TULBURĂRILE DE ANXIETATE Tulburările din spectrul anxios includ trăsături de frică și anxietate excesivă precum și perturbări comportamentale… [615688]

TULBURĂRILE DE ANXIETATE Tulburările din spectrul anxios includ trăsături de frică și anxietate excesivă precum și perturbări comportamentale asociate cu acestea. Deși frica și anxietatea au manifestări asemănătoare – pentru unii autori chiar identice – de cele mai multe ori ele sunt văzute ca prezentând diferențe suficient de mari încât să se justifice existența unor conceptualizări diferite. În acest sens, anxietatea este văzută ca un răspuns generalizat la un pericol necunoscut, ea incluzând mecanisme cognitive și prezența nesiguranței, în timp ce frica reprezintă o reacție la un pericol cunoscut și extern (Steimer, 2002). Conform DSM V (American Psychiatric Association, 2013), tulburările anxioase includ: – Anxietatea de separare – anxietatea cu privire la separarea de o persoana apropiată. – Mutismul selectiv – incapacitatea de a vorbi în anumite situații sociale, în ciuda faptului că persoana poate să vorbească în alte situații. – Fobia specifică – frică sau anxietate exagerată față de un obiect / situație. – Tulburarea de anxietate socială – frică sau anxietate cu privire la situații sociale în care persoana se simte expusă sau judecată de ceilalți. – Tulburarea de panică – atacuri de panică recurente și neașteptate. – Agorafobie – frică sau anxietate cu privire la spații deschise sau publice. – Tulburarea de anxietate generalizată – anxietate sau griji în exces în viața de zi cu zi Prevalență, evoluție și prognostic Prevalența tulburărilor anxioase variază în funcție de tipul afecțiunii, de vârstă, gen sau alți factori (American Psychiatric Association, 2013). Spre exemplu, fobiile specifice sunt întâlnite la 7%-9% din populație. Prevalența pe 12 luni a tulburării de anxietate socială este de 7%, iar a tulburării de anxietate generalizată este de 2,9%. În general, tulburările de tip anxios apar devreme în viață și, în anumite cazuri, pot persista în absența tratamentului (American Psychiatric Association, 2013). Unii specialiști consideră că perioada de copilărie și adolescență reprezintă perioada principală de risc pentru dezvoltarea simptomelor de tip anxios, de la manifestări tranzitorii la tulburări majore (Beesdo, Knappe, & Pine, 2009). Aceiași autori trec în revistă specificitatea anumitor tulburări din spectrul anxios în

funcție de vârstă. De exemplu, între 12 și 18 luni se manifestă anxietatea de separare, între 5 și 7 ani predomină fobiile specifice, iar între 12 și 18 ani este caracteristică fobia socială. Consecințe și opțiuni de tratament Tulburările anxioase, în special cele severe, pot afecta substanțial calitatea vieții persoanei afectate. De cele mai multe ori, pentru a reduce anxietatea, persoana suferindă evită situația sau stimulul anxiogen. În unele cazuri, evitarea poate să nu afecteze major persoana, ca de exemplu în cazul în care pacientul are o fobie de un stimul rar întâlnit în mediul său (de exemplu șerpi). Însă în cazul situațiilor sau obiectelor des întâlnite în mediul modern (înălțimi, mașini, spații închise sau larg deschise, etc.), simptomele pot afecta substanțial buna funcționare. De exemplu, în agorafobie afectarea funcțională poate fi foarte severă. Persoana suferindă iese mai rar din casă, poate sa ajungă să depindă de alții pentru ieși afară, sau, în cazuri mai extreme, poate să rămână izolată în propria locuință. La elevi anxietatea corelează negativ cu performanța școlară (Mazzone et al., 2007), în vreme ce la vârstnici ea este asociată cu un grad mai mare de dizabilitate și cu o stare de bine mai scăzută (de Beurs et al., 1999). În relațiile de cuplu gradul de anxietate socială poate afecta modul în care este perceput gradul de apropiere față de partener (Kashdan, Volkmann, Breen, & Han, 2007). Tulburările de anxietate se diagnostichează luând în considerare nivelul de distres în raport cu simptomele, comportamentele de evitare a obiectului fricii, frecvența și intensitatea simptomelor precum și afectarea pe plan funcțional a persoanei (American Psychiatric Association, 2013). Tratamentul tulburărilor de anxietate poate fi medicamentos, psihoterapeutic sau o combinație între acestea două (National Institute of Mental Health, 2009). Cele mai frecvente tratamente sunt: (a) medicamentoase (antidepresive, benzodiazepine sau betablocanți), sau (b) psihoterapia (National Institute of Mental Health, 2009). Cea mai studiată intervenție psihologică pentru aceste tulburări este psihoterapia cognitiv-comportamentală. În cadrul acesteia, clientul poate învăța tehnici de relaxare sau respirație, poate fi expus treptat situațiilor care îi declanșează anxietatea („terapia graduală de expunere”) sau își poate modifica modul în care se gândește la situația respectivă.

