. Tulburari de Comportament

Cap. I – Cadrul teoretic

1. Comportamentul – Considerații teoretice generale

În circumscrierea sferei noțiunii de tulburare de comportament, un element important îl constituie definirea comportamentului și încercarea de a suprapune și echivala diferite alte noțiuni, mai largi sau mai restrânse decât cea de comportament, cum ar fi cele de caracter, de conduită și de adaptare.

Această corelare între noțiuni este necesară întrucât în studiile de specialitate privind problema comportamentului, adaptării, a conduitelor antisociale – aceste noțiuni sunt folosite cu înțelesuri care, deși apropiate, diferă prin sfera de cuprindere.

Astfel, unii autori (Wallon, Lagache, Guillaume) preferă termenul de "conduită". P. Janet integrează în obiectul de studiu al psihologiei atât comportamentul (behaviorismul), cât și viața psihică interioară (exemplu psihanaliza) dezvoltând conceptul de conduită care circumscrie:

– totalitatea manifestărilor vizibile orientate spre exterior;

– totalitatea proceselor de organizare (interne) ale manifestărilor exterioare.

De aceeași părere este și A. Porot, care definește pe de-o parte comportamentul "ca modalitate de a fi sau de a reacționa a unui individ în viața obișnuită sau în prezența unor circumstanțe speciale, iar pe de altă parte definește conduita în sensul de atitudine a individului față de obligațiile morale" (A. Porot, 1964).

Indiferent de terminologia folosită, majoritatea autorilor evidențiază ca principală funcție a comportamentului aceea de relaționare între individ și mediul său. M. Trament dă următoarea definiție a comportamentului: "Domeniu propriu psihicului individual care cuprinde forțele dirijate sub formă de acțiuni necesare pentru relațiile cu lumea exterioară cu cea a semenilor noștri și cea a Eu-lui".

Modalitatea de relaționare la mediu este însă funcție, pe de o parte, de latura afectiv-motivațională a individului, iar pe de altă parte, de contextul situațional în care acesta se găsește la un moment dat. De aceea se poate spune despre comportament că reprezintă: "ansamblul de tendințe emotivo-afective, ereditare sau dobândite care reglează raporturile individului cu condițiile mediului" (Heuyer, 1952).

Prin inventivitatea lor, oamenii schimbă și creează mereu noi și diverse medii, urmând ca în complexitatea condițiilor nou create, ei să-și varieze raporturile față de mediu și societate, dar și față de ei înșiși.

Relațiile lumii în care omul trăiește, mici sau mari, bune sau rele, stabile sau instabile, favorabile sau nefavorabile îl pătrund pe om, îi determină individualitatea și personalitatea.

Confruntându-se cu un mediu atât de schimbător, adaptarea indivizilor este o cerință "sine qua non".

Însă, adaptarea – cu transformarea mediului și armonizarea la noi condiții – nu urmează aceeași curbă la toți indivizii.

1.1. Importanța studierii tulburărilor de comportament

În cazul de față, în procesul de inadaptare, interesează imposibilitatea unor oameni de a răspunde corect și mai ales adecvat solicitărilor mediului.

În condițiile mai sus menționate apare ca o necesitate cunoașterea aprofundată a structurii diferite, a unor persoane care par a fi predispuse să răspundă inadecvat solicitărilor mediului, și care îi determină să comită acte delictuale (antisociale), ca mod de rezolvare a problemelor și conflictelor cu ei înșiși și cu lumea.

Tulburările de comportament, se relaționează strâns și biunivoc cu inadaptarea – tulburările de comportament pot fi atât expresia unei dezadaptări, consecința ei, cât și sursa, originea acesteia. În acest sens este justă specificarea de către Joyce M. Stephen (1969) a faptului că la copii și adolescenți, comportamentul devine o formă de comunicare mult mai importantă decât la adult, întrucât ei "nu-și pot exprima totdeauna problemele apelând la comunicarea verbală și, deseori, sunt nevoiți să comunice prin răspuns comportamental". Deci, inadaptarea își va găsi această cale de expresie, aceea a comportamentului și, în consecință, orice tulburare de comportament trebuie atât «atacată» dar și «ascultată»".

1.2. O caracterizare a fenomenului, comportamentul între adaptare și dezadaptare

Conceptul de tulburare de comportament cuprinde un grup de manifestări polimorfe din punct de vedere etiologic și clinic a căror trăsătură psihopatologică comună o constituie neadaptarea socială.

Noțiunea de comportament a suscitat numeroase discuții. Delimitarea sa precisă este îngreunată de utilizarea sa excesivă, însă cu semnificații foarte diferite și adesea echivoce.

H. Piéron introduce termenul de "comportament" în limbajul psihologic cu 6 ani înainte de Watson (1913) cu articolul "Psihologia așa cum o vede un behaviorist" din Revista de psihologie. Pierre Janet dădea comportamentului sensul de mișcări exterioare, vizibile dar simple, relevând astfel caracteristica de exterioritate a acestuia. Înțelegem deci că sensul cel mai general atribuit noțiunii de comportament este acela de exteriorizare a vieții psihice a individului, așa cum o declară explicit A. Mucchielli (1969), care definește comportamentul astfel: "modalități de a reacționa ale unui individ, ale unui animal sau ale unui corp, privite din singurul punct de vedere, cel al observației".

Există o mare variabilitate a comportamentelor cuprinse în sfera noțiunii de "tulburare de comportament" și, în același timp, o delimitare vagă a normalului de patologic. Totodată, anumite comportamente pot fi apreciate ca normale pentru o perioadă de viață și anormale pentru perioada următoare.

Este, de asemenea, necesar să se facă distincția între termenul: "tulburare de comportament" și acela de "tulburare de caracter". Trebuie menționat în acest sens că tulburările de comportament, spre deosebire de cele caracteriale, prezintă un grad de "reversibilitate" (Debray-Ritzen, Melekian, 1973).

Interpretarea semnificației manifestărilor comportamentale e variabilă, fapt ce transpare în diferite definiții și denumiri. Astfel, unii autori (Wallon, Lagache, Guillaume) preferă termenul de "conduită". P. Janet deosebea conduita de comportament prin faptul că aceasta este însoțită de conștiință și de fenomene psihice "superioare", punând astfel accentul pe latura morală a conduitei. De aceeași părere este și A. Porot, care definește pe de o parte comportamentul ca: "modalitate de a fi sau de a reacționa a unui individ în viața obișnuită sau în prezența unor circumstanțe speciale", iar pe de altă parte, dă conduitei sensul de atitudine a individului față de obligațiile morale (A. Porot, 1964).

Pentru a fi succintă, în această încercare de relevare a esenței tulburărilor de comportament, voi aminti două definiții elaborate de specialiști în materie.

Prima definiție elaborată de grupul de experți OMS în 1976, aflată în "Glossaire et guide de classifications des troubles mentaux", include în categoria de "tulburări ale comportamentului" o subdiviziune intitulată: "tulburări ale conduitei în copilărie", desemnând în principal "comportamentele agresive și distructive, inclusiv delincvența". Această categorie trebuie utilizată pentru comportamente ce provoacă dezaprobarea socială, în afara cazurilor în care acestea fac parte dintr-o altă afecțiune psihiatrică. Comportamentul trebuie să fie anormal în contextul în care se produce. Această categorie cuprinde tulburări ce antrenează un comportament antisocial, cum ar fi provocarea, neascultarea, vagabondajul, furtul, brutalitatea, incendierea voluntară și perturbări ale conduitei sexuale.

Neadaptarea socială este dată de incapacitatea individului de a satisface normele etico-morale, de a-și însuși cerințele impuse de grupul de adulți reprezentat de familie și școală, ceea ce face ca atât copilul cât și adolescentul să fie plasați în poziții singulare, marginalizați și tratați ca persoane anormale. Dacă termenul de tulburare de comportament apare ca fiind foarte vag, el oferă totuși semnificația unui indicator al stării psiho-patologice a cărei limite sunt bine circumscrise.

Din punct de vedere social, tulburările de comportament și neadaptarea capătă valențe din ce în ce mai importante în raport cu mediul ambiant, cu artificializarea nevoilor și reducerea posibilității de satisfacere naturală a unora din trebuințele specifice vârstei (mișcare, contact cu alții, interacțiuni pozitive).

A doua definiție, elaborată de "Asociația de Psihiatrie Americană", o găsim în "Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders" (DSM IV, 1994), le prezintă ca: "tulburări ce apar în copilărie și adolescență și care sunt mai stabile, mai interiorizate și mai rezistente decât perturbările situaționale tranzitorii, dar mai puțin decât psihozele, nevrozele și tulburările personalității".

1.3. Scurt istoric al conceptului actual de destructurare dizarmonică a personalității

"Pionierul ideilor despre tulburările de personalitate, Ph. Pinel în 1801 avea asupra acestor manifestări o concepție, întrucâtva globalistă, orientată în special nosografic; în lucrarea sa «Nebunie fără delir» adică în «nebunie fără psihoză», Ph. Pinel vedea o «nebunie» situată la granița dintre normalitatea psihică și psihoză situație care ar putea fi redată prin termenul de Personalitate anormală.

În primele patru decenii ale secolului trecut, tulburarea de personalitate era văzută din perspectiva moralității, concepție care a culminat cu inspirata denumire a lui J. C. Prichard (1835) de Nebunie morală.

Se poate considera că termenul de psihopatie aparține lui J. L. Koch (1891) care vorbea de «inferioritate psihopatică», sintagmă inconsistentă și neacceptată datorită genului proxim de inferioritate, repede înlocuit cu acela de personalitate.

Noua formulare de personalitate psihopatică afost larg acceptată și menținută până în ultimul deceniu datorită:

caracterului său comprehensibil;

preluării și utilizării sale de către fondatorul nosografiei psihiatrice Emil Kraepelin.

Spirit metodic (prin natura sa germană), E. Kraepelin (1927) alcătuiește prima clasificare modernă a tulburărilor de personalitate pe care le împarte în șapte grupe: instabili, impulsivi, excentrici, mincinoși, escroci, antisociali și cverulenți (certăreți), prezentate în cea de-a opta ediție a Manualului de Psihiatrie unde folosește pentru prima dată noțiunea, încă actuală, de Personalitate Psihopatică preluată ca atare de Kurt Schneider, care a contribuit la răspândirea ei în toată lumea.

Un alt moment în elaborarea unei concepții realiste și totodată comprehensive asupra tulburărilor de personalitate, l-a constituit opera psihiatrului germen Kurt Schneider, sintetizată în lucrarea «Personalități Psihopatice» (1950).

În felul acesta, prin opera lui K. Schneider s-a ajuns ca noțiunea de psihopatie să cunoască o disfuncție semantică:

o accepție extensivă, care cuprinde ansamblul tulburărilor de personalitate și

o accepție restrictivă și întrucâtva peiorativă, care se referă la aspectele dissociale din această grupă nosografică, accepție care vizează, în fapt, tulburarea antisocială a personalității." (G. Ionescu 1997)

Conceptul de "tulburare de comportament" a fost adoptat în 1950 la primul Congres mondial de psihiatrie infantilă de la Paris, în intenția de a înlocui numărul mare de termeni utilizați până atunci. Cu toate că a cunoscut o largă răspândire, conceptul nu a reușit nici până astăzi să fie deplin acceptat de psihiatri și alte categorii de specialiști (sociologi, psihologi, juriști, pedagogi, etc.).

1.4. Semiologia tulburărilor de comportament

O încercare de grupare a fost făcută de Milea Ștefan (1970) grupându-le în 4 categorii: demisie, opoziție, compensare, imitare, împărțind după apartenența la una din aceste categorii manifestările comportamentale astfel:

demisia: absenteism, abandon școlar, parazitism social, aceste manifestări observabile putând avea semnificația unei reacții față de dificultățile la învățătură, lipsa de succes, devalorizare și ineficiență familială sau școlară;

opoziția: încăpățânare, neascultare, ob

opoziția: încăpățânare, neascultare, obrăznicie, violență, fuga de acasă, putând fi expresia unei reacții față de o atitudine parentală excesiv de despotică, ostilă, rejetantă sau dimpotrivă supraprotectoare;

compensarea: hoinăreală, vagabondaj, alcoolism, activități de bandă, la care copilul recurge în lipsa altor satisfacții în viața de familie sau în activitatea școlară;

imitația: minciună, furt, escrocherie, agresivitate, precocitate sexuală, ce pot fi rezultatul preluării unor modele negative.

În această viziune, tulburările de comportament exprimă atât atitudinea mai mult sau mai puțin structurată față de muncă, față de ceilalți copii, adulți, autoritate educativă, față de ființe și lucruri sau propria persoană, dar regăsim în ele înglobate și caracteristicile mediului, ale atitudinii parentale, ale grupului de copii, al școlii.

În sistematizarea tulburărilor de comportament, pe lângă alte surse am avut în vedere și Kiddie-Sads-P conceput ca un interviu diagnostic semi-structurat, destinat înregistrării datelor privitoare la simptomatologia prezentată de copii și adolescenți în cazul schizofreniei și a tulburărilor afective, dar și a tulburărilor emoționale și de conduită.

Furtul fără agresiune: se referă la furtul din afara casei (de la magazine, de la școală, de la alți copii sau adulți) care nu implică agresiunea asupra victimei. Nu orice furt este un act patologic. Pentru a putea judeca la justa valoare acest fapt, este necesar să cunoaștem vârsta și nivelul mintal al celui ce a săvârșit actul. Acțiunea implică cunoașterea sensului noțiunii de proprietate, prevederea consecințelor și chiar premeditarea acțiunii. Mai trebuie avut în vedere de la cine a luat și ce a luat (o bomboană dintr-un magazin, sau câțiva lei de la părinți, o dată pe lună) atunci este apreciat ca fiind ocazional.

Se poate vorbi de furt în adevăratul sens al cuvântului numai după vârsta de 7 ani. Furtul poate avea o funcție compensatorie aducând satisfacție în cazul în care individul se găsește în stare de tensiune sau este marcat de carența afectivă.

Furtul mai poate fi apreciat ca: simplu sau calificat, poate fi unic sau recidivă. Motivațiile sunt multiple și variate: imitație, satisfacerea unor nevoi, spirit de aventură, din invidie și răzbunare sau la îndemnul altora.

Furtul cu agresiune: implică atacarea victimei, care poate suferi leziuni severe.

Fuga noaptea de acasă: presupune ca subiectul să fi dormit cel puțin o noapte în altă parte, fără aprobarea sau cunoștința părinților. Nu se consideră fugă, amenințarea sau plecarea de acasă pentru câteva ore în timpul zilei. Fuga poate să exprime o formă de protest fiind o tendință de insubordonare.

Fuga poate îmbrăca forma unei reacții de apărare; în acest caz nu pleacă prea departe, caută companie care să-l securizeze, doarme în bloc, se lasă descoperit sau se întoarce singur. Aceasta denotă că nu a obținut compensații în suficientă măsură. În această situație decizia urmează unui episod de conflict în familie sau școală, este deci nepremeditată. Fondul plecării poate fi respingerea părintească, excesul de autoritate, neînțelegeri părintești, rivalitate între frați.

Unii copii pleacă "cronic" de acasă, în aceste cazuri fuga este premeditată și își pun de-o parte bani din vreme. Deseori ei călătoresc clandestin, iar când banii sau mâncarea sunt pe terminate se întorc acasă, putând părăsi cu ușurință casa când o altă situație neplăcută apare. Studiile de lungă durată asupra copiilor care fug de acasă arată că, la vârsta adultă, aceștia sunt mai frecvent arestați, divorțează în proporție mai mare, și li se pune mai frecvent diagnosticul de personalitate psihopatică.

Vagabondajul: spre deosebire de fugă presupune o rupere definitivă de domiciliu. Vagabondul nu are un cămin stabil, are o viață nomadă cu permanente schimbări de ocupație și se asociază frecvent cu furtul, cerșetoria și prostituția. În mod frecvent comite acte antisociale cu un grup stabil de prieteni ce fac parte din aceeași bandă. Banda suscită asupra adolescenților o regresie și favorizează utilizarea mecanismelor arhaice, a proiecției, etc.

Încercarea drogurilor: poate aduce eliberarea de tensiune și un sens al apartenenței, prin conformarea la acțiunile grupului. Dacă totuși noile stări și sentimente sunt insuficiente pentru a descărca toată tensiunea, uzul de drog se poate transforma în abuz de drog. Mulți adolescenți o găsesc ca cea mai ușoară cale de a se descurca cu emoțiile neplăcute și loviturile vieții, creând un "zid despărțitor". Dar acest perete despărțitor nu servește întotdeauna scopurilor sale. În loc de mulțumire. sunt adesea trăite sentimente de tensiune, izolare și alienare.

Devierile sexuale: existente în preadolescență și adolescență, se prezintă sub diferite forme:

tentativa și apoi violul consumat care apare mai ales la tinerii cu educație inadecvată. Se consideră viol atunci când forțează pe cineva să aibă contact împotriva voinței persoanei respective;

prostituția, care inițial apare ca deviere întâmplătoare de comportament, din cauza curiozității privind sexualitatea, pentru ca apoi să devină o sursă permanentă de profit material. Apare și ca o manifestare a precocității sexualității sau absența unor preocupări compensatorii adecvate, sau datorită unor dificultăți materiale.

