Turismul Fenom Complex

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 Turismul – fenomen complex și dinamic

al contemporaneității

1.1. Dinamica turismului contemporan

1.1.1. Mobilitatea turistică

1.1.2. Motivația turistică

1.1.3. Cererea turistică

1.2. Determinanți și mecanisme ale circulației turistice

internaționale

1.2.1. Specializarea internațională

1.2.2. Dotările factoriale în turism

1.3. Potențialul turistic

1.3.1. Aspecte generale

1.3.2. Factorul turistic

CAPITOLUL 2 Circulația turistică internațională

2.1. Evoluția circulației turistice internaționale

2.1.1. Dinamica circulației turistice internaționale

2.1.2. Dinamica spațială a circulației turistice internaționale

2.1.3. Tendințe și perspective în dinamica spațială a

turismului internațional

CAPITOLUL 3 Noile destinații ale turismului

internațional

3.1. Dinamica turismului internațional în structură și

sezonalitate

3.2. Formarea circulației turistice internaționale

3.3. Fenomene și procese de risc turistic

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Turismul este un fenomen nou care nu a intrat în practica cotidiană decât de o jumătate de secol, dar el a cunoscut o expansiune și o generalizare atât de rapidă în societate și în spațiu, încât apare astăzi ca un element banal și constitutiv al vieții cotidiene, devenind un produs de consum necesar, cuantificat ca indicator al calității vieții.

Era turismului de masă a urmat perioadei pionierilor descoperitori, aventurierilor și călătoriilor. În prezent, mișcarea turistică se contabilizează în milioane sau chiar în miliarde de turiști, care în zorii secolului al XX-lea se exprima numai în câteva milioane.

Practica turistică s-a extins considerabil sub efectul combinat al extensiunii timpilor de vacanță și distracții, al creșterii veniturilor, al revoluționarii transporturilor, care au făcut deplasările mai ușoare și mai puțin anevoioase. Ea a devenit o componentă importantă a vieții sociale după ce, secole de-a rândul, nu a fost decât un subprodus accesoriu cu alte motivații care îndemnau la călătorii: descoperiri științifice, expediții militare, comerț, pelerinaje, pregătire universitară și artistică, tratamentul sănătății etc.

După publicarea de către Stendhal în 1838 a lucrării „Memoriile unui turist", care impune în vocabularul curent acest termen nou venit din Anglia, dar de origine franceză, s-au produs mutații formidabile, atât cantitative, cât și calitative. „Democratizarea" vacanțelor introduse pentru prima oară în Europa odată cu apariția concediilor plătite, a antrenat o veritabilă maree de vizitatori în locurile cele mai căutate.

Puternice bulversări de toate genurile au urmat: geografice – prin amenajarea unor spații vaste pentru primirea turiștilor; socioculturale – prin relațiile complexe care s-au stabilit; economice – prin apariția și organizarea acestui nou sector, legat de alte numeroase sectoare de producție.

Un număr crescând de țări, dezvoltate sau subdezvoltate, au descoperit posibilitățile și perspectivele activității turistice: ele contează pe acestea pentru a găsi resurse suplimentare pentru echilibrarea schimburilor lor exterioare, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru amenajarea teritoriului lor, pentru valorificarea „imaginii" lor internaționale.

Locul turismului s-a afirmat astfel nu numai prin aspirațiile și practicile sociale, dar și prin politica și practica economică a strategiilor economice naționale și internaționale.

Turismul, în general, și turismul internațional, în special, este o antenă vie a vieții economice, politice și sociale.

Exemplele cele mai concludente în sprijinul acestei afirmații sunt evenimentele care s-au succedat după atentatul de la World Trade Center din New York de la 11 septembrie 2001, în prima săptămână de la atentat au fost concediați circa 100 000 de angajați ai companiilor aeriene din cauza scăderii drastice a numărului de pasageri, iar anul 2002 a fost un an nefast pentru turismul internațional.

Se vorbește de o scădere a numărului de turiști internaționali (datele sunt în curs de definitivare) de 20-30%, urmată de o reacție în lanț a concedierilor ca urmare a efectului scăzut al multiplicatorului turistic.

CAPITOLUL 1

Turismul – fenomen complex și dinamic

al contemporaneității

1.1. Dinamica turismului contemporan

1.1.1. Mobilitatea turistică

Turismul presupune două aspecte esențiale: deplasarea spre alte locuri decât cele de rezidență și sejurul cu o durată temporară.

Cauza acestor deplasări are motivații diverse, în principal două:

motivație profesională, specifică mai ales pentru locuitorii țărilor dezvoltate economic, unde există o cooperare complexă datorită viziunii muncii. Specializările și dependența reciprocă determină frecvente călătorii, atât în interiorul cât și în exteriorul țării. În plus intervin nevoile de documentare, de organizare și vizitare a unor târguri și expoziții, participarea la sesiuni și conferințe cu caracter științific. La aceste manifestări participă un număr crescând de persoane și se înregistrează o creștere pe ansamblu a sejurului.

motivație personală (particulară), care este foarte diversificată.

În cadrul acesteia, deplasarea pentru recreare și îngrijirea sănătății este un motor al circulației turistice care rezidă din necesitatea, pentru om, de a-și reface forțele. Creșterea ramurilor economice cu profil neagricol (industrie, servicii), i-a obligat pe oameni să lucreze mai mult în mediu închis, iar dezvoltarea tehnologiei și automatizarea creează o stare de monotonie și uniformitate în activitate, o lipsă de mișcare. În același timp are loc o creștere a gradului de dificultate a muncii, cu o solicitare tot mai intensă a sistemului nervos. Concomitent, progresul tehnico-științific creează timp liber disponibil și cadrul propice pentru posibilitatea recreării, pentru deplasări în scop de odihnă și recreare.

Refacerea potențialului biologic și intelectual se face printr-o odihnă activă, turiștii aflați în vacanță preferând să facă excursii sau să participe la diferite sporturi, față de cei care se orientează spre odihna pasivă (odihnă, somn, plajă), formă dominantă cu câteva decenii în urmă. Asigurarea unei recreări active se poate realiza într-un alt mediu decât cel obișnuit, cotidian, într-un cadru natural activ, cu o estetică peisagistică deosebită, departe de centrele urbane, cu un acces rapid și lesnicios.

O altă motivație o constituie și dorința de cunoaștere a unei regiuni sau țări: pentru aceasta este necesar un anumit nivel cultural care să contribuie la stimularea interesului pentru astfel de deplasări cu caracter temporar, prin care este posibilă lărgirea orizontului cultural.

S-a constatat însă că motivația deplasărilor turistice este complexă, răspunzând concomitent mai multor motivații, fapt care duce la atenuarea limitelor între diferitele tipuri de turism, în practicarea lor înregistrându-se combinațiile cele mai diverse.

1.1.2. Motivația turistică

Dacă specializarea internațională valorifică oferta turistică, în circulația internațională apar o serie întreagă de determinanți, și anume factori de natură subiectivă ai circulației turistice, printre care motivația turistică, care este o motivație de consum (după Cristiana Cristureanu, 1992).

Când cererea internă nu este satisfăcută de oferta turistică internă, ea se adresează ofertei turistice externe. Această nesatisfacere a cererii interne are cauze multiple: cantitatea redusă a ofertei naționale sau calitatea sa nesatisfăcătoare, atracția mai mare, în planul sortimental, pe care o prezintă oferta turistică a altor țări.

Industria turistică a fiecărei țări s-a format, în general, conform motivațiilor cererii proprii. Motivațiile însă nu sunt statice, ele se modifică continuu sub influența unor factori endogeni (care țin de individ) și exogeni (care țin de modă, publicitate etc.). În acest fel noile motivații vor crea o nouă categorie a cererii turistice, care nu va putea fi satisfăcută decât de destinațiile turistice care oferă cele mai atractive condiții de consum; de aici turismul este într-o perpetuă înnoire, mobilitate, atât spațială cât și culturală.

Statisticile OMT arată că 70% din totalul sosirilor din turismul internațional sunt motivate de factorul „vacanță”, între 13-14% de „afaceri”, iar restul sunt generate de motivații religioase, culturale, familiale și sportive.

Factorii economico-sociali influențează motivația turistică prin veniturile realizate de către indivizi și prin disponibilitățile de timp liber, primul fiind o premisă a consumului turistic, iar cel de-al doilea, o condiție prealabilă formării motivației turistice. Existența unor venituri disponibile conduce la o selecție pe criterii economice între dorințele de consum și consumul realizabil.

Dacă mult timp turismul a fost apanajul claselor sociale avute, în prezent, în paralel cu creșterea generală a veniturilor și a timpului liber, asistăm la o „democratizare” a turismului, iar ca motivație a deplasărilor turistice apare satisfacția ca un nou stimul cu o importanță crescândă în circulația turistică internațională. Satisfacția decurge din natura individului, este mai greu de cuantificat și se poate manifesta ca atracție pentru natură, nostalgie pentru trecut, curiozitate, atracție pentru comunicare ș.a. În prezent gusturile consumatorilor au devenit mai complexe, sofisticate și mai cultivate.

În dezvoltarea viitoare a pieței mondiale a turismului, accentul va cădea pe adâncimea specializării ca urmare a motivațiilor care provin din sfera satisfacțiilor.

1.1.3. Cererea turistică

În general, aria de origine a turiștilor este legată de țările cu un înalt nivel de dezvoltare socio-economică, iar la nivelul țărilor, de marile aglomerații urbane, emitente ale celor mai mari fluxuri turistice. În aceste spații se produce o acumulare de necesar de recreare, rezultatul fiind o revărsare spre exterior, pe timp limitat și la distanțe variabile cu destinații și motivații diferite. Se înregistrează și un fenomen aparent contradictoriu, de fluxuri turistice oraș-oraș, mai ales când scopul deplasării este acela de vizitare a obiectivelor de natură antropică, cultural-istorice, în acest fel orașul acumulând funcția de rezidență și cea de destinație a turismului.

Intensitatea cererii poate fi cuantificată cu ajutorul unor indicatori; ea este influențată de structura geodemografică (pe grupe de vârste, pe profesii), de veniturile familiei, de mărimea ponderii populației urbane.

Rambaux (1976), citat de Cristiana Cristureanu (1992), propune un indicator net, referindu-se la ponderea populației unui teritoriu care pleacă pentru recreere de scurtă durată, cel puțin o dată pe an,

= , unde – intensitatea netă de călătorie;

– numărul turiștilor care au plecat în

vacanță cel puțin o dată pe an;

– populația stabilă a teritoriului studiat.

Indicatorul brut se referă la numărul plecărilor la 100 de persoane chestionate, = . Acesta este un indicator des folosit, reprezentând în mod fidel intensitatea cererii de călătorie a unei țări, ceea ce ține, pe lângă de un anumit nivel material, și de tradiții, condiții geografice, având valoarea de 10-15% pentru țările Europei Centrale și de Est, 35-36% pentru țările din U.E. (Belgia 38%, Franța 44%, Germania 60%, țările scandinave 75-80%).

