 1¼ oră.

Din Runc ne îndreptăm spre nord și tăiem versantul unui vîrf acoperit de pădure ce se ridică la stînga noastră. Este vîrful Cocoș (1 354 m). După ce-l depășim revenim pe creastă unde se găsesc mai multe case (Purdești). Aici intrăm în domeniul calcarelor pe care le zărim apărînd ca petice albe de sub iarbă. Drumul ocolește bazinul de la obîrșia unui afluent al Albacului ce se adîncește la dreapta noastră. Dintr-o mică șa începem să urcăm prin pădure pînă ce ieșim într-o altă șa bine marcată. Intrăm pe dealul Beleș (denumit și Dosul Mărșoii), bine împădurit. Din șa două drumuri dau ocol crestei cam pe curba de nivel. Recomandăm poteca din dreapta, mai bună, căci pe cea din stînga se exploatează pădurea și riscăm să ne rătăcim.

Ocolirea dealului ne ia circa 20 de minute, după care ajungem pe creastă într-o șa bine marcată în care coborîm pe o serpentină scurtă. Aici vine din stînga și drumul celălalt. În s-a o bancă de lemn ne îmbie la un mic popas. De la Runc am făcut circa 1 oră. În șa se desface o ramură de potecă, la dreapta; noi urmăm ramura din stînga, la orizontală și după cîteva minute de la bancă ieșim în poiană, în locul în care pe stînga se află o casă. Drumul ne duce în coborîș ușor; ocolim pe curba de nivel zona de izvoare a unui afluent al Ordîncușii, trecem din nou printr-o mică șa împădurită, apoi pe la obîrșia unui alt pîrîu. Curînd ieșim din pădure și tăind în coborîș coasta ajungem la șoseaua forestieră de pe valea Ordîncușii pe care am zărit-o din momentul ieșirii din pădure. Locul în care atingem șoseaua, lărgită aici, este bine marcat de un izvor amenajat, o masă și bănci. De aici, urmînd șoseaua, într-o oră ajungem la cabana Scărișoara (vezi tr. 23 c).

Atenție! Pentru cei ce vor să parcurgă itinerarul în sens invers, ca drum de retragere de la cabana Scărișoara, atragem atenția asupra acestei intrări în traseu, bine vizibilă de la izvor ca un drum ce urcă helicoidal în bazinul superior al pîrîului.

58. Avenul de sub Zgurăști

Durata: 1½ oră Distanța: 4 km Posibilități de acces: din traseul 42 și ieșirea posibilă în traseul 41 Caracteristica traseului: traseu de vizitare a unei mari peșteri situată în versantul drept al văii Ordîncușa, traseu relativ abrupt, cu orientare dificilă; necesită eventual un ghid din cătunul Zgurăști.

Descrierea traseului. Pornim de la cabana Scărișoara pe traseul 42 (cruce roșie) spre Gîrda, prin Munună. Urmăm drumul spre sud pînă la fîntîna de la care se aprovizionează cabana, apoi lăsînd la dreapta marcajul bandă roșie (traseul 43) o luăm pe o potecă la stînga. Urcăm costiș la stînga prin pădure, apoi ieșim în poiană, pe marginea unei doline, ce se deschide la stînga. Trecem, printre fînețe peste dîmbul dealului și coborîm, pe lîngă o casă, în valea de doline ce se desfășoară la stînga. De aici urcăm puțin costiș pînă într-un drum larg, noroios, mărginit de garduri de bîrne. Este drumul Mununii, utilizat de cei ce locuiesc pe aici. Urmăm drumul spre dreapta, pe deasupra unei mari depresiuni carstice închise (dreapta, jos) și ajungem într-o șa bine marcată, străjuită pe stînga de pădure și pe dreapta de o casă. Sîntem la cota 1 160 m de unde începe un coborîș constant pînă în valea Gîrda. Drumul, destul de pietros, este dominat la început de un versant pe stînga, apoi ajunge chiar pe creastă. El este limitat de garduri de bîrne ce păzesc fînețele de vite. Coborîm pînă ce la stînga noastră se adîncește o hoancă largă cu parcele cultivate și case răsfirate. Sînt casele de la Zgurăști; unde este bine să luăm cîteva informații suplimentare sau chiar o călăuză, eventual un copil care cunoaște drumul la peșteră. Aici părăsim marcajul.

Coborîm pe fundul hoancei ținînd aproximativ mijlocul ei pînă ce depășim casele și ajungem la marginea pădurii. Hoanca se termină destul de brusc deasupra unui abrupt stîncos acoperit de pădure deasă. Sîntem la cota 940. Aici căutăm pe marginea pădurii, La stînga, o potecă ce intră în pădure, coborînd tot spre stînga, de-a coasta. Ea este presărată cu bolovani și este mărginită de lăstăriș des. Poteca face cîteva serpentine scurte apoi, cînd panta se accentuează, ne îndreptăm spre dreapta pentru a ajunge din nou în axa hoancei, rămasă suspendată sus la dreapta. Parcurgem așa o diferență de nivel de circa 150 m după care începem să căutăm un pîlc de molizi care se află lîngă gura avenului

Găsirea avenului nu este ușoară căci toate locurile Seamănă între ele, iar panta este abruptă. Acesta este motivul pentru care o călăuză ne poate scuti de o căutare ce riscă să fie inutilă.

Avenul de sub Zgurăști prezintă o deschidere largă de 40/35 m, în care se poate coborî dinspre sud 30 m, pînă în fața intrării, pe o pantă de 35—40°. Peștera se prezintă sub forma a două portaluri mari ce se deschid în peretele nordic al avenului înalt de peste 50 m: o deschidere mai mare, lată de 25 m și înaltă de 30 m, în dreapta, și alta lată de 17 m și înaltă de 7 m, în stînga. Ambele intrări dau în galerii înclinate de dimensiuni corespunzătoare care mai jos converg într-o mare sală. Această sală este impresionantă prin dimensiunile ei: 65 m lungime, 30 m lățime, cu tavanul boltit la 35 m deasupra noastră. În peretele opus intrării se deschid la o oarecare înălțime, de pe o terasă, patru galerii aproape orizontale, de dimensiuni variabile: galeria U de 26 m; galeria V de 228 m, care conduce la un mic curs de apă ce se termină în sifoane; galeria X de 96 m care se termină cu un puț de 10 m prin care comunică cu galeria precedentă și galeria Y de 74 m, care nu prezintă nimic deosebit.

Fig 74. Avenul de sub Zgurăști

Fig 75. Peștera Zgurăști (secțiune)

Galeriile sînt interesante prin faptul că ele indica nivelul de apă în peșteră. Nivelul poate fi dedus și din inoroiul și vegetația de alge și mușchi care ocupă centrul sălii. Pe timp foarte ploios în sală se adună apă care formează un imens lac, cel mai mare lac subteran din Munții Bihor. Nivelul lui ajunge la 14 m, apa venind din galeriile V și X. Uneori se pare că ea urcă și la 20 m. Dar și așa, fără apă, sală este impresionantă mai ales în orele de amiază cînd razele soarelui pătrund pe cele două mari intrări cufundând totul într-o lumină ireală.