Cu toate că există o multitudine de sistematizări ale tulburărilor de comportament, putem spune totuși că ele reprezintă o entitate nosografică separată, caracterizată prin:

o anumită consistență și durată pentru a fi considerate patologice;

grade diferite de organizare internă cuprinzând o gamă largă, de la simple reacții adaptative, până la profunde modificări caracteriale;

sunt susceptibile de a duce la o dezvoltare defectuoasă a personalității în condițiile persistenței factorilor patogeni pe toată perioada structurării acesteia;

se manifestă cel mai adesea prin afectarea capacității de integrare adecvată a individului în societate, a capacității de a armoniza latura motivațională cu normele social acceptate.

1.5. Teorii sociologice și psihodinamice asupra fenomenului delincvenței

Astfel Ferri, pe de o parte intuiește "factorii delictului", diferențiindu-i în: antropologici, fizici și sociali, iar, pe de altă parte, elaborează o clasificare sistematică a "tipurilor delincvente", aceste tipuri – "nebuni", "din obișnuință", "ocazionali" sau "din motive pasionale", – sunt determinate de ponderea mai ridicată sau mai scăzută a factorului biologic asupra celui social și invers.

În timp ce pentru Lombroso "anormalitatea" (= un ansamblu de trăsături congenitale), caracterizează "tipul delincvent" astfel încât să-l facă să rețină o varietate antropologică, pentru Ferri importanța factorilor organici (fizici și psihici) este ponderată de apartenența individului la organismul social și deci la influența asupra individului a diverselor componente ale societății: ordinea economică, politică, administrativă, religioasă, familială și intelectuală.

Sighele își propune să evalueze gradul în care un "mediu social" particular, considerat o mulțime poate influența psihicul individului care face parte din aceasta, modificându-i comportamentul. Sighele împărtășește ideile lui Ferri și Tarde care au afirmat că în mulțime contactul imediat dintre indivizi are efecte de sporire a vitezei contagiunii emoționale. Astfel Sighele scria: "este o lege psihologică indiscutabil adevărată faptul că intensitatea unei emoții crește în proporție directă cu numărul persoanelor care resimt această emoție în același loc și în același timp (…). Ne vom afla în prezența acelui fenomen pe care Ferri l-a numit «fermentație psihologică»: drojdiile tuturor pasiunilor vor ieși din adâncimea sufletului și așa după cum din reacțiile chimice dintre diversele substanțe rezultă substanțe noi și diferite, tot astfel din reacțiile psihologice dintre diversele sentimente vor izbucni emoții noi necunoscute până atunci sufletului omenesc".

Efectele de sugestionare a mulțimii (prin care se explică influența exercitată de aceasta asupra indivizilor) variază, conform lui Sighele, în raport cu compoziția antropologică. În măsura în care sunt prezenți indivizi labil psihic, dar onești sau indivizi predispuși la delict – delincvenți "înnăscuți" sau ocazionali – în sensul logicii juridice, evaluarea unui delict comis de un individ, nu ar trebui să fie scutită de examinarea motivelor determinante funcție de constituția fiziologică și psihologică a autorului său.

Având în vedere că aceste efecte de sugestionare reduc capacitatea individului de a gândi și a decide în sens pozitiv, Sighele conchide cu o soluție de compromis, care în lipsa unor instrumente științifice mai rafinate stabilea că delictele comise într-o mulțime (bandă) trebuie să fie considerate: "în totdeauna ca fiind comise de indivizi semiresponsabili".

Lucrarea lui Sighele a fost tradusă în limba franceză și recenzată de G. Tarde, făcând să circule ideile afirmate de autor în "Mulțimea delincventă". Tarde contribuie la cercetarea criminologică combătând o observație a lui Ferri conform căreia delictul asociativ ar fi caracteristic criminalului "înnăscut", spre deosebire de delincventul "din pasiune" sau "ocazional" care acționează de preferință în mod izolat. Tarde susține contrariul, și anume că natura delictelor comise de mulțime este impulsivă și pasională.

Privitor la problemele responsabilității, Tarde face o precizare, preluată și dezvoltată ulterior de literatura sociologică, și anume distincția dintre șefi și cei care îi urmează, și care a dat naștere unei psihologii a liderului.

Tarde sublinia că observația lui Ferri referitoare la complicitate (tipică pentru delincvenții "înnăscuți") ca o circumstanță agravantă i se pare aplicabilă numai persoanei care supune mulțimile propriei sale voințe degenerate, conducându-le la delict: șefilor, instigatorilor și nu celor care îi urmează a căror vinovăție se judecă ținând seama de modul în care natura individuală poate fi antrenată de forța lucrului organizat.

Deși teoria lui Lombroso și a lui Tarde asupra criminalului "înnăscut" este depășită, nu se poate nega influența factorilor ereditari și constituționali asupra personalității individului care comite un delict. Într-o anumită perioadă Sheldon (1949) a luat în considerație în tipologiile sale corelația dintre caracteristicile somato-morfologice și trăsăturile temperamentale, pentru a demonstra că majoritatea copiilor cu structură mezomorfică au predilecție spre risc, acțiune, curaj fizic și maniere brutale, agresivitate și spirit de competiție.

Prezența mezomorfilor printre copii care comit acte delictuale este confirmată de Gluck (1953) într-o cercetare care a utilizat și grupuri de control.

De asemenea, Eisenck (1957) tinde să contopească abordarea neobehavioristă cu cea tipologică, fără să se îndepărteze de perspectiva biologică, adeverind ipotezele lui Sheldon. În concepția sa: "criminalul este un extravertit, cu aspirații meschine, reacții perverse la stress, cu tendințe nevrotice de tip isteric și psihopat, tinzând la convertirea somatică a frustrărilor sau la proiectarea acestora în exterior".

În prezent, cercetările asupra cromozomilor referitoare la tripleta "XYY" ca factor favorizant al delicvenței sunt luate în mod serios în considerație de către unii autori, în timp ce alții le pun la îndoială, cerând probe de validare mai concrete și mai vizibile (Daugier M. & Co, 1972).

Heuyeur G. (1960), susține că: "tendința spre acțiune, nu implică iminența acțiunii, ci numai favorizează trecerea la acțiune în funcție de circumstanțe". Astfel, leziunile prenatale și postnatale pot modifica dezvoltarea și pot genera tulburări de natură afectiv-caracterială, care ar putea împinge la comiterea delictelor. Debilii sau retardații mintali, din cauza labilității discernământului, a sugestionabilității și impulsivității, în împrejurări deosebite ar putea ajunge cu ușurință la comiterea unor delicte. Alți autori au legat delincvența de tendința epileptoidă caracterizată prin impulsivitate și agresivitate apărute în urma unor leziuni diencefalice sau în zona lobilor temporali.

Autorii citați până acum su scos în evidență conceptul de "circumstanțe speciale" care favorizează conduita sau actul delincvent și care sunt reprezentate, în viața oricărui individ, de condiții speciale de mediu, socio-culturale și socio-economice.

Tranziția socială, dramatică prin schimbările structurale și de mentalitate, dincolo de starea generală de incertitudine psihică, induce o nesiguranță stabilă și dramatică pentru membrii ei legată de foame, de frig, informație, singurătate, etc.

Dacă adultul resimte acut, adolescentul, care privește spre social ca într-o oglindă care să-i dea aici și acum răspunsurile existențiale la problemele identității sale și al scopului vieții, este automat sacrificat. Pentru el modelul devine nisip mișcător, iar vorbele, perceptele moral-comportamentale care nu se acoperă de fapte, îl invită la o atitudine uneori cinică, cel mai adesea acuzatoare și angoasată.

"Ființa poate tolera o periodă de incertitudine, dar când aceasta devine cronică, capacitatea de a face față stressului scade exponențial. Această angoasă, această neliniște fără obiect precis delimitat poate irupe în comportamente iraționale, inconștiente, lipsite de posibilitatea de autocontrol lucid, devine un continuu potențial de revărsare a unor energii scăpate de sub control" (M. Minulescu, 1992).

Tensiunea motivațională amplifică și este amplificată de nesiguranța afectivă, de neliniște. Gândirea se extremizează după un model rigid de tip alb-negru, bun-rău, devine intolerantă și simplistă. Tabloul pare sumbru, un tablou implicit al violenței, ca răspuns la patologia nesiguranței.

Nu putem, și nu vom vorbi despre răul social, vom vorbi deci de pericolul ca acest rău să cuprindă un număr cât mai mare de indivizi.

De acest rău trebuie să fim lucizi, acestui rău trebuie să îi determinăm componentele și posibilitățile de a-l contracara.

2. Delimitări conceptuale

2.1. Conceptul de agresivitate

Psihologia modernă consideră că agresivitatea este o calitate a organismelor vii, care, pentru supraviețuire, adaptare, dezvoltare, deci ca o condiție a existenței, constă în acțiunea acestora asupra mediului înconjurător în scopul apărării, căutării hranei, perpetuării speciei" (V. S. Dragomirescu, 1990).

Într-un mod mai puțin tehnicist, agresivitatea poate fi considerată a fi "o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte" (N. Mitrofan, 1996).

Când acțiunea asupra mediului capătă aspect distructiv, nefiind motivată de nevoile individului și ale speciei, se vorbește de un act agresiv.

2.2. Teorii asupra agresivității

Freud descrie agresivitatea și sadismul ca pe instincte primare, care se manifestă în diferite forme și în mod particular la copii, care-și pot controla mai puțin reacțiile și exploziile motorii.

"Pentru a înțelege mai bine perspectiva etiopatogenetică a psihanalizei se impune însă încă o precizare semantică: este vorba de sinonimia (de fapt confuzia) dintre «caracter» și «personalitate» pe care o face S. Freud; în virtutea acesteia, S. Freud folosește noțiunea de «caracter» în locul aceleia de «personalitate» (cunoscută încă din antichitate). În acest sens, S. Freud se referă la:

caractere orale, cu predispoziție spre pasivitate și dependență, nu atât de altă persoană cât mai ales de droguri, alcool sau chiar mâncare;

caractere anale, ilustrate prin punctualitate, precizie, pacinomie și încăpățânare;

caractere narcisice, caracterizate prin stimă de sine și agresivitate;

caractere obsesionale, ilustrate prin nehotărâre, inflexibilitate și rigiditate." (G. Ionescu, 1997)

Freud consacră dialectica Eros-Tanatos; Tanatosul reprezintă forța instinctuală care tinde spre reducerea absolută a tensiunilor, tinde să reducă organicul la anorganic. Agresivitate distructivă și agresivitatea sunt o formă a Tanatosului și o rezultantă a transformării a autodistructivității funciare originale în agresivitate întoarsă spre lume – după cum arată în lucrarea "Eul și Sinele" (1923).

K. Lorenz în lucrarea "Așa numitul rău" (1963) arată că ipoteza agresivității distructive instinctuale este falsă și inutilă pentru etologie care conferă agresivității un sens constructiv: agresivitatea ca forță care conservă viața (evitarea suprapopulării, selecționarea exemplarelor cele mai valide, stabilirea ierarhiei).

Irenäus Eibl Eibesfeld (1984) explică agresivitatea distructivă umană prin discrepanța dintre ritmul evoluției biologice și cel al dezvoltării culturale. Din punct de vedere al comportamentelor înnăscute, cultura umană este nebiologică: evoluția tehnologică a debordat-o pe cea biologică, comportamentele de liniștire umane sunt depășite de mijloacele de distrugere create, cât și de existența marilor aglomerări umane care scot din funcție forța pacifică a intercunoașterii.

La om, regresia comportamentului către acte pur instictuale, ca urmare a unui control anarhic din partea sistemului limbic, nu reprezintă decât o mică parte din modalitățile agresive. Și alți cercetători consideră că agresivitatea reprezintă o întoarcere la modele rudimentare de comportament.

Alte teorii susțin că la originea agresivității stă frustrarea.

Există concepții psihologice care consideră că "factorii de inhibiție și o cultură frustrantă sunt responsabile de apariția agresivității" (V. T. Dragomirescu, 1990).

Cei care susțin această afirmație pleacă de la convingerea că agresivitatea este determinată de condiții externe. În acest sens, cea mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Zollard, unde apar două postulate:

agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării

frustrarea întotdeauna conduce către o anumită zonă de agresivitate.

Ca multe alte comportamente complexe, agresivitatea este dobândită prin învățare socială. "Procesul de socializare înseamnă și achiziția de răspunsuri agresive, fie prin învățare directă – acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente – fie mai ales prin observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții" (I. Radu, 1994).

Experimentele lui A. Bandura au demonstrat rolul adultului ca model în însușirea comportamentului agresiv la copii.

Perspectiva cognitivă, în varianta ei mai specifică a costurilor și beneficiilor, sugerează că și comportamentele agresive sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe baza unor informații, indivizii tind prin acțiunile lor să-și maximizeze câștigurile" (I. Radu, 1994).

Decizia de a acționa agresiv și antisocial este funcție de raportul dintre costurile și beneficiile anticipate.

Stresul – ca formă de agresivitate nevăzută

Termenul de "stres" provenit din engleza medievală "distress" (necaz, dificultate, situație neplăcută), semnifică "răspunsul nespecific al organismului la orice solicitare" (Hans Selye, 1984). Deși termenul, ca atare nu înseamnă numai tensiune nervoasă, consecința acțiunii factorilor nocivi (stresorul poate fi un lucru plăcut, fără urmări neplăcute), indicând doar solicitarea adaptativă a organismului, în limbajul cotidian stresul este asociat stărilor de suprasolicitare, neglijându-se faptul că el reprezintă un însoțitor permanent al vieții, că lipsa lui reprezintă moarte.

Stresul înseamnă tensiune, apăsare, încărcare, necaz, dificultate, situație neplăcută. Fenomenologic, stresul începe prin deteriorarea mentală cauzată de oboseală generală. Individul uman devine sensibil la cei mai slabi stimuli solicitatori din jurul său. Reacționează intensiv, agresiv la cei mai slabi stimuli solicitatori din jurul său. Energia de adaptare s-a epuizat.

Stresul trebuie privit prin prisma determinismului multifactorial, în mod asemănător bolilor psihice de natură psihogenă. Cercetări recente sugerează cu mare probabilitate că situațiile stresante acționează ca factori precipitanți generali, care pot determina tulburări de comportament, răspunsul depinzând de caracteristicile individului aflat sub stres și de resursele sale de a se confrunta cu acesta.

În viața modernă, epuizarea capătă o importanță crescândă nu numai la adulți și vârstnici, ci și la copii școlari și tineri.

S-a observat efecte nefavorabile în situațiile de schimbare rapidă a societății, care distrug sprijinul și protecția conferită indivizilor de cultura și valorile tradiționale. Aceste efecte se repercutează nu numai asupra echilibrului mintal și emoțional al individului, ci și asupra bolilor psihosomatice.

2.3. Agresivitatea și condiția umană

În toate statisticile criminalității, delictele de furt, fraudă, escrocherie, vandalism, tulburarea liniștei și ordinii publice, drogurile, atacurile stradale etc. ocupă primul loc, și, ceea ce este mai îngrijorător, au tendința să crească vertiginos, mai ales în rândul adolescenților și tinerilor. Din ce în ce mai mulți copii între 8 și 15 ani sunt încorporați, prin seducție, în această formă protestatară de inadaptare socio-morală.

Evantaiul comportamentelor este considerabil și modificat în funcție de structurile morale, sociale, profesionale ale diverselor colectivități umane. Nu este posibilă o enumerare exhaustivă a acestor manifestări.

Cuvântul delincvență are origine etimologică latină, venind de la delinquere, a fi de vină, a greși. Etiologia delincvenței se înscrie în pluricauzalitatea agresivității morbide. Se disting cinci categorii de structuri psihice agresive: instabilul, autoagresive și heteroagresivul, comportamentul pervers și comportamentul reactiv.

Societatea contemporană plătește un cost ridicat marșului necruțător spre civilizație, care presupune un grad nemaintâlnit de industrializare, fenomen generator de mari inegalități economice, de mari aglomerări urbanistice, de un evantai extrem de formule de viață, cu mare grad de frustrare. Modificările sociale, politice, de statut survenite în lume și mai ales în sfera ei cu mare grad de industrializare, cer o accentuată plasticitate a structurii personalității umane, în aportul de adaptare și integrare socială. Legile concurenței în cadrul liberului schimb sunt necruțătoare și, paradoxal, în comunitățile umane bogate lupta pentru existență devine din ce în ce mai dură iar consecințele sunt sintetizate în fenomenul de alienare. Însăși noțiunea și realitatea demnității umane s-au modificat, prin acordarea unei libertăți morale cvasitotale, în condițiile în care, în aceeași măsură, cresc suprasolicitările și interdicțiile.

Astfel, se generează fenomenul de frustrare prin conflictualizare, fapt de constituie punerea în acțiunea a fondului latent de agresivitate. În general, rezonatorii cei mai fini și cei mai puternici la dificultățile de realizare ale personalității și de perturbare ale fenomenului de integrare morală, socială și profesională, sunt adolescenții și tinerii.

Prima și cea mai importantă trăsătură definitorie a delincvenței, atât juvenile cât și adulte, este inadaptarea socială, manifestată sub forma unor comportamente agresive, îndreptate fie spre colectivitate, în special spre legile morale, fie spre rezultatele muncii – distrugeri de bunuri, de opere de artă, violentarea bunelor moravuri, furturi, vandalisme, incendii etc.

Motivația conduitei deviante este primitivă, utilizând conduitele slab integrate, care țin de afectivitatea frustrată. În cazul delincvenței de grup, motivația este mai mult de ordin social, constând în afilierea, adeziunea, identificarea cu modelul "negativ" al liderului. Mobilul ține de caracterul motivației (necesitatea satisfacerii unor scopuri imediate) și uneori capătă expresia unui comportament violent, ajungând la acte de mare periculozitate socială (mutilare, omor).