Cauzele anxietății Ca în cazul tuturor bolilor mentale, cauzele tulburărilor de anxietate nu sunt înțelese în întregime, dar se crede că un rol important îl joacă factorii genetici, evenimentele stresante în antecedente, părinții hiperprotectori sau nevrotismul (American Psychiatric Association, 2013). Din cercetările de până acum, s-a descoperit că amigdala și hipocampul joacă un rol important în tulburările de tip anxios (National Institute of Mental Health, 2009). Explicații evoluționiste ale fobiilor Conform DSM-V (American Psychiatric Association, 2013), fobia este o stare de frică sau anxietate în raport cu un anumit lucru sau cu o anumită situație, această stare fiind mai intensă decât pericolul real al situației și persistând mai mult de șase luni. Cercetătorii evoluționiști consideră că anxietatea care se manifestă în limite normale este o emoție ce ajută organismul să se apere împotriva unor amenințări. Marks și Nesse (1994) susțin că există o capacitate generală pentru un arousal defensiv, care are o funcție de apărare și de creștere a șanselor de supraviețuire. Practic, anumite subtipuri de frică (de exemplu frica de înălțimi) pot apăra persoana împotriva acestor pericole specifice. Aceste reacții au fost transmise mai departe urmașilor și corespund în lumea modernă unor forme ușoare de anxietate. Un argument clinic ce sprijină această teorie este faptul că stimulii care au reprezentat pericole în trecut, ca de exemplu șerpii sau înălțimile, reprezintă o mare parte din conținutul fobiilor actuale, în vreme ce amenințările moderne (poluarea sau mașinile) sunt întâlnite mult mai rar. Explicațiile evoluționiste ale fobiilor sunt robuste, deoarece se poate identifica o relație logică între cauză (stimulul fobic) și efect (moarte/rănire/fitness afectat) și pentru că se poate observa clar utilitatea anxietății pentru supraviețuire în astfel de cazuri. Această abordare este susținută și de alți autori care vorbesc despre învățarea aversivă și despre felul în care unele fobii pot fi de fapt rezultatul unei habituări insuficiente la stimulul cauzator de frică (Marks & Toben̂a, 1990). Aceștia pornesc de la faptul că una dintre cele mai eficiente intervenții în cazul fobiilor este terapia de expunere, ei trasând o paralelă între acest tip de intervenție și fenomenul de habituare la răspunsurile defensive normale legate de stingerea fricilor condiționate. Pentru a reduce frica este nevoie de habituare, care se dezvoltă treptat, pe măsură ce persoana se confruntă cu stimulul fobic, acest lucru implicând de fapt eliminarea evitării.

