Turism Cultural Si Monahal In Judetul Neamt

Turism cultural și monahal în Județul Neamț

Cuprins:

Introducere

Capitolul 1: Turismul cultural și monahal în Județul Neamț

Turismul cultural: concepte și particularități

Turism monahal: concept și particularități

Capitolul 2: Potențialul turistic antropic al Județului Neamț

2.1. Case memoriale

2.2. Vestigii istorice

2.3. Monumente laice

2.4. Muzee

Capitolul 3: Obiceiuri, tradiții și meșteșuguri

3.1. Centre etnofolclorice din Județul Neamț

3.2. Portul popular tradițional

Capitolul 4: Dezvoltarea turismului monahal în Județul Neamț

4.1.Obiective turistice religioase în Județul Neamț

4.2. Fluxul turistic la mănăstirile din Județul Neamț

4.3. Perspective de dezvoltare a turismului monahal în Județul Neamț

Capitolul 1: Turismul cultural și monahal în Județul Neamț

Turismul cultural: concepte și particularități

După cum sugerează și numele, turismul cultural, este punctul în care cultura, reprezentând în mare parte identitatea noastră ca o societate, întâlnește turismul, acesta fiind o activitate de petrecere a timpului liber, urmărită de oameni.

Turismul, ca activitate umană în plină expansiune, îmbracă o diversitate de tipuri și forme de manifestare, a căror nuanțare continuă este subvenționată tocmai de dinamica sa accelerată.

Cultura, este acel spațiu creat de om, diferit de mediul natural, conturându-se atât prin aspecte materiale (obiecte, unelte, artefacte) cât și non-materiale (valori, norme, obiceiuri, aptitudini).

Ea cuprinde experiența trăită și creativă a indivizilor, discursurile profesionalizate și specializate ale artelor, corpus de artefacte, texte și obiecte, produsele specializate ale industriilor de cultură, expresiile culturale spontane și neorganizate ale vieții de zi cu zi, precum și interacțiunile complexe dintre toate acestea.

Cultura poate fi definită ca fiind totalitatea valorilor spirituale create de omenire în decursul practicii social-istorice și care reprezintă procesele realizate în cunoașterea naturii, societății și a devenirii însăși a ființei umane.

Peisajul, cultura și obiceiurile oamenilor dintr-o anumită regiune sunt puse în valoare și conservate prin intermediul activităților turistice.

Putem afirma că turismul, în sinea lui, se poate defini sub forma unui fenomen cultural. Cultura unei țări reprezintă întreaga creație a omului de la începuturi și până în prezent. Turismul și cultura au fost mereu apropiate, iar această legătură nu este una de scurtă durată, ele influențându-se reciproc. În acest sens cultura este, poate, una dintre cele mai vechi forme de turism. Oamenii călătoresc de secole, astfel ei intrând în contact cu diferite comunități și cultura acestora în materie de obiceiuri, arhitectură, gastronomie, muzică etc. Turismul cultural nu reprezintă doar o tendință, ce ar putea fi uitată în următorii ani, ci o consecință a dezvoltării economico-sociale. Prin turism cultural se valorifică patrimoniul cultural-artistic sau arhitectural al unei zone, el evidențiindu-se ca un tip aparte de turism.

Așadar, turismul cultural este acea formă de turism care reușește să satisfacă nevoia umană de bază pentru diversitate, crescând totodată conștientizarea culturală a individului care, descoperă noi cunoștințe și experiențe cu privire la obiectivele turistice cu caracter cultural (prezintă o funcție de învățare).

În turismul cultural au fost identificate și unele forme particulare, cum ar fi: turismul etnografic, turismul religios, turismul educațional, turismul prilejuit de manifestările științifice și culturale, turismul gastronomic, turismul de vizitare, respectiv turismul de tranzit.

Turismul monahal: concepte și particularități

Prin termenul monahism se înțelege o persoană singură/însingurată. Este o veche practică creștină ce constă în părăsirea lumii pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia;o viață ce urmărește unirea cu Iisus Hristos. Monahismul are ca scop îndumnezeirea omului, iar locurile în care monahii îl laudă pe Dumnezeu, sunt mănăstirile.

Omul, din cele mai vechi timpuri, a fost îndemnat de către religie să călătorească, astăzi religia este asociată cu turismul. Turismul a fost mereu considerat o formă de călătorie sacră sau spirituală, care constă în plecarea, ieșirea omului din mediul său obișnuit pentru a se regăsi. Așadar călătoria poate fi văzută ca o desprindere sau o experimentare care îl influențează și uneori îl schimbă pe om.

După cum am menționat, turismul monahal sau religios, este o formă particulară a turismului cultural.

Turismul religios este o formă de turism care există, de secole și care incă mai păstrează unele trăsături, în privința pelerinajului propriu-zis, dar care a evoluat enorm. Astăzi turismul religios implică din partea turiștilor un nivel de instruire și un grad de cultură ridicate care să permită aprecierea obiectivelor cultural-religiose din punct de vedere al arhitecturii, construcției, valorii, semnificațiilor spirituale și conținutului de obiecte de artă.

El se află într-o continuă transformare și diversificare, reușind să își păsreze elementul de bază care l-a consacrat: religia.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, afirma că ʺpelerinajul religios este o constantă a umanității. El are motivații multiple și semnificații spirituale profunde când este trăit intens și înțeles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze și să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaștele sfinților, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriți.ʺ

Cu alte cuvinte, pelerinajul reprezintă centrul turismului religios.

Se manifestă două tendințe în călătoriile religioase: cele care au singur scop motivația turistică și cele care îmbină această motivație cu cea culturală.

În concluzie, putem afirma că turismul monahal sau religios, reprezintă acel tip de turism ce are ca scop vizitarea edificiilor religioase cu implicații de ordin spiritual.

Capitolul 2: Potențialul turistic antropic al Județului Neamț

Județul Neamț cuprinde un vast patrimoniu cultural-istoric, având așadar un imen potential turistic. Patrimoniul este reprezentat prin numerooase monumente istorice, de arhitectură și artă, muzee și case memoriale, edificii religioase, etnografie, arhitectură și creație tehnica populară, manifestări populare tradiționale.

2.1. Case memoriale

Casele memoriale prezintă o mare atracție turistică și se definesc ca fiind acele edificii care includ numeroase obiecte și mărturii despre viața persoanei care s-a născut sau a locuit în respectivul edificiu.

2.1.1. Casa memorială "Ion Creangă" Humulești

De-a lungul unei șosele întinse treci podul peste "Ozana cea limpede și frumos curgătoare" și faci cunoștință cu Humuleștiul, "un vechiu și vesel sat răzășesc", lăcăș al copilăriei lui Ion Creangă.

Casa se află în satul Humulești, astăzi cartier al orașului Târgul Neamț, pe strada Ion Creangă nr. 8.

Casa a fost construită în anul 1830, de către Petrea Ciubotariul, bunicul neîntrecutului povestitor și a fost amenajată ca muzeu în anul 1951. Casa unde s-a născut și a copilărit Ion Creangă are un acoperiș de draniță, este formată din două încăperi micuțe, cu pereți din bârne groase lutuite, precedate de o tindă foarte îngustă. S-au păstrat întocmai: "stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca".

