Tulburari Psihice la Copii și Adolescenti

Motivatia alegerii temei. Obiective………………………………………………………………………..4

Introducere…………………………………………………………………………………………………………. 6

Capitolul 1

Generalități. Tulburări de conduită la copii și adolescenți…………………………………….. 7

1.1. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a deviației……………….. 7

1.2. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței ……………………………………………………………………………………………………… 8

1.3. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze generale și specifice ………………………………………………………………………………………………11

Capitolul 2

Profilul psihologic al infractorului minor ……………………………………………………………..19

2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității infractorului ………………………….19

2.2. Tipuri de comportament antisocial …………………………………………………………………….26

2.3. Particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori…………………………………..31

Capitolul 3

Delicventa juvenila ………………………………………………………………………………………………41

3.1. Copiii strazii-o problema grava a societatii………………………………………………………….41

3.2. Minori delicventi cu hanticap fizic si psihic………………………………………………………..45

3.3. Expertiza medico-legala psihiatrica la minori………………………………………………………49

3.4. Aspecte medico-legale in discernamant………………………………………………………………53

Capitolul 4

Actul infracțional din perspectiva exploratorie…………………………………………………….. 56

4.1. Conceptul de act infracțional……………………………………………………………………………. 56

4.2. Determinarea motivației săvârșirii infracțiunii……………………………………………………. 58

4.3. Infractori minori organizați si dezorganizati………………………………………………………..60

4.4. Masuri educative pentru infractorii minori………………………………………………………….61

Studii de caz……………………………………………………………………………………………………….

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….

Bibliografie

Motivatia alegerii temei de cercetare. Obiective.

Faptul ca o parte dintre tinerii adolescenti sunt atrasi de grupuri stradale, ajungând sa fuga, sa abandoneze scoala si sa adere la conduite de delict, respectiv sa fure, sa devina violenti, sa consume droguri, alcool, sa savarseasca crime, m-a determinat sa gasesc si sa aleg solutii practice de interventie în vederea recuperarii lor, atât în plan psihologic (de restructurare a schemelor caracterial – morale), în plan social (de asimilare si respectare a valorilor si normelor unanim acceptate de comunitate) cat si in plan medical, acolo unde este cazul, prin depistarea si tratarea afectiunilor psihice care au stat la baza comportamentului deviant.

Tema abordata în lucrarea de fata încearca sa raspunda unor cerinte concrete de îmbunatatire a calitatii activitatii de cunoastere si educatie a tinerilor care aflându-se sub influenta unor factori de microgrup nefavorabil unei dezvoltari psiho-sociale corespunzatoare, au structurat conduite antisociale.

Obiectul propriu-zis al lucrarii consta în clarificarea fenomenului dezvoltarii deficitare a personalitatii unor tineri sub aspectul trasaturilor de caracter si elaborarea unui model eficient si aplicabil de recuperare si integrare socio-profesionala a acestora.

Cercetarea întreprinsa a fost orientata având ca punct de plecare, aprecierea ca, conduita devianta apare si se dezvolta în procesul interactiunii dintre subiect si mediul sau de apartenenta (familie) în urma caruia, subiectul structureaza lent trasaturi favorabile trecerii la atitudini deviante. Majoritatea trasaturilor ce ofera personalitatii un caracter deviant, fiind dobândite, pot fi ameliorate prin schimbarea tipului de activitate (introducerea subiectului într-un alt sistem de valori, îi poate restructura modul de gândire si activitatea conform cerintelor sociale), respectiv a sistemului de valori facand posibila schimbarea profilului moral-caracterial, iar pentru delicventii cu tulburari psihice si acordarea de ingrijiri medicale specifice afectiunii.

Teza de licenta cuprinde doua parti, documentara si experimentala. Partea documentara trateaza evolutia conceptiilor asupra deviantei, delicventa juvenila, profilul psihologic al infractorului minor,actul infractional din perspectiva exploratorie. Partea experimentala fundamenteaza alegerea metodelor si tehnicilor de cercetare considerate adecvate temei noastre si expune rezultatele cercetarilor sub forma de concluzii asupra expertizelor medico-legale psihiatrice a personalitatii deviante si asupra solutiilor de recuperare a acesteia.

Cercetarile au fost efectuate în cadrul unor scolii speciale si în institutii de reeducare. În rezumatul tezei de licenta vom prezenta numai câteva dintre aprecieri de ordin teoretic asupra conceptului de devianta, precum si metodele utilizate în diferite faze ale cercetarilor efectuate în vederea formularii solutiilor de cunoastere si tratare psihopedagogica si medicala a deviantului minor.

Introducere

Prezenta lucrare face referire la „Tulburările psihice la copii și adolescenți, tulburări de conduită de tip socializat și nesocializat și implicațiile medico-legale ale infractionalității la minori”, fiind structurată în două părți, una teoretică și una practică. Partea teoretică include patru capitole, fiecare făcând referire la subiectul analizat.

Astfel, primul capitol denumit „Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la copii și adolescenți” aduce în discuție definirea comportamentului deviant, elemente de identitate a devianței, învățarea socială, dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței, factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor.

Al doilea capitol trateaza problematica delicventei juvenile analizand tipurile de comportamente antisociale (in special cel agresiv), fenomenul „copiii strazii”, minorii delicventi cu hanticap fizic si psihic precum si aspectele medico-legale in discernamant.

Urmatorul capitol abordează „Profilul psihologic al infractorului minor”. Acesta se reflectă în componența personalității, trăsăturile personalității infractorului (frustrarea, inferioritatea, instabilitatea, imaturitatea, inadaptarea, duplicitatea, sensibilitatea, egocentrismul, labilitatea, indiferenta), particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori (cersetorul, hotul, spargatorul, talharul, infractorul intelectual si recidivist, infractorul de profesie) și cuplul penal victima-agresor în plan psiho-social (categorii de victime, tipuri de vinovatie a victimei, victima vazuta ca o cauza a delictului, excrocheriilor, a rezultatului sinuciderii in doi sau a coincidentei).

Ultimul capitol intitulat „Actul infracțional din perspectiva exploratorie” tratează conceptul de act infracțional, determinarea motivației săvârșirii infracțiunii, infractori minori organizați (ce premediteaza fapta) și infractori minori dezorganizați (ce nu premediteaza fapta), precum si masurile educative aplicate minorilor delicventi.

Întreaga lucrare este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și după interpretări personale și legislație actualizată.

Capitolul 1

Generalități. Tulburări de conduită la copii

și adolescenți

1.1. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a devianței

Pentru a putea defini comportamentul deviant, este nevoie mai întâi să înțelegem ce înseamnă noțiunea de devianță în general. Privită în sens larg, devianța este utilizată atât în psihologia socială, sociologie, cât și în domeniul juridic și criminologie.

Astfel, prin devianță se înțelege „îndepartarea sau abaterea indivizilor față de normele și valorile sociale”.

Comportamentul deviant se poate răsfrânge fie printr-un comportament excentric, fie printr-un comportament disfuncțional. Acestea se referă la acele persoane care fac gesturi ieșite din comun adică adoptă un comportament dezordonat, neglijent, pe alocuri aberant până la delicvent.

În opinia unui autor, devianța se clasifică „atât în devianță pozitivă cât și negativă. Cea pozitivă intervine atunci când individul renunță la stereotipurile conformității și adopă norme și valori superioare în stil creativ iar cea negativă se remarcă prin încălcarea și refuzarea indicațiilor normelor medii”.

Edwin Lambert (1951) „face o altă distincție cu privire la delicvență clasificând-o în devianță primară și devianță secundară. În cazul primei categorii, se spune că aproape orice persoană evită din când în când regulile, dar are un caracter temporar, și persoana în cauză rămâne acceptată din punct de vedere social. În cazul celei de-a doua categorii persoanele adoptă un stil deviant și cu care se conformează având ca rezultat neacceptarea lor în societate”.Cu alte cuvinte „comportamentul deviant include infracțiunea și delictele (omorul, furtul, violul, delicvența juvenilă), sinuciderea, consumul de droguri, prostitutia,

homosexualitatea, lesbianismul, pornografia, devianțele religioase, extremismul politic. Tot ca un comportament deviant au fost incluse bolile mentale și handicapurile fizice.”

Printre elementele de identitate ale devianței, după părarea lui Pitulescu, remarcăm:

„a)- devianța morală –acționează ca o încălcare a normelor morale ale unui grup față de normele obișnuite ale societății. Aceasta poate interveni și cadrul profesiei atunci când cei implicați săvârșesc fapte imorale;

b)- devianța funcțională –se manifestă atunci când există abateri disciplinare de la regulemente, când o persoană este incompetentă din punct de vedere profesional sau este incapabilă de a ocupa o funcție în cadrul unei organizații și a cărei rezultat provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective.

c)- devianța penală se răsfrânge la faptele prevăzute de legea penală. Aceste fapte sunt deviante indiferent de vârstă sau starea mentală a celor în cauză. De aici rezultă două categorii de delicvență penală, poate exista criminalitate în rândul adulților aceste persoane se încadrează la vârste mai mari decât ale minorității civile și care au înfăptuit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind catalogați drept „infractori”; și mai poate fi delincvența juvenilă în care minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și care au săvârșit cu bună știință o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind denumiți „delincvenții minori”.

În concluzie, devianță are drept consecințe destabilizarea ritmului de viață a unei persoane în cadrul societății.

1.2. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței

Teoreticienii lansează ideea că „personalitatea sau comportamentul copilului se dezvoltă ca urmare a interacțiunii sociale – prin recompense și pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol și conformarea la expectanțe”.

Copilul parcurge mai multe etape în dezvoltarea sa pornind de la percepția socială și înțelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate și comunicarea, atât verbală cât și non-verbală. „Primul contact al copilului cu lumea exterioară are loc, în mare masură, prin gesturile, mimica și vorbele persoanei care are grijă de el. Toate acestea îi pot oferi copilului o experiență destul de variată: ridicarea și strângerea în brațe sunt diferite de mesajul verbal, iar zâmbetul părinților constituie un tip de stimulare diferit de zâmbetul afișat de copil atunci când este gâdilat”. Potrivit acestor comportamente pe care le afișează părinții sau persoanele îngrijitoare, copilul începe să își formeze cunoștințele asupra lumii.

De-a lungul timpului mai mulți cercetători au încercat să explice evoluția copilului în relația cu factorii înconjurători. În cele ce urmează voi prezenta concepția acestor cercetători.

În concepția lui Schaffer (1971), „copilul reacționează mult mai bine la oameni, decât la alți stimuli din jurul său, cum ar fi begulețele sau zgomotele. Copii au o tendință de sociabilitate foarte puternică și foarte bine conturată față de adulți. O altă modalitate importantă de interacțiune între adulți și copii este imitarea. Potrivit unor studii, chiar și copiii foarte mici imită expresiile mamelor lor, iar mamele afișează deseori expresii faciale exagerate atunci când le vorbesc copiilor”.

Stern (1977), un alt cercetător, a arătat că „bebeluși de câteva săptămâni în momentul interacțiunii cu mamele lor, imită expresiile acestora. De asemenea, plânsul, poate fi considerat o modalitate de comunicare. Pentru un copil cu probleme locomotorii, acesta este o strategie esențială pentru supraviețuire. Mamele își dezvoltă adesea o capacitate de înțelegere a plânsului copilului lor, diferențiind situațiile în care copilul este flămând, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare între mamă și copil, asupra căreia s-au concentrat numeroși cercetători este contactul vizual”.

Fitzgerald (1968) a constatat „că dilatarea pupilelor, care este o cale prin care se arată inconștient afecțiunea față de alte persoane, este un semnal pe care îl transmit și copiii, mai ales față de părinții lor, începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl afișează la vederea oricărei figuri.

Acest aspect indică două lucruri, mai întâi că persoanele care interacționează cu copilul vor primi și alte mesaje în afară de zâmbet, care le arată că și copilului îi face plăcere interacțiunea iar în al doilea rând se observă că pe la patru luni copilul începe să aibă preferințe în privința persoanelor din jurul său”.

Cu cât analiza dezvoltării copilului este mai intensă cu atât mai mult se poate observa că acesta presupune un proces de socializare, în care copilul învață să se raporteze normelor societății și să intervină în mod adecvat. Din fericire, natura este de partea copiilor, deoarece ei sunt receptivi la tot ce este nou și cu o putere avansată de învățare în scurt timp. „Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil, prin procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor sociale. În acest caz, majoritatea celor care au studiat învățarea socială consideră că procesul de imitare și de identificare este cel mai important dintre cele trei”.

Cât privește adolescența, aceasta este o perioadă delicată în transformarea copilului, astfel că el va întâlni și se va confrunta cu experiențe noi. În primul rând este vârsta marilor schimbări corporale, a primilor fluturi în stomac și nu în ultimul rând și a experiențelor sexuale. Tot în această perioadă intervine luarea marilor decizii cu privire la direcția și scopul vieții.

De la 15 ani adolescentul dobândește capacitatea completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților.

Și în acest caz, adolescentul trebuie îngrijit cu atenție de către familie, pentru a-i orândui bunul mers al educației și să nu adopte un comportament deviant, agresiv și care să tulbure liniștea societății. În cazul în care din diferite motive, adolescentul adoptă un comportament deviant, acest lucru se poate observa din limbaj, gândire, imaginație, memorie, motivație și vionță, etc. Acesta prezintă următoarele însușiri:

„- este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic, aderă la limbajul argotic pentru a-și ascunde abilitățile verbale sărace;

– prezintă insuficiențe de combinatorică abstractă, capacitate redusă de analiză și sinteză, nu poate interpreta critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale, nu poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane, autoreflexia și autoanaliza sunt distorsionate; are o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație pentru a-și exprima un eu ideal;

– memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și cea motrică, tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale;

– învață copiind conduitele negative ale celor din anturajul său, înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice;

– conflictele motivaționale determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare, de vanitate), nivelul de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat, control voluntar slab ceea ce duce la lașitate, disimulare, tendința spre consumul de droguri, alcool, distracții cărora nu le poate rezista, adoră falșii eroi”.

În consecință, dobândirea cunoștințelor pentru un comportament adecvat pe tot parcursul vieții este moștenit de la familia în care aceștia sunt crescuți precum și a anturajului și grupului de prieteni cu care socializează.

1.3. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze generale și specifice.

Familia joacă un rol foarte inportant în creșterea și educația copilului, dar pe lângă acestea și anturajul în care se dezvoltă poate să influențeze atitudinea copilului.

În general tulburările de comportament ale infractorilor minori constituie una din cele mai frecvente cauze pentru care familiile doresc consultul de specialitate. „Acestea pot provoca abandonul școlar, furtul, minciuna, vagabondajul, consumul de substanțe interzise, nerespectarea regulilor morale, gesturi agresive. Toate acestea conduc la comportamente deviante dar care uneori se situează la limita delicvenței”.

Tulburările de comportament sunt variabile de la individ la individ. Ele pot începe cu o simplă minciună și să culmineze cu acte de mare gravitate, periculozitate, ca de exemplu omucidere.

Simptomele tulburărilor de comportament sunt reprezentate de:

minciună pe baza fabulației sau al mitomaniei. Aspectele motivaționale care determină minciuna acționează pe un teren psihic afectat de erori educaționale, acestea pot influența adolescentul mincinos orientându-l către delicvență;

instabilitatea reprezintă incapacitatea de a păstra o atitudine, de a atrage atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune manifestându-se în aria sensibilității afective, ca și în cea atitudinală și comportamentală, fiind atât produsul structurii individuale cât și rezultatul unor dificultăți adaptative apărute în cadrul relațiilor interpersonale, familiale sau al proceselor de integrare în școala și colectivele de muncă;

irascibilitatea  intervine la mânie și de cele mai multe ori se încheie cu mișcări heteroagresive.

impulsivitatea  reprezintă acea reacție a persoanei care nu stă să judece înainte de a acționa și care este împins de o putere din interior nestăpânită;

eșecul scolar. Adolescenții, de regulă băieții, desconsideră sistemul de învățământ iar școala tinde să pară neimportantă. De multe ori relațiile din cadrul familiei pot contribui la proastele rezultate ale copilului;

furtul. În cazul copilului, furtul pornește de regulă din cadrul familiei, urmând să se extindă și în afara ei. Acesta atentează la proprietatea particulară sau publică iar drept motivații întâlnim ori satisfacția unor gusturi, a imaginației ori dorul de aventură, ce se manifestă prin sentimentul de teama, invidie, orgoliu;

fuga sau vagabondajul. Diferența dintre cele două este de durată, fuga acționează ca dorință de evadare, de aventură iar vagabondajul se desfășoară în timp;

incendiile voluntare, sunt provocate de către adolescenți ca urmare a unei dorințe de răzbunare iar autorii fiind debilii mintali, epileptici;

alcoolismul și dependența de droguri intervine în situațiile de a alunga permanentele stări de depresie pe care le cunosc ca urmare a unei diversități de probleme nerezolvate;

devierile sexuale  sunt comportamente sexuale regresive: homosexulalitatea  și prostitutia;

omuciderea  se remarcă în cazului unei situații frustrante, ceea ce conduce la o anumită răceală afectivă, la atitudine dăunătoare de indiferenta, de insesibilitate afectivă;

suicidul și tentativa de suicid. Suicidul intervine atunci când o persoană, își cauzează moartea intenționat.

Trăsăturile tulburărilor de comportament care alcătuiesc infracționalismul sunt:

„comportament deviant moral, acesta are loc după vârsta de 7 ani. Comportamentul deviant moral se manifestă atunci când un individ este inadaptat social, familial, școlar.