Alți cercetători au constatat o „preprogramare” în timp a fricilor, observând o legătură între dezvoltarea normală a individului și declanșarea anumitor anxietăți specifice acelor etape (Boyer & Bergstrom, 2011). Fricile variază de la cele specifice copiilor mici de 6-8 luni, ca de exemplu frica de străini, la cele de tunete, fulgere, întuneric și animale înregistrate în copilăria timpurie (2-3 ani), la frica de accidente, rănire sau contagiune în copilăria mijlocie spre târzie (5-7 ani) sau la amenințările sociale din adolescență, precum respingerea din partea grupului (Beesdo et al., 2009). Aceste frici par a se declanșa automat atunci când copilul intră în etapa respectivă de dezvoltare, și nu mai devreme, chiar dacă el a fost expus anterior unor stimuli similari. Prin urmare, din perspectivă evoluționistă fricile au funcția de a proteja în mod natural individul, disfuncționalitățile rezultate din fobii fiind mai degrabă deviații de la funcția naturală a adaptării. Teoriile enunțate mai sus explică de ce fobiile se centrează pe un număr limitat de situații și obiecte amenințătoare (fobii de animale, fobia socială, de apă, de înălțimi, claustrofobia și fobia de sânge, răniri și altele), de ce unele fobii apar în cursul dezvoltării fără necesitatea existenței unei situații traumatice sau de ce este mai dificil de condiționat frica față de situații sau lucruri ce nu au constituit amenințări în perioada evoluției speciei umane. Totuși, problema în raport cu patologia rămâne: dacă în cazul fricilor vorbim de o funcționalitate a individului și de dispariția acestora pe măsură ce persoana se dezvoltă, patologia fobică implică o persistență și intensitate dezadaptativă a simptomelor. De exemplu, menținerea fricii de respingere după adolescență poate afecta fitness-ul, deoarece persoana va evita contactul cu alte persoane și va avea dificultăți în a-și găsi un partener sau în a stabili alianțe sociale. Alți autori evoluționiști aduc în discuție condiționarea clasică (pavloviană), arătând că subtipuri diferite de fobii pot avea etiologii diferite, necesitând astfel explicații diferite (Davey, 2004). De exemplu, fricile prin condiționare apar atunci când o experiență traumatică este asociată cu un obiect sau un eveniment (care devin astfel fobice). Alte fobii pot apărea ca urmare a informațiilor cu privire la anumite obiecte sau evenimente, în timp ce altele pot rezulta din interpretarea unor emoții, precum dezgustul (de ex. frica de animale, [Olatunji, Cisler, McKay, & Phillips, 2010]), sau senzații corporale (de ex. frica de înălțimi). Davey (2007) susține așadar că fobiile specifice pot apărea printr-o multitudine de căi: prin condiționare clasică, prin informații negative despre stimul în perioade critice ale dezvoltării, sau printr-o o combinație între frică și dezgustul față de stimul.

În ciuda meritelor acestor ipoteze, ele sunt uneori dificil de testat. Neputându-ne întoarce în timp pentru a identifica fricile strămoșilor noștri, le putem doar infera prin observarea populațiilor de vânători-culegători care încă mai există în anumite părți ale lumii (Papua Noua Guinee, deșertul Kalahari, sau jungla Amazoniană). În ce măsură aceste populații se confruntă cu aceleași pericole cu care s-au confruntat strămoșii noștri în urmă cu 50.000-100.000 de ani este subiect de dezbatere (Davey, 2004). Altă dificultate legată de explicațiile evoluționiste îl reprezintă faptul că stimulii unor fobii prevalente în lumea modernă nu par a fi reprezentat amenințări majore la adresa strămoșilor noștri, un astfel de exemplu fiind comuna fobie de șoareci (Davey, 2007). În aceeași manieră, unele pericole ancestrale care ar fi trebuit, în mod logic, să rezulte în frici severe nu par să se regăsească în rândul fobiilor comune (de exemplu frica de urși, care este puțin întâlnită în rândul pacienților cu fobii). Explicații evoluționiste ale anxietății de separare Anxietatea de separare se manifestă prin frica de locuri sau persoane necunoscute. Deși ea este întâlnită destul de des la copii între 8 și 14 ani, atunci când apare la copii peste 6 ani, când este excesivă sau afectează activitățile zilnice (precum mersul la școală), poate fi vorba de o patologie (WebMD, n.d.). Spre deosebire de Nesse (2002), care propune un model interdependent al tulburărilor anxioase, Sloman și colegii (2006) propun o origine evoluționistă diferită pentru fiecare tip de anxietate. În viziunea acestora, anxietatea de separare, declanșată de activarea sistemului de atașament în timpul unei întâlniri conflictuale, are scopul de a promova împăcarea, un exemplu dat de autori fiind copilul care se agață de genunchii mamei atunci când aceasta este supărată pe el. Pe lângă această funcție, tulburarea poate avea și un rol în supraviețuire. Anxietatea de separare pare a fi pre-programată să apară între 12 și 18 luni (Beesdo et al., 2009). Având în vedere că atunci este și vârsta când copiii încep să meargă, o posibilă explicație ar fi că această frică este activată tocmai pentru a-i împiedica să se „aventureze” pe distanțe prea mari. Explicații evoluționiste ale tulburării de panică și ale agorafobiei