După vizitarea peșterii, care are în total 775 m dezvoltare, ne întoarcem pe același drum la cabana Scărișoara sau putem coborî în valea Ordîncușa. Pentru aceasta căutăm o vagă potecă ce pleacă de la gura avenului, spre stînga (cum privim pe pantă în jos), care se strecoară în jos pe grohotiș printre pereți și țancuri. După circa 15 minute ajungem în vale, puțin în amonte, de cealaltă peșteră importantă a zonei, Poarta lui Ionel. Cele două peșteri sînt dealtfel legate hidrologic căci apa care iese la Poarta lui Ionel și este drenată pe scocul,de beton vine din galeriile Avenul de sub Zgurăști.

59. Șaua Vîrtop – vf. Piatra Grăitoare – Tarnița Bihorului – Popasul turistic Arieșeni

Durata: 4 ore Distanța: 6 km Posibilități de acces: în șaua Vîrtop/DN 75 la km 28+100; cei ce vin de la Popasul turistic Arieșeni pot utiliza cursa I.T.A. care are o stație sub Șa. Caracteristica traseului: cea mai ușoară posibilitate de a ajunge pe creasta principală a Masivului Biharia cu minimum de efort r accesibil în tot cursul anului.

Descrierea traseului. În șaua Vîrtop se află o baracă de lemn (mai sus de casa cu etaj a Direcției drumurilor) lîngă care începe un drum forestier bun ce se îndreaptă spre sud. Este drumul care taie versantul vestic al Masivului Biharia și este utilizat pentru exploatarea forestieră a acestuia. Urmăm acest drum ce urcă lin prin pădurea de molid tăind versantul. După 15 minute el face un cot la stînga, în locul unde trece peste culmea ce formează cumpăna de apa între Hoanca Moțului și Pleșcuța. După alte 10 minute traversăm un pîrîu, din care este bine să ne aprovizionăm cu apă căci mai departe s-ar putea să nu mai găsim. De aici, printre pomi zărim înapoi stîncile de la Pietrele Negre și jos la dreapta, în vale, haldele minei Băița. După încă 10 minute drumul face un cot puternic la stînga și iese din pădure, la stînga, deasupra lui aflîndu-se o zonă mare defrișată recent. Din șaua Vîrtop am urcat o diferență de nivel de 120 m. Urmează un urcuș de încă 300 m diferență de nivel, pe care îl vom parcurge prin tăietura de pădure. Pentru aceasta urcăm din șosea pe botul de deal unde zărim două poteci, una imediat la stînga, pe marginea pădurii, pe linia de cea mai mare pantă, a doua ceva mai la dreapta, mai costiș, ce urcă prin tăietură. O alegem pe ultima. Ea taie la început pieziș spre dreapta, are apoi porțiuni mai directe, pentru ca mai sus să se îndrepte din nou spre dreapta. Prin cîteva serpentine cîștigăm treptat înălțime. După 40—60 minute de urcuș, la cota 1 500 m drumul face un cot la stînga, lăsînd o ramură să meargă înainte, pe curba de nivel. Urmăm ramura din stînga și după 5 minute ajungem pe creasta principală a masivului, deasupra tăieturii pe care am traversat-o și fără perspectivă, din cauza pădurii dese. Din șaua Vîrtop am făcut pînă aici 1½—2 ore.

În continuare poteca urmărește creasta la dreapta, în urcuș ușor. Cîțiva pași drumul este pe stînga crestei, trece pentru puțin pe dreapta ei, apoi se stabilește chiar pe ea. Pădurea din stînga, la început compactă, se rărește, locul molizilor fiind luat de ienuperii ce formează tufe înalte. Urcăm prelung pînă ce depășim ultimii arbori și continuăm printr-un fel de culoar tăiat printre ienuperii înalți. După 20 de minute ajungem pe un vîrf de pe care se zărește în față Masivul Biharia. Nu ne oprim însă aici căci încă 10 minute de mers la dreapta, pe culme, ne scot la un vîrf cu o piramidă trigonometrică. Este Piatra Grăitoare de 1 658 m, vîrf important al masivului, de unde avem o priveliște grandioasă. Spre vest zărim Depresiunea Beiușului ca un culoar prelung, orizontal, presărat de ogoare și minuscule așezări, străjuit, dincolo de ea, de multiplele creste ale Munților Codru-Moma ce de aici par mult mai înalți decît sînt în realitate. Sub.noi se desfășoară picioarele împădurite și sălbatice cu care se termină Munții Bihor, printre care se află cuibărite exploatările miniere. La nord impresionează dunga îngustă și albă a drumului național care se avîntă cu îndrăzneală să învingă o mare diferență de nivel tăind în coastele muntelui, străjuit de pereții din Pietrele Negre și de grohotișurile ce coboară din muntele Țapu. Dincolo se unduiesc nenumăratele poieni și culmi ale zonei Padișului, pînă la orizont unde se ridică linia aproape orizontală a Masivului Vlădeasa. Spre est se desfășoară o interesantă panoramă, căci ne lasă să îmbrățișăm dintr-o privire îmbietoarea Țară a Moților, cu casele minuscule ce sînt cățărate pe toate clinele evazate ale văii Arieșului, cu poieni, pîlcuri de păduri și fînețe, într-o extraordinară armonie de linii și culori. În sfîrșit, spre sud, o creastă îngustă, dezgolită, ne conduce privirea pînă la vîrful Cucurbăta Mare care ne domina cu încă 200 m. Este principala cumpăna de ape a Munților Bihor ce separă bazinul Arieșului (la stînga) de cel al Crișului Negru (la dreapta).

Din Piatra Grăitoare coborîm spre sud, pe creasta acoperită de pășunea tipică de gol alpin. Pe timp senin nu este nici o problemă de orientare căci dincolo de șaua Tarnița Bihorului, pe următorul vîrf, zărim stîlpii liniei de înaltă tensiune la care trebuie să ajungem. Pînă acolo dealtfel conduce, pe creastă, și un drum larg și bine bătut. Pe timp de ceață (foarte frecventă aici) vom avea însă grijă să nu ne lăsăm furați de o falsă potecă ce conduce spre dreapta și care este tăiată ca un culoar printre ienuperii uscați. Dacă am nimerit totuși în ea vom ieși spre stînga pînă pe creastă. Ghidul cel mai bun sînt cele două drumuri bine bătute (unul pe creastă și altul ceva mai jos pe versantul vestic) și care amîndouă conduc în șa.

În Tarnița Bihorului ajungem după 10—15 minute de coborîre. Aici sîntem la cota 1 510 m, în punctul cel mai coborît al crestei principale a Masivului Biharia. Interesantă este mai ales vederea spre stînga, unde zărim stînele din valea Vîrciorog, panglica albă a drumului forestier ce duce pe această vale pînă la cascada Vîrciorog, iar, mai departe, mingile multicolore ale,,iglu-urilor" de la Popasul turistic Arieșeni, precum și silueta zveltă a bisericii din aceeași comună. În cîteva minute de urcuș sîntem sub linia electrică-ce urcă din valea Arieșului și coboară în cea a Crișului Negru traversînd chiar peste creastă. De aici începe coborîșul la Arieșeni.