După pubertate și în adolescență, comportamentele deviante se răsfrâng la imaturitatea socio-afectivă și caracterială, dar și la dificultățile de adaptare în cadrul legislației și ale restricțiilor.

comportamente aberante se pot exprima relativ devreme și au spectru larg de manifestări adesea stereotipe, ca și a incapacității de progres sub influența educației”.

În cazul adolescentului, stările „normale” ale comportamentul său sunt:

a) stările afective (depresie, anxietate, excitație, stări hipomaniacale, reacții psihosomatice, obsesii, fobii).

b) stările caracterologice (inegalități în randamentul activității intelectuale, eșecuri scolare, concentrarea asupra unor informatii particulare).

c) stările psihosociale (multiple conflicte cu părinții, cu scoala și cu anturajul în scopul de a stabili legăturile de dependenta și climatul tutelar).

Toate cele prezentate mai sus, sunt reacții de apărare ale adolescentului în privința adoptării noilor lui roluri și responsabilități sociale și nu trebuie interpretate ca simptome ale unei tulburări psihopatologice. În cazul în care adolescentul preferă consumul de alcool și cel de tutun, aceste sunt acte cu semnificațe morală, el încercând să-și demonstreze sie insuși precum și anturajului său autonomia și dobandirea precoce a statusului de adult. Chiar și abandonul școlar și părăsirea domiciliului semnifică, de cele mai multe ori, atitudini ale adolescentului față de metode educative inadecvate sau fata de sistemul de pedepse și sanctiuni aplicate în familie sau școala, nefiind din acest punct de vedere, conduite delincvente propriu-zise. 

Un studiu realizat in Franta in 1998 si repetat dupa 10 ani mentioneaza printre cauzele delincventei juvenile:

– Factorii psiho-sociali, alcoolismul parintilor, influentele parentale, discordiile conjugale, somaj, carenta de autoritate educativa, mizeria afectiva a copiilor, saracia ca atare

Tulburari de caracter

Deficiente intelectuale

In cele ce urmeaza vom acorda atentie urmatoarelor cauze:

Alcoolismul este cauza violentei in familie. Parintii alcoolici prezinta tulburari psihice care ii impiedica sa se poarte normal cu proprii copii.

Traditia alcoolismului si violentei de multe ori este dusa mai departe. Copilul maltratat este tentat sa faca ceva pentru a iesi in evidenta.

Maternitatea. Perioada de viata intrauterina imprima unele modificari functionale afective, in special in relatia mama-copil.

Pentru determinarea coordonatelor personalitatii delincvente retinem faptul ca perioada perioada maternitatii are influenta asupra echilibrului neuroafectiv al copilului si adolescentului. Facand corp comun cu mama, copilul merge pana la o stare de identificare cu ea. Mama devine in subconstient a doua forma a existentei copilului.

Din datele existente reiese ca aproximativ 80% din minorii internati in scolile de reeducare provin din sarcini functionale afectiv-social: copii aparuti pe lume in urma unei sacini nedorite (debut sexual intamplator si timpuriu, viol, fete solidare), fiind apoi abandonati si care ajung mai tarziu din victime agresori, infractori.

Copilul provenit din viol se constitue ca un stigmat, printr-un fenomen de transfer.

S-a dovedit ca un traumatism afectiv instalat din timpul existentei intrauterinea fatului, produce grave perturbari, mergand pana la modificari ale functiilor (inclusiv cele intelectuale) si ale personalitatii.

Copilul al carui mama are tendinta inconstienta sau manifesta dorinta de abandonare sau de inlaturare a acestuia ,fie va ajunge intr-un centru de plasament, fie ramas in compania mamei va fi supus unor riscuri mult mai mari ( neglijarea lui, maltratare, claustrare, penurie relationala, etc.).

Se produce un fenomen de o importanta majora pentru patogenia deviantei juvenile: devalorizarea morala a modelului matern cu dublu efect: autodevalorizare si heterodevalorizare.

In cazul fetelor sau femeilor solitare insarcinate, existenta unui copil din raporturi relativ stabile pana la nasterea acestuia si apoi practicarea unui abandon total din partea tatalui, pune probleme de modelare a personalitatii, destul de dificila in special pentru baieti.

Baiatul crescut fara tata face o fixatie afectiva, avand drept consecinta o imaturitate afectiv sociala, lipsa experientei relationale cu modele sociale diferite. Dependenta foarte mare genereaza un infantilism afectiv.

Pentru baieti situatia este mult mai precara pentru ca mama are tendinta sa exacerbeze timpuriu maturizarea acestora pentru a cmpensa lipsa sotului.

Baiatul puber, caruia nu i s-a satisfacut nevoia primara a relatiei cu modelul patern, va avea o relatie de extrapolare si de cautare a acestui model. Prin efectele suprasolicitarii afectogene ale mamei,copilul imatur afectiv este usor captat de false modele paterne.

Valabil si pentru baieti si pentru fete, o alta reactie la maternitatea solidara este aceea de supratensionare afectiva, ceea ce determina reactii neasteptate prin scaderea pragului de rezistenta la frustratii.

De asemenea copilul nedorit, in cadrul unei casatorii este pasibil de conflictualitati generate de atitudinea afectiva a mamei. In primul rand , mama il percepe ca pe o povara. Reactiile mamei fata de copil pot fi directe, manifeste sau criptice.

Paternitatea. In cazul tatilor copiilor si adolescentilor cu un comportament deviant, se produce urmatorul fenomen: cvasiabandon afectiv constant sau cu intermitenta, chiar daca din punct de vedere material se asigura protectia.

Starea afectiv-morala a tatalui poate sa fie:

ingaduinta totala prin noninterventie in copilarie

dezinteres pentru ingrijirea acestuia

interventie intermitenta de autoritate

interventie de superautoritate cu brutalitate si violenta

un abandon total

Prin noninterventia tatalui, copilul este frustrat (nesatisfacut), se simte respins si nu este modelat de acesta.

Daca mama este ghidul afectogen si modelul uman cu cea mai puternica incarcatura afectiva, tatal trebuie sa fie modelul socio-uman cu cea mai puternica incarcatura morala.

Coroborarea respingerii afective cu lipsa fortei de percutie a modelului moral duce la o forma de decompensare afectiv-morala a copilului care in situatii speciale poate constitui baza unei deviante.

In cazul interventiei intermitente, de tip autoritar, copilul se simte dominat, fortat. Reactia copilului este de respingere, nonacceptare, refuz, rezultand starea conflictuala. Intermitenta este chiar mai periculoasa pentru ca produce “spasme”, urmate de “descarcari”.

Comportamentele tatalui generatoare de traumatisme la copil se instaleaza ca rutine comportamentale in structura personalitatii acestuia, pe care copilul le va utiliza in imprejurari similare din viata sa.

Atitudinea de superautoritate a tatalui determina o hipertrofie a personalitatii copilului, generatoarea modificarii eului copilului care, in fata tatalui devine o cantitate vesnic neglijata si supertutelata. La cota maxima de explozie a personalitatii (pubertate-adolescenta), ciocnirea cu sistemul autoritar patern este inevitabila, personalitatea copilului devenind conformista sau hiperautoritara.

Personalitati parentale morbide cu modificari disimulate la nivelul constiintei, cu deficienta de socializare.

O constiinta este morbida cand decantarea cinestezica inceteaza sa se produca, ea aderand la comportamente neobisnuite sau anormale: sexualitate excesiva, perversiuni sexuale, comportamente disimulate in tendinte la prostitutie, relatiile cu proprii copii, etc. Aceste manifestari datorita intimitatii lor antreneaza intregul grup primar.

Exista in cazul constiintei morbide si o tulburare majora de continuturi ale trairilor afective si de tensiune a proceselor psihice, afectivitatea avand tendintea de autonomizare functionala si de dominare a intregii deschideri a constiintei.

Atitudinea fata de oameni, obiecte dar si cunoastere realitatii, se bazeaza pe principiul unui hedonism primar: “imi place” sau “nu-mi place”. Apar fome de descarcare afectiva nemediate valoric (moral), fara polarizarea bine-rau, frumos-urat, etc. Sensibilitatea copilului capteaza sensurile starilor afective si le retine. Unele continuturi latente care au traumatizat copilul se actualizeaza. Manifestandu-se neselectiv, apar cu o frecventa foarte mare reproduceri de situatii traumatizante similare cu cele traite anterior: tendinta la inselaciune, fuga de scurta durata, furtul, consumul de alcool, atitudini heteroacuzatoare pentru propriile fapte, etc.

Perversitatea afectiv-morala a parintilor reprezinta un pericol educativ.

Daca actul comportamental nu primeste o sanctiune afectiv-morala, sl nu atrage dupa sine o responsabilitate, nici anticiparea unei pedepse. Atitudinea de inconstienta a copilului delincvent care recunoaste senin fapta isi are geneza in fenomenul de depersonalizare. Perversitatea afectiv-morala intretine situatiile conflictuale. Forta de reactivare a starilor afectogene conflictuale produce unfenomen de depersonalizare (nonparticipare la comportamentul manifest).Alti autori clasifica factorii care determina delincventa juvenila in doua mari categorii: individuali (interni) si sociali (externi).

In ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar, cel al cauzalitatii multiple, potrivit careia fiecare factor are o anumita importanta, delincventii aparand fie datorita influentei concertate a doi factori majori, fie a sapte sau opt factori minori.

Factorii neuro-psihici care pot induce un comportament delincvent sunt:

disfunctii cerebrale: epilepsie

deficiente intelectuale: intarziati mintal

tulburari ale afectivitatii: starile de frustratie, labilitatea si ambivalenta afectiva

tulburari caracteriale: imaturitate caracteriala (autocontrol insuficient, impulsivitate si agresivitate, subestimarea greselilor si a actelor antisociale, indolenta, indiferenta si dispret fata de munca, opozitie si respingere fata de normele sociale si morale, tendinte egocentrice, absenta sau insuficienta dezvoltare a sentimentelor etico-morale, dorinta unei vieti usoare fara munca).

Factorii sociali reliefeaza faptul ca delincventa este in relatie cu clasele joase, nivelul educational scazut, relatiile familiale inadecvate. Exista diferente importante ale ratei delincventei intre cartiere, in functie de factorii mai sus mentionati. Ratele delincventei difera si de la o scoala la alta. Au fost elaborate numeroase teorii sociale care sa explice originea infractionalitatii, dar nici una dintre ele nu ofera o explicatie completa.

Alti factori corelati cu delincventa sunt dimensiunea mare a familiei si practicile gresite de crestere a copilului. Atmosfera din familiile dezorganizate (diferite forme), lipsa sau exagerarea autoritatii parentale, lipsa de acord intre parinti asupra problemelor de autoritate, lipsa de stabilitate si calm in comportamentul parintilor, pedepsele corporale si privatiunile asupra copilului il determina pe acesta din urma sa manifeste un comportament deviant. Exista mai multe forme de familii dezorganizate cu potential mare de a declansa perturbarea comportamentala la copil:

familia nelegitima, delincventa aparand ca urmare a maltratarii sau abandonului copilului

familia incomplet unita

familia in care exista una din situatiile urmatoare: separare, divort sau parasirea unui dintre soti de catre celalalt

familia de tip “camin gol”

familia in care exista una din situatiile: decesul unui parinte inchisoarea

familia in care exista urmatoarele situatii care determina esec marital: retardarea mintala severa a copilului sau a unuia dintre soti, boli fizice sau psihice cronice si incurabile, incluzand aici si alcoolismul.

Familiile cu potential conflictogen si puternic carentate psihoafectiv si moral influenteaza in cea mai mare masura procesul de maturizare psihologica si psihosociala a copiilor. Fuga de acasa a copiilor, asociata cu lipsa de supraveghere parentala, ii determina pe acestia sa adere la unele medii si grupuri extrafamiliale cu mare potential delincvent.

Caracteristicile grupurilor si mediilor extrafamiliale alese de minorii delincventi:

sunt constituite din minori de aproximativ aceeasi varsta si de acelasi sex

principala preocupare o constitue deplasarile (hoinareala)

locul cel mai frecvent de intalnire este strada

apare influenta directa sau indirecta a unui factor major

liderul grupului este in general un minor infractor recidivist (pentru faptele sale anterioare primind fie o masura educativa care s-a dovedit ineficienta, fie o pedeapsa privativa de libertate)

fiecare copil are pozitia sa in grup si “lupta” pentru mentinerea ei

spiritul de aventura nu este intotdeauna o sursa etiologica a “actiunilor” grupului, intervenind si anumite interese materiale, de “statut”, etc.

Acest tip de comportament agresiv este specific actelor delincvente de grup (doi sau mai multi delincventi minori): talhariile, spargerile, furturile de bunuri, violurile.

Prima faza a structurii acestui comportament este reprezentata de initiativa unui delincvent minor sau major, in general recidivist, de a racola minori dispusi sau predispusi la comiterea unor asemenea acte.

Al doilea timp este cel al fixarii si recunoasterii obiectivului actului infractional. In functie de dificultati se fac investigatii directe sau prin informatori, studiindu-se “ terenul”: comportamentale viitoarei victime, topografia sau arhitectura interna a casei, magazinul, etc.

Al treilea timp il constituie recrutarea de favorizatori, de intermediari.

Al patrulea moment il constitue repartizarea rolurilor si stabilirea modului de impartire a profitului, precum si a datei trecerii la act, dupa care urmeaza “atacul”.

Exista in general o strategie sau o pluralitate de strategii, o abilitate de construire de scenarii care, prin ele insele imprima dimensiunea comportamentului agresiv.

Persoana sau obiectul material vizat prezinta elemente provocatoare potentiale sau active.

Capitolul 2

Profilul psihologic al infractorului minor

2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității infractorului

Creionarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune un demers care să concentreze în jurul său atât elementul psihologic cât și pe cel juridic, reprezentând un punct central în descifrarea manifestărilor personalității celui incadrat în categoria delincvenților juvenili.

Sunt de remarcat trimiterile care se fac în legătură cu imaturitatea socială ce conduce la dificultate în integrarea socială, apărând astfel un conflict față de cerințele unui sistem de valori, evidențiindu-se în felul acesta diverse tulburări în structura raporturilor sociale. „Front comun” în partea „negativă” a caracteristicilor personalității infractorului minor, fac: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției materiale sau morale, infracțiunea și duplicitatea comportamentului său.

În ce privește cercetarea propusă, un impact semnificativ asupra infractorului minor îl au primele două trăsături asupra cărora vom face mai departe referire.

Astfel, „instabilitatea emotiv-acțională este asociată în general cu schițarea profilului personalității delincvente, foarte cunoscute fiind reacțiile discontinue, trecerile nemotivate de la o extremă la alta, lipsa de consecvență în reacții față de stimuli și inestatornicia preponderent endogenă”. Labilitatea emoțională se profilează deci, ca o caracteristică esențială a personalității nematurizate a infractorului minor, la acest stadiu reliefându-se mai clar deficiențele dezvoltării personalității, traumatizarea sa, decât stadiul dimensiunii cognitive.

Inadaptarea socială este cauzată de o insuficientă maturizare socială, precum și de nesatisfăcătoare educație socio-afectivă, legată de grupul de referință. Abaterea timpurie de la linia socială sau trecerea dincolo de ea, este decisivă întrucât în această perioadă sunt determinate legăturile temporale de bază, iar dacă atitudinile antisociale rezultate din carențele de educație, nu sunt înlăturate, se pot stabili în mod cert, practici negative care, în contextul condițiilor social-economice nefavorabile, ajung să genereze devianțe care conduc de cele mai multe ori la infracțiuni.

Imaturitatea psihică rezultă și din faptul că diverși excitanți din mediul ambiant, manifestă asupra infractorului minor un îndemn cu mult mai mare față de indivizii ceilalți. Stimularea în exces are drept sursă atât sensibilitatea deosebită a infractorului minor cât și forța specifică a stimului, în contextul în care inhibițiile pe linie socială lipsesc. Necenzurarea morală este așadar considerată ca o trăsătură a infractorului minor, împreună cu inhibiția socială înțeleasă ca un echivalent al formării intereselor într-o direcția antisocială.

De asemenea, tot ca o caracteristică a personalității infractorului minor, apare și duplicitatea comportamentului său ca o a doua natură, dând o notă artificială a întregii sale conduite. Infractorul minor conștientizează caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, de multe ori acționând în taină, observând, plănuind și în același timp ferindu-se de controlul adulților și în special de cel al autorităților.

Pentru el, este obsesivă ideea de a acționa în așa fel încât să nu fie decoperit, ceea ce conduce la o tensiune dominatoare crescândă, inhibitoare de multe ori în momentele decisive ale comiterii infracțiunii. Frica, din dominantă se transformă în paralizantă, infrânând instanța corticală în a cărei funcționare se vor produce hiatusuri și greșeli care îl pot trăda într-un anumit moment.

În ceea ce privește descifrarea mecanismelor interne ale conturării personalității, sunt implicate: mobilurile, motivațiile și scopurile acțiunilor delictuale. În aceeași notă a abordărilor psihice se situează și determinările cauzale ale delincvenței juvenile în contextul în care se simte decalajul dintre cerințe și posibilități din punct de vedere tensional, așadar, apărând blocaje și frustrări, ca rezultante emoționale ale privațiunii.

Un cunoscut cercetător în domeniu, Lopez M.Y. (1959) afirma că „inclinațiile infracționare sunt din naștere, deoarece individul încearcă să-și satisfacă nevoile vitale și esențiale, fără să ia în considerare pejudiciul adus mediului care îl înconjoară”.

Însă, odată cu dezvoltarea și integrarea individului în mediul social, pe lângă motivele primare în esență biologice, apar motive noi, de esență socială, care, datorită ordinii și apariției lor, au fost denumite motive secundare. În cazul delicvenților minori și tineri, din cauza distrucțiilor procesului de socializare, motivele secundare de esență socială se conturează cu dificultate sau nu se mai conturează deloc, ceea ce determină ca în comportamentul lor să se manifeste în mod imperios, mai ales, motivele primare.