Indicatorul brut redă dimensiunea recreării de scurtă durată mai ales pentru turismul de week-end, pentru care se poate folosi un indice brut săptămânal. Mobilitatea turiștilor ce se deplasează pentru durată scurtă este direct proporțională cu ponderea populației active, cu puterea de atracție a zonei turistice, cu distanța dintre zona de rezidență și cea de destinație, condițiile de vreme.

Variația în timp și spa referindu-se la ponderea populației unui teritoriu care pleacă pentru recreere de scurtă durată, cel puțin o dată pe an,

= , unde – intensitatea netă de călătorie;

– numărul turiștilor care au plecat în

vacanță cel puțin o dată pe an;

– populația stabilă a teritoriului studiat.

Indicatorul brut se referă la numărul plecărilor la 100 de persoane chestionate, = . Acesta este un indicator des folosit, reprezentând în mod fidel intensitatea cererii de călătorie a unei țări, ceea ce ține, pe lângă de un anumit nivel material, și de tradiții, condiții geografice, având valoarea de 10-15% pentru țările Europei Centrale și de Est, 35-36% pentru țările din U.E. (Belgia 38%, Franța 44%, Germania 60%, țările scandinave 75-80%).

Indicatorul brut redă dimensiunea recreării de scurtă durată mai ales pentru turismul de week-end, pentru care se poate folosi un indice brut săptămânal. Mobilitatea turiștilor ce se deplasează pentru durată scurtă este direct proporțională cu ponderea populației active, cu puterea de atracție a zonei turistice, cu distanța dintre zona de rezidență și cea de destinație, condițiile de vreme.

Variația în timp și spațiu a acestor factori determină schimbări în intensitatea circulației turistice, care este un indicator sintetic cu două componente:

recreanți (turiști) posibili, categorie care cuprinde o parte a populației zonei de proveniență, care pot participa la activitățile turistice, căci timpul lor liber nu este afectat de factori restrictivi. Volumul acestei categorii poate da informații utile asupra necesarului de recreare, a gradului de solicitare pentru zonele turistice receptoare;

recreanți (turiști) probabili, care formează o parte a recreanților posibili, asupra cărora factorii secundari specifici au efect stimulativ la sfârșitul săptămânii. Din analiza comparativă a celor două categorii se poate ajunge la o estimare destul de veridică a recreanților (turiștilor) reali care vizitează efectiv o zonă turistică aflată la mică distanță de localitatea sau zona emitentă.

Cererea de recreere este într-un proces constant de creștere la nivel global și se manifestă printr-o exigență crescută față de serviciile și bunurile turistice, care se concretizează într-un consum selectiv al acestora în zona de destinație.

Cererea turistică este complexă, manifestându-se prin:

caracterul variat al cererii turistice, determinat de gama necesităților, diversificate, mai ales de factorii psihologici (modă, tradiții) sau economici; caracterul eterogen al cererii datorită motivațiilor foarte diverse;

caracterul complex al cererii turistice, manifestat ca urmare a unei solicitări simultane a unor elemente ce țin de potențialul turistic, de sejur și de servicii;

mobilitatea cererii turistice, care constă din continua modificare, în sensul extensiunii, a arealului geografic în care se manifestă în contrast cu caracterul de relativă stabilitate și chiar imobilitate a ofertei;

caracterul de elasticitate a cererii turistice,legat de schimbările continue care intervin în domeniile economic, social-politic și chiar demografic;

caracterul sensibil al cererii turistice față de factorii, chiar conjuncturali, politico-economici – efectul de mișcare sinusoidală legată de perioada de criză sau de expansiune economică;

cererea turistică se manifestă prin concentrarea spațială a zonelor de proveniență dar și a zonelor de destinație;

volumul fluxurilor turistice cu perioade de vârf în sezonul turistic și descreșteri în afara acesteia imprimă cererii turistice un caracter de periodicitate, cu influențe asupra caracterului și volumului bazei de cazare, angajarea forței de muncă, politica prețurilor.

Cristiana Cristureanu (1992) demonstrează că cererea turistică este influențată în privința volumului, a diversității și calității acesteia de un complex de factori;

factorii politici se referă la stabilitate, la o conjunctură favorabilă de pace și sunt fidel reflectați de activitatea turistică, căci în zonele de conflict activitatea turistică internațională se stinge. Prin turism se poate ajunge la stabilirea unor relații de înțelegere, de cunoaștere reciprocă a vizitatorului și a celui vizitat, iar realizarea de schimburi turistice masive între țări contribuie la destinderea relațiilor internaționale.

factorii economici au un rol esențial în dezvoltarea turismului ca activitate economică. Se știe că nivelul veniturilor familiale și personale determină nivelul consumului turistic; creșterea acestor venituri determină o creștere mai accentuată a acestor consumuri, fapt care a condus la un
fenomen de masă a activității turistice, incluzând în proporții diferite un număr tot mai mare de țări.

Alegerea destinației turistice depinde de nivelul veniturilor în funcție de distanță și servicii. Legătura care există între nivelul veniturilor și prețurile practicate (fapt ce influențează cererea turistică) se poate exprima prin = , unde Ct – cererea turistică; V – venituri; P – prețuri (P. Cocean, 1999). Cererea fluctuează în funcție de aceste două componente, dar pot fi situații când cererea este relativ stabilă, atunci când la venituri mici se practică prețuri mici sau la venituri mari se practică prețuri mari.

S-a constatat că activitatea turistică devine o componentă socială curentă doar atunci când venitul mediu pe persoană depășește 500 USD și astfel în cadrul fiecărei comunități naționale se remarcă o participare diferită, pe categorii sociale, în funcție de nivelul venitului mediu. Astfel, în Italia peste 60% din intelectuali și 65% dintre funcționarii publici practică o formă sau alta de turism, în timp ce muncitorii necalificați practică turismul în proporție de sub 20%.

Din acest punct de vedere se conturează în prezent trei regiuni cu o cerere superioară mediei globale: țările Uniunii Europene și Americii anglo-saxone, unele țări din Asia (Japonia și Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă) și Orientul Mijlociu, respectiv țările arabe exportatoare de petrol, cu venit de peste 5 000 USD.

factorii psihologici au un rol tot mai important în luarea deciziilor, în motivația călătoriei și în canalizarea (direcționarea) sa. Presiunea crescândă a mediului urban, îndepărtarea omului din mediul natural, se constituie ca factori stimulativi ai activității turistice, de evadare temporară. Activitatea publicitară, în acest sens, stimulează decizia, inhibând sensibilitatea, frica de schimbare și favorizează dorința de a călători.

factorii sociali și, mai ales factorul de timp liber, au un efect benefic, fiind o urmare a modernizării economiei, a trecerii acesteia de la faza industrială la cea de terțializare și astfel apare un timp liber mai vast care se constituie într-un potențial disponibil pentru activitățile recreative. Segmentele de populație tânără și vârstnică dispun de un timp liber mai larg dar intervin ca un factor restrictiv mijloacele financiare mai reduse.

factorul demografic influențează într-o măsură covârșitoare dezvoltarea activităților turistice, prin comportamentele sale: creșterea numărului populației la nivel global, cu nuanțări la nivel regional și statal, strâns de dezvoltarea economico-socială și culturală; structura pe sexe, știut fiind că anumite forme de turism sunt caracteristice pentru o anumită categorie (alpinismul, sportul nautic ș.a.); structura pe grupe de vârstă, care selectează formele de turism practicate, categoriile de confort solicitate, volumul de cheltuieli destinate acestor activități, care sunt mult mai consistente pentru o populație activă matură, și anumite categorii ale populației vârstnice; structura profesională a populației care reflectă un anumit nivel de pregătire și care se concretizează, în țările civilizate printr-un anumit nivel al veniturilor, în funcție de care se va stabili necesarul de cunoaștere, de instruire și chiar de recreare; structura populației pe medii, mediul urban fiind cel care contribuie, în mod substanțial, cu turiști; valoarea mult mai redusă a intensității de călătorie pentru persoanele din mediul rural se datorează nivelului scăzut al veniturilor, faptului că în agricultură efortul maxim de muncă coincide cu sezonul estival de vârf și chiar prin natura activităților în aer liber.

1.2. Determinanți și mecanisme ale circulației

turistice internaționale

O abordare economică a turismului internațional trebuie să răspundă întrebărilor legate de cauzele și mecanismele care declanșează consumul turistic prin deplasările de la locul de reședință spre anumite destinații. Apoi, privitoare la circulația turistică trebuie studiate dimensiunea, structura și dinamica acesteia, ca și agenții economici angrenați în această activitate.

Alături de producția de mărfuri, în cadrul serviciilor, turismul internațional a devenit o componentă economică majoră, căci pentru foarte multe țări turismul a reprezentat șansa de activare a economiei naționale și propulsarea lor în categoria țărilor dezvoltate. Odată devenită o ramură economică de o asemenea importanță, pe plan internațional s-a impus ca o veritabilă specializare (după Cristiana Cristureanu, 1992).

1.2.1. Specializarea internațională

Cunoașterea și analiza determinanților principali ai turismului internațional permite cuantificarea legăturii dintre condițiile economico-sociale și condițiile specializării în turism, care ulterior determină fluxurile turistice internaționale (mărimea, orientarea spațială, sezonalitatea etc.).

Gradul de permisivitate a mediului natural, economic și social exprimat prin variabile specifice devine premisă pentru includerea turismului ca activitate economică destinată valorificării componentelor sale pe piața internațională.

Autoritățile publice – locale sau naționale, pot elabora o strategie viabilă, eficace, cu obiective precise pentru antrenarea economiei locale și naționale în specializarea internațională din domeniul turismului. În consecință, circulația turistică internațională este grefată pe specializarea internațională în turism și evoluează în consecință.

Studiul economic al determinanților turismului internațional poate fi fundamentat printr-o analiză teoretică a specializării internaționale: teoria dotărilor factoriale, care este la baza specializării în turism, teoria costurilor comparative, pare reflectă măsura specializării, și teoria cererii, care nuanțează importanța diferitelor categorii de cereri, divers motivate. Dintre determinanții fundamentali ai specializării în turism amintim: productivitatea muncii, volumul muncii omenești și volumul capitalului ca factori de producție, timpul liber ca factor de dimensionare a cererii turistice.

1.2.2. Dotările factoriale în turism

Prin factori înțelegem resursele de care dispune o țară (regiune, zonă etc.) pentru a produce cu scopul acoperirii unui consum specific de mărfuri și servicii. Dimensiunea acestor resurse va da măsura antrenării țării în comerțul mondial cu mărfuri și servicii.