Aici avem posibilitatea să mergem mai departe pe creastă. Pentru cei ce nu vor să coboare direct la Arieșeni, pe traseul pe care-l descriem, dăm mai jos cîteva indicații pentru a putea parcurge drumul de creastă, în continuare. Aceștia vor avea de ocolit larga depresiune a văii Galbena, care se deschide spre stînga, urcînd și coborînd pe creasta principală două mici denivelări, pentru a urca apoi ceva mai mult pînă pe vîrful din care se desface la stînga (spre est) puternica culme a vîrfului Chicera și care închide bazinul văii Galbena. De la linia electrică pînă pe acest vîrf facem 30 de minute. Din Chicera putem urca pe vîrful Cucurbăta (încă 30 minute) de unde putem coborî pe traseul 60 în sensul invers descrierii.

Revenim la coborîșul spre Arieșeni, în lungul liniei electrice. El urmează culmea ce separă valea Galbena (la nord) de valea Vîrciorog (la sud). Primele 20 de minute pe creastă decurg prin gol alpin, apoi, cînd începe pădurea, linia electrică trece prin stînga crestei. Noi vom urma însă creasta matematic, pe o potecă bine bătută care intră în pădure (punct de reper borna silvică IV 58). Drumul este extrem de frumos, prin poieni străjuite de molizi bătrîni; el ocolește prin dreapta un vîrf și revine jos pe creastă, odată cu linia electrică, în pădurea de molizi tineri. Coborîșul este continuu, prelung, printr-un fel de poiană ce ține creasta (de fapt o defrișare pentru protejarea liniei electrice). După 30 de minute de coborîș, în față se ridică un mic vîrf împădurit. Poteca îl traversează pe creștet, ca o alee de parc străjuită de molizi înalți pardosită cu sol violet. Pe dreapta și apoi pe stînga apar fînețe și casele Arieșenilor. După prima casă de pe stînga drumul se afundă într-un scoc tăiat în roci violete și iese în lunca văii Galbena, apoi la drumul național. Din creasta principală a masivului am făcut o oră și 15 minute.

Atenție pentru cei ce efectuează traseul invers, în urcuș! Pentru a găsi intrarea în traseu plecăm de la Popasul turistic Arieșeni pe drumul național în amonte. La 200 m, pe stînga cum urcăm, întîlnim un pod de lemn care traversează valea (lîngă el o casă pe dreapta). Trecem podul și urcăm în lungul văii Galbena circa 150 m pînă ce drumul se bifurcă; ramura din stînga continuă în lungul văii, cea din dreapta începe să urce spre pădure. Ramura din dreapta conduce la Tarnița Bihorului.

60. Popasul turistic Arieșeni – Pătrăhăițești – vf. Cucurbăta – Popasul turistic Arieșeni

Durata: 9 ore Distanța: 19 km Caracteristica traseului: traseu lung, ce atinge cel mai înalt vîrf al Munților Apuseni, Cucurbăta, este conceput ca un circuit, avînd ca punct de plecare Popasul turistic Arieșeni; prezintă diferențe mari de nivel; orientare dificilă pe timp de ceață său furtună; accesibil tot timpul anului, iarna oferind terenuri bune de schi.

Descrierea traseului. Ple:ăm de la Popasul turistic Arieșeni urmînd în aval șoseaua circa 100 m pînă la podul de lemn care traversează valea. Aici începe drumul forestier oare urcă pe valea Șteule, pe care-l urmăm, în amonte. El însoțește malul stîng al văii, străjuit de pădure înaltă și frumoasă de molid. După 15 minute, pe dreapta se deschide o poiană în care se află o gospodărie de moț. Mai sus lăsăm pe dreapta alta două gospodării cu case de lemn, situate fiecare în cîte o poiană, apoi pădurea revine. La 30 de minute de la pod drumul trece în malul drept al văii. Sîntem la cota 960 m, ceea ce înseamnă că am urcat 120 m. O bancă ne îndeamnă la un scurt popas. Traversăm valea pe pod, urcăm puțin costiș în malul opus și ajungem pa o culme plată unde se află mai multe barăci. Aici drumul se bifurcă: o ramură cotește la dreapta și continuă să urce 4 km în versantul văii Șteule. Ea constituie o variantă de întoarcere. În 1980 au început lucrările de prelungire a drumului pînă în vîrful Cucurbăta Mare unde se va ridica un releu T.V. Cealaltă ramură merge drept înainte, orizontală, tăind versantul. O urmăm pe cea din urmă. Ea ne oferă o frumoasă plimbare prin pădure, ca o alee de parc. După circa 300 m (10 minute de la pod) drumul forestier pe care mergem este tăiat de un drum de care ce vine din stînga, de jos, și continuă la dreapta urcînd pieziș. O luăm la dreapta pe acest drum suind timp de 15 minute destul de puternic, prin pădure, apoi urcușul se mai domolește și trecem prin frumoase poieni. Vederea începe să se deschidă spre stînga, unde zărim bazinul superior al văii Băjita. După 10 minute de mers aproape la orizontală în dreapta noastră se desface un drum forestier ce urcă prin pădure, pe care îl urmăm. Drumul face un cot la stînga și iese mai sus în poiana largă. Ajungem pe o culme unde zărim primele case ale satului Pătrăhăițești. O mică oprire pentru a admira peisajul și pentru orientare se impune, înapoi zărim poienile presărate cu case ale Arieșenilor; la stînga (est) se află șaua joasă care face cumpănă de ape între Băjița, ce curge spre nord, și Bucinișul, ce curge spre sud. Izvoarele Bu:inișului urcă mult pînă sub vîrful ascuțit, încununat cu o stînca, pe care îl zărim în fața noastră. Este Cucurbăta Mică spre care ne îndreptăm.

Urmăm drumul forestier înainte și coborîm cu el pînă spre firele de obîrșie ale Bucinișului. Traversăm primul fir, apoi pe al doilea. Imediat mai jos de pod, în versantul drept se întrevede, în vegetația abundentă instalată după tăietura pădurii, o potecă firavă ce începe să urce destul de abrupt. O urmăm, urcînd din greu, aproape fără serpentine. Deși este invadată de vegetație ea este ușor de urmărit, fiind bătută des de ciobanii ce stau cu stînele deasupra. După un urcuș de circa 30 de minute ajungem la capătul superior al defrișării. Poteca intră aici în pădure spre dreapta și se angajează în versantul drept al Bucinișului, urcînd costiș prin pădure. Urcușul este domol, dar treptat cîștigăm înălțime. După 30 de minute traversăm izvorul Bucinișului, mai urcăm în versantul lui stîng, apoi facem un cot la stînga și ieșim treptat într-o pădure tot mai rară, presărată cu poieni. După alte 20 de minute ieșim la gol, într-o șa ocupată de o vastă poiană populată de numeroasa sălașe și stîne, situată chiar pe cumpăna de ape dintre bazinul Bucinișului și valea Șteule. De la părăsirea drumului forestier am făcut circa 1¼ oră.