De aceea, atunci când delincvenții minori, suprapun între stările afective și actele comportamentale, diverse mecanisme evalutiv-cognitive, se produce un proces de sublimare, iar necesitățile și motivele, în loc să declanșeze direct delicte cu gravitate mai mare (viol, furt, crimă), apar alte acte delictuale pe care Lopez M.Y. le-a denumit delicte derivate (viol = seducere, atentat verbal la pudoare; furt = excrocherie, plagiat; omor = agresiune, insultă, calomnie).

Același Lopez M.Y. preciza faptul că accentul va cădea pe imaginea creată de delincvențele cauzatoare de infracțiune asupra motivelor primare ale personalității, în care cele două direcții fundamentale sunt identificte cu nevoia de conservare a vieții individului și nevoia de conservare a vieții psihice. În prima categorie sunt incluse tendințele posesive și defensive corespunzătoare în comportamentul delincvent de crimă, furt și neglijență, iar cea de-a doua, fiind corespunzătoare infracțiunilor sexuale.

De specificat faptul că, în manifestarea personalității sunt implicate anumite forțe ale trăsăturilor, cu referire implicită la imaturitatea intelectivă și afectivă, prima nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, întrucât imaturitatea intelectuală se caracterizează printr-o capacitate scăzută în stabilirea raportului rațional între pierderi și câștiguri în efectuarea și proiectarea unui act infracțional. Numai prin educație, infractorul minor va reuși să învețe că acțiunile sale comportamentale trebuie să fie un compromis, o tranzacție între satisfacerea nevoilor proprii și a nevoilor altora. Infractorul minor va învăța prin educație, cum să se adapteze la normele impuse de societate, satisfăcându-și în același timp și necesitățile sale, fără a intra în conflict cu societatea din care face parte. Pentru a putea reda toate achizițiile pozitive dobândite prin educație, actul este condiționat de o serie factori cum sunt: modalitățile utilizate; mediul în care influența educativă este realizată; capacitatea de a discerne a individului cât și forța instinctelor sale, producându-se astfel un echilibru între tendințele de pătrundere a posibilului delincvent, în zona de acțiune infracțională.

O importanță majoră în cadrul cercetării propuse îl reprezintă modul în care, minorul infractor, respectiv cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea faptelor sale, făcând sau nu dovadă de discernământ.

Responsabilitatea, o categorie juridică importantă, reprezintă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sale cu societatea, prin asumarea concesințelor faptelor sale. Dacă în plan juridic se admite faptul că sancțiunea penală trebuie aplicată în funcție de responsabilitate, trebuie admis că delincventul minor răspunde pentru propria sa alcătuire psihică și pedepsit în consecință.

Astfel, prin furnizarea unor criterii medicale de specialitate pe baza cărora organele judiciare stabilesc existența sau inexistența responsabilității, psihiatrii, fără a fi în mod direct implicați în actul de justiție, sunt totuși cei mai competenți și mai activi consilieri ai acestui act, întrucât, criteriile medico-legale sunt singurele care pot decide emiterea unor sancțiuni de ordin corectiv-educativ ori a unor măsuri de siguranță de ordin medical preventiv.

În sensul acesta, numai noțiunea de responsabilitate coercitivă în conceptul psihiatric (discernământul), ridică problema raportului normal-patologic, fiind criteriul cu semnificație unică.

Determinarea stării de iresponsabilitat, în vederea individualizării motivației și sancțiunii, este o problemă foarte importantă, întrucât e necesar să se stabilească existența unei afecțiuni psihice care să genereze această stare sau lipsa de responsabilitate în momentul comiterii faptei. Întrucât, simpla constatare a unei afecțiuni psihice implică și iresponsabilitatea făptuitorului, determinarea stării de iresponsabilitate se dovedește a fi o problemă serioasă, dificilă și complexă. Sub acest aspect analiza juridico-penală a criminalității coroborată cu cea sociologică, psihologică și criminologică converg la constatarea și lîmurirea contextului individual și socio-cultural care produce delincvența sub forma devianței sociale.

La întrebările fundamentrale: care sunt cauzele care il împing pe individul minor să săvărșească acte delictuale?, cum se pot preveni asemenea situații și care sunt criteriile care stau la baza evaluării unei conduite ca fiind delicvență juvenilă?, răspunsurile pot fi grupate în trei categorii și anume:

1. Pledarea faptului că la baza oricărui comportament deviant stă personalitatea individului și structura biologică, fapt ce implică:

– perspectiva biologic-constituțională ce are în vedere factorii genetici și biologici ca având un rol hotărâtor în originea criminalității;

– înclinația neuro-psihică care consideră actele criminale ca făptuite cu preponderență de personalități patologice, tulburările lor fiind transmise ereditar;

– înclinația psiho-individuală ce consideră trăsăturile de personalitate reflectate la nivel comportamental, ca fiind surse de agresivitate și frustrări;

– înclinația psiho-socială unde se consideră că individul nu se naște criminal, ci prezintă un deficit de socializare, alcătuindu-se în dizarmonie cu normele sociale, în funcție de modelele culturale avute;

2. Aprecierea delincvenței juvenile ca fenomen de neintegrare socialăți inadaptare, fapt ce conduce la o anumită stare conflictuală născută din lipsa de concordanță dintre țelurile individului, scara lui de valori și ofertele sociale, rezultatul acestui dezechilibru dconducând atât la scăderea controlului social, cât și a puterii de consiliere a conflictelor, reliefându-se în acest caz, orientări:

– statistico-normative care au în vedere variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței juvenile;

– macrosociale care își propun identificarea unor legi sociale determinante a faptelor de delincvență juvenilă;

3. Includerea teoriei cauzalității multiple care consideră că fenomenul delincvenței juvenile are semnificații multicauzale atât de factură:

– internă, de natură psihologică și biologică;

– externă, de natură culturală și economico-socială și;

„O astfel de prezentare structurată a răspunsurilor, permit explicații, interpretări, și descifrări, dar și elemente de prevenție a delincvenței juvenile, introducând astfel, elementele caracteristice de personalitate”.

În încercarea de a intregi profilul personalitățiii infractorului minor, trebuie ținut cont de acele trăsături negative care îl cataloghează drept „imatur caracteriologic” și anume: rezistență scăzută la frustrare, deficit de autocontrol, agresivitate și impulsivitate, sminimalizarea greșelilor și a actelor antisociale comune, lipsa de dezvoltare a sentimentelor morale și a motivelor superioare de tip social. Pentru întregirea tabloului structural, mai pot fi adăugate și: disprețul și indiferența față de activitățile sociale utile cum sunt învățarea și munca, împotrivirea normele juridice, morale și neacceptarea acestora, subestimarea proprie și aderarea la statutul de delincvent, dar mai ales, falsa imagine despre libertate și autonomie individuală, alcătuită sub forma agresivității, violenței și a forței brute.

Există totuși oserie de factori interni și externi care pot conduce la acte de infracțiune și mai târziu la devianța de comportament.

În cadrul factorilor interni pot fi amintiți: deficiența intelectuală, ereditatea, tulburările caracteriale și ale afectivități, temperamentul. În ce privește factorii externi, o importanță deosebită o are: școala, familia, mass-media.

În acest sens:

1) familia constituie o influență importantă asupra comportamentul minorului, aducându-și contribuția la procesul de socializare al lui. Se cunoaște faptul că pe lângă familii bine închegate unde există înțelegere și respect reciproc, există și familii unde educația este deficitară, fără repere morale, care practică o atitudine permisivă, care tolerează diversele derapaje comportamentale ale tinerilor, toate aceste conducând de cele mai multe ori la o socializare morală slabă a membrilor săi.

De asemenea, se întâmplă de foarte multe ori, ca infractorii minori să provină din familii cu o coeziune morală slabă, unde veniturile sunt folosite pentru procurarea și consumul de alcool, droguri și practicarea jocurilor de noroc. Climatul dezorganizat, certurile și stările conflictuale care apar adesea între soți, încurajează direct sau tacit alunecarea minorilor către infracțiune, toate acestea infuiențându-i și personalitatea.

În susținerea acestor remarci, Pitulescu I (1995) sublinia faptul că „este stabilit că infractorii minori apar cel mai adesea în familiile infractoare unde părinții au o viață parazitară, consumă alcool în exces și își manifestă în mod constant brutalitatea, egocentrismul și lăcomia. Din rândul acestora provin de obicei și minorii care săvârșesc grave infracțiuni de violență. Consecințele extrem de negative în planul formării personalității minorului, depind foarte mult și de stilul educativ practicat de părinților, aceștia oscilând între abuz de autoritate, indiferență și răsfăț excesiv. Un loc deosebit în cadrul relațiilor pe care părinții le desfășoară cu membrilor familiei, îl reprezintă statutul acestora, de:

– părinți vitregi, atunci când unul dintre ei poate produce în sufletul minorului o anumită reținere afectivă sau poate chiar un sentimen de respingere, conducând la un moment dat la acte de vagabondaj;

– părinți alcoolici, chiar dacă ambii sunt părinți biologici, însă situația economică e precară, moment ce poate produce un comportament deviant, având efecte grave asupra minorului;

– părinți infractori, atunci când tatăl sau ambii părinți sunt în detenție, poate să conducă la comportamente infracționale, această situație apărând și în cazul când părinții sunt în libertate, dar antecedentele penale reprezintă un semn de întrebare în educația minorului”.

O privire generală asupra familiilor unde părinții manifestă o poziție nefavorabilă în educarea membrilor săi, se reliefează ca și:

– copil cocoloșit și răsfățat de familie, cu părinți supraprotectori în unele cazuri, care poate deveni cu ușurință infractor, însușindu-și bunuri care nu îi aparțin conștient că părinții îl vor apăra;

– copil maltratat prin pedepse și bătăi, care va avea în afara mediului familial un comportament agresiv față de colegii mai mici și mai puțin dezvoltați fizic.

Pornind de la aceste aspecte, este imperios necesar ca părinții să aibă simțul echilibrului și al măsurii în educarea copiilor lor, oferindu-le un model de conduită și ținută morală, ce pot fi manifestate și în calitatea lor de majori.

2) mediul extrafamilial exercită o influență majoră asupra comportamentului minorilor, deoarece aceștia pot dobândi în cadrul anturajului de prieteni, de la colegi, sau de la vecinii de cartier, prin intermediul exemplelor negative o adoptare cu ușurință al unui comportament deviant, mai ales în momentul în care familia de facto nu manifestă implicare și nu conștientizează faptul că, bazându-se pe grija celor din jur, minorul își va însuși atitudini antisociale lipsite de motivație și coerență;

3) școala privită comparativ cu familia, propune și înt rebuințează o serie mai largă de mijloace și modalități formative în sfera personalității minorului, prin constituirea și consolidarea unor convingeri și atitudini morale de durată, care au puterea și pot intermedia integrarea acestuia în comunitatea din care face parte.

Slaba pregătire școlară, precaritatea cunoștințelor, absența unor obișnuințe de a munci în mod constant și ordonat, cât și de a duce la îndeplinire obligații sociale și profesionale, reușesc să stabilească structuri de personalitate, înlesnind „demersuri” spre un mod de viață parazitar, antisocial, pasul spre infracțiune fiind gata făcut.

De o importanță majoră este și situația în care primează partea instructivă în defavoarea celei educative, în prim plan aflându-se elevii buni la învățătură care nu crează probleme, astfel fiind neglijați cei care nu s-au adaptat la regimul școlar.

Astfel, acestora din urma li se declanseaza reacții de frustrare, ei căutând compensare în comportamente antisociale în cadrul găștilor stradale, pentru a reuși să iasă în față să se evidențieze și să impresioneze.

4) mass-media poate furniza și impulsiona în același timp, starea de infracționalitate a minorului. Psihologul american Berkowitz, subliniază faptul că violența de la televizor sau cinema, conduce la creșterea criminalității și agresivității, rezultatul unor astfel de emisiuni fiind și mai mare în rândurile copiilor care manifestă tulburări afective și caracteriale, precum și acelor care au sentimentul de frustrare afectivă. La aceste emisiuni se mai adaugă și literatura beletristică care creionează un erou principal plin de „relele societății”, precum și ziarele bogate în știri care pot influența credibilitatea minorului.

Vârsta infractorului, se adaugă ca o constantă, la toți acești factori. Ea constituie interes întrucât în raport cu ea, se stabilește atât o curbă specifică cu evoluția numerică, cât și caracteristicile legate de tipul infracțiunii. În cazul infractorilor minori, statisticile arată preponderența acelora care demonstrează: putere, lipsă de experiență și nesăbuință, fiindu-le caracteristic manifestările de: violență și prostituție, speculă, furturi, vagabondaj, tâlhărie.

2.2. Tipuri de comportament antisocial

Delincvența juvenilă, „este componentă a criminalității, o parte a acesteia cu identitate proprie, conferită de categoria de indivizi la care se referă. „Această identitate proprie este reflectată și de caracterul sinuos al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluția, pe creșterile și descreșterile înregistrate de fenomenul infracțional în general.” Acest aspect este reliefat și de faptul că, criminalitatea în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalității adulților. Delincvența juvenilă este un fenomen de devianță, manifestat prin incapacitatea unor minori și tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social”.

Conduita generală, tipică, rezultată din hotărârile adoptate de minori, se rezumă la nerealizarea actelor individuale de voință din motive economice, morale sau afective. În reglementarea relațiilor sociale, normele juridice țin seamă de cerințele legilor obiective, de efectele și consecințele juridice produse de aceste legi, independent de voința individuală. Prin sistemul legislativ creat se realizează o omogenizare a manifestărilor individuale de voința.

În cazul minorilor (a căror voință este absentă sau insuficientă pentru adaptarea conduitei la condițiile impuse de mediul social), aceștia nu devin conștienți de efectele acțiunilor săvârșite. Vârsta (sub 14 ani) sau lipsa discernământului (starebio-psihică ce determină perceperea și înțelegerea acțiunilor-inacțiunilor săvârșite în mod conștient prin capacitatea și experiența individuală de a respecta normele de comportament, de a aprecia pericolul produs de actele individuale în raporturile cu mediul social, de a lua măsuri de prevedere a efectelor actelor produse, de a încerca să evite pedepsirea), înlătură răspunderea penală pentru faptele săvârșite. Restul categoriilor de minori care încalcă legea vorsuporta efectele reformative ale constrângerii penale.

Constrângerea statală realizează un regim legal favorizant, de protecție a minorilor, prin reducerea limitelor pedepselor penale, prin reintegrarea socială a minorilor, atragerea acestora spre o participare mai activă la combaterea efectelor negative ale actelor ilicite, prin instituirea unor garanții efective în scopul respectării drepturilor și libertăților constituționale. Regimul de favorizare al tratamentului juridic al minorilor se regăsește în normele de drept penal care instituie garanții specifice, eficiente, de protecție a infractorilor atât sub aspectul limitării pedepselor, al formei, al controlului aplicării și al modului de executare.

Metodologia realizării unei „prevenții preinfracționale” cuprinde categoria de minori care „au avut o conduită contrară normelor juridice și cărora urmează să li se interzică această conduită, prin măsuri de ocrotire, cât și prin adoptarea unui sistem de sancțiuni de natură să determine reeducarea acestora”. Personalitatea delincventului minor nu posedă puterea, spiritul de a discerne efectele acțiunilor-inacțiunilor infracționale, fapt care determină necesitatea supravegherii și îndrumării permanente.

O determinantă substanțială a comportamentului minorului este reprezentată de subiectivitatea exacerbată, care nu se lasă întotdeauna condusă de activitatea reformatoare a socialului și, cu toate că se comportă destul de activ în raportul antisocial, se comportă pasiv față de determinația fundamentală pe care o exercită societatea.

„Concepțiile fundamentale ale minorilor îi orientează spre problemele de formare, dezvoltare și definitivare a personalității sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește reacția individuală la mediulambiental.

Următoarele deziderate apar, în mod invariabil, în motivarea actului delincvențial: independența financiară și perfecționarea modalității de a realiza venituri;

considerația acordată mijloacelor ilicite pentru obținerea de venituri; participarea mijlocită sau nemijlocită la producerea actului ilicit; asocierea în grupuri pentru participarea la acte ilicite”.

O trăsătură care trebuie să caracterizeze răspunderea penală a minorilor este modalitatea care a afectat percepția individuală a reprezentării faptelor ilicite săvârșite. Însă, nu toate consecințele actelor ilicite sunt considerate de minor ca având efecte negative grave, în mediul ambiental, devenind astfel incapabil să reacționeze în mod normal la regimul sancționator adoptat de sistemul legislativ. Ceea ce determină înțelegerea efectelor acțiunii – inacțiunii ilicite este „starea psiho-fizică a minorului” care, din cauza experienței individuale, poate aprecia efectele reale, pozitive sau negative ale acțiunilor săvârșite, eliminând din comportamentul lui faptele care aduc sancțiunea legii sau, dimpotrivă, nu este conștient de gravitatea faptelor produse. Această conștientizare începe în mod obișnuit după împlinirea vârstei de 14 ani, în condiții speciale, excepția fiind reprezentată de afectarea discernământului datorită intervenției unei boli psihice. În acest sens, categoria minorilor, sub raportul executării unor acțiuni-inacțiuni, se împarte în următoarele grupe: minori care nu răspund penal; minori care răspund penal.

În țara noastră, există unii tineri și minori care sunt prezenți activ la înfăptuirea unor fapte penale. Cele mai întălnite fapte din partea lor sunt: infracțiunea de furt și cele de vagabondaj și cerșetorie. Pe lângă acestea, un număr semnificativ se înregistrează și de violuri, vătămări corporale, iar într-un număr restrâns, mai săvârșesc infracțiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor și tentativă de omor.