Atacurile de panică sunt caracterizate prin stări de disconfort intens manifestate prin palpitații, transpirație, tremurături, senzația de sufocare sau înecare, dureri în piept, grețuri, amețeală, senzația de cald sau frig, amorțeală, sentimentul de moarte sau nebunie iminentă, derealizare sau depersonalizare (American Psychiatric Association, 2013). Pe de altă parte, agorafobia este frica sau anxietatea în raport cu situații precum folosirea mijloacelor de transport în comun, aflarea în spații publice deschise sau închise, statul la coadă sau într-o mulțime ori ieșirea din casă fără însoțitor (American Psychiatric Association, 2013). Cele două tulburări pot fi asociate sau nu. Nesse (1987) propune o explicație simplă pentru tulburarea de panică. În viziunea sa, panica, atunci când este privită prin prisma cauzelor sale, nu este în sine patologică, ci mai degrabă o adaptare ce are funcția de a scăpa individul din situațiile periculoase. Autorul consideră că în cazul persoanelor cu tulburare de panică acest mecanism util în supraviețuire se declanșează în absența stimulului sau situației periculoase. Cu alte cuvinte, tulburarea de panică este un fel de alarmă falsă, care pornește o reacție de tip fugă sau luptă la un moment nepotrivit. Agorafobia, în opinia aceluiași autor, este rezultatul unor atacuri de panică repetate, prin care persoana dorește să evite în întregime expunerea la situațiile amenințătoare (Nesse, 2002). Pornind de la asocierea documentată dintre severitatea anxietății de separare în copilărie și riscul de a dezvolta tulburare de panică, Silove și colegii (1995) au efectuat un studiu retrospectiv pe gemeni ale cărui rezultate au indicat o contribuție genetică substanțială în anxietatea de separare la femei, dar nu și la bărbați. Autorii au lansat ipoteza că vestigiile filogenetice ale acestui tip de anxietate pot intra în conflict cu competiția de la locul de muncă în societatea modernă, acest conflict dintre nevoia de autonomie și atașament explicând rata mai ridicată a tulburării de panică și a agorafobiei la femei. Dintr-o perspectivă neuro-evoluționistă, pe de altă parte, tulburarea de panică este văzută ca o reacție la un pericol de sufocare, fapt ce declanșează o alarmă ce duce la un atac (Stein & Bouwer, 1997). Mai exact, când nivelul de presiune parțială a dioxidului de carbon și cel de lactat din creier cresc, atacul de panică se declanșează ca o reacție de urgență la sufocare; prin aceste mecanisme, teoria falsei sufocări explică de ce atacurile de panică sunt mai frecvente în perioadele de relaxare, în faza premenstruală sau la persoanele cu insuficiență respiratorie (Stein & Bouwer, 1997).

Explicații evoluționiste ale tulburării de anxietate generalizată Tulburarea de anxietate generalizată se caracterizează prin anxietate sau îngrijorare excesivă timp de cel puțin șase luni, această stare fiind asociată cu agitație, oboseală, dificultăți de concentrare, iritabilitate, tensiune musculară sau tulburări de somn (American Psychiatric Association, 2013). Sloman și colegii (2006) argumentează că anxietatea poate fi văzută ca o stare de afectivitate negativă crescută – în contrast cu depresia, care ar reprezenta o stare de afectivitate pozitivă scăzută. Autorii consideră că anxietatea generalizată, prin gradul mare de nesiguranță și îndoială, poate avea rolul de a transmite lipsa unei amenințări, ceea ce poate micșora posibilitatea angajării într-un conflict. Anxietatea generalizată reduce conectarea cu mediul, fiind astfel o strategie generală de evitare a riscurilor și a confruntării cu pericolele (Sloman et al., 2006). Alți autori argumentează că îngrijorarea temperamentală de tip anxios poate avea un rol altruist (Akiskal, 1998). Mai exact, tulburarea de anxietate generalizată reprezintă o exagerare a unei dispoziții normale de personalitate, și anume temperamentul anxios generalizat. Din această perspectivă, acest tip de