Da la stîne o potecă bine bătută urcă ușor printre tufele de ienupăr, spre stînga, către vîrful Cucurbăta Mică pe care îl atingem după 25 de minute. De aici putem admira o priveliște într-adevăr extraordinară căci ni se dezvăluie aproape în întregime partea de est a Munților Apuseni, din Muntele Mare, ce se profilează la orizont cu culmea sa înaltă, teșită, la stînga, pînă în crenelurile Munților Trascău ce se profilează spre sud-est. În diverse planuri atrag atenția vîrfurile Munților Metaliferi: cele două conuri numite pe drept cuvînt Geamăna, prova de navă a muntelui Vulcanu ce domină valurile de culmi, apoi gheburi de calcar din Brădișorul, mogîldețele din bazalt ale Detunatelor și multe altele. La dreapta, dincolo de adînca depresiune a bazinului superior al Arieșului Mic, se ridică culmea de sud a Bihariei, cu vîrfurile Muncelul și Rotunda și care, la stînga, se termină cu vîrful golaș al muntelui Găina. La orizont se profilează ca un abur Carpații Meridionali, cu linia zimțuită a Retezatului. În sfîrșit, la dreapta, spre nord, ni se dezvăluie plaiurile tipice ale Munților Bihor, culmi acoperite de păduri negre de conifere, ce domină nesfîrșite poieni, în care se află cuibărite minusculele case ale moților. Nu bănuiești de aici că această tihnită îmbinare de platforme și culmi domoale este clădită pe un dramatic substrat carstic, ciuruit de peșteri, pe care doar tăietura adîncă, albă, a Cheilor Ordîncușii ți-l amintesc. Dincolo de acest peisaj atît de atrăgător, la stînga, spre nord, se ridică cel de al treilea bastion de mare altitudine al Apusenilor, Munții Vlădeasa, cu o monotonă linie orizontală, dominată doar de proeminența cu trei vîrfuri a masivului Vlădeasa propriu-zis. Spre vest privirea este purtată pe un plai domol, înierbat, aproape de înălțimea noastră, pînă în vîrful cel mai înalt al tutur.or acestor munți. Cucurbăta Mare.

Pe timp senin a ajunge în Cucurbăta Mare nu este nici o problemă. Ne conduce creasta. Cînd însă creasta este învăluită în nori și ceață, cum se întîmplă din păcate de multe ori, orientarea cu busola și harta este singura soluție. Denivelările nu sînt mari și aproape nu simțim că avem de trecut un vîrf intermediar, pe care îl ocolim prin dreapta. Dincolo de el, din dreapta, urcă. un drum lat, folosit cîndva de tractoare în interese miniere, fapt pentru care este bine bătut și perfect vizibil. El ne conduce prin pășunea de altitudine, apoi pe ultimii zeci de metri printre bolovani, pînă pe vîrful principal, marcat de o bornă de beton. Sîntem la 1 849 m pe vîrful Cucurbăta Mare. Din vîrful mezin am făcut mai bine de 50 de minute.

Vederea, atît de largă descrisă mai înainte, o avem și de aici, minus partea estică; în schimb de aici devine vizibilă partea de vest a Munților Apuseni. În nord, Masivul Vlădeasa se termină spre vest cu două vîrfuri mai ascuțite, Poieni și Custuri, după care, la stînga, linia de creastă coboară într-o dungă nedefinită a Munților Pădurea Craiului. Spre vest, dincolo de picioarele prelungi și împădurite cu care se termină Bihorul, se întinde ca o copaie cu fundul orizontal Depresiunea Beiușului, din care se distinge desenul cubist al ogoarelor, panglica de argint a Crișului Negru cu aglomerările de case din Vașcău și orașul Dr. Petru Groza și, mai departe, Munții Codru-Moma, un zid complicat cu multiple culise, care doar în capătul sudic se mai domolesc și lasă un tăpșan înverzit de poieni, Platoul Vașcău. Spre sud-vest o altă geană de înălțimi netede definesc Munții Zarand, ce vin să se îmbine spre sud cu Munții Metaliferi. În felul acesta dintr-un tur de orizont putem avea de aici, din vîrf, imaginea totală a Munților Apuseni, cu toate articulațiile și componentele lor.

Masivul Biharia este format din trei creste ce se adună în chiar vîrful pe care ne aflăm. Una din creste, îndreptată spre est, este cea pe care am venit. A doua se îndreaptă spre sud și, după o coborîre puternică, pornește, cînd dezgolită, cînd acoperită de pîlcuri de pădure, spre sud. Chiar sub noi pe ea se încrucișează mai multe drumuri, unele carosabile. Un astfel de drum ne poate ajuta să coborîm în Depresiunea Beiușului, la Criștior. El este cel care, ocolind creasta ce se desface spre vest, trece prin locul numit Gruiul Dumii și coboară la dreapta, pe după creastă. Un alt drum ne poate duce spre comuna Avram Iancu din valea Arieșului Mic (este un drum cu care putem ajunge aproape de vîrful Bihariei cu orice autovehicul), îl zărim șerpuind prin pădurea deasă ce acoperă bazinul Arieșului Mic. Un alt traseu interesant este cel care ne poartă pe creasta principală a masivului, de data aceasta cu piciorul, prin vîrfurile Muncelul și Rotunda, pînă la Muntele Găina. A treia creastă a Bihariei se îndreaptă spre nord și se înfățișează ca o culme puternică, destul de îngustă, cu gol alpin, care urcă și coboară ușor, unduind cale de 5 km pînă în celălalt vîrf important al masivului de la capătul ei, Piatra Grăitoare. Această culme este parcursă de un drum lat, bine bătut, pe care îl vom urma și noi.

Coborîșul de pe Cucurbăta și urcușul în vîrful următor ne iau 15 minute. Din acest vîrf începem să coborîm lin ținînd puțin pe dreapta; la dreapta observăm culmea puternică ce se desface de aici îndreptîndu-se spre nord-vest, un plai cu gol larg presărat cu tufe de ienupăr, dar care mai departe se acoperă de pădure. Este culmea pe care o vom descrie mai jos pentru coborîș. Cei ce vor să mai continue pe creastă vor urma drumul încă circa 40 de minute fără urcușuri sau coborîșuri importante, pînă ajung la linia electrică de înaltă tensiune. Urmînd-o la dreapta, spre est, vor ajunge la Arieșeni în circa 1 oră și 15 minute (vezi traseul 59).