Principala cauză a apariției comportamentului antisocial, este dată de influența mediului social și proceselor psihice la nivelul conștiinței individului. „Luarea de hotărâri infracționale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul conștiinței”.

Bineînțeles că aceste comportamente sunt influențate și de împrejurările concrete de viață ale individului. În acest context, „actul infracțional nu trebuie examinat ca o simplă reacție la factorii externi, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la un act de voință, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale”.

În aceste condiții, pentru a găsi cauzele și consecințele care însoțesc delincvența juvenilă, trebuie ca analiza să înceapă de la nivelul structurii interne ale individului și a factorilor externi, care pot fi surse ale acestui fenomen negativ sau condiții care influențează și alimentează manifestările de acest gen. Personalitatea copilului se dezvolă abia după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea și modelarea personalității copilului. În perioada adolescenței, continuă în ritm alert procesul de desăvârșire a personalității individului. Apar așa numitele „crize” ale adolescenței, care apar și în raport cu situația familiei, cu societatea în care trăiește adolescentul. Odată cu trecerea timpului, copilul devine puternic și capabil de eforturi mari iar colectivul în care învață, grupul de prieteni își pune amprenta pe formarea personalității.

Adolescenții devin tot mai subiectivi în gândire, iar în această privință atât părinții cât și profesorii trebuie să fie foarte obiectivi cu ei. Toate frământările lor duc la conturarea personalității, la formarea unui ideal de viață și al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior.

Dacă mediul copilului în care crește și se dezvoltă este nesănătos, adică face parte dintr-o familie dezbinată iar acesta și-a ales greși grupul de prieteni, fiind influențat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor. „Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care participă la formarea personalității umane, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte care îmbină greutăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate”.

Tulburările de comportament sunt în strânsă legătură cu delincvența juvenilă. Acestea pot cauza comportamente suicidare, agresive și delincvența juvenilă a toxicomanilor. Delincvența juvenilă are la bază și imaturitatea afectivă, intelectul într-o singură direcție, personalitate instabilă. De regulă, la adulți, acest comportamentul antisocial, se datorează tulburărilor comportameentale din perioada copilăriei, care pot lua și forma încăpățânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.

Așa cum am prezentat mai sus, atât fuga cât și vagabondajul, reprezintă alte două tulburări de comportament grave, care pot duce la abandonarea școlii sau care se pot asocia și cu alte tulburări de comportament. Fuga deși nu este o infracțiune ea stă la începutul comportamentuli delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacție față de mediul natural. De obicei, victimele vagabondajului sunt copiii crescuți în orfelinate iar acolo regimul de viață este foarte aspru.

Pot fi denumiți vagabonzi, copiii a căror personalitate este dezarmonică precum și cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor și infecțiilor cerebrale și copiii schizofrenici.

La adolescenți vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalități psihopate ce determină la manifestări antisociale. Fuga are ca semnificație bruschețea și adesea ea poate fi primul semn de inadaptare. „Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menționați: spiritul de revoltă, dorința de independență, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în mistic”.

Un alt tip de comportament inadecvat îl reprezintă personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în timpul copilăriei prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism.

Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică ce cataloghează individul ca având o boală psihică.

Unii autori „consideră că există o colaborare între vârstă și comiterea unor fapte antisociale. S-a ajuns la concluzia că cel mai mare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritate sau chiar nesăbuință”.

Un psihic bolnav, labil, instabil nu este o cauză a delincvenței juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvență dacă mediul social în care trăiește nu îl favorizează.

Cauzele care pot conduce la un comportament delicvent, pot fi următoarele:

– mediul familial defavorabil;

– inadaptarea și eșecul școlar;

– neintegrarea socio – profesională;

– alegerea unui grupului de prieteni cu influențe negative;

– alte cauze de natură socială;

Pe lângă acestea mai pot fi incluse și alte cauze de natură socială:

– emigrarea de la viața rurală la cea urbană;

– informațiile timpurii cu privire la aspectele de viață, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, ceea ce presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viața socială activă.

De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se mare, încearcă să imite comportamentul unor adulți pentru a fi considerați ei însăși adulți, ajung să comită acte antisociale, infracțiuni, considerând că în felul acesta își dovedesc curajul și maturitatea.

– deficiențele de activitate a unor instanțe de control social și îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare și reprezentanții autorității tutelare.

– prezența televiziunii și a cinematografului pot genera delincvența juvenilă, deoarece s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la cinematograf.

2.3. Particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori

Încercările de portretizare, clasificare și creionare a infractorilor reprezintă importanță atât din punct de vedere teoretic, dar și practic. Teoretic, pentru că ajută la redactarea unor modele explicative cu privire la modul de alcătuire a personalității infractorilor și totodată, la reliefarea unor aspecte cu privire la formarea și dezvoltarea unor asemenea structuri în tim. Pe scurt, pentru că ajută la stabilirea unor acte sociale preventive și la elaborarea unor programe de reabsorție socială și recuperare.

Cunoașterea cât mai precisă a profilului personalității infractorului ingăduie în primul rând alcătuirea unui program individualizat și diferențiat de recuperare, reeducare, și reabsorție socială. În al doilea rând, cunoașterea profilului infractorului este utilă organelor judiciare pentru stabilirea adevărului și soluționarea legală a cauzelor.

În continuare vom prezenta particularitățile psihologice esențiale ale diferitelor categorii de infractori, cum sunt: cerșetorul, hoțul, spărgătorul, tâlharul, infractorul intelectual, asasinul, infractorul recidivist, infractorul de profesie.

Cerșetorul

Cerșetoria a fost tratată din perspectiva mai multor domenii, abordată atât în literatura de specialitate cât și în domeniul religios.

De-a lungul timpului, acestui fenomen i-au fost conferite mai multe definiții, printre care voi menționa câteva dintre ele în cele urmează.

În primul rând, potrivit Dicționarului Explicativ Român, „cerșetoria reprezintă acțiunea de cerșetori și rezultatul ei, mai exact strângerea de pomeni ca mijloc de existență”.

Dacă privim din punct de vedere religios, cerșetoria ca meserie, practicată fără voie, este un păcat greu, căci cerșetorul nu-și folosește puterile lui trupești și sufletești ca să-și câștige păinea și înșeală și exploatează pe alții ca să mănânce păine și sudoarea străină. Talentul capacității sale îl îngroapă și astfel în ziua judecății va auzi zicându-i-se: „Pe acest netrebnic aruncați-l în întunericul iadului, unde este tânguirea și scrâșnirea dinților (Matei 25,30).

În opinia sociologului Turner Jonathan, „percepția și definirea cerșetorului ca sărac îi consolideaza existența în sărăcie. Societatea, ca o retea de interacțiune, creeaza indivizi, dar actiunile persoanelor creeaza, prin interacțiune, societatea. Nici una nu exista fără cealaltă, societatea fiind o entitate dinamică, creată și recreată continuu de persoane care interacționeaza între ele”. Astfel, indiferent din ce clase sociale fac parte, toți membrii unei societăți contribuie la construcția acesteia prin acțiune și interacțiune umană, „acțiunea umană realizându-se prin definirea situațiilor și fiind orientată relațional”. Astfel, din cele prezentate mai sus pot spune că cerșetoria poate fi privită și din perspectiva interacționalismului simbolic. Astfel pentru ca o persoană să poată cerși este nevoie de interacțiune cu cel care este impresionat și îi donează anumite bunuri.

De multe ori, pentru ca impactul să fie unul mai mare de obice, întâlnim pe străzi cerșetori din rândul copiilor, a bătrânilor precum și persoane cu un grad de handicap.

Din perspectiva drepturilor copilului, „cerșetoria reprezintă una dintre cele mai grave forme de exploatare prin muncă a copilului, indiferent de motivațiile părinților sau adulților cărora le sunt încredințați copiii”.

Cerșetoria nu reprezintă un comportament anti-social, ci mai degrabă un rezultat al excluderii sociale prin acces limitat la servicii sociale sau educaționale pentru copilul care cerșește sau familia acestuia. Oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cerșit, deoarece părinții nu mai sunt motivați să caute alte soluții pentru supraviețuire, menținând copiii în aceeași stare de degradare sociala și morală care le afectează dramatic copilăria și, prin abandonul școlar, le limitează șansele la o viață decentă.

Din perspectiva sociologică, un cerșetor dezvoltă mai multe teorii, și anume teoria rolului, a seducției, a etichetării sociale.

Potrivit primei teorii, se poate spune că rolul de cerșetor este foarte important pentru actul cerșitului, exercitarea lui presupune interacțiunea cerșetorului cu potențialii donatori. Drept exemplul, Ralph Linton spune că „societatea este compusă din indivizi a căror adaptare și organizare este cerută de supraviețuire”. Astfel, „actul de cerșit este un comportament deviant fiind considerat nepotrivit de ceilalți, comportament ce implică negocierea unor situații sociale specifice”.

Potrivit celei de-a doua teorii, indivizii care cerșesc apelează în mod evident la seducerea trecătorilor, folosindu-se de un anumit sistem de semne. Ei pot adopta diferite modalități de a convinge trecătorii să-i ajute cu diferite bunuri. Ei pot seduce prin simpla prezență, prin imagine sau prin interacționarea cu aceștia.

Ultima teorie dezvoltată presupune etichetarea unui cerșetor ca fiind sărac, societatea contribuie la perpetuarea sărăciei, iar dacă cerșetorii sunt văzuți ca oameni leneși, fără vreun impuls înspre muncă, apatici, imorali și incompetenți, aceștia tind să accepte toate aceste lucruri și tind să creadă ca acestea sunt reale, adoptând comportamente și atitudini specifice etichetei lor.

Așa cum am specificat mai sus, fenomenul de cerșetorie este definit din perspectiva mai multor specialiști care au tratat subiectul de-a lungul timpului sub mai multe aspecte.

Revenind asupra concepției de cerșetorie, aceasta se poate defini în general ca „un discurs prin care o persoană caută asistență, fie cerând bani în mod direct sau exprimându-și nevoia prin alte forme clare de comunicare precum semne, recipiente pentru donații sau mâna întinsă. De cele mai multe ori solicitarea unui cerșetor este acompaniata de comunicări care conțin mesaje sociale sau politice. Chiar și în lipsa unui discurs particularizat, prezența unei peroane neîngrijite și murdare, care ține mâna întinsa sau o cupă pentru a primi donații, transmite un mesaj de nevoie de suport și asistență”.

Stephen Lankenau prezintă termenul de cerșetor într-o etnografie a străzii din 1999, a cerșetorilor care trăiesc pe străzile din Washington D.C. El definește cerșetorul ca „acea persoană care cere în public, în mod regulat, bani sau bunuri pentru uz personal într-o mainera fața-n față, fără să ofere un produs de valoare destinat consumului sau un serviciu în schimbul lucrurilor primite” (Lankenau, 1999).

Cu alte cuvinte, cerșetoria presupune un comportament deviant al individului care îl prestează, prin actul de a cere diferite bunuri (pe care le foloseste în scopuri personale, precum: bani, îmbrăcăminte, încălțăminte, mâncare, etc.), de cele mai multe ori cerând donații într-un mod deranjant, creând trecătorilor o stare de disconfort, intimidare, insistând prin umilință donarea acestor bunuri.

De cele mai multe ori cerșetorul frecventează locuri publice, el poate fi întâlnit în intersecții, la semafoare, la colț de stradă, în parcuri, în zona centrală a orașului, pe lângă diferite locuri de alimentație publică sau în jurul bisericii cerând în mare parte bani, de obicei mărunt, modul clasic de a cerși fiind cel de a intinde mâna, practicând acest act singur sau însoțit. El poate folosi diferite recipiente pentru a primi donațiile, precum: căni, cutii, pungi, pălării etc..

Dacă analizăm definiția dată de Lankenau care spunea că „un cerșetor nu se definește și prin oferirea unor produse sau servicii în schimbul lucrurilor primite”, aș completa că în cazul societății noastre, există cerșetori care sunt dispuși să intreprindă anumite activități pentru a i se oferi în schimb anumite bunuri. Cu titlul de exemplu, indivizii care stau in fața locurilor de parcare ținându-le ocupate și invitând pe șoferi să parcheze acolo unde stau ei sau indivizi care pe timpul iernii stau cu lopețile pentru a dezepezi locurile de parcare ale proprietarilor în schimbul unor sume de bani.

Mai pot aminti și alte cazuri de prestări servicii pentru oferirea unor donații, și anume: spălarea parbrizelor mașinilor oprite în trafic, deschiderea ușii mașinii, supravegherea mașinii parcate, până și ajutarea la bagaje, vânzarea de obiecte fara valoare (breloguri, ilustrate etc.). Toate aceste servicii se diferențiaza de restul serviciilor prin faptul ca individul care le prestează este predispus să justifice donatorului nevoia de bani, sau alte bunuri pe care le cere prin acest serviciu, sau cu care este recompensat.

De regulă printre cauzele actului de cerșit, cel mai des întâlnit motiv tinde să fie sărăcia. În rândul copiilor, acest fenomen se produce datorită numărului mare de membri în familie sau că au rămas fără părinți. Însă mulți copii care ajung să intreprindă acest act al cerșetoriei de cele mai multe ori sunt exploatați. La polul opus, în categoria vârstnicilor, cei mai mulți practică cerșetoria din motive de boală sau insuficiența pensiei de boală.

În ziua de azi, tot mai multe campanii au pornit împotriva cerșetoriei, astfel că în spatele acestui fenomen de multe ori se ascunde un cap al rețelei care exploatează acești indivizi făcând profituri uriașe de pe urma lor.

O astfel de campanie de combatere a cerșetoriei și exploatării copiilor și bătrânilor prin cerșetorie a fost intreprinsă de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, sub sloganul “Ajută-i cu adevărat! Spune “NU” cerșetoriei!”. La inițiativa Primăriei Sectorului 6, în perioada 5 – 19 decembrie 2013 s-a desfășurat o campanie de combatere a fenomenului cerșetoriei și efectelor negative ale acestuia asupra comunității.  Echipajele de poliție naționale și locale, asistenți sociali ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, alături de voluntari, s-au aflat în zonele cele mai frecventate de cerșetori pentru a împărți materiale informative și a sta de vorbă cu cetățenii.  Cu sprijinul acelorași structuri, cerșetorii aflați pe stradă au fost identificați iar, în cazul minorilor, au fost adoptate măsuri de protecție specială.

Acțiunile s-au desfășurat în intervalul orar 16.00 – 17.00 în intersecțiile Plaza, Cora-Lujerului, Piața Crângași, APACA, Răzoare și Piața Gorjului, acolo unde au fost amplasate și bannere cu mesaje anticerșetorie.

Cetățenii care au observt persoane care cerșesc pe raza sectorului 6 au fost rugați să sune la numărul de telefon 0731.62.48.49.

De la debutul campaniei, din luna septembrie 2012, au fost recepționate 105  apeluri telefonice venite din partea cetățenilor care au observat cerșetori pe raza sectorului 6, București.

Intervențiile echipelor s-au soldat cu următoarele rezultate:

– 21 copii aflați la cerșit,

– 5 copii  reintegrați în familie,

– 11 copii  predați direcțiilor din județele de domiciliu,

– Pentru 5 copii s-a instituit plasamentul de urgență în C.P.E.R.U. „Arlechino” din subordinea instituției prezentate.

– 10 minori proveniți din familii fără adăpost, cu domiciliul legal în jud. Ilfov, au fost predați împreună cu familiile lor D.G.A.S.P.C. Ilfov.

– Pentru 3 familii cu 10 minori, depistate în zona „Cora-Lujerului”, se fac demersuri pentru acordarea plății chiriei pe o perioadă determinată și reintegrarea lor socială.

– 64 persoane adulte depistate la cerșit în diverse zone ale sectorului au fost îndrumate către adăpostul de noapte al instituției noastre unde le-au fost oferite gazduire și asistență.

Campania anticerșetorie continuă și în ziua de azi, în cadrul acesteia desfășurându-se și acțiuni de popularizare și de informare a cetățenilor în legătură cu nocivitatea fenomenului, atât pe raza sectorului prin distribuirea de materiale care explică gravitatea fenomenului și consecințele sale imediate, cât și în mediul on line pe pagina web:

– www.asistentasociala6.ro și pe pagina campaniei

– www.protectiacopilului6.ro/spuneNUcersetoriei/.

În concluzie, pot spune că dimensiunile cerșetoriei încă nu se cunosc iar îngrijorător fața de acest lucru este faptul că numărul cerșetorilor este în creștere conform statisticilor prezentate în urma unor studii.

Hoțul -făptuiește cel mai primitiv act infracțional. Acțiunea în sine presupune mișcări relativ simple: întinde mâna, apucă obiectul, îl ia, îl camuflează și pleacă cu el într-un loc ascuns. Furtul se caracterizează prin modul discret în care este sustras obiectul și apoi îndepărtarea în grabă de la locul infracțiunii și ascunderea de cei care ar putea să-l urmărească pe infractor.

Pentru desfășurarea acțiunii în sine hoțul lucrează mai mult cu mâna și cu corpul, dar, pentru pregătirea furtului se cere cere o activitate mintală minuțioasă și laborioasă.

Trăsătura predominant fizică al acțiunii cere din partea lui un antrenament deosebit. Mobilitatea fizică, dexteritatea caracteristică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele exercițiuluin, și, în al doilea rând, sunt înlesnite și de unele predispoziții native.

Însușirea unor mișcări specifice, produse de stimuli specifici, ca urmare a unui exercițiu îndelungat, perfecționat și nuanțat îi face pe unii hoți “să fure fără să vrea”.

Spiritul de observație al hoțului este unul foarte dezvoltat, se orientează prompt într-o situație dată și alcătuiește imediat un plan de acțiune conform cu elementele prezente și concrete. Modalitățile și mijloacele lui de operare, deși sunt ingenioase, sunt totuși puțin variabile. Modul de a acționa în unele situații, se bazează pe imitații în general, sau, atunci când își elaborează un plan propriu, acesta devine frecvent, fapt ce poate conduce la descoperirea lui.