De cele mai multe ori, natura faptei este furtul, motivat printr-o utilitate, în contextul unor dorințe, ce pot fi ușor anticipate (hrană, bani, obiecte de preț, aparatură, spargeri și furturi de automobile, de magazine, violări de domiciliu, furt din buzunare, vandalism etc.).

Fenomenul delincvenței în societatea modernă marchează o creștere a frecvenței acestuia la fete, prin răspândirea vagabondajului, furtului și în special a prostituției.

3. Personalitate și delincvență

3.1. Cum devin copiii delincvenți (cauze, etiologie)

Întrebarea nu este deloc retorică. Din nefericire, factorii generali sociali, aceeași pentru populație infantilă, nu sunt receptați ca elemente inductoare ale modificării personalității, decât la acei copii sau adolescenți care, prin efectele negative ale distorsiunilor și erorilor educative, au suferit traumatisme psihoafective, au acumulat o încărcătură considerabilă conflictuală, au fost supuși unei situații de frustrare îndelungată și cărora li s-au transmis modele comportamentale agresiv-antisociale.

Toate aceste situații, cu consecințele lor asupra nucleului de bază al personalității, în special al structurilor afective, generează modalității specifice de recepționare și interpretare a condițiilor exterioare, imprimându-le un sens negativ.

Traiectoria devenirii copilului ca personalitate umană presupune, ca și în arheologie, dezvoltarea, combinarea și sedimentarea unor straturi, în condițiile și structurile sociale date.

Acestea sunt constituite din focare malefice (grupuri de "distracție" prin consum de alcool, jocuri sexuale, jocuri de noroc etc.) răspândite mai ales în orașe și care pervertesc conștiințele tinerilor.

Ce anume contribuie la fixarea definitivă a tulburărilor comportamentale?

Trecând în revistă factorii delictogeni putem cita infantilismul, sentimentele de inferioritate, de frustrare, tensiunile familiale, cauzele afective și educative, brutalitatea verbală sau fizică, alcoolismul, factori care pot prezenta elementul patogen primar față de care delictul apare secundar, subordonat.

Unii autori au încercat să definească mecanismul patogen al delincvenței ca un răspuns esențial normal față de un mediu rău sau stresant. Trebuie subliniat că în etiologia delincvenței trebuie ținut seama de factorii individuali cum sunt: particularitățile caracteriale, temperamentale, defectele fizice minore, etc. Decisivă pare să fie atmosfera de familie, armonia internă, interesul părinților față de proprii copii și metodele lor educative; supravegherea și consistența educației, conduc la supunere față de lege.

3.2. Modificări la nivelul structurilor morale

Formarea structurilor morale – stadiul de încorporare în comportament – este de o mare complexitate și abordarea ei prezintă dificultăți, datorate imposibilității practice de considerare a cantității, forței și rangului factorilor de mediu natural și social.

În liniile cele mai largi posibil, conștiința maselor este o sinteză a valorilor stabilite de grupul social care reglează comportamentele umane față de propria persoană, de obiecte, de valori materiale și spirituale, față de regulile sociale necesare conviețuirii și față de celelalte persoane, purtătoare la rândul lor a unei conștiințe morale. Ceea ce garantează eficiența procesului de integrare socială (socializarea) este capacitatea de a acționa autonom pe baza valorilor și regulilor morale.

Problema dificilă – în perspectiva educațională – este aceea de a facilita acțiunea de interiorizare, de a converti conținuturile valorilor și acțiunilor morale, în instrumente operaționale pe plan social. Se pare că una din cauzele insuccesului formării valorilor morale este faptul că bazele acestora se construiesc în cadrul unei experiențe directe spontane a copilului cu reguli și persoane, deci în grupul primar și într-un interval de viață când afectivitatea este elementul dominant în procesul de valorizare. În concluzie, valorile morale au în nucleul lor genetic un mare grad de subiectivitate.

Studierea genezei conștiinței morale duce fără îndoială la concluzia pe care o stabilește și Lemay: "Dezvoltarea supraeului și apoi a conștiinței morale, ne fac să înțelegem că sunt necesare foarte multe condiții îndeplinite ca să permită micii făpturi instinctuale și interesate doar de satisfacerea dorințelor imediate să se transforme, în diferite etape, într-o persoană socializată, cu alte cuvinte, capabilă de a avea relații cu alții, aptă să primească și să ofere".

3.3. Scăderea pragului de toleranță la frustrație

Fenomenul de frustrație acționează diferențiat în funcție de distorsiunile interstructurale ale subiectului. În cazul subiecților cu structură delincvențială fenomenul de frustrație este amplificat de însăși structura lor internă.

Egocentrismul polarizează cele mai multe dintre procesele afective. El face ca orice act care îl determină pe subiect să renunțe sau să amâne o satisfacție, să capete o semnificație de agresiune împotriva persoanei sale.

Experiența trăită de acești subiecți în grupul primar a consolidat egocentrismul infantil prin: atitudinea de demisie a părinților, modelul paternal de satisfacție a instinctelor și dorințelor fără autocontrol; o libertate care a precizat libertinajul în cadrul relațiilor intrafamiliale; o acceptare și o coparticipare la evaziune în fața efortului organizat al copilului (lipsa de școlarizare, nonparticipare la un program de viață organizat, la activități continue și susținute etc).

Egocentrismul primar este conservat și amplificat pe un fond de gravă frustrație. Această dublă geneză a fenomenului de frustrație creează o situație cu totul specială adolescenților delincvenți.

Ca principiu fundamental, adolescenții delincvenți nu pot suporta în relațiile lor cu instituțiile și cu persoanele adulte regulile și exigențele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare sau punitive ale acestora.

În tabloul simptomatologic al delincvenței juvenile nonadaptarea la condițiile date este definitorie (nonadaptarea la condițiile de educație, la instrucția școlară, la condițiile de joc, la grupul social, le regulile de conviețuire, la valorile cultural-morale).

Nonadaptarea nu reprezintă o incapacitate afectiv-intelectuală, ci o atitudine agresiv-represivă organizată în structura personalității ca răspuns la semnificația de agresivitate pe care orice limitare sau dirijare din afară o reprezintă pentru subiect. Tocmai fenomenul de frustrație afectivă și morală, care prin durata sa a produs grave restructurări în sistemul personalității, până la decompensare, a marcat această structură a persoanei cu hipersensibilitate la toate tipurile și gradele (intensitățile) fenomenului de frustrație. Dacă pentru personalitatea normală (echilibrată) pragul de toleranță poate merge până la cotele maxime fără aspecte traumatizante, la adolescentul delincvent pragul este la cota 0.

Lucrarea "Comment ils deviennent délinquants" a lui R.Mucchielli, investighează modul de formare a personalității delincventului. Ea conține aserțiunea că tânărul delincvent nu are sentimentul culpabilității ca rezultat al încălcării unei norme sociale. Reacția față de stabilirea culpabilității, prin mecanismele descrise deja, ia forma unei sfidări, în specificul organizării personalității delincvențiale fiind tocmai conștiința culpabilității permanente. N.Mailloux spunea: "În felul său de a vedea – eul se confundă cu acțiunea sa și, prin aceasta, în mod necesar, se valorizează sau se devalorizează pe sine însuși. Conștient de numeroasele sale delicte, el se percepe deci ca încarnarea însăși a răufăcătorului. Întreținută de către toți (….) această iluzie îl conduce la considerarea conduitei sale ca o trăsătură înnăscută, niciodată susceptibilă de o redresare".

Lemay este îndreptățit să vorbească despre imposibilitatea delincventului de a suporta sentimentul culpabilității și încercările disperate de a scăpa de el.

Mecanismele de ieșire din starea de culpabilitate sunt specifice și extrem de diferite. Formele cele mai frecvent întâlnite sunt agresiunea și accentuarea perversă a stării de culpabilitate.

În primul caz, subiectul devine acuzator vehement al unei terțe persoane – părinți, bunici, poliție, școală etc, trecând la acte de agresiune față de "agresorii" – acuzatori. În al doilea caz, el produce delicte în flux continuu pentru a răsturna posibilitatea de a fi recunoscut cinstit sau corect mergând pe principiul dacă sunt considerat hoț, mai bine fur.

Starea de culpabilitate are două surse: sentimentul devalorizării și cel al injustiției.

Aproape toți autorii consideră contribuția familiei ca fiind hotărâtoare în acest sens. Una din cele mai pernicioase tulburări ale personalității delincvențiale din punct de vedere moral este sentimentul de devalorizare.

Adolescentul delincvent trăiește un tragic sentiment de nonvaloare, de respingere de către grupul social constituit după norme valorice de extrapolare. Cercetările de psihosociologie și mai ales de patologie comportamentală dovedesc că la majoritatea absolută a delincvenților juvenili există o geneză bine determinată a acestui sentiment. În procesul de structurare a conștiinței morale modelul valoric și valorizant al cuplului parental constituie pivotul acestui proces. Din punct de vedere afectiv, pentru prima perioadă, primii 2-3 ani, aserțiunea rămâne valabilă. Dar, din nefericire, tocmai această aderare totală la modelul relațional afectiv parental produce un efect dezastruos după perioada primei copilării când, prin experiența sa socială nedirijată, copilul începe să perceapă modelul valoric al părinților.

Într-o primă etapă, când copilul face cunoștință cu spațiul social-stradal, grădinița, școala, asupra sa începe să acționeze o pluralitate de modele umane. Unele dintre acestea au deja imprimată o valoare moral-socială, prin rolul și statutul lor social: educatoarea, profesorul, părinții – personalități în sensul performanțelor socio profesionale etc., oameni de pe stradă considerați foarte corecți, despre care primește neîncetat informații. Este firesc ca în sistemul său de comparare să înceapă un proces de reajustare valorică, după acele valori morale recunoscute de către grupul social. În prima etapă, datorită lipsei de discernământ și relativității înțelegerii morale, pe baza unui atașament afectiv extrem de puternic, copilul va considera că adevăratele însușiri morale sunt ale părintelui și ele se obiectivează în acțiunile și comportamentul acestuia. Îl va transpune în propriul comportament prin procesul de învățare, prin imitație.

În etapa a doua, când copilul începe să-și formeze noțiuni și judecăți morale (10-14 ani), deci să aibă un discernământ oarecare, el constată că modelul valoric al tatălui (sau al mamei) nu este în concordanță cu modelele recunoscute din punct de vedere social.

În această fază el nu numai că trăiește decăderea morală a tatălui (alcoolism, infracționalitate, perversiune, inadaptabilitate, necalificare), dar o și fixează ca formă antivalorică prin raportarea atât la modelele sociale autentic valorice, cât și la noțiunea de valoare. În formarea construcției morale a unui asemenea subiect se produc anumite răsturnări, și care determină o primă formulă de devalorizare de sine.

Această imposibilitate de a depăși condiția internă conflictuală – ciocnirea puternică între reprezentarea de sine și modelele coercitive valorice sociale – intensifică procesul primar de devalorizare.

O situație care determină producerea devalorizării este aceea în care părinții intervin direct în acest sens. În general, familiile din care provin adolescenții delincvenți creează condiții de devalorizare în educarea copilului prin utilizarea acestuia ca participant la acțiuni antisociale: consum de alcool, minciună, furt, prostituție, vagabondaj, cerșetorie, înșelăciune etc. Fiind neglijat educațional, nici în grupul primar, nici în grupul secundar copilul nu realizează performanțele dorite sau la nivelul celorlalți copii. Primii care sancționează negativ o dezadaptare sunt părinții, pe care unele manifestări, chiar când acestea sunt asemănătoare cu ale lor, îi deranjează iar reacția lor este promptă: denigrare directă a copilului. Înainte de a înțelege un act de indisciplină, copilul este sancționat. Este un fel de condamnare, fără tribunal, a unui individ care greșește pentru că vrea să iasă din sfera greșelilor altora.

Referitor la etiopatogenia delincvenței, mai trebuie menționată o situație, cea a adolescenților delincvenți proveniți din familii cu un statut social și profesional foarte ridicat. În acest caz este vorba de un proces de hipervalorizare. Un copil crescut în condiții "speciale", care nu are limite în acțiunile și relațiile sale – aceste limite fiind uneori stabilite în funcție de "importanța" socială a părinților – își structurează conștiința morală după un model hipertrofiat "valoric". El transferă asupra sa toată valoarea social-morală a părinților. Este posibil ca un astfel de adolescent să abuzeze de prerogative și astfel să comită acte de violare a valorii moral-sociale. Această situație se plasează în categoria devianței accidentale și pasagere.

Trăirea, pe perioadă îndelungată de timp, a unei situații de neconsonanță socială, fie că este vorba de joc, de învățătură sau de relații de familie, determină treptat apariția unui sentiment de injustiție. Adolescentul delincvent trăiește – uneori cu profundă convingere – sentimentul că i se face o mare nedreptate. Caruselul acuzațiilor se mărește treptat și astfel el se trezește în centrul unui univers acuzator. Situarea sa în această postură îi mărește pe de o parte forța de reacție, comițând acte delincvențiale, exprimându-și o poziție împotriva justiției, pe de altă parte îi organizează sentimentul nedreptății sale sociale. Trăirea unui astfel de sentiment produce o perturbare generală a lumii valorilor și o reacție de dispreț și respingere a conceptului de dreptate.

În ceea ce privește asumarea responsabilității sau a recunoașterii vinovăției de către delincvent, situația este contradictorie. O parte dintre aceștia își recunosc cu seninătate vina, lăsând impresia că … fapta îi onorează. Se produce un fenomen de dedublare: fapta nu este a lui.

Alți delincvenți caută formule de disimulare sau de ascundere a faptei cu o mare perseverență și nu fără perversitate. Aceștia consideră faptele lor ca o pedeapsă aplicată societății și deci justă. Ascunderea ei îi apără în fond de o injustiție, pe care, după convingerea lor, comunitatea este dispusă întotdeauna să o facă.

Există o părere unanimă a cercetării care evidențiază profundele contrarii ale eului la delincvent, concretizate în gama foarte întinsă de contrarietăți interne, uneori mult mai puternice și mai periculoase decât cele externe. După cum s-a văzut, încercarea de a determina o tipologie unică și mai ales "pură" a eșuat și probabil că va eșua. Reld, F și Wineman, D., ca și alți cercetători, au pus în evidență profundele contrarietăți eului la delincvenți care se obiectivează în mecanismele de adaptare la realitate, acceptând acele modificări care slăbesc rezistența eului.

În general, fiecare grup de cercetători "descoperă" o componentă diferită a personalității, de multe ori contrară celei evidențiate de alți cercetători.

Ceea ce ne interesează este tocmai formula fundamentală, reprezentată prin contrarietăți interne tensionale ale întregului edificiu al conștiinței și personalității adolescentului. Utilizând o tipologie clinică, se pot discuta cele două forme de contrarietăți ale eului, în contextul considerațiilor anterioare. Prima formulă este cea care relevă o consistență slabă a unității și echilibrului fundamental al eului. Manifestările comportamentale ale acestei categorii maschează tocmai slăbiciuna. Ele sunt de altfel, cele mai frecvente în gama manifestărilor perturbatoare ale adolescentului: mânia, obrăznicia, evaziunea, demisia, fuga în fața eșecului, reacții de brutalitate, ostilitatea, negativismul, minciuna, simularea etc. Din exterior, aceste manifestări par a indica forța. Din interior, ele sunt generate de nevoia de echilibru la un eu contrariat prin ample conflicte, care prezintă în fond o slabă rezistență în fața factorilor de disoluție a unității eului. Ieșirea extra muros este o formă de compensare.

O altă caracteristică a acestei slabe consistențe a eului rezidă și în tipul de relații cu persoanele iubite. Relațiile existente (de tipul "dragostei") îmbracă un caracter distinct. Partenerul reprezintă un obiect de satisfacție și nu un subiect de intercomunicare și contopire spirituală.

În ceea ce privește structura contradictorie a eului, contrarietatea este dată de faptul că în cele mai multe situații, delincventul manifestă o slabă consistență a eului.

Pueril, dezarmat, inconștient, nervos agitat, marcat de un dezechilibru evident în acțiunile mărunte, care fac parte din viața oricărui individ în cadrul vieții sociale, delincventul poate deveni un lucid, calm, perseverent, calculat, atent, perspicace în toate acțiunile care privesc comportamentul deviant.

În aceeași persoană există două individualități distincte și opuse. Ele apar în funcție de situație și acționează în vederea atingerii obiectivului principal: delictul. Se petrece o inversare de sensuri ale idealurilor morale umane.

3.4. Specificul proceselor de cunoaștere

Considerate separat, performanțele proceselor cognitive la delincvent sunt relativ asemănătoare cu cele ale nedelincventului. Chiar inteligența lor generală nu diferă ca funcție – nici cantitativ, nici calitativ de cea a persoanelor normale – cu excepția copiilor deficienți mintali.

Nu vom aborda problema performanțelor în învățarea de tip școlar, ci doar problema modului tipic de cunoaștere a universului, a lumii, în special a modului de reflectare a valorilor. Delincventul traiește la timpul prezent, ca și cum nu ar avea nici un fel de percepție de sine. El trăiește faptele de moment, fără legătură și fără continuitate cu experiențele trecute și fără să țină seama de consecința actelor sale pentru viitor.

Delincventul își reprimă propria istorie care-l primejduiește prin conținutul experienței sale tragice și nu-l lasă să existe. El preferă un prezent pe care-l poate trăi cu o satisfacție oarecare. Negându-și istoria, delincventul și-o trăiește permanent inconștient. Acest fapt reprezintă un grav pericol.