În interior se mai găsesc laița, de jur împrejurul camerei, acoperită cu laicere, furca și roata de tors, vârtelnița. masa la care a învățat Ionică buchiile cărții. Pe masă se află bustul lui Ion Creangă și ceaslovul amintit în povestirile sale. În tinda casei s-a amenajat o expoziție cu operele scriitorului, cu documente de arhivă, scrisori, fotocopii ale manuscriselor și fotografii. Expoziția cuprinde și 14 lucrări de grafică realizate de plasticianul Eugen Taru, care au fost folosite la ilustrarea ediției din 1959 a volumului "Amintiri din copilărie".

Este unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, iar dincolo de semnificația sa sentimentală și istorico-literară, reprezintă un produs cert al arhitecturii populare specifice perioadei, o mărturie autentică a tradiției populare a locuitorilor din această parte a țării.

2.1.2. Casa memorială "Mihail Sadoveanu" Vânători Neamț

Clădirea, actual muzeu, se află în comuna Vânători-Neamț. A fost construită în anul 1937 de către mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei, cu destinația de palat arhiesc. După ce a devenit casă de oaspeți, a fost pusă la dispoziția scriitorului Mihail Sadoveanu în anul 1944 și cedată spre folosință pe viață în anul 1949. Scriitorul a locuit aici în perioada 1944-1961, fiind reședința sa de vară.

Casa memorială cuprinde nouă camere din care doar una etalează exponate ce au aparținut înaltului clasic al literaturii. Expoziția permanentă cuprinde obiecte, cărți și tablouri care au aparținut scriitorului. Pe lângă mobilierul cu patina epocii, un interes deosebit trezesc obiectele de vânatoare și pescuit, ilustrative atât pentru viața cât și pentru opera scriitorului.

2.1.3. Casa memorială "Alexandru Vlahuță" Agapia

Casa în care a locuit scriitorul este situată în apropiere de Mănăstirea Agapia și a fost construită din lemn în anul 1885. Din 2004, edificiul se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț și atrage numeroși vizitatori dornici să descopere o mică parte din viața scriitorului.

În timpul verii scriitorul venea în această casă pentru a se odihni și relaxa, dar și pentru a fi alaturi de familia sa. În timpul acestor vizite iși aducea din când în când și prietenii apropiați, printre aceștia numărându-se și figura pictorului Nicolae Grigorescu, acesta fiind cel care a pictat și biserica mănăstirii de aici. Casa este formată din două camere care erau folosite ca și dormitoare, o sala mai mare care era folosită ca și sufragerie și care a fost construită în anul 1902 ca și reședință de vară pentru scriitor și prietenii acestuia (avea un perete de geamuri). În prezent această încăpere adăpostește expoziția documentară formată din zece vitrine în care se regăsesc cărți, fotografii și reviste care au aparținut scriitorului.

2.1.4. Casa memorială "Veronica Micle" Târgu Neamț

În Târgu Neamț, casa Veronicăi Micle constituie o prețioasă relicvă a veacului trecut, ce împletește imaginile vechii așezări cu amintirea mereu vie a aceleia care, prin dragoste și suferință, și-a înscris pentru totdeauna numele alături de cel al lui Mihai Eminescu.

Casa a fost construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, din lemn și cărămidă, într-un stil autentic românesc, cu tindă și trei

Veronica Micle a venit deseori la Târgu Neamț, locuind perioade mai lungi în această casă, mai ales pe timpul verii. În ultima perioadă a vieții, Veronica Micle a locuit la Mănăstirea Văratec. În anul 1886, casa a fost donată Mănăstirii Văratec și a fost folosită de maicile care primeau îngrijire la Spitalul din Târgu Neamț, cu conditia ca "… pe peretele casei să fie afișată o placă de marmură, pe care să fie scris Casa Veronicăi Micle". În anul 1982 a intrat în administrarea Complexului Muzeal Județean Neamț. A fost deschisă publicului în anul 1984, după ce a fost refăcută și amenajtă ca muzeu memorial.

Aici se păstrează obiecte din viața și creația poetică a Veronicăi Micle (fotocopii, manuscrise, cărți, obiecte personale care au aparținut poetei).

Peste drum de casa Veronicăi Micle se poate observa "Aleea plopilor fără soț", evocați în versurile de dragoste ale lui Mihai Eminescu.

2.1.5. Casa memorială "Calistrat Hogaș" Piatra Neamț

Este situată în zona central a orașului Piatra-Neamț,pe strada ce-i poartă numele. Construită în anul 1885, casa-muzeu reprezintă o parte dintr-o mare gospodărie, care mai cuprindea alte două locuințe și o livadă foarte bine îngrijită și productivă.

Posedă un stil arhitectural repreze după ce a fost refăcută și amenajtă ca muzeu memorial.

Aici se păstrează obiecte din viața și creația poetică a Veronicăi Micle (fotocopii, manuscrise, cărți, obiecte personale care au aparținut poetei).

Peste drum de casa Veronicăi Micle se poate observa "Aleea plopilor fără soț", evocați în versurile de dragoste ale lui Mihai Eminescu.

2.1.5. Casa memorială "Calistrat Hogaș" Piatra Neamț

Este situată în zona central a orașului Piatra-Neamț,pe strada ce-i poartă numele. Construită în anul 1885, casa-muzeu reprezintă o parte dintr-o mare gospodărie, care mai cuprindea alte două locuințe și o livadă foarte bine îngrijită și productivă.

Posedă un stil arhitectural reprezentativ și este înscrisă pe lista monumentelor de arhitectură din Patrimoniul Cultural Național. Înălțată pe temelie de pământ, cu pereți din combinație de lemn și pământ, cu dușumele din lemn și uși în două canaturi, casa a păstrat și sobele din cărămidă și olane, văruite, prevăzute cu elemente decorative neoclasice, specifice epocii și poziției sociale a proprietarilor.

Aici sunt păstrate documente și manuscrise ale marelui scriitor, ediții ale scrierilor sale, precum și obiecte personale.

2.2. Vestigii istorice

Cetățile, alături de castele, ocupă un loc primar în cadrul obiectivelor turistice cu valaore istorică. Cetățile se detașează prin gradul ridicat al complexității constructive, prin funcțiile multiple (de adăpost, apărare), cât și prin concentrarea unei populații numeroase.

Cetatea este expresia concentrate a așezării antice sau medievale, așezare nevoită permanent a se apăra, iar ca urmare apar fortificații, îndeosebi sub forma zidurilor, bastioanelor și șanțurilor periferice.

2.2.1. Cetatea Neamț

Simbol al orașului Târgu Neamț, Cetatea Neamț își spune povestea cu o vechime mai mare de cinci secole. În lucrarea sa, Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), Dimitrie Cantemir a descries astfel Cetatea Neamț:"Neamțul, cetate așezată pe râul cu același nume, care este zidită pe un munte foarte înalt și e atât de întărit din fire, încât pare să înfrunte orice atac vrăjmaș. A fost de multe ori atacată, dar n-a fost cucerită decât de două ori: o data de turci, sub domnia lui Soliman, și o data în vremurile noastre de Ioan Sobicski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luată, dacă foamea nu i-ar fi silit pe cei câțiva moldoveni aflați înlăuntru ca s-o apere, s-o dea în mîinile leșilor, după o împresurare de mai multe zile. Odinioară cetatea avea un zid îndoit și numai o poartă, după aceea însă, cînd turcii au stricat zidul dinafară, moldovenilor nu le-a mai rămas decât cel dinlăuntru. Înainte ca Moldova să fi fost închiantă turcilor, la izbucnirea războaielor, voievozii își trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de nebiruit; și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte sigur pentru locuitori, când sunt atacați de vecinii lor. Din această pricină și înainte vreme voievotii și-au clădit aici palate destul de mari, care se văd încă și acum; însă nu li se poartă de grijă așa cum s-ar cuveni. "

Cetatea medievală Neamț, constituie o creație moldovenească,construită, se pare, de Petru I Mușat, la sfârșitul secolului al XIV-lea (în urma cercetărilor arheologice s-au găsit urme materiale și monede de argint aparținând lui Petru I).