Ca toți ceilalți infractori, nici hoțul nu are calități deosebite în gândire, aceasta fiind limitată la preocupările lui frecvente. În ce privește personalitatea și voința, hoțul acționează după rețete și șabloane puțin variabile, sunt superficiali și lipsiți de acele calități ale voinței cu caracter etico-social.

Aplecarea spre risc este una foarte mare, în consecință ei mizînd de multe ori pe elemente cu foarte puține șanse de reușită. Reacția obișnuită este înlăturarea obiectul furat și fuga de la locul faptei. Hoțul nu opune rezistență și nu se apără decât în cazul când este atacat fizic. Suprapunerea unor factori externi cu nereușita acțiunii, îl face pe hoț să devină superstițios și chiar mistic.

Spărgătorul- se creionează tipic ca personalitate, prin acționarea în bandă și prin întrebuințarea forței ca modalitate de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, mai ales cel modern, are cunoștințe temeinice de ordin tehnic. Întrucât săvârșirea actului infracțional cere acțiuni complexe, de siguranță individuală, spărgătorii provin din rândul celor mai de seamă infractori. Spărgătorii au nevoie de inteligență practică și multă iscusință pentru a pregăti și pune în aplicare spargerile, dar și de alte calități mai deosebite, cum sunt calmul, curajul, corecta apreciere a situației. Atunci când folosesc și violența în apărarea lor, ei se aseamănă foarte mult cu tâlharii, iar prin aceea că își însușesc diverse bunuri, seamănă cu hoții.

Tâlharul- toată acțiunea sa infracțională se manifestă prin violență, susținută de o conformație fizică și somatică adecvate. Atitudinile specifice dobândite în desfășurarea activității infracționale, pot fi amintite motricitatea sporită față de cea normală, îndrăzneală și hotărâre în timpul operațiunii, cruzime de multe ori, deși tâlharul recurge la omor doar în caz de nevoie și mai mult în scop de apărare. Se exprimă violent, și odată ce-și elaborează planul nu mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională.

Infractorul intelectual (șantajistul, falsificatorul, escrocul).

Pentru a putea exercita pe scară largă o asemenea acțiune infracțională, presupune necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite, din punct de vedere psihologic.

La această categorie forța fizică nu este atât de importantă, în general aspectul fizic trecând pe un plan secund și joacă un rol decorativ, care intermediază uneori comiterea infracțiunii.

Afară de unele “unelte” cu importanță nesemnificativă, infractorii intelectuali își săvârșesc acțiunile pe cale verbală. De aici se pot desprind două particularități importante: un discurs adecvat scopului urmărit și adaptat rolului, accesibil celui vizat.

Cea mai importantă armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocilor și șantajiștilor le este caracteristică o elasticitate în gândire, descoperind cu rapiditate slăbiciunile victimei, găsind cu rapiditate soluții pentru a se eschiva și a ieși din eventualele încurcături.

Asasinul- este cel mai nociv, atroce și odios infractor. Comportamentul său este caracterizat de manifestări irascibile, agresivitate și impulsivitate crescute.

Are o capacitate de a raționaliza scăzută, egocentric, foarte instabil și superficial în planul afectiv, ceea ce îl determină să intre în situații conflictuale, având reacții violente.

Săvârșirea infracțiunii este posibilă din cauza pătrunderii individului într-un mediu ofertant din punct de vedere al situațiilor conflictuale, de la care el nu poate și nu știe cum să se sustragă.

În funcție de motivul asasinatului (răzbunare, obținerea unor avantaje materiale, fanatism, ură, etc.) și gradul de violență cu care acesta a fost comis, se poate stabili dacă asasinul este sau nu normal. În cazul celor normali nu se pune problema de o plăcere sadică, ci de o detașare, în urma unei mari tensiuni, după rezolvarea unei situații conflictuale prin asasinat.

Așadar este o aparentă satisfacție de moment, după săvârșirea actului. Temperamentul impulsiv, motricitatea ridicată, manifestată prin violență, vin să dubleze situația conflictuală în care se află asasinul. Acesta nu manifestă niciun fel de sensibilitate față de durerile fizice ale altora și nu are niciun fel de compasiune față de ceilalți. Această lipsă de sensibilitate nu este înnăscută, ci se dobândește ca urmare a stilului de viață dus în condiții de vicisitudini psihice și fizice.

Infractorul recidivist-psihologic se caracterizează prin: egocentrism,scepticism, imaturitate intelectuală, agresivitate, indiferență afectivă, opoziție, rezistență scăzută față de stimuli.

În general, recidiviștii, tind să perceapă realitatea într-un mod deformat și neobișnuit, având impresia că nu au ajutor din nicăieri și că în viață totul se petrece după “baftă” sau "ghinion". Reușita primei infracțiuni, reprezintă un stimul pentru alte infracțiuni asemănătoare.

Acceptă cu greu dezaprobarea, atâta vreme cât aprobarea îl stimulează pozitiv. Atitudinea ostilă față de exigențele legii penale, este un indiciu deosebit de important pentru periculozității persoanei infractorului. De aceea, prin individualizarea pedepsei, instanța nu poate face abstracție de existența sau de lipsa unor antecedente penale, chiar dacă între timp a intervenit grațierea, amnistia sau chiar reabilitarea.

Infractorul de profesie (de carieră) – este instruit și socializat pentru comiterea de infracțiuni. Prin faptul că singura lui sursă de existență este reprezentată de infracțiune, reprezintă ultimul grad de inadaptare socială.

Obiectivul central al acțiunilor sale infracționale îl constituie câștigurile financiare și nu se implică în săvârșirea unor infracțiuni violente.

Debutul și-l face, de obicei, în calitate de copil delincvent, avându-și originea în treptele de jos ale societății. Infractorul de profesie își formează abilități tehnice și deprinderi de înalt specialist, fiind capabil să-și organizeze activitățile, să-și identifice victimele și să-și ducă la îndeplinire planul de săvârșire a infracțiunii, astfel încât să evite descoperirea ei. El organizează acțiunea infracțională cu o minuțiozitate mai mare decât o face infractorul obișnuit, de ocazie. În general este mereu în expectativa unei anumite perioade în penitenciar fiind pregătit pentru arest și judecată, găsind aceasta ca făcând parte din viața sa obișnuită. În penitenciar, prin contactul cu alți infractori, are ocazia de a învăța noi metode pentru comiterea infracțiunilor, luând parte la un adevărat schimb de experiență, profesorii lui făcând parte din categoria profesioniștilor cu experiență.

Tot ca un rezultat al infracțiunii, el poate să aibă bani puși deoparte pentru cheltuielile de judecată și precum și pentru perioada post-detenție.

Din punct de vedere psihologic, în cazul infractorului de profesie afectul atinge o formă pasională accentuată, iar acțiunea este dirijată de actul de gândire. Infractorul se deosebește de ceilalți, ca structură psihologică, nu ca o funcționare aparte a proceselor sale psihice, ci prin aceea că acțiunile lui au un pronunțat conținut antisocial. Prin aptitudinile lui, elaborate ca urmare a unei practici îndelungate, poate să se ridice în unele privințe deasupra omului normal, dar acestea nu-i determină activitatea infracțională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social.

Cunoașterea trăsăturilor psihice specifice ale infractorului conduce la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării și reeducării acestuia. La infractori manifestările agresive, antisociale, sunt în mare măsură învățate ,dobândite în contextul climatului familial agresiv și în contextul împrejurărilor de viață, profund disfuncționale din punct de vedere psiho-social.

In functie de un complex factorial constituit din structura neurobiologica, genetica, structura psihologica caracteriala si implicatiile elementelor patologice, tipurile de minori delincventi pot fi:

1. delincventi dezvoltati normal din punct de vedere al dezvoltarii psihice:

recidivisti (profesionisti): caracterizati prin capacitatea de a evita represiunea legii si prin luciditate in elaborarea actiunii

nerecidivisti (ocazionali): actul infractional constitue un accident neprevazut la o personalitate aparenta, produs din necesitate, din neglijenta, privatiuni

2. delincventi diagnosticati cu diverse afectiuni de natura psihica:

oligofreni: care comit diverse acte infractionale, datorate pe de o parte marii lor sugestibilitati, pe de alta parte lipsei de discernamant;

deteriorati mintal, dementi: care comit acte putin elaborate, cu scopul de a-si satisface unele dorinte elementare;

shizofreni: adolescenti de 16-17 ani care comit crime bizare, de neinteles, mai frecvent asupra membrilor familiei;

epileptici: care in timpul raptusului sau in timpul starii crepusculare postcriptice pot executa acte de mare cruzime si care prezinta impulsivitate ca tulburare intercritica;

personalitati dizarmonice: care comit majoritatea actelor infractionale datorita polimorfismului simptomatic consecutiv dizarmoniei lor structurale, potentialului antisocial polivalent, labilitatii afective, etc.

Capitolul 3

Delicventa juvenila

3.1. Copiii strazii-o problema grava a societatii

Romania a fost marcata de aparitia brusca a acestui fenomen in 1990 si de o crestere a numarului de “copii ai strazii”. In 1990 au fost inregistrati peste 3900 de copii ai strazii, in 1995 erau 6000, pentru ca in prezent numarul lor sa depaseaca 8000.

Etiologia acestui fenomen este deosebit de complexa, deoarece se impletesc factorii individuali si sociali cu cei economici si materiali, ce realizeaza efecte cumulative care maresc proportia fenomenului. Consecintele sunt deosebit de grave: tulburari de compotament, agresivitate, violenta, decese, embolii, abuzuri sexuale, absenta normelor morale si culturale. La nivelul societatii consecinte sunt: delincventa juvenila, extinderea analfabetismului, raspandirea bolilor venerice si SIDA, prostitutia si noua generatie de copii nascuti in strada.

UNICEF a realizat un studiu asupra acestui fenomen la nivel mondial si a elaborat o tipologie a copiilor strazii aparuta si la noi:

Copii in strada care isi petrec cea mai mare parte a zilei in strada si care au abandonat scoala: 53 %.

Copii prezenti in strada temporar, perioada ce poate dura de la cateva zile la cateva luni. Dintre acestia 21% sunt recuperabili (fugarii).

Copii permanent in strada care au abandonat definitiv scoala, institutiile de ocrotire sociala uneori pastrand sporadic contactele cu familia sau institutiile respective.

Studiind modul de organizare al acestor copii s-a constatat ca au un stil de viata nomad, tribal, sub limita conditiilor normale de igiena si moralitate.

Analiza acestor grupuri pe categorii de varsta evidentiaza ca intervalul de 12 –14 ani reprezinta 30% din copiii strazii, intervalul 14-16 ani reprezinta 21%. Peste 50% sunt copii intre12-16 ani, fenomen explicabil prin particularitatile psihologice ale acestei perioade: teribilism, aventurism, stimularea relatiilor radicale, evaziunea din mediul familial, abandon scolar.

Desi opinia publica este socata de scaderea varstei copiilor strazii sub 10 ani, investigatiile sociologice au evidentiat ca numarul nu e mai mare decat la alte grupe de varsta.

Baietii reprezinta 80% dintre copiii strazii. Provenienta din mediul urban este de 77%, iar din mediul rural 23%.

In mediul urban zonele preferate de copiii strazii sunt cele centrale. In peste 50% din cazuri copiii practica cersetoria, evita zonele periferice, folosesc adaposturi de noapte in zonele centrale.

Mobilitatea copiilor strazii are dimensiuni ample. Au fost puse in evidenta adevarate circuite de migrare intra si interjudetene (pentru a nu fi descoperiti usor de politie sau familie, copiii parasesc judetele si se indreapta spre marile orase ale judetelor sau spre capitala).

Majoritatea copiilor provin din familii destructurate, dezorganizate, reconstituite, instabile din punct de vedere material, afectiv, moral.

Socializarea acestor copii este insuficienta si neadecvata. Ceea ce s-a accentuat fata de anii anteriori este faptul ca peste 35% dintre parinri au devenit someri, nemaiputand asigura conditiile unui trai decent.

O mare parte din copiii strazii au adoptat un comportament predelincvent si delincvent, datorat situatiilor limita cu care se confrunta.

Agresivitatea si violenta sunt manifestate pentru a obtine hrana sau un adapost, uneori putere asupra grupului. Principala sursa de existenta este cesetoria. Copiii strazii sunt folositi pe piata neagra a fortei de munca. Pentru a supravietui acestia practica munci grele, periculoase, inadecvate varstei si platite necorespunzator.

Situatia abuzurilor sexuale in randul copiilor strazii prezinta un tablou de o mare diversitate. O cercetare facuta de Organizatia “Salvati Copiii” arata ca in 86% din cazuri prostitutia reprezinta o sursa de venit principala a copiilor strazii, mai ales specifica fetelor, iar pedofilia e apanajul baietilor preferati de cetateni straini.

Un recent sondaj de opinie semnala ca principala de ingrijorare agresivitatea minorilor si pericolul acestora de a savarsii talharii.

O particularitate nociva care s-a impus in ultimii ani in ceea ce priveste copiii strazii e dependenta de substante volatile. Evaluarile realizate reliefeaza faptul ca 22% din copiii strazii inhaleaza astfel de substante.

Tipurile de substante inhalate (aurolac, cokteil de prenandez si aurolac) duc la privarea controlului, cresterea agresivitatii si violentei, diminuarea posibilitatilor de a comunica.

In timp aceasta atitudine duce la grave probleme de sanatate, cumulate cu efectele negative ale consumului de tutun si alcool.

Copilul strazii este copilul neglijat de adulti, ce traieste experiente traumatizante, provine din familii dezmembrate sau institutii, traieste in permanenta in pericol, recurge deseori la violenta si traieste intr-o permanenta incertitudine.

Caracteristicile copiilor strazii:

a). Nevoia de afectiune este o trasatura definitorie a copiilor strazii.

Afectiunea, intelegerea, respectul sunt lucruri de care au fost privati in familiile si institutiile din care provin si, in acelasi timp, cauza principala a ajungerii lor in strada. Ajunsi in strada, ei cauta un grup care ii va accepta si in care se vor simtii bine. Convietuirea in acest grup, sprijinul reciproc pe care si-l acorda, compenseaza lipsa afectivitatii din mediul lor de provenienta.

b) Lipsa de incredere in adulti

Experienta copiilor strazii in relati cu adultii este una mai putin placuta. Adultii reprezinta imaginea celor care i-au abuzat incepand cu proprii parinti sau cu primul educator pe care l-au avut.

Adultul este trecatorul care zilnic ii abuzeaza verbal pentru ca sunt murdari, ca se drogheaza, pentru ca fura sau cersesc.

c) Lipsa notiunilor de timp si viitor

Notiunea de viitor aproape absenta in cazul copiilor strazii ceea ce ii impiedica sa faca o proiectie de perspectiva a rezultatelor actiunilor lor, iar acest lucru se reflecta in unele dintre actiunile lor.

Cu toate ca ei castiga bani, nu vor incerca niciodata sa economiseasca sau sa-si planifice cheltuielile pe termen mediu sau scurt. Folosind toate mijloacele de care dispun (furtul, cersitul) fiecare poate obtine pe zi echivalentul unui salariu madiu pe una sau doua luni.

Notiunea timpului si-a pierdut semnificatia obisnuita. Pentru acesti copii calendarul este ceva abstract, ei raportandu-se la evenimente importante din viata lor, placute sau neplacute.

d). Perceptia eronata a claselor sociale

Copiii strazii impart lumea in doua categorii distincte: smecheri si fraieri. Aceasta impartire a lumii reprezinta una din cauzele care duc la demotivarea copiilor strazii in a munci pentru a-si castiga existenta. Din nefericire, el vine in contact cu lumea interlopa sau cu oameni lipsiti de educatie dar care au reusit sa-si faca o situatie materiala buna.

e). Lipsa identitatii si a demnitatii de sine

Datorita mediului din care provin, familial sau institutional, ei se simt “ai nimanui”. Procurarea actelor de identitate le dau un sentiment de mandrie, ii fac sa se simta mult mai importanti.

Cat despre demnitate, copiii strazii nu se jeneaza sa-si cultive o stare jalnica, isi rup hainele intentionat, umbla desculti, se murdaresc intentionat, pentru a impresiona oamenii si pentru a primi bani.

f). Lipsa sentimentului de proprietate

In general ei nu au avut niciodata nimic al lor. Atunci cand primesc un obiect, un prim gand este acela de a-l valorifica. Ei nu au unde sa-si pastreze lucrurile si nu sunt obisnuiti sa aiba grija unui lucru.

g). Umorul

Un lucru neasteptat la acesti copii frustrati este umorul si placerea sau cel putin detasarea cu care relateaza episoade din viata lor, chiar si cand au fost agresati sau sanctionati mult prea sever si violent in raport cu vina lor.

h). Delincventa juvenila

Reactia sociala a opiniei publice fata de aceste grupuri de copii fara adapost este alimentata de conceptii represive, total disproportionate in raport cu pericolul social manifestat.

Schemele de descriere si interpretare de trecere la actul delincvent in cazul acetor copii, pe de o parte, si in contextul general al criminalitatii , pe de alta parte , sunt diferite. Traseul criminogen pa cere-l traverseaza un copil se diferentiaza atat prin amploare cat si prin mecanismele sociale ce pot limita probabilitatea comiterii unei infractiuni.

Copiii sau tinerii fara adapost nu sunt doar pusi in situatii criminogene, dimpotriva viata lor se desfasoara exclusiv in spatii criminogene ce stimuleaza permanent diferitele motivatii (organice, subiective, obiective) de savarsire a unor fapte sanctionate de catre societate.