Discontinuitatea trăirilor, stărilor, funcțiilor cognitiv-intelectuale nu este permanentă. Ea se menține numai în situații stresante (instrucție, educație, muncă, activitate colectivă, care impun respectarea regulilor și valorilor etc.) dar dispare miraculos atunci când se cere o mobilizare, o coerență pentru înfăptuirea unui act informațional sau obținerea unei plăceri.

3.5. Structura mecanismului de apărare

Orice sistem viu, în procesul de adaptare și cu atât mai mult în cel de asimilare integrare, dispune de mecanisme specifice acționale cu grade diferite de complexitate – de la cele intracelulare la cele psihosociale – care îi permit adaptarea. De o complexitate infinită sunt însă mecanismele de apărare la nivelul psihologic uman.

Toți cercetătorii care s-au ocupat de relațiile organism-mediu (inclusiv mediul social) au constatat că în toate situațiile noi sau situațiile limită se declanșează un sistem de mecanisme defensive pe baza cărora se elaborează alte comportamente reclamate de situația dată.

Aplicarea datelor clinice și de psihologie dinamică la personalitatea delincvențială au putut detecta un sistem specific defensiv. Reld și Wineman au denumit acest mecanism "structuri defensive caracteriale", denumire care trădează apartenența la o concepție psihologică clasică. Ei susțin că aceste structuri defensive nu sunt aceleași în cazul delincvenților nevrotici sau psihotici, ci ele sunt specifice delincventului structural.

Ceea ce marchează mai bine disfuncționalitatea sistemului defensiv este lipsa mecanismului de self-control pe baza căruia delincventul ar trebui să se întrebe singur să-și facă un examen de conștiință în legătură cu acțiunile sale când este anchetat din exterior și este obligat să-și pună problema justiției atitudinilor sale, el răspunde prin violență împotriva factorilor externi sau împotriva feed-back-ului moral specific organizării conștiinței umane. Respingerea acuzației în fața educatorului, ca și în forul său interior, se bazează pe o motivație extrem de periculoasă, el nu este vinovat pentru că în definitiv – toată lumea comite delicte. Utilizează un sistem de acoperire morală, prin aruncarea anatemei asupra întregului grup social.

În colectivele educaționale exploatarea situațiilor ca și a persoanelor capătă forme foarte variate și nu mai puțin subtile. Un profesor "înțelegător" poate fi utillizat, printr-o îndelungată și atentă cultivare a sentimentelor și bunelor intenții, ca paravan pentru acoperirea acțiunilor antisociale, întrucât o caracteristică forte a infractorului este aceea de a nu avea scrupule în sacrificarea oricărei persoane. Dacă ne gândim că modelul unei astfel de comportări este structurat în cadrul grupului primar prin acțiunea de utilizare a propriului copil pentru cerșetorie, furt, înșelăciune etc., vom înțelege mai exact atât forța acestui sistem de apărare, cât și importanța sa în reeducare.

3.6. Distorsiuni la nivelul structurilor moral – relaționale

Statt, D. H. punea în evidență un fenomen caracteristic personalităților delincvențiale, pe care Mucchielli l-a numit "efectul Statt". Autorul constatase că la personalitățile delincvențiale există o "inhibare a tendinței instinctive a naturii umane de a stabili o relație afectivă de prietenie cu alții". La delincvenți nu este vorba de o "absență" sau o "lipsă", ci de o inhibiție condiționată de traumatisme ale copilăriei.

"Defecțiunea" de bază are drept cauză sensul procesului de organizare a personalității, care nu este deschis socializării, ci are tendințe solide și puternice la rezistență față de acest proces. În ontogeneza structurilor morale, distorsiunea cea mai periculoasă este cea care duce la formarea unei false morale relaționale care, în loc să fie bazată pe descentralizare, pe integrare, se bazează "pe efectul Statt", adică pe egocentrism.

Omul-model pentru delincvent este cel care se opune normelor și valorilor sociale.

Întrucât existența lor repugnă delincventului, acesta caută o motivație pentru distrugerea lor. Numai că delincventul pentru a se opune, pentru a înfrunta și pentru a distruge valorile are nevoie de o confirmare. Această confirmare se obține de la grupul format în sprijinul unei asemenea "viziuni etice". Astfel începe acțiunea de descoperire și racolare a bandei care prezintă uneori o tendință acțională de moment dar, prin care, începe să-și însușească o concepție etică antisocială. Cu cât se formează mai ușor și mai rapid aceste echipe, cu atât se edifică mai puternic noua etică, întrucât existența unor adepți înseamnă o confirmare de fapt. Schimbarea sistemului de valori etice operează asupra unor concepte cheie din structura conștiinței morale. Primul dintre aceste concepte care se alterează la nivel teoretic și la nivel operativ este conceptul de libertate.

3.7. Un sens pernicios acordat conceptului de libertate

Primul dintre imperativele conceptului de libertate la delincvent este acela de a fi lipsit de orice restricție sau exigență socială. Libertatea, în cazul acesta, înseamnă a exista în afara oricărei reguli, fără respectarea cerințelor morale, sociale. Există cu certitudine o tendință arhaică, în sensul integrării în normativele morale. Având la bază o asemenea concepție, delincventul consideră efortul de încadrare în normele morale, ca un supliciu, ca o cerință agresivă a societății sau a grupului și răspunde printr-o reacție de evaziune (fugă) sau agresiune, sau consideră degradantă poziția de acceptare a regulilor comunității și a celor pe care se bazează relațiile interpersonale. Astfel, la persoana delincvențială ia naștere o hiperautonomie socială și morală.

Trebuie înțeles bine, acest fenomen de hiperautonomie. Gradul de maturizare socio-afectivă se exprimă printr-un coeficient ridicat de autonomie. Însă gradul de autonomie relațională a adolescentului reflectă necesitatea structurării unei personalități valide social și moral. Pe de altă parte, pubertatea și adolescența sunt marcate în plan psihologic printr-o explozie de personalitate, prin fenomene de hipertrofie a eului și, în consecință, prin nevoie sporită de autonomie. În mod normal deci, există o modificare sensibilă de optică și de structurare a personalității adolescentului în jurul conceptelor de libertate și autonomie. Oricât de departe ar merge cu necesitatea exprimată de autonomie, un adolescent, fără distorsiuni valorice, nu devine agresiv moral față de grupul social, chiar dacă – așa cum se întâmplă uneori – confruntările dintre educatori (mai ales părinți) și adolescent produc unele conflicte de dezvoltare. Rezolvarea acestora nu este însă de tip infracțional. La adolescentul delincvent, hiperautonomia este rezultatul unei organizări defectuoase a personalității.

Pentru delincvent, atât valorile morale, cât și purtătorii acestora simbolizează o agresiune la adresa sa și refuză să le accepte, iar uneori le neagă cu brutalitate. Și totuși delincventul acceptă o autoritate – aceea a forței fizice sau a constrângerii.

Primatul forței fizice este respectat de infractor. În clipa în care sesizează superioritatea forței fizice, delincventul cedează – cel puțin aparent – și schițează un comportament de supunere. Constrângerea pune în mișcare un mecanism specific delincventului, anume comportamentul duplicitar. Constrâns prin internare, arest, pedepse, delincventul cedează aparent. El poate să simuleze o adaptare corectă, dar numai formală, fără adeziune și fără participare. În cazul unei constrângeri exterioare, delincventul construiește cu premeditare și cu răbdare acțiuni de ieșire de sub imperiul constrângerii prin infracțiune. Aproape întotdeauna, calea de ieșire din cercul constrângerii, este prin infracțiune socială sau morală.

Supus în permanență forțelor frustratoare, singura cale de descărcare a delincventului sunt micile răzbunări: minciuna, furtul, lovirea unui copil mai slab, fuga, etc.

Orice acțiune care permite trecerea la o stare de încordare, resimțită ca o durere nedefinită, la o stare de relaxare, resimțită ca satisfacție, devine un fapt dorit. În clipa în care dorința s-a transformat în necesitate interioară, ea constituie o rațiune de a fi și o formă de asigurare a securității personale. Prin acest proces, antrenamentul simplu din copilărie pe direcția mecanismelor răzbunării se transformă în necesitate și devine o componentă a personalității delincvențiale, una dintre cele care directivează structurile relaționale ale acestuia.

Imaginea de sine

Faptul că omul a depășit limitele mediului ambiant, creând rețele de comunicare la mari distanțe, chiar până la scară cosmică, este iarăși expresia condiției umane. Omul, depășindu-se pe sine, a căpătat putere atribuită altă dată zeilor de a străbate în toate ungherele Universului. Cu fiecare pas câștigat în defrișarea terenurilor necunoscute, el și-a îmbogățit imaginea despre sine, considerându-se mai puternic și mai sigur de realizarea speranțelor sale.

Pentru ca zborul său către împlinire umană să nu-și frângă aripile ca Icar, omul are nevoie de o armă puternică, cunoașterea propriei sale condiții. Dobândind capacitatea de a descifra semnificațiile realității, de a-și preciza locul pe care îl ocupă în realitate, omul învață să se privească pe sine în relațiile cu alții și să se orienteze pe sine într-o lume pe care o consideră a sa. Gradul reușitei depinde de obiectivitatea și de măsura în care comunică cu el însuși și cu cei din jur.

Dar reflectarea sau, mai precis, autoreflectarea nu este de loc simplă ca atunci când ne privim în oglindă. Niciodată ceea ce este "sinele" în realitate nu se identifică total cu ceea ce cunoaștem despre el. Nimeni nu are puterea magică de a se cunoaște perfect. Cunoaștem deci numai o parte din sinele nostru atât cât ne luminează mintea și experiența pe care o avem. Cu cât mărim vigilența perceperii de sine, cu atât ne cunoaștem mai bine.

Dar care sunt elementele de bază, punctele de sprijin în formarea imaginii despre sine ?

Elementul cheie este reprezentarea propriilor fapte și judecăți. Faptele repetate capătă consistență, se sistematizează în modele de acțiuni, de idei, de atitudini, dând ceea ce se cheamă trăsături caracteristice pentru felul nostru de a fi, de a acționa, de a gândi. Ceea ce nu este repetabil nu ne caracterizează.

Rolul imens pe care îl joacă conceptul de "sine" în viața fiecăruia ne îndreptățește să îl considerăm pe el însuși ca fiind o valoare. El este etalonul originalității, consecvenței și consistenței persoanei. Mediul se poate schimba brusc, se pot produce mutații mari, în timp ce "sinele" rămâne unic, deși susceptibil de modificări moderate. Persoana își apără unicitatea în virtutea a ceea ce psihologii consideră "conceptul de bază" despre sine (definit prin autopercepția abilităților, a capacităților, a sentimentelor), precum și a perceperii poziției pe care o are față de ceilalți și a rolului ce-l îndeplinește.

Imaginea de sine este expresia concretizată a modului în care se vede o persoană, sau se prezintă pe sine.

Imaginea de sine este un construct mintal complex care se elaborează treptat în cursul evoluției ontologice a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective, printr-un lung șir de procese și operații de comparație, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare (M. Galu, 1993).

Succesele și eșecurile modifică imaginea de sine și constituie punctul de plecare pentru o gamă largă de atitudini și conduite (U. Șchiopu, R. Demetrescu, M. Zlate, 1979).

Se subliniază astfel ideea că imaginea de sine este însușită, nu înnăscută. Jersild a atribuit experienței de viață și potențialului înnăscut de prelucrare a acesteia, rolul de conturare a imaginii de sine (U. Șchiopu, 1990).

Imaginea de sine reprezintă un gen de filtru prin care trec și se compară solicitările interne proprii ale individului (motivele și scopurile activității lui), cât și solicitările externe, condiționând modul concret de a acționa al persoanei, la fiecare împrejurare și situație particulară. Imaginea de sine devine un factor optimizator și protector al echilibrului și sănătății psihice sau, dimpotrivă, un factor predispozant la dereglare și tulburare patologică (M. Golu, 1993).

Structura imaginii de sine este deosebit de complexă. În analiza acesteia trebuie să se opereze distincții între: imaginea de sine propriu-zisă, reprezentând ceea ce crede individul despre el; imaginea de sine ideală, reprezentând modul în care dorește să devină; imaginea de sine atribuită lumii – ce crede individul că gândesc alții despre el; imaginea lumii despre el, reprezentând ceea ce cred alții cu adevărat despre el (D.C. Păcurar, 1988).

M. Golu consideră că imaginea de sine reprezintă trei aspecte interconectate: așa cum se apreciază subiectul la un moment dat; așa cum ar dori subiectul să fie și să pară – aceasta fiind o fațetă proiectivă și așa cum crede subiectul că este perceput și apreciat de alții.

În "structura" imaginii de sine intră două categorii mari de elemente: reprezentări corporale – dinamice, și reprezentări asupra propriilor posibilități de acțiune, fără a se putea vorbi despre o graniță precisă între cele două "compartimente".

În cadrul celei de-a doua categorii de elemente, se dezvoltă o subdiviziune cu tendințe de autonomie înglobând reprezentările asupra rolului (și respectiv statutului) social (V. Ceaușu, 1983).

Reprezentările corporal-dinamice cuprind reprezentări referitoare la caracteristicile fizice vizibile – conformația generală, dimensiunile corpului, particularități ale înfățișării, respectiv ale dezvoltării diverselor părți ale corpului, etc., și cele reflectând cantitatea de energie susceptibilă de a fi transpusă în acțiune de către individ.

Este clar că primul pas în identificarea de sine rămâne descoperirea existenței concrete, corporale – sinele organic.

Omul în cursul comportamentului său, nu numai că elaborează un model cognitiv al obiectelor din jurul lui, ci de asemenea, într-o anumită măsură, el se și cunoaște pe sine, capacitățile. Cu alte cuvinte el își construiește un concept despre sine însuși în același mod în care își construiește reprezentările despre toate celelalte obiecte din universul cognitiv.

Putem vedea de aici că self-conceptul implică cel puțin 4 aspecte separate dar interrelaționate: fizic, social, emoțional, intelectual. Aceste aspecte sunt interrelaționate.

De exemplu dacă indiferent din ce motiv, self-conceptul fizic este instabil sau nesigur, el poate inhiba satisfacerea sinelui social și poate sta în calea exprimării depline a sinelui emoțional. Pe de altă parte, un self-concept fizic pozitiv poate face persoana în cauză să se simtă mai încrezătoare în sinele social și își poate permite să-și exprime mai frecvent sinele emoțional (Hamachek, 1978).

Stima de sine este probabil cel mai important aspect al conceptului de sine. Este o evaluare globală a valorii unei persoane (Hamachek, 1978).

O concepție de sine instabilă se asociază adesea cu un nivel scăzut al stimei de sine și cu anxietate. Astfel de indivizi sunt lipsiți de un cadru consistent care să le permită integrarea eului propriu și a eului social.

Alte cercetări au arătat că modul în care ne simțim în termeni de valoare de sine (self-worth) și stimă de sine (self-esteem) este legat de tipul de evaluări pe care le primim de la alții (feed-back-ul primit).

Aceste cercetări demonstrează că uneori feed-back-ul pe care îl primim de la alții, mai ales de la aceia care prezintă credibilitate și sunt importanți pentru noi, este atât de puternic și atât de legat de imaginea noastră de sine, încât ar putea fie să crească, fie să reducă sentimentul stimei de sine.

Și V. Ceaușu (1983) evidențiază importanța identității cu alții dar mai ales a identității cu sine. Necesitatea identității cu sine apare chiar din momentul în care se pune problema "relațiilor cu sine" deci a divizării conștiinței într-un "Eu care observă" și "Eu observat".

Toate acțiunile pe care le întreprindem au dincolo de efectele lor exterioare și un anumit ecou interior, plăcut sau neplăcut, persistent sau trecător.

În funcție de rezultatul concret obținut, aceasta alimentează și imaginea noastră despre noi înșine, îmbogățind-o sau dimpotrivă sărăcind-o.

Succesele și eșecurile constituie un fel de "cărămizi" care în mod treptat sunt prelucrate și înglobate într-un edificiu – imaginea de sine – cu o dublă funcționalitate, principal stâlp de rezistență al psihismului și pavăză față de tot ce ar putea constitui o amenințare din exterior.

Însă, imaginea despre sine și cunoașterea pe care o oferă aceasta, nu sunt suficiente pentru obținerea identității cu sine. Este necesară în plus acceptarea imaginii, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o condiție importantă a integrității și a sănătății psihice.

Tot așa cum în relațiile interindividuale acceptarea este condiționată de recunoașterea reciprocă și în relațiile cu sine este necesară o auto-identificare. Este vorba de "auto"-recunoașterea calității de subiect "autor" al propriilor acțiuni.

Omul ajunge la o anumită imagine de sine, nu numai pe calea autoaprecierii și autocontemplării izolate, ci și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imagini pe care el și le formează despre alții și cu imagini pe care alții le formează despre el.

Interesantă este dinamica formării conceptului despre sine. Primul pas îl formează experiența persoanei ca obiect al acțiunii altora: cineva mă caută, cineva mă iubește, cineva mă apreciază, etc. Apoi sunt incluse elemente ce definesc persoana ca subiect al acțiunii: eu pot, eu știu, eu învăț, eu construiesc, etc.