Cetatea-Neamț reprezintă cel mai bine păstrat model al unei fortificații de piatră de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Datează din anul 1935, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a emis un act de cancelarie ante castrum Nempch (înaintea Cetății Neamț).

A fost construită în două etape: prima etapă, din timpul domniei lui Petru I Mușat, iar a doua etapă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare.

În cea de prima etapă, în timpul domniei lui Petru I Mușat (1374-1391), cetatea arăta ca un fort pătrat, având fundația construită în trepte, adaptată la forma terenului. Pe aceste trepte s-au înălțat zidurile groase de 2-3 m și înalte de 12 m. La rândul lor, aceste ziduri au fost prevăzute cu creneluri și cu patru tunuri de apărare în colțuri. În exterior, zidurile erau susținute pe cele 15 contraforturi impunătoare. În interior, se aflau zidurile de incintă, având ca scop mărirea rezistenței zidurilor exterioare. Apoi, în curtea interioară a fost construită o fântână, care ajungea la pânza freatică.

În a doua etapă, construcția a fost amplificată de Ștefan cel Mare, care a adăugat curtea exterioară de aproximativ 800 m², o nouă centură de ziudri (cu 4 bastioane semicirculare) și a supraînălțat până la 20 m zidurile vechiului fort. În jurul cetății, s-a săpat un șanț de apărare, lung de 25 de m și adânc de 10 m. Peste acest șanț, sprijinit pe 11 piloni din piatră, fost construit un pod în formă de arc, care asigura intrarea în cetate.

Porțiunea dintre ultimul pilon și zidul exterior se ridica, izolând cetatea de restul podului, iar intrarea în cetate se închidea cu o punte în cumpănă, care se ridica cu ajutorul lanțurilor.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare s-au construit în curtea interioară corpurile de clădiri cu case domnești, locuințe ale domnitorului, biserică, magazii folosite pentru depozitarea hranei și muniției, locuințe și ateliere meșteșugărești.

Cu privire la materialele de constructive folosite pentru ridicarea cetății, acestea au fost procurate din împrejurimi și constau în gresie, șisturi verzi, bolovani, nisip, pietriș. Mortarul folosit, compus din var,nisip,piatră sfărâmată,cărămidă pisată și mangal, făcea priză perfectă, fiind mai rezistent decât piatra.

Este cunoscut faptul că forturile mușatine din Moldova, cu turnurile rectangulare interioare sau exterioare pe colțuri, au corespuns etapei evolutive a tehnicii de asediu, armamentului și tacticilor militare specific sfârșitului de secol XIV. Așezarea într-un cadru natural a impus de la sine suficiente dificultăți pentru asediatori și construcția din piatră, cu șanțurile de apărare adânci și abrupte de jur împrejur, au constituit inexpugnabilitatea cetăților moldovenești.

Astfel, Cetatea Neamț a făcut față, în 1935, atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg și în 1476, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, asediului impus de Mahomed al II-lea, după lupta de la Valea Albă-Războieni.

Cetatea a avut un rol defensiv important și în timpul domniilor lui Bogdan al III-lea (1504-1517), Ștefăniță (1517-1527) și Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546).

În 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, țara a fost ocupată de către turci, în urma trădării unei părți a boierimii, iar rolul cetății a scăzut foarte mult.

În timpul celei de-a doua domnii (1564-1568), Aleandru Lăpușneanu, a fost forțat de către turci să distrugă cetățile Țării Moldovei.

Cetatea-Neamț a fost refăcută de către Ieremia Movilă, domn al Moldovei de două ori (1595-1600; 1600-1606).

 Cetatea a fost întărită, în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Acesta a înființat în cetate o mănăstire,pentru a înșela vigilența Porții, pe care a pus-o sub ascultarea Mănăstirii Secu. pedestrasii domnului, incat ai numi-o mai degraba cetate decat manastire".
Sub domnia lui Dabija-Vodă (1662-1672) în cetate a funcționat o monetărie în care s-au bătut bani de aramă. În urma săpăturilor arheologice s-au descoperit monede de aramă și bucăți de metal ștanțat.

Alte încercări de consolidare a cetății sunt făcute abia în anul 1716,de către Mihail Racovita. Acesta a desfundat fântâna din curtea interioară, dar cetatea nu a mai avut rol de fortăreață, deoarece în 1718 turcii i-au ordonat să o dărâme. Cetatea a fost lăsată în paragină, urmând a fi distrusă de vreme încetul cu încetul sau de către localnici, care foloseau piatra în construcții.

La începutul secolului al XIX-lea, s-au remarcat preocupari de conservare a monumentelor istorice. Astfel, în anul 1834, "Departamentul pricinilor dinlăuntrul Moldovei" a interzis luarea pietrei din cetate, iar în anul 1866 au declarat-o monument istoric.
   În perioadele 1939-1942 și 1953-1954, s-au efectuat săpături și cercetări arheologice, iar în perioada 1962-1970, cetatea a fost consolidată și restaurată parțial, pentru fi inclusă în circuitul turistic.

Lucrări de consolidare a zidurilor s-au efectuat și în anul 1992, în cadrul programului UNESCO de restaurare și de renovare a monumentelor istorice.
   Bătrânele ziduri ale Cetății-Neamț impresionează și astăzi prin măreția lor și prin trecutul istoric, plin de glorie și de legende.

Datorită poziției sale dominante, este comparată cu un "cuib de vulturi", care a rezistat timp de peste șase secole și a făcut față numeroaselor asedii, rămânând în continuare un simbol al poporului nostru.

2.2.2. Ruinele cetății geto-dacice de la Bâtca Doamnei

Perioada de dezvoltare a civilizației dacice pe teritoriul județului Neamț este evidențiată prin așezările arheologice de la Piatra-Neamț- Bâtca Doamnei și Cozla, dar și cea de la Piatra Șoimului-Horodiștea.

Existența celor trei așezări fortificate pe o suprafață relative restrânsă și bogăția materialului arheologic i-au determinat pe cercetători să afirme că pe teritoriul acutalului municipiu reședință de județ, Piatra-Neamț, și în vecinătate a existat un important centru economic, politic și spiritual, cu un rol deosebit în contextual lumii dacice la est de Carpați.

Între anii 1950-1970, s-au descoperit vestigiile cetății geto-dacice, fortificate, al cărei început se plasează în a doua jumătate a sec. II.î.Hr. și se sfârșește în jurul anului 106 d.Hr.. A fost menționată documentar în scrierile lui Ptolomeu (sec II) sub numele Petrodava. Cetatea a apărut consemnată ulterior pe hărțile Daciei.

Cetatea geto-dacică, era construită din ziduri de piatră, cu o grosime de 3,5m, dublate de șanțuri și valuri de pământ și uprindea în interiorul ei locuințe și construcții cu coloane de piatră, care aprațineau unor sanctuare.