Dotările factoriale sau resursele specifice turismului sunt:

– potențialul natural și antropic (patrimoniul istoric, cultural și artistic);

resursele de muncă;

resursele de capital și infrastructură.

Potențialul natural și antropic compune spațiul turistic, cuprinzând relieful, clima, hidrologia, vegetația, fauna și peisajele. Valoarea relativă a acestora este dată de interesul turistic pe care îl suscită, de caracterul și accesibilitatea lor. Aprecierea lor cantitativă și calitativă va fi obținută prin aplicarea unei metodologii specifice care măsoară valoarea turistică a resurselor naturale.

Patrimoniul istoric, cultural și artistic cuprinde resursele care, din punct de vedere turistic, motivează un voiaj și care se valorifică prin cuprinderea lor în oferta turistică. Importanța acestor resurse, ca dotare factorială, este dată de caracterul lor original, specific, chiar unicat

Resursele de muncă se referă la potențialul uman ca factor de producție. Acesta poate fi definit cantitativ, adică dimensiunea populației și structura sa (pe grupe de vârstă, activi, pensionari, pe medii etc.), dar și calitativ, în cazul nostru, prin nivelul pregătirii profesionale.

Dimensiunea relativă a resurselor de muncă și participarea lor la activitățile din industria turistică pot genera diferențieri în repartizarea fluxurilor turistice între țările și regiunile primitoare.

La aspectele cantitative și calitative ale populației ca resursă de forță de muncă intră în calcul și aprecierile extraeconomice ale factorului uman, respectiv gradul de civilizație, specificul temperamental, caracterul sociabil, ospitalitatea, toate incluse în noțiunea de „toleranță turistică”. Pragul toleranței turistice se prezintă diferit de la o țară la alta sau de la o regiune la alta; el este mai ridicat în Insulele Baleare, Caraibe, decât în Corsica sau Sicilia.

Gradul de toleranță turistică ia în calcul o serie de variabile neeconomice: similitudinea religioasă, culturală și lingvistică între vizitatori și vizitați, durata și locul sejurului (integrat sau izolat), alterarea sau conservarea valorilor locale pe parcursul contactului turistic și economic: gradul de stimulare materială a persoanelor active în turism, prezența unor activități economice complementare sau substituibile turismului etc.

Fiecare din aceste variabile poate fi cuantificată sub forma unui coeficient, cu valoare pozitivă sau negativă, obținându-se o valoare agregată care reprezintă un coeficient global aplicat la numărul populației zonei turistice. În final, rezultă dimensiunea fluxului de turiști ce va fi „tolerat" pe un teritoriu turistic, fără a genera resentimente sau fenomene sociale nedorite.

Calificarea forței de muncă și specializarea sa reprezintă aspectul calitativ al resurselor de muncă. Calitatea dotărilor în muncă va influența dimensiunea și calitatea ofertei turistice, dependența de importul de know-how turistic sau exportul acestuia.

Resursele de capital și infrastructură reprezintă factorii principali ai producției turistice datorită necesarului ridicat de infrastructură și echipamente din acest domeniu. Și resursele de capital sunt indispensabile dezvoltării acestei ramuri economice; o regiune care dispune de importante resurse naturale turistice, dar nu poseda suficient capital nu-și va putea dezvolta cu capitalul propriu capacitățile de producție turistică, resursele sale turistice fiind subutilizate.

Acesta este cazul majorității țărilor lumii a treia, care practică importul de capital, transferul de tehnologie și promovează acțiuni de cooperare.

Cererea turistică este un determinant esențial al specializării în turism, permițând analiza cauzei dezvoltării și a intensității acestora; ea a fost formulată în 1961 de Linderr având ca obiectiv explicarea specializării internaționale într-un domeniu ca o necesitate de acoperire, din producția
proprie, a cererii interne specifice pentru un produs.

Această corelație teoretică se poate aplica și în analizele specializării internaționale în turism, în funcție de importanța relativă a cererii turistice naționale în economia diferitelor țări.

Cererea turistică se poate structura pe trei planuri, a căror importanță diferă de la o țară la alta.

a) Cererea turistică internă

Nivelul acesteia reprezintă punctul de pornire în definirea locului pe care îl ocupă industria turistică în economia națională a unei țări. Conform teoriei lui Linder, cererea internă creează premisele formării ofertei turistice și, prin ea, satisfacerea cererii externe.

Cererea turistică internă se poate exprima, în cifre absolute, prin volumul de cheltuieli turistice, numărul de înnoptări turistice, iar în cifre relative, prin ponderea cheltuielilor turistice în PNB/ locuitor, numărul de înnoptări/locuitor etc.

Tabelul 1. Evaluarea absolută și relativă a cererii turistice

interne, într-o serie de țări, în 2005

Sursa: OMT, Statistica turismului internațional, 2005

Cu titlu comparativ, prezentăm acești indicatori pentru o serie de țări, dezvoltate și în curs de dezvoltare.

Tabelul relevă diferențele, în valori relative și absolute, între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.

b) Cererea turistică intraregională

Provine din exteriorul țărilor turistice și este satisfăcută în țările turistice din cadrul aceleiași regiuni sau continent. Cererea de turism intraregional se constituie ca o a doua etapă în procesul specializării turistice internaționale. Fluxurile turistice intraregionale pot fi:

fluxuri create de cererea turistică a cărei reședință se află în țări din aceeași regiune cu țările vizitate. Spre exemplu, turiștii spanioli care vizitează Portugalia (49% din intrări, în 1995) dau naștere unei cereri turistice intraregionale;

fluxuri legate de cererea turistică a cărei reședință se află în țări din afara regiunii în care se află țările vizitate. Spre exemplu, turiștii japonezi care vizitează succesiv țările din Bazinul Mediteranei (Spania, Franța, Italia) generează turism intraregional.

Ca pondere, turismul intraregional cuprinde prima categorie de cerere turistică. În plan spațial, în Europa și America de Nord 85% din totalul cererii este de tip intraregional, în Asia de Sud 16%, iar în Africa doar 12%.

c) Cererea turistică internațională

Aceasta cuprinde cererea turistică intraregională (de care s-a vorbit) și cererea turistică interregională. În decursul timpului, localizarea ceterii turistice internaționale s-a deplasat și defalcat din Bazinul Mării Mediterane spre Marea Caraibilor și în prezent spre aria Asia-Pacific.

În general, cele mai mari bazine generatoare și primitoare ale cererii turistice internaționale se află în țările cu cea mai voluminoasă cerere națională. În acest sens, tabelul de mai jos prezintă evaluarea absolută și relativă a cererii turistice internaționale, în raport cu cea națională într-o serie de țări.

Tabelul 2. Cererea turistică internă și internațională

într-o serie de țări, în 2005

Sursa: OMT, 2005

Se constată cu ușurință, în țările în curs de dezvoltare, ponderea mare a cererii turistice internaționale în totalul înnoptărilor, turismul lor fiind destinat aproape în exclusivitate pentru export; acest fapt, în lipsa unei cereri interne, constituie un risc ridicat pentru această categorie de țări.

1.3. Potențialul turistic

1.3.1. Aspecte generale

Potențialul turistic cuprinde totalitatea factorilor de atracție, de natură foarte diferită (naturală sau antropică), și a elementelor de amenajare a teritoriului pe care se află aceștia și care, împreună, alcătuiesc oferta turistică.

Oferta turistică se reflectă și se subordonează cererii turistice, ea este mai rigidă decât cererea turistică, fiindu-i necesar un anumit timp pentru adaptare. Ea are o anumită poziție și localizare, raportată la repartiția teritorială a cererii turistice.

Între cele două areale, de emisie și de destinație, se stabilesc o serie de relații, forțe de atracție, factorul distanță intervenind hotărâtor în repartiția teritorială a turiștilor. În acest caz, între două zone turistice cu înzestrări și condiții diferite, dar situate la distanțe diferite de zona emitentă, este preferată cea aflată la o distanță mai mică. În această opțiune intervin, pe lângă factorul distanță, timpul necesar parcurgerii, ca și cheltuielile care cresc proporțional cu distanța. Din acest punct de vedere se detașează zone turistice intens solicitate și zone turistice cu solicitare difuză.

Spațiul potențial al unei zone turistice „se dilată" ca urmare a creșterii razei de deplasare, datorită modernizării căilor de comunicație și a introducerii, în uzul comun, a mijloacelor ultrarapide de deplasare. În faza de conurbație și chiar megalopolis, ele se transformă în arii vaste de emisie turistică. În același timp, și în cazul zonei de destinație, se stabilesc relații complexe de subordonare între centrul nodal al grupării care este, de regulă, o stațiune de sejur și centrele și obiectivele de atracție existente în arealul limitrof, care sunt accesibile turistului într-o zi de voiaj, pornind din centrul nodal; și în acest caz intervine distanța, tipul căilor de comunicație, mijloace de transport și timpul afectat pentru vizitare.

Arealul de destinație poate, la rândul său, să fie delimitat în câteva zone cu caracter concentric.

Pe lângă poziția și localizarea unei zone de destinație turistică, intervine și accesibilitatea care se reflectă în structurarea turiștilor, din punctul de vedere al grupelor de vârstă și al venitului pe care-l realizează.

Accesibilitatea, legăturile în zonă și timpul de transport se impun cu pregnanță, mai ales în cazul turismului de sfârșit de săptămână, pe distanță mică, în zona periurbană, aici producându-se frecvent fenomenul de suprasolicitare a căilor de comunicație și a mijloacelor de transport.

1.3.2. Factorul turistic

Acesta cuprinde totalitatea valorilor de atracție turistică, de natură diferită, dintr-un teritoriu, care polarizează interesul unei mase de oameni și care se constituie în destinația lor.

Fondul turistic grupează elemente de valoare diferită, cu posibilități variate de valorificare și în funcție de care se dimensionează fluxurile turistice. Fondul turistic se diferențiază teritorial, din punct de vedere structural, al cantității și calității sale, iar valorificarea sa impune parcurgerea a două etape principale: cunoașterea în detaliu a acestuia și amenajarea sa pentru a atrage și reține, pe un timp limitat, a unui număr cât mai mare de turiști.

Atracția maximă este exercitată de o regiune care dispune de un fond turistic complex, natural și antropic, ale cărui elemente, printr-o armonioasă îmbinare, să determine o valorificare diferențiată, deci un profil turistic cât mai divers.

Între cantitatea și calitatea fondului turistic există o legătură strânsă care impune un echilibru în valorificare. Exploatarea abuzivă a unei componente a fondului turistic, de exemplu apele minerale, poate genera disfuncționalități cu repercusiuni asupra turismului. În situația în care predomină elementele de valoare turistică mediocră, prezența unui singur element cu valoare certă poate determina includerea lor în circuitul turistic curent.

Prezența fondului permite valorificarea economică a teritoriului respectiv (produsele sale agricole, spațiile și produsele comerciale etc.).