Se mai adaugă apoi voința de a ne vedea sau nu în adevărata lumină. Mai ales în adolescență, când unele trăsături ale copilăriei sunt eliminate, căutăm cu mare forță voluntară autodefinirea după un sistem de valori. Și nu în ultimul rând, se adaugă elemente de apartenență la un cadru social: prietenii mei, colegii mei, familia mea, etc. Astfel recipientul se extinde cuprinzând tot ce este în legătură cu persoana, în relațiile sale cu mediul social. Achiziția cea mai spectaculoasă în conceptul despre sine – chiar din copilărie – este raportarea la alții semnificativ pentru persoană, pe care îi folosește ca model (preia gesturi, idei, atribute).

Prin intermediul opiniilor și aprecierilor celorlalți, el începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv, și să întreprindă o acțiune sistematică de autocunoaștere. Imaginile celorlalți despre noi, intră necondiționat, chiar și prin intermediul inconștientului, în componența imaginii despre sine (M. Golu, 1993).

Imaginea noastră despre sine, depinde foarte mult de cum ne comparăm cu alții. De obicei preferăm să ne comparăm cu persoane similare nouă (M. Hardy, S. Heyes, 1985).

Termenul de "proiecție" a fost utilizat prima dată de Freud în 1994. Sensul inițial era acela de mecanism de apărare împotriva angoasei.

În sensul psihanalitic propriu-zis, proiecția este operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul, persoană sau lucru, calități, sentimente, dorințe pe care nu le cunoaște sau și le refuză lui însuși; a conferi altuia ceea ce nu vrem să recunoaștem în noi înșine.

Proiecția este un proces de disimulare, deoarece un conținut subiectiv este înstrăinat subiectului și încorporat oarecum într-un obiect. Poate fi vorba atât de conținuturi penibile, incompatibile, de care subiectul se debarasează astfel, cât și de valori pozitive, inaccesibile subiectului din anumite motive, de exemplu ca urmare a faptului că el se subestimează.

Pornind de la fenomenul proiecției, H. A. Murray și L. K. Frank au construit metode proiective. Ideea care a stat la baza construirii acestor metode a fost aceea că în efortul de a structura și organiza materialul nestructurat care îi este prezentat, de a găsi semnificația lui sau de a-l întregi, subiectul "proiectează" asupra stimulului propriile sale interese, aspirații, atitudini, conflicte, sau chiar moduri stabile de gândire.

Scopul final al tehnicilor proiective este de a descoperi ceea ce cu ajutorul altor metode, de exemplu cu ajutorul chestionarelor de autoevaluare, nu s-ar putea explora, cu alte cuvinte ceea ce este mai ascuns, ceea ce uneori nu este accesibil nici conștiinței persoanei examinate.

De obicei prin tehnicile proiective nu căutăm lucruri pe care subiectul le poate spune singur despre el, ci acea problematică ascunsă, ca o trăire vagă, ambiguă ce solicită ajutorul psihologului.

În cadrul acestor tehnici răspunsurile sunt înalt individualizate, iar interpretarea se face la nivel strict individual pentru că în situația proiectivă, subiectul este "împins" să umple vidul ce apare făcând apel nu la inteligență ci la resursele profunde ale personalității sale.

Desenul ca tehnică proiectivă reprezintă o proiecție a imaginii de sine, incluzând aspecte legate de imaginea corporală care la vârsta adolescenței poate fi problematică.

În desen se proiectează imaginea de sine acceptată, cea idealizată, precum și imaginea de sine în totalitatea ei.

Imaginea de sine proiectată în desen, va suporta toate omisiunile și deghizările în funcție de punctele vulnerabile ale adolescentului în cauză.

4. Perioada adolescenței. Elemente de psihologia vârstelor

4.1. Particularități ale dezvoltării în adolescență

Dintre toate vârstele și etapele de dezvoltare ale omului, adolescența este cea mai generatoare de discuții și opinii. Toate controversele legate de acest subiect provin din particularitățile acestei perioade de vârstă, din poziția specifică pe care adolescentul o are în societate aflată într-o metamorfoză rapidă și haotică, societatea la ale cărei schimbări adolescentul este forțat să se adapteze.

Etimologia cuvântului "adolescență" este latină: "adolescere", care înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza.

Adolescența este o perioadă de transformări profunde "unică în istoria individului" (Schonfeld, 1971) perioadă care marchează trecerea de la copilărie la vârsta adultă. Adolescența începe, cu pubertatea între 10 și 14 ani, fiind marcată de accelerarea creșterii și de apariția primelor semne somatice și de maturitate sexuală. Limita sa superioară este mai puțin demarcată, așa încât în cazul multor tineri cu personalitate imatură "ea nu se termină nici la 25 de ani" (Schonfeld, 1971). Adolescența a fost împărțită în trei faze:

preadolescența sau adolescența pubertară este perioada în care domină conflictele legate de sexualitate, și include grupa de vârstă 12-15 ani;

adolescența propriu-zisă, este perioada cea mai critică și se întinde între 16 și 18 ani;

adolescența tardivă (postadolescența) este faza identificărilor definitive, a angajării în viața adultă și se estimează între 19 și 25 de ani.

Adolescența înseamnă maturizare pe mai multe planuri, și anume:

maturizare biologică (sexuală și endocrină);

maturizare psihologică:

afectivă: îmbogățirea vieții interioare, definitivarea conturării conștiinței de sine, independență în rezolvarea problemelor, posibilitatea de stăpânire și dirijare a emoțiilor;

intelectuală: se trezește interesul pentru idei, crește capacitatea de abstractizare și generalizare, devine posibilă munca disciplinată, independența în dobândirea de noi cunoștințe;

socială: apare necesitatea de a stabili relații interpersonale, dorința de afirmare, devotamentul față de o cauză, se câștigă independența economică.

În ceea ce privește maturizarea biologică, în cultura noastră există un decalaj între vârsta la care subiectul devine apt pentru reproducere și cea la care relațiile hetero-sexuale sunt permise. Aceasta corespunde, pe de o parte lipsei de maturizare psiho-afectivă egale celei sexuale, iar pe de altă parte, maturizarea însăși este întârziată de prelungirea studiilor și a dependenței de adulți. Însă, de multe ori, maturarea afectivă depășește această situație de dependență și în cazul unei atitudini parentale incorecte pot apărea tulburări.

Dacă în societatea de tip primitiv acceptarea adolescentului în lumea adulților se face în cadrul unor ritualuri de inițiere, iar accesul său la exigențele și privilegiile lumii adulte este definitiv, în civilizația modernă acest proces este mai lent și mai dificil și de aceea mai încărcat de probleme.

Adolescența prin excelență "contestatară" a fost denumită "criza de originalitate juvenilă" (M. Debesse).

S-a scris mult despre "criza adolescenței", "criza de originalitate juvenilă", "criza vârstei ingrate", "criza vârstei dificile", care izbucnește adesea cu brutalitate "ca un fulger pe cer senin", "ca o furtună pe un lac liniștit". Schematic (Garrone 1970) o descrie în trei etape:

perioada revoltei, marcată de refuzul de a se supune și de opoziție în fața părinților și a oricărei autorități instituționale (școală) sau axiologice (morala);

perioada închiderii în sine; și

perioada de exaltare și afirmare.

Diferită de la un individ la altul, criza juvenilă se manifestă uneori prin reacții exagerate, care pot fi confundate cu manifestările psihopatologice, deoarece mai mult decât în alte perioade ale vieții, granița dintre sănătate și boală este imprecisă. În fața unor comportamente excentrice: fuga de acasă, refuzul de a merge la școală, fantezii vestimentare, scandaluri în familie, numai observarea timp de mai multe luni permite să se diferențieze o criză adolescentină de o tulburare psihiatrică.

Adolescentul se vede adult și revendică drepturile unui adult. Și pentru că maturitatea lui fizică și intelectuală nu corespunde unei maturizări sociale care i-ar permite să aibă un statut de individ autonom, conflictele sunt numeroase și inevitabile. Însăși buna lui înțelegere cu părinții apare adolescentului ca semn al dependenței sale și al unei anumite inferiorități. El se revoltă împotriva acestei atitudini "protecționiste" și "paternaliste".

El compară fără încetare experiența proprie cu ce a învățat să facă, verifică temeinicia concepțiilor sale și eventual adoptă unele noi care dintr-o dată devin diametral opuse.

Adolescentul încearcă să se afirme. Afirmarea eului ia deseori aspectul unei veritabile reacții de opoziție cu aroganță, neascultare, înclinații către cele interzise, agresivitate. Totuși nu trebuie să privim această perioadă ca una exclusiv de revoltă. Adesea, opoziția în fața părinților contrastează cu atitudinea de pasivitate și timiditate manifestată în afara familiei, sau momentele de opoziționism se pot însoți de bruștele retrageri într-un sentiment de culpabilitate. Uneori însă opoziția tinde să depășească cadrul familial, o agresivitate marcată fiind însoțită de un adevărat refuz al oricărei autorități, ca și de provocări constante.

Până la intrarea în perioadele pubertății și adolescenței, comportamentele deviante ale copilului sunt mai simple și se reduc adeseori la acte de indisciplină, abateri de la normele morale, neîncadrarea în regulamentele școlare, slabă încadrare în colectiv, adoptarea de atitudini nonconformiste, etc. În pubertate și mai cu seamă în adolescență, pe fondul unei stratificări nedefinite suficient a conștiinței de sine ori a trăsăturilor caracteriale, tinerii nu adoptă atitudini responsabile în fața dificultăților și nu reușesc să-și subordoneze comportamentele interrelațiilor sociale. Tocmai pentru aceasta infracționalismul trebuie raportat la vârsta individului și la structurile legislative, sociale și culturale. Și totuși după unii autori vârsta constituie fără posibilitate de contrazicere, cauza care acționează cu cea mai mare energie pentru dezvoltarea sau pentru atenuarea înclinației la delict.

Această înclinație, pare să se dezvolte în funcție de intensitatea forței fizice și a pasiunilor din om, atingând un maximum spre vârsta de 25 de ani, perioadă în care dezvoltarea fizică este aproape desăvârșită.

4.2. Personalitatea adolescentului

Nota dominantă a întregii etape a adolescenței, constă în intensa dezvoltare a personalității. În adolescență tipurile de relații se complică progresiv, adolescentul integrându-se tot mai mult în generația sa (grupul social mai larg) prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți.

Încep să se contureze mai clar distanțele dintre ceea ce cere societatea de la tânăr și ceea ce poate el și dintre ceea ce cere el de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi. Pe aceste distanțe de cerințe și posibilități are loc dezvoltarea personalității care este tot atât de impetuoasă și complicată în adolescență ca și creșterea și maturizarea biologică.

Tânărul începe să își descopere atitudini, abilități, forța fizică și spirituală, începe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor.

Întreaga personalitate trăiește cu fervoare prezentul și își construiește viitorul care devine o dimensiune a sinelui. În aceste condiții se dezvoltă atitudinile, concepția despre lume și viață, au loc manifestări de creativitate și implicit structuri motivaționale puternic energizate și se conturează idealurile ca structuri psihice valorice prospective și de tensiune ale personalității.

Personalitatea în adolescență nu este integral structurată, ea se află încă într-un proces continuu de formare. Probabil că ușoara fragilitate de fond a structurilor personalității în adolescență se datorează în parte faptului că experiența generală, inclusiv cognitivă și afectivă este foarte vastă dar nu deplin valorificată ca să constituie o bază validă pentru aspirații și idealuri, ceea ce crează un fond de neliniște și incertitudine.

4.3. Criza de originalitate: agresivitate versus evitare (timiditate) în comportamentul adolescentului

În epoca noastră, adolescentului ca puternică forță creativă, i se recunoaște, din ce în ce mai mult, dreptul de a revendica o identitate proprie în "societatea adulților", de a-și afirma idealurile și aspirațiile sale în conformitate cu propriile opțiuni.

Perioada caracterizată printr-un ansamblu de transformări evolutive, extrem de nuanțate, de natură biopsihosocială, care definesc încheierea condiționării morale și dobândirea unei creativități personale, marcând stabilizarea personalității, adolescența reprezintă cea mai complexă etapă de dezvoltare a tânărului în drumul său spre maturitate.

Această etapă pare să ridice cele mai mari dificultăți procesului educativ datorită frecventelor perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale și tulburări de conduită care însoțesc adeseori maturizarea.

În acest sens se vorbește de criza de originalitate a adolescenței ca o căutare febrilă a modului de exprimare, prin construcții de modele comportamentale și atitudinale, prin adoptarea unui stil de a reacționa, stil ce vrea să se afirme ca fiind al conștiinței de sine. De aceea, criza de originalitate echivalează cu sondarea de către tânăr a resurselor interne, a rolurilor posibile de viață, un fel de debut și rezumat al formelor de existență și viață posibile, înțelese și visate (dorite).

Originalitatea adolescenților cuprinde, deopotrivă, laturi pozitive și negative. Ca expresie pozitivă se manifestă căutarea necamuflată, critică și fără ocolișuri a adevărurilor, răspunsurilor, înțelegerea nenumăratelor probleme legate de lume și viață, idealuri umane, practici și moravuri, gusturi și semnificații ale fenomenelor, situațiilor și relațiilor interumane.

Aspectele negative se manifestă mai ales în stilul ușor brutal și nerăbdător, categoric și egoist al acestor căutări. Ele se fac sub semnul construcției interioare, al cerințelor de coerență și al profundei dorințe a adolescentului de a constitui un punct de vedere al său care să fie acceptat ca atare, ca fiind concordant cu morala cea mai corectă și cu spiritul cel mai drept, cu respectarea cerinței de adevăr. Apar o serie de conflicte interne și externe acte impulsive și conduite agresive exprimate în diverse moduri: ostilitatea față de părinți, revoltă contra interdicțiilor educative, respingerea modelelor culturale și a normelor morale propuse de adult și afirmarea unor modele contestatare de conduită. Opunându-se adulților, adolescenții își afirmă dorința de a fi autonomi din punct de vedere moral, de a-și impune dreptul la identitate personală.

Perioada de puternică "criză" produsă de ruptura de vârsta copilăriei, adolescența implică o serie de limitări ale libertății pe care tânărul le resimte adeseori, ca o frustrare, ca un atentat la drepturile sale firești de a se manifesta ca personalitate.

În acest sens, concepțiile manifestate de psihanaliza freudiană încearcă să explice tendințele de agresivitate ale unor adolescenți prin eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei.

Agresivitatea adolescentului, precum și nonconformismul, indisciplina, abdicarea de la sarcinile impuse de familie și școală, ostilitatea față de sancțiuni, sunt conduite specifice perioadei de oscilație între statusul de adult și poziția de copil a adolescentului.

Adolescenții încearcă multe roluri diferite înainte de alegerea unuia (Erikson, 1963). El nu dorește să intre oricum în viața adultă, ci să fie remarcat. Îi lipsesc însă mijloace socialmente dezirabile de a marca acest eveniment.

Comportamentele de tip agresiv, precum și cele evitante, anxioase, sunt manifestările prin care unii adolescenți încearcă să iasă din această "criză".

Agresivitatea este considerată de mulți autori ca un instrument sau ca o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o excitație sau frustrare. În cazul adolescenților, agresivitatea nu trebuie înțeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant, ci mai degrabă ca o încercare de descoperire a propriei identități și chiar de formare a unei atitudini combative necesare pentru a-și dobândi statusul adecvat în societatea adulților.

În ceea ce privește timiditatea ca formă specială de teamă și anxietate, ca dispoziție afectivă sau emoțională, ea apare în raporturi cu ceilalți. Este o "maladie funcțională" ce exprimă o adaptare penibilă. Apare în circumstanțe penibile în care personalitatea și inteligența se blochează și reacțiile devin absurde, stângace, în timp ce în planurile interne psihice există o panică de oresiune și o senzație de înăbușire și devalorizare profundă.

Reacțiile timizilor sunt de fugă, stupoare, inerție, refuz de a înfrunta situația, evitare. Concomitent apare sentimentul de culpabilitate și autopedepsire. La unii adolescenți timiditatea are la bază "defectele" conștientizate ca atare ce le lezează sentimentul de identitate (teama de a nu stabili relații verbale incomprehensive, de intimitate, teama de ironie, de neînțelegere). Timidul nu poate riposta imediat la opinia altora, el se află într-o stare accentuată de inhibiție, dar totuși există și timizi "mascați", mai ales adolescenții care datorită unei dedublări manifestă dezinvoltură, ironie, persiflare.

4.4. Identitatea de sine

Erikson vorbește de identitate ca despre o "strădanie inconștientă pentru continuitatea experienței", un sentiment al "solidarității cu idealurile grupului", "un simț conștient al unicității individuale" (Erikson, 1968).

Psihologul american considera identitatea ca suma tuturor identificărilor individuale cu cei de care el depinde și cu care ar vrea să semene. Dar identitatea este un "produs unic" (Erikson, 1968), un mod propriu de integrare a impresiilor personale despre sine și a opiniilor celorlalți despre sine (eul personal și eul social).

Prin studii de antropo-etologie (pe populația americană), Erikson conturează conceptul de "criză de identitate" și elaborează plecând de la Freud, un traseu stadial al evoluției personalității.

Dacă în primele 4 stadii (oral – senzorial 0-1 an, muscular – anal 1-3 ani, locomotor – genital 3-5 ani, de latență 6-11 ani) criza de identitate este determinată preponderent de allopsihic, în ultimile 4 stadii (al adolescenței 12-18 ani, de adult timpuriu 18-35 ani, și adult 35-55 ani, al maturității peste 55 ani) este determinată intrapsihic.

Conceptul de "identitate" este probabil conceptul cel mai des studiat experimental din teoria lui Erikson.