Cercetările arheologice au fost convingătoare, ele relevând prezența populației geto-dacice și vremurile după cucerirea romană. Inventarul găsit aici este alcătuit din: ceramică dacică, elenistică și romană, unelte și arme din fier, fibule și podoabe din bronz,o oenoche din bronz aurit.

În ciuda stării proastă de conservare, ruinele cetății geto-dacice de pe Bâtca Doamnei constituie una dintre cele mai interesante fortificații antice din Moldova, vestigii arheologice consenate încă din anul 1928 de Constantin Matasă, într-un context neolitic-cucutenian.

2.2.3. Palatul Cnejilor

Datează din secolul al XIII-lea și initial, pe acest loc, a fost construit de către ctitorul Silvestru un schit care aparținea de mănăstirea Neamț. Mai târziu, în timpul domniei lui Ieremia Movilă, schitul s-a numit Mănăstirea Pionul, apoi a devenit Schitul Hangu.

În anul 1639, Gheorghe Hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, a ridicat pe locul vechiului schit o biserică din piatră, inzestrată cu moșii întinse și întărite în decursul secolului al XVII-lea. Fosta așezare mănăstirească a devenit curte boierească fortificată.

Documentele vremii ni-i arată pe puternicii Cantacuzini ca pe niște pătimași cutropitori de moșii, cu deosebire în paguba răzeșilor și a mănăstirilor. Numai în județul Neamț aveau peste 80 de sate și părți de sate rășluite în fel de fel de chipuri. […]. Hatmanul Gheorghe, neavând – pare-se – moștenitori, partea lui de moșie învecinată cu schițisorul Silvestru, a încăput pe mâna Cantacuzineștilor […] și așa noii stăpâni au început să-și facă din Schitu Hangului (Silvestru) o adevărată cetate, îmbunătățind vechea gospodărie, durând curți mari înlăuntrul puternicilor ziduri ridicate de Antonie Ruse și încălcând moșioara schitului ce se întindea spre răsărit, îmn vecinătate.

Schitul Hangu a devenit una dintre cele mai puternice cetăți ale Moldovei. În afară de cetățile Neamțului, Suceava, adăpostul cel mai bine întărit și apărat era acestă curte cantacuzinească cu ziduri groase, înaltă de patru strânjeni, cu turnuri puternice cu metereze, la fiecare colt, cu hrube adânci, tainițe ce deschideau drum ascuns, la vreme de grea primejdie, tocmai în munte, în afară .

Conform legendelor,Cantacuzinii, gonindu-i pe călugări din propria biserică, și-au atras, un groaznic blestem de care au fost urmăriti, neam de neam, până ce au pierdut moșiile, iar o parte dintre ei au sfârșit prin morti cumplite.

Datorită legăturilor pe care familia Cantacuzino le avea cu cea mai bună lume, atât din țară, cât și din străinătate, Palatul Cnejilor a avut rol de fortăreață (în vremurile primejdioase), dar și ca loc pentru sfat și petreceri.

Perioada de strălucire a Palatului Cnejilor a durat între anii 1840-1852,în timpul cneazului Gheorghe (fiul lui Matei Cantacuzino). Așadar, curtea de la Hangu a fost vizitată de multe personalități marcante ale epocii, precum: scriitorul și publicistul german Wilhelm von Kotzebue, scriitorii francezi Jean Alexandre Vaillant și Alexandre Dumas tatăl, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Alecu Russo.

Multe dintre aceste personalități au fost inspirate de Palatul Cnejilor în creațiile lor: Alexandru Dumas tatăl, în romanul Strigoiul Carpaților, vorbește despre palat și despre legendele cunoscute din perioada în care a fost oaspetele cantacuzinilor, iar Wilheim von Kotzebue, în schița O vânătoare în Moldova, relatează că vizitacurtea cnejilor de la Hangu, luând parte și la vânătoare pe plaiurile Ceahlăului, unde erau construite case de vânătoare.

În anul 1852, Palatul Cnejilor a fost scos la licitație și cumpărat de Smaranda Strurza. Cu trecerea timpului, acesta începe să se ruineze, astăzi rămânând doar povestea acestui loc.

2.2.4. Ansamblul Curtea Domnească

Situată în centrul orașului Piatra-Neamț, Curtea Domnească este menționată pentru prima dată într-un document emis la 20 aprilie 1491, atunci când Ștefan cel Mare a făcut danie Mănăstirii Tazlău trei sate: Zăneștii, Stolnicii și Faurii pe Bistrița, mai jos de gura Cracăului […] care au fost din ocolul curților noastre de la Piatra.

În 17 martie 1496, Ștefan cel Mare a dat un alt hrisov,citat de Iulian Antonescu: "Curtea Domnească ocupă în întregime promontoriul înalt de la poalele muntelui Cozla, care domnină centrul orașului. Acest promontoriu era înconjurat de ziduri puternice de incintă, prevăzute cu contraforturi și fierăstruici de tragere și observație. În interiorul incintei principale, Curtea Domenească se despărțea în două părți: sectorul laic, adică curtea civilă propriu-zisă, cu clădirile reședinței familiei domnești, ale puterii militare și administrației și sectorul religios care cuprindea Biserica Sf. Ioan, Turnu Clopotniță, anexele mănăstirești și cimitirul Curții Domnești. Din Curtea Domnească propriu-zisă laică se poate vedea astăzi un mic sector din subsolul curții, cu ziduri de piatră și cărămidă, cu arcuri semicirculare, având ancadramente de piatră și de talie."

Unii cercetători sunt de părere că ansamblul architectural Curtea Domnească datează încă din anii 1468-1475. Cercetările arheologice dintre anii 1954-1957, arată că în perioada de formare a Curții Domnești nu au fost initiate construcții de o mai mare amploare, acestea realizându-se după anul 1480. Aceste cercetări arheologice au avut o contribuție mare la clarificarea problemelor care vizează istoria și caracterul Curții Domnești.

Materialele arheologice trădează o permanentă și intensă folosire a reședinței, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Frecvența crescută a documentelor Cancelarie domnești arată că secolul al XVI-lea a fost perioada de maxima dezvoltare și folosință a Curții Domnești.

Din secolul al XVII-lea se remarcă documente din anii 1622,respectiv 1623, după care Curtea a avut un rol tot mai neînsemnat, datorită diminuării vieții economice. Activitatea ei din secolul XVII este și mai ștearsă, slujitorii domnești retregându-se în vechile târguri, ele rămânând la discreția stăpânitorilor locali.

Biserica Domnească "Sf. Ioan Botezătorul"

O altă creație ștefaniană, biserica a fost zidită între anii 1947-1948, după cum rezultă din pisania așezată pe peretele din nord, lânga ușa de la intrare.

Pisania, atestă că biserica a fost construită în 16 luni și a fost terminate în cel de-al 42-lea an al domniei lui Ștefan cel Mare, în intervalul 1497- noiembrie 1498.

Biserica se încadrează în stilul moldovenesc, cu un plan pseudo-trilobat și pronaos, naos cu absidele îngropate în grosimea zidurilor. Este o bogată decorație de cărămizi smălțuite, aparante, în diferite tonalități de galben și verde.

Zidurile bisericii sunt întărite de jur imprejur de 7 contraforturi, construite din piatră fățuită, iar în partea lor superioară, contrafoturilie, au o copertină de piatră profilată.