temperament este o anxietate altruistă, menită să crească supraviețuirea membrilor din familia imediată și extinsă, prin grijile pe care persoanele afectate și le fac pentru ceilalți. Alți autori evoluționiști au dezvoltat relația bine cunoscută între anxietate/arousal și performanță (Legea optimului motivațional sau legea Yerkes-Dodson [Yerkes & Dodson, 1908]) argumentând că aceasta poate fi interpretată ca o adaptare ce ajută individul să își atingă obiectivele, starea patologică intervenind atunci când starea de activare este menținută la un nivel crescut pentru prea mult timp (Stein & Bouwer, 1997). Explicații evoluționiste ale fobiei/anxietății sociale Tulburarea de anxietate socială se caracterizează prin frica sau anxietatea legată de situații în care persoana este supusă evaluării potențial negative a celorlalți (American Psychiatric Association, 2013). Astfel de situații pot fi cunoașterea unor persoane noi, vorbitul în public, ridicatul mâinii în clasă și chiar jogging-ul sau mâncatul în public. Sloman și colegii (2006) consideră că persoanele cu această tulburare anticipează înfrângerea în competiția pentru atractivitate și prestigiu, fiind predispuși să se comporte într-o manieră submisivă. Acest lucru, la rândul său, dă celorlalți impresia că persoana este stranie sau

neinteresantă, ceea ce poate întări și mai mult convingerile celor afectați. Mai mult, deși anxietatea socială se poate manifesta doar într-o arie, cel mai adesea simptomele nu sunt izolate, persoanele fiind caracterizate de un comportament submisiv într-o varietate de situații și contexte. În opinia autorilor acest lucru sugerează un prag scăzut de declanșare a Strategiei de Înfrângere Involuntară (vezi capitolul despre depresie pentru mai multe explicații privind teoria propusă de Sloman). Această interpretare este susținută de un studiu efectuat de Gilbert (2000) pe 109 studenți și pe 50 de pacienți cu depresie. Autorul a arătat că rușinea, anxietatea socială și depresia (dar nu și vinovăția) sunt strâns legate de sentimente de inferioritate și de comportamente submisive. Prin urmare, Gilbert (2000) sugerează că animalele și oamenii care se află în poziții de subordonare nedorite ajung să dezvolte astfel de patologii. Într-o altă lucrare, același autor argumentează că anxietatea socială poate fi o formă de anxietate competitivă care se declanșează când o persoană se percepe ca având un statut scăzut (Gilbert, 2001). Autorii unui alt studiu pe anxietate socială (Roitman & Gilboa-Schechtman, 2014) au pornit de la ipotezele lui Rapee (1997) conform cărora anxietatea socială maternă este direct legată de cea a copiilor (în sensul că anxietatea socială declanșează la mame comportamente hiperprotective și de control). Rezultatele au indicat însă faptul că nu există o asociere directă între anxietatea maternă și cea a copiilor, relația fiind mediată de percepția de sine a copiilor, mai precis de dominanță și de auto-criticism. În opinia autorilor, aceste rezultate susțin teoria evoluționistă a lui Gilbert (2000, 2001) deoarece anxietatea socială a mamei ar influența percepția copilului cu privire la securitatea nișei sale sociale. Alte studii efectuate în aceeași direcție au arătat că anxietatea socială corelează semnificativ cu sentimente de inferioritate și cu comportamente de tip submisiv, precum și cu o intimitate și apropiere (percepute) mai scăzute în relațiile cu alții, inclusiv în relațiile romantice (Weisman, Aderka, Marom, Hermesh, & Gilboa-Schechtman, 2011). Astfel, anxietatea socială are un impact negativ asupra fitness-ului persoanei, deoarece afectează nu doar percepția privind statutul social și, implicit, percepția propriei valori ca partener, ci și relația de cuplu. Cu alte cuvinte, o persoană care se considera inferioară fie se va auto-elimina din competiția pentru un partener, fie va căuta parteneri de o valoare mai scăzută, relația în acest ultim caz consolidându-se mai greu din cauza anxietății. Există și unii autori care susțin că prevalența anxietății poate fi atribuită factorilor de mediu, mai precis neconcordanțelor dintre modul actual de viață și mediul în care ne-am adaptat ca specie