4.5. Concepția lui Erikson asupra identității

Dezvoltarea personalității se împarte în opt stadii psihosociale sau "vârste ale omului" (Erikson, 1950, 1963).

Erikson vede dezvoltarea omului ca trecând printr-o serie de conflicte, iar personalitatea va trebui să facă față unui conflict particular la fiecare stadiu. Fiecare conflict există posibil la naștere, ca o predispoziție înnăscută și se manifestă doar într-un stadiu definit în dezvoltare când mediul cere mult de la individ. Erikson numește această luptă sau confruntare cu mediul "criză".

Criza implică pentru individ, o evidentă schimbare în perspectivă. Este un timp al vulnerabilității ca și al noilor forțe.

În fiecare stadiu, individul se confruntă cu o alegere între două căi de dezvoltare: o cale greu adaptabilă și negativă, și o alta adaptabilă și pozitivă. Doar atunci când fiecare criză este pozitiv rezolvată, personalitatea manifestă o dezvoltare normală cu puterea de a confrunta următoarea etapă critică a dezvoltării.

Este important de notat că Erikson crede că atât căile greu adaptabile cât și cele adaptabile ale dezvoltării la fiecare stadiu, trebuie să fie încorporate într-o identitate de sine. La fiecarte stadiu al dezvoltării, sinele trebuie să fie alcătuit, în primul rând din atitudini pozitive sau adaptative, dar el trebuie de asemenea să conțină și o cotă de atitudine negativă; numai astfel se poate vorbi de criză.

Etapa adolescenței este văzută de Erikson ca fiind crucială. Identitatea contra confuzia identității este dilema cu care se confruntă adolescența.

Psihologul american presupune că adolescența recapitulează toate conflictele nucleare din copilărie și anticipează toate crizele adultului. La această vârstă, individul începe să fie conștient de ceea ce el devine și să își dea seama de ceea ce ar putea fi.

Erikson merge mai departe și subliniază că adolescentul anticipează în dezvoltarea sa cele trei conflicte nucleare ale vârstei adulte. Astfel, criza intimității contra izolării este trăită în forma problematicii definirii identității sexuale-polarizare sexuală contra confuziei bisexuale. Conflictul productivitate contra stagnare este pregătit de căutarea unui loc în societate, conducere și camaraderie contra confuzia autorității. În sfârșit, adolescentul anticipează dilema integrare contra disperare, căutând să-și construiască un set propriu de valori în confruntarea cu diferite concepții despre lume în angajarea ideologică contra confuzia valorilor (Judith Gallatin, 1976).

Adolescentul trebuie să alcătuiască o imagine de sine care să aibă sens și să dea atât o continuitate cu trecutul, cât și o orientare către viitor. Există o integritate a ideilor noastre în ceea ce alții gândesc despre noi și ceea ce noi gândim despre noi înșine, care în mod real trebuie să dea o imgine consecventă și congruentă. Această imagine formează identitatea de sine.

Asupra stadiilor psihosexuale descrise de Erikson, s-au făcut mai multe studii care alcătuiesc suportul teoriei lui Erikson. Unul dintre studii confirmă afirmația lui Erikson că rezultatele pozitive în rezolvarea crizei de identitate se asociază cu rezultatele pozitive din fiecare din stadiile anterioare ale dezvoltării. Astfel, adolescenții care au dezvoltat încredere, autonomie și hărnicie în primele stadii ale dezvoltării, trebuie să manifeste nivele înalte ale identității de sine și nu confuzie de rol, iar cei care nu și-au rezolvat crizele de identitate (care au cunoscut confuzia de rol) n-au dezvoltat acele caracteristici pozitive în stadiile de mai sus.

Căutarea identității este o călătorie de-a lungul vieții, pentru care adolescența este punctul de pornire (Papalia, 1986).

5. Conștiința de sine și imaginea de sine

A atribui cuiva identitate înseamnă că acel om are conștiință de sine (H. Ey).

Odată cu preadolescența apare tendința către reflectare asupra propriei vieți sufletești, asupra însușirilor psihice, asupra comportamentelor și acțiunilor proprii, prin urmare asupra conștiinței de sine.

Adolescența se manifestă prin autoreflectare, prin conștiința că existența proprie se deosebește substanțial de a celorlalți oameni, reprezentând o valoare care trebuie prețuită și respectată.

Conștiința de sine este un proces complex care include pe de o parte raportarea subiectului la sine însuși, la propriile trăiri, iar pe de altă parte confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăiește. Prin conștiința de sine, individul își înțelege propria persoană.

O latură importantă a conștiinței de sine este aceea a cunoașterii însușirilor proprii. Omul se privește pe sine ca un purtător al anumitor însușiri psihice pozitive și negative, mai mult sau mai puțin apreciate și acceptate de cei din jurul său. Rezultatul acestui proces de autocunoaștere se exprimă sintetic în imaginea de sine în care diferitele însușiri psihice au o ierarhie valorică, aflându-se de asemenea în diferite relații funcționale, astfel încât imaginea de sine apare ca o structură cu dominante și subdominante psihice.

Structura imaginii de sine este deosebit de complexă. În analiza acesteia trebuie să se opereze distincții între:

– imaginea de sine propriu-zisă reprezentând ceea ce crede adolescentul despre el;

– imaginea de sine ideală, reprezentând modul în care dorește să devină;

– imaginea despre sine atribuită lumii, ce crede individul că gândesc alții despre el;

– imaginea lumii despre el, ce cred alții cu adevărat despre el.

Adolescentul începe să opereze prin afirmarea de sine. Întreaga adolescență este impregnată de creșterea conceptului reprezentării și conștiinței de sine. Reprezentarea de sine ca și componentele sinelui: material, fizic, social, cultural, se schimbă mereu în adolescență, datorită schimbărilor prin care trece imaginea de sine.

Schimbările corporale (fizice) acționează intens asupra imaginii de sine. Scrutarea imaginii de sine în oglindă prezintă recunoașterea și organizarea reprezentării de sine cu retușurile corespunzătoare, inclusiv prin vestimentație, ținută, etc. Această imagine de sine cu care se confruntă adolescentul, este raportată la imaginea despre sine a altora, imagine ce s-a constituit între timp.

5.1. Imaginea corporală în adolescență

În adolescență se produc mari transformări calitative și cantitative ale corpului, implicând în primul rând organele sexuale și în al doilea rând caracteristicile sexuale ce diferențiază băieții și fetele. Pentru prima oară, individul este conștient de modificările fizice care se petrec. Corpul este văzut, perceput și trăit într-un mod diferit de cel din copilărie. Adolescenții pot simții emoție, stânjeneală, teamă, bucurie în legătură cu aceste schimbări.

Modul în care adolescenții se raportează la dezvoltarea corpului lor pare să fie afectat de trei factori: reacția părinților și a celorlalți la schimbarea fizică, propria persoană a adolescentului și standardele culturale referitoare la atractivitate (Petersen & Taylor, 1980).

O influență esențială este cea a idealului corporal, tipul fizic considerat dezirabil și atractiv de către cultură. Individul se familiarizează cu această imagine din mass-media și prin intermediul prietenilor și familiei. Filmele, publicitatea, idolii din sport sau muzică, cultivă mitul unui corp ideal.

Standardele culturale corporale pot influența de asemenea imaginea de sine. Într-un experiment Schonburch și Shell au cerut unor studenți să aleagă fotografii care le seamănă cel mai mult dintr-un set de zece. Băieții au tins să supraestimeze propria greutate, alegând fotografii ale unor indivizi mult mai grași (Shell, 1983).

Imaginea corporală pare să afecteze concepția de sine a adolescenților. Atât băieții cât și fetele sunt extremi de sensibili în ceea ce privește caracteristicile fizice considerate inadecvate sexului lor. Chiar în condițiile unei dezvoltări fizice normale, adolescenții pot deveni anxioși în ceea ce privește corpul lor, mai ales dacă au un nivel scăzut al stimei de sine (Petersen & Taylor, 1980).

În timpul adolescenței, interesul crescut față de sexul opus, împreună cu o schimbare rapidă a caracteristicilor corporale, conduc la o creștere a importanței imaginii corporale ca parte a concepției despre sine. Multe studii, ca cele realizate de A. Jersild în 1962, au arătat că atunci când îi întrebi pe subiecți ce nu le place în legătură cu ei înșiși, foarte puțini adolescenți menționează capacitățile lor psihice, dar peste 60% amintesc aspecte ce țin de ținuta corporală, cel mai des defecte faciale și în special nemulțumiri legate de ten. Asemenea insatisfacții reflectă de obicei discrepanțe fizice între realitate și idealuri prezente în reviste, la TV, în reclame, etc..

Legat de aceasta se pot menționa unele deficiențe între adolescenții băieți și fete. În mod tradițional fetele sunt mai preocupate decât băieții de a semăna cu modelul ideal corporal promovat de cultură. Nu există încă un studiu al diferenței intersexuale în privința stimei de sine legate de imaginea fizică. Filmele și publicitatea prezintă adesea cosmetice, haine, coafuri care construiesc un ideal fizic feminin. Fetele tind să perceapă ca fiind preferabile persoanele subțiri cu picioarele lungi. Un studiu efectuat de Ostrov și Howard în 1981 au arătat că peste 40% din fete se simt adesea urâte și neatrăgătoare. Autorii emit ipoteza că cele mai multe fete consideră că înfățișarea afectează șansele maritale.

Adesea, fetele pot avea sentimente ambivalente față de dezvoltarea corpului lor. De exemplu, ele se pot simți stânjenite de atenția bruscă a băieților și pot căuta să-și ascundă formele sub haine largi.

În ce privește băieții adolescenți, studiul lui Ostrov și Howard din 1981 arată că mai puțin de un sfert din ei se simt urâți și neatrăgători. Poate tocmai că se confruntă mai puțin decât fetele de un ideal fizic stereotip. Se pare că ei sunt preocupați mai mult de înălțime, de mușchii brațelor și pieptului.

Studiile arată existența unor diferențe interculturale în privința relației dintre imaginea de sine și aspectul fizic. Liceenii canadieni consideră de exemplu performanța școlară mai importantă pentru imaginea de sine decât dezvoltarea musculară, popularitatea sau frumusețea fizică. În Japonia, liceenii nu par să facă o legătură între imaginea de sine și imaginea corporală, pe când în Statele Unite a apărut ca fiind strâns corelate (Lerner and Spanier, 1980).

6. Fenomenul de delincvență juvenilă în România în perioada actuală. Preocupări de cercetare științifică

Delincvența juvenilă în România, în perioada de după evenimentele din decembrie 1989, cunoaște cote extrem de ridicate, atrăgând atenția specialiștilor asupra implicațiilor acestui fenomen în plan social, economic și educațional.

Din acest motiv, am considerat necesar să prezint în această lucrare datele și statisticile furnizate de "Centrul de studii și cercetări pentru tineret", întreprinse de cercetător științific psiholog Anca Tomescu în 1992.

În creșterea generală a indicilor de criminalitate (care cuprind și populația adultă), o pondere ridicată o dețin actele delincvente săvârșite de către minori.

Din analiza datelor statistice și a datelor instrumentate de poliție, procuratură și justiție rezultă că peste o treime din infractori care au săvârșit acte penale în dauna vieții, integrității și sănătății persoanelor, a avutului particular și public, sunt minori în vârstă de până la 18 ani, iar rata de creștere a criminalității în rândul acestora este superioară celei care caracterizează categoriile de populație adultă.

Concomitent cu creșterea numărului de minori și a gravității faptelor comise de ei se constată scăderea nivelului de vârstă de la care aceștia își încep activitatea infracțională; categoria de vârstă cea mai expusă tendinței de fugă, vagabondaj și mici acte delictuale este cea de 11-14 ani, iar categoria de vârstă cea mai numeroasă, sancționată penal este cea de 16-17 ani.

De asemenea se manifestă tendința de organizare a tinerilor în grupuri delincvente, accentuarea agresivității (acte de tâlhărie, omor, viol în grup organizat) precum și premeditarea unor delicte grave, cu consecințe ireparabile.

Conform datelor culese, în întregul an 1990 și în primul semestru al anului 1991, organele de poliție din România au cercetat un număr de 15 000 de minori care au comis circa 25 000 fapte cu caracter penal, distribuite astfel: furtul din avutul public și particular – 75,2%; tâlhării – 4,2%; violuri – 1,2%; omucideri – 0,3%; tentative de omor – 0,1% și alte infracțiuni – 19%. În raport cu perioada similară a primului semestru al anului 1991, numărul delincvențelor săvârșite de minori a crescut de aproximativ 3 ori.

Acțiunile preventive întreprinse de poliție au condus la identificarea, în aceeași perioadă, a unui număr de aproximativ 13 400 de minori lipsiți de supraveghere familială sau școlară.

Pentru aceștia s-au luat diferite măsuri de ocrotire socială, de la încredințarea lor familiilor de origine, până la internarea în centre de primire a minorilor sau școli speciale de reeducare.

În perioada de după decembrie 1989, transparența statisticilor care indică dinamica și evoluția fenomenului de delincvență juvenilă, alte informații oferite de organele în drept, preocuparea poliției de a rezolva cât mai operativ cazurile de infracționalitate, reflectarea în mijloacele mass-media a acestor probleme întăresc implicarea eficientă a persoanelor și instituțiilor responsabile cu educația, supravegherea, ocrotirea și protecția copiilor, adolescenților și tinerilor în activitățile din acest domeniu și conduc la sensibilizarea opiniei publice românești asupra pericolului social al infracționalității juvenile.

Pornind de la necesitățile elaborării unor măsuri privind combaterea și prevenirea delincvenței juvenile, o serie de instituții guvernamentale și neguvernamentale își propun, în programele lor, acțiuni distincte în acest domeniu, prin care vizează să estimeze științific din diferite perspective tendințele fenomenului de delincvență juvenilă, să contureze o imagine reală a fenomenului, să fundamenteze științific soluții și propuneri de intervenție practică pentru prevenirea și atenuarea actelor și comportamentelor predelincvente și delincvente ale tinerilor.

Centrul de studii și cercetări pentru probleme de tineret a inițiat încă din 1991 o cercetare cu tema: "Cauzele și posibilitățile de atenuare a manifestărilor de delincvență juvenilă din România în perioada de tranziție".

Obiectivele acestui proiect constau în următoarele: activitatea de cunoaștere și evaluare științifică a dimensiunilor, structurii și tendințelor fenomenului de delincvență juvenilă; surprinderea dinamicii fenomenului în funcție de perioade de timp diferite, identificarea principalilor factori și cauze de natură economică, socială, culturală, normativă, ai stării infracționale juvenile; realizarea unei baze unitare de informare pentru toate organele și organismele implicate în activitatea de educație și ocrotire a minorilor; îmbunătățirea sistemului de evidență existent în prezent în mai multe unități implicate în activitatea de reeducare, ocrotire și asistență socială a minorilor și tinerilor cu comportamente delincvente; fundamentarea propunerilor privind schimbări legislative pentru minori.

Ca tehnică principală a fost utilizată ancheta pe bază de chestionar prin care s-au recoltat următoarele categorii de informații:

date de identificare a subiecților;

circumstanțele mediului familial;

date despre familia proprie – dacă este cazul;

contextul școlar înainte de internare în școala de reeducare;

deprinderi de viață ale minorului;

modalități de petrecere a timpului liber și informații privind anturajul minorului;

evaluări făcute de minori asupra propriilor conduite delincvente și mediului de resocializare.