Din punct de vedere turistic, se înregistrează diferențieri vizibile atunci când două zone turistice cu un fond turistic apropiat din punct de vedere structural-calitativ și cantitativ sunt amenajate diferențial; exemplul Munților Bucegi și al Munților Ciucaș este elocvent.

Amenajările turistice complexe contribuie la creșterea valorii turistice a unei regiuni chiar dacă aceasta are un fond turistic limitat, exemplul Munților Semenic. De asemenea, o slabă dotare a bazei materiale a unui areal cu un fond turistic valoros, are ca efect o slabă valorificare a acestuia, de exemplu: Munții Rodnei. Aceste observații impun o concordanță între cele două aspecte esențiale ale ofertei turistice.

Ca un element component al fenomenului turistic, fondul turistic se remarcă prin câteva caracteristici: fondul turistic există independent de cererea turistică; doar amenajarea turistică este condiționată de cerere; utilizarea fondului turistic nu duce la epuizarea acestuia (excepție poate apele minerale) și nici la scăderea valorii acestuia. În mod contrar, odată cu trecerea timpului, puterea de atracție o unor obiective poate crește; în cazul valorificării judicioase, fondul turistic rămâne în general neschimbat cu trecerea timpului.

CAPITOLUL 2

Circulația turistică internațională

2.1. Evoluția circulației turistice internaționale

În derularea relațiilor economice dintre state, turismul internațional este unul dintre cei mai activi promotori, circulația turistică internațională aparținând comerțului cu servicii internaționale, alăturând turismului serviciile de transport, asigurare, serviciile comerciale: publicitatea, intermedierile și promovarea, serviciile bancare etc.

În ultimul deceniu se constată că serviciile contribuie la formarea produsului mondial brut cu 60-65%, devansând cu mult ramurile economice tradiționale – sectoarele economice primare și secundare.

În cazul turismului internațional, prestația serviciului are loc pe teritoriul vamal al țării prestatorului, de unde derivă caracteristica turismului ca activitate de producție și consum, aceea de a fi fixat pe teritoriul țării exportatoare.

De aici rezultă principala particularitate a fluxurilor turistice internaționale, aceea de a grupa circulația persoanelor în calitatea lor de consumatori și nu circulația serviciilor în calitate de valori.

Serviciul turistic este fixat pe teritoriul țării ofertante prin potențialul turistic (natural și antropic), deci acolo unde are loc consumul. Acest consum generează venituri în valută egale cu valoarea prestațiilor turistice.

2.1.1. Dinamica circulației turistice internaționale

Organizația Mondială a Turismului, principalul organism internațional din acest domeniu, a estimat la peste 4 miliarde totalul deplasărilor turistice realizate în 1995.

Această evaluare, conform căreia 80% din populația mondială ar călători în scopuri turistice, trebuie primită cu o prudență rezervată. Evaluarea este îngreunată de dificultatea de a amesteca în același calcul mișcările observate în interiorul și în exteriorul teritoriului național și de numeroase conturi: la fiecare deplasare turistică în afara domiciliului său, aparținând aceluiași individ care este luat în calcul.

Din acest total impresionant, 360 de milioane reprezintă deplasările turistice așa-zise internaționale, cele ce comportă trecerea unei frontiere pentru o durată de timp superioară unei zile, adică puțin sub 7% din populația mondială. Marea masă, peste 90% din totalul general, o reprezintă deplasările naționale, interne.

În 1996 s-au înregistrat 593,6 milioane de turiști străini care au generat încasări de peste 423 de miliarde de dolari. În perioada 1950-1990 creșterea turismului internațional s-a produs într-un ritm mediu anual de 7,1% pentru sosiri și de 12,5% pentru încasări.

Puține fenomene socio-economice au cunoscut în cursul ultimelor patru decenii un ritm de creștere comparabil cu cel al turismului: deplasările internaționale au crescut de peste 24 de ori din 1948, când se înregistrau doar 14 milioane turiști. Numărul de 50 de milioane a fost atins în 1955, cel de 100 de milioane în 1964, 200 de milioane în 1975, 300 de milioane turiști internaționali în 1984, 400 de milioane în 1989, 500 de milioane în 1992, și aproape 600 de milioane în 2005 sau o creștere medie de o sută de milioane pe un deceniu în ultimul sfert din secolul al XX-lea. Între 1950 și 2005, în timp ce populația mondială s-a dublat, deplasările turistice internaționale au crescut de 14 ori, adică cu un ritm de 7 ori mai rapid.

Tabelul 3. Evoluția numărului de turiști internaționali

între 1950-2005

Sursa: Duhamel, P., Sacareau, I., 2005

În același timp, două rezerve pot fi exprimate la această progresie:

– pe de o parte, ea este parțial rezultatul deschiderii progresive a numeroase noi țări pentru sectorul turistic și nu numai al unei puternice creșteri a activității în țările recenzate în debutul anilor '50;

– pe de altă parte, ritmul progresiei marchează o perioadă de încetinire a fenomenului.

Criza economică și socială din 1968 și mai ales cea din 1980-1983, urmate de relansări spectaculoase, nu maschează această tendință regulată: creșterea anuală a scăzut de la 11% între 1950-1960 la 9% între 1960-1970, la 6% între 1970-1980 și la 3% între anii 1980-1985, astfel că dezvoltarea turismului mondial și-a redus ritmul, ajungând la un ritm de creștere mai lent, mai bine adaptat contextului mondial, cu perioade de dificultate și chiar crize.

Creșterea foarte puternică a sosirilor, dar și a încasărilor turistice mondiale din 1950 și până în 2005, a înregistrat perioade de creșteri subunitare (1982, 1983), consecințe conjuncturale ale recesiunii economice. Regiunile mai puternic afectate au fost Africa de Nord, Europa de Est și Asia de Sud. Intervalul 1950-2005 poate fi structurat în cinci mari etape ale evoluției turismului mondial, etape care corespund următoarelor decade:

Tabelul 4. Ritmul de creștere a turismului internațional

Sursa: Cristiana Cristureanu, 1992 și OMT, 2005

Din datele de mai sus putem desprinde următoarele concluzii:

ritmul mediu anual al sosirilor internaționale înregistrează o scădere continuă, fapt ce probează că fenomenul turismului internațional a intrat în faza de maturitate, de echilibrare;

ritmul mediu anual al încasărilor înregistrează creșteri și scăderi conjuncturale, unele economice – criză energetică, inflație, devalorizarea dolarului; altele politice – conflicte zonale, eliberarea Europei de Est de sub tirania comunismului, liberalizarea regimului de vize etc.;

raportul încasări/sosiri are o tentă de creștere, mai accentuată în deceniile opt și nouă, fapt ce probează creșterea economică mondială prin sporirea puterii de cumpărare a turiștilor.

Veniturile totale obținute grație turismului internațional reprezintă, de peste trei decenii, între 5-6% din valoarea exporturilor mondiale. Ele au progresat într-un ritm asemănător: între 1963-1985 creșterea a fost de 12,5 ori pentru comerțul internațional și de 13,5 ori pentru veniturile turistice (în dolari); în 2005 veniturile, tot în monedă curentă, s-au cifrat la 423 miliarde dolari SUA.

Comparațiile cu alte fenomene economice sunt interesante: astfel, valoarea schimburilor turistice echivalează cu 1/3 din cea a schimburilor petroliere și cu 40% din cea a schimburilor mondiale din domeniul agroalimentar.

Ea este superioară cu 50% față de totalul fluxurilor financiare anuale având ca destinație lumea a treia și cu 230% față de nivelul ajutorului public pentru dezvoltare.

Numeroase alte țări beneficiază de substanțiale avantaje, care le permit reechilibrarea balanței de schimburi externe și dinamizarea economiei lor naționale.

Veniturile turistice internaționale reprezintă astfel peste 10% din PNB în circa 20 de țări, și peste 25% în 10 țări insulare tropicale. Pentru multe dintre ele turismul a devenit un fel de ultimă speranță față de dificultățile persistente din alte ramuri economice: pentru captarea fluxurilor turistice foarte râvnite se pun în practică și se dezvoltă strategii, se nasc tensiuni concurențiale a căror vigoare este neglijată sau ignorată uneori de către opinia publică.

Turismul internațional reflectă într-o manieră fidelă inegalitățile mondiale majore.

Se constată astfel că lumea a treia primește circa un sfert din fluxul total al turiștilor internaționali, adică echivalentul exact al importanței sale relative în producția economică a globului, în timp ce concentrează peste ¾ din populația mondială.

Totuși, harta mondială a turismului se structurează în mari regiuni dominate de o țară sau un grup de țări care își organizează spațiul după puterea și dinamismul lor: imaginea unei lumi ordonate în centru-periferie, care este larg utilizată în alte domenii, economice și geopolitice – convine de asemenea pentru caracterizarea distribuției turismului internațional.

Toate țările lumii sunt în cele din urmă în poziția de primire sau de receptoare și de furnizoare, de trimitere sau emițătoare, de turiști internaționali.

Această dublă funcție și acest schimb se produc cu o intensitate, cu proporții și cu rezultate extrem de diferite de la o țară la alta. Unele dintre acestea, ca țările exotice subdezvoltate, vor apărea înainte de toate ca țări receptoare; altele, ca țările cu un climat mai puțin favorabil, dar dotate cu mijloace financiare, se vor înscrie ca țări emițătoare.

În fapt, majoritatea combină cele două activități într-un echilibru variat, alternând avantajele „emisiunilor" pentru țări ca Germania, Japonia sau SUA cu predominanța fluxurilor receptoare ca Franța, Spania sau Italia.

La nivel global, fenomenul esențial este extrema concentrare a celor două funcții de „emisie" și de „recepție" în lumea industrială dezvoltată; peste ¾ din fluxurile turistice totale provin și se îndreaptă aici.

În 1986, Europa Occidentală și America de Nord efectuau 71% din cheltuielile turistice internaționale și colectau 72% din venituri. Ele concentrau peste 77% din sosirile turistice internaționale, în timp ce celelalte ansambluri regionale își împărțeau restul: Asia de Est-Pacific – 11%, Antile-America Latină – 6%, Africa – 2,6%, Orientul Mijlociu – 2,1%, Asia de Sud cu sub 1%.

În 2005 ponderea procentuală a sosirilor internaționale nu s-a modificat substanțial față de 1986; datele din tabelul nr. 5 sunt edificatoare.

De altfel, primele cinci țări „emițătoare", Germania, SUA, Regatul Unit, Japonia și Franța, efectuează peste 52% din cheltuielile internaționale, ceea ce întărește impresia resimțită de turiști, aceea de a întâlni deseori peste tot în lume, turiști nemți, britanici, japonezi (Tabelul nr.6).