(Grinde, 2005). Din aceasta perspectivă, anxietatea nu este în mod necesar o adaptare, ci mai degrabă o consecință a faptului că trăim în medii „anormale” din punct de vedere evoluționist. Prevalența ridicată a anxietății – între 10% și 16% (Somers, Goldner, Waraich, & Hsu, 2006) – nu ar fi fost adaptativă pentru strămoșii noștri și poate fi explicată, în opinia autorului, prin prisma neconcordanțelor dintre trecut și prezent (Grinde, 2005). Astfel, o declanșare excesivă a circuitelor nervoase și a activității endocrine asociate cu frica, în special la vârste fragede, poate să dezvolte aceste circuite și sisteme mai mult decât ar fi normal. De exemplu, felul în care societățile de vânători – culegători își cresc copiii este fundamental diferit față de modurile în care aceștia sunt crescuți în lumea modernă. În grupurile de vânători -culegători părinții stau foarte aproape de copii pe tot parcursul zilei și dorm cu aceștia noaptea, în timp ce în societățile industrializate este încurajată autonomia copilului: de mici, aceștia sunt trimiși la creșe sau grădinițe și sunt obișnuiți să doarmă în camerele lor separate, reducându-se mult contactul „piele pe piele”. Din acest punct de vedere, faptul ca prevalența tulburărilor de anxietate în societățile de vânători – culegători este mult mai redusă decât in societățile moderne nu este o surpriză. Spre exemplu, copiii crescuți într-un stil asemănător cu cei din grupurile ancestrale (alăptare prelungită, contact fizic crescut, o naștere naturală, mai mulți îngrijitori) prezintă rate mai scăzute de patologie psihiatrică și o dezvoltare socio-morală optimă (Darcia Narvaez, 2013; Narvaez, 2011; Narvaez et al., 2013) Teoria lui Grinde (2005) conduce la ideea că ar trebui să modificăm modurile în care ne creștem copiii, în sensul unui contact mai mare între mamă și copil (nu doar timpul petrecut împreună, ci si contactul piele pe piele, alăptarea și dormitul cu copiii sau expunerea mai frecventă la oameni cunoscuți decât necunoscuți). Într-adevăr, studii în alte discipline psihologice arată de exemplu că alăptatul îi ajută pe copii să facă față mai bine stresului (“New study shows long term mental health benefits from extended breastfeeding,” 2010) sau să ajungă adulți mai bine educați și mai bine plătiți (Boseley, 2015). Într-un cadru mai larg, o explicație neuro-evoluționistă a anxietății sociale se centrează pe faptul că există o paralelă între înroșirea în situații sociale și comportamente de liniștire sau mulțumire a celorlalți (appeasement), mai ales în condițiile în care persoanele anxioase își subestimează propriul statut, îl supraestimează pe al altora și au o percepție exagerată a amenințărilor sociale (Stein & Bouwer, 1997). Concluzii și implicații

Studiile și teoriile evoluționiste descrise succint mai sus arată faptul că diferite tipuri de anxietate au funcții adaptative diferite. Unii autori, ca Stein si Nesse (2011) susțin că îmbinarea unui cadru evoluționist cu neuroștiințele cognitiv-afective ar putea duce la explicații mai cuprinzătoare a acestor tulburări, cu posibile implicații clinice. Explicațiile evoluționiste ale tulburărilor de anxietate nu înlocuiesc teoriile curente, ci le completează, prin identificarea cauzelor distale ale acestor condiții. Spre exemplu, ele ajută la înțelegerea anumitor fenomene precum stingerea și reactivarea fricii: deși terapia de expunere dă rezultate bune în anumite tipuri de fobii, răspunsul fobic în sine nu se dezvață (Marks & Toben̂a, 1990), ci un proces cortical nou învățat îl suprimă pe cel vechi (Quirk, 2002), astfel încât frica poate fi reactivată. Practic, condiționarea fricii ar fi localizată în amigdală, iar „dispariția” fricii ar fi un proces ce are loc în cortexul prefrontal, ceea ce face ca frica inițială să se poată manifesta în continuare în anumite situații. Mai mult, teoriile evoluționiste și, implicit, funcțiile adaptative ale anumitor tulburări de anxietate pot oferi perspective psihofarmacologice noi, în sensul diferențierii între situațiile în care anxietatea este debilitantă (în care medicația poate fi utilă) și cele în care anxietatea are un rol adaptativ. În acest sens Nesse (2002) susține de exemplu că explicațiile evoluționiste ar putea să valideze și mai mult tratamentul medicamentos. Dacă atacurile de panică reprezintă în esență „rezultate fals pozitive” – reacții inutile la pericole inexistente – atunci tratamentul cu anxiolitice poate ridica pragul la care se manifestă anxietatea. Astfel, explică autorul, pacienții pot înțelege faptul că medicația nu ajută doar la înăbușirea simptomelor, ci și la o soluționare pe termen mai lung a acestora. În intervențiile psihologice, explicarea funcțiilor adaptative ale anxietății poate deveni o parte importantă a tratamentului, lucru ce se poate concretiza într-o acceptare mai mare a acestor condiții și o reducere a disfuncționalităților asociate cu acestea.