Sub ferestrele naosului, se remarcă un șir de cărămizi, apoi o altă dungă deasupra lor și cel de-al treilea rând de cărămizi, situate sub primul rând de ocnițe. Ultimele rânduri de cărămizi aparente sunt smălțuite în tonalități de verde și galben, iar exteriorul este decorat și cu două rânduri de rotocoale smălțuite, urmate de alte două rânduri de discuri colorate verzi și galben.

Naosul prezintă în interior mici nișe laterale, plafonul este o boltă sferică, iar ferestrele sunt mici și formează un arc ușor frânt.

Pronaosul se prezintă sub formă de dreptunghi și este împărțit în două printr-un arc dublu. Peretele despărțitor dintre naos și pronaos a fost scos, biserica nu are turlă.

Intrarea în biserică se face printr-un portal de piatră, de factură gotică, creație cu totul remarcabilă prin îmbinarea unor elemente comune epocii, cu altele de originalitate; torurile marginale, separate prin cavete adânci, se nasc din cunoscutele baze cilindrice sau prismatice, ornamentate cu décor stilizat de incizii geometrice,caneluri și frunze.

În interiorul bisericii, pereții sunt afumați și înnegriți.

Turnul Clopotniță

Turnul Clopotniță, alcătuiește împreună cu Biserica Domnească "Sf. Ioan Botezătorul" ansamblul architectonic a Curții Domnești.

Situat pe latura de nord-vest a complexului, Turnul Clopotniță sau Turnul lui Ștefan, datează din anul 1499 și avea inițial o înălțime de 19 m, folosit pe vremuri ca loc de adăpost și ocrotire. În secolul XIX, în urma restaurărilor, i s-a adăugat un ultim etaj, un fel de foișor, un ceasornic și un acoperiș de formă conică.

Baza este pătrată, cu latura de 5,8m și înălțimea de 7m, având patru contraforturi ce prelungesc colțurile pătratului, oferindu-i un aspect de formă octogonală.

Este construit din piatră brută, străbătută din loc în loc de câteva brâie de cărămidă. Muchiile, contraforturile și ramele ușilor și ferestrelor sunt din piatră fățuită.

Exterior, există o altă ușă, la înălțimea de 4,5m, la care se ajunge cu o scară exterioară din fier, care, în trecut, era o scară mobilă.

În Turnul Clopotniță, a funcționat școala de catiheți de pe lângă Biserica domnească, iar după 1883 a găzduit și școala condusă de Dumitru Nanu.

2.3. Monumente laice

2.3.1. Casa Cantacuzino – Șerbești

Casa Cantacuzino se află în satul Șerbești, comuna Ștefan cel Mare, în apropierea bisericii Sf. Gheorghe. Conacul boieresc, își are începuturile legate de numele unuia dintre primii Cantacuzini moldoveni, Iordache Vistiernicul. Se spune că acesta s-a stabilit în Șerbești cam prin 1630. Se presupune că reședința boierească s-a construit înainte de zidirea bisericii, între anii 1630-1637. În secolul al XVII-lea reședința cantacuzină se remarca printr-o construcție fără etaj, cu pereții masivi de piatră și cărămidă. Mai prezenta un sistem de boltire, tipic moldovenesc, alcătuit din cupole sferice,sprijinite pe arce drepte sau oblice.

În secolul XIX, după modernizări, s-a ridicat și etajul. Astăzi, fosta reședință cantacuzină se deosebește de celelalte construcții prin intrarea protejată de imensul glasvand de lemn traforat și sticlă multicoloră.

2.3.2. Conacul Cuprenschi – Podoleni

Conacul Crupenschi a fost construit cel mai probabil la sfârșitul secolului al XVIII-lea și a suferit unele modificări în urma lucrărilor la care a fost supus în anii 1850 și 1950. Conacul are o formă dreptunghiulară, cu fațadele austere, lipsite de elemente decorative deosebite.

Primul proprietar al conacului a fost un anume Centa. Acesta l-a vândut familiei Prăjescu,iar fata acestuia, Maria Pulcheria Prăjescu, a fost căsătorită cu avocatul Nicolae Krupenschi, descendent al unei familii poloneze de viță nobilă.

Din anul 1949 și până în 1953, a funcționat drept școală a localității, apoi sediu al SMA Podoleni. A fost cumpărat de către primărie în anul 1997, în schimbul sumei de 270 de milioane de lei, bani oferiți singurului moștenitor al familiei Crupenschi, Monica Coandă. În anul 2011, însă,Conacul Crupenschi a fost cuprins de un incediu, iar acoperișul și etajul au ars în totalitate, parterul fiind și el serios avariat.

2.3.3. Casa Ioachim – Roman

Construită în anul 1864 de negustorul Vasile Ioachim, clădirea are trei fațete cardinale: fațeta centrală cu fronton, colonade cvasicorintice, ferestre înalte; fațeta posterioară, tăiată în două planuri de aliniament, cel exterior este prevăzut cu două statui în stil renascentist; fațeta de la intrare, prevăzută cu verandă cu glasvand.Unicitatea sa, în Moldova, o reprezintă turnul de intenție florentină.

În prezent aici se află Bibilioteca Municipală

.

2.3.4. Casa Johann Simeon Brukner – Roman

Înființată înainte de 1818, Casa Johann Simeon Brukner, are o arhitectură în stil clasic și a găzduit prima farmacie a orașului. Construcția se deosebește prin etajul cu portic și fronton, și mai ales prin ingenioasele soluții constructive care au permis amenajarea pivnițelor ca un prim nivel de locuire.

2.3.5. Casa Vornicului Done – Roman

A fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea și cumpărată în anul 1825 de vornicul Grigore Done. Arhitectura este inedit.ă, diferențiind subsolul cu cele două beciuri etajate și parterul cu bolți semicilindrice de nivelul superior, realizat în stil clasic, cu fronton și coloane la exterior și decorații interioare specifice barocului.

În prezent adăpostește Școala de muzică Sergiu Celibidache, în acest edificiu născându-se în 1912 marele dirijor.

2.3.6. Casa Nevruzzi – Roman

Înființată în prima jumătate a secolului XIX, clădirea îmbină masivitatea caselor boierești cu elementele specifice barocului târziu.

Numele Nevruzzi este dat după ultima descendentă a familiei boierești moldave, care a donat casa municipalității în 1923, fiind folosită ca Prefectură. În 1988 a fost înființat Muzeul de Istorie.

2.3.7. Casa Hausschild – Piatra Neamț

Fostă casă a menzilului, a Poștei Moldovei, pomenită la 1817 ca stație de poștă unde se schimbau caii. A devenit apoi, proprietatea generalului N. Dăscălescu. Cosntituie o reclivă a vechiului oraș, înființată în anul 1840.

Casa este simplă, de lemn, tipic moldovenească. În 1840 a fost reconstruită din bârne pe temelie de piatră, cu un corp principal cu o prelungire sud-vestică sub care era amplasat beciul. Intrarea se face dinspre sud, având o prispă cu stâlpi de susținere și era cunoscută și sub denumirea Hanul de la Valea Viei.

2.3.8. Casa Paharnicului – Piatra Neamț

Cunoscută și sub denumirea de Hanul Paharnicului, numită astfel după rangul proprietarului, D.C.Gheorghiade, care conform Foii Oficiale a Prinipatelor Moldove din anul 1853, a fost înaintat spătar, iar apoi serdar, stolnic, căminar și paharnic.