Tabelul 5. Sosirile turistice internaționale pe marile

zone geografice, în 2005

Sursa: OMT 2005

Tabelul 6. Cheltuielile turistice internaționale ale principalelor

țări emițătoare, în 2005

Sursa: OMT 2005

2.1.2. Dinamica spațială a circulației turistice internaționale

În privința dinamicii spațiale a turismului internațional, pentru deceniul nouă se înregistrează, conform evidenței OMT, următoarele ritmuri medii anuale ale sosirilor turistice în marile regiuni turistice: Asia de Est-Pacific – 9,2% Africa – 7,1%, America de Nord și de Sud – 4,4%, Asia de Sud – 4,2%, Europa – 3% și Orientul Mijlociu – 2,9%.

Diferențierea care se poate remarca se datorează unui fenomen de saturație a pieții, dar și dorinței turiștilor de a merge mai departe, în locuri exotice.

În Asia de Est-Pacific și Africa, turismul se află la începutul afirmării sale ca sector de producție și ramură de export, înregistrând ritmuri înalte. În Europa și America, turismul s-a constituit deja ca un sector economic tradițional, exportul turistic se realizează în principal în interiorul continentelor, iar saturarea cererii imprimă un ritm scăzut creșterii sosirilor turistice internaționale.

În ceea ce privește harta turismului internațional, ea se structurează schematic în trei mari bazine, care sunt zonele principale asupra cărora converg, din zonele furnizoare, majoritatea fluxurilor turistice.

Din ansamblul acesta major al fluxurilor se desprind o serie de ramuri cu o mai mică intensitate a fenomenului spre Africa Neagră, Asia Interioară etc.

Principale bazine turistice sunt:

Bazinul Mediteranean. Acesta s-a dezvoltat primul în ordine cronologică și se află pe primul loc, cu circa 190 de milioane de intrări turistice internaționale, grație unei excepționale densități a atracțiilor sale și a accesului ușor dinspre marile zone emițătoare din nordul Europei; pe lângă trioul major de atracție: Spania – Franța – Italia, fluxul a cuprins și partea orientală a bazinului, Grecia – Israel, apoi țărmurile africane, din Egipt până în Maroc, ca și toate insulele, din Baleare până în Cipru.

Bazinul Caraibelor care, din punct de vedere cronologic, s-a dezvoltat în a doua etapă, dar în prezent deține locul trei; turiștii provin în principal din America de Nord, fluxul deversează anual asupra arhipelagului antilez, de la Bahamas la Trinidad-Tobago și pe țărmurile Americii Centrale, 35 de milioane de turiști străini.

Tabelul 7. Principalele țări receptoare în turismul internațional

(peste 500 000 de intrări), în 2005

(Sosiri turiști internaționali x 1000)

Sursa: Kindersley, D., 2005

Al treilea mare „loc de vacanță" a apărut mai târziu, dar cunoaște astăzi o expansiune turistică spectaculoasă care l-a promovat pe locul al doilea; este vorba de Bazinul Asia de Sud-Est-Pacific.

Din Japonia în Noua Zeelandă, integrează diversele ansambluri continentale și insulare care jalonează acest arc asiatic, cu circa 78 de milioane de sosiri turistice înregistrate, adică 41% din totalul mediteranean, de cinci ori totalul african, cifră sensibil egală cu cifra cumulată a intrărilor din toate țările Europei de Est, cu ai săi 76 de milioane turiști străini în 2005.

Tot dinamica spațială a turismului internațional ne arată că un mic număr de țări domină într-o proporție covârșitoare scena turismului internațional. Astfel, dintr-un total de 152 de țări și teritorii recenzate de OMT în 2005, primele 10 dețin 45% din totalul sosirilor.

Cei trei lideri mediteraneeni Spania, Italia, Franța concentrează aproximativ 144 de milioane de sosiri, sau 25,3% din fluxul mondial. Din sens opus, circa 2/3 din țările considerate, cele mai puțin căutate de către turiști, își împart doar 15% din acest flux. În palmaresul mondial, ordinea de apariție a marilor ansambluri continentale nu este lipsită de semnificații: Europa ocupă locurile 1,3 și 4 cu Franța, Spania și Italia, America de Nord, a urcat în 2005 pe locul 2, America Centrală (Mexicul) pe locul 10, Asia (Malaysia) pe lotul 19, Antilele (Bahamas) pe locul 51, Africa de Nord (Maroc) pe locul 33, Orientul Apropiat (Egipt) pe locul 30, America de Sud (Brazilia) pe locul 45, Africa Neagră cu Africa de Sud pe locul 32 și Kenya pe locul 62.

Foarte departe în spate, apar o serie de destinații considerate pur turistice: Peru – 300 060 de turiști, Guadelupa – 151 000 de turiști sau Polinezia Franceză – 122 000 de turiști.

În general, țările sărace sunt cvasiabsente din acest clasament: patruzeci de țări cu venituri scăzute, sub 400 de dolari pe locuitor/an, nu înregistrează pe ansamblu decât 2% din sosirile mondiale.

Franța, Spania, Italia au ocupat, în funcție de ani și de conjunctură, primele locuri, împreună cu SUA, în ultimele trei decenii.

Un loc important, până acum puțin citat din cauza unui context geopolitic nefavorabil, îl constituie Europa de Est.

Statistic puțin cunoscută, această zonă este antrenată ca loc de destinație al unor puternice fluxuri de animație. Ea are fațadă maritimă activă prin România și Bulgaria, la care se pot adăuga Slovenia și Croația. Dar din această zonă după 1990 s-au detașat cu precădere Ungaria, Polonia și Cehia, care înregistrează valori ridicate ale sosirilor internaționale, devansând țări cu tradiție ca Elveția, Austria, Germania, Grecia sau Portugalia.

În total, Europa de Est a înregistrat, în 2005, aproximativ 76 milioane de turiști.

2.1.3. Tendințe și perspective în dinamica spațială

a turismului internațional

Faptul cel mai important din ultimele două decenii este, fără îndoială, lărgirea progresivă a fenomenului turistic internațional, atât ca număr de turiști, cât și ca extindere spațială.

În măsura în care noile destinații apar în oferta mondială, turiștii au tendința să traverseze un număr din ce în ce mai mare de frontiere și să parcurgă, distanțe din ce în ce mai lungi.

Astfel, încetul cu încetul, se modifică imaginea dominantă a unei deplasări turistice condiționată încă de tirania proximității.

În zonele situate în imediata vecinătate a ariilor de emisiune se formează marile axe, din care nu scapă decât puține țări și regiuni, din ce în ce mai rare, în măsura în care distanța parcursă se mărește; s-a arătat deja că turismul internațional se organizează grosso modo în „periferii", „aureole", sau „unde concentrice" , plecând de la mai multe centre, care aparțin marilor arii emițătoare.

Distanța, care nu este întotdeauna fizică și spațială, căci se poate exprima și în termeni financiari, culturali sau lingvistici, funcționează ca un fel de filtru.

Mișcările cele mai masive pleacă de pe teritoriul național spre țările limitrofe, în zonele și în țările cele mai apropiate; astfel, în zona europeană ca și în zona americană, între 85-90% din sosirile înregistrate provin din țările emițătoare, aparținând aceluiași ansamblu geografic.

Doar 5% din resortisanții din Benelux, 7-8% din Germania și Elveția, 11% din Franța și 16% din Regatul Unit depășesc zona europeană în timpul deplasărilor lor turistice.

Două tendințe prefigurează, totuși, o lentă modificare a acestei situații, mult timp statice. Pe de o parte, dorința de a călători în străinătate este direct și puternic dependentă de nivelul și de evoluția veniturilor individuale: astfel, în zona europeană, nivelul plecărilor în străinătate este cel mai ridicat în țările scandinave, în Germania, Elveția și Olanda.

Dispunerea țărmurilor litorale însorite este un parametru important, dar nu și suficient; dacă aceasta explică nivelul relativ scăzut al plecărilor în Franța, Spania sau Italia, este dificil a fi acceptate în cazul Regatului Unit.

Pe de altă parte, tendința de creștere a voiajelor în străinătate, care urmează un ritm mai rapid decât turismul de pe teritoriul național, se observă în toate țările industriale și mai ales în Scandinavia, Spania, și Italia. În Franța, după o lungă perioadă de plafonare, plecările în străinătate înregistrează o puternică creștere după 1983-1984, cu consecințe importante asupra balanței turistice de plăți.

De asemenea, turiștii care părăsesc teritoriul național doresc mai ales să călătorească cât mai departe.

Se poate constata că nivelul destinațiilor extra-europene, care este încă minoritar, crește cu un ritm susținut in cinci din cele șapte țări europene analizate.

Deschiderea turistică generală a lumii, care este pe cale să se producă, ia o turnură spectaculoasă, căci ea cuprinde atât fenomenul de „emisie" cât și cel de „recepție".

Pe o piață care se internaționalizează progresiv apar noi țări, cu un nivel al veniturilor și al consumului în creștere, deci furnizoare de turiști (adică apar noi furnizori de turiști) și, în mod simultan, noi destinații până acum puțin cunoscute care se deschid acestui flux turistic.

Extinderea concediilor plătite, avântul economic, creșterea veniturilor pe termen lung ca și implementarea unor sisteme de transporturi moderne, sunt pe punctul de a permite țărilor, până acum în mod discret, de a se impune pe piața „emițătorilor" lângă furnizorii tradiționali din America de Nord și Europa de Nord-Vest. Pentru unele țări, cele din Europa de Est, țările cele mai dezvoltate din America Latină și din Orientul Apropiat, afirmarea internațională este încă modestă, în timp ce aceasta este spectaculoasă pentru noile furnizoare din zona Asia-Pacific: Japonia, Hong Kong, Australia și Noua Zeelandă. Japonia, și în acest domeniu, a devenit un simbol.

Deciziile luate acolo sunt profund originale; în fond, a treia putere economică mondială, Japonia este confruntată cu o problemă cvasiinsolubilă: excedentul considerabil al balanței sale comerciale, peste 100 miliarde de dolari în 1987-1988. Asistăm în acest caz particular la un fenomen invers în atitudinea obișnuită a responsabilităților naționali, guvernul încurajează resortisanții să călătorească în străinătate. Ministerul Transporturilor a anunțat un plan vizând dublarea în cinci ani a numărului de turiști japonezi care să călătorească în străinătate, ei ar putea atinge 10 milioane. Dacă acest plan se realizează, Japonia poate să reducă cu circa 10 miliarde de dolari surplusul actual al balanței sale comerciale, atenuând astfel problemele cu partenerii săi comerciali. Se constată, înainte ca aceste decizii să fie luate, că numărul de turiști plecați în străinătate a crescut de aproape nouă ori între 1962 și 1970, de peste 50 de ori între 1970-1980 și de 73 de ori între 1962-1986, de la 75 000 la 515 milioane de plecări.