3.2. Minori delicventi cu hanticap fizic si psihic

Problemele medicale fizice (senzoriale, motorii) induce la copil, in anumite conditii, manifestarea unor comportamente delincvente. Conditiile favorizante sunt: lipsa preocuparii parintilor pentru recuperarea deficientelor, lipsa suportului afectiv parental, modelele parentale negative decomportament social,carente educationale, folosirea copiilor in scopul cersetoriei sau furtului, “ajutor” neadecvat nevoilor: hiperprotectie sau lipsa de suprveghere si indrumare, etc.

In pofida deficientelor sale, minorul cu handicap fizic este infractorul care deschide portierele automobilelor, este implicat in acte de talharie, viol, supravegheza obiectivele care vor fi atacate, culege informatiile necesare declansarii actului infractional, pazeste pe colegii sai care actioneaza.

O multime de copii si adolescenti delincventi sunt retardati, in sensul ca nu au tinut pasul cu ritmul normal al achizitiilor scolare.

O parte dintre ei au fost tinuti departe de scoala datorita unui handicap fizic, altii au schimbat atat de des domiciliul, incat nu au fost scolarizati, au pierdut anul scolar sau au abandonat scoala; o situatie atat de des intalnita in randul rromilor este aceea in care parintii se dezintereseaza de studiile lor, de scolarizarea lor, copii nefiind cuprinsi in nici o forma de invatamant; unii dintre acesti copii sunt respinsi pe plan afectiv, etc.

In loc de a fi indrumati spre o clasa de adaptare sau spre un ortopedagog, pentru a fi ajutati sa recupereze intarzierea, ei ajung sa nu aiba o ocupatie serioasa, constanta si incep sa savarseasca infractiuni singuri sau in grup. Neglijenta, dezinteresul, lipsa de supraveghere sau de autoritate din partea parintilor ii va propulsa spre repetarea unor fapte prevazute de legea penala.

De multe ori, copiii si adolescentii cu handicap lipsiti de securitate afectiva, abuzati psiho-emotional, ajung sa-si exprime ostilitatea fata de cei care nu-i iubesc, folosind un limbaj obscen (coprolalie). Unii dintre ei provin din familii dezorganizate in care singurul parinte cu care au locuit o vreme se implica in relatii de concubinaj, ii paraseste, ii lasa la diferite rude sau cunostinte. Lipsa celor necesare traiului ii determina sa fure din necesitate, sa cerseasca, sa intre in anturaje dubioase, etc.

Minorul adus in fata Comisiei pentru Protectia Copilului sau instantei de judecata atuci cand a comis acte delictuale, poate fi:psihotic, nevrotic, psihopat, normal, inteligent, liminar, cu aspect fizic de sanatate-normalitate, prezentand tulburari derivate din suferinte somatice grave, din medii necorespunzatoare social (abandon, neglijenta, dezinteres, etc).

Dupa parerea unor autori, indivizii cu psihic normal vin rareori in conflict cu legea, fapt de care trebuie tinut cont mai ales atunci cand este vorba de minori.

Exista cateva categorii de suferinte neuropsihice asociate frecvent cu un comportament deviant, sau al caror debut poate fi marcat prin comiterea unui act infractional

Afectiuni organice centrale:

a) epilepsia – ca afectiune centrala, globala, imprima in timp trasaturi particulare personalitatii bolnavului, indiferent de originea si natura lezionala a suferintei devenita cronica.

Subiectii cu devianta comportamentala recrutati din epileptici (avand crize comitiale, urmare a unor leziuni centale, mai ales temporale) afiseaza modificari comportamentale care devin trasaturi de personalitate. Dintre acestea, mai semnificative sunt: vascozitatea afectiva si manifestarile agresive explozive, coleroase.In perioadele intercritice, precum si in cele postcritice, se instaleaza o serie de inclinatii patologice: atitudini manifest ostile fata de anturaj, peste care se suprapun tendintele sadice, vagabondajul, inclinatia catre furt, piromania, minciuna, consumul de alcool in exces, tentatia distrugerii.Caracteristic epilepticului capabil sa comita acte de devianta comportamentala ce vizeaza legea penala este faptul ca descarcarea tensiunii prin acte de mare agresivitate si cruzime nu aduce dupa sine regretul si sentimentul de vinovatie. Subiectul netinand seama de nimic, are in continuare o stare de tensiune, o dispozitie ostila, este instabil, ursuz si nemultumit.

Persistenta reactiilor specifice epilepticului se va manifesta in comportamentul ulterior, cu o conduita de asteptare a clipei pentru a provoca suferinta umana, cu prejudecati morale si fizice.

La aceste suferinte si prejudecati epilepticul asista singur sau in grup sau participa la constituirea comportamentelor fundamentale ale atitudinii epileptoide fata de suferinta sau de cruzime.

b) traumatismele cranio-cerebrale ( TCC)

In acesta situatie, modificarile apar de regula dupa cativa ani de la traumatism si sunt influentate mai putin de sediul leziunii, cat de intinderea ei. Se pot decela:

– sindroamele psihotice cu localizare frontala, cu note de agresivitate si crize de manie

– sindromul subiectiv traumatic – cu tulburari de ordin intim, de traire personala subiectiva

– nevrozele, psihozele si dementele – cu toate implicatiile lor comportamentale

c) oligofreniile reprezinta stari de nedezvoltare psihica sau dezvoltare psihica incompleta, de cauzalitate multipla, in care coeficientul intelectual Q.I.=0-69 (unii ingoband aici si liminalii cu Q.I.=70-89, ceea ce corespunde unui nivel mental de maxim 12-14 ani ). Copilul oligofren, mai ales imbecilul (oligofrenie gradul II), poate comite infractiuni al caror caracter particular reiese din absurditatea actului si sugestibilitate crescuta. Aceste note specifice ale conduitei delincventului nedezvoltat psihic explica existenta aprope obligatorie a unui debil mintal in cadrul unei bande de delincventi, ca si absenta unui discernamant al faptelor-caracteristica a determinismului deviantei, cu tulburari de comportament aparute la o persoana al carui Q.I. este sub 69.

Debilul mintal dizarmonic prezinta: instabilitate, permanenta agitatie psihica si motorie, gesturi dezordonate, turbulenta, expansivitate, logoree, aspectul unei persoane multumite de sine, sociabilitate in limitele agitatiei hipomaniacale pentru adaptarea la viata cotidiana.

Unii indivizi cu Q.I. liminal sunt relativ constienti de infirmitatea lor, probata prin insuccesul scolar, grupul acestora intrand in relatii de opozitie cu anturajul, devenind ostili, agresivi, incendiatori.

Deviatii comportamentale deosebit de grave apar la oligofrenii cu deficit sever (Q.I. apropiat de limita 20-25), cand se produc manifestari intense de violenta (lovire nemotivata a celor din jur), manifestari de furie pentru motive neinsemnate, automutilari (se lovesc singuri, se dau cu capul de pereti, se zgarie pana le curge sangele) si hiperactivitate sexuala.

Bolile psihice la minori

Schizofrenia – Copilul minor ce prezinta o conduita psihotica, mai ales cel schizofrenic, poate veni in conflict cu legea penala, cele mai multe infractiuni putand fi comise in perioada initiala denumita “perioada medico-legala’, mai ales la varste tinere: pubertate si adolescenta.

Devianta, infractiunile comise de schizofreni atrag atentia prin ferocitatea lor, pastrand permanent amplitudinea si amprenta patologicului. Acestea sunt insotite de o atitudine de indiferenta si afectivitate tocita dar motivational se apreciaza ca actele lor aberante raman fara mobil, au caracter ilogic, absurd sau pot fi explicate prin idei delirante.

Gama tulburarilor comportamentale se extinde de la fapte sau acte minore ca iritabilitate, acte de demisie, pana la furturi, prostitutie, perversiuni sexuale sau omucideri.

S-a constatat ca dupa comiterea actului respectiv, psihoticul nu manifesta nici o remuscare, ramane pasiv si indiferent, privind ca un strain la rezutatele propriilor sale fapte. In cadrul examinarii medicale de specialitate se detecteaza elemente ale unui comportament de tip hebefreno-catatonic, ori de alta natura discordanta: autism, ideatie deliranta, stari de depersonalizare, etc.

Psihoza maniaco-depresiva ( PMD)

Desi este mai rar intalnita, acesta afectiune (PMD) se inscrie intre cauzele generatoare de comportamente deviante aberante la adolescent. Cand sunt in plin puseu maniacal, acesti psihotici pot comite delicte de lovire. Cei depresivi (in cadrul PMD) pot savarsi acte antisociale, in majoritatea cazurilor indreptate impotriva propriei persoane.

Nevroza (aspecte reactive)

Adolescentii cu o astfel de tulburare comportamentala, pot avea izbucniri de tip episodic datorate unor necesitati de rezolvare a tensiunilor interioare.

Puberii si adolescentii din medii familiale armonioase pot sa devina deosebit de reactivi la aparitia unui eveniment complet indizerabil dar fatal, creandu-le in acest fel o situatie specifica de conflict exogen. Tulburarea de comportament este rezultatul unui sumum de conduite obiectivate, datorat unui complex de cauze (motive endo si exogene), reactionand asupra minorului care are o structura specifica in profunzimea ei psihopatologica.

Un loc important intre cauzele declansatoare il constitue existenta, la varste tinere, aunor boli psihice: schizofrenia, epilepsia, stari psihopatoide, uneori nevrozele revele netratate dar mai ales retardul psihic congenital etichetat drept debilitate mintala.

Alaturi de aceste boli psihice mentionam prezenta unor boli somatice grave, boli cronice, degenerativ-congenitale ori ereditare, care actioneaza asupra psihicului, influentand direct sau indirect personalitatea. Aceasta influentare a personalitatii se percepe ca nefavorabila prin infirmitatea pe care o produc bolile asupra individului incomplet structurat ori prin evolutia progresiva spre ireversibilitatea aspectelor patologice.

Alta categorie distincta de cauze o constitue constelatia de lacune educative-lipsa unui mediu educogen capabil sa filtreze si sa selecteze conduite incipient aberante, anticipand modalitatile polimorfe de descarcare cvasiresponsabila si atragand actiunea legii penale.

Numeroase conditii externe actioneaza generic asupra individului, adaugandu-se particularitati intrinseci sau mobiluri interne preexistente momentului instalarii actiunii cauzelor.

3.3. EXPERTIZA MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA

Expertiza medico-legala psihiatrica se efectuează de către o comisie instituita in acest scop, formata dintr-un medic legist si doi medici de specialitatea psihiatrie.

Comisia poate funcționa numai in centrele unde exista servicii sau cabinete medico-legale si spital sau secții de psihiatrie.

Daca expertiza privește un minor in comisia de expertiza vor fi cooptați specialiști de neuropsihiatrie infantila si eventual psihopedagogi.

Cadrul de desfășurare a expertizei se face cel mai frecvent la sediul serviciilor de medicina legala. In mod excepțional si numai in funcție de caz, acestea se pot tine si la nivelul unui spital de psihiatrie (bolnav grav, netransportabil) sau spital penitenciar (infractori deosebiți de periculoși sau netransportabili). In scopul de a se ajunge la concluzii cit mai corecte si valoroase, comisia recurge la o gama diversa de examinări si analize adesea inerente metodologiei si etapelor expertizei.

Prima etapa este supunerea infractorului, in situația in care este descoperit, imediat după comiterea faptei, la un examen neuropsihiatric, făcut de o comisie compusa dintr-un medic legist si doi psihiatri.

Deși examinarea clinica, adesea ambulatorie, cel mai adesea nu are valoarea unei expertize, ea trebuie sa fie cit mai completa si amănunțită privind funcțiile psihice de baza. Aceasta examinare are o importanta uneori covârșitoare deoarece poate surprinde tabloul psihologic al învinuitului, ce l-a avut in timpul faptei. El poate fi o stare de raptus schizofrenic, o criza de agitație maniacala, o stare confuzivă deliranta, beție patologica etc sau se poate contura in stari deosebite de anxietate, depresive, stari reactive – teama, stari obsesivofobice, elemente hotaritoare in stabilirea diagnosticului si corelatiei boala – tulburari – fapta. Acest tablou psihopatologic trebuie consemnat si retinut, inregistrat pe banda de magnetofon, fotografii etc. si avut tot timpul in vedere pe parcursul examinării când subiectul după scurgerea unei perioade de timp de la fapta, in urma contactelor avute cu apărarea, cu rude, cei din mediul de detenție etc, fie ca devine rau intenționat simulând sau suprasimulând o serie de tulburări, adesea stari de negativism si necooperare, sau este prada unor tulburări grave reactive, funcționale, sindromul Ganser, fie ca tabloul psihopatologic inițial si real involuează si se remite sau se agravează. Aceste examene ajuta si la oferirea unor indicații organelor de urmărire si ancheta, asupra modului de desfășurare a anchetei, daca aceasta se poate continua cu infractorul sau este necesara intr-o prima etapa internarea pentru tratament a acestuia sau chiar administrarea unui tratament pe timpul urmăririi. Fie ca aceasta prima examinare se face sau nu, metodologia impune ca in adresa de solicitare a expertizei, sau in ordonanța sa fie inserate o serie de date (rezumativ) privitor la infractor, împreună cu dosarul complet al cauzei, din care sa reiasă modul amănunțit cum s-a comis infractiunea, cu rolul de a fi scoase in evidenta trăsăturile patologice ale subiectului (din acel timp) ca halucinatie, delir, idei de persecuție, beție patologica etc.

Pentru a usura examinarea, dosarul nu trebuie sa se limiteze la elemente privind fapta si infractorul; in dosar comisia sa aiba la dispozitie actele medicale privind trecutul psihopatologic al acestuia. Uneori investigatiile trebuie sa mearga pina la conditiile in care agresorul s-a nascut; nasterea laborioasa, asfixia la nastere, aplicarea de forceps etc. Date privind modul de viata familiala in care acesta a trait si s-a dezvoltat, ocupatia parintilor, numarul copiilor, sursele de existenta, climatul familial, familii dezorganizate, boli ereditare in familie.

Elemente psihopedagogice din timpul scolarizarii: performante scolare, frecventa prieteniilor avute, felul cum a fost receptiv la masurile disciplinare aplicate, aptitudini si inclinatii evidentiate in perioada respectiva, fisa psihologica din ultima clasa de liceu, precum orice fel de date utile, pentru a oglindi personalitatea celui in cauza.

Investigatiile medicale clinice si paraclinice sint cele mai adesea necesare, iar in infractiunea de omor, obligatorii. Nu in toate expertizele medico-legale psihiatrice este obligatorie internarea; acolo unde sint suficiente elemente clinice si date medicale (acte) anterioare ale celui examinat, concluziile pot fi stabilite si dupa un examen ambulator. In multe situatii simpla observatie clinica a subiectului, pe o perioada de citeva saptamini poate fi edificatoare in stabilirea diagnosticului, in rest se recomanda mai frecvent urmatoarele examinari: examenul RBW, l.c.r., examenul fundului de ochi, T.A., examenul neurologic, examenul EEG, simplu, sau cu activare, examenul genetic etc.

Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea structurii personalității subiectului. Se pot, depista unele trăsături anormale, patologice ale personalității, care pot avea o legatura cauzala cu faptele savirsite. Examenul psihologic este necesar la minori, batrini (tulburari de involutie), la psihotici, in starile de hipodezvoltare mintala, la comportamentali etc. Examenul psihologic, uneori se impune a fi repetat si el completeaza examenul psihiatric, contribuind astfel la stabilirea diagnosticului.

Toate elementele amintite pina in prezent privind infractorul, impun cunoasterea in continuare a tuturor elementelor din dosar legate de fapta, adesea dintr-o simpla declaratie se pot retine date importante din care rezulta ca invinuitul a mai avut comportari patologice sau ca intre el si victima au mai existat conflicte sau amenintari reciproce etc.

In final expertiza, pe baza coroborarii tuturor datelor medicale si generale obtinute, trebuie sa stabileasca concluziile raportului medico-legal si care trebuie sa precizeze urmatoarele:

– boala psihica de care sufera subiectul sau cadrul sindromatic psihic prezentat sau unele simptome mai evidente;

– tulburarile psihice mai caracteristice generate de boala respectiva (agresivitate, tulburări de percepție, de gindire etc.) si legatura cauzala (corelatia) dintre aceste tulburări si săvârșirea faptei, motivația psihopatologica a mobilului si a modului de acțiune);

– legat de boala psihica, de tulburarile generate de aceasta si de starea subiectului din timpul savirsirii faptei, trebuie stabilit daca acesta a avut discernământul păstrat, scăzut sau abolit;

– in finalul concluziilor se impune a face recomandari privind masurile de siguranta cu caracter medical, individualizate pentru fiecare subiect.

In cazul minorilor, ceasta expertiza necesita o metodologie aparte, dat fiind rolul sau mai mult recuperator, educativ, evitarea introducerii unora dintre delincventi (in functie de fapta) in mediul de detentie, expertiza fiind mai putin restrictiva. Comisia de expertiza are obligatia de a orienta investigatiile pentru obtinerea unor date referitoare la :

– nivelul mintal al subiectului;

– ne aflam in fata unui bolnav psihic sau o persoana cu deficiente organice, neurologice, senzoriale etc., cu urmari asupra vietii sale psihice;

– capacitatea scolara a minorului, felul cum se afla incadrat in colectivul clasei si al scolii, comportamentul fata de cadrele didactice;

– relatii copil-parinti cu precadere asupra aspectelor educationale privind formarea si dezvoltarea personalitatii acestuia;

– conditii de viata si de dezvoltare, influenta si rolul mediului ambiant in „motivatia” actului antisocial;

– organizarea expertizei se face dupa metodologia generala existenta, cu citeva indicatii specifice; la expertiza este indicat sa participe un pedopsihiatru, un psiholog, iar cadrul de desfasurare sa nu imbrace aspectul de ancheta, recomandindu-se ca examinarea sa decurga ca un dialog in care sa se aiba in vedere dificultatile ivite in schimbarea sau formarea comportamentului anormal al acestuia. In dosarul minorului, se recomanda adunarea unor date amanuntite privind rolul familiei, al scolii in dezvoltarea personali-tatii copilului, avindu-se in vedere ca acesta se afla intr-un stadiu de formare.