Piciorul ales pentru coborîre, denumit și Chicera (după vîrful împădurit bine marcat pe care-l zărim mai jos pe ea), este foarte lat la inserția lui în culmea principală. Coborîm chiar pe creastă, luînd ca direcție de mers marginea pădurii. După circa 15 minute, cînd ajungem la pădure, na lăsăm puțin la dreapta, spre versantul văii Șteule, și căutăm o potecă ce pătrunde în pădure. Ea nu este foarte vizibilă, dar o ghicim mai ales la liziera pădurii. Dacă nu o găsim intrăm oricum în pădure și începem să coborîm încercînd să ținem creasta, și aici foarte lată. Pădurea este dealtfel străbătută de numeroase poteci care toate coboară drept în jos. Un coborîș de 15 minute ne scoate la o poiană relativ mare, înconjurată din toate părțile de pădure înaltă de molid. Ea este situată puțin pa dreapta crestei, coborînd spre versantul văii Șteule. În ea se află cîteva colibe și stîne.

De la poiană avem două posibilități de coborîre. Cel mai simplu este să trecem printre colibe și să căutăm la marginea pădurii un drum ce coboară drept în jos. El ne duce pe un fel de vîlcel în 20 de minute în fundul văii Șteule unde întîlnim drumul forestier. Pe el în jos la mai puțin de 2 km ajungem la bifurcația pe ia care am trecut la începutul traseului unde se află cîteva colibe și unde am plecat pe ramura nordică. De aici pînă la Popasul turistic Arieșeni mai avem 30 de minute.

A doua posibilitate de a ajunge la Arieșeni ne poartă mai departe pe creastă, oferindu-ne frumoase priveliști. Traversăm poiana și după ultima colibă spre est căutăm un drum ce intră în pădure și continuă prin ea cam pe curba de nivel. Drumul taie coasta spre stînga și ne scoate, după 5 minute, î n tir-o șa bins marcată, înaintea vîrfului Chicera. În dreapta șeii se află o poiană triunghiulară, din care urcă la noi un drum bine bătut. El trece prin șa și o ia la stînga, îl urmăm și noi la stînga ocolind astfel vîrful Chicera. Timp de 10 minute mergem la orizontală, apoi un coborîș lin ne scoate la marginea unși tăieturi de pădure. Aici se deschide o frumoasă priveliște spre partea nordică a Munților Bihor, de la stîncărișul alb din Piatra Galbenei ce străjuiește Poiana Florilor care se zărește la stînga, pînă la pereții, tot albi, de calcar, ai Cheilor Ordîncușii, în dreapta. La picioarele noastre se desfășoară plaiurile pline de flori, punctate de casele comunei Arieșeni.

Traversăm la orizontală tăietura de pădure (10 minute) și, dincolo de ea, coborîm o potecă pietroasă și abruptă, la limita dintre pădure și tăietură, chiar pe creastă. După 10 minute ajungem la marginea cîmpului cu fîneață, la prima casă. Pentru cei ce vor să parcurgă traseul invers indicăm ca reper pentru punctul acesta de intrare o bornă silvică cu notația IV 44 C. Traversăm poiana pe stînga și cînd ajungem în dreptul primei case cotim la stînga. Trecem într-o a doua poiană pe care o tăiem costiș pînă la un izvor betonat în mijlocul ei. De aici vedem jos la capătul poienilor mingile multicolore ale Popasului turistic Arieșeni. Pentru a ajunge la el vom coborî, mai mult intuitiv, prin fînețe și printre case, ținînd mai ales spre stînga, pentru a intra în drumul ce ajunge pe malul văii Galbena. În orice caz nu vom încerca să ajungem direct la popas deoarece larga platformă de deasupra lui este o vastă mlaștină și turbărie greu de străbătut. Este de preferat ca după ce ajungem pe malul văii Galbena să coborîm cu drumul pînă la șosea și apoi pe aceasta, la dreapta, la Popasul turistic Arieșeni. Din șaua de sub vîrful Chicera pînă la Arieșeni am făcut o oră.

PRINCIPALELE OBIECTIVE TURISTICE DIN MUNȚII BIHOR ȘI VLĂDEASA

MN= monumente ale naturii

MI – monumente istorice

Avene

Avenul din Vraniță tr. 22 a

Avenele de la Cetatea Rădesei tr. 30

Ghețarul Borțig tr. 35

Avenul Acoperit tr. 37

Avenul Gemănata tr. 37

Avenul Negru tr. 37

Avenul Pionierilor tr. 37

Hoanca Mare din Grumazul Bătrînei tr. 40

Avenul cu Cascadă. tr. 52

Peșteri

Peștera Firei tr. 2

Peștera Pepii tr. 2 b

Ponorul din Valea Ponorului tr. 2 c

Peștera de la Alun tr. 2 d

Peștera cu Apă de la Bulz tr. 4

Peștera Meziad tr. 5,18 și 19

Peștera de la Fîntîna Roșie tr. 22

Cetățile Ponorului tr. 22 a și 34

Peștera Căput tr. 22 b și 39

Peștera Fînațe tr. 23 și 56

Peștera din Gîrda tr. 23 b și 23 c

Peștera Coiba Mare tr. 23 b și 46

Peștera Coiba Mică tr. 23 b și 46

Peștera Șura (din Gîrdișoara) tr. 23 b și 46

Peștera cu Apă de la Fața Bălăcenii tr. 23 b și 46

Peștera Corobana lui Gîrțău tr. 23 c și 41

Peștera Poarta lui Ionel tr. 23 c și 41

Peștera Ferice tr. 27 și 54

Peștera Vîrseci tr. 28

Peștera Onceasa tr. 2 c și 29

Peștera Ponor din valea Rădesei tr. 30

Cetatea Rădesei tr. 30

Peștera Cuptorul tr. 30

Peștera Uscată din Cheile

Someșului Cald tr. 30

Tunelul Mic (din valea Cuciulatei) tr. 30

Peștera de la Honu tr. 30

Peștera Șura Boghii tr. 33

Peștera din Padiș tr. 33

Tunelul din Cheile Galbenei tr. 35

Ghețarul Focul Viu tr. 35 și 38

Peștera Neagră tr. 36

Ghețarul de la Barsa tr. 36

Peștera de la Zăpodie tr. 36

Ponorul de la Zăpodie tr. 36

Peștera Ghețarul Scărișoara. MN tr. 44

Porțile Bihorului tr. 49

Izvorul Crișului Negru tr. 49

Peștera din Dealul Cornii tr. 50

Peștera de la Varniță tr. 50

Peștera de la Fața Pietrii tr. 50

Peștera Tibocoaia tr. 50

Peștera cea cu Punte tr. 50

Peștera de la Zvîrlișul Șoimului tr. 50

Peștera Corbeștilor tr. 50

Peștera de Sus de la Corbești tr. 50

Peștera Corbașca MN tr. 50

Peștera Mica (I) din Dîmbul Colibii tr. 50

Peștera Mare (II) din Dîmbul Colibii tr. 53

Răsuflatoarea din Blidaru tr. 50

Peștera din Dosul Blidarului tr. 50

Peștera Șura tr. 50

Peștera Drăcoaia tr. 50

Peștera Gaura Feții tr. 50

Peștera Pișolca tr. 50

Peștera Măgura MN tr. 50

Peștera Coliboaia tr. 50

Peștera de la Dosul Muncelului tr. 50

Peștera cu Două Intrări tr. 52

Peștera Vulpilor tr. 52

Avenul cu Cascadă tr. 52.