Prin analiza preliminară a informațiilor obținute prin chestionar au pus în evidență câteva aspecte semnificative:

caracteristicile subiecților: aceștia sunt proveniți din zona urbană, cuprinzând ariile Muntenia, București, Moldova și Transilvania, în majoritate români, din categoria de vârstă 17-18 ani, elevi cu un nivel de instrucție între 5-10 clase;

circumstanțele delictului comis:

în ordine, cele mai multe delicte comise de minori și tineri constau în: furturi din avutul particular, acte de tâlhărie, violuri și furturi din avutul obștesc;

cele mai multe delicte de furt din avutul particular sunt comise de tineri până la 18 ani din zona urbană;

cele mai multe acte de tâlhărie sunt comise de tineri peste 19 ani;

cele mai grave delicte sunt comise de tineri muncitori necalificați sau fără ocupație;

delictele sunt săvârșite în grupuri mixte formate din minori și majori;

minorii și tinerii sunt autori principali în săvârșirea faptei, urmată de participarea în calitatea de complice;

cele mai multe fapte penale sunt comise în locuri deschise (parcuri, străzi, locuri virane, piețe, în timpul nopții sau seara);

mulți minori și tineri au manifestat anterior acte predelincvente și delicte penale trecând prin centrele de minori, școlile Ministerului Muncii și ale Ministerului de Interne;

contextele favorizante:

a) familia

nu există, pe ansamblu, o preponderență a familiilor organizate sau a celor dezorganizate;

în cadrul familiilor dezorganizate cele mai multe se datorează divorțului sau decesului unuia dintre părinți;

destructurarea familiei s-a produs în prima copilărie și în adolescență;

majoritatea părinților provin din mediul rural și locuiesc în mediul urban;

părinții au un nivel de instruire sub 8 clase primare și sunt în majoritate muncitori calificați;

cele mai multe familii au 3 și peste 3 copii;

în procente nu prea ridicate, dar semnificative, părinții și alte rude suferă de boli somatice cronice, boli psihice și alcoolism, au antecedente penale;

din declarațiile minorilor și tinerilor, rezultă că relațiile cu părinții sunt armonioase, dar cele conflictuale, mult mai puține, sunt ocazionale (și în special cu tatăl); de asemenea se observă o indiferență mai mare a tatălui față de copil;

mama este implicată mai mult și controlează modul în care minorul își petrece timpul liber;

ambii părinți sunt în dezacord parțial sau total cu modul de a petrece timpul liber și cu grupul de prieteni;

sancțiunile cele mai frecvente aplicate de părinți sunt: bătaia, mustrarea, interzicerea hranei și părăsirea locuinței;

în cazul recompenselor părinții manifestă o indiferență mai mare decât în cazul sancțiunilor și comportamentele conforme exigențelor părintești sunt mai puțin puse în valoare prin atenții din partea acestora;

mama este mai participativă la activitățile școlare ale minorului;

modelul de conduită afirmat majoritar de către minor este mama;

o cincime din cei investigați au familii proprii întemeiate prin căsătorie sau concubinaj;

b) școala

cei mai mulți sunt elevi în clasele 5-8 cu o performanță școlară mediocră;

mulți minori manifestă comportamente de devianță școlară concretizate prin repetenție, absenteism și abandon școlar;

c) anturajul

minorii și tinerii declară în proporție mare că au un prieten apropiat (sau mai mulți), pe care l-au cunoscut, în cele mai multe cazuri pe stradă;

părinții cunosc relația de prietenie, o aprobă și au o părere bună despre prietenii copiilor lor;

activitățile de petrecere a timpului liber desfășurate împreună cu prietenii sunt, în ordine: spectacole de film, vizionări video-tv, discotecă, plimbări;

sunt minori și tineri care declară că prietenul apropiat i-a influențat în comiterea delictului, unii sunt chiar împreună în școala de reeducare;

opinii despre delict și mediul resocializator

responsabilitatea faptei sau faptelor comise este atribuită în cea mai mare măsură tânărului însuși, apoi anturajului;

tinerii manifestă în opiniile lor o tendință autopunitivă;

motivele internării în școală: acuză familia și anturajul;

2/3 din cei investigați recunosc că sancțiunea penală este dreaptă;

sunt apreciate negativ: masa, condițiile igienico-sanitare, programul disciplinar și modul violent de comportare al personalului;

sunt apreciate pozitiv: relațiile cu alți minori și programul educativ;

cauzele de nemulțumire se referă prioritar la comportamentul personalului față de minori și tineri, la regimul de viață și muncă și la nerezolvarea nemulțumirilor minorilor referitoare la aspectele mediului de resocializare.

Cap. II – Metodologie

Fenomenul de delincvență juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale practicii sociologice și criminologice, deoarece de modul în care se culeg datele și se analizează conținutul lor informațional depinde, în cea mai mare măsură, conturarea unor direcții de acțiune pentru prezent și pentru viitor, elaborarea unor programe unitare de prevenire care să țină seama de multiplele determinări și condiționări ale fenomenului. Insuficiența atenției acordată acestei laturi fundamentale ale investigației de teren constituie una dintre cauzele principale ale erorilor care se mai comit încă în evaluarea semnificației actelor de încălcare a normelor penale de către minori, prin ignorarea specificului psihologic al perioadei adolescentine – perioadă de vârstă care furnizează cea mai mare pondere de delincvenți.

Din punct de vedere operațional, metodologia cercetării transgresiunii normelor penale de către adolescenți, are un specific aparte care nu se reduce la instrumentele tradiționale ale sociologiei sau criminologiei (ancheta, observația, interviul, etc.) ci implică o totalitate de metode și tehnici dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale psihologilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode și tehnici ale statisticienilor, economiștilor, juriștilor, medicilor, pedagogilor, ale celorlalte categorii de specialiști care activează în medii conexe cu cel ce își propune să definească tendințele prezente și viitoare ale delincvenței juvenile.

În acest sens, utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecți minori, poate aduce multiple modificări fenomenului de delincvență juvenilă, coroborând punctele de vedere ale diverșilor specialiști.

1. Obiective

Teoretice

1. Unul din obiective a constat în realizarea unei analize psihologice a structurii de personalitate dezechilibrate, implicate în delincvența juvenilă, comparativ cu lotul martor format din adolescenți școlarizați, adaptați normal, fără manifestări antisociale.

2. Acesta a presupus cunoașterea esenței comportamentului deviant și a inadaptabilității, cunoașterea structurii acelor indivizi ce par a fi predispuși să răspundă inadecvat solicitărilor mediului.

3. Developarea unora din multiplele fațete ale atât de controversatei imagini ale delincventului, în sensul unei intervenții profilactice.

4. Studierea cu atenție a modalității de cvasiinserție socială la subiecții din lot care poate crea premisa unor intervenții pentru scăderea incidenței fenomenului.

Practice

1. Delimitarea unor direcții de consiliere pentru problemele adolescenților normali, pentru a preveni implicarea în manifestări comportamentale deviante.

2. Fundamentarea științifică a soluțiilor și a intervențiilor practice pentru prevenirea și atenuarea actelor și comportamentelor predelincvente juvenile.

2. Ipoteze

1. Delincventul este structurat printr-o traiectorie aparte a procesului de personalizare în care factorii sociali actuali, suferă recursiv, influențele factorilor arhaici potențați de cei dintâi. Înțelegem prin factori recursivi, factori familiali, dezechilibranți, care au acționat în prima copilărie. În general, familiile din care provin adolescenții delincvenți atrag copilul în acțiuni antisociale: furt, cerșetorie, înșelăciune, consum de alcool, etc. În această fază, el nu numai că trăiește decăderea morală a părintelui (alcoolism, infracționalitate, perversiune, necalificare) dar o și fixează ca formă axiologică.

2. Aparatul statistic și procedeele de grupare ale subiecților lotului 1 (a celor cu tulburări de comportament) vor permite evidențierea următoarelor caracteristici: toleranță scăzută la frustrare, labilitate emoțională, anxietate scăzută, rigiditate crescută, impulsivitate, agresivitate și egocentrism.

3. Lot. Volum și caracteristici

Cercetarea a cuprins un număr de 130 adolescenți, băieți și fete, cu vârste cuprinse între 16-18 ani.

În primul lot, – lotul 0, – sunt incluși elevi ai Liceului "Nichita Stănescu" din Ploiești, 58 de elevi, ai claselor a X-a și a XI-a.

În al doilea lot, – lotul 1, – am inclus elevi ai "Grupului școlar Nedelea" cu profil de reeducare, în care sunt trimiși, de la nivelul întregii țări, monori cu tulburări de comportament de diferite grade de severitate, de la abandon școlar, fugă de acasă, vagabondaj și până la furt, tâlhărie și viol. Acest lot a cuprins un număr de 52 de subiecți la care s-au adăugat 10 de la Ferma "Caritas".

4. Metode

4.1. Metoda sociometrică

Tehnica sociometrică are o largă răspândire în investigarea și cunoașterea relațiilor interpersonale dintre oameni, îndeosebi a acelor relații afectiv-simpatetice, de preferință sau de respingere. "Relațiile afectiv simpatetice dintre membrii unui grup sunt mult mai importante decât s-ar părea la prima vedere. Ele acționează ca un catalizator, ca un factor ce dinamizează permanent comportamentul membrilor grupului, introducând direcții diverse și uneori imprevizibile de evoluție a acestuia. Comportamentele cotidiene ale partenerilor din grup, informațiile suplimentare căpătate despre unul sau altul dintre membrii grupului, părerile personale ale unui membru din grup despre un altul făcute publice sau împărtășite, în taină, altcuiva nu ne lasă indiferenți din punct de vedere afectiv. Dimpotrivă, ele confirmă sau infirmă propriile noastre păreri, ne răscolesc profund, ne determină să ne schimbăm atitudinea față de unii din membrii grupului, în sensul că unele simpatii sau antipatii se adâncesc, în timp ce altele își modifică conținutul, se convertesc în opusul lor" (Zlate M., 1982).

"Conștiința de sine și de alții se construiește deci pe seama identificării subiectului cu altul, pe seama acestui joc al dedublării interne, pe ambivalența atitudinilor și sentimentelor, își extrage seva din amestecul dorinței și respingerii, a rivalităților, geloziilor, nevoii de a proteja sau controla, pe participarea comprehensiunii la sentimentele altuia. Așa se nasc capacitatea de a diferenția, competența autoevaluării, descentrarea afectivă, cum afirmă Jean Piaget" (A. Neculau și coord., 1997).

4.2. Metoda proiectivă

Termenul proiecție a fost introdus de S. Freud în 1894 în lucrarea "Nevroza anxioasă" (Abt), dar îl va utiliza în sens clinic doi ani mai târziu, odată cu lucrarea "Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare" unde proiecția este mecanismul prin care se caută în exterior originea unei neplăceri (Pontalis). În articolul "Credința în hazard și superstiție" din Psihopatologia vieții cotidiene (1901-1904) Freud arată: "concepția mitologică despre lume, care animă până și religiile cele mai moderne, nu este altceva decât o psihologie proiectată în lumea exterioară" (Freud, 1992). În 1911 în "Cazul președintelui Schreber" Freud invocă proiecția în paranoia unde percepția interioară este înlocuită cu una exterioară (Freud, 1995): o percepție interioară este reprimată, iar ca înlocuitor apare conținutul său după ce a cunoscut o anumită deformare, devenind conștientă ca o percepție din exterior (Freud, 1995). În 1912-1913 în "Totem și tabu" Freud arată că proiecția în afară a percepțiilor interioare este un mecanism primitiv care are o participare considerabilă la reprezentarea lumii exterioare (Freud, 1996). Astfel caracterul normal al proiecției este recunoscut în superstiție, mitologie, animism, caz în care proiecția este determinată de nerecunoașterea (nu de expulzia) dorințelor, afectelor pe care subiectul nu le acceptă. În 1915 Freud explică fobia ca proiecție a unui pericol pulsional. Însă principala aserțiune freudiană privind proiecția este aceea că engramele percepțiilor trecute influențează perceperea stimulilor actuali (Abt) (Bellak).

Pentru C. G. Jung proiecția reprezintă transferarea în exterior, într-un obiect, a unui proces subiectiv întemeiat pe identificarea arhaică subiect-obiect (Jung, 1994), moment din filogeneză în care lumea interioară nu era precis delimitată de cea exterioară (von Frantz). Jung consideră că ponderea proiecției este atât de mare încât nu vom putea niciodată afla cum arată în-sinele lumii deoarece în demersul cunoașterii transformăm procesul fizic într-unul psihic (Jung,1994). Astfel tot ceea ce este necunoscut, orice vid, este umplut prin proiecție, ceea ce se crede că se recunoaște în materie este de fapt proiecția datelor inconștientului subiectului cunoscător (Jung, 1996). Jung remarcă deasemenea existența unei proiecții pasive (forma patologică a proiecției și a multor proiecții normale, neintenționate, întâmplătoare) și a unei proiecții active ca parte componentă esențială a empatiei (Jung, 1994).

Obredane descrie trei forme ale proiecției:

proiecția speculară – atribuirea propriei personalități cu unele caracteristici găsite în exterior;

proiecția catarctică – atribuirea exteriorului cu unele caracteristici pe care subiectul nu le posedă;

proiecția complementară – atribuirea sentimentelor și atitudinilor proprii altor persoane (Enăchescu).

E. Kretschmer se ocupă de fenomenul proiectiv în relațiile sale cu psihopatologia și cu psihologia medicală, găsind că proiecția este legată de fenomenul de percepție și reprezentare, având ca scop realizarea de imagini mentale (Enăchescu).

Leopold Bellak afirmă că maxima lui J. Locke nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu este o teorie perceptivă a personalității, pentru că toate percepțiile actuale sunt influențate de cele trecute (Abt). Orice interpretare subiectivă constituie o distorsiune aperceptivă dinamică, de aceea existența percepției pure rămâne pe tărâmul ipotezei. Astfel Bellak găsește necesară redefinirea conceptului de proiecție, în sens freudian, în termenii procesului distorsionării aperceptive și a teoriei gestaltiste a învățării. Găsind termenii de proiecție și percepție irelevanți, Bellak propune pe cel de apercepție prin care înțelege procesul prin care noile experiențe sunt asimilate celor vechi și transformate prin acestea. Reziduumul de experiență îl denumește masă aperceptivă (Bellak).

Revenind la articolul "Studiul personalității prin metode proiective", Frank arată că aceste tehnici constituie prototipul unei investigații dinamice și holistice a personalității, înțelegând prin ultimul termen o totalitate în evoluție ale cărei elemente constitutive se află în interdependență.

În ordine istorică, problematica testelor proiective se conturează mai precis odată cu gestaltismul și psihologia formei care favorizează introducerea testelor de desen. C. G. Jung lansează testul asociativ verbal în 1901-1902, chiar dacă metoda asociației fusese utilizată anterior de autori ca Galton (studiul mecanismelor gândirii), Wundt (conexiunea cuvintelor), Ebbinghaus (studiul memoriei), Kraepelin (în psihiatrie). Primul test proiectiv impus este cel al petelor de cerneală – autor H. Rorschach (1920) urmat de T.A.T. al lui H. A. Murray (1935). L. K. Frank introduce expresia "metode proiective în 1939, în articolul Studiul personalității prin metodele proiective, din "Jurnal de psihologie" publicat în Statele Unite (Anzieu). H. A. Murray propune ulterior termenul de teste de apercepție, R. B. Cattel pe cel de teste de dinamism iar H. J. Eysenck pe cel de teste nestructurate (Enăchescu). Ulterior apar teste proiective noi, în special de desen: testul arborelui autor Ch. Koch care este dezvoltat de R. Stora, testul omului – autor Machower, testul casei – autori D. Corman și M. Borelli-Vincent, etc. (Enăchescu).

Prin caracterul lor, testele proiective se situează între gestaltism și psihanaliză, determinând dezvoltarea psihologiei formei, a simbolisticii, psihologiei creației artistice, psihologiei comunicării interpersonale.

Tehnicile proiective s-au fundamentat inițial în psihologia sinelui, interesată de pulsiuni și de expresia lor iar ca pas necesar apare orientarea către psihologia eului și deci interacțiunea pulsiunilor cu eul (Bellak, 1971).

Proiecția constă în transferarea unui conținut sau proces subiectiv în afară, într-un obiect. Astfel, fără să-și dea seama, omul își proiectează propriile sale reprezentări, sentimente, înclinații, dorințe, etc. asupra unor obiecte din mediul ambiant, pe care nu le percepe obiectiv, așa cum sunt în realitate, ci prin prisma subiectivității sale, a vieții sale interioare.

Proiecția colorează în mod subiectiv conținutul obiectiv al realității, după stările noastre psihice, permanente sau de moment.

Metoda proiectivă constă în a prezenta subiectului un material cât mai puțin posibil structurat și a-i cere să-l structureze după voia sa, fapt pe care nu-l va putea îndeplini decât relevând sau proiectând structura propriei sale personalități, implicit și a caracterului său.

În fine, testele proiective, bine conduse, pot reprezenta forme de psihoterapie analitică, cu valoare de transfer și catarsis, în multe situații realizând o ameliorare a relațiilor interpersonale ale subiecților, și favorizând, în acest fel, reabilitarea acestora.

Se desprinde influența concepției psihanalitice în acest domeniu, constând în: caracterul inconștient al proiecției, funcția de apărare a eului, despre care vorbea S. Freud, și reducerea tensiunii intrapsihice prin exteriorizarea conținutului conflictual.

În ceea ce privește rezultatele obținute prin examenul cu teste proiective, menționăm că ele nu pot constitui singura informație cu care să construim o imagine psihologică completă a persoanei. Pentru o cunoaștere completă, cât mai largă, dar și aprofundată, este necesară îmbinarea dintre observație, anamneză și testare psihologică.

4.3. Metoda studiului de caz

"Un studiu de caz este o examinare intensivă a unui fenomen, într-un grup sau o situație particulară sau la un individ anume. Studiul de caz este folositor atunci când un fenomen este foarte complex sau relativ rar" (Bernstein, Roy, Vickens, Srull, 1988).

M. Reuchlin arată că, studiul de caz este "studiul aprofundat al unor indivizi particulari, a căror individualitate este recunoscută și care sunt considerați în situație și în evoluție" (M. Reuchlin în M. Richelle și Remy Droz, 1994).

Acest tip de explorare aprofundată permițând reconstruirea ansamblului condițiilor situaționale ale unei conduite, a fost adaptată în cercetarea individului normal cât și a celui anormal cu dezordini comportamentale.

"Principalele funcții pe care le poate îndeplini un studiu de caz sunt următoarele:

să ilustreze o formă de comportament printr-un exemplu prototip;

să demonstreze eficacitatea unei metode sau tehnici psihoterapeutice;

să ofere informații detaliate asupra unui fenomen psihic rar întâlnit;

ca sursă de ipoteze" (J. Radu și coordonatorii).

În lucrarea de față, studiul de caz a fost folosit pentru a ilustra efectele produse de distorsiunea imaginii de sine în adolescență și pentru a demonstra eficacitatea metodelor proiective și sociometrice.

Deoarece distorsiunea imaginii de sine în adolescență îmbracă forme particulare în funcție de natura specifică a problemelor cu care se confruntă fiecare adolescent în parte, varietatea reacțiilor și comportamentelor datorate acestora, precum și rezultatele obținute în urma aplicării metodelor sus amintite, pot fi investigate în profunzime doar prin studiul de caz.

Erik Erikson a folosit studiul de caz ca metodă de cercetare, afirmând că permite cercetătorului să aibă insight-uri în privința problemei pacientului și poate duce la rezolvarea unora din aceste probleme.