Concluziile expertului medico-legal trebuie sa fie cit mai ample atit in privinta diagnosticului dar mai ales a perspectivelor (medico-pedagogice) privind recuperarea acestuia, ceea ce impune :

– precizarea diagnosticului, natura tulburarilor si excluderea elementelor supraadaugate mai ales simulatorii;

– care sint trasaturile esentiale ale personalitatii expertizatului raportate la diagnosticul precizat si reflectate in comportamentul sau deviant;

– in ce stadiu evolutiv se afla aceste tulburari, daca ele prezinta riscul de cronicizare sau agravare;

– daca prin trasaturile personalitatii sau prin caracterul tulburarilor de comportament prezinta periculozitate sociala, potential infractional etc., justificindu-se astfel masurile de siguranta propuse;

– stabilirea discernamantului va avea in vedere urmatoarele: nu raspunde penal minorul care nu a implinit virsta de 14 ani. Minorii cu virsta de 14 – 15 ani raspund penal;

– daca se dovedeste ca fapta a fost savirsita cu discernamant. Minorii care au implinit virsta de 16 ani raspund penal. In functie de gradul de discernamant al expertizatului sunt instituite si masurile de siguranță recomandate de comisie.

In cazul minorilor care necesita tratament medical intr-un serviciu de specialitate, urmat de dispensarizare medicala (psihoze, epilepsie in stările paroxistice, psihoze reactive etc.) se impun masuri cu caracter exclusiv medical, iar alte tulburări impun masuri cu caracter exclusiv social (socioterapia) in situațiile când se urmărește ocrotirea minorului prin scoaterea acestuia din mediul necorespunzător: familia, ambiant, școlar etc.

3.4. Aspecte medico-legale în discernământ

După cum se știe, cercetarea medico-legală psihiatrică poate contribui cu un aport considerabil în domeniul criminologiei clinice. Astfel, „rolul expertizei psihiatrice este de a înștiința cu elemente medicale care să denote personalitatea psihopatologică a unui individ care a săvârșit o infracțiune sau să ateste sănătatea mintală în unele cazuri civile”.

Sarcina fundamentală este de a aprecia discernământul persoanelor cu referire specială la starea psihică în momentul comiterii faptei.

Potrivit celor stabilite mai sus, în efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice trebuie avute în vedere pe lângă stabilirea discernământului și o serie de alte criterii medicale mai complexe, cum ar fi: raportul între conștiință și tulburările psihice ale făptuitorului, precum și dacă tulburările psihice au sau nu legătură de cauzalitate cu actul antisocial.

Unii autori au numit discernământ “funcția psihică care se manifestă în capacitatea subiectului de a concepe planul unei acțiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfășurării, savârșirea ei și rezultatul (consecințele), care au decurs din savârșirea ei. Discernământul implică capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa”.

Discernământul are la bază de doi factori:

– structura personalității individului;

– structura conștiinței acestuia în momentul săvârșirii faptei.

În practică, discernământul a fost clasificat în:

– discernământ păstrat;

– discernământ păstrat parțial;

– discernământ diminuat;

– discernământ abolit.

Așa cum se știe deja că temeiul unic al răspunderii penale este infracțiunea, iar aspectul uman al infracțiunii îl constituie vinovăția.

Principalul temei al vinovăției îl constituie intenția, iar aceasta se definește în funcție de discernământ. În consecință numai persoana cu discernămînt poate fi vinovată și poate fi sancționată penal.Cunoscând acest adevăr, unele persoane încearcă să evite sancțiunea penală, simulând lipsa discernământului.

Cu toate că unii indivizi se pregătesc intens și consultă persoane avizate, nu ajung la o simulare fidelă a simptomatologiei unei afecțiuni psihice și sunt relativ ușor “demascați”.

Tulburarea psihopatologică, prin ea însăși, nu conferă circumstanțe atenuante decât în contextul celorlalte probe care pot oferi convingerea pronunțării de circumstanțe atenuante.

Conform Codului de procedură penală expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie în cazul infracțiunilor de omor, precum și în cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată au îndoieli asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului.

Discernământul: poate fi păstrat, scăzut (diminuat) sau mult scăzut. Din punct de vedere juridic prin discernămând se înțelege componenta codului penal, care se referă la o faptă anume și din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul și consecința acestei fapte. Din perspectivă medicală discernământul este funcția psihică de sinteză prin care o persoană este în măsură să conceapă planul unei acțiuni, etapele ei de desfășurare, precum și consecințele săvârșirii acesteia. Deci este capacitatea persoanei de a-și organiza motivat acțiunea.

El exprimă libertatea de acțiune a individului de a săvârși acte conform normelor de conviețuire socială, norme prin care individul le-a însușit și le respectă ca o comanda socială interiorizată, ca o datorie a cetățeanului. Această funcție depinde de două categorii de factori :

1. de structura personalității individului: Expertiza trebuie să stabilească care este structura personalității, gradul de dezvolate intelectuală, gradul de instruire generală și profesională, gradul de educație familială, constituțională, experiența de viață a subiectului (se poate constata prezența unui factor organic cerebral sau somatovisceral susceptibil de a scade nivelul personalității, factori traumatici, toxici, etc).

2. de structura conștiinței acestuia în momentul comiterii faptei: Conștiința – sinteza complexă a funcțiilor psihice prin care omul se integrează în mediu, fixează și asociază cu ajutorul gândirii și judecății noțiunile primite.

Momentul de conștiință (oboseala, ingestia de alcool, bolile concomitente) sau circumstanțele psiho-patologice (amenințarea, frica, izolare, etc) pot oferi informații asupra acestei stări. În structura conștiinței se pot distinge 4 niveluri:

-a) conștiința elementară, care asigură nivelul de veghe, vigilența și nivelul de prezența temporo-spațială;

-b) conștiința operațional-logică prin care procesele intelectuale, perceptuale și de gândire au coerența și reflectă obiectiv realitatea;

-c) conștiința axiologică, de opțiuni a valorilor după criteriile sociale curente;

-d) conștiința etică prin care subiectul este capabil să discearnă binele și răul pe care faptele sale le pot produce societății.

Având în vedere că responsabilitatea este condiționată de integritatea discernământului, care la rândul său este condiționat de starea de conștiință ce depinde de nivelul structurării personalității (nivelul inteligenței plus cele 4 trepte de structurare psihopatologică: nevrotică, psihopatică, psihotică și organic-deteriorativă-demențială) care conduce la aprecierea responsabilității depinde de evaluarea capacității psihice.

Capitolul 4

Actul infracțional din perspectiva exploratorie

4.1. Conceptul de act infracțional

Actul infracțional este consacrat psihologiei iar cercetările în domeniu l-au numit „comportament deviant”. O analiză strict în acest domeniu, rezultă că în psihicul autorului, se manifestă elementele sale: inteligența, afectivitatea și voința.

Pornind de la cele exprimate mai sus, se desprind principalele motive pentru care atât în psihologia judiciară cât și în criminologie se întâlnește conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergic.

Actul infracțional poate fi cauzat potrivit personalității infractorului. Aceasta poate privi următoarele:

„- cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale subiectului;

– examinările paraclinice având ca rol principal probarea și obiectivarea diagnosticului clinic, precum și de aprofundare a etiopatogeniei unor tulburări;

– investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalității, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;

– interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalității manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le exacerbează sau declanșează;

– cercetarea sociologică având două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalității delicventului și a modului în care au fost soluționate și, în al doilea rând, pentru orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reinserție socială;

– rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conștiință, discernământ)”.

Aceasta abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:

– evaluarea corectă a stării psihice a personalității deviante, prin specificarea diagnosticului și excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta;

– specificarea caracteristicilor esențiale ale personalității studiate din perspectiva sinergetică;

– natura și evoluția dereglărilor care au însoțit sau au dus la îndeplinirea actului deviant și dacă acesta prezintă riscul de agravare;

– aprecieri asupra periculozității caracteristicilor de personalitate și a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoțit comportamentul deviant.

Cu cât aceste concluzii sunt mai precise cu atât se evită prezența unor erori judiciare care nu ar mai putea fi reparate, spre exemplu dacă vor fi luate măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau invers. Tocmai din acest scop, termenul de personalitate este primordial pentru o justiție care are la bază adevărul, știința și dreptatea și în care ideea de recuperare socială a delincventului, primează.Din punct de vedere juridic, actul infracțional poate fi definind ca acel rezultat care implică o comportare negativă din partea unui individ responsabil, în raport cu cerințele normelor penale pozitive”. Indiferent de natura infracțiunii și a definiției dată fie legală fie doctrinară, pentru a se evidenția un act antisocial trebuie să se țină cont de condițiile mine evidențiate mai sus”.

Un cunoscut teoretician, Jean Pinatel a dezvoltat mai multe teorii cu privire la personalitatea criminală, astfel că acesta consideră că, „în comportamentul criminal, -trecerea la act- constituie elementul decisiv. Pentru a se comite un act infracțional, în cazul delicvenților, trebuie să existe un nucleu al personalității compuse din: egocentrism, labilitate, agresivitatea și indiferența afectivă.” Acest nucleu al personalității criminale este format dintr-o structură activă, prin care se reunesc și asociază componentele mai sus amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. Tot, J. Pinatel, „trasează o deosebită circumstanță asupra faptului că nucleul personalității criminale este o rezultantă la faptele comise”.În altă ordine de idei, raportându-ne la cele exprimate mai sus de J. Pinatel, se poate concluziona că „sunt cazuri excepționale când orice om poate deveni delincvent”. În acest caz, se pune întrebarea când intervine diferența între delincvent și nedelincvent? Răspunsul se găsește tot în afirmațiile teoreticianului. Astfel că, diferența dintre indivizii nedelincvenți și delicvenți se găsește în „pragul delincvențial“, în sensul că pentru unii dintre nedelincvenți va fi nevoie de întâmplări, de presiuni grave și repetate pentru a le provoca o stare de delicvență, pe când alți indivizi răbufnesc mult mai ușor la acte incitante.

Față de această categorie din urmă, delincventul obișnuit – în opoziție cu nedelincventul – acționează direct cu fiecare ocazie, neașteptând potrivirea unei anumite ocazii sau a unei incitații din exterior.

O altă analiză arătată de Pinatel, „identifică cert deosebirea celor două categorii prezentate, fie a nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, și aceasta constă în aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act”.

După cum bine se știe, personalitatea unui individ nu poate fi separată atât de organism cât și de mediul în care se dezvoltă, astfel că în criminologie un rol primordial îl ocupă studierea personalității în funcție de situație. Aceste situații pot fi specifice dar și periculoase iar ocazia nu trebuie să fie căutată. Dacă personalitatea sau mediul se modifică atunci și totalitatea funcțională a celor două își schimbă sensul.

În concluzie, actul infracțional în cazul infractorului minor depinde de personalitatea dezvoltată în mediul în care conviețuiește și efectele negative dăunătoare. Actul infracțional implică în grade diferite, practic toate structurile și funcțiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaționale și finalizând cu cele afectiv-volitive, în mod activ fiind implicate și trăsăturile psihice. Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional și volitiv, susținut de lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, al incapacității subiectului de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe în pofida perspectivei unei pedepse.

4.2. Determinarea motivației săvârșirii infracțiunii

Ca în orice infracțiune, este bine să se cunoască motivul care a condus la săvârșirea acestui lucru. În ultima perioadă, „s-a dorit stabilirea tot mai detaliată a motivelor care înfăptuiesc actul infracțional din partea delicvenților”.

Printre motivele care conduc la săvârșirea acestora, întâlnim: nivelul de trai, stările de tensiune existente între părți, mediul unde a fost crescut infractorul, roadele câștigate de infractor după comiterea infracțiunii, trăsăturile sale psihologice etc.

Cea mai frecventă motivație întâlnită pentru comiterea infracțiunilor este sărăcia. În general, infractorii, sunt persoane care prezintă o personalitate dizarmonică. Infractorii fac parte din toate categoriilor sociale și profesionale indiferent de vârstă, sex, pregătire culturală, aptitudini intelectuale, caracter , temperament, statusul social, poziția economică. Infractorii se formează într-un mediu social defavorabil și prielnic săvârșirii de infraciuni. Odată cu trecere timpului, ajunși la maturitate, aceștia se adaptează mediului iar dacă ajung în penitenciar își înăspresc caracterul, își dezvoltă viclenia și o mare capacitate de înțelegere a slăbiciunilor umane.

Printre infractori, mai sunt și indivizi bolnavi psihici, al căror comportament este influențat de natura bolii. Sub aspectul implicațiilor psihosociale și judiciare, ponderea tulburărilor de personalitate în colectivitățile de infractori este superioară ponderii lor în populația generală.

Chiar și așa, nu se poate considera activitatea infracțională ca fiind o consecință a unei personalități maladive. Infractorii sunt conștienți și total de acord cu actul infracțional pe care uemează să-l comită.

De aceea nu se acceptă orice teorie care ar putea angaja infracțiunea ca o altă modalitate de manifestare a unei maladii psihice. Cu alte cuvinte, se acceptă faptul că delincvența este o abatere de la normalitatea socială acceptată. Nu se neagă faptul că în cazul sindroamelor severe, individul este predispus la comiterea de acte antisociale. Diferența dintre cele două categorii de indivizi, infractori și bolnavi psihici, este subiectul care îndeamnă spre infracțiune.

„Dacă în prima categorie primează interesul pecuniar, material, în cea de-a doua categorie se comit acte antisociale de producția imaginativă maladivă, foarte greu de stăvilit în momentele sale de creație”.

Mai trebuie reținut faptul că nici un infractor nu întrunește cumulativ o majoritate specifică vreunui sindrom. Delincvenții prezintă ca și constante în conduita lor caracteristici disparate ale mai multor sindroame de tulburări de personalitate.

Tot în urma mai multor studii de specialitate, s-a constatat „că numărul delincvenților din mediul rural este net inferior celui din mediul urban. Diferența între cele două medii, este dată de mentalitatea existentă la sat (sentimentul rușinii, pe de o parte și concepția mistică a păcatului, pe de altă parte)”.

4.3. Infractori minori organizați si dezorganizati (ce premediteaza sau nu fapta)

Infractori minori organizați (ce premeditează fapta)

Conform unei opinii, „delimitarea între organizat (premeditat) și neorganizat (nepremeditat) este o descriere a tipologiilor infracțiunilor”.

Infractorul care își premeditează faptele, de regula are:

– inteligența peste medie,

– este organizat și viclean,

– faptele sunt bine gândite și cu atenție plănuite,

– fapta este de obicei comisă în afara zonei unde locuiește sau lucrează,

-de regulă este mobil și intreprinde călătorii mai lungi decât un individ obișnuit,

– o fantezia crescută și un ritual întâlnit la majoritatea faptelor,

– dacă fapta privește săvârșirea unei infracțiuni cu victime, de obicei, acestea sunt oameni străini, cu care are ceva trăsături comune și pe care îi poate controla,

– infractorul este sociabil,

– este în toate facultățile mintale pentru gravitatea actului său,

– urmărește noutățile prin mass-media pentru construirea faptei,

– este atent în înfăptuirea infracțiunii nelăsând urme,

Toate acestea construiesc profilului unui infractor ce premeditează fapta și acționează întocmai planului.

Infractori minori dezorganizați (ce nu premeditează fapta)

Infractorul minor care nu își premeditează fapta, prezintă următoarele caracteristici:

– provin din familii dezorganizate,

– au inteligența sub medie,

– sunt singuratici, trăiește fie singur, fie cu o rudă,

– nu este scoiabil, are probleme de adaptare, este introvertit,

– acționează fără să se gândească de consecințele următoare faptei și sub stres,

– nu stă în colectivitate, evitându-i pe aceștia.

– acționează dezorganizat,

– acționează repede, luând prin suprindere,

– nu acceptă că poate fi prins

4.4. Măsuri educative pentru infractorii minori

Măsurile educative au forma și conținutul diferit de măsurile de siguranță, întrucât măsurile educative sunt specifice regimului de favoare instituit de legiuitor pentru protejarea infractorilor minori, iar prin adoptarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală atât de infractorii minori, cât și de infractorii majori.

În cazurile măsurilor de siguranță, legea identifică stările de pericol social care vor trebui sa fie evitate, pe când în situația măsurilor educative „cauzalitatea este difuză", însă este specifică vârstei și experienței de viață a minorilor, fiind determinată de lipsa de maturizare psiho-socială a acestora.

Delincvența juvenilă „va fi redusă prin adoptarea unor măsuri sociale adecvate (educația, stabilitatea economică, terapia medicală), cu scopul reeducării infractorilor minori și prin exercitarea represiunii judiciare (aplicarea măsurilor educative și a pedepselor față de făptuitorii refractari la exigența legilor).” Factorii declanșatori ai delincvenței juvenile sunt, de regulă, obiectivi, aceștia fiind determinați și de factorii subiectivi rezultați din unele constrângeri sociale, pe fondul unei predispoziții individuale. Conceptul de delincvență juvenilă include situații, împrejurări diverse, care afectează exercitarea drepturilor și obligațiilor sociale ale minorului, când nu este adaptat exigențelor sociale. Delincvența „decurge din existența unor deosebiri, a unor inadaptabilități sau incapacități manifestate de minori față de regulile sociale create, față de cadrul juridic legal, acceptând în locul unei prestații sociale licite exercitarea unor acțiuni-inacțiuni ilicite pentru realizarea unor mobiluri individuale, împotriva infractorilor minori s-a adoptat un cadru juridic adecvat, necesității de readaptare a acestora, dar și de pedepsire pentru atitudinea autorului faptei ilicite față de rezultatul posibil, previzibil precum și de acceptare a riscului producerii acestuia”.