Abriul din Valea Plaiului tr. 52

Peștera Urșilor MN tr. 55

Peștera cu Pești (P. Micula) tr. 55

Peștera Fînațe tr. 56

Avenul de sub Zgurăști tr. 58

Izbucuri importante

Izbucul din valea Alunului tr. 2 d

Izbucul de la Rîmeți tr. 4

Izbucul Văii Seci (Răchițele) tr. 14

Izvorul Rece tr. 22 b și 37

Izbucul Ursului tr. 22 b

Cotețul Dobreștilor tr. 23 b

Izbucul Tăuz tr. 23 b și 46

Izbucul de la Coliba Ghiobului tr. 23 b și 46

Izbucul Gura Apei (Gîrdișoarei) tr. 23 b și 46

Izbucul Breancului tr. 27

Izbucul de la Rădeasa tr. 30

Izbucul din Cheile Someșului Cald tr. 30 și 31

Izbucul Ponorului tr. 34 și 39

Izbucul Galbenei MN tr. 35

Izbucul din Călineasa tr. 40

Izbucul Julești tr. 55

Cascade

Cascada Iadolina tr. 4

Săritoarea Ieduțului tr. 4 și 17

Cascada Vălul Miresei tr. 4

Cascada Răchițele tr. 2 a și 14

Cascada Moara Dracului tr. 16

Cascada Vîrciorog tr. 23

Săritoarea Bohodei tr. 26

Cascadele din Cheile Galbenei tr. 35

Cascada din Coiba Mică tr. 46

Cascada Oșelu tr. 51

Tăuri

Tăul din Dolina Neagră tr. 12

Tăul Vărășoaia tr. 12, 20 și 22 c

Tăul Negru (Groapa de la Barsa) tr. 36

Tăurile-tinoave din Padiș tr. 38

Chei (canioane)