Construite la începutul secolului XIX erau destinate depozitelor mărfurilor. Parterul prezintă un portic din stâlpi masivi și arcade plate de zidărie. La etaj se remarcă cerdacul, larg și solid, sprijinit pe stâlpi. Temelia din piatră și zidărie impresionează prin grosime. Spațiul interior a suferit compartimentări ulterioare și restaurări, care să corespundă actualului scop.

2.3.9. Casa Ivașcu – Piatra Neamț

Casa este construită din bârne fasonate, peste care a fost aplicată tencuiala. Temelia din piatră de râu, fixtă cu mortar, este înaltă, și dă un element estetic fațadei. Corpul edificiului este asimetric, în față are un pridvor deschis, susținut de cinci coloane de lemn, constituind elemente caracteristice construcțiilor moldovenești de acest tip. Acoperișul de draniță a fost modificat recent, întreaga construcție apărând astăzi ca o "anexă" a unei locuințe moderne, construită în anul 2003, deși figurează și aceasta în lista de patrimoniu, nefiind inscripționată .

2.4. Muzee

Muzeele aparțin grupei edificiilor culturale și reprezintă clădiri în care sunt expuse, păstrate și conservate obiecte/artefacte și lucruri care au legătură cu civilizația umană.

Tipologia muzeelor este foarte variată, astfel se deosebesc: muzee de artă, istorie, etnografie, ale științelor naturii.

În acest context menționăm:

muzee de artă: Muzeul de Artă Piatra-Neamț, Muzeul de Artă Roman, Galeriile "Lascăr Vorel" Piatra-Neamț.

muzee de istorie: Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra-Neamț, Muzeul de Istorie Roman, Muzeul de Istorie și Etnografie Bicaz, Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu-Neamț

muzee de etnografie: Muzeul de Etnografie Piatra-Neamț, Muzeul de Istorie și Etnografie Bicaz, Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu-Neamț, Muzeul Etnografic Nicole Popa Târpești

muzee de științele naturii: Muzeul de Științele Naturii Piatra-Neamț, Muzeul de Științele Naturii Roman

Capitolul III: Obiceiuri, tradiții și meșteșuguri

3.1. Centre etnofolclorice din Județul Neamț

Ținutul Neamțului păstrează și astăzi un repertoriu bogat și variat de tradiții și obiceiuri, iar prin poziția sa se încadrează în zona folclorică de centru a Moldovei.

În nord se resimte influența bucovineană, prin cântecele vechi, aprținând repertoriului păstoresc și a celui de cântece propriu-zise. În vest se resimte influența ardelenească, având drept zonă de interferență Valea Bicazului.

Din punct de vedere etnografic, în Județul Neamț putem vorbi despre trei zone și anume: Valea Bistreței, zona Neamț și zona Roman.

Tradiția strămoșească este resimțită și astăzi în Ținutul Neamțului, mărturii ale acestui fapt fiind creațiile meșterilor populari. Aceste creații sunt reprezentate de obiecte de artă populară tradițională, care, în trecut, îi erau necesare țăranului român, astăzi însă ele constituie doar obiecte cu caracter ornamental.

Ținutul Neamțului, în special Târgu-Neamț, era cunoscut odinioară pentru meșteșugul prelucrării lemnului. Acesta se remarcă nu numai prin marea varietate a tehnicilor folosite la prelucrare, dar și prin importanța obiectelor confecționate din lemn în gospodării.

Un loc aparte îl ocupă și țesutul, regăsit în elementele destinate împodobirii și decorării interiorului locuințelor. Cusăturile, broderiile care împodobeau portul popular și textilele din interiorul caselor redau îndemânarea și talentul cu care au fost lucrate.

Conform Departamentului de Valorificare și Promovare a Culturii Tradiționale, centrele etnofolclorice se grupează astfel:

Agapia: mănăstire-țesături (covoare);

Bălțătești: țesut-cusut, arta lemnului, iconografie, artă decorativă;

Bicazu Ardelean: țesut-cusut;

Botești: țesut-cusut, împletituri nuiele, tâmplărie;

Ceahlău: țesut-cusut, fierărie, tâmplărie, dogărie;

Dămuc: instrumente populare, cojocărie;

Grumăzești: țesut-cusut, sculptură în lemn – catapetesme, porți bisericești, picture naivă, cojocărie;

Humulești: sculptură în lemn, cojocărie, figurine de lut;

Petricani: măști, sculptură în lemn, tâmplărie, dulgherie, picture naivă, iconografie;

Pipirig: țesut-cusut, cojocărie;

Piatra-Neamț: măști, tapiserii, picture naivă, costume populare, iconografie;

Roman: podoabe;

Săbăoani: costume populare, măști tradiționale;

Târgu Neamț: costume populare, sculptură în lemn, măști, țesut-cusut;

Timișești: măști;

Vânători Neamț: arta lemnului.

3.2. Portul popular tradițional

Portul popular din județul Neamț constituie un reprezentativ element de cultură populară și se înscrie în caracteristicele generale ale portului moldovenesc.

Piesele de îmbrăcăminte populară erau realizate manual, lucrate cu multă răbdare și măiestrie.

Costumul tradițional femeiesc se distinge prin simplitatea pieselor și este compus din: broboadă pe cap, catrința, cămașa cu poale, brâul și bârneața, bondița, sumanul, opincile și traista. Toate piesele erau lucrate manual, cu excepția casâncilor negre sau înflorate, barizurilor colorate și a pantofilor sau ghetelor negre, care erau achiziționate de la târguri.

Cămașa era lucrată manual, pe pânză țesută în casă, ornamentată cu motive florale, geometrice, zoomorfe și antropomorfe. Poalele erau ornamentate doar în partea de jos și respectau același model cu cel al cămășii.

Catrința reprezintă piesa vestimentară care se îmbracă peste poale, acoperind trupul de la brâu în jos. Aceasta era țesută tot în casă, în 4 sau 2 ițe din lână și cu vrâste de mătase. Este întâlnită în aproape tot județul Neamț, excepție făcând comuna Trifești, unde catrința este înlocuită cu pesteman și Târpești, Ion Creangă, unde este înlocuită de fusta creață.

Bârneața era din canava, țesută în 4 ițe, iar culorile erau asortate cu cele folosite la catrință.

Existau diferențe în funcție de zonă și vârstă: bătrânele purtau casâncă neagră sau înflorată,specifică zonei Neamțului, pe când fetele purtau părul împletit în codițe și împodobit cu flori. Hainele groase care aparțineau portului popular erau sumanele din pănură, cusute cu falduri și decorate cu sarad negru sau colorat.

Referitor la încălțăminte, până la mijlocul secolului al XIX-lea, femeile purtau opinci, confecționate din piele de porc sau de vită, peste ciorapi (colțuni) tricotați din lână.

În ceea ce privește costumul tradițional bărbătesc, acesta era compus din: ițari țesuți din bumbac, cămașă, brâu sau chimir lat, opinci și glugă ciobănească.