În paralel, cheltuielile turistice în străinătate au crescut de 16 ori între 1970-2005, în dolari, în prețuri curente. În sânul OCDE, Japonia înregistrează cel mai mare deficit (relativ) al balanței turistice, cu un „nivel de acoperire" a cheltuielilor de către venituri de abia 20% în 2005, față de 38% în Germania, 41% în Norvegia, 43% în Olanda, 55% în Suedia, 73% în SUA, 91% în Regatul Unit, 150% în Franța și 797% în Spania.

Perspectivele dezvoltării turismului japonez spre străinătate sunt spectaculoase, această țară a pus în funcțiune un puternic sistem comercial (transportori, producători și vânzători de excursii organizate, lanțuri hoteliere), larg ramificate în lume. Deja, peste 92% din tinerii căsătoriți japonezi își petrec luna de miere în străinătate, în principal în Australia, Insulele Hawai, SUA și Europa; de altfel, întreprinderile oferă salariaților lor, excursii organizate orientate în principal spre zona Asia-Pacific: Coreea de Sud, Taiwan Thailanda, Filipine, Guam, Polinezia, California etc.

Alte țări din zonă, numite uneori „mica Japonie" (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud) încep să urmeze modelul Japoniei, facilitând plecarea în străinătate a unui număr din ce în ce mai mare de turiști, cu putere de cumpărare crescândă.

CAPITOLUL 3

Noile destinații ale turismului internațional

În tabelul complex și schimbător al distribuției turismului internațional, se afirmă constant o tendință de difuzare a acestui nou fenomen în spațiile regionale cele mai diverse și uneori, până acum, puțin cercetate de turiști. Exemplele acestei mișcări de penetrare s-au multiplicat în cursul ultimului deceniu. Se remarcă, spre exemplu, apariția în marile cataloage de voiaj sau ale marilor firme multinaționale de turoperatori, a unor destinații care, fără a fi cu adevărat virgine, cum sunt deseori prezentate, au privilegiul noutății, originalității și exotismului.

Marile spații deșertice (Sahara, Sinai, Thar), cât și zonele reci (Marele Nord American, Islanda) au devenit dorite și accesibile ca urmare a unor evenimente intens mediatizate (ca de exemplu raliul Paris-Dakar). Lungului arhipelag al insulelor etern calde li se adaugă noi destinații în Caraibe, ca și în Pacific și în Oceanul Indian; marile expediții arheologice descoperă sau redescoperă noi splendori în jungla amazoniană și indo-chineză ca și în Asia Centrală.

Africa Neagră deschide noi zone pentru turismul internațional Botswana, Guineea, Zimbabwe și pregătește insule mai puțin cunoscute – Insulele Capului Verde, Sao Tome și Principe etc. Yemenul și Tibetul devin destinații la modă mai ales pentru turiștii deschizători de noi drumuri turistice. După 1985 unele agenții au obținut autorizația de exclusivitate pentru excursii la Bangkok, Ho Shi Minh (Saigon), Phnom-Penh și Angkor Vat, în Kampuchia, turoperatorii prevenindu-și clienții în pliantele lor că își declină orice responsabilitate în caz de insecuritate și de răsturnări politice.

Începând din 1988, Vietnamul și-a făcut apariția pe scena turistică internațională, firma franceză Jumbo programând trei plecări săptămânale din Paris și mai multe din Bangkok spre această țară, în timp ce firma Pullman International, filială a Companiei Wagons-lits, a semnat un acord cu autoritățile vietnameze vizând dezvoltarea hotelieră (renovarea hotelurilor și formarea personalului) și a turismului.

Aceste țări urmează exemplul dat de numeroase națiuni, care au decis, după ce s-au retras o mai lungă perioadă, să primească turiști străini (exemplul Chinei va fi detaliat mai departe); putem exemplifica aici cazul Cubei și al Algeriei. Din rațiuni diferite, dar cu referire la concepții politice și naționale similare, responsabilii politici din aceste țări au dorit să reducă și să controleze cu precauție fluxul sosirilor din străinătate, fără a-l întrerupe total.

Mobilizarea eforturilor în alte scopuri prioritare, disponibilitatea altor surse de venituri, poziția internațională, s-au combinat cu o neîncredere afișată, vădită, față de modalitățile și efectele dezvoltării turismului internațional, pentru a explica această decizie; mizele culturale erau clar măsurate.

Reducerea resurselor obținute printr-o mijloace tradiționale (exportul de zahăr și hidrocarburi) a condus factorii de decizie la revizuirea poziției lor, a cărei ambiguitate este bine ilustrată printr-o declarație a lui Fidel Castro: „turismul este un rău necesar, trebuie să-l dezvoltăm prin toate mijloacele în favoarea noastră". Relansarea turismului cubanez, în ciuda importantelor eforturi publice, este încă lentă și timidă, intrările străinilor, care de la 300 000 pe an înainte de revoluție a scăzut la o medie de 3000 între 1960-1973, au stagnat în anii '80 la aproximativ 200 000, ca după 1995 să crească la peste 400 000.

În Algeria, responsabilii politici, după ce au refuzat mult timp să „prostitueze soarele lor", au decis din 1986 să facă din turism o mare miză națională, ținând cont de prăbușirea prețurilor mondiale la hidrocarburi și, deci, a veniturilor de care erau strâns legate. Politica oficială care, timp de aproape două decenii, a afirmat prioritatea turismului național în detrimentul celui internațional, acest sector primind cu greu 1% din creditele publice între 1967-1984, a luat un viraj spectaculos, însoțit de măsuri ferme: reducerea cu circa 50% a costurilor serviciilor turistice, avantaje fiscale unităților de cazare, dezvoltarea sectorului privat în domeniul turismului, mobilizarea investițiilor în zonele prioritare, constituirea de societăți mixte de investiții, promovare și gestiune în colaborare cu parteneri străini etc.

Programul ambițios de dezvoltare turistică până la sfârșitul secolului al XX-lea era construirea unor capacități cu 120 000 de paturi față de 45 000 disponibile (1986), 900 000 de intrări începând cu 1990, față de 450 000 în același an, a suferit din cauza intensificării mișcării islamice fundamentaliste.

În același timp, alte țări refuză încă să se deschidă turismului – Birmania, Bhutan, altele, zguduite de grave crize interne – Albania, Sri Lanka, Filipine sau atinse de conflicte regionale – Orientul Apropiat, Asia Occidentală, zona indochineză, himalayeză – sau amenințate de iminente pericole epidemiologice (vezi efectele SIDA asupra turismului receptiv haitian, kenyan, congolez sau brazilian) – își văd importanța turistică și potențialele venituri reducându-se drastic.

Mutațiile esențiale intervenite pe harta turismului internațional privesc și creșterea progresivă și continuă a ponderii relative a țărilor din sud (sau din lumea a treia pentru a schematiza); ele primesc astăzi un turist din patru față de 1 din 14 în 1960. Între 1950-1983 sosirile în aceste țări au crescut în medie de 3 ori mai repede decât în țările dezvoltate din nord. Tendința s-a confirmat și între 1970-2005, cu o creștere de 377% față de 65% în nord; de altfel, zonele continentale sudice dețin 23% din destinațiile turistice și 29% din veniturile realizate în turismul internațional. Spre țările lumii a treia se îndreptau, în 2005, 24% din fluxurile turistice mondiale, față de mai puțin de 20% în 1980, ca să scadă din nou la 15% în 1995.

În interiorul acestui ansamblu foarte eterogen, evoluțiile fiecărui grup au fost ele însele foarte diverse: progresele înregistrate sunt cele mai reduse în grupul Antile – America Latină (creșterea numărului de turiști de 7 ori între 1960-1985), apropiate mediei mondiale, creșterea de 12-14 ori în regiunile Orientului Mijlociu, Asiei de Sud și Africii de Sud, și o creștere spectaculoasă pe ansamblul regiunii Asia de Est-Pacific. Aici, totalul intrărilor a crescut de 54 de ori într-un sfert de secol,- atingând peste 78 de milioane în 2005.

Acest ultim grup s-a dezvoltat de trei ori mai repede decât media din 1980, în Africa sau Orientul Mijlociu și de 7 ori în Antile sau America Latină; i se atribuie 3/4 din sosirile suplimentare (și 80% din veniturile suplimentare) înregistrate în lume, cu excepția Europei și Americii de Nord. Asociată cu afirmarea turismului emițător japonez, evocat mai înainte, această observație probează avântul economic și geopolitic al țărilor din zona Asia-Pacific, care este însoțit și de o intensificare a mișcării turistice. Se constată de asemenea că numeroase mari întreprinderi de turism (transportatori și organizatori de voiaje, lanțuri hoteliere și cluburi de vacanță), originare din Europa și America de Nord, au arătat în ultimii ani un interes viu și crescând pentru zona Asiei de Est și Pacifică și s-au lovit acolo de puternicele firme regionale, din Australia, Hong Kong, Singapore și Japonia, care și-au stabilit acolo poziții puternice.

Aceste regiuni, devenite strategice în dezvoltarea planetară, permit ilustrarea importanței mizelor internaționale în care se înscrie turismul și care contribuie la întreținerea sa.

La scara mondială extensiunea turismului internațional este testul și reflexia unor deschideri generalizate spre noi orizonturi și o vastă dezvoltare a schimburilor. În principal, în aceste scopuri, organismele internaționale (UNESCO, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, FMI, Banca Mondială, OMT) au încurajat această activitate, prezentând-o ca un factor de schimb, de întâlnire, de cunoaștere și de înțelegere mutuală, o bază de respect și de încredere între toate popoarele, o forță vitală pentru pace, în ultimă instanță.

Astfel, „obiectivul fundamental al OMT este promovarea și dezvoltarea turismului pentru a contribui la expansiunea economică, la înțelegerea internațională, la pace, la prosperitate, ca și la respectul universal și la observarea drepturilor și libertăților umane fundamentale, fără distincție de rasă, sex și religie" spune articolul trei din statutul OMT. Această viziune destul de idilică și idealistă este deseori infirmată de fapte, dar ea continuă, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, să inspire politica internațională.

În această optică, turismul este conceput ca un instrument de apropiere, de integrare a națiunilor, a societăților și culturilor, la fel ca și transporturile, comerțul internațional sau mijloacele de comunicație în masă; el aduce contribuția sa specifică la instaurarea unei noi ordini mondiale.

Întrebarea principală care se pune este aceea a oportunității alegerii turismului în strategia de dezvoltare economică și socială. Multiple semne de întrebare apar, privind atât cererea, cât și oferta, cu impact asupra diferitelor domenii: economic, social, cultural și al mediului înconjurător.

Dreptul la vacanță, la călătorie, iar în ultimă instanță la turism, este materializarea unei obligații politice și sociale recunoscută în principiu, dar încă departe de a fi aplicată peste tot în lume. Ține de responsabilitatea statelor de a recunoaște acest drept și de a permite libera sa dezvoltare, fără limitări și discriminări. Aceasta presupune, de exemplu, libertatea de a călători în interiorul sau exteriorul frontierelor fără nici o constrângere financiară sau accesul colectiv al tuturor categoriilor sociale la practica turistică, în toate locurile și în toate perioadele.