Cheile Albacului (Zugăi) tr. 23

Cheile Mîndruțului tr. 23

Cheile de la Dealul Jilip tr. 23 b și 46

Cheile de la Cerbu tr. 23 b și 46

Cheile Tăuzului tr. 23 b și 46

Cheile de la Coibe tr. 23 b și 46

Cheile Gîrdișoarei tr. 23 b și 46

Cheile Ordîncușii tr. 23 c și 41

Cheile Jgheabului tr. 28

Cheile Someșului Cald tr. 30

Cheile Văii Cetăților tr. 34

Cheile Galbenei MN tr. 35

Cheile Văii Seci (Galbena) tr. 38

Cheile de la izvoarele Crișului Băița tr. 49

Canionul văii Sighiștel tr. 50

Canionul văii Oșelu tr. 51

Canionul Văii Plaiului tr. 52

Alte formațiuni geologice interesante

Groapa Ruginoasa tr. 38 și 48

Ponorul din Valea Seacă (Firezul Rogojanului) tr. 2 a și 14

Ponorul din Vărășoaia tr. 20 și 22 c

Ponorul din valea Luncșoarei tr. 28

Ponorul de pe valea Gîrjoaba tr. 34

Sorburile din Poiana Ponor tr. 34

Ponoarele văii Ocoale tr. 40 și 45

Puncte de priveliște

Vîrful Nimăiasa tr. 12

Piatra Grăitoare (Vlădeasa) tr. 12

Piatra Tîlharului tr. 12

Vîrful Vlădeasa tr. 13

Poiana Munceilor tr. 13

Vîrful Buteasa tr. 16

Stîncărișul dintre vîrfurile Mermezii și Tisei tr. 18

Vîrful Poieni tr. 20

Vîrful Bohodei tr. 20

Șaua Cumpănățelu tr. 20

Pietrele Negre (DN 75 km 21) tr. 23

Dealul Pătrăhăițești tr. 23 a și 60

Derivațiile din Circuitul Someșului Cald tr. 30

Creasta Măgura Vînătă tr. 32

Piatra Boghii tr. 33

Derivațiile din circuitul Cetățile Ponorului tr. 34

Derivațiile din circuitul Galbena tr. 35

Piatra Galbenei tr. 35 și 38

Fața Glăvoiului tr. 39

Șaua Capului Șanțului tr. 40

Foișorul de lîngă Ghețarul

Scărișoara tr. 44, 46 și 47

Fața Muncelului (La Plai) tr. 50

Dealul Munților tr. 53

Vîrful Fericet tr. 57

Dealul Runc tr. 57

Piatra Grăitoare tr. 59

Vîrfurile Cucurbăta Mică și Cucurbăta Mare tr. 60

Elemente istorice și folclorice

Ruinele cetății Bologa tr. 8 și 9

Biserica de lemn din Rieni MI tr. 21

Biserica de lemn din Arieșeni tr. 23

Biserica de lemn din Gîrda MI tr. 23

Casele moțești din cătunele Ocoale și Ghețari tr. 23 c, 40 și 45

Tîrgul din Călineasa tr. 40

Biserica de lemn din Stîncești tr. 55

Biserica de lemn din Brădet MI tr. 55

Casa în care s-a născut Horea tr. 57

TRASEELE MARCATE DIN MUNȚII BIHOR ȘI VLĂDEASA

Bandă roșie tr. 20 Stîna de Vale — cabana Padiș

tr. 38, 48 cabana Padiș — Poiana Florilor — Groapa Ruginoasa — șaua Vîrtop

tr. 43 Gîrda de Sus — valea Gîrda Seacă — cabana Scărișoara

tr. 45 șaua Ursoaia — cabana Scărișoara

Bandă albastră tr. 8 halta Bologa — valea Odrîngușa — cabana Vlădeasa

tr. 10 cabana Valea Drăganului — cabana Vlădeasa

tr. 12 cabana Vlădeasa — Piatra Tîlharului — Onceasa — cabana Padiș

tr. 40 cabana Padiș — Călineasa — cabana Scărișoara

tr. 41 Gîrda — valea Ordîncușei — cabana Scărișoara

Bandă galbenă tr. 36 Circuitul Groapa de la Barsa

Cruce roșie tr. 29 șaua Cumpănățelu — Peștera Onceasa

tr. 31 Poiana Onceasa — valea Someșului Cald

tr. 42 Gîrda — Mununa — cabana Scărișoara

Cruce albastră tr. 9 halta Bologa — vîrful Teșiturile

tr. 15 Stîna de Vale — Ciripa

tr. 22 Sudrigiu — Pietroasa — cabana Padiș

Cruce galbenă tr. 37 cabana Padiș — platoul carstic Lumea Pierdută

Triunghi albastru tr. 11 Gura Zîrnii — cabana Vlădeasa

tr. 18 Stîna de Vale — cabana Meziad

tr. 19 Piatra Bulzului — cabana Meziad

tr. 26 Pietroasa — Săritoarea Bohodei

tr. 46 cabana Scărișoara — Casa de Piatră — cabana Padiș

tr. 50 Sighiștel — valea Sighiștel — Muntele Țapu

Triunghi roșu tr. 7 Cura Odrîngușa — Săcuieu — Rogojel — cabana Vlădeasa

tr. 16 Ciripa — vîrful Buteasa — șaua Cumpănățelu

tr. 39 cabana Padiș — Arieșeni

tr. 47 cabana Scărișoara — Arieșeni

tr. 49 Băița — șaua Vîrtop — Arieșeni

Triunghi galben tr. 28 Pietroasa — Poiana Florilor — Arieșeni

tr. 32 Circuitul Măgura Vînătă

Punct roșu tr. 13 Circuitul Muntele Vlădeasa

tr. 30 Circuitul Someșului Cald

tr. 31 Valea Someșului Cald — Poiana Onceasa

tr. 33 Padiș — Peștera Șura Boghii

tr. 44 cabana Scărișoara — Ghețarul Scărișoara

Punct albastru tr. 14 Circuitul Cascada Răchițele

tr. 17 Circuitul Săritoarea Ieduțului

tr. 34 Circuitul Cetățile Ponorului

Punct galben tr. 35 Circuitul Galbenei

tr. 36 Derivație la Peștera Zăpodie

tr. 37 Derivație la Avenul Acoperit

Pătrat albastru tr. 27 Poiana Aleu — Peștera Ferice

GLOSAR

Abrupt — porțiune de teren cu înclinare foarte mare sau cu poziție verticală; termenul se folosește și pentru pantele puternic înclinate dar accesibile (exemplu coborîș abrupt).

Amonte — spre obîrșie (în legătură cu poziția unui punct de pe cursul unei ape); în sens contrar curgerii apei.

Aval — (în opoziție cu amonte) spre vărsare, sensul de curgere a apei.

Aven — puț carstic natural vertical la naștere prin prăbușiri sau datorită circulației pe verticală a apei în masivele calcaroase.

Bazin hidrografic — perimetrul de pe suprafața căruia își adună apele un rîu.

Canion — porțiune de vale foarte îngustă cu versanții înalți și abrupți și cu fundul ocupat în întregime de albia rîului.

Carstic — vezi relief carstic.

Cascadă — cădere verticală de apă ce se produce în punctul unde albia unui rîu prezintă o denivelare bruscă.

Chei — porțiune de vale strîmtă cu versanți înalți, săpați în roci dure.

Coastă — versant, clină, pantă a unui deal sau munte.

Con de dejecție — formă de relief cu aspect semiconic, rezultată prin acumularea de pietriș, bolovăniș și nisip depuse de torenți la gura lor, acolo unde se înregistrează o schimbare de pantă.

Concrețiuni — forme de depunere a carbonatului de calciu în peșteri din apa de infiltrație (stalactite, stalagmite, coloane, valuri, baldachine etc.).

Costiș — se folosește pentru a arată mersul în lungul unei coaste, în urcuș sau coborîș ușor, spre deosebire de linia de cea mai mare pantă. În același sens se folosește și „de-a coasta".

Cumpăna apelor — linia de separație a două bazine hidrografice, ce coincide cu o creastă sau o coamă, de la care apele de suprafață sînt dirijate în sensuri opuse.

Derivație — ramificație a unui traseu utilizată pentru vizitarea unui obiectiv turistic apropiat de traseu.

Dolină — microdepresiune în formă de pîlnie, rezultată prin dizolvarea de către ape a rocilor solubile.

Endemic — specific unei anumite regiuni (de ex. plante endemice, plante care cresc numai într-o anumită regiune).

Exurgență — locul de ieșire a apei unui pîrîu sau rîu subteran ce curge pe un canal carstic.

Formațiuni de peșteră — vezi concrețiuni.

Ghețar — masă de gheață compactă naturală, permanentă rezultată din acumularea zăpezii, care prin tasare, topire parțială și îngheț se transformă în zăpadă grăunțoasă (firii) și apoi în gheață compactă; în afara ghețarilor specifici regiunilor alpine și polare, există ghețari în peșteri datorită condițiilor climatice speciale. Singurii ghețari din țara noastră se află în unele peșteri și avene din Munții Bihor.

Gol alpin — zonă situată deasupra limitei superioare a pădurii, acoperită cu pășuni, vegetație pitică etc., sau lipsită de vegetație.

Grohotiș — îngrămădire de fragmente colțuroase, de roci de dimensiuni diferite provenite prin dezagregare și prăvălite pe pantă.

Hoancă — vale seacă, înierbată, fără urme de eroziune ale unei ape curgătoare, specifică zonelor carstice (termen folosit în Munții Bihor de către moți).

Izbuc — termen popular (folosit și în știință) pentru exurgență.

Izvor — locul de ieșire a apei dintr-o pînză de apă subterană.

Lapiez — microforme de relief cu aspect de șănțulețe, sau găuri create prin coroziune și, parțial, prin eroziune în rocile carstificabile (calcar, sare, gips).

Marmită — (sinonim „găvan") scobitură rotundă sau ovală săpată în stîncă de vîrtejurile de apă; apar în sectoare în care albia rîurilor prezintă repezișuri și cascade.

Molhaș — termenul folosit în Munții Apuseni pentru tinov.

Morfologie — aspectul formelor de relief.

Peșteră — gol subteran natural creat prin circulația apei în rocile solubile. Peșterile se împart din punct de vedere hidrologic în peșteri active, prin care curge un rîu subteran, și peșteri fosile, părăsite de rîul care le-a generat.

Pierdere de apă — fenomen specific regiunilor carstice, constînd din dispariția de la suprafața pămîntului a unui curs de apă prin ponoare, sorburi, peșteri sau prin infiltrare treptată în prundișul albiei.

Platou — podiș — formă pozitivă de relief plană sau ușor vălurită care este orizontală său slab înclinată, mărginită de abrupturi sau versanți înclinați și acoperită de pajiști sau păduri.

Platou carstic — platou cu formațiuni carstice (peșteri, doline, avene, ponoare, văi oarbe, lapiezuri etc.).

Pod natural — arcadă de stîncă, rest al unei peșteri prăbușite.

Polie — depresiune carstică închisă; pe fundul ei plat curge o apă care obișnuit se pierde în pămînt, dar care la viituri umple depresiunea formînd un lac temporar.

Ponor — loc de pierdere al unui curs de aoă prin crăpături impenetrabile pentru om; scurgerea apei nu se face cu presiune; este situat de obicei la piciorul unui perete de calcar.

Portal — gură de peșteră de mari dimensiuni (sinonim arcadă).

Relief carstic — relief specific regiunilor cu roci solubile (calcar, sare, gips); înglobează atît forme endocarstice — peșteri, galerii, avene, stalactite, stalagmite, draperii etc. — cît și forme exocarstice — văi oarbe, chei, abrupturi, doline, polii, ponoare, sorburi, izbucuri, lapiezuri etc. — generate de acțiunea de dizolvare și de circulație a apei la suprafață sau pe canale subterane.

Săritoare — ruptură de pantă, denivelare în firul unei văi.

Sodol (Sohodol) — albie sau vale seacă, abruptă formată în urma pierderii apei în adînc prin fisuri, ponoare etc.