Pentru a pune în evidență comportamentele specifice ale adolescentului, în scopul de a-i explica starea și funcționarea psihologică, pentru a-l consilia, și a-l vindeca, se folosesc mai multe instrumente subsumate studiului de caz.

Metoda studiului de caz este folosită în psihologia clinică și psihiatrie, discipline la origine nonexperimentale. Ea a fost utilizată în cercetarea de față, mai ales pentru atingerea celui de-al treilea obiectiv, analiza axei Eu-Sine și s-a impus ca urmare a unicității pe care raportul conștient-inconștient o dobândește la nivelul individului. Dacă primele trei metode au servit la determinarea tendințelor generale observate la nivelul întregului grup cercetat, metoda studiului de caz a pus în evidență modul particular în care fiecare dintre aceste tendințe se integrează în sistemul personalității individuale.

Cum semnificația indicilor specifici instrumentelor clinice folosite nu este fixă ci variază în funcție de corelarea lor cu alți indici, analiza calitativă de tip sistemic s-a dovedit necesară. Dominația aspectului calitativ s-a manifestat și în selecția fenomenelor analizate care s-a făcut nu doar în funcție de frecvența apariției lor, ci și de semnificația lor psihologică. S-a acordat deci o atenție egală acelor fenomene care apăreau într-un număr mic de cazuri, dar aveau o semnificație psihologică majoră.

4.4. Metoda anchetei sociale

Tulburările de comportament constituie în același timp o realitate atât psihologică cât și clinică.

În dorința de a cunoaște cât mai bine esența comportamentului și personalității subiecților ce alcătuies lotul, s-a apelat la două feluri de informații:

informații indirecte și

informații directe.

În cadrul anchetei sociale, informațiile sunt obținute indirect, de la anturaj – în cazul nostru – școala. Toate aceste informații ne dau unele puncte de sprijin, adesea foarte prețioase, în cunoașterea individului în ansamblu sau referitor la unele aspecte particulare ale personalității sale.

Datele anchetei sociale trebuie selectate cu precauție din cauză că unele sunt unilaterale, iar altele pot fi ușor atinse de subiectivism.

Totuși dacă majoritatea informațiilor au fost în concordanță cu datele obținute prin alte metode, le-am putut utiliza.

4.5. Metoda observației

Observația directă: a permis să vedem "pe viu" unele fapte, atitudini, gesturi, mimică. Observația directă ne poate dezvălui unele gesturi sau afirmații contradictorii.

4.6. Anamneza

Anamneza: a determinat pe subiect să facă efortul de a privi în trecut, pe cât posibil în ordine cronologică. Datele culese pot fi mai mult sau mai puțin relevante. Efortul este de sistematizare, de eliminare a datelor nesemnificative pentru o anumită perioadă din viața subiectului sau pentru o anumită problemă.

Sistemul este similar cu biografia și autobiografia, se folosește și stă la baza unor interviuri sau la baza unor chestionare. Aceasta s-a concretizat sub forma unei fișe-chestionar care a cuprins:

date de identificare;

date privind locuința;

date privind familia de origine;

date privind școlarizarea;

simptomatologia actuală.

"Astfel analiza istoriei bolii și a vieții insului, specifică psihologiei medicale, este în același timp analiza relațiilor sale cu alții, cu persoane semnificative sau cu grupuri ambientale, familiale, (…) inerentă psihologiei sociale" (G. Ionescu, 1995).

De această metodă, beneficiază în egală măsură nu numai examinatorul, dar și subiectul pentru care acest dialog preliminar a determinat crearea, în majoritatea cazurilor, a unei atmosfere de încredere, propice colaborării ulterioare și de înlăturare a reticențelor și a unor eventuale suspiciuni.

5. Instrumente de investigație

După metodele folosite anterior s-a trecut la investigația psihologică propriu-zisă. Adesea, pus pe aceeași treaptă cu tehnicile de explorare din laborator, examenul psihologic este asimilat de unii clinicieni cu un examen complementar, permițând să circumscrie obiectiv funcțiile psihice ale unei persoane, în același timp în dimensiunile intelectuale, instrumentale și afective. Aceasta nu înseamnă să se reducă examenul psihologic la aplicarea unui ansamblu de tehnici (de teste). Nu trebuie uitat cadrul relațional în care se derulează acest examen.

Intervenția nu va fi fructuoasă decât în momentul când adolescentul va părea să fie pregătit să înceapă să se întrebe asupra lui însuși.

Din acest motiv, cei care s-au dovedit exagerat de anxioși nu au fost incluși în lot.

Ordinea în care au fost utilizate instrumentele a fost următoarea:

1. testul sociometric

2. D. A. P.

3. testul Lüsher

5.1. Testul sociometric

Unul din instrumentele utilizate este "Testul sociometric simplu", cu două întrebări și anume:

În compania cui îți place să stai sau să-ți petreci timpul liber, pe cine simpatizezi și de ce ?

În compania căror colegi nu-ți place să-ți petreci timpul; pe care colegi nu-i simpatizezi și de ce ?

Am utilizat un astfel de test sociometric simplu, în vederea obținerii unor date obiective privind relațiile preferențiale și cele de respingere în grup, gradul de sociabilitate/izolare a indivizilor, statutul social individual. Această tehnică a fost propusă prima dată de psihologul american, de origine română, J. L. Moreno și vizează definirea structurii grupurilor, relațiilor interpersonale dintre membrii lor, precum și caracterizarea individului. Testul sociometric este un instrument care studiază structurile sociale, în lumina atracțiilor și repulsiilor care s-au manifestat în sânul grupului. El constă în a cere subiectului să aleagă în ordinea preferinței din grupul căruia îi aparține sau ar putea să aparțină, indivizi pe care ar vrea să îi aibă tovarăși la întreprinderea unor acțiuni. I se cere să își exprime alegerile în scris fără reticențe.

"Psihologia socială și sociologia medicală studiază problematica relaționării și integrării sociale a bolnavului psihic, militând pentru crearea unui mediu nu numai tolerant ci și securizant, ca o condiție esențială a ameliorării și a remisiunii tulburării" (G. Ionescu, 1995).

Prin acest test sociometric am urmărit impunerea în cercetare a unui criteriu obiectiv în funcție de care se poate obține informații despre subiecții izolați și cei respinși în grup.

Cercetarea dinamicii grupului s-ar apleca asupra forțelor care acționează în interiorul grupului. Utilizarea practică constă în utilizarea cunoștințelor, despre aceste forțe pentru tratarea tulburărilor de personalitate (psihoterapia de grup).

Li s-au cerut subiecților să indice în ordinea preferințelor, care sunt colegii care se potrivesc cel mai bine situației formulate prin fiecare întrebare. Persoana preferată este persoana cu care membrii grupului doresc să se asocieze pentru a întreprinde anumite activități. Persoana preferată este, de obicei, obiectul alegerii sociometrice, liderul sociometric. "Liderul sociometric rareori coincide cu șeful oficial (A. Neculau). Alegerile făcute, exprimă atitudinea de simpatie pe care un elev o manifestă în mod direct față de colegii săi. Prin intermediul lor, elevul își exprimă intenția și dorința de a stabili legături subiective cu ceilalți, fiind astfel un indiciu al deschiderii sale spre alții, al realizării unor schimburi de idei și sentimente, al unei întrajutorări și evaluări a propriei personalități. Respingerile exprimate reprezintă o manifestare directă a atitudinii de antipatie față de partenerii respectivi.

Pornind de la evaluarea numerică a alegerilor exprimate s-a apreciat indicele de intensitate a simpatiei individului față de colectiv. Este un indice de intensitate. În esență reflectă gradul de angajare afectivă pozitivă a elevului în colectivul său. Am realizat un instructaj verbal care a cuprins motivația aplicării testului; asigurarea caracterului confidențial al testului, limitarea numărului răspunsurilor la 3 și cerința ordinii de preferință, mai ales pentru ușurarea și ușurarea muncii subiectului. S-a atras atenția subiecților să nu comunice între ei, să răspundă la toate întrebările prin nominalizări, nu prin formulări generale de tipul: "toți", sau "nici unul", să ia în considerare pe toți membrii grupului, chiar dacă unii dintre ei nu erau prezenți la momentul aplicării testului și nu în ultimul rând s-a făcut apel pentru sinceritate în răspunsuri.

5.2. Testul figurii umane

O altă probă utilizată este cea a "Figurii umane", D.A.P. ("Draw – a – person"). Simbolismul desenului, a dat un număr mare de dovezi care să-i merite numele de test.

Desenul ca tehnică proiectivă reprezintă o proiecție a imaginii de sine, incluzând și aspecte legate de imaginea corporală care la vârsta adolescenței poate fi problematică. În desen se proiectează imaginea de sine acceptată, cea idealizată, precum și imaginea de sine în totalitatea ei. Imaginea de sine proiectată în desen, va suporta toate omisiunile li deghizările în funcție de punctele vulnerabile ale adolescentului în cauză. Copiilor și adolescenților le place să deseneze și adesea transmit simțămintele lor mult mai ușor pe această cale decât cea verbală.

Ei se desenează pe sine, nu ca și când s-ar privi în oglindă. Această expresie a sinelui este influențată de trăirile lor în raport cu situațiile și cei din jur.

P. Schilder a făcut o amplă cercetare a desenului persoanei umane în raport cu modificările de schemă corporală. Așa cum arată acesta și, înaintea sa, J. Shermitte, desenul persoanei umane nu este numai expresia psihologică a unor conflicte, ci, concomitent el traduce și reprezentarea fizico-somatică a propriului eu în conștiință sau în sfera inconștientă a individului. Pe noi ne interesează utilizarea desenului persoanei umane ca tehnică expresivo-proiectivă.

Istoric. Încă din 1885 Ebenezer Cocke observă că desenele copiilor relevă caracteristici de personalitate ale acestora. Printre primii care au studiat variațiile desenului persoanei umane a fost Proudhomeau și apoi H. Wallon. Ulterior el a fost aplicat ca test de psihodiagnostic în cercetarea dezvoltării intelectuale a copilului de către F. Goodenought. Între 1906 și 1915 două proiecte de cercetare internațională au fost inițiate pentru a investiga desenele copiilor. Ei au strâns material de la profesori și clinicieni din multe țări. Din nefericire, aceste două studii nu au fost finalizate, deși unele constatări preliminare au fost comunicate.

În anul 1920 Florence Goodenough a scris "Măsurarea inteligenței prin desen". Goodenough a prevăzut o dezvoltare și utilizare pe mai departe a desenelor pentru studiul personalității.

Lucrările lui Bender, Buck, Goodenough, Hammer, Jolles, Levy, Machover, au lărgit cunoașterea în ceea ce privesc desenele proiective. Mare parte din munca lor este prezentată în formă concisă și redusă la ipoteze interpretative într-un catalog. Asemenea materiale pot fi utilizate pentru a pătrunde în tainițele interioare ale subiectului, adică să descopere impulsurile negate, inacceptate, reprimate.

Karen Machover în 1949 a utilizat desenul exclusiv ca probă proiectivă. Prima parte nonverbală cuprinde două desene.

Administrarea probei. Se dă subiectului o foaie de hârtie de format comercial, un creion negru, o gumă și i se cere să deseneze o persoană. O dată terminat primul desen, i se cere subiectului să deseneze "o persoană de sex opus celei din primul desen", pe o altă foaie. Examinatorul, dacă e cazul, insistă pentru a obține desenul unei persoane în întregime.

Cea de-a doua parte verbală constă dintr-un chestionar, care invită subiectul să inventeze o istorie a personajului pe care l-a desenat. Voi atașa ca anexă chestionarul pentru copii.

Evaluare. În funcție de autocaracterizările subiecților, autocaracterizări ce reies din răspunsurile chestionarului, se urmărește congruența dintre imaginea de sine conștientizată și imaginea de sine inconștientă. Astfel s-a putut releva discrepanța dintre imaginea de sine ideală ca măsură a gradului de adecvare/inadecvare sau adaptare/inadaptare a adolescentului la realitate. O distanță mare este un indicator al unei reduse adaptări sau adecvări.

Despuierea se axează pe categoriile următoare:

analiza formală: talia desenului, amplasamentul său pe foaie, presiunea traselor, realismul, gradul de finalizare, simetria, maniera de a trata perspectiva, proporțiile, umbrele, adăugirile și ștersăturile;

analiza conținutului: tema (soldat, bandit, prințesă, etc.), atitudinea personajului, fundalul și solul, diversitatea și exactitatea diverselor părți ale corpului, îmbrăcăminte, accesorii, expresie facială și postură.

Ideea directoare a interpretării este aceea că desenul unei persoane umane exprimă imaginea corpului (diferitele sale părți, dar și nevoile sale). De exemplu, formele rotunjite exprimă feminitatea, supunerea, narsicismul; formele colțuroase, unghiulare exprimă agresivitatea, masculinitatea, opoziția. Asupra capului sunt proiectate nevoile sociale, aspirațiile intelectuale, tendința la control rațional. Imaginea de sine proiectată în desen suportă omisiuni și deghizări în raport cu punctele vulnerabile ale personalității subiectului: interpretarea clinică și simbolică se străduie să depisteze detaliile semnificative din acest punct de vedere.

Subiecții tind să deseneze în primul desen o persoană de același sex. Inversarea sexului personajului desenat primul, ca și diferența notabilă dintre vârsta subiectului și cea a persoanei desenate indică o tulburare de identificare. Un alt mod de a valoriza sexul cu care subiectul se identifică, este acela de a desena unul din personaje mai mare, sau de a multiplica în desen atributele sexului său (trăsături, îmbrăcăminte, accesorii). Nuditatea personajelor desenate este rară, mai ales la persoanele de sex feminin.

Metodologia a fost astfel concepută încât să poată detecta valențele psihologice cu care operează această categorie și dacă există o posibilă corelație între aceste caracteristici și exteriorizările lor în plan comportamental.

5.3. Testul Lüscher

Face parte din categoria tehnicilor proiective și se include în grupul tehnicilor de alegere sau ordonare, după clasificarea lui G. Lindzey. Aceste tehnici presupun selectarea mai multor variante într-un aranjament cu o ordine anumită. Au fost inventate mai multe probe de clasificare a obiectelor, formelor sau culorilor.

Se discută despre semnificația simbolică a culorilor în raport cu tipologia personalității subiectului supus experimentului. Culoarea se împletește atât de profund cu viața și activitatea noastră cotidiană încât dobândește reale valențe diagnostice și terapeutice. Această valoare diagnostică a culorii a fost sesizată și utilizată din cele mai vechi timpuri. Reacțiile și preferințele individuale în raport cu diferitele tonuri cromatice exprimă un mod mai general de a fi și de organizare psihocomportamentală internă; ele apar ca expresii ale structurii personalității, după care aceasta poate fi identificată și estimată. Astfel, atât în studiul personalității normale, cât și în clinică, indicatorul culorii se include ca o sursă importantă de informație pentru formularea diagnosticului, atenționând asupra stresului psihologic și fiziologic.

Se pare că nu este deloc neglijabil nici rolul său de factor terapeutic, atât în boli organice, cât și psihice. Color-terapia este recunoscută tot mai mult ca o parte a medicinii științifice.

Cercetările efectuate în decursul timpului au conturat tot mai pregnant relația sau preferința pentru o culoare și structura psiho-afectivă și atitudinală a personalității. O primă mare corelație se stabilește între preferința pentru culorile de bază ale spectrului și tipul temperamental-constituțional general. Astfel, datele statistice atestă următoarele corespondențe:

1. tipul atletic preferă cu precădere roșul;

2. tipul cerebral – intelectual preferă cu precădere albastru;

3. tipul amical – jovial preferă oranjul;

4. tipul artistic manifestă o preferință mult mai mare pentru purpur.

De la asemenea constatări generale, s-a trecut la studiul analitic a trăsăturilor psihoafective și atitudinale ale personalității pe baza unor probe (teste) de culoare special elaborate și etalonate. Unul din cele mai cunoscute este testul Lüscher. Acesta este conceput și aplicat în două variante – varianta completă, constând din 7 seturi diferite de culori, care reclamă efectuarea de către subiect a unui număr de 42 de alegeri (selecții) diferite, și varianta prescurtată, care conține un singur set de culori din cele 7 inițiale, cunoscute sub denumirea de "panelul celor 8 culori" (albastru închis, verde-albastru, roșu, galben, violet, maron, gri și negru). Toate cele 8 culori se prezintă împreună subiectului, cerându-i-se să le privească și să le serieze în ordinea descrescătoare a preferinței, astfel ca, pe primul loc, începând de la stânga, să fie pusă culoarea cea mai preferată, iar pe ultimul loc (în dreapta) culoarea cea mai puțin preferată sau antipatică. El trebuie să facă această operație de clasificare – ordonare de două ori. Pentru a nu reține prima ordine, el trebuie să întoarcă cartonașul pe dos.

În principiu testul se bazează pe recunoașterea unei reactivități primare a omului la culoare și a efectelor psiho-fiziologice "necondiționate" pe care acțiunea culorii le produce asupra profilului intern a personalității.

Drept criterii psihodiagnostice se adoptă semnul reacției la culoare și ordinea asocierilor în scala de clasificare subiectivă. Semnul reacției exprimă natura rezonanței afective interne; el poate fi: "+" indicând preferința puternică (rezonanță afectivă înalt pozitivă), "x", indicând o preferință moderată (rezonanța afectivă de nivel mediu), "=", indicând existența indiferenței (slabă sau nici o rezonanță afectivă) și "-", indicând existența unei antipatii sau repulsii (rezonanța afectivă negativă).