Măsurile educative reprezintă o formă mai ușoară de sancționare a făptuitorului minor decât pedepsei penale, astfel încât, prin lege, s-au individualizat distinct măsurile educative de pedepsele penale aplicabile minorilor pe criteriul gravității faptei sau pericolului social prezentat de făptuitor.

Gradarea eficienței juridice a măsurilor educative rezultă din prevederea expresă a legii privind aplicarea unei măsuri mai severe sau a unei pedepse dacă minorul săvârșește o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (instanța dispunând internarea minorului care a beneficiat de libertatea supravegheată sau va aplica o pedeapsă).

În reglementarea măsurilor educative, după criteriul gradualității crescânde a acestora, se constată că penultima măsură: internarea într-un centru educativ nu prezintă un conținut de gravitate, ci un conținut specific stării care declanșează comportamentul periculos pentru societate, al infractorului minor. În acest caz, realizarea efectelor specifice normei juridice constă în izolarea infractorului minor, prin internarea într-un centru pentru educarea acestuia. Măsura ține seama de situația reală, respectiv de producerea unei infracțiuni pentru care s-ar impune aplicarea uneia dintre măsurile educative sau dintre pedepse, însă, pentru interesul salvării sănătății infractorului, cât și pentru evitarea producerii unor fapte periculoase, legea impune internarea într-un centru educativ.

Orientarea legislativă, în adoptarea limitată a măsurilor educative aplicabile făptuitorilor minori, se referă la specificul sancționării acestora, la formarea unui sistem de măsuri de ocrotire și reeducare a minorilor, pe plan socio-uman, la încurajarea tendințelor reformative (ceea ce constituie și esența dreptului), la stabilirea relațiilor sociale prin abținerea de la orice acțiuni-inacțiuni ilicite și prestarea unui comportament social în care să se regăsească respectarea legalității.

În condițiile noul Cod penal, măsurile educative neprivative și privative de libertate sunt prevăzute de art. 115, alin. 1 și 2, îmbrăcând următoarele forme:

(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

I. Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârșit de săptămână; d) asistarea zilnică.

II. Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ; b) internarea într-un centru de detenție.

(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor, se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

Art. 116, în alin. 1 și 2, aduce ca noutate referatul de situație, care spune: „În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.” „Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurii educative.” Referatul de situație este util, deoarece în acest fel se pot detalia sarcinile pe care minorul va trebui să le îndeplinească, precum și serviciile și programele pe care le-ar putea urma în vederea reabilitării sale psiho- sociale, fiind bine determinate în timp. De asemenea, „se va face o evaluare completă și personalizată pentru fiecare minor în parte, reușind să se atingă toate punctele prevăzute de la art. 74, realizându-se astfel un istoric al comiterii faptei, dar și al cauzelor care au stat la baza acesteia, permițând astfel profesioniștilor să atingă exact părțile problematice ale situației minorului”. Referatul de situație poate, de asemenea, să arate instanței de judecată eficiența unei măsuri, dar și ineficiența sa, astfel încât instanța de judecată să poată revoca sau modifica măsura educativă cu o altă măsură care ar putea fi mult mai eficientă, în vederea reabilitării minorului. Practic, un astfel de referat de situație permite o permanentă revizuire a eficienței măsurii, prezentând un cadrul actualizat al situație minorului, putând astfel măsura reușitele, dar și eșecurile.

Noul cod penal intrat în vigoare in 2014 aduce schimbări majore cu privire la măsurile educative. Primele modificări majore, sunt cele legate de măsurile educative neprivative de libertate, respectiv mustrarea și libertatea supravegheată, care nu mai sunt amintite în noul Cod penal, acestea fiind înlocuite cu o serie mai amplă de măsuri. Prima măsură educativă neprivativă de liberate este prevăzută de art. 117 (noul Cod penal), alin. 1 și 2 și face referire la stagiul de formare civică, acesta prevăzând următoarele: „(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului”

Dacă până acum, caracterul măsurii educative a mustrării era doar de a „dojeni” minorul pentru fapta sa și de a-i atrage atenția asupra consecințelor faptelor sale, stagiul de formare civică merge mai departe în oferirea de servicii, respectiv, un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Practic, minorul este determinat să participe la un grup de consiliere „civică”, unde are posibilitatea de a reflecta asupra faptelor sale și asupra daunelor pe care le-a cauzat, alături de alți tineri care ar putea empatiza mult mai bine cu situația sa.

Stagiul de formare civică oferă, prin cadrul organizat al grupului, un impact mai mare asupra minorului, care poate ar conștientiza mult mai bine ceea ce a făcut. De asemenea, el este supravegheat, încă de la început, de un serviciu specializat, față de mustrare, în cadrul căreia supravegherea rămâne la latitudinea părinților, tutorelui sau persoanei care l-a adoptat. Practic, „controlul” unui serviciu specilaizat începe odată cu prima măsură educativă și nu cu a doua, așa cum era prevăzut în vechiul Cod penal.

În altă ordine de idei, un alt punct pozitiv pe care îl aduce această măsură, este delimitarea mai exactă în timp, respectiv cel puțin 4 luni, astfel putându- se realiza un plan de acțiune, mult mai bine organizat în timp, dând posibilitatea propunerii privind realizarea etapizată a unor obiective specifice, lucru care ușurează pe de-o parte munca profesionistului, iar pe de alta munca minorului, care nu se simte presat de îndeplinirea sarcinilor impuse. În acest mod, se pot alege cele mai bune metode și programe de reabilitare pentru minor, pe care acesta, alături de profesioniști, să le parcurgă cu ușurință și calitativ.

A doua măsură educativă neprivativă de libertate, pe care o introduce noul Cod penal, este reglementată de art. 118 și face referire la supravegherea minorului și anume:

„Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și șase luni, sub coordonarea Serviciului de Probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.”

Cea de-a doua măsură educativă, supravegherea, oferă o continuitate a primei măsuri, exercitându-și controlul asupra minorului, însă nu într-o manieră „polițienească”, ci mai degrabă, ca o îndrumare și o orientarea a tânărului care caută răspunsuri legate de viață și nu numai.

Minorul este astfel ghidat pentru a face alegerile cele mai bune pentru sine și viitorul său, dar îl și ajută în a sta departe de comiterea unor noi infracțiuni, datorită alternativelor pozitive oferite de profesioniști, în colaborare cu școala, diverse instituții și alte persoane de referință pentru copil, într-un cuvânt, în colaborare cu societatea.

Următoarea măsură educativă, cea de-a treia, este reglementată de art. 119, alin. 1 și 2, care se referă la consemnarea la sfârșit de săptămână: „(1) Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. (2) Supravegherea se face sub coordonarea Serviciului de Probațiune.”

Această măsură este una mai severă decât cele anterioare, oferă un control mai mare a programului tânărului, creându-se astfel o anumită rutină pentru minor. Tânărul adolescent este angrenat în activități prosociale, care îl vor ajuta să î și structureze într-o manieră pozitivă personalitatea.

Cea de-a patra măsură educativă neprivativă de libertate din noul Cod penal, este asistarea zilnică, reglementată de art. 120, alin. 1 și 2, care prevăd următoarele: „(1) Măsura educativă a asistării zilnice, constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de Serviciul de Probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. (2) Măsura educativă a asistării zilnice, se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea Serviciului de Probațiune.”

La fel ca și măsurile prezentate anterior, asistarea zilnică, oferă un control mult mai eficient asupra activităților tânărului, orientându-l și dezvoltându-i latura pozitivă a personalității, precum și insuflarea unei atitudini prosocilale.

De asemenea, minorului i se impun o serie de obligații pe care acesta trebuie să le respecte, prevăzându-se și situațiile când aceste obligații sunt revocate sau prelungite. Obligațiile pe care minorul trebuie să le respecte pe perioada măsurilor educative neprivative de libertate, sunt reglementate prin art. 121, alin. 1 – 4, care cuprind următoarele:

„(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații: a) urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională; b) Să nu depășească, fără acordul Serviciului de Probațiune, limita teritorială stabilită de instanță; c) Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; d) Să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță; e) Să se prezinte la Serviciul de Probațiune la datele fixate de acesta; f) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

(2) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (1) lit. d), instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.

(3) Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță, se face sub coordonarea Serviciului de Probațiune.

(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, Serviciul de Probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă: a) au intervenit motive care justifică, fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea; b) persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin.”

După cum se poate observa, obligațiile ce se impun minorului sunt într-un număr mai mare decât cele prevăzute de actualul Cod penal, sunt mult mai clare, bine determinate, aplicându-se pentru toate măsurile educative neprivative de libertate, față de actualul Cod penal, unde obligațiile sunt detaliate în cazul măsurii libertății supravegheate.

Dacă se analizează mult mai atent aceste obligații impuse minorului, se poate observa faptul că unele dintre ele sunt de fapt măsurile de siguranță aplicate infractorului adult, fie el suspect sau inculpat. Deci, se poate vedea tendința de severitate pe care o adoptă legiuitorul față de infractorul minor.

Situațiile în care obligațiile încetează sau sunt prelungite sunt reglementate de art. 122, alin. 1 și 2, respectiv de art. 123, alin. 1 – 4. Astfel, art. 122 prevede modificarea și încetarea obligațiilor în următoarele condiții: „(1) Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică, fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare. (2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.”

Art. 123 vorbește de prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate, după cum urmează:

„(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune: a. prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta; b. înlocuirea măsurii luate, cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă; c. înlocuirea măsurii luate, cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și b), dacă nici de această dată nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativa neprivativa de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate, săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune: a. prelungirea măsurii educative luate inițial fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta; b. înlocuirea măsurii luată inițial cu o altă m ăsură educativă neprivativă de libertate mai severă; c. înlocuirea măsurii luată inițial cu o măsură educativă privativă de libertate.

(4) În cazurile prevăzute în alin.(1) lit. a) și b) și în alin.(3) lit. a) și b), instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori sporește condițiile de executare a celor existente.”

Față de legislația anterioară, noul Cod penal propune aplicarea obligațiilor pentru toate măsurile educative, nu doar pentru unele dintre ele, dând instrucțiuni mult mai clare în ceea ce privesc situațiile când acestea se impun, se modifică, se prelungesc sau încetează, oferind o detaliere precisă, propunând și o încadrare relativ precisă în timp. Din dorința de a experimenta și din setea de cunoaștere și autocunoaștere, tânărul adolescent riscă, de cele mai multe ori, să alunece pe o pantă greșită a vieții, intrând în cercuri dubioase de prieteni , unde deprinde consumul de alcool și alte droguri, dar și tentația de a adopta un comportament infracțional, fie din teribilism, fie pentru că dorește să fie acceptat de grupul de egali. De asemenea, mulți dintre acești tineri provin din familii dezorganizate sau din familii unde părinții lipsesc în cea mai mare parte a timpului, datorită programului de muncă încărcat. De aceea, trebuie ca societatea alături de legiuitor să găsească variante legislative optime care să le ofere minorilor un „Cod penal” al lor, unde să fie bine definite pedepsele, dar mai ales serviciile de care pot beneficia, precum și profesioniștii care să le ofere. Trebuie pus accentul pe calitatea serviciilor și pe varietatea lor, astfel ca minorul infractor să aibă o șansă mult mai mare de educarea și reeducare. După cum am văzut în cele prezentate anterior, noul proiect al Codului penal, în unele aspecte, a îmbunătățit legislația cu privire la minorii care răspund penal, prin introducerea de servicii și programe pe care tânărul adolescent le poate urma în vederea îndreptării sale. Se poate observa și o responsabilizare accentuată a Serviciului de Probațiune în ceea ce privește reabilitarea minorului infractor, lucru care pe de o parte este foarte bine, deoarece se formează acea echipă pluridisciplinară care să lucreze pe multiple paliere în vederea reabilitării psiho-sociale a minorului delicvent, însa pe de altă parte se suprasolicitată acest serviciu și implicit profesioniștii săi, riscând astfel ca aceștia să nu mai ofere calitate în serviciile oferite.

Pe lângă aceste măsuri, așa cum am precizat există și măsuri privative de libertate, acestea sunt: a. internarea într-un centru educativ; b. internarea într-un centru de detenție.

În condțiile art. 124 alin. (1) „- Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială”.

Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune: „a. înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b. liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.”

Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii internării. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ. În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune: a. executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege; b. internarea într-un centru de detenție.

În condițiile art. 125 alin. (1) – Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzut mai sus, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.

În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune: „a. înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b. liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii internării”.

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție. În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune: a. executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenție; b. prelungirea duratei acestei internări în condițiile prevăzute mai sus.

Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Andone R.-O., Drept civil. Persoanele (în reglementarea Noului Cod Civil), suport de curs în format electronic, Iași, 2012.

Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul juridic, București, 2007.

Bulai Costica, Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal roman. Partea generala – Culegere de probleme din practica judiciara pentru uzul studentilor, editia a 7-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Rusu Ion, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Boroi G., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, ediția a III-a revizuită și adăugită, 2008.

Banciu Dan, Sorin M. Rădulescu, Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Butoi, T., Criminologie. Comportamente criminale, Editura Solaris, București, 2009.

Crișu, Anastasiu, Tratamentul infractorului minor în materie penală, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.

Deflem, Mathieu, Sociological Theory and Criminological Research: Views from Europe and the United States, Elsevier, 2006.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Dobrinoiu Vasile, Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiș, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Mircea Constantin Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, vol. II Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Fichter J., La Sociologie Notions de Base, Editions universitaires, Encyclopédie universitaire, Paris, 1960.

Fitzgerald, H. E., Autonomic pupillary reflex activity during early infancy and its relation to social and nonsocial visual stimuli. Dissertation Abstracts, 1968.

Luca, Cătălin; Dana, Chircă; Flavius, Vasile, Onofrei; Gheorghe, Popa; Liliana, Foca, Traficul de persoane, practici și resurse pentru combatere și colaborare, Editura Hamangiu, București, 2008.

Morandau, Dorel, Sociologie generală, ediție revizuita, Sibiu, Editura Psihomedia, 2007.

Munteanu, A., Psihologia Copilului și Adolescentului, Editura Augusta, Timișoara, 1993.

Pașca Maria Dorina, Profilul psihologic al infractorului minor, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș.

Pinatel Jean, Piekrre Bouzat, Traité de droit pénal et de criminologie, Volumele 1-2, Librairie Dalloz, 1970.

Pitulescu I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 2002.

Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 1995.

Petcu, M., Delincvența – repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Radu I., Druțu I., Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991.

Rădulescu, Sorin, Sociologia devianței: teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.

Rădulescu Sorin M., Devianța criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Rotari, Oxana, Delicvența juvenilă, probleme actuale și căi de soluționare, Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Chișinău, 2010.

Stern, Daniel, N. The First Relationship: Infant and Mother, With a New Introduction, Harvard University Press, 1977.

Schaffer, H.R., Social development in infancy, In R.Lewin (ed), Child Alive. NY: Wiley, 1975.

Schaffer, H.R., The Growth of Sociability. Harmondsworth: Penguin, 1971.

Schetky Diane H., M.D. Elissa P. Benedek, M.D., Principles and Practice of Child and Adolescent Forensic Psychiatry, American Psychiatric Publishing, Inc., Washington, DC London, England, 2003.

Șchiopu U.; Verza E., Psihologia Vârstelor, ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997.

Tănăsescu I., G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck, București, 2002.

Turner, Jonathan H., Handbook of Sociological Theory, California, Springer Science, 2001.

Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1993.

Ungureanu O., C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în  reglementarea noului Cod civil,  Ed. Hamangiu, București, 2011.

Ignat P., Psihiatria copilului, Editura Medicala, Bucuresti, 1996

Rascanu Ruxandra, Psihologie medicala si asistenta sociala, Editura Societatea

Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1997

II. Studii, articole în reviste de specialitate

*** Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Devianța socială și măsuri pentru diminuarea efectelor sale asupra securității persoanelor vârstnice, iulie 2010.

***Luca, Cătălin, Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului.

***Vasilcu Mihai Silviu, Expertiza medico-legală psihiatrică.

Crăciun Oana Anastasia, Noutățile propuse de proiectul noului Cod Penal în materia măsurilor educative, în special în ceea ce privesc măsurile educative neprivative de libertate, Fiat Iustitia nr.1/2009.

Feist, J.; Feist, G.J., Adler: Individual Psychology, în J. Feist și G.J. Feist (eds.) Theories of Personality . London: McGraw Hill, 2005.

Kozlowski, J., Brother, Can You Spare a Dime? Panhandling in Public Parks and Places.”NRPA Law Review” 1999, 34 (December) <http://classweb.gmu.edu/jkozlows/lawarts/12DEC99.pdf>.

Lankenau, Stephen, Stronger Than Dirt: Public Humiliation and Status Enhancement Among Panhandlers, in „Journal of Contemporary Ethnography ” nr. 3 , Washington D.C, SAGE Publications, 1999.

Qudi I., M.Terbancea, A.Sârbu, L.Cocora, Expertiza medico-legală, articol publicat în Supliment al buletinului intern nr.1-2/1985.

III. Legislație

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Codul civil din 2009 – Legea nr. 287/25.06.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511/24.07.2009, modificat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409/10.06.2011, și prin O .U.G.  nr. 79/20.09.2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696/30.09.2011.

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.

IV. Pagini internet

www.just.ro – Proiectul noului Cod penal.

http://protectiacopilului6.ro/spuneNUcersetoriei/#_ accesat la data de 27.04.2014