Sorb — loc de pierdere în pămînt al unui curs de apă situat sub oglinda apei, scurgerea apei se face sub presiune.

Stalactite — stalagmite — coloană de depunere în peșteri a rocilor solubile (cel mai adesea calcar), stalactitele atîrnă din tavan ca niște țurțuri, stalagmitele se ridică de pe podeaua peșterii.

Șa — porțiune mai joasă a unei culmi sau creste.

Tarniță — termen folosit în Munții Apuseni pentru șa (ex. Tarnița Bihorului).

Tău — lac.

Tinov — mlaștină de turbă cu o arie de răspîndire limitată și cu vegetație caracteristică (sinonim cu molhaș).

Valea oarbă — vale închisă la capătul dinspre aval caracteristică regiunilor carstice.

Văiugă — vale îngustă și puțin adîncită.

Versantul stîng și drept al unei văi — așezîndu-ne cu fața în.sensul în care curge apa,- la dreapta avem versantul drept, la stînga versantul stîng al văii.

Viitură — creștere puternică și bruscă a debitului unei văi datorită averselor de ploaie.

CUPRINS

PREFAȚA

PARTEA I.

CADRUL NATURAL AL MUNȚILOR BIHOR ȘI VLĂDEASA

Munții Bihor și Vlădeasa în cadrul Munților Apuseni

Constituția geologică

Munții Bihor

Munții Vlădeasa

Forme de relief

Condiții climatice

Rețeaua hidrografică

Vegetația

Fauna

Locuitorii

Ocrotirea naturii

DESCRIEREA ORO-HIDROGRAFICĂ A MUNȚILOR BIHOR ȘI VLĂDEASA

Munții Vlădeasa

Ramura estică a Munților Vlădeasa Ramura vestică a Munților Vlădeasa

Munții Bihor

Bazinul hidrografic al Crișului Negru Bazinul închis Padiș — Cetățile Ponorului

Bazinul hidrografic al Someșului Cald Bazinul hidrografic al Arieșului Mare

TURISMUL ÎN MUNȚII BIHOR ȘI VLĂDEASA

Drumuri și puncte de plecare

Posibilități de cazare

Cabane și popasuri turistice

Adăposturi

Marcaje

Izvoare

Turismul de iarnă

Alpinism

Turism și alpinism subteran

PARTEA A II-A TRASEE TURISTICE

MUNȚII VLĂDEASA

DRUMURI AUTO

1. Huedin — Bucea

2. Huedin — comuna Răchițele — Ic Ponor — cabana Padiș

2 a. Drumul forestier Valea Stanciului — Valea Seacă

2 b. Drumul forestier Ic Ponor — Cheile Someșului Cald

2 c. Drumul forestier pe Valea Ponorului

2 d. Drumul forestier pe valea Alunul Mic

3. Valea Drăganului

3 a. Drumul de legătura Valea Drăganului — Valea Iadului

4. Valea Iadului

5. Beiuș — cabana Meziad

6. Beiuș — Stîna de Vale

6 a. Drumul forestier de pe Valea Rea

TRASEE MARCATE

7. Gura Odrîngușa — Săcuieu — Rogojel — cabana Vlădeasa

8. Halta Bologa — valea Odrîngușa — cabana Vlădeasa

9. Halta Bologa — vîrful Teșiturile

10. Cabana Valea Drăganului — cabana Vlădeasa

11. Gura Zîrnii — cabana Vlădeasa

12. Cabana Vlădeasa — Piatra Tîlharului — Poiana Onceasa — cabana Padiș

13. Circuitul Muntelui Vlădeasa

14. Circuitul Cascada Răchițele.

15. Stîna de Vale — Ciripa

16. Ciripa — vîrful Buteasa — șaua Cumpănățelu

17. Circuitul Săritoarea Ieduțului

18. Stîna de Vale — cabana Meziad

19. Piatra Bulzului (Valea Iadului)—cabana Meziad

20. Stîna de Vale — cabana Padiș.

20 a. Cabana Padiș — Stîna de Vale

MUNȚII BIHOR

DRUMURI AUTO

21. Beiuș — Lunca

22. Sudrigiu — Pietroasa — cabana Padiș — Ic Ponor

22 a. Drumul forestier pe Valea Cetăților și Valea Seacă

22 b. Drumul forestier pe valea Pîrîul Ursului

22 c. Drumul forestier Padiș — Vărășoaia

23. Lunca — Albac

23 a. Drumul forestier pe valea Buciniș

23 b. Drumul forestier pe valea Gîrda Seacă

23 c. Drumul forestier valea Ordîncușa — cabana Scărișoara

24. Albac — Huedin

25. Poiana Horea — Ic Ponor

TRASEE MARCATE

26. Pietroasa — Săritoarea Bohodei

27. Poiana Aleu — Dosul Măgurii — Peștera Ferice

28. Pietroasa — Poiana Florilor — Arieșeni

29. Șaua Cumpănățelu — Peștera Onceasa

30. Circuitul Izvoarelor Someșului Cald

31. Valea Someșului Cald — Poiana Onceasa

32. Circuitul Măgura Vînătă

33. Cantonul Padiș — Peștera Șura Boghii

34. Circuitul Cetățile Ponorului

35. Circuitul Galbenei

36. Circuitul Groapa de la Barsa

37. Cabana Padiș — platoul carstic Lumea Pierdută

38. Padiș — Poiana Florilor — Groapa Ruginoasa — șaua Vîrtop

39. Cabana Padiș — Arieșeni

40. Cabana Padiș — Călineasa — cabana Scărișoara

41. Gîrda de Sus — valea Ordîncușa — cabana Scărișoara

42. Gîrda de Sus — Mununa — cabana Scărișoara

43. Gîrda de Sus — valea Gîrda Seacă — cabana Scărișoara

44. Cabana Scărișoara — Ghețarul Scărișoara

45. Pasul Ursoaia — cabana Scărișoara

46. Cabana Scărișoara — Casa de Piatră — cabana Padiș

47. Cabana Scărișoara — Arieșeni

48. Șaua Vîrtop — Groapa Ruginoasa

49. Băița — șaua Vîrtop — Arieșeni

50. Sighiștel — valea Sighiștel — Muntele Țapu

TRASEE NEMARCATE

51. Valea Boga — Cascada Oșelu.

52. Valea Plaiului

53. Circuitul valea Sebișel — Cornul Muntelui — Fîntîna Rece

54. Sudrigiu — Peștera Ferice

55. Sudrigiu — Peștera Urșilor — Izbucul Julești

56. Peștera Fînațe

57. Albac — valea Ordîncușa (Sfoartea)

58. Avenul de sub Zgurăști

59. Șaua Vîrtop — vf. Piatra Grăitoare — Tarnița Bihorului — Popasul turistic Arieșeni

60. Popasul turistic Arieșeni — Pătrăhăițești — vf. Cucurbăta — Popasul turistic Arieșeni

Principalele obiective turistice din Munții Bihor și Vlădeasa

Traseele marcate din Munții Bihor și Vlădeasa

Glosar