BIBLIOGRAFIE Akiskal, H. S. (1998). Toward a definition of generalized anxiety disorder as an anxious temperament type. Acta Psychiatrica Scandinavica. Supplementum, 393, 66–73. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed). Washington, DC: American Psychiatric Association. Beesdo, K., Knappe, S., & Pine, D. S. (2009). Anxiety and Anxiety Disorders in Children and Adolescents: Developmental Issues and Implications for DSM-V. The Psychiatric Clinics of North America, 32(3), 483–524. http://doi.org/10.1016/j.psc.2009.06.002 Boseley, S. (2015, March 18). The longer babies breastfeed, the more they achieve in life – major study. The Guardian. Retrieved from http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2015/mar/18/brazil-longer-babies-breastfed-more-achieve-in-life-major-study Boyer, P., & Bergstrom, B. (2011). Threat-detection in child development: An evolutionary perspective. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 35(4), 1034–1041. http://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2010.08.010 Darcia Narvaez, L. W. (2013). The evolved developmental niche and child sociomoral outcomes in Chinese 3-year-olds. European Journal of Developmental Psychology, 10(2), 106–127. http://doi.org/10.1080/17405629.2012.761606 Davey, G. (2004). Psychopathology of specific phobias. Psychiatry, 3(6), 83–86. http://doi.org/10.1383/psyt.3.6.83.38209 Davey, G. (2007). Psychopathology and treatment of specific phobias. Psychiatry, 6(6), 247–253. http://doi.org/10.1016/j.mppsy.2007.03.007 de Beurs, E., Beekman, A. T., van Balkom, A. J., Deeg, D. J., van Dyck, R., & van Tilburg, W. (1999). Consequences of anxiety in older persons: its effect on disability, well-being and use of health services. Psychological Medicine, 29(3), 583–593.

Gilbert, P. (2000). The relationship of shame, social anxiety and depression: the role of the evaluation of social rank. Clinical Psychology & Psychotherapy, 7(3), 174–189. http://doi.org/10.1002/1099-0879(200007)7:3<174::AID-CPP236>3.0.CO;2-U Gilbert, P. (2001). EVOLUTION AND SOCIAL ANXIETY: The Role of Attraction, Social Competition, and Social Hierarchies. Psychiatric Clinics of North America, 24(4), 723–751. http://doi.org/10.1016/S0193-953X(05)70260-4 Grinde, B. (2005). An approach to the prevention of anxiety-related disorders based on evolutionary medicine. Preventive Medicine, 40(6), 904–909. http://doi.org/10.1016/j.ypmed.2004.08.001 Kashdan, T. B., Volkmann, J. R., Breen, W. E., & Han, S. (2007). Social anxiety and romantic relationships: The costs and benefits of negative emotion expression are context-dependent. Journal of Anxiety Disorders, 21(4), 475–492. http://doi.org/10.1016/j.janxdis.2006.08.007 Marks, I., & Nesse, R. M. (1994). Fear and fitness: An evolutionary analysis of anxiety disorders. Ethology and Sociobiology, 15(5–6), 247–261. http://doi.org/10.1016/0162-3095(94)90002-7 Marks, I., & Toben̂a, A. (1990). Learning and unlearning fear: A clinical and evolutionary perspective. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 14(4), 365–384. http://doi.org/10.1016/S0149-7634(05)80059-4 Mazzone, L., Ducci, F., Scoto, M. C., Passaniti, E., D’Arrigo, V. G., & Vitiello, B. (2007). The role of anxiety symptoms in school performance in a community sample of children and adolescents. BMC Public Health, 7(1), 347. http://doi.org/10.1186/1471-2458-7-347 Narvaez, D. (2011). Moral Neuroeducation from Early Life Through the Lifespan. Neuroethics, 5(2), 145–157. http://doi.org/10.1007/s12152-011-9117-5 Narvaez, D., Gleason, T., Wang, L., Brooks, J., Lefever, J. B., & Cheng, Y. (2013). The evolved development niche: Longitudinal effects of caregiving practices on early childhood psychosocial development. Early Childhood Research Quarterly, 28(4), 759–773. http://doi.org/10.1016/j.ecresq.2013.07.003 National Institute of Mental Health. (2009). Anxiety disorders. Retrieved from http://www.nimh.nih.gov/health/publications/anxiety-disorders/index.shtml?rf=53414