Aceste principii democratice, foarte ambițioase, sunt dificil de pus în practică, mai ales în țările sărace. Aplicarea unor astfel de măsuri, unanim dorite de către populație, la care dorința de a călători este, peste tot, irezistibilă, antrenează costuri imense: costurile concediilor plătite, ajutoare individuale pentru plecarea în vacanțe, amenajarea structurilor de primire în mod adecvat, realizarea infrastructurilor și a echipamentelor de bază etc. Este o veritabilă sfidare la care sunt supuși responsabilii publici.

În țările cele mai sărace, acuitatea altor probleme – hrană, educație, echiparea teritoriului – au lăsat pe un plan secundar întrebările privind timpul liber al conaționalilor, iar categoriile favorizate călătoresc frecvent în străinătate, unde cheltuiesc din abundență.

În țările în care practica turistică s-a răspândit în ansamblul corpului social, mizele se exprimă într-o manieră mai complexă: cum să conciliezi principiile promovate de libertatea absolută a circulației cu exigențele financiare și politice care conduc la reducerea, uneori drastică, a alocațiilor de devize autorizate pentru fiecare călător, ca în Franța în 1983? Cum să încurajezi constituirea unui puternic sector turistic privat în același timp cu un sector turistic asociativ în „economie socială", care are o clientelă ce dispune de mijloace insuficiente pentru accederea la sectorul comercial ? Dar cum să „democratizezi" acordarea vizelor pentru o serie de turiști ?

Dificultățile întâlnite pentru favorizarea practicii turistice vin să li se adauge celor care trebuie trecute de o țară sau o regiune pentru primirea masivă a turiștilor, după organizarea și promovarea ofertei lor.

Dimensiunea economică și financiară va fi, evident, în centrul atenției: printre întrebările care se pun în acest domeniu se detașează cele ale costurilor de punere în funcțiune – infrastructura și echipamentele, promovarea, formarea etc. – a rolului posibil al sectorului turistic în schimburile exterioare.

Nu pot fi neglijate o serie întreagă de aspecte de ordin:

environmental sau ecologic: problemele de protecție și de valorificare a resurselor, prezentarea calității vieții locale, a peisajelor și a moștenirii monumentale și culturale etc.;

social: crearea și atribuirea locurilor de muncă, gestionarea dezvoltării, a noilor echilibre sociopolitice, a condițiilor și modurilor de viață etc.;

cultural și spiritual: efectele psihologice ale implementărilor turistice, modalitățile de contact între diferite culturi, dimensiunea educativă și morală etc.

3.1. Dinamica turismului internațional în structură

și sezonalitate

Pe lângă criteriile de timp și spațiu, în analiza circulației turistice mondiale este necesară și o analiză structurală a acesteia.

Pe grupe de țări, în funcție de nivelul dezvoltării lor economice, ponderea sosirilor și a încasărilor turistice internaționale, ca și raportul încasări/sosiri, coeficient al dinamicii creșterii economice, este prezentat în tabelul nr. 8.

Tabelul 8. Repartizarea, pe categorii de țări, a ponderii

deținute la indicatorii turismului internațional, în 1992

Sursa: Cristiana Cristureanu, 1992

Se poate observa că, pe măsură ce o țară se află într-o stare avansată de dezvoltare economică, ponderea sa în volumul exportului mondial de turism tinde să depășească locul pe care îl ocupă ca volum fizic al exportului în turism. Astfel, cea mai mare distanță pozitivă între cei doi indicatori se înregistrează în grupa țărilor petroliere, cu venituri ridicate, iar cel mai mare interval negativ pentru grupa țărilor Europei de Est și a celor cu venituri foarte scăzute (datele sunt cele din 1988, când încă țările Europei de Est se aflau în spatele Cortinei de fier).

Ponderea cheltuielilor turistice externe din totalul cheltuielilor de consum familial permit analiza importului de turism în diferite țări, grupate în țări dezvoltate și în țări în curs de dezvoltare.

Tabelul 9. Cheltuielile turistice externe din totalul

cheltuielilor de consum

Sursa: Cristiana Cristureanu, 1992

Din tabelul prezentat se pot desprinde o serie de concluzii:

cele mai ridicate ponderi ale cheltuielilor turistice din cheltuielile de consum se înregistrează în țările dezvoltate, cu un turism dezvoltat: Austria, Elveția;

creșterile cele mai accentuate ale cheltuielilor turistice din totalul cheltuielilor de consum le înregistrează țările recent industrializate: Taiwan, Singapore, Mexic, Coreea de Sud;

ponderea relativ scăzută a cheltuielilor turistice dintr-o serie de țări – cele mai dezvoltate SUA, Anglia, Germania, Franța – se datorează veniturilor lor ridicate, din care un procent scăzut poate acoperi necesitățile turistice;

peste tot apare tendința de a aloca o cotă cât mai mare cheltuielilor turistice.

Tabelul 10. Deficitul balanței turistice și cheltuielile în străinătate

pe turist în nouă țări, în 2005

Suna: Duhamel, P., Sacareau, L, 2005

Pentru țările dezvoltate, în ciuda unor dificultăți de apreciere și de analiză unitară (gradul de complexitate a produselor turistice diferit de la o țară la alta, nomenclatorul de servicii foarte variat), se pot găsi modalități de reflectare a comerțului internațional cu turismul.

O astfel de modalitate face referire la balanța dintre cheltuielile pentru turismul internațional/locuitor și încasările din turismul internațional/locuitor. Această balanță este redată în Tabelul nr. 10 pentru o serie de țări.

Constatăm că cele mai mari exporturi de turism pe locuitor le înregistrează Austria, Elveția, Danemarca și Spania, cu o calitate a serviciilor ridicată, atractivitate și bună reputație.

La importul de turism se remarcă Norvegia, Suedia, Olanda, Germania, care sunt oarecum vitregite de un climat mai dur, și Elveția și Austria, care preferă să-și importe servicii turistice. Soldul balanței de importuri și exporturi este pozitiv pentru țările europene din bazinul mediteranean, la care se adaugă și cele două țări alpine – Austria și Elveția, și negativ pentru țările industriale din centrul și nord-vestul Europei.

O particularitate însemnată a circulației turistice internaționale contemporane este caracterul sezonier care decurge din sezonalitatea cererii turistice, care se concentrează în lunile mai – septembrie, cu o perioadă de vârf în luna august. Importanța sa este legată de eficiența utilizării infrastructurii turistice, în special, a celei de cazare.

Exprimarea sezonalității s-a făcut prin referire la raportul dintre numărul înnoptărilor hoteliere în luna cu afluența maximă față de luna cu afluența minimă. Cu cât valorile coeficienților sunt mai mari, cu atât diferențele sunt mai mari între valorile lunilor extreme de circulație turistică.

Se poate observa cu ușurință că cea mai puternică sezonalitate o au țările prin excelență turistice ca Portugalia, Italia, Turcia, Elveția și Austria.

În alte țări precum Germania, Anglia, Australia (pe care poziția sa în emisfera sudică o avantajează prin decalarea fenomenelor climatice față de emisfera nordică), circulația turistică este mai uniformă pe parcursul anului. În Spania, sezonalitatea scăzută este consecința unor eforturi depuse de comunitățile locale, care au promovat intens și turismul spre ”interior" de tip cultural, pentru a reduce presiunea asupra zonelor litorale.

3.2. Formarea circulației turistice internaționale

În termenii economici, importatorii de turism (rol activ) care se adresează exportatorilor de turism (aparent rol pasiv) duc la declanșarea unui flux turistic și generează o circulație turistică (după Cristiana Cristureanu, 1992).

Specialiștii din turism consideră că, circulația turistică cuprinde două categorii generice de turism: „sunlust", numit și „turismul de soare", motivat de factorii naturali, și „wonderlust" sau „turismul de cunoaștere", motivat de cultură, știință etc.

În aceste condiții, importul de turism va avea loc când:

categoria de turism importată completează oferta internă, în condițiile unei cereri interne insuficient satisfăcute;

cererea internă prezintă interes pentru o categorie de turism complementară și diferențiată față de propria ofertă;

oferta proprie de calitate superioară este valorificată în export, iar satisfacerea cererii interne se va face prin import;

condițiile interne nu sunt propice pentru producerea necesarului destinat acoperirii cererii turistice.

Nici o țară nu va putea importa turism dacă nu dispune de resurse valutare suficiente; volumul importurilor de turism crește direct proporțional cu creșterea disponibilităților valutare obținute prin exportul de mărfuri și servicii.

Incidența prețurilor și a distanței ca factori ce direcționează importurile determină formarea fluxurilor turistice de tip „sunlust", în timp ce diferențierea ofertei externe față de cea internă reprezintă factorul decisiv în alegerea fluxurilor turistice de tip „wonderlust" și a exporturilor.

Pe lângă originalitatea ofertei, distanță și preț, acționează și alți factori în orientarea circulației turistice internaționale ca: stabilitatea politică, apartenența culturală, similitudinea de limbă, moda etc. Efectul prețurilor de vânzare și al distanței dintre exportatori și importatori determină direcționarea fluxurilor turistice, ca și remodelarea acestora în timp.

În general prețurile sejurului turistic includ și prețul transportului; astfel, în cea mai apropiată destinație turistică de țara importatoare de turism, prețul sejurului mediu va fi cel mai ridicat.

Turiștii care vor avea o durată de sejur mai mică decât media se vor îndrepta spre destinația cea mai apropiată deoarece prețul mai redus al transportului va compensa prețurile cele mai ridicate. Cu cât durata de sejur va fi mai mare decât durata medie, diferențele între prețuri se nivelează și devin mai convenabile pentru distanțele mai îndepărtate.

Nivelarea prețurilor pentru două destinații diferite se poate obține și prin diferențierea calității ofertei turistice. Diferența de calitate va fi compensată de diferența în prețul transportului. Destinațiile mai apropiate de centrul emițător, deși de calitate inferioară, sunt preferate de către turiștii cu venituri scăzute.

Prețul ofertei turistice include și se modifică odată cu prețul parcurgerii distanței la care se află serviciul turistic achiziționat (oferta) față de centrul emițător. În acest caz, distanța se prezintă ca o funcție cu mai multe variabile: prețul transportului (p), viteza de transport (v), timpul destinat transportului (t), confortul din timpul transportului (y) și agrementul generat de transport (a):

D = f{p,v,t,y,a)

Prețul, ca determinant al direcției de formare a fluxurilor turistice internaționale, este supus și modificărilor parităților valutare. În consecință, va determina modificări ale fluxurilor turistice internaționale (Cristiana Cristureanu, 1992). Astfel, între două țări A și B se formează un flux turistic: dinspre țara A (importatoare) înspre țara B (exportatoare); agențiile de voiaj din țara A vând aici produsul turistic al țării B, pentru care încasează un preț în valută țării A, la o anumită paritate cu valuta țării B. Din acest moment și până la achitarea de către agențiile de voiaj țării B a contravalorii produsului turistic, poate surveni modificarea parității valutei țării A în raport cu valuta țării B.