În Ținutul Neamțului se deosebesc trei tipuri de cămăși bărbătești

cămașa bătrânească, este purtată rar, iar în unele sate a dispărut în totalitate

cămașa cu fustă, compusă din două piese: cămașa propriu-zisă și fusta create; în ceea ce privește broderia aceasta era realizată din mătase, cu motive geometrice, vegetale sau zoomorfe; ornamentația nu era la fel de bogată ca la cămașa femeieacă, fiind dispusă doar pe guler, la umăr și la terminația mânecilor

cămașa cu platcă

Brâul era țesut în două sau patru ițe, iar cei mai înstăriți îl ănlocuiau cu un chimir confecționat din piele și ornamentat cu împletituri din fâșii de piele, cusături sau chiar cu mărgele.

Ițarii, reprezintă pantalonii, fabricați dintr-o stofă alba, lucrată în casă, cu o lungime mult mai mare decât cea a piciorului, încrețindu-se pe gambă atunci când sunt îmbrăcați.

Opincile erau confecționate din piele de porc sau de vită, iar cu trecerea vremii au fost înlocuite cu cizme cu carâmb înalt.

Vara pe cap se purtau pălării cu borul mare și împodobit cu ciucuri, iar în lunile de iarnă căciuli brumării sau negre din blană de miel.

Bărbații purtau piese de cojocărie asemănătoare celor femeiești și bonda înfundată, cojocul lung. Iarna purtau cojocul sau sumanul din pănură cafenie sau cenușie, împreună cu clini și împodobit cu sarad negru sau colorat.

Ca accesorii se purtau năfrămile și traistele. Năframa era confecțioantă din pânză, împodobită cu motive variate, fiind purtată la ocazii speciale și la sărbători. Năframa se oferea ca dar sau de pomană participanților la diferite evenimente din viața satului (logodnă, nuntă, înmormântare).

În prezent, datorită "modernizării" satului românesc, confecționarea și purtarea costumului popular a devenit din ce în ce mai rară, el fiind folosit mai ales de către vârstnici. Dintre centrele meșteșugărești, în care, la comandă se confecționează costume populare le menționăm pe cele din: Pipirig, Târgu-Neamț, Borca și Bicazul Ardelean.

3.3. Meșterii populari ?

Capitolul 4: Dezvoltarea turismului monahal în Județul Neamț

Ținutul Neamțului reprezintă zona cu cea mai mare densitate a mănăstirilor și schiturilor din țară, constiuind astfel un adevărat centru spiritual al Moldovei.

De-a lungul existenței lor, mănăstirile din Județul Neamț au reprezentat repere de moralitate, de pioșenie și viață duhovnicească, de credință și dăruire.

Perimetrul pe care se află mănăstirile Neamț, Bistrița, Horaița, Secu, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec, Petru Vodă oferă un adevărat farmec religios.

4.1. Obiective religioase în Județul Neamț

4.1.1. Mănăstirea Neamț

Aflată la 15 km de Cetatea Neamțului, Mănăstirea Neamț reprezintă cea mai veche și însemnată așezare monahală din Moldova, fiind o mănăstire de călugări.

Ansamblul monahal de aici are în componența sa două biserici, două paraclise, turnul-clopotniță, Seminarul Teologic "Veniamin Costache" și un muzeu ce cuprinde o colecție de artă bisericească și sala tiparului.

Este o ctitorie a secolului al XIV-lea a domnitorului Petru I Mușat, care a ridicat aici prima biserică, pe locul unui vechi schit de lemn.

A fost refăcută apoi de Alexandru cel Bun, în timupl căruia s-au ridicat chiliile, zidurile de cetate și turnul clopotniță.

Biserica actuală a Mănăstirii Neamț cu hramul "Înălțarea Domnului", a fost înălțată de Ștefan cel Mare între anii 1485-1497 și constituie una dintre cele mai frumoase ctitorii ale sale și totodată cel mai reprezentativ și interesant monument al arhitecturii moldovenești aparținând secolului al XV-lea.

Prin includerea unor noi elemente: pridvorul situat în fața intrării, camera mormintelor sau gropnița între naos și pronaos, planul bisericii definește tipul clasic al bisericii de mănăstire, tip care va fi preluat și în secolele următoare.

În formă dreptunghiulară, pronaosul, este boltit cu două calote sferice. Naosul prezintă aceeași formă dreptunghiulară, este de mari dimensiuni, cuprinde două abside laterale, semicirculare în interior și pentagonale în exterior, iar baza este formată din patru arce oblice sprijinite pe alte patru arce mai mari. În mijloc se ridică turla, iar zidurile sunt susținute până la nivelul bolților de nouă contraforturi masive.

Decorația exterioară a bisericii consacră stilul moldovenesc, derivat din îmbinarea elementelor bizantine (ceramic smălțuită, cărămizi și discuri diferit colorate în galben, verde, brun) și gotic (ancadramente de uși, ferestre și contraforturi), adaptate fondului autohton.

În ceea ce privește pictura interioară, se disting două etape. Prima în altar, naos și sala mormintelor, ce aparține domniei lui Ștefan cel Mare și Sfânt și constă în dimensionarea mai amplă a panourilor în care sunt înscrise scenele, astfel pictura se adaptează în mod armonios arhitecturii respective. A doua, din pridvor și pronaos, din timpul lui Petru Rareș, e caracterizată de îngustarea panourilor, pierzându-și funcția decorativă.

Ansamblul pictural din interiorul bisericii și cel din gangul turnului clopotniță a fost repictat integral în 1830.

Turnul – clopotniță este situat pe latura vestică, la intrarea principal, având un aspect impunător prin înălțime și prin grandoarea portalului, fiind străjuit de uși grele de stejar ferecate în metal.

Mănăstirea Neamț a fost un important centru cultural și artistic.

În secolul al XV-lea a fost înființată o școală de caligrafi și miniaturiști, dintre care se remarcă monahul Gavril Uric, cel care a scris pe pergament, cu deosebite miniaturi Tetraevanghelul de la 1429, originalul se află la Biblioteca Bodleiană din Oxford.

Tot aici s-au format și cei doi cronicari Macarie și Eftimie, care au scris cronicile Țării Moldovei în timpul domniei lui Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu, în secolul al XVI-lea.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, "Sf. Paisie de la Neamț" a pus accentul pe viața duhovnicească dând naștere unei mișcări, curentul Paisian, care a avut efecte benefice în toate țările ortodoxe, chiar și până în Rusia. Mormântul său se află în biserica mare.

Dintre obiectele cu valoare istorico-artistică păstrate la Mănăstirea Neamț amintim:

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul – făcătoare de minuni

Este o icoană de mari proporții și se află în naosul Bisericii "Înălțarea Domnului". Pe reversul icoanei este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Icoana a fost ferecată în argint aurit și pietre prețioase.

A fost pictată la Lida (orașul Lod din Israel) în jurul anului 665, după chipul Maicii Domnului, pe o coloană. Viitorul patriarch al Constantinopolului, Ghermano, impresionat de frumusețea ei, a comandat unui pictor reproducerea ei și a comandat ca pe revers să fie pictat Sfâantul Mare Mucenic Gheorghe, originar din Lida.

În secolul al XV-lea a ajuns în Moldova , fiind dăruită de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul domnitorului Alexandru cel Bun, în anul 1429.

Icoana mai este cunoscută și sub denumirea de Lidianca, datorită originii sale, sau de Închinătoarea, datorită credincioșilor care o consideră făcătoare de minuni.

Colecția de obiecte bisericești

Pe latura vestică a clădirilor de incintă, la etaj, se află expoziția permanent de obiecte bisericești. În cadrul ei sunt expuse icoane, vase liturgice, cruci sculptate, veșminte arhierești, preoțești și diaconești, manuscrise și tipărituri, impresionând prin valoarea artistică și istorică.

Dintre toate acestea se remarcă catapeteasma din biserica Cetății Neamț, atribuită epocii lui Ștefan cel Mare. Este compusă din trei registre de icoane: a profeților Vechiului Testament (8 icoane), a apostolilor (12 portrete, în picioare), icoanele împărătești (4 piese).

Biblioteca Mănăstirii Neamț

Se află la etajul laturii de sud-vest a incintei, fiind considerată cea mai veche din țară.

Cel mai vechi manuscris păstrat aici este un "Tretaevanghel", pe pergament, scris în secolul al XV-lea. În ordinea vechimii, al doilea cel mai vechi este un "Liturghier", copiat de Ioan Logofătul la sfârșitul secolului al XV-lea. Din secolele XVI-XVII se remarcă manuscrisele "Carte de rugăciuni","Slujbenic", "Tipicon bisericesc", "Apostol", "Minei pe luna martie", "Minei pe luna august", "Culegere de învățături ale Sfinților Părinți".

Unele lucrări care au aparținut mănăstirii se găsesc în alte instituții. Un exemplu în acest sens este manuscrisul "Mineiul de la Neamț", scris pe pergament, după datele lingvistice și paleografice în secolele XIII-XIV, care se păstrează astăzi în Biblioteca Academiei Române.

Activitatea de copiere a cărților, cu precădere cele liturgice, a continuat și în secolele următoare, mănăstirea devenind astfel un focar de cultură. În prezent deține peste 19.000 de volume, manuscrise, cărți în limba română și în câteva limbi străine.

Agheasmatarul

Aflat în fața incintei mănăstirii, în partea de vest, a fost cosntruit în perioada 1836-1847. Clădirea are formă circulară și impresionează prin înălțime (30m), lățime, luminozitate.

A fost restaurant de numeroase ori și pictat în frescă (1974-1977) cu o tematică religios-istorică, desfășurată pe trei registre: central este Botezul Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în Iordan, iar bolta cuprinde scene din Vechiul Testament și un ciclu al minunilor din Noul Testament.

Aghiasmatarul servește sfințirea apei mici, cu ocazia unor sărbători mai importante.

Seminarul Teologic "Veniamin Costache"

Reprezintă o continuare a preocupării și stimulării învățăturii pentru toți tinerii doritori de carte care ajungeau aici, la Mănăstirea Neamț.

Mănăstirea Neamț a fost cel mai important centru cultural al Moldovei, aici funcționând în decursul anilor diferite tipuri de școli care au dat societății cărturari de valoare.

Seminarul Telogic a fost înființat în luna martie a anului 1885, printr-un hrisov semnat de Grigore Ghica-Voievod și a funcționat sub diferite forme, până în zilele noastre, când poarta numele de "Seminar Teologic Liceal".

Mănăstirea Neamț – vatră de cărturărie

Călugării din mănăstire au avut îndeletniciri cărturărești, dezvoltându-și caligrafia și arta miniaturală.

Așadar în mănăstire s-au pus bazele școlii cărturărești și au funcționat ateliere în care au lucrat caligrafii și miniaturiștii. Aici au trait și s-au format numeroși cărturari: mitropolitul Teoctist, Grigore Țamblac Siluan, Macarie, cronicarul lui Petru Rareș, Eftimie, cronicarul lui Alexandru Lăpușneanul, mitropolitul Iacob Putneanu.

În anul 1800 a fost înființată tipografia, unde s-au tipărit cărți de cult și cărți cu caracter laic. Se păstrează și astăzi teascul tipografic din 1800, alături de el și două piese tipografice din anii 1847 și 1873.

În anul 1825 a fost tipărită prima ediție tradusă de Vasile Vârnav a operei lui Dimitrie Cantemir, "Descriptio Moldaviae" (Descrierea Moldovei).

4.1.2. Mănăstirea Bistrița

În satul Bistrița,comuna Alexandru cel Bun, la o distanță de 8 km de orașul Piatra Neamț, se află vechiul lăcaș de cult – Mănăstirea Bistrița, mănăstire de călugări cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" (15 august) și "Izvorul Tămăduirii" (în prima vineri după Paște)..

Este un important monument istoric și de arhitectură religioasă, care datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, din timpul domniei lui Petru Mușat, când aici s-a construit o bisericuță din lemn. Pe locul acestei biserici din lemn, în anul 1402, domnitorul Alexandru cel Bun a construit o biserică din piatră, biserica actuală fiind refăcută de către Alexandru Lăpușneanu.

Mănăstirea cuprinde două paraclise, turnul-clopotniță (zidit de Ștefan ceș Mare în anul 1498), o Casă Domnească, corpuri de chili și ziduri înalte.

Frumusețea mănăstirii constă în elementele arhitectonice specifice stilului din timpul lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș: pridvorul închis, intrare lateral, ziduri din piatră, decorații gotice, turnuri înalte.

Lăcașul de cult are ziduri groase de aproape 2 m, o înălțime de 36 m, o lungime de 41 m și o lățime de 15 m.

Fiind o ctitorie voievodală, biserica mare a mănăstirii, a funcționat și ca necropolă. Ca și în cazul Mănăstirii Neamț, se remarcă și aici un spațiu intermediar între naos și pronaos – gropnița (apare la majoritatea bisericilor moldovenești din secolele XV-XVI). Gropnița adăpostește mormintele lui Alexandru cel Bun și al Doamnei Ana (Neacșa), soția acestuia, ale celor doi copii ai lui Ștefan cel Mare (Alexandru și Ana), al Doamnei Cneaghina (soția domnitorului Ștefan Lăcustă), al mitropolitului Atanasie al Moldovei și al episcopului Metodie.

Deasupra naosului, se află o turlă deschisă, de formă circular în interior și poligonală la exterior, luminată de patru ferestre mari și cu firide în partea superioară și la bază. Naosul este luminat de câte o fereastră pe fiecare parte, la fel și pronaosul și gropnița, dar aici ferestrele au dimensiuni mai mici.

În secolul al XV-lea, Mănăstirea Bistrița alături de Manăstirea Neamț au constituit cele mai importante centre culturale ale Moldovei. La Mănăstirea Bistrița au fost scrise Letopisețul de la Bistrița, o cronică a istorie Moldovei dintre 1359-1504 și Pomelnicul de la Bistrița.

În fosta casă domnească, ridicată în timpul domniei lui Petru Rareș, a fost amenajat un muzeu, Colecție de artă bisericească, care păstrează valoroase icoane din secolele XVI-XVIII, manuscrise și cărți bisericești, obiecte de cult, fragmente din iconostasul de piatră al primei biserici.

Cel mai valoros obiect care se păstrează la Mănăstirea Bistrița, este Icoana Făcătoare de Minuni a Sfintei Ana, creație bizantină cu o mare valoare spiritual, istorică și artistică (realizată între anii 1150-1250).

Icoana făcătoare de minuni constituie un dar făcut domnitorului ALexandru cel Bun și Doamnei Ana, în anul 1407, de către împăratul Manuel II Paleologul (1391-1425) și soția acestuia, în semn de recunoștință pentru buna primire de care s-a bucurat fiul lor Andronic, în timpul vizitei efectuate de acesta în Moldova.

4.1.3. Mănăstirea Horaița