Nesse, R. M. (1987). An evolutionary perspective on panic disorder and agoraphobia. Ethology and Sociobiology, 8, Supplement 1, 73–83. http://doi.org/10.1016/0162-3095(87)90020-3 Nesse, R. M. (2002). Evolutionary biology: a basic science for psychiatry. World Psychiatry, 1(1), 7–9. New study shows long term mental health benefits from extended breastfeeding. (2010). Retrieved September 28, 2015, from http://telethonkids.org.au/news-events/media-releases/2010/january/new-study-shows-long-term-mental-health-benefits-from-extended-breastfeeding/ Olatunji, B. O., Cisler, J., McKay, D., & Phillips, M. L. (2010). Is disgust associated with psychopathology? Emerging research in the anxiety disorders. Psychiatry Research, 175(1–2), 1–10. http://doi.org/10.1016/j.psychres.2009.04.007 Quirk, G. J. (2002). Memory for Extinction of Conditioned Fear Is Long-lasting and Persists Following Spontaneous Recovery. Learning & Memory, 9(6), 402–407. http://doi.org/10.1101/lm.49602 Rapee, R. M. (1997). Potential role of childrearing practices in the development of anxiety and depression. Clinical Psychology Review, 17(1), 47–67. http://doi.org/10.1016/S0272-7358(96)00040-2 Roitman, Y., & Gilboa-Schechtman, E. (2014). Dominance as part of self-concept mediates the intergenerational transmission of social anxiety among adolescents under residential care. Journal of Adolescence, 37(5), 577–586. http://doi.org/10.1016/j.adolescence.2014.04.014 Silove, D., Manicavasagar, V., O’Connell, D., & Morris-Yates, A. (1995). Genetic factors in early separation anxiety: implications for the genesis of adult anxiety disorders. Acta Psychiatrica Scandinavica, 92(1), 17–24. Sloman, L., Farvolden, P., Gilbert, P., & Price, J. (2006). The interactive functioning of anxiety and depression in agonistic encounters and reconciliation. Journal of Affective Disorders, 90(2–3), 93–99. http://doi.org/10.1016/j.jad.2005.12.001

Somers, J. M., Goldner, E. M., Waraich, P., & Hsu, L. (2006). Prevalence and incidence studies of anxiety disorders: a systematic review of the literature. Canadian Journal of Psychiatry. Revue Canadienne De Psychiatrie, 51(2), 100–113. Steimer, T. (2002). The biology of fear- and anxiety-related behaviors. Dialogues in Clinical Neuroscience, 4(3), 231–249. Stein, D. J., & Bouwer, C. (1997). A neuro-evolutionary approach to the anxiety disorders. Journal of Anxiety Disorders, 11(4), 409–429. http://doi.org/10.1016/S0887-6185(97)00019-4 Stein, D. J., & Nesse, R. M. (2011). Threat detection, precautionary responses, and anxiety disorders. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 35(4), 1075–1079. http://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2010.11.012 WebMD. (n.d.). Separation Anxiety Disorder in Children. Retrieved September 28, 2015, from http://www.webmd.com/children/guide/separation-anxiety Weisman, O., Aderka, I. M., Marom, S., Hermesh, H., & Gilboa-Schechtman, E. (2011). Social rank and affiliation in social anxiety disorder. Behaviour Research and Therapy, 49(6–7), 399–405. http://doi.org/10.1016/j.brat.2011.03.010