Agențiile de voiaj vor înregistra pierderi sau profituri, în funcție de sensul modificării cursului de schimb. În plus, dacă modificarea parității de schimb a valutei țării A față de țara B este în defavoarea primei (a țării importatoare), fluxul turistic spre B scade, turiștii vor consuma mai puțin sau vor reduce durata sejurului. Invers, dacă valuta țării A este reevaluată în raport cu țara B (exportatoare), fluxul turistic va crește, consumul va crește ca volum, valoare și durata sejurului.

În acest mod, țările exportatoare de turism pot folosi deprecierea valutară ca instrument de promovare a turismului în țările importatoare de turism, pot recurge la deprecierea valutară ca barieră în calea importului de turism.

Fluctuațiile parităților valutare pot determina și alte fenomene: creșterea turismului intern în țara A ca urmare a aprecierii valutei țării B față de țara A, ca și reorientarea turiștilor țării A spre alte destinații, mai favorabile, deci are loc o reorientare a fluxului turistic internațional.

3.3. Fenomene și procese de risc turistic

Dezvoltarea activităților recreative și perspectivele acestora în mileniul nostru, de a deveni „cea mai expansivă industrie a lumii" (T.Whelan, 1991), impun diversificarea abordărilor de profil, cu scopul surprinderii și explicării fenomenelor și tendințelor nou apărute. Presiunea exercitată asupra peisajului, cu intensități crescânde, conduce la o suprasolicitare a structurii acestuia și, implicit, la apariția fenomenelor de risc, compunând un nou domeniu de studiu în geografia turismului, puțin abordat până în prezent.

Activitatea turistică, ca proces complex, conține în structura sa componente care se manifestă deseori contradictoriu. În raport cu omul și interesele sale, pot lua o turnură negativă, contrară sensului prognozat și imprimat inițial și care va conduce la dereglări funcționale ale sistemului. Într-o astfel de categorie se înscriu fenomenele și procesele de risc turistic.

Riscul este definit ca „un pericol eventual, mai mult sau mai puțin previzibil, într-un teritoriu nedefinit, cu o durată nedeterminată" (A.S.Bailly, 1995). Sunt surprinse, deci, trăsăturile aleatorii ale riscului, care pot să apară sau nu, incertitudinea prognozei sale, relativitatea aspectelor legate de relația spațiu-timp. Riscul turistic „apare ca un prag inerțial în devenirea fenomenelor din geosfera recreativ-curativă, care, odată depășit, determină o evoluție cu urmări negative ale acestora" (P. Cocean, 1997). În acest sens, se impune necesitatea decelării riguroase a ritmului, orientării și intensității proceselor ce au loc în sfera recreativă pentru ca ele să nu atingă, în dezvoltarea lor, nivelul critic, de risc.

Cauzele apariției fenomenelor de risc sunt numeroase, fapt ce determină și varietatea formelor lor de manifestare; totuși ele pot fi grupate în trei categorii distincte: naturale, antropogene și endogene (P. Cocean, 1999).

Factorii generatori care aparțin cadrului natural sunt conținuți adesea în matricea evolutivă a componentelor peisajului (relief, hidrografie, climat, vegetație, faună). Spre exemplu, modificările climatice induse de cauze astronomice vor perturba atmosfera de desfășurare, de lungă durată, a actului recreativ, dar și punctele atractive ale unor elemente proprii: răcirea climei ca factor inhibitor al turismului recreativ și de cură heliomarină litorală, sau încălzirea climatului ca factor restrictiv pentru turismul hivernal.

Alte exemple pot fi alunecările de teren, care pot distruge infrastructura turistică, prăbușirile din peșteri care afectează pitorescul lor, unele dispariții ale faunei care, prin distrugerea lanțurilor trofice, afectează turismul cinegetic, reducerea activităților post-vulcanice care afectează negativ straturile acvifere minerale sau termale etc. Aceste fenomene naturale se reflectă în turism ca factori restrictivi, ca un risc potențial.

O altă categorie numeroasă de factori generatori de risc turistic sunt de proveniență antropică. Acțiunea umană exercitată în sfera turistică se multiplică paralel cu lărgirea acesteia și se diversifică în strânsă corelație cu nuanțarea cererii.

Premisele riscului antropogen sunt înmagazinate în intervenția abuzivă asupra elementelor naturale ale landschaftului, în readaptarea lui la condițiile de funcționare optimă a structurilor preexistente, în introducerea unor elemente de perturbare a dinamicii și funcționalității ansamblurilor ce deservesc turismul. La originea fenomenelor de risc antropoturistic se află recunoașterea potențialului de acțiune și reacțiune a elementelor asupra cărora se acționează, alegerea greșită a metodelor și mijloacelor de intervenție, suprasolicitarea interesată a unor componente ale sistemului, neprofesionalismul.

O altă categorie de factori generatori de risc turistic este aceea de natură endogenă, care derivă din dinamica fenomenului studiat. Ei sunt rezultanta erodării funcției sistemului turistic, a stagnării evoluției sale. Dacă determinările naturale sau antropogene apar relativ brusc, cauzele endogene se manifestă insidios, camuflate în etapa inițială de aparența eficienței și optimei funcționări. Astfel de procese de risc sunt specifice fazei de încheiere, de decadență a ciclurilor turistice (C.Ryan, 1994).

Din prezentarea aspectelor de mai sus, se constată grefarea fenomenelor și proceselor de risc la nivelul potențialului atractiv (resurse), al infrastructurii și al finalității economice (Fig. 1). Riscul amenință structura, calitatea și cantitatea resurselor atractive indiferent dacă ele se adresează turismului recreativ, curativ, culturalizam sau mixt.

Fig. 1. Natura riscurilor din turism (Sursa: P. Cocean, 1999)

P. Cocean susține că integritatea fizică a unui obiectiv poate fi subminată prin acțiunea factorilor naturali (îndeosebi climatici sau hidrici) sau prin impactul excesiv al omului și enumeră riscurile majore care pot afecta turismul. Momentul propice manifestării unor riscuri privind afectarea structurii este cel al perioadei amenajării și punerii în exploatare, când unele dintre valențele inițiale se degradează. Deprecierea calitativă a resursei atractive se realizează și prin modificări de ordin chimic. Spre exemplu, forajele practicate în zona acviferelor cu ape minerale sau termale determină conexiuni artificiale intre acumulări freatice cu însușiri diferite, micșorându-le principiile curative.

Excesiva dezvoltare a turismului în unele areale și intensa exploatare a unor resurse poate conduce la epuizarea timpurie a factorului care a condiționat implementarea activităților; este cazul unor resurse greu regenerabile: nămoluri sapropelice, ape minerale și termale ș.a.

Amenajarea și exploatarea turistică a unui teritoriu pune uneori în evidență riscul exploatării neadecvate, când o parte din însușirile atractive ale resurselor nu sunt puse în valoare sau sunt impropriu integrate în sistemul turistic.

Ineficiența exploatării este un risc propriu tuturor obiectivelor a căror integrare în circuitele turistice nu ține seama de particularitățile cererii (număr, frecvență, venit, confort etc.). El se poate instaura și ulterior, prin neadaptarea ofertei la cerere.

Suprasolicitarea infrastructurii apare în perioadele de vârf ale cererii, urmare a accentuării fenomenului de sezonalitate. Eliminarea acestei forme de risc se realizează prin edificarea unor baze noi, menite să preia surplusul de turiști și să atenueze presiunea asupra bazelor inițiale.

Riscul uzurii morale se referă la bazele turistice care, după edificarea și intrarea în exploatare, nu țin pasul cu tendințele mereu înnoitoare ale cererii. Ea apare cu atât mai evidentă cu cât preocupările de modernizare continuă, de transformare succesivă în directă dependență cu noile referințe ale turiștilor lipsesc, ori rămân neconcludente.

Riscul ineficienței economice rezidă, în principal, în fenomenul sezonalității, cu influență asupra coeficientului de ocupare nesatisfăcător al unei baze turistice. Acest risc mai are cauze disipate în mediul social din care se recrutează ponderea majoră a turiștilor și în incapacitatea infrastructurii de a oferi servicii superioare. Unitățile turistice axate pe valorificarea anumitor trăsături ale climatului, cu manifestare sezonieră, sunt confruntate cu un astfel de risc; iar centrele turistice cu o ofertă polivalentă, diversificată, au valori ale sezonalității atenuate și o viabilitate mai ridicată.

Riscul nesatisfacerii cererii turistice are o rază de acțiune largă de la insuficiența în conținut a factorului atractiv, la standardele infrastructurii. Materializarea acestui risc major este egală cu reversul oricărei acțiuni de promovare a turismului în zona aferentă. Viabilitatea unui sistem de exploatare este certă, în momentul în care el are asigurată o clientelă proprie, constantă și fidelă; acest lucru este însă irealizabil în cazul nesatisfacerii cerințelor turiștilor.

Afirmarea turismului ca ramură economică (adesea este numit ca industrie a turismului) s-a realizat adesea într-o acerbă competiție cu alte forme de valorificare economică. Uneori, între aceste ramuri pot exista relații biunivoce, de colaborare, ca între turism și căile de comunicație.

Această colaborare nu se poate înregistra între turism și activitățile industriale căci, prin specificul funcției lor, cele două forme de exploatare devin adesea incompatibile. În această relație, factorul negativ este industria care, în variate forme, afectează patrimoniul turistic și ridici piedici în organizarea optimă a activităților recreative. Ecologizarea sferei industriale și amplasarea unităților respective în arii lipsite de atractivitate turistică reduc simțitor riscul analizat.

Definit ca o industrie fără fum, turismul contribuie direct și indirect la creșterea poluării globale. Mijloacele auto folosite în transportul turistic, avioanele care poluează sonor, turismul neorganizat sunt sursele poluării cu diverși agenți ai peisajului. Nu lipsesc poluarea estetică (inițiative constructive neîncadrabile în peisajul natural sau în tradițiile arhitectonice ale zonei), poluarea spirituală (proliferarea subproduselor turistice, proliferarea prostituției și a culturii de consum imediat). Riscul poluării turistice crește direct proporțional cu numărul turiștilor și lărgirea domeniului său de practicare.

Pe lângă fenomenele și procesele de risc turistic prezentate, există numeroase forme de manifestare a dezechilibrelor in structura sistemică a fenomenului turistic. Acțiunea lor este însă mai restrânsă și consecințele mai atenuate.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE